Septimiu Chelcea – Tehnici de cercetare sociologică

Cunoaşterea comună – cunoaşterea ştiinţifică

Rolul paradigmelor în cercetarea ştiinţifică

Recenzie

Pentru a putea începe prezentarea acestor tipuri de cunoaștere, trebuie să ne întoarcem în timp și
să vedem cum a început totul. Ce este de fapt sociologia? Ce studiază ea? De ce este importantă
pentru omenire?
”Sociologia este știința care urmărește îndeaproape schimbările si conflictele la nivelul societății.
Există trei concepții generale privind obiectul interesului sociologic. Prima afirmă că obiectul
propriu-zis al sociologiei este structura socială, în sensul modelelor de relații având existență
independentă, mai presus și dincolo de indivizii sau grupurile care ocupă în fiecare moment
poziții în aceste structuri. A doua perspectivă consideră că obiectul propriu-zis al sociologiei
constă în ceea ce putem numi, odată cu Durkheim, reprezentări colective: sensuri și căi de
organizare cognitivă a lumii, ce supraviețuiesc peste și dincolo de indivizii care se socializează
prin intermediul lor. Și, în sfârșit, mai există aceia pentru care obiectul propriu-zis al atenției
sociologice este acțiunea socială cu sens, în modul propus de Max Weber. ”
”Sociologia studiază nu numai esenţa tuturor fenomenelor sociale ci şi societatea umană ca
întreg şi dezvoltarea ei. Ea elaborează noţiunea de societate umană ca ansamblu, al tuturor
fenomenelor sociale, legile de corelare a tuturor acestor fenomene într-un întreg şi legile
dezvoltării societăţii ca întreg. Aşadar se stabileşte nu numai ce este comun tuturor fenomenelor
sociale, ci şi ceea ce este comun tuturor societăţiilor omeneşti, atât sub aspectul structurii cât şi
sub aspectul dezvoltării.”
”Sociologia luminează experienţa umană. Ea ne invită să examinăm aspectele legate de mediul
social pe care de multe ori îl ignorăm sau îl neglijăm. Prin studierea sociologiei, putem avea o
mai bună înţelegere a modului în care societatea noastră este organizată, cum este repartizată
puterea, ce canalizează convingerile comportamentului nostru şi modul în care societatea noastră
a ajuns să fie ceea ce este.”
Fiecare știință se bazează pe curiozitatea omului, pe întrebările pe care și le pune el în legătură cu
lumea înconjurătoare, pe dorința de cunoaștere. Așadar sociologii au ajuns la un set de trei
întrebări, conform lui C. Wright Mills (1916- 1962), pentru a desluși modalitățile de cunoaștere a
traiului laolaltă al oamenilor. Prima întrebare viza structura acestei societăți particulare ca întreg,
caracteristicile ei și semnificația lor. Al doilea set de întrebări încearcă să deslușească sensul și
scopul societății dar și schimbarea socială de-a lungul istoriei omenirii. Al treilea set de întrebări
are la bază studiul personalității și a raporturilor individ-societate. Aceste întrebări i-au permis
lui C. Wright Mills să identifice un obiect comun în opera marilor sociologi și anume că,
sociologia este un studiu al influențelor reciproce dintre om și societate,dintre biografie și istorie.
Aceste întrebari pe care și le pun analiștii sociali îi preocupă și pe oamenii obișnuiți. Însă
oamenii care nu au cunoștințe sociologice nu reușesc să facă diferența între viața individului și
istoria societății.
Cum apare cunoașterea comună și ce este ea?
Cunoașterea comună reprezintă o sumă de cunoștințe bazată pe traiul laolaltă al oamenilor, pe
experiența directă a indivizilor. Aceste cunoștințe se transmit de la o generație la alta prin
intermediul limbajului și a socializării. Aici vorbim și de învățarea informală, formală și non-
formală. Toate trei contribuie la formarea unui cumul de cunoștințe generale. Tot aici putem
include și operații logice elementare cum ar fi analiza, sinteza, comparația, clasificarea și
discernământul. Cu cât aceste procese sunt mai bine dezvoltate, cu atât gândirea este mai precisă.
Analiza descompune pe plan mental în părți componente absolut tot ceea ce ne înconjoară.
Operația opusă analizei este sinteza deoarece reunește pe plan mental părțile comune a
obiectelor, fenomenelor și individualităților. Comparația stabilește asemănările și deosebirile
dintre două obiecte, acțiuni sau persoane. Clasificarea stabilește ordinea într-un șir oarecare după
un anumit criteriu logic. Discernământul apare de obicei după ce toate procesele mentale sunt
consolidate și înseamnă deosebirea cu ușurință între adevăr și fals.
René Descartes a descoperit două metode de cunoaștere, metoda deductivă și metoda inductivă
prin procedeul numit iluminare. El a spus: ” Dubito ergo cogito, cogito ergo sum”. Metoda
deducției face trecerea de la simplu la complex, de la cunoscut la necunoscut, adică face trecerea
de la unul la toți, de la individ la grup. Metoda inductivă sau inducția logică este procesul invers
de deducție, de la complex la simplu, de la necunoscut la cunoscut, de la complex la simplu, de
la grup la individ ș.a.m.d.
Toate aceste elemente descrise până acum fac dintr-o persoană un sociolog de succes. În
sociologie relațiile interumane sunt guvernate de calitatea intrinsecă a oamenilor, calități care
aduc sau nu împreună mai multe persoane, naționalități, culturi, gândiri. Pentru a explica mai
exact trebuie să definim următorii termeni (persoana, personalitate, demnitate) , deoarece totul se
va raporta la ei. Persoana reprezintă un individ așa cum este el văzut de cei din jur. Personalitatea
depășește termenul de persoană, deoarece se referă la o serie de caracteristici legate de limbajul,
vorbirea și imaginația persoanei. Demnitatea reprezintă capacitatea unui individ de a-i respecta
pe cei din jur și de a se bucura de respectul altora.
Orice om, încă de la naștere, se dezvoltă într-un ritm rapid. În prima parte a vieții lui acumulează
informații bazându-se pe ceea ce au experimentat înaintașii lui. În doua parte a vieții sale ,
bazându-se pe ceea ce a învățat , dezvoltă noi experiențe și este capabil să creeze noi destine
devenind un exemplu pentru generațiile viitoare.
Astăzi, ne bucurăm de progresul tehnologiei care permite oamenilor să cunoască tradiții, limbaje,
culturi și politici de pe întreg globul. Lumea a început să se miște din ce în ce mai mult, a învățat
să trăiască în locuri străine de cultura proprie, iar această adaptabilitate nu poate duce decât la o
uniformizare interrasială, interculturală. Politicile la nivel global au început să fie conturate de
apariția multor organisme internaționale care fixează noi direcții și strategii. Domeniile acestor
organizații sunt diverse, cele mai importante fiind cele militare, medicale, de exploatare a
resurselor naturale, politice, sportive și financiare.
Totuși, marii sociologi încearcă la sfârșitul secolului trecut să facă o evidențiere clară între
cunoașterea teoretică și cea spontană. Familiariaritatea cu universul social este pentru sociologi o
piedică în cunoașterea obiectivă a societății. Sociologul va fi tentat să creadă că experiențele
trăite de el contituie explicația faptelor și proceselor cercetate.
În viziunea lui Donald McBurney, limitele fundamentale ale cunoașterii comune sunt standardele
diferite ale cunoașterii din fiecare cultură și că recunoașterea adevărului credințelor constă în
practicarea lor.
“Pentru că la nivelul simţului comun doar succesul practic funcţionează drept criteriu al
adevărului, nu pot fi promovate cunoştinţe noi.”(McBurney, 1984)
Odată cu această ”ruptură” a apărut un nou domeniu de cercetare, cogniția socială, adică studiul
cunoașterii comune a opiniilor, atitudinilor și comportamentelor noastre și ale altora dar și
explicarea evenimentelor din viața socială.
Aici, autorul ne prezintă cum au ajuns acești sociologi la aceste concluzii care dovedesc această
”ruptură”. Menționăm una dintre ele, și anume, multe experimente au evidențiat că prejudecățile
au un impact major asupra cunoașterii la nivelul simțului comun. De exemplu, cum este analizată
expresia facială a unei persoane în funcție de informațiile care sunt furnizate despre persoana
respectivă.
Gustave-Nicolas Fischer, cel care a analizat mecanismele cunoașterii sociale, a arătat că există o
tendință de a vedea interdependențe acolo unde nu există, dar și o convingere falsă că există un
control asupra unor evenimente neifluențabile de altfel. Cel mai bun exemplu în acest sens este
dansul ploii. Dansul nu avea decât o funcție socială și nicidecum o influență asupra vremii.
Așadar, cunoașterea comună este utilă omului în socializare, în înțelegerea lui însuși dar și a
celorlalți indivizi.
Petru Iluț a enumerat virtuțile cunoașterii comune astfel: ” 1) este adecvată nivelului “mezo” al
existenţei, care nu impune aparate şi instalaţii speciale spre a fi cunoscut; 2) este facilitată de
familiaritatea cu obiectul cunoasterii; 3) beneficiază de strategii cognitive complexe, felxibile,
subtile; 4) utilizează strategii de cunoaştere asemănătoare celor utilizate de savanţi; 5) nefiind
omogenă, ci puternic stratificată, cunoaşterea comună, în cazul persoanelor cu multă
experienţă, se apropie adesea de adevăr.”

Ce este cunoașterea științifică?

Cunoașterea științifică presupune o modalitate ”de generare și testare a adevărului enunțurilor

despre realitate”. Walter Wallace propune patru modalități: modul autoritarian (preoții, regii sau
președinții au atributul natural sau supranatural de a produce adevarul) , modul mistic (profeții,
prezicătorii, marii mistici dețin cunoașterea adevarată), modul logico-rațional (adevărul stabilit
prin deducție fără o legătură cu realitatea) și modul științific (îmbinarea metodei de cunoaștere cu
observația riguroasă a fenomenelor). Cea mai relevantă este metoda științifică, care dezvăluie
lumea așa cum este ea în realitate, nu așa cum este percepută de om, la nivel de cunoaștere
comună.
”Pe baza observaţiei obiective, utilizându-se metode adecvate, sunt obţinute enunţuri empirice
cu
valoare de adevăr.”
Enunțuri fundamentale pe care se bazeazăcunoașterea științifică(James Wnader Zanden, 1988,
apud Chelcea):
-lumea înconjurătoare există independent de observația noastră, nu este creată de simțutile
noastre (principiul realismului);
-relațiile din lumea înconjurătoare sunt organizate în termenii de cauză-efect (principiul
determinismului);
-lumea înconjurătoare poate fi cunoscută prin observații obiective (principiul congnoscibilității).
Principiile metafizicii probabiliste (Patrick Suppes, 1884/1990):
-legile producerii fenomenelor naturale au în esență un caracter probabilist
-cauzalitatea are un caracter probabilist
-certitudinea cunoașterii, în sensul preciziei totale a măsurilor, este irealizabilă
-științele ca terminologie, obiect și metodă se caracterizează prin pluralism
Principiile metafizicii neotradiționale :
-viitorul este determinat de trecut;
-orice eveniment are o cauză determinantă suficient;
-cunoașterea științifică poate, în principiu, să fie adusă până la nivelul de de cunoaștere cu
diferite niveluri de generalitate;
-cunoașterea și metoda științifică pot fi unificate.
Chiar dacă Suppes consideră principiile metafizicii neotradiționale false, Chelcea le consideră
utile în cunoașterea sociologică datorită fenomenelor sociale ce pot fi supuse unei analize
probabiliste sau statistice.
Pentru ca această cunoaștere științifică a proceselor sociale, a comportamentelor individuale și de
grup să fie validată, ea trebuie să se încadreze în teoriile recunoscute ca adevărate de către
comunitatea cercetătorilor. Teoriile sunt un cumul de enunțuri cu valoare de adevăr în ceea ce
privește relațiile dintre fenomene. Dacă se face referire la teoriile din științele sociale și
comportamentale, se poate observa existența unor diferite niveluri de generalitate (sociologia,
psihosociologia socială). Ca lucrare de referință în metodologia cercetării sociologice, care
evidențiază rolul teoretic în investigațiile empirice (concrete), avem Sinuciderea lui Émile
Durkheim. Lucrarea definește clar conceptul de sinucidere, necesitatea introducerii variabilelor
test în verificarea relației dintre două fenomene, valoarea analizei multivariate și a analizei
contextului.
În opinia lui Chelcea, cercetarea socioumană este preocupată mai mult de producerea
informațiilor referitoare la fapte, nu de enunțul judecăților de valoare. Scopul este pur teoretic,
nu practic. Deci se tinde spre formularea unor legi.

Rolul paradigmelor în cercetarea științifică

Paradigma, cuvânt provenit din limba greacă, înseamnă exemplu. Însă, în situația de față,
paradigma reprezintă un concept de bază al cunoașterii științifice, un alt element care trebuie luat
în considerare în orice încercare de studiere, de definire a modelului cultural.
”Paradigma este un punct de vedere epistemiologic,care fundamentează teoretic un mod de
explicare a unor fenomene, aspecte ale existenței (exemplu: punctul de vedere al lui Descartes
sau Newton)”. Dr Dumitru Batar
În sociologie, cele mai cunoscute paradigme sunt: paradigma capitalismului (M. Weber),
paradigma prejudecăților rasiale (A. Memmi), paradigma logicii semnelor sociale (J.
Baudrillard), paradigma familiei nucleare (T. Parsons).
Conform lui Th. Kuhn, progresele în fundamentarea și aplicarea paradigmei nu reprezintă
confirmări iar anomaliile nu ar reprezenta informări ale paradigmei, ci reprezintă rezolvarea unor
probleme puzzle.
Paradigma sociologică ne dezvăluie acele procese relevante și consistente în elaborarea și
fundamentarea unei teorii a sistemului social, propunându-se reguli necesare în formalizarea și
formularea enunțului cu caracter de lege.
Cu toate că o recenzie necesită și o părere a autorului despre cele scrise, consider că nu sunt în
măsură să critic un mare profesor, cum este dl Chelcea, și că mai am mult de studiat și de citit
până la a ajunge să critic o lucrare de asemenea valoare.
Un singur lucru aș mai putea adăuga. Dl Chelcea afirmă că România este într-o situație de criză
și că nu mai avem sociologi care să impună noi paradigme conform cerințelor cunoașterii
științifice. Între timp au apărut și alte lucrări care contrazic afirmația dlui Chelcea, cum ar fi
Studii sociologice, vol I (2015) și vol II (2017) coordonate de R. Baltasiu și O. Bulumac, și nu
numai.