Esti aici: Qreferat Referate psihologie

Metodologia cercetarii stiintifice

METODOLOGIA CERCETARII STIINTIFICE. CUNOASTEREA STIINTIFICA A

REALITATII SOCIALE

1. Continutul conceptului de metodologie

Sociologia studiaza organismul social ca intreg, ca totalitate. In procesul

devenirii sale, ca stiinta autonoma, sociologia incorporeaza in structura sa
un ansamblu de modalitati specifice prin care sociologul se raporteaza la
natura faptelor sociale atunci cand isi propune sa patrunda in universul
specific al acestora.

Metodologia cercetarii sociologice se defineste ca fiind totalitatea

demersurilor teoretice, tehnice si epistemologice pe care le intreprinde
cercetatorul faptelor sociale (sociolog sau psiholog) pentru a putea
cunoaste geneza, evolutia si dispozitia acestui gen de fapte. Etimologic,
metodologia desemneaza stiinta metodelor'; sensul pe care il atribuim
metodologiei in acest context este acela de a cuprinde ansamblul
demersurilor teoretice, metodico-tehnice si epistemologice pe care le
intreprinde un cercetator in vederea cunoasterii stiintifice a unor fapte,
fenomeme sau procese sociale.

Definitia prezentata subliniaza faptul ca in continutul conceptului

metodologia cercetarii sociologice' regasim trei niveluri diferite de
ordonare a demersurilor pe care le presupune actul cunoasterii stiintifice a
faptelor sociale: nivelul teoretic, nivelul tehnic si nivelul epistemologic.

Demersurile de natura teoretica pe care le intreprinde cercetatorul pentru

a desfasura o cercetare concreta a unui anumit domeniu al vietii sociale
sunt multiple. El trebuie sa-si clarifice cu exactitate nivelul la care a ajuns
cunoasterea sociologica a domeniului pe care il cerceteaza; sa faca o
analiza critica a aparatului conceptual in care este reflectata realitatea
sociala devenita obiect al cercetarii stiintifice; sa formuleze cu claritate
ipoteze generale si ipoteze de lucru in care sunt, de altfel, surprinse
raporturile de cauzalitate dintre componentele structurale ale realului
social cercetat si alti factori economici, politici, morali intrinseci acestui
real sau exteriori acestuia.

La nivelul teoretic avem in vedere functia cognitiva pe care o indeplineste

teoria sociologica. In orice cercetare concreta sociologul porneste de la un
sistem de concepte care au intrat deja in patrimoniul stiintei sociologice.
Sociologul nu-si propune sa redefineasca conceptele cu care opereaza
decat in masura in care analizele proprii il duc la concluzia ca nici una
dintre definitiile existente in literatura de specialitate nu exprima corect
sau complet realitatea pe care respectivul concept o desemneaza. In
aceasta privinta este semnificativa disputa din jurul continutului
conceptului de fapt social' care a inceput la sfarsitul secolului trecut si nu
s-a incheiat nici in zilele noastre. Acesta este insa un caz aparte; in
general, exista numeroase concepte, ipoteze, teze, principii si legitati
(componente ale teoriei) care au relativ aceeasi semnificatie pentru
numerosi sociologi.

Teoria sociologica orienteaza cercetatorul in actul cunoasterii, dar acesta

nu se poate limita, in toate cazurile, numai la teorie. Viata sociala
presupune existenta unor stari caracterizate prin stabilitate, repetabilitate
si rezistenta in timp. Socialul are insa, spre deosebire de toate celelalte
forme de manifestare a lumii reale, o accentuata tendinta de schimbare.
Tocmai de aceea cercetarea concreta, de teren, asupra modelelor reale de
construire si dezvoltare a organismelor sociale este una din principalele
surse de imbogatire a teoriei sociologice.

Nivelul tehnic al metodologiei consta in utilizarea de catre cercetator a

unui ansamblu de metode, tehnici, instrumente cu ajutorul carora devine
posibila dezvaluirea a ceea ce este esential, stabil in universul faptelor
sociale concrete in care se desfasoara viata individului si a grupurilor
umane. Etimologic, metoda' provine din cuvantul grecesc methodos, care
semnifica mijloc, cale, mod de expunere. Metoda presupune un intreg
sistem de reguli si principii care trebuie respectate pentru a realiza
cunoasterea riguroasa a obiectului cercetat.

Pe masura ce s-a dezvoltat ca stiinta autonoma, sociologia si-a creat si

metode adecvate studierii faptelor sociale. Emile Durkheim este primul
sociolog care abordeaza problematica metodologiei sociologice, in lucrarea
sa Regulile metodei sociologice. Sociologul francez foloseste notiunea de
metoda in sensul in care astazi specialistii utilizeaza conceptul de
metodologie. El insista asupra tuturor demersurilor necesare actului
cunoasterii de la rigoarea definirii faptului social si pana la observarea
directa a comportamentului uman sau ordonarea meticuloasa a
informatiilor din documentele statistice.

In prima jumatate a secolului XX se constituie si se experimenteaza deja

toate metodele si tehnicile utilizate astazi in cercetarea sociologica.
Vorbim astfel de un ansamblu de metode; pentru cercetarea stiintifica a
realitatii sociale se utilizeaza metode cum ar fi: ancheta sociologica,
metoda sociometrica, analiza continutului documentelor sociale, metoda
experimentala.

Daca o metoda sau alta, o tehnica sau un procedeu oarecare ne permite

sa atingem anumite obiective pe parcursul unei investigatii sociologice,
metodologia sociologica ghideaza intregul act al cunoasterii de la
delimitarea obiectului de studiu pana la reconstituirea in plan teoretic a
realitatii sociale cercetate. Aceasta afirmatie conduce la ideea ca, intr-o
cercetare concreta, se folosesc de regula, concomitent, mai multe metode
pentru a depasi limitele cognitive ale fiecareia si pentru a evidentia faptele
sociale asa cum sunt ele in realitate si nu cum am dori noi - prin prisma
propriei subiectivitati - sa fie.

Nivelul epistemologic reprezinta specificul actului cunoasterii fenomenelor

si proceselor sociale. Din punct de vedere epistemologic nu sunt prea
numeroase demersurile pe care le intreprinde cercetatorul vietii sociale,
dar este suficient sa facem precizarea ca niciodata nu vom realiza o
cunoastere riguroasa daca nu vom avea in permanenta in vedere natura
specifica a actului cognitiv in sociologie. In aceasta stiinta nu numai ca
cele mai importante surse de informatii sunt oamenii, dar insesi faptele
sociale sunt moduri de a fi si de a face ale acestora. Tocmai de aceea un
autentic cercetator stiintific al vietii sociale va putea fi numai acela care va
avea capacitatea de a distinge ceea ce sunt si fac oamenii in mod real de
ceea ce spun sau ar dori ei sa fie si sa faca. In masura in care sociologul
stapaneste bine teoria sociologica, metodele de cercetare proprii
sociologiei, tehnicile si procedeele de aplicare a fiecarei metode, in
aceeasi masura se asigura rigoarea explicatiei stiintifice a faptelor sociale

in urma cercetarilor concrete, de teren. Prin sintagma cunoastere si

explicare stiintifica a realitatii sociale' dorim sa marcam deosebirea dintre
acest tip de cunoastere si cunoasterea comuna (spontana, cotidiana).

2. Cunoasterea sociologica a realitatii sociale. Repere epistemologice

Nasterea sociologiei ca stiinta a adus cu sine o serie de intrebari si

probleme cu privire la utilizarea simtului comun in interpretarea
fenomenelor sociale, precum si cu privire la necesitatea desprinderii de
acesta si orientarea catre cunoasterea stiintifica a vietii sociale.

C. Wright Milis identifica, in binecunoscuta sa lucrare Imaginatia

sociologica, o serie de probleme pe care le-au abordat sociologii de-a
lungul timpului (legate de structura sociala, schimbarea sociala sau
raportul individ-societate), pentru a stabili apoi obiectul sociologiei, ca
fiind studiul influentelor reciproce dintre om si societate, dintre biografie si
istorie.

Astfel, scopul cercetarii din domeniul stiintelor sociale este de a explica

aceste relatii dintre indivizi si societate, precum si evolutiile, schimbarile
sau conflictele sociale.

A. Cunoasterea comuna-caracteristici

In viata de zi cu zi oamenii observa, analizeaza, evalueaza mediul social in

care traiesc, dau explicatii si formuleaza predictii asupra unor evenimente,
fenomene si procese sociale. Oamenii traiesc si muncesc laolalta,
interactioneaza unii cu altii, dobandind astfel o serie de cunostinte
privitoare la aceste lucruri si conturandu-se o conceptie, mai mult sau mai
putin clara, despre anumite fenomene ale socialului.

Prin experienta de zi cu zi ajungem, la un moment dat, ca fiecare dintre

noi sa fie un fel de specialist' in probleme sociale. Functioneaza aici ceea
ce se numeste cunoasterea la nivelul constiintei comune, al simtului
comun, al bunului simt (sau cunoasterea spontana, cotidiana).

Indiferent de denumirea utilizata, trebuie retinut faptul ca simtul comun

reprezinta o constientizare a realului, este rezultatul contactului fiecarui
om cu realitatea inconjuratoare, in virtutea capacitatii acestuia de a o
reflecta, dar intr-un mod subiectiv.

Cunoasterea comuna se refera la acele credinte, cunostinte, explicatii,

interpretari etc. obtinute in mod spontan, fara o cercetare sistematica,
fara utilizarea unor metode stiintifice, ci in baza activitatilor practice
nemijlocite, contextelor obisnuite (familie, cerc de prieteni, loc de munca
etc.) si prin intermediul mijloacelor naturale (simturile, limbajul natural,
gandirea obisnuita etc.).

Daca ar fi sa concertam caracteristicile cunoasterii comune, ele ar putea fi

exprimate astfel:

a) Realitatea sociala este direct accesibila oamenilor obisnuiti,

cunoasterea ei nu necesita utilizarea unor instrumente speciale;
fenomenele, caracteristicile, procesele etc. pot fi observate direct.

b) Realitatea sociala umana este foarte familiara oamenilor, datorita

faptului ca fiecare individ este membru al unui grup (familie, grup de
munca, organizatie etc.), traieste in mijlocul celorlalti si impartaseste cu ei
valori, credinte, ganduri comune.

c) Mecanismele, strategiile, metodele pe care oamenii le utilizeaza pentru

a obtine informatii sunt diverse: ei imbina observatiile proprii cu cele ale
altor oameni, pun intrebari, se documenteaza din diferite surse (de
exemplu mass-media) si, astfel, ei ajung sa emita idei, sa formuleze
ipoteze, sa generalizeze, sa faca predictii, sa puna in legatura anumite
cauze cu unele efecte etc. Dupa cum spunea Petru Ilut in Abordarea
calitativa a socioumanului (1997), oamenii, actorul cotidian [] cauta
permanent aplicarea legii minimului efort de gandire, a celui mai scurt
drum mental in vederea atingerii obiectivului propus'.

d) In general, multe din teoriile stiintifice din cadrul disciplinelor

socioumane isi au corespondentul in cunoasterea comuna. Diferentele

constau mai mult in limbaj si modalitate de expresie. Ca exemplu,

formularea, atat de des auzita in limbajul comun, cine se aseamana se
aduna' are in domeniul relatiilor interpersonale ca si corespondent, teoria
care poarta numele de atractie prin asemanare' dupa cum o alta teorie,
specifica aceluiasi domeniu, respectiv atractia prin complementaritate', in
limbajul comun este exprimata prin formularea contrariile se atrag'.

In concluzie, cunoasterea comuna utilizeaza un limbaj natural, mai putin

standardizat si riguros, un limbaj viu, care reuseste sa surprinda de cele
mai multe ori diversitatea si bogatia realitatii sociale.

e) Cunoasterea comuna este puternic stratificata, ea mergand de la

simple idei, constatari, prejudecati, pana la observatii profunde, la
explicatii si rationamente de valoare. Septimiu Chelea (1978) distingea
doua forme esentiale ale simtului comun; este vorba de simtul comun de
prima mana' -cunostinte provenite din experienta directa de viata - si
simtul comun de mana a doua' - cunostinte aprofundate prin lecturarea
unor texte din diferite domenii: juridic, psihologic, sociologic etc. Spre
exemplificare putem oferi cazul unui preot dintr-o comunitate rurala care
poate fi un adevarat cunoscator al relatiilor ce se stabilesc intre membrii
comunitatii, al comportamentelor si mentalitatilor lor.

B. Caracterul iluzoriu al cunoasterii comune

In domeniul socioumanului, raportul dintre cunoasterea comuna si cea

stiintifica prezinta unele particularitati, in sensul ca nu exista o delimitare
foarte clara intre ele, zona lor de intersectie fiind destul de larga. Ca
urmare, putem vorbi, atat de existenta unei continuitati intre cele doua
tipuri de cunoastere, cat si de diferente, deosebiri, care le particularizeaza
pe fiecare.

Recunoasterea aspectelor pozitive ale cunoasterii comune impune si

evidentierea limitelor acesteia, deloc neglijabile, in scopul depasirii acestui
tip de cunoastere si trecerea la un altul, la superior, cunoasterea stiintifica.

Printre neajunsurile si limitele cunoasterii comune putem enunta:

a) Aceasta cunoastere este puternic marcata de subiectivitatea agentului

cunoasterii, de spiritul sau de observatie, de capacitatea sa de analiza si
sinteza, de mentalitatea, pregatirea profesionala etc. Astfel, in virtutea
acestora, oamenii ajung sa filtreze informatiile, sa le retina doar pe cele
care concorda cu propriile pareri si sa le respinga pe cele disonante,
informatii care difera de ideile proprii.

b)Cunoasterea comuna are un caracter individual, personal; chiar daca

ideile obtinute la acest nivel ar fi corecte si pertinente, ele intotdeauna vor
fi particulare, rezultatul unui context. Ele nu vor putea fi generalizate si nu
vor putea fi transferate la intreaga realitate sociala. Desi cunoasterea
comuna are un caracter enciclopedic, ea este limitata doar la experienta
personala a individului si doar preia opinii colective sau explicatii'.

c) De asemenea, simtul comun este spontan, nu are o finalitate explicita,

cum vom vedea ca este cazul cunoasterii stiintifice.

d) Cunoasterea comuna are un caracter superficial, deseori inregistrand

doar legaturi aparente si intamplatoare intre anumite aspecte ale vietii
sociale.

e) Reprezentarilor ce tin de simtul comun le lipseste precizia, exactitatea;

ele sunt formulate in termeni vagi, nu pe baza de masurare si /sau
numarare. De exemplu, simtul comun formuleaza propozitii de genul:
majoritatea oamenilor cred ca', in timp ce cunoasterea stiintifica
opereaza cu expresii de genul: 70% din tineri considera ca'. Limitele
cunoasterii comune fiind enuntate, trebuie sa remarcam si faptul ca un
mare sociolog roman, Henri H. Stahl (1974), arata ca la nivelul acesteia
actioneaza o serie de factori, care ii confera un caracter iluzoriu. Este
vorba de enculturatie' - transmiterea culturii de la o generatie la alta care, prin elementul sau de baza, limba, influenteaza modul de a gandi si
a judeca al oamenilor, si socializarea' - procesul prin care se formeaza
personalitatea individului, in acord cu normele si valorile impuse de
societatea in care traiesc; cunoasterea comuna este, deci, influentata de
zestrea culturala primita prin socializare.

Din prezentarea tuturor acestor lucruri, rezulta in mod clar necesitatea

depasirii, a rupturii de cunoasterea spontana si trecerea la cunoasterea

stiintifica, lucru evidentiat, dealtfel, si de catre intemeietorul scolii

sociologice franceze, Emile Durkheim, in Regulile metodei sociologice.

C. Cunoasterea stiintifica - caracteristici

Spre deosebire de simtul comun, cunoasterea stiintifica reprezinta

cunoasterea realizata de oameni cu o pregatire teoretica speciala si care
utilizeaza instrumente adecvate de investigare a realitatii sociale; prin
acest tip de cunoastere se urmareste determinarea naturii fenomenelor si
formularea unor explicatii de valoare adecvate.

Daca am vorbit despre caracteristicile cunoasterii spontane si despre

caracterul ei iluzoriu, se cuvine a le evidentia si pe cele ale cunoasterii
stiintifice.

Astfel:

a) La nivelul acestui tip de cunoastere, desi subiectivitatea nu este exclusa

in totalitate, ea are pondere mai mica si, mai mult decat atat, exista
posibilitatea de a o controla, intr-o oarecare masura, prin utilizarea unor
metode specifice si respectarea unor reguli de investigare.

b)Are un caracter impersonal, in sensul ca aceeasi realitate poate fi

studiata de catre mai multi cercetatori, pornind de la aceleasi ipoteze,
utilizand aceleasi instrumente, iar rezultatele la care se ajunge sunt
apropiate.

c) Cunoasterea stiintifica are un caracter organizat si sistematizat.

d)De asemenea, vizeaza punerea in evidenta a unor legaturi profunde

intre diferite aspecte ale vietii sociale, vizeaza accesul la esenta, la
necesar la logic.

e) Cunoasterea stiintifica porneste de la un set de ipoteze, cu rol de

ghidare a investigatiei si a efortului de cunoastere, utilizeaza o serie de

metode si tehnici specifice, este orientata din punct de vedere

metodologic si are o anumita finalitate (stiintifica).

f) In plus fata de aceste caracteristici, constatarile la nivelul acestui tip de

cunoastere, se bazeaza pe masurare si /sau numarare.

Asa cum intre activitatea practica a oamenilor si activitatea de cunoastere

exista o stransa legatura, asa cum simtul comun a fost depasit in decursul
timpului de cunoasterea stiintifica, tot asa, cunoasterea societatii a
cunoscut acelasi proces, de depasire a cunostintelor la nivelul simtului
comun de catre cunoasterea teoretica, din ce in ce mai complexa, prin
aparitia si dezvoltarea stiintelor socioumane (sociologia, psihologia,
antropologia etc.).

D. Dublete conceptuale ale realitatii socioumane

Disciplinele socioumane au dezvoltat numeroase teorii si metode pentru

cunoasterea si intelegerea fenomenelor, proceselor, faptelor care compun
viata sociala. Aceasta realitate socioumana este descrisa printr-o serie de
binoame conceptuale', dupa cum precizeaza Petru Ilut (1997, pag. 24),
dublete pe care le vom evidentia in continuare.

Un prim exemplu il constituie binomul obiectiv - subiectiv, binom ce

releva, poate cel mai bine, dualitatea realitatii sociale. Aceasta din urma
este un sistem alcatuit din diverse forte si structuri existente in afara
vointei si constiintei individului, deci care sunt obiective', dar si din
elemente care depind de individ, factori pe care acesta ii poate controla,
deci subiectivi'.

Agentii umani, in calitate de indivizi, grupuri, popoare si culturi

construiesc mereu, prin interactiune, atat realitatea subiectiva, cat si pe
cea obiectiva' (P. Ilut, 1997, pag.25).

Un alt binom ce reflecta natura duala a realitatii socioumane este binomul

teoretic - empiric.

Cand spunem teoretic' ne referim la toate ideile, explicatiile, teoriile,

interpretarile, ipotezele elaborate asupra realitatii. Paul Lazarsfeld
evidentiaza (dupa Traian Rotariu, Petru Ilut,1997, pag.20) rolul activitatii
teoretice in cercetarea sociologica:

stabilirea de scheme clasificatorii precise;

formularea de concepte complexe care orienteaza observatorul spre

fapte interesante;

formularea de probleme de cercetare avand o mare importanta din

punctul de vedere al societatii;

formularea de idei generale asupra manierei in care se produc

schimbarile actuale sau a felului in care pot fi provocate;

previziuni fondate pe descoperiri empirice inca neverificate (ipoteze);

punerea in relatie a faptelor empirice cu altele, ipotetice sau deja

verificate (interpretarea)'.

Spre deosebire de teoretic', prin empiric' se intelege studierea concreta

a realitatii sociale, prin utilizarea unor metode si tehnici specifice
(observatia, ancheta, experimentul etc.) cu ajutorul carora cercetatorii
obtin date, informatii si cunosc astfel, realitatea. Robert King Merton
(1972) sistematizeaza, astfel, functiile cercetarii empirice in dezvoltarea
teoriei:

initierea teoriei, prin descoperirea de fapt neasteptate;

 orientarea teoriei, prin evidentierea de noi directii si preocupari

teoretice;

reformularea teoriei, prin elaborarea de noi scheme explicative ale unor

fenomene si procese sociale;

clarificarea conceptelor utilizate in teorie.

In cadrul disciplinelor socioumane, orice demers stiintific are atat o baza

teoretica, cat si una practica, cei mai multi specialisti recunoscand
valabilitatea si necesitatea principiului unitatii dintre cele doua dimensiuni,
precum si determinarea lor reciproca.

Cantitativ - calitativ este un alt cuplu conceptual utilizat mult, in special in

sociologie, concepte care au prilegiat numeroase dezbateri cu la privire
intelesul lor. Totusi, majoritatea teoreticienilor si metodologilor, este de
parere Petru Ilut (1997, pag.40), au cazut de acord asupra urmatorului
lucru: conceptele pot fi analizate comparativ din perspectiva a doua
planuri - cel epistemologic si cel metodologic.

Din punct de vedere epistemologic, modelul cantitativist presupune

existenta unei realitati obiective, a unor structuri exterioare indivizilor,
apeland la descrieri si explicatii ale acestora, in timp ce modelul calitativist
pune accentul pe subiectivitatea umana, pe motivatiile si asteptarile
indivizilor, pe intelegerea (comprehensiunea) realitatii sociale.

Din punct de vedere metodologic, mai exact din punct de vedere al

metodelor si strategiilor folosite, putem spune ca modelul cantitativist se
bazeaza pe metode si tehnici structurate (ancheta pe baza de chestionar,
experimentul etc.), iar modelul calitativist utilizeaza metode si tehnici
nestructurate (interviu de grup, studiul de caz, observatia participativa
etc.).

In afara acestor dublete conceptuale de mare importanta in sociologie,

mai putem aminti si pe cel marco - micro, care are in vedere
complexitatea universului sociouman si desemneaza mai mult un mod
specific de analiza.

Macro' se refera la unitati sociale de volum mare, analiza macro'

desemnand, de fapt, analiza la nivel global, considerarea in mare a
sistemului social, a fenomenelor si proceselor ce il compun, iar micro'
desemneaza unitatile sociale (grupuri) mici, analiza micro' reprezentand
analiza elementelor, a entitatilor ce compun unitatile sociale complexe.

Iata, asadar, ca universul sociouman are o natura duala, iar cunoasterea

lui nu este posibila fara intelegerea acestor concepte care il definesc.

E. Rodul paradigmelor in cercetarea stiintifica

Societatea umana este guvernata de o serie de configuratii, de legitati si

regularitati pe care teoriile stiintifice trebuie sa le explice. De aceea,
metoda cea mai buna pentru a descifra si a surprinde statutul unei
discipline consta in identificarea principalelor paradigme pe care aceasta
le utilizeaza' (Raymond Boudon, 1990,pag.202).

Termenul de paradigma poate fi definit in multe moduri, dar cel mai

frecvent el este utilizat in sensul de model, de pattern'.

Pentru Thomas S. Kuhn (dupa S. Chelcea, 1998) paradigmele sunt

exemple impartasite in comun' de catre o comunitate stiintifica si care
pot indeplini functii de cunoastere atribuite in mod obisnuit regulilor
impartasite in comun', totalitatea realizarilor dintr-un anumit domeniu
acceptate de o comunitate stiintifica si care ofera un model pentru
problemele ridicate de cercetare, in timp ce pentru Robert King Merton
(1990, pag. 202-203) termenul de paradigma' desemneaza limbajul in
care sunt formulate teoriile' sausubansambluri importante ale teoriilor
emise in cadrul unei discipline', un set de propozitii, concepte, metode si
instrumente de investigatie cu caracter normativ si care au rolul de a
ghida cercetarea intr-un anumit domeniu.

Indiferent de definitia pe care o utilizam, rolul pe care il ocupa

paradigmele in cercetarea stiintifica, in general, si in cea sociologica, in
special, este incontestabil.

Pornind de la o analiza a teoriilor sociologice, Raymond Boudon identifica

in Efecte perverse si ordine sociala (1977) doua mari familii de paradigme:
este vorba de paradigmele interactioniste' si de cele deterministe'.

In cazul paradigmelor interactioniste actele actorilor sociali sunt actiuni

orientate catre un scop' - adica sunt acte intentionale, explicate prin
finalitatile pe care acei actori le urmaresc, in contextul interactiunii dintre
acestia, indiferent de conditiile de la care se porneste.

Daca vorbim insa de paradigme deterministe, actelor actorilor sunt tratate

ca fiind comportamente', iar acestea din urma sunt intelese numai
plecand de la elementele anterioare acestuia, de la conditiile care il
determina si il fac posibil.

Autorul ofera, spre exemplificare, doua relatari diferite cu privire la

accidentele de circulatie:

1. Cei doi automobilisti angajati fata in fata, pe banda centrala a unei

sosele cu trei benzi, si-au lansat apeluri de faruri repetate. Socul frontal na putut fi evitat (ziarele).

2. Domnul X, un industrias important care parea ametit cand a parasit

restaurantul, dupa un dineu de afaceri a intrat cu automobilul intr-un
copac(ziarele)'.

Daca analizam cele doua relatari, putem observa ca accidentul este

prezent, in prima situatie, ca fiind consecinta faptului ca nici unul din cei
doi automobilisti nu a cedat in fata celuilalt, fiecare incercand sa iasa
castigator din jocul in care au intrat. Nu aflam nimic despre ocupatia lor,
despre locul din care vin etc., elemente care apar in cel de-al doilea caz.
Aici, accidentul este explicat prin existenta unor imprejurari, cauze, care lau facut posibil. Astfel, soferul era un om de afaceri, deci era normal sa
participe la un dineu de afaceri; se stie ca in asemenea ocazii se consuma
bauturi alcoolice si era de asteptat ca el sa fie in stare de ebrietate. In
concluzie, accidentul are o explicatie logica, el fiind datorat starilor care lau precedat.

Cele doua exemple sunt total diferite, dar ele permit evidentierea
distinctiei fundamentale intre teoriile sociologice, intre paradigmele
interactioniste si cele deterministe:

In sociologie sunt utilizate atat paradigmele interactioniste, cat si cele

deterministe, fenomenele si procesele sociale fiind studiate din ambele
perspective, in functie de natura si structura acestor procese, de contextul
cercetarii, de evolutia sociologiei etc.; faptele, fenomenele sociale,
comportamentele, pot fi explicate atat in interactiune cu alte fenomene si
procese sociale, ca rezultat al compunerii unei multimi de actiuni
(urmarindu-se doar rezultatul final), cat si plecand de la anumite conditii si
cauze preexistente, ca rezultat al unor comportamente cauzate de
existenta unor elemente anterioare lor si care determina efectele de
rigoare.

Fiecare model elaborat a contribuit intr-o anumita masura la dezvoltarea

stiintei, o paradigma neputand fi considerata adevarata sau falsa, realista
sau irealista'. Ea nu poate fi decat mai mult sau mai putin adaptata
fenomenului pe care dorim sa-l analizam' (R. Boudon, 1990,pag.263).

BIBLIOGRAFIE

BOUDON, Raymond, Texte sociologice alese, Editura Humanitas, Bucuresti,

1990.

BOUDON, Raymond, Efecte perverse si ordine sociala, 1977.

CHELCEA, Septimiu, Chestionarul in investigatia sociologica, Editura

Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1975.

DABU, Romulus, IELICI, Brigitte, Sociologia industriala, Editura de Vest,

Timisoara, 1995.

DURKHEIM, Emile, Regulile metodei sociologice, Editura Cultura Nationala,

Bucuresti,1924.

GRAWITZ, Madeleine, Methodes des sciences sociales, Paris, 1972.

ILUT, Petru, Abordarea calitativa a socioumanului, Editura Polirom, Iasi,

1997.

MARGINEAN, Ioan, Proiectarea cercetarii sociologice, Editura Polirom, Iasi,

2000.

MERTON, Robert King, Influenta cercetarii empirice asupra teoriei, in

Cunoasterea faptului social, seria Teorie si metoda in stiintele sociale, vol.
8, Editura Politica, Bucuresti,1972.

MILLS, C. Wright Imaginatia sociologica, Editura Politica, Bucuresti, 1975.

ROTARIU, Traian, ILUT, Petru, Ancheta sociologica si sondajul de opinie,

Editura Polirom, Iasi, 1997.

STAHL, Henri Henri, Tehnica monografiei sociologice, 1934.

STAHL, Henri Henri, Teoria si practica investigatiilor sociale, vol. 1, Editura

Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti,1974.