Comunicarea de masă: mediere şi mediatizare

ARGUMENT
1. O introducere în teoria comunicării - 5 pag
Noţiunea de comunicare are o multitudine de sensuri. Proliferarea
tehnologiilor şi profesionalizarea practicilor nu au făcut decât să adauge în această
polifonie sensuri noi la sfirşitul unui secol care face din comunicare o figură emblematică
a societăţilor celui de-al treilea mileniu.
Aflate la confluenţa mai multor discipline, procesele de comunicare au trezit
interesul unor ştiinţe atât de diferite ca filosofia, istoria, geografia, psihologia, sociologia,
etnologia, economia, ştiinţele politice, biologia, cibernetica sau ştiinţele cognitive. Acest
domeniu special al ştiinţelor sociale a fost mereu preocupat de problema propriei
legitimităţi ştiinţifice, ceea ce l-a determinat să studieze cu ştiinţificitate şi să adopte
scheme din ştiinţele naturii, adaptate prin intermediul unor analogii1.
Perspectiva de analizare a comunicării ca disciplină de studiu variază în funcţie de
domeniul de abordare psihologie, sociologie, filosofie, pedagogie, biologie: „a „semnelor
specializate” pe care le foloseşte în diversele limbaje – verbale, neverbale, para – şi
metaverbale sau naturale şi artificiale – în care se includ limbajul oral şi scris, mişcările
corpului, expresia feţei, dar şi funcţiile sociale ale obiectelor, imaginilor, sunetelor,
mirosurilor etc.”.2
Dacă noţiunea de comunicare pune probleme, nici aceea de teorie a comunicării
nu este mai facilă de definit. Statutul şi definiţia teoriei - cum se întîmplă în multe ştiinţe
sociale - contrastează puternic de la o şcoală la alta, de la o epistemologie la alta. Mai
mult, denumirea de „şcoli" poate crea impresii false. O şcoală poate aduna, într-adevăr,
multe componente şi să nu aibă acea omogenitate pe care pare să i-o confere numele. In
sfârşit, discursul despre comunicare este adesea promovat la rangul de teorie generală,
fără o analiză critică. Formulele uimitoare ale lui Marshall McLuhan3 se învecinează cu

1
Mattelart A.,Mattelart M., Istoria teoriilor comunicarii, Ed. Polirom, Iasi, 2001, p. 5
2
Laurenţiu Şoitu, Pedagogia comunicării, Ed. Institutul European, Iaşi, 2002, p. 7.
3
Marshal McLuhan, Galaxia Gutenberg, Ed. Politică, Bucureşti, 1975; Idem, Mass – media sau mediul
invizibil, Ed. Nemira, Bucureşti, 1997;

1
instrumentarul filosofic complex al lui Jurgen Habermas4, fără să putem spune care
dintre cei doi a produs o mai mare înnoire în modul de a privi mediul tehnologic.
Cu atât mai mult implică diversitate teoretică definirea ştiinţei counicării sau a
ştiinţelor comunicării: “ştiinţa comunicării care studiază circuitele profesionale şi
instituţionale ale informaţiei”, iar ştiinţele comunicării “denotă faptul că ştiinţa
comunicării este un conglomerat de ştiinţe sau modalităţi de abordare, o însumare
eclectică – fără identitate proprie – de cunoştinţe despre feluritele modalităţi de
comunicare”.5
Diverse doctrine care crează mode şi tipare de gândire cu neologisme meteorice
pretind a fi scheme explicative definitive, ba chiar lecţii magistrale, ştergând în trecere
descoperirile acumulate lent în decursul evoluţiei contradictorii şi pluridisciplinare a
cunoaşterii în aceste domenii şi întărind impresia că obiectul de studiu e facil şi frivol.
Trecând în revistă definiţiile comunicării, Denis McQuail conchidea: “Există o
complexitate reală, pe care nu o poate acoperi o singură formulă, o complexitate care are
mai multe surse, în afara cantităţii de elemente şi etapelor implicate”6
Comunicarea este putere. Comunicarea este influenţă. Comunicarea este şi
trebuie să fie privită ca artă şi ca ştiinţă în acelaşi timp. Oricare din aceste definiri este
precar fundamentată7.
Totul este comunicare, afirmă adepţii şcolii psihologice de la Palo Alto, Santa
Cruz - California. Conceptul de comunicare are un sens foarte larg, el cuprinzând "toate
procedeele prin care un spirit poate afecta un al spirit. Aceasta include nu numai
limbajul scris sau vorbit, ci şi muzica, artele vizuale, teatrul, baletul şi, în fapt, toate
comportamentele umane8".
Comunicarea a reprezentat dintotdeauna un pilon important al existenţei umane.
Etimologia cuvântului comunicare este de origine limba latină: “communio, - onis”,
însemnând comunicare, comunitate, legătură, asemănare, iar verbul “communico, - are,
- avi, - atum”, circulând, în limbajul anticilor, cu sensul de împărţi ceva cu cineva, a
intra în relaţii, a împărtăşi, a comunica.

4
Jurgen Habermas, L'espace public, Ed. Payot, Paris, 1978.
5
J.J. Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, Ştiinţa comunicării, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 46.
6
Denis Mcquail, Comunicarea, Ed. Institutul European, Iaşi, 1999, p. 15.
7
Ibidem, p. 237.
8
Shanon şi Waver

2
 Comunicarea este un fenomen social integrator, care defineşte raporturile dintre
individ şi societate, dintre societate şi cultură.

1.1. Definire şi definiţii ale comunicării

Definirea termenului „comunicare” s-a dovedit a fi problematică. Franck E.X.

Dance inventaria cincisprezece sensuri care pot fi asociate termenului de comunicare: 1)
schimb verbal de gânduri sau idei; 2) proces prin care îi înţelegem pe alţii şi, alternativ,
ne străduim să fim înţeleşi de ei: 3) interacţiune (la nivel biologic); 4) proces care ia
naştere din nevoia de a reduce incertitudinea, de a acţiona efectiv şi de a apăra sau întări
eul; 5) proces de transmitere a informaţiilor, ideilor, emoţiilor sau priceperilor prin
folosirea simbolurilor (cuvinte, imagini, figuri, diagrame etc.) 6) transfer, schimb,
transmitere sau împărtăşire; 7) proces care uneşte părţile discontinue ale lumii vii; 8)
proces care face comun mai multora ceea ce este monopol al unuia sau unora; 9)
totalitatea mijloacelor de transmitere a mesajelor militare, a ordinelor etc. (telefon,
telegraf, radio, curieri); 10) proces de îndreptare a atenţiei către o altă persoană în scopul
reproducerii ideilor; 11) În utilizarea curentă, verbul „a comunica” se referă de obicei la
acţiunea de a transmite un mesaj despre ceva cuiva care este receptorul. Dennis McQuail
defineşte comunicarea prin prisma relaţiei pe care o are cu cititorul.
„În cazul acestei cărţi, eu, autorul, transmit un mesaj (foarte elaborat), conţinutul,
unui cititor, care este receptorul mesajului. Întregul eveniment este un exemplu al
situaţiei generale de comunicare. Faptul că el poate avea şi chiar are loc implică însă şi
alte elemente şi precondiţii, printre care: intenţia (din partea mea) de a transmite
informaţii şi idei, motivaţia cititorului şi existenţa unor persoane, obiecte, evenimente şi
idei care constituie subiectul mesajului. El include şi o activitate, atât din partea mea cât
şi a cititorului, un limbaj suficient de comun mie şi cititorului pentru a-mi permite să
aştept un limbaj comunicativ şi o anumită relaţie între noi, care presupune o co-orientare
adecvată şi un anumit grad de înţelegere. El necesită o anumită experienţă comună,
pentru că trăim în acelaşi univers fizic şi social, o tehnologie care să facă posibilă
reproducerea şi distribuirea mesajului meu şi o piaţă pentru un anumit tip de marfă (în

3
acest caz, cartea). În sfârşit, are loc un efect sau o schimbare daca această carte este citită
şi din ea se desprinde o semnificaţie sau ea produce o reacţie. Cele mai multe dintre
aceste elemente sunt prezente în toate evenimentele comunicative, de aceea pare să existe
o înţelegere de bun simţ a ceea ce înseamnă comunicarea”.9
Christian Baylon şi Xavier Mignot echivalează acţiunea de comunicare cu
transmiterea de informaţii referitoare la „ceea ce avem în minte” – expresie care, în
opinia lui, corespunde totalităţii fenomenelor psihologice, puţin cunoscute şi incorect
clasificate, asupra cărora comunicatorul, cel de la care pleacă comunicarea informează pe
ceilalţi: cunoştinţe, amintiri, imagini, păreri, dorinţe, sentimente.10
Jean-Claude Abric desemnează comunicarea ca reprezantând ansamblul
proceselor prin care se efectuează schimburi de informaţie şi de semnificaţii între
persoane aflate într-o situaţie socială dată. „Comunicarea reprezintă, aşadar, un act social,
deliberat sau involuntar, conştient sau nu. Ea este, în orice caz, unul dintre actele care
stau la baza legăturii sociale şi – sintetizând ideea cât se poate de corectă a teoreticienilor
„noii comunicări” (în special Watzlawick) – nu poţi să nu comunici”.11

1.2. Evoluţia termenului de comunicare

Comunicarea a fost încă din antichitate percepută ca element fundamntal al

existenţei umane. Iată deci că oamenii au simţit mereu nevoia de a-şi împărtăşi gândurile,
ideile, cunoştinţele unii altora, aceasta fiind practic cheia succesului evoluţiei speciei
umane.
Primii care au acordat o importanţă deosebită comunicării, în special aspectului
său practic, au fost grecii. Aceştia puneau un accent deosebit pe măiestria de a construi un
discurs şi a-l exprima în public ca o condiţie indispensabilă statutului de cetăţean.
Prima lucrare în care apar însă elemente concrete de teorie a comunicării aparţine
lui Corax din Siracuza Arta retoricii, în secolul VI î.Hr. Ulterior, Platon şi Aristotel vor
continua aceste preocupări, instituţionalizând comunicarea ca disciplină de studiu.

9
Denis Mcquail, Comunicarea, Ed. Institutul European, Iaşi, 1999, p. 14 – 15.
10
Christian Baylon, Xavier Mignot, Comunicarea, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2000, p. 13, p. 44.
11
Jean – Claude Abric, Psihologia comunicării. Teorii şi metode, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 15.

4
Romanii vor fi cei care mai apoi vor prelua de la greci aceste preocupări şi le vor
dezvolta.
În Evul Mediu, o dată cu dezvoltarea bisericii, a creşterii rolului său în societate,
comunicarea va căpăta noi dimensiuni. Dezvoltarea drumurilor comerciale, apariţia şi
apoi cristalizarea primelor formaţiuni statale va conduce la instituţionalizarea activităţii
de comunicare. În toate statele pe lângă liderul autohton existau acum oameni instruiţi
care se ocupau cu redactarea documentelor oficiale, de consemnarea faptelor etc.
În epoca modernă dezvoltarea comunicării s-a produs într-un ritm alert. Acest fapt
s-a datorat progresului tehnico-ştiinţific. Apariţia automobilului, a trenului, a telegrafului,
a telefonului etc., a condus la intensificarea comunicării, nu atât între indivizi cât mai ales
între comunităţi.
Mergând spre zilele noastre, apariţia radioului, a televiziunii şi, mai nou, a
internetului a creat o adevărată explozie a fenomenului de comunicare la nivel global.

1.3. Forme de comunicare

„Comunicarea ia toate formele de manifestare a individului în relaţia cu sine, cu altul şi

mediul”.12

1.4. De la comunicare la comunicare de masă

Cercetarea comunicării de masă, stimulata cu precădere de preocuparea privind

influenţa politică a cotidianelor de mare tiraj şi consecinţele morale şi sociale ale filmului
şi radioului, îşi are originile la începutul secolului al XX - lea. Comunicarea în general a
fost cercetată de dorinta de a testa şi de a spori eficienţa şi influienta în domeniul
educaţiei, propagandei, telecomunicaţiilor, publicităţii, relaţiilor publice şi relaţiilor
interumane. Activitatea de cercetare a fost ghidată de la început de preocupările practice
si alimentată de dezvoltările din psihologie şi sociologie şi, în general, de progresele în
domeniul metodologiei, prin folosirea cu deosebire a experimentelor, a anchetelor sociale
şi a statisticii.

12
L. Şoitu, op. cit., p. 254.

5
 Comunicarea de masă poate fi definită ca „procesul de producere instituţionalizată
şi de răspândire generalizată a bunurilor simbolice prin fixarea şi transmiterea informaţiei
sau a conţinutului simbolic”.
Ca o subdiviziune a comunicării, comunicarea de masă prezintă asemănări cu cea
interpersonală şi de grup. Lasswell consideră că în orice acţiune de comunicare trebuie să
fie avute în vedere cele cinci întrebări fundamentale: cine spune? ce spune? prin ce canal?
cui? cu ce efect?13
Cu toate acestea, în societatea contemporană mediatizarea modifică limitele dintre
public şi privat, iar conţinutul conversaţiilor interpersonale şi de grup este influenţat
substanţial de şi prin intermediul comunicării de masă.
Comunicarea de masă implică mijloace tehnice şi instituţionale de producere şi
inovare. Doar în astfel de condiţii, procesul de comunicare poate face posibil transmiterea
unui mesaj către un public variat şi numeros, care îl recepţionează simultan, fiind
despărţit temporal şi spaţial de sursă. Emiţătorul este o „persoană instituţionalizată” care
reprezintă, în general, un grup de persoane. În acelaşi timp, destinatarii comunicării
formează grupuri largi fapt care constituie „socializarea audienţei”. Fluxul mesajelor este
unidirecţionat, iar capacitatea receptorilor de a interveni în acest flux este foarte limitată.
Comunicarea de masă se desfăşoară numai în spaţiul public. „Caracterul public este dat şi
de faptul că media se ocupă de probleme cu care există sau poate să se formeze o opinie
publică”.
O componentă esenţială în procesul comunicării de masă este activitatea de
selectare şi editare, care reprezintă un gen de transfer în plan mediatic a tendinţei umane
de a simplifica, de a omite şi de a reduce.
În acelaşi timp, Bernard Voyenne vorbeşte de trei caracteristici ale comunicării
sociale prin intermediul presei: caracterul instantaneu, deoarece informează aproape în
acelaşi timp cu desfăşurarea lui; permanenţa, pentru că nu cunoaşte nicio întrerupere;
caracterul universal, pentru că este prezentă peste tot şi în orice moment. Totodată, el
consideră că „schimbul de informaţii, de idei, intercomprehensiunea sunt pentru societate

13
H. D. Lasswell, „ The structure and function of communication in society”, în L. Bryson (ed.), The
Communications of Ideas, New York, Harper & Bros, 1948, apud Werner J. Severin, James W. Tankard,
Jr., Perspective asupra teoriilor comunicării de masă, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, p. 54.

6
tot atât de importante ca şi respiraţia pentru organism. A trăi în societate, – conchidea el ,
înseamnă a comunica”.14
1.5. Concepte de bază în analiza comunicarii
Orice act de comunicare implică o succesiune de evenimente, a cărei formă de
bază cuprinde: decizia de a transmite o semnificaţie, formularea mesajului intenţionat
într-un limbaj sau cod, actul de transmitere (care implică un canal de comunicare),
receptarea (decodificarea) şi feed-back-ul (dacă există).
Prin mesaj înţelegem un sistem de semne care are o semnificaţie distinctă, diferită
de cea a semnelor componente. Semnul desemnează o unitate complexă compusă din alte
două unităţi: semnalul şi sensul său; semnalul este orice element purtător de informaţie cu
condiţia ca acesta să fie produs în mod deliberat de cineva care se aşteaptă ca acesta să fie
înţeles ca atare.15
„En un mot l'information, c'est le message, tandis que la communication, c'est la
relation, beaucoup plus complexe. L'enjeu est moins de partager ce que l'on a en commun
que d'apprendre à gérer les différences que nous séparent. Et ce au plan individuel autant
que collectif. Finalment dans la communication, le plus simple reste du côté des messages
et des techniques, le plus compliqué du côté des hommes et des sociétés”.16
Limbajul este un sistem unitar de semne pentru care există reguli sintactice şi
semantice bine definite. Considerăm trei tipuri de limbaj ca fiind fundamentale: limbajul
verbal (limbajul articulat, oral sau scris), cel nonverbal (orice fel de sistem unitar de
semne instituit la nivel comunitar cu funcţia de a transmite semnificaţii, de regulă
conotative, în afara utilizării limbajului articulat – paralimbaj, care priveşte parametrii
fizici ai comunicării verbale: ton, intensitate, timbru, viteză de emisie, etc., care însoţeşte,
practic, orice act comunicativ verbal şi care transmite, totodată, propriile semnificaţii) 17 şi
comportamentul simbolic (reprezintă un limbaj cu o consistenţă mai redusă, care are ca
suport fizic al semnificaţiilor acte de comportament – voluntar sau involuntar, când
vorbim, comunicăm, de asemenea prin: expresia feţei (mişcarea mâinilor şi a corpului
pentru a explica sau accentua mesajul verbal); poziţia corpului (modul în care stăm, în
picioare sau aşezaţi); gesturi (mişcarea mâinilor şi a corpului pentru a explica sau
14
Bernard Voyene, 1980, p. 11.
15
Christian Baylon, Xavier Mignot, Comunicarea, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2000, p. 13, p. 44.
16
Dominique Wolton, Informer n'est pas communiquer, CNRS Éditions, Paris, 2009, p. 11.
17
Septimiu Chelcea coord., Comunicarea nonverbală în spaţiul public, Ed. Tritonic, 2004.

7
accentua mesajul verbal); orientarea (dacă stăm cu faţa sau cu spatele către interlocutor);
proximitatea (distanţa la care stăm faţă de interlocutor, în picioare sau aşezaţi); contactul
vizual (dacă privim interlocutorul sau nu, intervalul de timp în care-l privim); contactul
corporal (o bătaie uşoară pe spate, prinderea umerilor); mişcări ale corpului (pentru a
indica aprobarea/dezaprobarea sau pentru a încuraja interlocutorul să continue); aspectul
exterior – înfăţişarea fizică sau alegerea vestimentaţiei).18
Canalul de comunicare este mijlocul fizic prin care este transmis semnalul.
Principalele canale sunt undele de lumină, undele sonore, undele radio, cablurile
telefonice.19
Decodificarea înseamnă retraducerea mesajului, pentru a putea capta semnificaţia.
Sintetizând, procesul comunicării se bazează pe stabilirea unei relaţii între un emiţător şi
un receptor. Emiţătorul, care doreşte să ofere o informaţie, va trebui să o traducă într-un
limbaj accesibil destinatarului şi compatibil cu mijloacele de comunicare utilizate:
aceasta este codarea. Astfel elaborat, mesajul este emis şi vehiculat graţie unui suport
material: canalul de comunicare. El ajunge apoi la destinatar – receptorul – care, print-o
activitate de decodare şi-l va însuşi şi îl va înţelege. Pentru a fi cu adevărat eficient,
procesul presupune o modalitate de control, de reglare şi de corectare a greşelilor: acesta
este feed-back-ul, cu alte cuvinte, bucla de retroacţiune de la receptor la emiţător.

2. Comunicarea de masă - 12 – 15 pag

2.1. Definire

„Comunicarea de masă este orientată către audienţe largi, eterogene, care nu

sunt cunoscute de către comunicator; mesajele sunt transmise în mod public şi sunt
calculate astfel încât să ajungă repede la public, uneori chiar în mod simultan; de
obicei ele sunt tranziente şi nu au caracter de documente înregistrate. În sfârşit,
comunicatorul tinde să fie integrat şi să acţioneze în organizaţii formale, care implică
mari cheltuieli”. Acest tip de comunicare”emană de la o sursă individuală sau

18
Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea, Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura, Ed.
Comunicare.ro, Bucureşti, 2005.
19
John Fiske, Introducere în ştiinţele comunicării, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, p. 45.

8
 organizaţională, prin modalităţi de codare şi multiplicare electronice sau mecanice,
adresându-se unor audienţe relativ mari, eterogene şi anonime, care nu au decât
posibilităţi limitate de feedback”.20
Pierre Bordieu şi Jean – Claude Passeron consideră noţiunea „de masă”
neclară şi cu utilizări multiple: formularea fiind imprecisă, evocând indivizi abstracţi,
reunind indivizi particulari într-o entitate generală, care face din ei fiinţe indistincte,
ce-şi pierd orice particularitate.21
Comunicarea în masă este „comunicare ce ajunge la dispoziţia maselor,
orientată spre mase”.22 „Comunicarea în masă este orice formă de comunicare în care
mesajele – având un caracter public (deci fără restricţii sau delimitări personale
privind receptarea) şi folosindu-se de o tehnologie de difuzare (media) – se adresează
unei largi audienţe, într-un mod direct (căci partenerii comunicării sunt distanţaţi în
spaţiu sau timp) şi unilateral (ceea ce exclude inversarea rolurilor de emiţător şi
receptor”.23
Definiţia lui Maletzke: „Orice formă de comunicare, fiind publică din
momentul emiterii (ca posibilitate de receptare fără restricţii sau delimitări personale),
iar, prin folosirea mijloacelor tehnice de difuzare (media), fiind indirectă (dată fiind
distanţa spaţială, temporală sau spaţio – temporală dintre partenerii comunicării) şi
unidirecţională (deci fără o inversare a rolurilor între emitent şi receptor), este pusă la
dispoziţia unui public dispersat (în sensul imediat mai sus)”.24
Comunicarea în masă este, după Stappers, „emitere de mesaje prin care
emiţătorul se adresează fără deosebire oricui, prin intermediul unui canal la care
fiecare instanţă receptoare are necondiţionat acces, cel puţin în măsura în care accesul
depinde de emiţător”.25

20
Charles R. Wright, “Functional Analysis and Mass Communication”, în Lewis Anthony Dexter, David
M. White (ed.), People, Society and Mass Communication, Macmillan, New York, 1964, apud Mihai
Coman, Introducere în sistemul mass – media, Ed. Polirom, Iaşi, 2007, p. 22;
21
Pierre Bordieu, Jean – Claude Passeron, “Sociologues des mythologies et mythologies des sociologues”,
Les Temps Modernes, nr. 211, decembrie 1963, p. 1998 – 2001, apud Rémy Rieffel, Sociologia mass –
media, Ed. Polirom, 2008, p. 106.
22
J.J. Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, Ştiinţa comunicării, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 36.
23
Ibidem, p. 37.
24
G. Maletzke, Psychologie der Massenkommunikation, 1963, p. 32, apud J.J. van Cuilenburg, O. Scholten,
G.W. Noomen, op. cit., p. 37.
25
J. D. Stappers, Publicistiek en communicatiemodellen, 1966, p.47, apud J.J. van Cuilenburg, O. Scholten,
G.W. Noomen, op. cit., p. 38.

9
 A. Silbermann defineşte comunicarea de masă ca fiind „difuzarea cantitativ
importantă a unor conţinuturi asemănătoare unor indivizi sau grupuri numeroase şi
eterogene ale societăţii cu ajutorul tehnicilor de difuzare colectivă”.26

2.2. Caracteristicile comunicării de masă

Noile tehnologii schimbă radical definiţia comunicării de masă. Cele trei

caracteristici identificate de Charles Wright - , potrivit cărora comunicarea de masă este
direcţionată către audienţă mare, eterogenă şi anonimă, mesajele sunt transmise public,
adesea planificate pentru a sensibiliza simultan majoritatea membrilor audienţei şi
comunicarea are tendinţa de a opera într-un sistem organizat complex şi care presupune
costuri mari27 - nu mai acoperă conţinutul noţiunii, fiind în continuă îmbogăţire. Astfel,
noile medii de comunicare – internetul28, e-mail-ul, World Wide Web29, chat-ul, etc., - au
26
A. Silbermann, Communication de masse, Hachette, Paris, 1981, p. 3.
27
C. R. Wright, Mass Communication: A Sociological Perspective, Random House, New York, 1959, p.
15, apud Werner J. Severin, James W. Tankard, Jr., Perspective asupra teoriilor comunicării de masă, Ed.
Polirom, Iaşi, 2004, p. 16.
28
Internet-ul – este reţeaua de comunicare ce face posibilă conectarea mai multor platforme. Originile
Internetului se gasesc, în 1969, la Ministerul Apărării din SUA. Acesta s-a dezvoltat in fiecare an şi, astfel,
în 2001, în România existau 1 milion de utilizatori, în 2006 – 5, 5 milioane de utilizatori, iar în 2010 -
8.300.000 utilizatori, din care 3.800.000 utilizatori din Bucureşti.
29
World Wide Web (WWW) sau pur si simplu Web - este una din aplicaţiile sale cele mai populare, este
precum o platforma dinamica. The World Wide Web, abbreviated as WWW and commonly known as the
Web, is a system of interlinked hypertext documents accessed via the Internet. With a web browser, one can
view web pages that may contain text, images, videos, and other multimedia and navigate between them by
via hyperlinks(http://en.wikipedia.org/wiki/World_Wide_Web. Termenul World Wide Web (abreviat
WWW; numit scurt și web, care în engleză înseamnă "rețea" și se pronunță aproximativ 'ueb, cu diftong -
într-o singură silabă) este un sistem de documente și informații de tip hipertext legate ele între ele care pot
fi accesate prin rețeaua mondială de Internet. Cu ajutorul browser-ului poti accesa paginile web ce pot
contine text, imagine, video şi alte multimedia şi, de asemenea, poţi naviga între ele cu ajutorul hyperlink-
urilor). Web-ul are şi o importanţă ca sistem mass media, aspect remarcat în statisticile realizate de catre J.
Vivian din care rezultă că, în 1995, 17,6 milioane de adulti din America de Nord au utilizat web-ul, ceea ce
însemnă 1 din 20, dar acest procentaj este în continuă creştere datorită numarul mare de conectări, utilizării
calculatoarelor etc.
Widget – denumirea de widget provine din alăturarea cuvintelor englezesti, Windows si Gadget. În general,
acestea se regăsesc pe site-urile utilizatorilor sub forma: widgetbox.com, widgipedia.com, gadgetvista.fr.
Există trei mari tipuri de widgets: widgets de birou – instalate, în general, pe calculatorul internautului, ele
propun un serviciu ce se actualizează la fiecare conectare a Internetului. Atuul lor major este faptul ca sunt
vizibile tot timpul. Widgets web, datorită platformelor sale, la care se adaugă blogurile, reţelele sociale,
wiki-uri, site-urile personale sau paginile de pornire (netvibes, iGoogle) sunt transmisibile cu un simplu
clic. Widgets pentru telefoanele mobile - apărute cu i-phone-ul, ele propun, mai ales, servicii legate-
conectate de mobilitatea utilizatorului (Emanuelle Ruette – Guyot, Serge Leclerc, Web 2.0. La

10
generat noi caracteristici ale comunicării de masă: mixtura unor tehnologii de tipul
tipăritură şi radio; trecerea de la lipsa de media la o abundenţă a mijloacelor de
comunicare; transformarea conţinutului adresat masei în conţinut realizat pentru grupuri
sau indivizi; renunţarea la media unidirecţională în media interactivă.30
Teoreticienii comunicării de masă, în unanimitate, consideră că trăsătura
distinctivă a acestui tip de comunicare în raport cu celelalte tipuri o constituie sursa
comunicării, care „este o organizaţie de comunicare sau o persoană instituţionalizată”,
citîndu-l pe W. Schramm, adică o staţie de radio, redacţia unui ziar, un canal de
televiziune, iar persoanele instituţionalizate le-a identificat cu redactorul ţef, directorul

communication “lter_@ active”, Ed. Economica, Paris, 2009, pag. 20).

Wiki – funcţionează dupa principiul Wikipedia: un utilizator publică un articol si lectorii îl pot modifica,
adauga, corecta. Realizat, în 1995, de către Ward Cunningham, un Wiki (ce s-ar traduce prin rapid) este un
site web care poate fi conceput şi editat de toata lumea. Wikis reprezintă un sector foarte dinamic al
Internetului şi un proiect colaborativ, vizând formarea primei enciclopedii universale şi în plurilingvistice.
Wikipedia a luat naştere, în 2001, la iniţiativa lui Jummy Wales, iar, în iunie 2004, versiunea engleză
conţinea 280.000 de articole, ceea ce înseamnă mai mult de 80 milioane de cuvinte (Cyril Fievet, Émily
Turrettini, Blog story, Ed. Eyrolles, 2004, Paris, pag. 65. În română wikipedia a aparut pe 15 iulie 2003).
E-mail – ul – sau poşta electronică este sistemul care permite transmiterea sau primirea de mesaje prin
Internet în mod instantaneu. La momentul actual cei mai cunoscuţi furnizori de e-mail sunt: Yahoo! Mail!,
Gmail, Hotmail.
Chat-ul – este una dintre cele mai rapide şi directe metode ale comunicării pe internet. IRC-ul (Internet
Relay Chat), dezvoltat, în anul 1988, a deschis calea către chat-ul în timp real. Cel mai popular în anii ’90 a
fost mIRC-ul - unde utilizatorii puteau discuta în camere (canale), aveau posibilitatea de a comunica în
privat, însa nu aveau liste de cunoscuţi şi dupa delogare nu mai puteau primi mesaje. Chat-ul – modalitatea
de conversare online s-a dezvoltat, iar astazi, pe langa yahoo messenger, ICQ, Skype, avem şi site-urile de
socializare care au pus la dispoziţie şi o astfel de funcţie. De asemenea, discuţiile pe chat nu se mai
limitează doar la necunoscuţi, fiecare utilizator işi poate realiza un cont, apoi, liste de prieteni cu care
vorbeşte în mod direct, atât cu ajutorul textului, cât si video-ului.
Weblog - ul – este o altă platformă web ce poate semnifica jurnal. Cuvântul weblog (web + log = weblog
sau we + blog = weblog) a fost înlocuit cu timpul de blog. Acest diminutiv a fost utilizat şi folosit pentru
prima dată de către Peter Merholz, fondatorul companiei Adaptive Path (David Réguer, Patrick Couton
Wyporek et Christiane Legris Desportes, Blogs, Médias sociaux et Politique, Ed. Les 2 encres, Paris, 2009,
pag. 9.). În general, blogurile sunt jurnale online personale sau intime unde creatorul îşi împărtăşeşte cu
alţii propriile păreri, idei de la care aşteapta şi reacţii. Există mai multe tipuri de bloguri: blog personal,
blog corporativ, blog tematic.
Despre blog se poate vorbi înca de la apariţia World Wide Web - http://info.cern.ch/, realizat, în
1990, de către Tim Berners – Lee, inventatorul Web-ului din cadrul CERN (Cyril Fievet, Émily Turrettini,
Blog story, Ed. Eyrolles, 2004, Paris, pag. 8). Primele bloguri apărute pe Internet sunt datate în anul 1993,
dar nu se numeau asa. Abia, în 1997, John Barge, editorul de la Robot Wisdom, le va numi Weblog, termen
care a fost preluat de către toţi. În România nu se ştie cu siguranţă care a fost primul blog apărut, dar printre
primele, prin 2002, au fost cele personale ale lui Alex Mihăileanu (Subiectiv.ro), Alex Ulmanu, George
Hari Popescu. În România, numărul blogurilor a crescut semnificativ în ultimii doi ani, însă mai puţin de
jumătate dintre aceastea sunt active, în sensul publicării a cel puţin un articol pe lună – constată serviciul de
monitorizare Zelist. În prezent, in Romania există aproximativ 60.000 de bloguri, număr care a crescut de
aproximativ 2, 6 ori în ultimii doi ani (octombrie 2008 – septembrie 2010), de la 22.484 la 59.017 bloguri
(http://www.zelist.ro/assets/barometre/Date_despre_evolutia_blogosferei_romanesti.pdf).
30
J.F. McManus, Market – Driven Journalism: Let the Citizen Beware?, Sage, Thousand Oaks, California, !
994, apud Werner J. Severin, James W. Tankard, Jr., op. cit., p.16.

11
publicaţiei, editorul publicaţiei sau prezentatorul ediţiei de ştiri a unui canal de
televiziune, secretarul general de redacţie etc.31
Deşi D. McQuail susţine că în cazul comunicării de masă nu există o relaţie
distinctă, „analizabilă”, între transmiţător şi receptor, iar conceptele de bază ale
comunicării nu sunt de ajutor în definirea acestui tip de comunicare 32, M. Coman
consideră că „cel mai simplu mod de sesizare a notelor specifice acestui tip de
comunicare este contrapunerea lui cu cea mai familiară formă de comunicare, aceea
interpersonală. Pornind de la modelul elementar al acesteia – cineva transmite un mesaj,
prin intermediul unui canal, pentru a fi receptat de unul sau mai mulţi beneficiari - ,
putem individualiza comunicarea de masă prin sublinierea caracteristicilor emiţătorului
(creatorii mesajelor), canalului de difuzare, receptorului (audienţelor) şi conţinutului
transmis.33 Acelaşi teoretician al comunicării, Denis McQuail conchidea că procesul
comunicării de masă trebuie a analizat din trei unghiuri diferite. Primul, „din perspectiva
mass – media”, care va folosi mijloacele de transmisie corespunzătoare, ar consta în
selectarea comunicatorilor şi mesajelor, în funcţie de criteriile de audienţă şi de public. 34
Al doilea unghi, este viziunea „aşa – zişilor” comunicatori care dtermină tipul mijloacelor
de transmisie şi publicul ţintă. 35 În sfârşit, a treia dimensiune, „din perspectiva
publicului”, caracterul opţional în alegerea mesajelor din multipla varietate a acestora.36

2.3. Etape şi modele în evoluţia cercetării comunicării de masă

2.4. Teorii ale comunicării de masă

Comunicarea de masă a suscitat interesul cercetătorilor şi teoreticienilor
comunicării, luând forma unor teorii care au încercat să explice efectele şi utilizările
pe care oamenii le dau comunicării de masă, în special, de a explica procesul de
învăţare prin mass media şi, mai ales, rolul mass media în formarea valorilor şi
opiniilor oamenilor.

31
Ioan Drăgan, Comunicarea. Paradigme şi teorii, vol. I, Ed. Rao, Bucureşti, 2007, p. 290.
32
Denis McQuail, Comunicarea, Ed. Institutul European, Iaşi, 1999, p. 172.
33
Mihai Coman, Introducere în sistemul mass – media, Ed. Polirom, Iaşi, 2007, p. 27.
34
Denis McQuail, Comunicarea, Ed. Institutul European, Iaşi, 1999, p. 178.
35
Denis McQuail, Comunicarea, Ed. Institutul European, Iaşi, 1999, p. 179.
36
Denis McQuail, Comunicarea, Ed. Institutul European, Iaşi, 1999, p. 179.

12
 La început, în anii '40 şi '50 ai secolului trecut, teoriile comunicării de masă au
fixat ca trăsătură distinctivă a comunicării de masă puterea de influenţare a audienţei,
generând „teoria glonţului”, varianta „teoria glonţului magic”, „teoria acului
hipodermic”. În timp, a vut loc o revizuire a concepţiei despre comunicarea de masă,
prin luarea în calcul a „efectelor moderate”, gen „agenda - setting”, „utilizări şi
recompense”, „fluxul comunicării în două trepte” sau „teoria cultivării”.
Sigur, nu a fost abandonată întrutotul „efectele puternice ale comunicării de
masă”, cum este teoria „spirala tăcerii”, o formă de rezistenţă şi atitudine la mesaje,
însă care constată, într-un anumit context, „efectele puternice ale comunicării de
masă”37 sau teoria determinismului media al lui Mc Luhan.
Dintre teoriile efectelor puternice, care atribuie mass mediei multă putere, este
„spirala tăcerii”.38 Teoria „spiralei tăcerii” a fost elaborată de cercetătoarea germană
Elisabeth Noelle – Neumann39, în 1974, care prezintă modul în care se formează,
evoluează şi se exprimă opinia publică, iar mass media are efecte puternice asupra ei,
analizând complexa relaţie dintre opinia publică, relaţiile sociale, comunicarea
interpersonală şi comunicarea de masă. Autoarea arată că mass media are efecte
puternice asupra opiniei publice întrucât comunicarea de masă are capacitatea de a
legitima opinii sau curente de opinii ca urmare a faptului că mesajele sunt
omniprezente şi cononante, rezonând unele cu altele. 40 Potrivit propriei aprecieri a
autoarei, „Spirala tăcerii” conţine o învăţătură despre dubla natură a omului – fiinţa
noastră având două laturi, una individuală şi alta socială, despre3 care nu vrem să
ştim nimic nici până în ziua de astăzi. „Participant pasiv” e un titlu de ocară”.41
Dacă în dezbaterea unei teme, opinia publică dominantă nu este împărtăşită de
unii oameni, care conştientizează că sunt o minoritate, aceştia iau hotărârea de a
rămâne tăcuţi asupra temei respective. Cu căt rămân mai tăcuţi în exprimarea opiniei
lor, cu atât mai mult se vor ralia şi alţi oameni văzând că punctul lor de vedere nu
este reprezentat. „Teama de izolare pare a fi forţa care pune în mişcare spirala tăcerii.
A merge după turmă este postura cea mai fericită, dar, dacă nu reuşeşti pentru că nu

37
Werner J. Severin, James W. Tankard, Jr., op. cit., p. 25.
38
Werner J. Severin, James W. Tankard, Jr., op. cit., p. 284.
39
Elisabeth Noelle – Neumann, Spirala tăcerii, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2004.
40
Werner J. Severin, James W. Tankard, Jr., op. cit., p. 285.
41
Elisabeth Noelle – Neumann, op. cit., p. 14.

13
 împărtăşeşti sub nici o formă convingerile unanime, mai ai, totuşi, o a doua opţiune,
aceea de a păstra tăcerea”, conchide cercetătoarea.42 Astfel, prin intermediul ipotezei
spiralei tăcerii se afirmă că oamenii îi observă pe cei din jur, urmăresc cu atenţie
modul de gândire al majorităţii semenilor lor şi caută să perceapă care sunt tendinţele,
ce opinii încep să domine, ce se va impune. Conform „spiralei tăcerii, oamenii au un
organ senzitiv cvasistatistic prin care evaluează piniile şi tipurile de comportament
aprobate sau dezavuate în mediul în care trăiesc şi – şi desfăşoară activitatea şi care
sunt opiniile şi formele comportamentale care câştigă sau pierd putere. Teoria „spirala
tăcerii” a stârnit deopotrivă interesul unor cercetători, care au testat,prin metode din
ce în ce mai sofisticate, principalele caracteristici ale ei, sau, dimpotrivă, a generat
reacţii adverse.
Elisabeth Noelle – Neumann a reliefat că mass media joacă un rol extrem de
important când oamenii încearcă să determine opinia majoritară, ea stabileşte
„ordinea de zi” sau „agenda setting”.43
Teoria determinismului media al lui Marshal Mc Luhan (1911 – 1980) -
filosof şi sociolog canadian, membru al şcolii decomunicare din Toronto, a fost
prezentată, în 1964, în fascinanta sa lucrare Understanding Media44. Potrivit lui Mc
Luhan, într-un celebru aforism, „the media is the message”, 45 mai exact, faptul
esenţial al comunicării este comunicarea în sine şi mediile sale de comunicare
(limbajul, televiziunea, cibernetica etc.), decât mesajul comunicat. Mesajul, respectiv
conţinutul comunicării, este un accesoriu, mesajul real este media care îl livrează
frumos ambalat încât ne scapă acţiunea subtilă a acestuia asupra nostră. Tehnologiile
media se adresează simţurilor noastre, prin intermediul lor, ajungând la conştiinţa
noastră, radioul auzului, televiziunea văzului etc.: „Le contenu d'un film est un
roman, une pièce ou un opera. Et l'effet du film n'a rien à voir avec son contenu”.46

42
Elisabeth Noelle – Neumann, op. cit., p. 27.
43
Elisabeth Noelle – Neumann, op. cit., p. 193.
44
Marshal Mc Luhan, Pour comprendre les médias. Les prolongements technologiques de l'homme, Éd.
Mame/Seuil, 1977.
45
„Le message c'est le médium”, cf. Marshal Mc Luhan, Pour comprendre les médias. Les prolongements
technologiques de l'homme, Éd. Mame/Seuil, 1977, p. 25.
46
Marshal Mc Luhan, Pour comprendre les médias. Les prolongements technologiques de l'homme, Éd.
Mame/Seuil, 1977, p. 36.

14
 Dezvoltarea tehnologiilor electronice va impune un nou tip de media
audiovizualul, care va avea avantajele producerii de obiecte culturale în flux, în
cantităţi nelimitate, le vadifuza rapid unor mari audienţe. Oamenii vor prelua mai uşor
mesajele din audiovizual, le vor transforma în concepţii culturale, se vor simţi solidari
cu experienţele prezentate, vor crea o reţea de interdependenţă la nivel global, numită
de Mc Luhan „tribalism planetar” sau „sat global”.47

2.5. Perspective ale teoriilor comunicării de masă

3. Medium, mass - media şi mediatizare - 18 pag

3.1. Concepte, terminologie şi metodologie

Mass – media: sinteza dintre un cuvânt englez (mass), care trimite la „masa” de
consumatori ai acestei forme culturale, şi un cuvânt latin (media), în forma sa de plural,
care se referă la suporturile pe care sunt fixate mesajele respective. Media, după Yves
Lavoine48, se referă la mai multe lucruri: a) o tehnică sau un ansamblu de tehnici de (1)
producere a mesajelor şi de fabricare a unor suporturi manevrabile – ceea ce implică un
anumit timp de transport; 2) transmiterea instantanee a mesajelor printr-un canal anume
(unde hertziene, cablu) către un terminal (receptor, monitor; 2) ansamblul mesajelor
create cu ajutorul acestei tehnici; 3) ansamblul organizaţiilor care produc sau tratează
aceste mesaje.
Mass media – „support d'information qui connaît une diffusion massive. Initialement
ce mot, forme du pluriel du latin médium, s'est imposé comme forme singulière de
designation de l'une de ces moyens quelconques. Dans cet ensamble multiformé de
moyens, la publicité prend l'habitude de désigner par le terme de grand média les cinq

47
Marshal Mc Luhan, Pour comprendre les médias. Les prolongements technologiques de l'homme, Éd.
Mame/Seuil, 1977, passim.
48
Yves Lavoine, Le langage des medias, Presses Universitaires de Grenoble, Grenoble, 1997, p. 34 – 35.

15
véhiculés suivants: presse, cinéma, radio, télévision, affichage. Ils sont par ailleur classés
dans une typologie due au sociologie canadien Marshal Mc Luhan qui distingue les
médias froids: télévision, affichage, de médias chauds: presse, radio, cinéma”.49
Georges Friedmann ajunge la concluzia că mass media instaurează un nou tip de
civilizaţie, „civilizaţia electronică”, generând un nou mod de comunicare, care este
determinat de tehnica noilor mijloace de comunicare, a unor alte posibilităţi de
comunicare şi o raportare directă la mediul socio-cultural în care se defăşoară.50
După Elisabeth Noelle – Neumann, mass media reprezintă o formă de comunicare
publică, indirectă, unilaterală opunându-se modului celui mai natural de comunicare
umană, dialogul, determinând neputinţa faţă de mass media, prin cele două direcţii ale
sale, una, de a capta atenţia publică asupra unui subiect şi, cealaltă, de a fi stâlp al
infamiei.51

3.2. Sistemul mass – media

3.3. Media, informaţie şi comunicare

Media – se referă, simultan, la o tehnică anume, la un mod de folosire a acestei

tehnici, la un public determinat, la instituţiile specifice şi la anumite genuri sau de
exprimare.52
Mediere – suporturi care se interpun în actul comunicării, între emiţător şi receptor:
astfel, limba naturală (pe suport sonor sau material – papirus, tăbliţă de lut, hârtie, ecran)
sau limbajele artificiale (Morse, al surdomuţilor, al calculatoarelor) efectuează o acţiune
de mediere în actele de comunicare umană.
Mediatizarea – se referă la actul prin care anumite mesaje sunt transformate, sub
influienţa sistemului mass – media, în timpul procesului de producţie şi difuzare specific
comunicării de masă.53

49
Jean Paul Truxillo, Philippe Corso, Dictionnaire de la communication, éd. Armand Colin, Paris, 1991, p.
292.
50
Georges Friedmann, Dictionnaire de médias. Préface, Mame, Paris, passim.
51
Elisabeth Noelle – Neumann, op. cit., p. 196.
52
Mihai Coman, Introducere în sistemul mass – media, Ed. Polirom, Iaşi, 2007, p. 23; Francis Balle (ed.),
Dictionnaire de médias, Larrouse, Paris, 1997, p. 149.
53
Mihai Coman, op. cit., p. 24; Bernard Lamizat, Ahmed Silem, Dictionnaire encyclopédique des sciences de
l'information et de la communication, Ellipses, Paris, 1997, p. 361.

16
 „Aujourd'hui, l'Internet entraîne un rapprochement de la communication de masse et
des télécommunications et oblige à reconsidérer le domaine des médias”.54
Termenul de media a înlocuit treptat termenul de mijloace de comunicare de masă,
folosit în anii 60 – 70. Media de3fineşte ansamblul dispozitivelor tehnice care permit
exprimarea ideilor şi asigură medierea între unul sau mai mulţi emiţători şi receptorii, fie
indivizi, fie public de masă. Termenul media de masă înseamnă în special presa, radioul
şi televiziunea; aceste trei media prezintă caracteristica comună de a propune acelaşi
conţinut unui public foarte mare nediferenţiat şi care nu are posibilitatea de a interacţiona
cu aceste medii. Media de comunicare sau media informatică constituie , mai degrabă,
reţele informatice (ansamblul serviciilor oferite de internet, poşta electronică, web, etc.) 55,
permiţând o interacţiune continuă între individ sau indivizi şi maşini. Conceptul de medii
informatizate este propus pentru a asocia mediile de masă şi mediile de comunicare.56
McLuhan defineşte mass media catalogând-o în medii calde: radio, cinema, foto,
alfabetul fonetic, tipăritul şi în medii reci, gen telefon, televiziune, oralitate, desene
animate.57
Identificăm trei etape în evoluţia comunicării de masă. Prima constă în ceea ce
Mc Luhan, în stilul său caracteristic, plastic, a numit Galaxia Gutenberg58, stă sub semnul
scrisului şi, în special, al tiparului. Producţia de carte tipărită, prin reproducerea în tiraje
mari şi difuzarea sa masivă, a dus, de a lungul timpului, la generalizarea unor concepţii şi
moduri de gândire, la preeminenţa unei limbi, a unei culturi şi conştiinţe unitare.
A doua corespunde apariţiei tehnologiilor electronice, aşa numita „eră digitală”,
care impune un alt tip de media: audiovizualul. Mc Luhan va numi această etapă
„tribalism planetar” sau „un champ global”.

54
Jérôme Bourdon, Introduction aux médias, Montchrestien, Paris, 2009, p. 9.
55
http://www.nitrd.gov.fnc/FNC_charter.html
56
Christine Leteinturier, Rémy Le Champion, Médias, information et communication, Ellipses Édition
Marketing S.A., Paris, 2009, p. 452.
57
Marshal Mc Luhan, Pour comprendre les médias. Les prolongements technologiques de l'homme, Éd.
Mame/Seuil, 1977, passim.
58
Marshall Mc Luhan, Galaxia Gutenberg, Ed. Politică, Bucureşti, 1975.

17
 „Tout processus qui se rapproche d'une interrelation instantanée d'un champ
global tend à s'élever au niveau de la perception conscience; aussi, les ordinaters
semblent – ils «penser»”.59
„Quant à l'accélération technologique, elle se rapproche désormais de la vitesse
de la lumière. Les média non électriques avaient simplement pressé un peu le cours des
choses”.60
A treia etapă constă în dezvoltarea fără precedent a erei digitale, care va atinge
posibilităţi imposibil de evaluat în prezent, luând caracteristici de SF, prin cyberspace şi
Information Superhighway.
Am încerca şi o altă etapizare diacronică, în funcţie de preponderenţa mediei. Într-
o primă etapă, cartea şi presa scrisă sunt promotorii informaţiei şi comunicării. A doua
etapă corespunde preeminenţei radioului şi televizorului. A treia, calculatorului conectat
la internet şi la celelalte platforme active. A patra etapă, aflată la început, în curs de
definire, aparţine noilor media, care au câmp larg şi nebănuit de parcurs.

3.4. Percepţie şi limbaj

„L'étude des média ouvre immédiatement les portes de la percepsion”.61

3.5. Persuasiune şi manipulare

5. Funcţii, Rol şi Efecte ale comunicării de masă - 5 pag

„Le processus de communication dans la societé remplit trois fonctions: a)

surveillance de l'environnement, révélant tous ce qui pourrait menacer ou affecter le
système de valeurs d'une communauté et de ses composantes; b) mise en relation des
composantes de la société pour produire une reponse à l'environnement; c) transmission

59
Marshal Mc Luhan, Pour comprendre les médias. Les prolongements technologiques de l'homme, Éd.
Mame/Seuil, 1977, p. 396.
60
Marshal Mc Luhan, Pour comprendre les médias. Les prolongements technologiques de l'homme, Éd.
Mame/Seuil, 1977, p. 397.
61
Marshal Mc Luhan, Pour comprendre les médias. Les prolongements technologiques de l'homme, Éd.
Mame/Seuil, 1977, p. 15.

18
de l'héritage social”.62 („Procesul de comunicare în societate îndeplineşte trei funcţii
principale: a) supravegherea atentă mediului (social şi politic – n.n.); b) corelarea
componentelor societăţii în procesul de răspuns la mediu; c) transmiterea moştenirii
sociale.”).
Denis McQuail sintetiza: „numeroasele cercetări întreprinse până acum par să
indice că efectele directe ale comunicării de masă asupra atitudinilor şi comportamentului
sunt fie inexistente, foarte reduse, sau cu neputinţă de măsurat cu tehnicile curente... . Cu
totul întâmplător, studiile de caz au descoperit dovezi ale efectelor apărute în anumite
condiţii (...), dar efectele directe dovedite par să nu corespundă intenţiilor sau aşteptărilor
comunicatorilor şi cercetătorilor, dată fiind masiva investiţie de timp şi atenţie.63
„Mass – media ne afectează profund, deoarece constituie o prezenţă constantă în
viaţa noastră. Alte instituţii pot avea un impact mai puternic, dar nu unul atât de persistent
şi adânc. Afilierea familială şi prieteniile se schimbă pe măsură ce individul se
maturizează şi trece prin etape diferite ale vieţii. Şcoala ocupă numai o perioadă limitată
din existenţa noastră. Doar o parte din populaţie frecventează, în mod regulat, biserica. În
antiteză, mass- media face parte din viaţa noastră zilnică şi ne însoţeşte din copilărie până
la moarte. În plus, mass – media are o universalitate pe care nu o are nici o altă instituţie:
presa oferă un bagaj comun de idei şi imagini, care depăşeşte barierele sociale şi
geografice”.64
„Le «contenu» d'un médium, en effet, peut être comparé au savoureux morceau de
biftek que le cambrioleur offre au chien de garde de l'esprit pour endormir son attention.
L'effet du médium est puissant et intense parce qu'on lui donne un autre médium comme
contenu”.65
„Dès l'apparition des médias de masse, des questions sur leur influence ont surgi,
donnant naissance à une succession de modèles théoriques qui

62
Harold D. Laswell, „The structure and function of communication in society”, în L. Bryson (ed.), The
Communications of Ideas, New York, Harper & Bros, 1948, apud Jérôme Bourdon, Introduction aux
médias, Montchrestien, Paris, 2009, p. 37.
63
Denis McQuail, Comunicarea, Ed. Institutul European, Iaşi, 1999, p. 198.
64
Leo Bogart, Commercial Culture: The Media System and the Public Interest, Oxford University Press,
New York, 1995, p. 8, apud Mihai Coman, op. cit., p. 149.
65
Marshal Mc Luhan, Pour comprendre les médias. Les prolongements technologiques de l'homme, Éd.
Mame/Seuil, 1977, p. 36.

19
6. Concluzii - 5 pag

BIBLIOGRAFIE

ABRIC, JEAN – CLAUDE, Psihologia comunicării. Teorii şi metode, Ed. Polirom, Iaşi, 2002.
BALLE, FRANCIS (ed.), Dictionnaire de médias, Larrouse, Paris, 1997.
BAYLON, CHRISTIAN, MIGNOT, XAVIER, Comunicarea, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza”,
Iaşi, 2000.

20
BOURDON, JÉRÔME, Introduction aux médias, Montchrestien, Paris, 2009.
CABIN, PHILIPPE, DORTIER, JEAN – FRANÇOIS, coord., Comunicarea, Ed.
Polirom, Iaşi, 2010.
CHELCEA, SEPTIMIU, coord., Comunicarea nonverbală în spaţiul public, Ed. Tritonic,
Bucureşti, 2004.
CHELCEA, SEPTIMIU, IVAN, LOREDANA, CHELCEA, ADINA, Comunicarea
nonverbală: gesturile şi postura, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2005.
COMAN, MIHAI, Introducere în sistemul mass – media, Ed. Polirom, Iaşi, 2007.
CUILENBURG, J.J., SCHOLTEN, O., NOOMEN, G.W., Ştiinţa comunicării, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 2004.
DENIZE, EUGEN, Istoria Societăţii Române de Radiodifuziune, 2 vol., Editura Casa
Radio, Bucureşti, 1999.
DRĂGAN, IOAN, Comunicarea. Paradigme şi teorii, volumul I, Ed. Rao, Bucureşti,
2007.
FRENETTE, MICHELINE, La recherché en communication. Un atout pour les
campagnes socials, Presses de l'Universté du Quebec, Quebec, 2010.
HABERMAS, JURGEN, L'espace public, Ed. Payot, Paris, 1978.
LAMIZAT, BERNARD, SILEM AHMED, Dictionnaire encyclopédique des sciences de
l'information et de la communication, Ellipses, Paris, 1997.
LAVOINE, YVES, Le langage des medias, Presses Universitaires de Grenoble,
Grenoble, 1997.
LETEINTURIER, CHRISTINE, LE CHAMPION, RÉMY, coord., Médias, information
et communication, Ellipses Édition Marketing S.A., Paris, 2009.
MARTĺN – BARBERO, JESUS, Des médias aux médiations, CNRS Éditions, Paris,
2002.
MATTELART, ARMAND, MATTELART, M., Istoria teoriilor comunicarii, Ed
Polirom, Iasi, 2001.
MCLUHAN, MARSHAL, Galaxia Gutenberg, Ed. Politică, Bucureşti, 1975.
Idem, Mass – media sau mediul invizibil, Ed. Nemira, Bucureşti, 1997.
Idem, Pour comprendre les médias. Les prolongements technologiques de l'homme, Éd.
Mame/Seuil, 1977.

21
MCQUAIL, DENIS, Comunicarea, Ed. Institutul European, Iaşi, 1999.
MIÈGE, BERNARD, Informaţie şi comunicare. În căutarea logicii sociale, Ed. Polirom,
Iaşi, 2008.
MIÈGE, BERNARD, Societate cucerită de comunicare, Ed. Polirom, Iaşi, 2000.
NOELLE-NEUMANN, ELISABETH, Spirala tăcerii. Opinia publică învelişul nostru
social, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2004.
PAILLIART, ISABELLE, coord., Spaţiul public şi comunicarea, Ed. Polirom, Iaşi, 2002.
PETCU, MARIAN, Istoria jurnalismului şi a publicităţii în România, Ed. Polirom, Iaşi,
2007.
RIEFFEL, RÉMY, Sociologia mass – media, Ed. Polirom, Iaşi, 2008.
ŞOITU, LAURENŢIU, Pedagogia comunicării, Ed. Institutul European, Iaşi, 2002.

22
 LISTĂ WEBLIOGRAFICĂ
http://www.nitrd.gov.fnc/FNC_charter.html
www.mediametrie.fr
www.ddmgouv.fr

23