ORAL

STIL FUNCŢIONAL – se stabileşte după modul în care sunt folosite resursele limbii: lexicale,
fonetice, morfologice, sintactice, topice etc.
Clasificare: beletristic, ştiinţific, juridico-administrativ, publicistic, colocvial, oratoric, epistolar
 
Stilul beletristic (artistic, literar)  – utilizat în operele literare;
- este cel mai complex stil funcţional
- se caracterizează prin: folosirea cuvintelor cu sens figurat (limbaj conotativ), polisemie,
sinonimie nelimitată, bogăţie lexicală (utilizează cuvinte din toate registrele vocabularului –
neologisme, arhaisme, regionalisme, cuvinte populare, argouri etc.), prin
complexitate, afectivitate, sintaxă răsturnată, expresivitate, echivocitate etc.
 
Stilul ştiinţific - utilizat în lucrări cu caracter informativ, în studii despre obiecte,
fenomene, fapte;
- se caracterizează prin folosirea termenilor cu sens propriu (limbaj denotativ),
frecvenţa terminologiilor, monosemantism, sărăcie lexicală (se acceptă numai cuvintele
cu formă literară), absenţa sinonimiei şi a ambiguităţii, topică rigidă;
- lucrările elaborate în stil ştiinţific urmăresc prezentarea unor teorii, noţiuni bazate pe
raţionamente riguroase.
- respectă toate calităţile generale ale stilului – claritatea, precizia, concizia, corectitudinea,
proprietatea, puritatea
                                                
Stilul juridico–administrativ (oficial)  – utilizat în documente oficiale – cereri, memorii,
rapoarte, procese- verbale, CV-uri, adeverinţe, adrese, corespondenţe oficiale, legi etc. –
deci în documente referitoare la activitatea unor instituţii, la relaţiile politice, juridice,
administrative;
- se caracterizează prin : exprimare concisă, prezenţa unor clişee sintactice / lingvistice,
absenţa procedeelor artistice, a ambiguităţii şi a expresivităţii, vocabular specializat,
claritate,  uniformitate în exprimare, monosemantism.
- este obiectiv şi impersonal
- textul redactat în acest stil poate fi structurat în alineate, paragrafe, articole numerotate,
în vederea clarităţii (legi)
- respectă calităţile generale ale stilului- claritatea, precizia, concizia, corectitudinea,
proprietatea, puritatea
 
Stilul publicistic (jurnalistic, reportericesc) – întâlnit în ziarele, revistele destinate marelui
public;
- se caracterizează prin bogăţie şi varietate lexicală, vocabular accesibil unei categorii
vaste de cititori, frecvenţa redusă a termenilor tehnici sau ştiinţifici, utilizarea limbii literare, dar
şi a unor exprimări cotidiene, prin utilizarea unor mijloace lingvistice şi grafice menite să atragă
interesul publicului: titluri şocante, imagine, culoare, caractere diferite ale scrisului, exclamaţii,
interogaţii etc.
- îndeplineşte funcţia de mediatizare, de largă informare asupra evenimentelor politice,
sociale, economice, sportive, culturale etc. şi de influenţare a opiniei publice
- conţinutul textului redactat în acest stil reflectă realitatea imediată
- este stilul cel mai sensibil la inovaţie
- foloseşte adesea citatul din diverse surse verificate
- ilustrează, în proporţii diferite, tonalitatea polemică
- respectă calităţile generale ale stilului
 
Stilul epistolar - utilizat în comunicări trimise cuiva pe diferite căi – poştă, curier, e-mail
etc.
- textul redactat în acest stil are diferite dimensiuni, ce pot varia de la câteva rânduri la câteva
pagini
- conţinutul este foarte variat
- se caracterizeză prin subiectivitate, datorită relaţiei E-R
- tipuri de texte: telegrama, scrisoarea (de mulţumire, amicală, familială, de condoleanţe, de
intenţie etc.), biletul
- în cazul unei scrisori, se respectă convențiile (data, locul / formula de adresare / conținutul
propriu-zis / formula de încheiere / opțional, un P.S.)
 
Stilul colocvial (familiar)
 – întrebuinţat în comunicarea cotidiană;
- presupune un grad ridicat de afectivitate, spontaneitate, încălcarea normelor limbii, prezenţa
cuvintelor din orice sector al limbii – regionalisme, argouri etc., folosirea diminutivelor, a
augmentativelor, vocativelor, imperativelor, deci a mărcilor de adresare directă
- caracter nesupravegheat, degajare, naturaleţe în exprimare
- pendulează între abundenţă şi economie în exprimare
 
Stilul oratoric  - utilizat în compuneri destinate a fi rostite în faţa unei adunări
- foloseşte procedee specifice vorbirii directe, scopul unui discurs oratoric fiind de a convinge
auditoriul
- respectă părţile specifice unei comouneri – introducere, cuprins, încheiere
- poate fi oficial sau neoficial
 
 
 
 
 CALITĂŢILE GENERALE ALE STILULUI
 
Claritatea # obscuritate, echivoc, nonsens;
- face ca ideile, sentimentele exprimate să fie înţelese cu uşurinţă;
- presupune stăpânirea deplină a ideilor, cunoştinţelor, sensurilor cuvintelor;
- se obţine prin evitatea termenilor necunoscuţi, contradictorii, echivoci, pleonastici, prin
respectarea topicii
Precizia # prolixitate, bombasticism
- presupune folosirea celor mai potrivite cuvinte, pentru exprimerea gândurilor, sentimentelor;
- exprimarea precisă, fără abateri de la temă, fără divagaţii inutile.
Proprietatea  # improprietatea
- calitatea ce presupune folosirea cuvintelor în raport cu ideea exprimată, cu intenţia autorului;
- priveşte raportul perfect dintre gândire şi exprimare, alegerea celui mai potrivit termen, a celui
mai potrivit sinonim.
Corectitudinea # dezacordul, licenţa poetică (nerespectarea unor reguli gramaticale din motive
prozodice), anacolutul, tautologia, pleonasmul etc.;
- exprimarea orală sau scrisă în deplin acord cu toate normele gramaticale – morfologice,
sintactice, ortoepice, ortografice, semantice.
Puritatea # arhaismele, provincialismele, neologismele, barbarismele, purismele;
- folosirea cuvintelor admise de simţul cultivat al limbii;
- în operele literare, cu o anumită intenţie, scriitorii se abat de la această calitate a stilului.
Concizia – stilul ce presupune respectarea economiei în exprimare, prin utilizarea enunţurilor
adecvate din punct de vedere cantitativ.
 
CALITĂŢILE PARTICULARE ALE STILULUI

naturaleţea # afectarea;
      presupune o exprimere fără efort.
concizia # calofilia
simplitatea # prolixitatea
demnitatea # vulgarismul, trivialitatea; presupune o exprimare cuviincioasă.
armonia # cacofonia, disfonia;  presupune folosirea cuvintelor astfel încât să încânte auzul.
fineţea # ineleganţa; presupune folosirea unui limbaj aluziv, sugestiv.
bogăţia # sărăcia limbajului
coloritul (varietatea imaginilor artistice, a figurilor cromatice)
oralitatea (caracterul spontan, viu, particularitate a graiului vorbit); umorul; ironia

 
Funcţiile comunicării (limbajului)
 
1.        Funcţia expresivă (emotivă) – centrată pe emiţător, exprimă starea afectivă,
trăirile acestuia, prin: interjecţii, mijloace stilistice de realizare a superlativului, persoana I,
diminutive sau augmentative, exprimări plastice, echivoce, o anume intonație etc. E dominantă
în memorii, confesiuni, comentarii, interpretări critice
2.        Funcţia conativă (persuasivă, retorică) – centrată pe receptor, vizând efectul
persuasiv asupra acestuia; este identificabilă prin vocative, imperative, mărci de adresare
directă; dominantă în predici, discursuri politice, în domeniul publicitar, datorită forţei de
convingere care acţionează asupra destinatarului comunicării.
3.        Funcţia referenţială – centrată pe referent, adică pe obiectul, realitatea, aspectul
despre care se comunică; este specifică stilului ştiinţific, fiind dominantă în comunicate oficiale,
chestionare, referate etc. Ilustrează modul în care se exprimă păreri despre o realitate.
4.        Funcţia cognitivă – centrată pe context, vizează situaţia (contextul) în care se face
comunicarea, circumstanţele privind timpul, locul, identitatea, statutul social, relaţia dintre E şi
R. Este specifică stilului colocvial, în dialogurile desfăşurate în cazul unei anchete, unde se
vizează, de regulă, claritatea contextului.
5.        Funcţia poetică – centrată pe mesaj, având rolul de a-l pune în valoare, de a atrage
atenţia asupra modului în care acesta este formulat. Este funcția artei verbale, identificabilă,
îndeosebi, în textele lirice, alături de funcţia emotivă;
6.        Funcţia metalingvistică – centrată pe cod, cu intenţia de a se explicita, în cadrul
mesajului, codul utilizat. Are deci în vedere mijloacele prin care se înțelege mesajul. Este
identificabilă în analize gramaticale, dicţionare, lucrări didactice, în orice dialog menit să clarifice
anumiţi termeni, ghicitori, exprimări dubitative etc.
7.        Funcţia fatică – centrată pe canalul de comunicare, menţinând controlul asupra
funcţionării lui, contactul dintre E şi R, prin sintagme folosite adesea din complezenţă ori cu
scopul de a verificăra / de confirma comunicarea dintre interlocutori– Ce mai faci?, Ce mai zici?.
E dominantă în saluturi, formule de conveniență, în conversațiile telefonice.

Tipuri de texte – stabilite după criterii diverse (scopul comunicării, stil, structură, funcţionalitate
etc)
 
Textul descriptiv (literar / științific)
– configurează un peisaj, un portret, un obiect, un fenomen etc.
-spre deosebire de cel narativ, conţine numeroase părţi de vorbire cu caracter nominal,
predominante fiind structurile alcătuite din substantiv şi adjectiv
-în textele literare, modul de expunere pe baza căruia se construieşte un astfel de text, este
descrierea, iar imaginile artistice dominante sunt de ordin vizual
 
Textul informativ (ştirea, articolul de ziar, anunţul publicitar, textul ştiinţific, reclamele,
buletinele meteo etc)
-prezintă date concrete, informaţii
- nu se adresează imaginaţiei şi sensibilităţii cititorului, ci intelectului, logicii, raţiunii acestuia
- are caracter obiectiv, impersonal
- este alcătuit din cuvinte cu sens propriu, de bază
- nu oferă mai multe posibilităţi de interpretare
- exclude comentariile personale ale autorului, informaţiile prezentate bazându-se pe cercetări
de ordin ştiinţific, pe observaţii obiective ale realităţii
 
Textul narativ
- relatează evenimente (întâmplări, fapte), cronologic sau necronologic
- este construit pe baza naraţiunii, perspectiva fiind a unui narator subiectiv sau obiectiv
- presupune prezenţa unor indici de timp şi spaţiu
- personaje / persoane, narator; conflict
- spre deosebire de textul descriptiv, conţine numeroase verbe dinaminice
 
Textul argumentativ
-are o structură tipică, fiind alcătuit din: ipoteză (premisă), argumente / contraargumente şi o
concluzie
- conţine conectori interfrastici (cuvinte, structuri) de tip cauzal (deoarece, pentru că, fiindcă,
atâta vreme cât, de vreme ce etc), cumulativ (totodată, de asemenea, pe de o parte, pe de altă
parte, atât... cât și, nu doar..., ci și... etc), concesiv (în pofida faptului că, deşi), consecutiv
(încât, astfel încât), concluziv (în concluzie, aşadar, deci etc)
- presupune utilizarea limbii literare
 
Textul memorialistic: jurnal, memorii, autobiografii
 
-        aparţine literaturii de frontieră
-        persoana I (caracter confesiv)
-        consemnează fapte, impresii ale unui eu real
-        valoare de document, dar şi literară (în funcţie de particularităţile stilului autorului)
-        deosebiri între jurnal şi memorii (jurnalul presupune datarea faptelor şi respectarea
cronologiei, memoriile sunt discontinue, se bazează pe evocare, prezentarea retrospectivă a
unor fapte trecute, astfel că între timpul trăit şi cel al trăirii se creează decalaje)
-        reconstituie atmosfera unei epoci, prin evocarea unor locuri, timpuri, omeni de altădată
-        tehnici: introspecţia, evocarea, confesiunea, retrospecţia / moduri de expunere
(naraţiunea, descrierea, monologul), procedee retorice (interogaţia, exclamaţia) etc.