1.7. NEOKANTIANISMUL.

Pentru filosofia pozitivistă, dominantă în a doua jumătate a secolului al XIX-

lea, nu există decât realitatea faptelor iar singura formă legitimă de cunoaştere era
considerată ştiinţa (concepută ca un sistem de legi imuabile despre raporturile necesare
între fapte). Principiile pozitivismului au fost puse la îndoială şi chiar negate spre
sfârşitul secolului al XIX-lea. Fie că se manifestau ca o critică a ştiinţei, fie că
admiteau o realitate diferită de realitatea fizică, sau fie că subordonau cunoaşterea
scopurilor vieţii şi acţiunii, aceste puncte de vedere, diferite între ele, convergeau în
lupta împotriva naturalismului determinist şi mecanicismului pozitivist, ce apărea ca o
filozofie care limita libertatea umană, negând astfel cultura ca expresie a libertăţii
spiritului.
Cu toate că pozitivismul juridic îşi va conserva prestigiul în lumea juriştilor,
cultura dominantă însă în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea şi primii treizeci de
ani ai secolului al XX-lea era antipozitivistă; antipozitivismul fiind elementul care
reuneşte orientări diferite.
La sfârşitul secolului al XIX-lea apare o nouă concepţie despre ştiinţă care nu
era legată de pozitivism. Această orientare nu mai limita ştiinţa doar la ştiinţele naturii
şi la cele care utilizau metoda lor, ci lua în seamă şi cunoaşterea care se referă la
societate şi cultură.
Concepţiile istoriciste care au apărut acum au o mare importanţă; istoricismul
german modern, diferit de cel hegelian, manifesta oroare faţă de sistem şi refuza orice
formă de absolut, afirmând istoricitatea (relativitatea) valorii şi culturii. Astfel că
cercetarea, care era îndreptată către problemele cunoaşterii şi metodei istorice, îngloba,
direct sau indirect, şi pe aceea a naturii şi validităţii metodei ştiinţei juridice.
Aşa cum Kant urmărea justificarea ştiinţei, W. Dilthey (1831-1911) ridică
problema fundamentului metodei istoriei, adăugând la critica raţiunii pure o critică a
raţiunii istorice, adică un examen al posibilităţilor raţiunii nu în cunoaşterea
matematică sau fizică, ci în cunoaşterea istorică. În lucrarea sa principală, Einleitung
in die Geisteswissenschaften (Introducere în ştiinţele spiritului) el stabileşte distincţia
între ştiinţele naturii şi ştiinţele spiritului şi susţine legitimitatea caracterului ştiinţific
al acestora din urmă. Îndepărtat de metafizică, ca şi de pozitivism, el fundamentează
ştiinţa spiritului pe psihologie; nu pe o psihologie naturalistă şi deterministă ca cea
practicată de pozitivişti, ci pe o psihologie descriptivă şi analitică bazată pe
„experienţă trăită” (Erlebnisse) a omului, care permite înţelegerea istoriei.
În ştiinţele spiritului al căror obiect este realitatea istorico-socială, Dilthey
distinge două clase de ştiinţe particulare care se referă la două tipuri de construcţie
istorică realizată de oameni: ştiinţele sistemelor culturii şi ştiinţele organizării externe
a societăţii. Primele au ca obiect ceea ce el apreciază a fi produsele liberei determinări
a individului: arta, religia, filosofia, ştiinţa, adică tot ceea ce nu-i apare ca fiind
condiţionat de situaţiile sociale. Celelalte au ca obiect instituţiile obiective în care
indivizii se reunesc independent de voinţa lor (familie, stat, biserică). Dilthey acordă
dreptului o poziţie prin care participă la caracterul celor două obiecte ale ştiinţelor
spiritului: în drept, în calitate de rădăcină a vieţii sociale a omului, sistemele culturii nu
sunt încă separate de organizarea externă a societăţii.
 În concepţia lui Dilthey, ştiinţele spiritului se disting de ştiinţele naturii prin
obiectul lor: în cazul primelor, acest obiect este produs liber de om (prin spiritul uman)
pe când în al doilea caz este constituit din fenomene necesare, în sens naturalist.
Situaţia particulară a dreptului în sistemul ştiinţelor spiritului conţine o
concepţie despre drept coerentă cu viziunea lui generală despre realitatea istorică.
Dreptul este cel ce leagă organizarea socială cu sistemul culturii, anume este cel care
exprimă într-o formă obiectivă, instituţionalizată, exterioară, un fapt de conştiinţă, un
ansamblu de scopuri şi valori. Teoria lui poate fi considerată ca validă doar în măsura
în care se consideră acceptabilă afirmarea existenţei ştiinţelor spiritului distincte de
ştiinţele naturii. Categoria ştiinţă a spiritului a fost, cu dezvoltări ulterioare, acceptată
de unii, dar a fost respinsă de alţii, după cum au fost propuse şi alte distincţii între
ştiinţe, care pot oferi posibilitatea de a atribui un caracter ştiinţific dreptului.
Şcoala neokantiană va încerca fundamentarea unei categorii de ştiinţe diferite
de ştiinţele naturii, luând în seamă metoda acestor ştiinţe şi nu numai obiectul lor.
W.Windelband (1848-1915) şi H. Rickert (1863-1936), propun în locul
distincţiei între ştiinţele naturii şi ştiinţele spiritului pe cea între ştiinţe generalizante şi
ştiinţe individualizante.
Distincţia se referă la metoda celor două forme de cunoaştere, care în cazul
ştiinţelor naturii este cea a formării conceptelor generale şi abstracte raportate la o
clasă de fenomene, pe când în cazul istoriei (sau culturii) ea este cea a reprezentării şi
explicării faptelor care sunt singulare în individualitatea lor. H. Rickert va considera că
jurisprudenţa aparţine (ca lingvistica, economia politică şi alte ştiinţe, care au o parte
generală însă se referă la fapte istorice individuale) la fel de bine şi ştiinţelor
generalizante şi ştiinţelor individualizante.
O poziţie similară susţine şi E. Lask (1875-1915) pentru care ştiinţa dreptului,
ramură a ştiinţelor culturii empirice, dă naştere unui dualism metodologic deoarece
dreptul se prezintă ca „factor cultural real” acţionând în mod istoric în viaţa societăţii
şi ca „ansamblu de semnificaţii” determinate dogmatic prin norme, fără existenţa
efectivă ca realitate socială. Sub primul aspect, studiul ştiinţific dă naştere „teoriei
sociale a dreptului”, adică sociologiei juridice, sub al doilea, jurisprudenţei înţeleasă ca
o conexiune de conţinuturi ale gândirii.
Natura complexă a dreptului face să nu se imprime cunoaşterii sale o fizionomie
ştiinţifică definită şi soluţiile acesteia rămân incerte şi ambivalente.
Neokantianul R. Stammler (1856-1938) a elaborat o doctrină care vroia să fie o
teorie a ştiinţei juridice şi, totodată o încercare de a face jurisprudenţa ştiinţă. Într-o
critică a materialismului istoric, susţine ideea că dreptul condiţionează şi determină
propriul său conţinut economic; el este o condiţie a priori care face posibilă experienţa
socială, raportul dintre economie şi drept fiind analog cu cel dintre materie şi formă. În
conceptul de societate, grup de oameni cu scopuri comune, distinge două elemente: (i)
legătura ca atare, care este forma ce condiţionează viaţa comună şi se exprimă printr-o
regulă externă şi (ii) activitatea concordantă a indivizilor care tind să-şi satisfacă nevoi
determinate. Primul dintre aceste două elemente „este condiţia logică a celui de al
doilea” astfel, că al doilea nu poate fi gândit fără primul, adică societatea nu poate fi
concepută decât în măsura în care îi pre-există logic, regula sa externă, adică dreptul
este forma, în timp ce activitatea socială nu este decât materia. Aceasta echivalează cu
a zice că dreptul este principiul constitutiv al societăţii şi, în consecinţă, fără drept
societatea nu este nici conceptibilă, nici reală.
Pentru el filosofia dreptului nu trebuie să aibă ca obiect fenomenele juridice
constatate prin experienţă, ci condiţiile a priori care fac posibilă experienţa juridică: ea
trebuie să fie sistemul de forme în care gândim în mod juridic. Conceptul dreptului nu
poate fi dedus pe cale inductivă pentru că atunci când încercăm să abstragem
conceptul de juridicitate din fenomenele pe care le considerăm juridice, presupunem
juridicitatea unor astfel de fenomene: conceptul de drept este logic anterior
experienţei dreptului şi este condiţia acestuia. R. Stammler, concepe formele
cunoaşterii juridice, după modelul formelor a priori ale cunoaşterii kantiene. Ele nu
sunt nici înnăscute nici preexistente experienţei, ci sunt prezente în orice experienţă a
dreptului.
Pentru el este important să determine într-o manieră critică conceptul dreptului,
considerându-l ca formă pură, a priori care în această calitate constituie condiţia
necesară a cunoaşterii fenomenelor juridice ca atare. De asemenea, vrea să
construiască o ştiinţă juridică înţeleasă ca doctrină pură a dreptului (reine Rechtslehre).
În urma analizei ajunge la concluzia conform căreia conceptul dreptului este cel
al voinţei autonome şi inviolabile. Plecând de aici deduce categoriile sau conceptele
juridice fundamentale care imprimă ordine logică masei dezordonate a fenomenelor
juridice prezente în experienţă. Printre aceste categorii: voinţă, legătură, autonomie,
inviolabilitate sunt definite ca simple; combinându-le între ele scoate apoi un sistem de
concepte juridice fundamentale derivate pe care le expune ca structură conceptuală a
ştiinţei juridice.
Această structură este formală nu în sensul în care este „formal” sistemul de
concepte al „jurisprudenţei conceptelor” (Begriffsjurisprudenz); la această orientare
caracterul formal al conceptelor constă în caracterul lor abstract, în faptul că erau
rezultatul unui proces de abstractizare realizat pe datele empirice (furnizate de normele
pozitive). Caracterul formal al conceptelor juridice fundamentale a lui Stammler este
„pur”, adică rezultă dintr-o deducţie a priori.
După Stammler filosofia dreptului are ca sarcină, în afara determinării
conceptului dreptului şi pe aceea de a determina ideea dreptului, adică de a stabili
valoarea sau scopul absolut al acestuia. Forma a priori a juridicităţii, care aparţine atât
raţiunii teoretice cât şi raţiunii practice, are o semnificaţie atât logică cât şi etică, adică
ea se pune atât ca principiul unitar şi absolut al cunoaşterii dreptului, cât şi ca principiu
unitar şi absolut al conduitei umane conform dreptului.
Ideea dreptului, ca şi conceptul dreptului, este pur formală; nu are un conţinut
determinat ca în jusnaturalismul tradiţional. Acesta este drept just, drept natural cu
conţinut variabil şi l-a definit ca fiind constituit din acele propoziţii juridice care în
raporturi empirice condiţionate conţin dreptul teoretic just. În consecinţă, R. Stammler
a conceput ideea dreptului în manieră kantiană, ca fiind condiţia coordonării
libertăţilor individuale în societate.
Trebuie precizat că formele a priori ale dreptului sunt greu de admis. Formele a
priori ale cunoaşterii aplicabile la toate datele experienţei în general, sunt concepute
de Kant ca universale şi universalizante; întrucât formele de cunoaştere ale lui
Stammler ar fi aplicabile unui sector specific şi determinat al experienţei, aşa cum este
dreptul, ele nu pot avea caracterul universal şi transcendental pe care îl au formele
kantiene.
În Italia amplificarea interesului pentru studiul filosofic al dreptului a fost
determinată de Georgio del Vecchio (1878-1970), al căror studii au avut o mare
influenţă în întreaga lume. Abordarea filosofică a dreptului trebuie să realizeze, după
el, într-o triplă perspectivă: logică, fenomenologică şi deontologică.
Perspectiva logică trebuie să stabilească posibilitatea determinării conceptului
dreptului şi să dea definiţia logică a acestuia. Această definiţie trebuie să arate limita
experienţei juridice şi să determine obiectiv ceea ce este dreptul şi cum este acesta
posibil. Pentru el noţiunea universală a dreptului este anterioară, în mod logic,
experienţei juridice, adică fiecărui fenomen de drept în parte2, nu în sensul că este
înnăscută, ci în virtutea faptului că universalul este condiţia cognoscibilităţii
particularului, sau după terminologia kantiană, este transcendental. Cercetarea
fenomenelor juridice presupune noţiunea juridicităţii lor şi ridică inevitabil problema
valorii activităţii ordonatoare (creatoare) a subiectului. O propoziţie, nu este juridică,
decât întrucât participă la forma logică universală a dreptului; fără forma care îi
conferă fiinţa, dreptul nu ar fi drept. Gândirea este cea care dă această formă. Forma
logică a dreptului, este, după Giorgio del Vecchio, dată a priori, adică nu empiric şi
constituie condiţia limită a experienţei juridice în general3.
Aşadar, filosofia dreptului este, după el, considerarea exclusiv formală a
dreptului, determinarea precisă a formei logice a juridicităţii. Pentru aceasta este
necesar mai întâi, să precizeze distincţia dintre morală şi drept pe care o rezolvă
considerându-le ca manifestări diferite ale aceluiaşi principiu de care depind toate
estimările şi normele acţiunii. Acest principiu dă naştere la o dublă perspectivă de
apreciere (evaluare) în funcţie de unghiul din care sunt considerate; unul în care
acţiunile umane sunt privite în relaţie cu însuşi subiectul care le îndeplineşte. Fiecare
subiect poate îndeplini o acţiune sau alta, dar numai una este considerată conformă
principiului, iar celelalte ca nefiind compatibile cu cea dintâi. Alegerea acţiunii de
îndeplinit şi excluderea celorlalte se produc în domeniul subiectiv. Principiul etic
aplicat astfel stabileşte o ordine de necesităţi pozitive şi negative, care este tocmai
datoria morală. Antiteza este între ceea ce trebuie să se facă şi ceea ce nu trebuie să se
facă.
Celălalt unghi consideră acţiunile într-o relaţie obiectivă, adică prin referinţă la
acţiunile altora şi nu prin referinţă la alte acţiuni ale subiectului care acţionează. În
această relaţie obiectivă, acţiunii nu i se mai opune omisiunea (din partea subiectului
însuşi), ci obstacolul pus de ceilalţi. Ceea ce un subiect poate să facă, nu trebuie să fie
împiedicat de un alt subiect. Principiul etic în această formă, tinde la instituirea unei
coordonări obiective a acţiunii şi se traduce într-o serie corelativă de posibilităţi şi
imposibilităţi de comportament în raport cu numeroşi subiecţi. Această coordonare
etică obiectivă este domeniul dreptului4. În consecinţă, Giorgio del Vecchio defineşte
dreptul ca „coordonarea obiectivă a acţiunilor posibile între mai mulţi subiecţi,
conform unui principiu etic care le determină, excluzând împiedicarea lor”5. Această
definiţie aminteşte de definiţia kantiană a dreptului, însă în aceasta din urmă principiul
etic a fost specificat ca lege universală a libertăţii, ce configura un ideal şi nu un
concept pur logic care se poate referi la nu are importanţă care sistem juridic.
 Dacă morala impune subiectului o alegere între acţiunile pe care le poate
îndeplini, confruntând acţiunile aceluiaşi subiect unele cu altele, dreptul confruntă o
acţiune cu alta ale subiecţilor diferiţi.
Dreptul tinde să stabilească o ordine obiectivă de coexistenţă, el trebuie să
considere înainte de toate, aspectul exterior al acţiunilor, deoarece în câmpul exterior
are loc interferenţa, întâlnirea atitudinilor mai multor fiinţe şi prin urmare, acolo se
naşte cerinţa limitării. Din faptul că dreptul este o limită, o frontieră între acţiunile mai
multor subiecţi, decurge caracteristica esenţială a acestuia şi anume, coercibilitatea,
adică posibilitatea de a constrânge la îndeplinire. Trecerea frontierei de către una din
părţi, implică posibilitatea celeilalte de a respinge invazia.
Cercetarea logică, trebuie să se completeze cu cea fenomenologică şi
deontologică, care au ca scop, prima să determine liniile generale ale dezvoltării
istorice a dreptului, iar a doua să urmărească tendinţa alcătuirilor juridice pozitive de
apropiere progresivă de idealul justiţiei. Acest scop, pe care del Vecchio îl recunoaşte
în dezvoltarea istorică a dreptului, indică punctul său de vedere în privinţa problemei
deontologice, anume ceea ce trebuie să fie dreptul, în privinţa problemei justiţiei. În
acestă problemă, proclamă ca lege etică fundamentală datoria de a acţiona nu ca mijloc
sau vehicul al forţelor naturii, ci ca o fiinţă autonomă, având calitatea de principiu şi
scop, nu ca individ empiric determinat de pasiuni şi afecte, ci ca un eu raţional,
independent de acestea.
În relaţie cu această concepţie despre natura (esenţa) omului este conceptul de
drept subiectiv ce implică de a nu fi constrânşi de a accepta raportul cu ceilalţi dacă
nu depinde de determinarea proprie. Dreptul subiectiv constituie, după el principiul
sau ideea limită a unui drept universal, propriu persoanei, inerent acesteia, care nu se
poate epuiza în nici un raport concret de coexistenţă. Acest drept îl numeşte „drept
natural”, considerându-l anterior oricărei aplicări şi oricărui raport social. Aceasta duce
la concluzia că ideea şi conceptul dreptului nu coincid în mod necesar; nu tot ceea ce
este juridic, adică are forma logică a dreptului, este just (nu răspunde principiului care
constituie veritabila idee a dreptului). Ideea dreptului nu este pur formală (cum este
conceptul) ci are un conţinut şi acest conţinut este cel al instituţiilor juridice pozitive.
Ideea de justiţie se conturează mai bine atunci când se recunoaşte posibilitatea unei
concepţii pur formale a justiţiei, care este insuficientă în virtutea imposibilităţii
aplicării sale particulare şi concrete: o justiţie concepută formal este de fapt
juridicitatea şi nu exprimă valori, chiar dacă omul în experienţa dreptului încearcă
exigenţa acestuia ca o experienţă absolută.