Harap Alb

Specia literară: Basm cult. În basmul cult autorul preia tiparul narativ al basmului popular, dar
reorganizează elementele stereotipe conform viziunii sale artistice si propriului să stil.

      Poveștile lui Ion Creangă au fost publicate in revista ,,Convorbiri literare”, în perioada 1875-1878,
și reprezintă latura cea mai cunoscută a creației sale.

      Basmul Povestea lui Harap-Alb a apărut în revista ,,Convorbiri literare”, la 1 august 1877, și a
fost considerat de criticul Garabet Ibrăileanu ,,o adevărată epopee a poporului român”.

      Titlul basmului ,,Povestea lui Harap-Alb” este unul explicit, anunțând că textul va prezenta
întâmplări din viața protagonistului. Prin folosirea termenului ,,poveste” se face trimitere la caracterul
fictiv, nerealist al întâmplărilor narate și în titlu apare și numele personajului principal, Harap-Alb, nume
dat de Spân în momentul în care acesta jură că îl va sluji până va muri și va învia.

      Tema basmului este cea a luptei dintre forțele

binelui și forțele răului, dar acesteia i se adaugă si tema destinului pe care personajul principal trebuie să
îl împlinească, parcurgând un drum inițiatic, în care ar trebui să descopere lumea, dar și să se descopere
pe sine.

      Un prim episod ilustrativ pentru textul narativ (şi pentru tema operei) este cel al coborârii fiului de
crai în fântâna- simbol ambivalent al vieții și al morții. Convins să se lase însoțit de Spân la primul
obstacol greu de trecut- pădurea labirint-” un loc unde i se închide calea și încep a i se încurca cărările”,
fiul de crai cade în capcana Spânului. Notația naratorului evidențiază diferența între cele două personaje:
”Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește Spânului…”.
      Dacă Spânul are o îndelungă experiență în exploatarea slăbiciunilor celorlalți , fiul de crai, protejat
până atunci la casa părintească, ignoră răul. Schimbarea identității înseamnă, de fapt, începutul inițierii
sale, iar numele oximoronic dobândit oglindește noblețea sufletească a slugii, contrastul între esență și
aparență. Jurământul pe ascuțișul sabiei-simbol heraldic cavaleresc- închide inițierea în limitele sacrului.
La ieșirea din fântână, Harap-Alb va fi nevoit să înfrunte sarcinile dificile ale unei noi etape existențiale .
  Un alt episod ilustrativ este cel final, în care are loc pedepsirea răufăcătorului și restabilirea
echilibrului. Harap-Alb a traversat etapele inițierii, a devenit îndurător și tolerant, a învățat prudența,
răbdarea, valoarea ajutorului, a învățat să ocolească vicleșugurile. Deși este o încercare dificilă, duce
Spânului pe fata împăratului Roș și își respectă până la sfârșit cuvântul dat. Spânul urzește planuri de
răzbunare și ”icnește în sine”.

      Deconspirat, retează capul lui Harap-Alb, dar este aruncat de cal din înaltul cerului și ucis. Harap-
Alb, înviat de apa vie și apa moartă a fetei împăratului Roș, este pregătit să conducă împărăția. Spânul
spusese verișoarelor sale: ” Hei, dragele mele vere…d-voastră încă nu știți ce-i pe lume. Dacă
dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de demult ar fi sfâșiat pe om”. Filozofia sa de viață este infirmată.
Harap-Alb dovedește milă și prietenie față de cel lipsit. Triumful moral al binelui reface ordinea și firescul
lumii, într-o concluzie în final pozitivistă a autorului.

      În ,,Povestea lui Harap-Alb”, tema este

dezvoltată pe motivele specifice lumii basmului popular: motivul împăratul fără urmași (Împăratul
Verde), motivul superiorității mezinului (Harap-Alb), motivul podului (trecerea în alt orizont
existențial), motivul călătoriei inițiatice, motivul inversării rolurilor, motivul probelor ( proba milei, proba
curajului, probele Spânului, probele Împăratului Roșu, proba fetei ), motivul recompensării eroului,
motivul căsătoriei.

      Naratorul este obiectiv, omniscient și omniprezent, narând la persoana a III- a, însă

obiectivitatea nu este totală, în text apărând câteva interventii subiective și adresări directe către
cititori: ,,Dar iar mă întorc și zic: mai știi cum vine vremea?” . Spre deosebire de basmul popular ,
narațiunea se îmbină cu dialogul, funcțiile acestuia fiind multiple: dinamizarea actiunii, rol în
caracterizarea personajelor, asigurarea progresiei evenimentelor. Astfel se asigură și caracterul scenic al
textului.

      Relația incipit-final evidențiază organizarea simetrică a textului, formula inițială și cea

finală realizând legătura dintre universal fabulos al operei și universul real al cititorului. Apare aici și
un alt element de originalitate al basmului creat de Ion Creangă, autorul îndepărtându-se de stereotipia
formulelor consacrate ale speciei, prin note realiste: ,,Amu, cică era odată, într-o țară…” / ,,Şi-a durat
veselia ani întregi, si acum mai tine încă, cine se duce pe acolo bea si mănâncă, iar pe la noi cine
are bani bea si mănâncă, iar cine ne se uită și rabdă”.

      Incipitul operei este reprezentat de formula inițială, al cărei rol este de a realiza legătura dintre
realitate și planul fabulos si de prezentarea reperelor spațio-temporale ,,o țară”, ,,odată”, ambele situate
în zona vagului, a nedeterminbatului, asigurând generalitatea evenimentelor si a personajelor. Este
surprinsă și situația de echilibru: un crai avea trei feciori.

      Finalul operei este unul închis, reprezentat de victoria binelui asupra răului, prin uciderea Spânului
de către cal. Este și un final fericit, fiul de crai încheindu-și călătoria inițiatică, fiind recompensat prin
căsătoria cu fiica Împăratuui Roșu și prin dobândirea împărăției unchiului său. Basmul se încheie cu
surprinderea dimensiunilor
hiperbolice ale nunții împărătești, la care participă naratorul însuși, acesta autocaracterizându-se ironic
drept: ,,un păcat de povestariu, fără bani în buzunariu”.

      Elementele de originalitate ale basmului ,,Povestea lui Harap-Alb” sunt : cea de a doua temă, cea
a destinului ce trebuie împlinit; numărul mare de probe la care este supus personajul principal;
caracterul scenic al textului, reiesit din îmbinarea narațiunii cu dialogul; formulele de incipit și de final,
diferite de cele specifice basmului popular; spre deosebire de basmul popular, personajul principal este
unul dinamic, care evoluează, un personaj fără puteri supranaturale, ce se maturizează pe parcursul
călătoriei.

      O caracteristică ce individualizează opera lui Ion Creangă este oralitatea, asigurată în text, printre
altele, de: expresii populare (,,vorbă să fie”); exclamații retorice (,,Ce să vă spun mai
mult!’’); imprecații (,,dormire-ati somnul cel de veci”); expresii idiomatice (,,a strica orzul pe gâște”) și
alta este umorul, reieșit din: exprimarea mucalită (Să trăiești trei zile cu cea de-alatăieri”); porecle și
apelative
caricaturale (,,Buzilă”); caracterizări pitorești ( Gerilă, Setilă).

      Reperele spațio-temporale nu sunt precizate cu exactitate în aceste basm, cu scopul generalizării

mesajului operei. Ca timp al acțiunii apare adverbul ,,odată”, ce fixează evenimentele în
atemporalitate, iar spațiul este ,,o țară”, adică împărăția craiului. Pe parcursul desfășurării acțiunii sunt
specificați mai mulți indici spatiali, care dobândesc o valoare simbolică:
podul (are rolul de a lega universul cunoscut de o lume diferită, cu reguli noi, face trecerea de la inocență
la maturitate); pădurea ( devine pădurea-labirint, simbol al morții și al regenerării, al căutării propriei
identități); fântâna ( coborârea în fântână este echivalentul coborârii în infern sau echivalentul unui botez,
protagonistul primind un nume care îl individualizează); curtea Împăratului Verde; curtea Împăratului
Roșu.

      ,,Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult având ca particularități: reflectarea concepției despre
lume a scritorului, individualizarea
personajelor, oralitatea și umorul, dar, asemenea basmului popular, pune în evidență idealul de dreptate,
de adevăr si de cinste.

Baltagul

Specie literară: Având ca trăsături amploarea acțiunii, desfășurarea pe mai multe planuri, conflictul
complex, prezența unor personaje numeroase si realizarea unei imagini ample asupra vieții, opera
literară ,,Baltagul” aparține speciei literare roman.

      Romanul ,,Baltagul” a apărut în 1930 și este considerat un adevărat ,,poem al naturii și al

sufletului omului simplu, o "Mioriță" în dimensiuni mari” (George Călinescu). ,,Baltagul”
este ,,probabil singurul roman obiectiv” (Nicolae Manolescu) al scriitorului si aduce o formulă inedită
de roman în peisajului epicii interbelice, ,,amestecul de narațiune arhetipală grefată pe un scenariu
polițist”.(Carmen Matei
Mișat, Romanul românesc interbelic). Astfel, Romanul ,,Baltagul” este considerat un roman realist
mitic.

      Romanul este structurat pe două coordonate fundamentale: aspectul realist (reconstituirea
monografică a lumii pastrale și căutarea adevărului) si aspectul mitic ( sensul de ritual al gesturilor
personajului principal). Orizontul mitic include modul de înțelegere a lumii de către personaje, tradițiile
pastorale, dar și couniunea on-natură si mitul marii treceri.

      Tema romanului ilustrează lumea arhaică a satului românesc, sufletul țăranului moldovean ca

păstrător al lumii vechi, al tradițiilor si al specificului național, cu un mod propriu de a gândi, a simti si a
reacționa în fața problemelor , apărând principii de viață fundamentale, statornicite din vremuri
imemoriale. În prim-plan se află căutarea și pedepsirea celor care l-au ucis pe Nechifor Lipan, Vitoria
Lipan, sotia acestuia, reconstituind drumul parcurs de acesta, pentru aflarea adevărului și săvârșirea
dreptății, însoțită fiind de Gheorghiță, fiul său.
      În roman se regăsesc marile teme sadoveniene, viața pastorală, natura, miturile,
iubirea, arta povestirii, înțelepciunea.
      O secvență reprezentativă pentru tema și viziunea despre lume a romanului este cea care
deschide ” una din cele mai bune scrieri” sadoveniene (George Călinescu).
Motto-ul care precede incipitul dezvăluie punctul de plecare mioritic: ”Stăpâne, stăpâne,/ Mai cheamă
și-un câne…” Începutul tip prolog al romanului evocă o legendă povestită cu plăcere de Nechifor Lipan
la cumătrii și nunți despre rostul neamurilor stabilit de Dumnezeu în vremuri de început. ”Suntem în
Dacia…, ca punct de plecare.
Intriga romanului e antropologică.”(G. Călinescu). Aflăm profilul muntenilor al căror portret
exponențial dual este pe de o parte Nechifor, personaj absent, dar și Vitoria, femeie aprigă de la munte:
”umblăm domol…,ostenim zi și noapte, tăcem…, asupra noastră fulgeră, trăsnește și bat puhoaiele.”
Evocarea continuă cu decuparea trăsăturilor esențiale ale păstorului dispărut: priceput în meșteșugul
său, cu înfățișarea îndesată și spătoasă, mustața neagră și sprâncenele aplecate, prosper și cunoscut în
târguri depărtate, dar obligat la o viață dură, cu îndelungi absențe. Vitoria este, de asemenea, o femeie
încă frumoasă, ”din categoria oamenilor tari”( Constantin Ciopraga), ageră în vorbă și în
faptă, care apără ferm cuviința amenințată de tendințele cosmopolite ale fetei Minodora, plătește argatul
și știe a organiza gospodăria în lipsa soțului. Întârzierea lui Nechifor, constatarea cu înfrigurare a
semnelor prevestitoare-visul cu Nechifor întors către apus, peste o apă mare, cântatul cocoșului o
singură dată, a plecare, întunecarea cerului-fixează intriga și configurează coordonatele fundamentale
ale desfășurării epice.

      O altă secvență relevantă pentru tema romanului este cea finală, în care Vitoria, veritabil ”Hamlet
feminin”, reconstituie crima și împlinește aproape ritualic dreptatea și rânduiala tulburate pentru o
vreme. Eroină tragică, stăpânește prin inteligență, voință, tenacitate, arta disimulării, tactică psihologică
pe toți participanții la praznic pentru a determina deconspirarea răufăcătorilor. Țese aluzii, provoacă pe
Calistrat Bogza, analizează baltagul și povestește despre mort ca și cum ar avea o comunicare neștiută
cu acesta. În punctul culminant, povestește crima și împinge pe Gheorghiță la săvârșirea actului justițiar.
Intransigența aparține eroilor sadovenieni prin
imperative morale ancestrale: ”Cine ucide om- spune un personaj- nu se poate să scape de pedeapsa
dumnezeiască”.
      Titlul operei este unul simbolic, toporul cu două tăișuri devenind arma magică și simbolică menită
să facă dreptate, fiind în același timp arma crimei. Cuvântul baltag, provine de la latinescul ,,labrys”,
care înseamnă atât topor cu două tăișuri, cât și labirint. În roman, este vizibil motivul labirintului, ilustrat
de drumul Vitoriei spre găsirea soțului, un labirint interior, al frământărilor sale, și unul exterior, al
drumului săpat în stânci, labirintul amintind de curgerea continuă a vieții spre moarte.

      Perspectiva narativă este una obiectivă, narațiunea făcându-se la persoana a III-a, de către un

narator omniscient și omniprezent, care reconstituie, prin tehnca detaliului și prin observație, lumea
satului si acțiunile Vitoriei. La parastas, Vitoria preia rolul naratorului și reconstituie crima pe baza
propriilor deducții, făcându-i pe cei doi criminali să-si recunoască vina în fața satului și a autorităților.

      În ceea ce privește modurile de expunere prezente, narațiunea este

preponderentă, pasajele descriptive fixează diferite aspect ale cadrului sau elemente de portret fizic,
individual ( portretele Vitoriei și al lui Gheorghiță), și colectiv ( muntenii ,,locuitorii de sub
brad”). Narațiunea este nuanțată de secvențele dialogate sau de replici ale Vitoriei, cum este laitmotivul
rostit de femeie în căutarea sotului, la fiecare popas: ,,Nu s-a oprit cumva…astă-toamnă un om cu un cal
negru țintat în frunte? Mie să-mi spuneți cine ați văzut un om de la noi, călare, pe-un cal negru țintat în
frunte și-n cap cu căciulă brumărie.”

      Timpul derulării acțiunii este vag precizat, întâmplările petrecându-se din toamnă până în
primavară, ,,aproape de Sf. Andrei”, ,,În Postul Mare”. Cadrul acțiunii este satul Măgura Tarcăului, zona
Dornelor și a Bistritei, dar si cea de câmpie, Cristești, în Balta Jijiei. Fiind un roman realist, pentru
veridicitate, traseul urmat de Vitoria si Gheorghiță conține toponime existente pe hartă. Romanul este de
asemenea o scriere ficțională cu valențe mitice, astfel romancierul imaginează satul Lipanilor și alte
toponime simbolice: satul Doi Meri, râul Neagra.
      Romanul este structurat in șaisprezece capitole, cu acțiune desfășurată cronologic, urmărind
momentele acțiunii.
      Prima parte, capitolele I-VI, prezintă frământările Vitoriei în așteptarea soțului și pregătirile de
drum, incluzând expozitiunea (prezentarea satului Măgra Tarcăului, portretul fixic al Vitoriei care își
așteaptă soțul) și intriga (frământările femeii și pregătirile de drum).
      Partea a doua, capitolele VII-XIII, conține desfăsurarea acțiunii și prezintă drumul parcurs de cei
doi în căutarea lui Nechifor Lipan. Ei întâlnesc un botez si o nuntă, elemente ce prevestesc
îmnormântarea din final.
      Partea a treia, capitolele XIV-XVI, prezintă sfârșitul drumului, ancheta poliției, îmnormântarea,
parastasul, pedepsirea ucigașilor. Punctul culminant este reprezentat de reconstituirea fidelă a scenei
crimei făcută de Vitoria, care-I surprinde chiar și pe ucigașii Ilie Cuțui și Calistrat
Bogza. Deznodământul îl surprinde pe Bogza cerându-i iertare ,,femeii mortului” si faptul că viața merge
înainte, Vitoria plănuind ce se va întâmpla de acum încolo în familie.
      Romanul are caracter monografic deoarece
înfățișează viața muntenilor ( oameni care trăiesc la munte!!!), ocupațiile, tradițiile, obiceiurile și
principalele lor trăsături: muncitori, veseli, iubitori. Trăsăturile personajului colectiv, muntenii, sunt
surprinse la începutul romanului, în legenda povestită de Lipan, rememorată de Vitoria: ,,Viața
muntenilor e grea; mai ales a femeilor. Uneori stau văduve înainte de vreme, ca dânsa.
Munteanului îi e dat să-și câștige pâinea cea de toate zilele cu toporul ori cu cața. […] Cei mai
vrednici întemeiază stâni în munte.[…] Munteanul are rădăcini la locul lui, ca si bradul.” Familia
Lipanilor este parte a acestei colectivități.
      Personajul principal, Vitoria Lipan, este o femeie puternică și hotărâtă, curajoasă, lucidă și
inteligentă, ,,un exponent al speței” (G. Călinescu). Personaj complex, este realizat prin tehnica
basoreliefului și individualizat prin caracterizare direct și indirectă. Personajul secundar, Gheorghiță,
reprezintă generația tânără, el trebuie să ia locul tatălui dispărut. Romanul poate fi considerat
unul inițiatic, din acest punct de vedere, prezentând maturizarea băiatului. Nechifor Lipan este
caracterizat în absență, prin retrospectivă si rememorare. Personaje episodice sunt: Minodora, fiica
trimisă la mănăstire pentru purificare, moș Pricop, simbol al ospitalității,
părintele Dănilă, simbol al autorității spirituale în sat, baba Maranda, simbol al superstițiilor, toate
personaje reprezentative pentru lumea satului arhaic.

      Romanul ,,Baltagul” de Mihail Sadoveanu aparține realismului mitic. Criticul Nicolae Manolescu
arată că, deși Sadoveanu alege ca pretext epic situația din balada populară, în care doi ciobani se
hotărăsc să-l ucidă pe al treilea pentru a-i fura oile, autorul ,,sacrifică marele ritm al transhumanței pentru
un fapt divers”, ceea ce face ca ,,Baltagul” să fie ,,un roman realist in sensul cel mai propriu”.

Moara cu Noroc

Nuvelele lui Slavici au fost publicate în volumul ,,Novele din popor”, apărut în 1881, și în
volumele Novele (I – 1892, II – 1896), autorul fiind supranumit ,,un Balzac al satului românesc”,
deoarece, în opera sa, descrie satul românesc transilvănean, cu datini, tradiții, obiceiuri, relații
interumane și interetnice.

      Originalitatea operei lui Ioan Slavici constă în faptul că nuvelele sale se caracterizează printr-o
tonalitate gravă, sobră a limbajului, claritatea exprimării, tendință vădit moralizatoare, veridicitate și
folosirea analizei psihologice.

      Nuvela ,,Moara cu noroc” a apărut în volumul ,,Novele din popor”, în 1881, reprezentând, conform
lui George Călinescu ,,o nuvelă solidă cu subiect de roman”, al cărei personaj central este extrem de
complex.       Opera este o nuvelă realistă prin lipsa idealizărilor, prin verosimilitatea întâmplărilor, intrigii
și personajelor, obiectivitatea perspective narative, surprinderea relației dintre om și mediul în care
trăiește, prin prezența personajelor tipice și atenția acordată analizei psihologice.

      Din perspectiva conținutului, ,,Moara cu noroc” este o nuvelă psihologică, întrucât accentual este
pus pe conflictul psihologic, motovațional, prin folosirea monologului interior, surprinderea gesticii și a
mimicii și a stilului indirect liber ca modalități de redare a trăirilor și frământărilor personajului central.
      Titlul nuvelei, ,,Moara cu noroc”, poate fi discutat din punct de vedere denotativ, indicând reperul
spațial al evenimentelor: moara, situate la răscruce de drumuri, între Ineu si Fundureni; din punct de
vedere conotativ, titlul are valoare simbolică, anunțând măcinarea sufletească a lui Ghiță și punând în
evidență component psihologică a nuvelei.
      Sintagma ,,cu noroc”, poate fi și ea înțeleasă în dublu sens: pe de o parte, indică norocul avut de
Ghiță, inițial, la moară, când reușește să adune cu ușurință banii ce pot asigura prosperiattea familiei
sale, iar pe de altă parte, poate fi privită și în sens ironic, ca expresie a nenorocului pe care și-l atrage
personajul , prin alegerile pe care le face. Această sintagmă face trimitere și la motivul fortuna labilis,
anunțat încă din incipit de cuvintele bătrânei ( ,,Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba,
nu bogăția, ci linistea colibei tale te face fericit”), și dezvoltat în întreaga nuvelă.

      Tema operei, efectele dezumanizante ale dorinței de îmbogățire, pe fondul surprinderii lumii
transilvănene a secolului al XIX-lea ( se urmărește transformarea lui Ghită dintr-un om onest,
harnic, care ține la valorile familiei, într-unul dominat de patima banului, de orgoliu și de dorința de
putere). Tema este dublată de cea a destinului implacabil, pe care Ghiță are iluzia că îl poate modifica și
controla, ceea ce duce în final la pedeapsa capiltală.

      Un episod din care reiese specificul temei nuvelei este acela al înfruntării între Ghiță și Lică ce are
loc în capitolul V. Deși Lică și-a făcut o dată apariția la Moara cu noroc, nu a avut loc încă o discuție
efectivă între ei. Ghiță și-a cumpărat câini, pistoale și a angajat pe Marți, un ungur înalt ca un brad. A
înțeles că în zadar se înțelegea cu arendașul și în zadar se punea bine cu stăpânirea, dacă nu era și om
al lui Lică, pentru că acesta stăpânea în fapt drumurile."
Iar Ghiță voia cu tot dinadinsul să rămână la Moara cu noroc, pentru că-i mergea bine”. Când, în sfârșit,
Lică își face apariția la Moară însoțit de oamenii lui, Ghiță domină scena prin forță fizică, hotărâre și
orgoliul de a nu se lăsa batjocorit. Deși acceptă să i se ia banii din casă, își impune la rândul său
condițiile. Naratorul notează : „Câtva timp ei steteră tăcuți, față în față, hotărâți
amândoi și simțind fiecare că și-a găsit omul.” Totuși, din această scenă cheie a nuvelei, lupta
necruțătoare în care se angajează Ghiță cu ceilalți și cu sine însuși este pierdută, prin acceptarea
tovărășiei cu Lică , primul gest dintr-o serie de compromisuri. Tonul amenințător al lui Lică după plecarea
lui Ghiță anticipează turnura evenimentelor.

      Alt episod care ilustrează tema nuvelei este acela al depoziției și al judecății. Ghiță și-a pierdut
autoritatea morală, este vulnerabil și manipulat cu ușurință de Lică. Deși nu este conștient în ce este
implicat fără voia lui, se simte vinovat și suferă în primul rând datorită suspiciunii comunității ( ”Relația
dintre individ și colectivitate reprezintă cel mai important factor de coerență interioară a individului”.-
Magdalena Popescu).
      Lică este cel care domină acum întreaga situație prin promptitudinea adecvării, mobilitatea reacțiilor,
capacitatea diabolică de a dirija mecanismele justiției și ale opiniei publice: într-o zi și o noapte ucide trei
oameni, pradă, inculpă dușmanii direcți, îl trece sub bănuială pe Ghiță, dezarmează și face ridicol pe
Pintea. Mai mult, adâncește ruptura între Ghiță și Ana.
      Motivele literare ce completează tema nuvelei sunt: fortuna labilis (anunțat încă din incipit de
cuvintele bătrânei) , motivul hanului (perceput ca loc al dezumanizării), motivul banului (agent al
dezumanizarii), motivul lui Mefistotel (întruchipat de Lică Sămădăul, unealtă a destinului).

      Naratorul este obiectiv, narațiunea făcându-se la persoana a III-a. Perspectiva narativă este ,,din
spate”, naratorul știind mai multe decât personajele sale, comportându-se ca un regizor, fiind omniscient
si omniprezent. Vocea obiectivă a naratorului este dublată de vocea auctorială a bătrânei, ce reprezintă
destinul și trimite semnale prevestitoare pentru finalul tragic.

      Incipitul nuvelei are valoarea unui prolog, prefigurând desfășurarea evenimentelor. Este

reprezentat de discuția dintre bătrână si Ghiță, ginerele ei, pe tema plecării din sat și a arendării morii
cu noroc. Dialogul pune în lumină conflictul dintre generații, cea conservatoare, legată de valorile
tradiționale, și cea modernă, doritoare de a-și crea propriul drum în viață.
      Cuvintele bătrânei reprezintă vocea auctorială, moralizatoare, funcționează ca avertisment legat
de valorile ce ar trebui prețuite si au rol anticipativ, anunțând cele două component ale conflictului interior
al lui Ghiță: dragostea pentru familie și dorința de îmbogățire. Răspunsul lui Ghiță arată tăria de caracter
a personajului, care își asumă responsabilitatea pentru întraga familie.

      Finalul nuvelei are valoarea unui epilog, prezentând evenimentele care au loc după deznodământul
nuvelei: bătrâna se întoarce cu cei doi copii și privește ruinele hanului. Replica sa, ,,se vede c-au lăsat
ferestrele deschise”indică efectele faptului că cei doi soti au permis intruziunea unei persaone srăine în
intimitatea relației lor, ceea ce a distrus tot ceea ce acumulaseră.
Astfel, nuvela se încheie simetric cu replica bătrânei:,,simteam eu că nu are să iasă bine, dar așa le-a
fost dat”, care dezvoltă tema destinului implacabil.

      În ceea ce privește reperele temporale, evenimentele narate au loc pe parcursul unui an

calendaristic, delimitat pe baza unor coordinate religioase: Sf. Gheorghe și Paște, ambele repere
temporale având valoare simbolică si anticipativă.
      Reperul spațial îl reprezintă moara, transformată într-o cârciumă profitabilă, situată la răscruce de
drumuri, între Ineu și Fundureni. Și amplasarea morii capată valoare simbolică, sugerând răscrucea la
care se află Ghiță, odată ajuns aici.
Descrierea locului se face în manieră realistă, folosindu-se tehnica detaliului obiectiv și cea a detaliului
semnificativ: pustietatea locului, dificultatea parcurgerii drumului către moară, cele cinci cruci, trunchiul
de copac ars, corbii care dau roată morii. Descrierea are valoare anticipativă, prefigurând finalul tragic al
personajelor. Alte repere spațiale amintite în nuvelă, ce fixează desfășurarea întâmplărilor și asigură
veridicitatea textului sunt: Fundureni, Ineu, Arad, Oradea-Mare.

      În nuvelă se pot identifica atât conflicte exterioare, cât si interioare, acestea fiind
intercondiționate. Conflictul interior este determinat de motivațiile antagonice ale protagonistului:
dragostea pentru familie, dorința de îmbogățire, dorința de a fi perceput ca un om onest., ilustrând drama
acestuia, aceea a
imposibilității de a alege.
      Conflictele exterioare sunt de natură socială ( între Ghiță și Lică), de natură conjugală (între
Ghiță și Ana), de natură etică ( între Ghiță și morala satului).

      Ca particularități stilistice se remarcă în nuvelă stilul sobru, clar, lipsit de podoabe artistice. Este
valorificat limbajul popular-regional definit prin oralitate. Replicile cu valoare sentențioasă asigură
caracterul moralizator al textului, particularitate a prozei ardelene.

      Opera ,,Moara cu noroc” este o nuvelă realist-psihologică prin temă, lipsa idealizărilor,

verosimilitatea întâmplărilor, surprinderea relației dintre om și mediul în care trăiește, prin prezența
personajelor tipice, atenția acordată analizei psihologice și a conflictului interior al personajului central.

Enigma Otiliei

Specia literară: Având ca trăsături amploarea acțiunii, desfășurarea pe mai multe planuri,

conflictul complex, prezența unor personaje numeroase si realizarea unei imagini ample asupra vieții,
opera literară ,,Enigma Otiliei” de George Călinescu aparține speciei literare roman.

      Opera literară ,,Enigma Otiliei” de George Căliescu a apărut în anul 1938 și este considerat
un roman realist de tip balzacian, cu elemente moderniste, aparținând prozei interbelice. De
asemenea, poate fi considerat un roman social și citadin.

      ,,Enigma Otiliei” de George Călinescu este un roman realist prin temă, structura închisă,
specificul secvențelor descriptive, realizarea personajelor, dar depășește modelul realismului clasic,
balzacian, prin spiritul critic și polemic și prin elemente ale modernității (este inspirat din viața citadină,
prezența tipului intelectualului ca personaj).

      Titlul inițial al romanului ,,Părinții Otiliei”, reflecta ideea balzaciană a paternității, pentru că fiecare
personaj determină într-un fel soarta orfanei Otilia, ca niste,,părinti”. Autorul schimbă titlul din motive
editoriale, acesta devenind ,,Enigma Otiliei” și deplasează accentul
de la un aspect realist la tehnica modernă a reflectării poliedrice, prin care este realizat personajul, un
personaj de o feminitate enigmatică, ce rămâne surprinzător prin amestecul de un farmec juvenil cu o
profundă maturitate.
      Această ,,enigmă” se naște mai ales în mintea lui Felix, care nu-și poate explica felul de a se
comporta al fetei, iar Pascalopol o admiră, o înțelege , dar nici el nu o poate descifra în întregime,
spunându-i lui Felix în finalul romanului : ,,A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o
enigmă.”

      Tema romanului este ilustrarea vieții burgheziei bucurestene de la începutul secolului al XX-lea,

societate degradată de puterea banului, întreaga acțiune a romanului construindu-se în jurul averii lui
Costache Giurgiuveanu. De asemenea, ,,Enigma Otiliei” este un roman de inițiere, prezentând formarea
unui tânăr care, înainte de a ¬a avea o carieră, trăiește experiența unei iubiri si a relațiilor de familie.
      O secvență semnificativă pentru tema operei, este replica lui Stănică Rațiu, care ilustrează
mentalitatea epocii în ceea ce privește moștenirea: ,,dacă familia mea nu s-ar fi prăsit atâta, vă spun pe
onoarea mea, azi aș fi
milionar[…] Am unchi și mătuși foarte bogate […]. Însă toți au copii si nepoți, încât până să-mi vină
rândul, mai bine mă lipsesc.”
      O altă secvență semnificativă pentru operă este cea din incipitul romanului, când Felix ajunge in
București, pe strada Antim, iar când bate la ușa casei lui moș Costache, acesta, un bătrânel ,,subțire și
puțin înconvoiat”, îi spune tânărului: ,,Nu-nu-nu știu…nu stă nimeni aici, nu cunosc…”

      Ca structură, romanul este alcătuit din douăzeci de capitole și contruit pe mai multe planuri
narative, care urmăresc destinul unor personaje, prin acumularea detaliilor: destinul Otiliei, al lui Felix,
al membrilor familiei Tulea, al lui Stănică.

      Există două planuri narative principale: un plan ce urmăreste lupta clanului Tulea de a pune mâna
pe averea lui Costache Giurgiuveanu; un alt plan prezintă destinul lui Felix Sima care, rămas orfan, vine
la București pentru a studia medicina, Costache Giurgiuveanu fiindu-i tutore. Celelalte planuri,
secundare, susțin imaginea amplă a societății citadine a vremii.
      Perspectiva narativă este una obiectivă, realizată prin narațiunea la persoana a III-a, un narator
obiectiv, detașat. Naratorul omniscient știe mai multe decât personajele sale și, fiind omniprezent, le
controlează ca un regizor.

      Ca moduri de expunere se observă folosirea predominantă a narațiunii, succesiunea secvențelor

narative fiind redată prin înlănțuire. Dialogul conferă veridicitate și concentrare epică, iar descrierea
spațiilor și a vestimentației susține impresia de univers autentic (mimesis), prin observatie și notarea
detaliului semnificativ, descrierea devine mijloc de caracterizare indirectă/ de conturare a caracterelor.

      Incipitul romanului realist fixează veridic cadrul temporal , ,,într-o seară de la începutul lui ulie
1909”, și spațial (descrierea străzii Antim, a arhitecturii casei lui moș Costache, a interioarelor), prezintă
personajele principale și sugerează conflictul.

      Finalul este unul închis, prin rezolvarea conflictului (Olimpia este părăsită de Stănică, Aurica nu-și
poate face o situație, Felix o pierde pe
Otilia) și este urmat de un epilog . Simetria incipit – final se realizează prin descrierea străzii și a casei lui
moș Costache, din perspectiva lui Felix, care este un intrus în familie, în momente diferite ale existenței
sale: în adolescență și aproximativ zece ani mai târziu, ,,după război”.

      Ca mijloace/ procedee de caracterizare se remarcă, în manieră realist-balzaciană, tehnica

focalizării, caracterul personajelor dezvăluindu-se progresiv, pornind de la datele exterioare ale existentei
lor: prezentarea mediului de viață, descrierea locuinței, a camerei, a fizionomiei, a gesturilor si a
obișnuințelor. În mod direct, naratorul dă lămuriri despre gradele de rudenie, starea civilă, biografia
personajelor reunite la începutul romanului, la jocul de table. Descrierea indirectă îngroasă trăsăturile
prin fapte, gesturi, replici, vestimentație, relații între personaje.

      Exceptie face portretul Otiliei, realizat prin tehnici modern: comportamentism și reflectare poliedrică.
Până în capitolul al XVI-ea, Otilia este prezentată exclusiv prin comportament (fapte, vorbe, gesturi).
Această tehnică este dublată de
reflectarea poliedrică a personalitătii Otiliei în conștiința celorlalte personaje, ceea ce conferă ambiguitate
personajului ( element modern), iar în plan simbolic sugerează enigma, misterul feminității. Este alcătuit
un portret complex și contradictoriu al Otiliei, ,,fe-fetița” cuminte și iubitoare din perspectiva lui moș
Costache, fata exuberantă, ,,admirabilă, superioară” din perspectiva lui Felix, femeia capricioasă ,,cu un
temperament de artistă” pentru Pascalopol, ,, o dezmățată, o stricată,” din perspectiva Aglaei, ,,o fată
deșteaptă”, cu spirit practic, așa cum o vede Stănică.

      Pornind de la ideea ,,obiectul romanului este omul ca ființă morală”, Călinescu distinge două
feluri de indivizi, în funcție de capacitatea de a se adapta: cei care se adaptează din punct de vedere
moral, putând să-si motiveze acțiunile, si cei care se adptează instinctual, ce ilustrează tipuri
umane: cocheta, fata bătrână, avarul, parvenitul, retardatul.

      Conflictul romanului se bazează pe relațiile dintre două familii înrudite. Familia lui Costache
Giurgiuveanu, posesorul averii, si Otilia Mărculescu , fiica celei de-a doua sotii, decedate. Există doi
intruși, Felix Sima, orfan, al cărui tutore este Costache Giurgiuveanu si Leonida Pascalopol, prieten al
bătrânului. A doua familie este cea a surorii lui Costache Giurgiuveanu, Aglae Tulea, alcătuit din sotul
Simion Tulea și cei trei copii: Olipia, Aurica, Titi. Conflictul principal are în centru averea lui moș
Costache. Conflictul erotic, secundar, privește rivalitatea dintre adolescentul Felix și maturul
Pascalopol pentru mâna Otiliei.

      Limbajul personajelor este unul uniformizat, indiferent de situația socială sau de cultural

lor. Amestecul de stiluri (juridic si colocvial) folosit de Stănică are un efect comic. Se utilizează fraza
amplă, este preferat epitetul neologic, ,,fața juvenilă”, ,,aspect bizar”.

      ,,Enigma Otiliei” este un roman realist, balzacian prin prezentarea critică a unor aspect ale societății
bucureștene de la începutul secolului XX, motivul paternității și al moștenirii, specificul secvențelor
descriptive, realizarea unor tipologii, veridicitate, utilizarea narațiunii la persoana a III-a. Modelul
realist este însă depășit prin spiritul critic si polemic, prin elemenete ale modernității (ambiguitatea
personajelor, interesul pentru procese psihice deviante, tehnici moderne
de caracterizare).

Ion

Specia literară: Având ca trăsături amploarea acțiunii, desfășurarea pe mai multe planuri, conflictul
complex, prezența unor personaje numeroase si realizarea unei imagini ample asupra vieții, opera
literară ,,Ion” aparține speciei literare roman.

      Opera literară ,,Ion”, de Liviu Rebreanu este un roman realist de tip obiectiv, aparținând prozei
interbelice și, de asemenea, un roman social, cu tematică rurală. Potrivit tipologiei lui Nicolae Manolescu,
din lucrarea ,,Arca lui Noe”, este un roman doric.

      Este un roman realist de tip obiectiv prin specificul relației narator-personaj și al naratorului
(omniscient, omniprezent), observându-se obiectivitatea/ impersonalitatea
naratorului, narațiunea la persoana a III-a, atitudinea detașată în descriere, veridicitatea.

      ,,Ion” este un roman al marilor conflicte dramatice, ,,al violenței și al barbariei”, care distruge mitul
sămănătorist al țăranului idilic, în haine de sărbătoare, bucurându-se de munca lui în mijlocul naturii.
Este un roman ce pătrunde în zonele abisale ale psihicului uman, într-o lume în care legile sunt dure: nu
ești ceea ce ești, ci esti ceea ce ai.

      Publicat în 1920, romanul ,,Ion” reprezintă primul roman al lui Liviu Rebreanu, o capodoperă care
înfățișează universul rural în mod realist, fără idealizări, nucleul ecestuia aflându-se în nuvelele
anterioare: ,,Zestrea”, ,,Rușinea”. Romanul apare într-o perioadă de aprinse discuții literare; criticul
Eugen Lovinescu, partizan al înnoirii prozei românesti prin introducerea spațiului citadin și al tipul
intelectualului, salută apariția romanului, eveniment ,,ce rezolvă o problemă și curmă o controversă”.

      Titlul romanului este unul sintetic, format dintr-un singur cuvânt, Ion, numele personajului

principal, rece si puternic, dar în spatele căruia mocnesc pasiunile.

      Tematica romanului. În spirit realist, tema centrală a romanului este problematica pământului în

viața satului transilvănean de la începutul secolului XX, în care demnitatea si locul omului în comunitate
depindea de avere, respectiv de cât pământ deținea. Tema centrală este dublată de tema iubirii, idee
evidențiată și prin titlurile celor două părți ale romanului - ,,Glasul pământului” și ,,Glasul iubirii”. Alte
teme importante prezente în roman sunt: tema destinului (mesager fiind oloaga Savista), tema națională
(satul ardelenesc sub stăpânire austro-ungară), tema familiei ( ilustrată prin relația dintre soți și prin cea
dintre părinți și copii).

      În ceea ce privește timpul și spațiul, acțiunea începe într-o zi de duminică, în care locuitorii satului
Pripas se află la horă, în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea.

      Incipitul romanului este de tip captatio benevolentiae, expozitiv, descriptiv, anticipativ (în spirit

realist). Opera se deschide cu imaginea ,,drumului alb” ce duce spre satul Pripas.
Personificat, drumul ,,înaintează vessel” sau ,,urcă anevoie” si are o dublă functie în roman: cea
simbolică, prefigurând drumul sinuos al destinului personajului principal, și cea estetică, drumul
introducând cititorul în spațiul artistic si redându-l, apoi, în final, realității.

      Finalul este, pregătit chiar din primele pagini ale operei. Este unul închis, previzibil și dramatic,
opera închizându-se cu uciderea lui Ion care va fi înmormântat chiar în curtea bisericii nou sfințite.
Iertarea și împăcarea domină finalul, cititorul iesind din spațiul acțiunii cu imaginea drumului ce se
pierde ,,în șoseaua cea mare si fară început…”

      Simetria incipit-final se relevă prin imaginea drumului personificat și prin cea a troiței de la capătul
satului, imaginea unui Hristos răstignit pe o cruce strâmbă, cu fața spălăcită de ploi apărând la începutul
romanului, în timp ce în final, pe Hristosul de tinichea ,, o rază întârziată parcă îl mângâia, zuruindu-i
ușor trupul în adierea înserării de toamnă”.

      Structura romanului ,,Ion” este simetrică si

circulară, fiind dată de: cele două părți ale romanului intitulate sugestiv ,,Glasul
pământului” și ,,Glasul iubirii”, ce fac referire la cele două instincte de care este dominat, pe rând,
eroul: iubirea pentru pământ și dragostea pentru Florica. Cele 13 capitole ale romanului sunt repartizate
simetric, șase, în prima parte, și șapte, în cea de a doua; titlurile primului și ultimului capitol: ,,Începutul”,
Sfârșitul”; imaginile inițiale și finale din roman ce au în centru drumul spre Pripas; simetria realizată prin
cele două planuri ale acțiunii: lumea țăranilor și cea a intelectualilor; hora cu care se deschide și apoi
închide romanul, la care participă toate personajele, care sugerează roata timpului; reluarea, în plan
tematic, a altor structuri narativ: căsătoria din interes, moartea, sinuciderea prin spânzurare.

      Există două planuri narative ale romanului: primul plan narativ urmărește destinul lui Ion, fiul lui
Alexandru Glanetașu, care a risipit zestrea soției sale, Zenobia, lăsându-i moștenire tânărului foarte puțin
pământ. Harnic si mândru, Ion, îndrăgostit de Florica, frumoasă, dar săracă, la fel ca el, își calcă pe
suflet și o seduce, lăsând-o insărcinată pe Ana, fiica lui Vasile Baciu. Tatăl
acceptă până la urmă căsătoria celor doi și Ion intră în posesia pământului mult râvnit. Ana își da seama
curând de cursa în care a fost prinsă și , după ce dă nastere unui băiat, Petrisor, se sinucide. Dupa
moarea soției si a copilului său, Ion, încearcă să o recucerească pe Florica, acum căsătorită cu George
Bulbuc. Va fi ucis de aceste când încearcă să pătrundă în casa lui, știind-o pe Florica singură acasă.
Pământul lui Ion ajunge în proprietatea bisericii, în curtea căreia va fi îmormzntat protagonistul
romanului.
Al doilea plan narativ are în centru destinul familiei Herdelea: învățătorul Herdelea, doamna Herdelea,
fiicele – Laura și Ghighi, fiul – Titu.

      În roman există mai multe conflicte. Conflicte interioare: cel trăit de Ion, care oscilează inițial între
alegea Anei sau a Floricăi; conflictul Laurei care încearcă să-și aleagă mirele, între viitorul medic
Ungureanu și preotul Pintea; conflictul învățătorului Herdelea care trebuie să hotărască între a vota cu
avocatul Grofșoru, reprezentant al românilor, sau cu cel al autorităților austro-ungare. Conflictele
exterioare apar, în general, între țăranii înstăriți
și cei săraci din sat (Ion – Vasile Baciu; Ion – George Bulbuc; Ion – Simion Lungu; Ana - Florica), între
intelectuali (familia Herdelea – preotul Belciug), reprezentanții comunității române și autoritățile austro-
ungare.

      Modurile de expunere îndeplinesc o serie de funcții epice în discursul narativ. Descrierea

inițială are atât rol de fixare a coordonatelor spațio-temporale, cât și un rol simbolic, de anticipare a
evenimentelor. Narațiunea obiectivă își realizează funcția de reprezentare a realității prin absența
mărcilor subiectivității. Dialogul susține veridicitatea și concentrarea epică.

      Secvențe semnificative pentru destinul personajelor (si pentru tema operei) sunt: hora, acțiunea
începând într-o zi de duminică, în care locuitorii satului Pripas se află la horă, în curtea Todosiei, văduva
lui Maxim Oprea. În centrul adunării este grupul jucătorilor, iar descrierea jocului tradițional, someșana,
este o pagină etnografică memorabilia, prin portul popular, pașii specifici, vigoarea dansului,, figurile
pitoresti ale lăutarilor.
      Așezarea privitorilor reflect relațiile sociale –
fruntașii satului discută separat de țăranii mijlocasi, asazați pe prispă. Intelectualii satului, preotul și
învățătorul, nu se amestecă în joc, doar privesc ,,petrecerea poporului”. Rolul horei este de a asigura
coeziunea comunității sătești și de a facilita întemeierea noilor familii, dar se dorește respectarea
principiului economic. Astfel, hotărârea lui Ion de a lua la joc pe Ana, marchează începutul conflictului.
Bataia de la final, pentru plata lăutarilor, în fapt, pentru dreptul de a o lua de sotie pe Ana, se termină cu
victoria lui Ion și este construită simetric cu cea de la final, când George îl ucide pe Ion; altă scenă
semnificativă este cea din prima parte a romanului, capitolul ,,Zvârcolirea”, care-l prezintă pe Ion
contemplând, în zorii zilei, fostele pământuri ale familiei.
      Exclamă: ,,Cât pamânt, Doamne!”, iar lucrarea pământului schimbă raportul de forțe, omul nu se
mai simte ,,cât un vierme”, ci ,, Se simțea atât de puternic încât să domnească peste tot cuprinsul”; o altă
scenă semnificativă este cea în care Ion sărută pământul, din capitolul ,,Sărutarea”, din ,,Glasul iubirii”.
Ion, posesor al pământului mult dorit ,,Se vedea acum mare și puternic…” , vine la câmp îmbrăcat de
sărbătoare: ,,își coborî fruntea și-și lipi buzele cu voluptate de pământul
ud.”, imagine ce prevestește moartea protagonistului, având rol anticipativ.

      Cu privire la mijloacele de caracterizare, se observă că naratorul obiectiv își lasă personajele să-și
dezvăluie trăsăturile în momente de incordare, consemnându-le gesturile, limbajul, prezentând relațiile
dintre ele (caracterizare indirectă). Fiind omniscient și omniprezent, naratorul realizează și portretul
sau biografia personajelor (caracterizare directă).

      Viziunea artistică a autorului se evidențiază, în mod indirect, prin reprezentările autorului în operă
(despre univers, destinul creației, condiția umană) si în mod direct prin mărturisirile personale cu privire
la rolul artistului: ,,Artistul nu copiază realitatea[…]. Realitatea a fost pentru mine un pretext pentru
a crea o altă lume[…]”; atitudinea antcalofilă: ,,nu frumosul, o născocire omenească, interesează în
artă, ci pulsația vieții.”; valoarea etică a artei: ,,Arta n-are menirea să-l moralizeze pe om[…] poate
să-l facă să se bucure că e om si că trăieste, și chiar să-l facă om”; neimplicarea eului în operă: ,,M-
am sfiit
întotdeauna să scriu la persoana întâi”.

      Stilul lui Rebreanu este sobru, caracterizat prin simplitate, claritate și siguranță. Registrele stilistice
sunt adaptate celor trei categorii principale de voci narative: intelectualul cu formație bilingvă, țărani,
vocea auctorială, impersonală a naratorului.

      ,,Ion” de Liviu Rebreanu este un roman realist, de tip obiectiv, deoarece are ca trăsături specificul
relației narator-personaj, obiectivitatea/ impersonalitatea naratorului omniscient care întreține ,,iluzia
realității”, utilizarea narațiunii la persoana a III-a, atitudine detasată în descriere, verosimilul
întâmplărilor.

Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi

Specia literară: Având ca trăsături amploarea acțiunii, desfășurarea pe mai multe planuri, conflictul
complex, prezența unor personaje numeroase si realizarea unei imagini ample asupra vieții, opera
literară ,, Ultima noapte de dragoste,
întâia noapte de război” aparține speciei literare roman.
      ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern de analiză
psihologică, ,,o scriere in care arta analizei câștigă unul din succesele ei cele mai mari” (Tudor Vianu,
Arta prozatorilor români).
      ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern de tip subiectiv,
deoarece are drpt caracteristici: unicitatea perspectivei narative, timpul prezent și subiectiv, fluxul
constiinței, memoria afectivă, narațiunea la persoana I, luciditatea (auto)analizei, anticalofilismul, dar și
autenticitatea definită ca identificarea actului de creație cu realitatea vieții, cu experiența nepervertită, cu
trăirea intensă.
      ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este roman psihologic prin temă, conflict
(interior), protagonist (o conștiință problematizantă), și prin utilizarea unor tehnici ale analizei psihologice.
      ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman al experienței, deoarece
romanul este scris sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ştefan Gheorghidiu, care trăiește
două experiențe fundamentale: iubirea si războiul.
      În ceea ce privește perspectiva narativă, romanul este scris la persoana întâi, sub forma unei
confesiuni a personajului principal, personaj-narator, Ştefan Gheorghidiu, care trăiește două
experiențe fundamentale: iubirea si războiul.

      Textul este structurat în două părți precizate în titlu, care indică temele romanului și, în același
timp, cele două experiențe fundamentale de cunoaștere trăite de protagonist: dragostea și războiul.

      Titlul romanului indică temele romanului și, în același timp, cele două experiențe

fundamentale de cunoaștere trăite de protagonist: dragostea, ,,Ultima noapte de dragoste”
și războiul ,,întâia noapte de război”.

      Temele romanului sunt reprezentate de cele două experiențe fundamentale de cunoaștere trăite de

protagonist: dragostea și războiul, prima parte a romanului prezentând rememorarea iubirii
matrimoniale eșuate (dintre Ştefan Gheorghidiu si Ela), iar a doua parte, construită sub forma
unui jurnal de campanie, al lui Gheorghidiu, urmărește experiența de pe front, din timpul Primului
Război
Mondial. Prima parte este o ficțiune, dar a doua valorifică jurnalul de campanie al autorului,
articole si documente din epocă, ceea ce conferă autenticitate romanului.

     V Secvențe/ idei semnificative pentru tema operei: discuția de la popotă, mărturisirea personajului-
narator: ,,Iubești întâi din milă, din îndatorire, din duiosie, iubești pentru că știi ca asta o face fericită”,
capitolul ,,Ne-a acoperit pământul lu Dumnezeu”, care ilustrează absurditatea războiului și tragismul
confruntării cu moartea.

      Episodul vizitei la unchiul Tache, din capitolul II, “Diagonalele unui testament”, ilustrează tema
intelectualului însetat de absolut/trăsătura personajului prin antiteza între atitudinea lui Ştefan
Gheoghidiu şi cea a membrilor familiei sale, caracterizaţi de tarele sociale ale parvenitismului, inculturii şi
suficienţei. În casa sa mare ca o cazarmă, într-o odaie ce îi slujeşte de sufragerie, birou şi dormitor,
locuieşte personajul Tache Gheorghidiu, avar, bogat, bătrân şi ursuz.
      Membrii familiei se strâng atraşi de viitoarea moştenire. Se schiţează tipologii balzaciene precum cea
a arivistului Nae Gheorghidiu, deputat,
îmbogăţit prin zestrea nevestei urâte şi diforme, demagog, abil şi periculos. Discutându-se despre
idealismul naiv al tatălui naratorului, Corneliu, profesor universitar care îşi cheltuia leafa scoţând gazete,
Ştefan are curajul de a apăra principiile acestuia, învinuind pe cei care acceptă moştenirile în bloc.
      O moştenire se însoţeşte, spune personajul, cu un obraz gros, un stomac capabil să digere orice, şi
o coloană vertebrală foarte flexibilă. Consternarea generală este adâncită de muţenia în care cade
unchiul Tache, care ulterior se va dovedi impresionat de îndrăzneala eroului. Ela îl privește cu admirație
și eroul este mulțumit de alegerea soției sale, făcută din dragoste. Diferenţa între “intelectualii” figurilor
bucureştene şi adevărata factură a intelectualului ce se dedică unei idei subliniază una din temele
romanului.

      Un alt episod ilustrativ pentru tema operei este cel de la popota ofiţerilor din capitolul ”La Piatra
Craiului, în munte…”, unde are loc o discuţie generată de achitarea unui bărbat ce şi-a ucis soţia prinsă
în flagrant de adulter.
      Părerile sunt împărţite: de la cele privind rolul tradiţional al căsniciei- “femeia să fie femeie şi casa
căsă, dacă-i arde de altele să nu se mai
mărite”-căpitanul Corabu, la cele idealiste-femeia trebuie să fie liberă să plece oricând doreşte- căpitanul
Dimiu. Gheorghidiu îşi dovedeşte din nou poziţia intransigentă printr-o izbucnire violentă.
      Părerea lui este că cei doi au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt, neputând accepta
formula de metafizică vulgară conform căreia fiecare îşi poate retrage cantitatea de suflet investită într-o
relaţie, deoarece iubirea transformă pentru totdeauna. Concluzia sa tăioasă-“discutaţi mai bine ceea ce
vă pricepeţi” este aceea a unui personaj pornit în căutarea iubirii absolute, care respinge cu vehemenţă
ce este mai puţin.

      Locul si timpul acțiunii sunt primăvara anului 1916, în timpul unei concentrări pe Valea Prahovei.

      În roman sunt folosite tehnici ale analizei psihologice, introspecția și monologul interior, prin care
Ştefan Gheorghidiu percepe cu luciditate aspecte ale planului interior/fluxul conștiinței (trăiri, sentimente,
reflecții) si ale planului exterior (fapte, tipuri umane, relații cu alte personaje).

      Romanul debutează cu un artificiu

compozițional: acțiunea primului capitol, ,,La Piatra Craiului în munte”, este anterioară întâmplărilor
relatate în restul ,,Cărții I”. Capitolul evidențiază cele două planuri temporale din discursul narativ: timpul
narării (prezentul frontului) si timpul narat (trecutul poveștii de iubire).       Discuția de la popota
ofițerilor, despre dragoste si fidelitate, pornind de la un fapt divers aflat din presă: un bărbat care și-a
ucis sotia infidelă a fost achitat la tribunal, declanșează memoria afectivă a protagonistului, trezindu-i
amintiri legate de cei doi ani și jumătate de căsnicie cu Ela.

      Eram însurat de doi ani și jumătate cu o colegă de a Universitate si bănuiam că mă înșală” este fraza
cu care debutează cel de-al doilea capitol, ,,Diagonalele unui testament”, dar si retrospectiva iubirii dintre
Ştefan Gheorghidiu si Ela.
      Cei doi se căsătoresc din dragoste, personajul-narator mărturisind că iubirea s-a născut din
admiratie, duiosie, ,, Iubești întâi din milă, din îndatorire, din duiosie, iubești pentru că știi ca asta o face
fericită”, dar si din orgoliu, ,,începusem totuși să fiu măguit de admirația pe care o avea mai toată lumea
pentru
mine, findcă eram atât de pătimas iubit de una dintre cele mai frumoas studente, […]”.
      Trăiesc modest, sunt fericiți, dar echilibrul este tulburat de o moștenire pe care Gheorghidiu o
primește de la un unchi, Tache. Ela este atrasă în discuțiile despre mostenire, apoi de viața mondenă, iar
într-o excursie la Odobesti, acordă mai multă atenție unui domn G., care, în opinia lui Gheorghidiu, îi
va deveni mai târziu amant.
      După o scurtă despărțire cei doi se împacă, dar Gheorghidiu vrea să verifice dacă sotia îl înșeală,
fapt nerealizat din cauza izbucnirii războiului.

      A doua experiență în planul cunoașterii existențiale o reprezintă războiul, astfel ,, Absolutul morții
eclipsează absolutul iubirii” (Dumitru Micu). Frontul înseamnă haos, mizerie, ordine absurde, la
confruntarea cu inamicii se adaugă frigul și ploaia.

      Experiența dramatică de pe front eclipsează celelalte aspect ale existenței: ,,De soția mea, de
amantul ei, de tot zuciumul de-atunci, mi-aduc aminte cu-adevărat, ca de o întâmplare din copilărie.”
Capitolul ,,Ne-a acoperit pământul lu
Dumnezeu”, ilustrează absurditatea războiului și tragismul confruntării cu moartea, relevând faptul că
eroismul este înlocuit de spaima de moarte ce păstrează doar instinctual de supraviețuire și
automatismul: ,,Nu mai e nimic omenesc în noi”.

      În final, rănit si spitalizat, Gheorghidiu se întoarce acasă, la București, și obosit să mai caute
certitudini decide să o părăsescă pe Ela: ,,I-am scris că îi las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de
preț la cărți…, de la lucruri personale la amintiri. Adică tot trecutul.”

      Personajul-narator, Ştefan Gheorghidiu, reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptatul superior,

care trăiește drama îndrăgostitului de absolut. Filozof, el are impresia că s-a izolat de ceilalți, dar
evenimentele exterioare sunt filtrate prin conștiința sa. Astfel, cititorul nu cunoaște nimic altceva în afară
viziunii personajului-narator și nu se poate pronunța cu privire la fidelitatea femeii. ,,Nu Ela se schimbă
[…] , ci felul în care o vede Ştefan.” (Nicolae Manolescu)

      Stilul anticalofil pentru care optează autorul

susține autenticitatea limbajului. Scriitorul nu refuză corectitudinea limbii, ci efectul de artificialitate din
romanul tradițional.

      ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern subiectiv, psihologic,
al experienței, având drept caracteristici: unicitatea perspectivei narative, timpul prezent și subiectiv,
fluxul constiinței, memoria afectivă, narațiunea la persoana I, anticalofilismul și autenticitatea trăirii.

O scrisoare pierduta

Specie literară: Comedia este specia genului dramatic, în proză sau în versuri, care provoacă râsul prin
surprinderea moravurilor sociale, a unor tipuri umane sau a unor situații neasteptate, având un final
fericit.
      Conflictul comediei presupune contrastul dintre aparență și esență. Personajele ei sunt
inferioare în privința însușirilor morale, a capacităților intelectuale sau a statutului social, iar valorile
pentru care acestea se înfruntă nu sunt valori autentice. Principala modalitate de realizare a comediei
este categoria
comicului.

      Comicul este categoria estetică ce vizează a atitudine umană manifestata nuanțată, de la zâmbet la

râsul în hohote. Sursa comicului a fost identificată in discrepanța dintre așteptare si acțiunea propriu-
zisă, în contrastul dinre aparență si realitate, neconcordanța între scop si mijloace. Cele mai cunoscute
tipuri de comic sunt: comicul de caractere, comicul de situație, comicul de moravuri, comicul de limbaj,
comicul de nume.

      Dramaturgia lui I. L. Caragiale cuprinde comediile: O noapte furtunoasă (1878), Conul Leonida
față cu reacțiunea (1879), O scrisoare pierdută (1884), D-ale carnavalului (1885) și o dramă –
Năpasta (1890).

      Reprezentată pe scenă în 1884, comedia ,,O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale este a treia
dintre cele patru scrise de autor, o capodoperă a genului dramatic. Opera este o comedie de moravuri ce
satirizează aspecte ale societății contemporane autorului (farsa electorala din anul 1883), legate de lupta
pentru putere, precum și
aspecte din viața de familie (triunghiul conjugal).

      Tema operei o reprezintă degradarea vieții politice, sociale și private. Ea este particularizată prin
surprinderea unei bătălii electorale.

      O primă secvenţă ilustrativă pentru tema operei este cea din debutul piesei, în care Ghiţă
Pristanda, poliţistul oraşului, se află în odaia lui Ştefan Tipătescu pentru a-i oferi obişnuitul raport cu
privire la evenimentele zilei anterioare. Relaţia conducere-administraţie locală este surprinsă în acţiunile
ei tipice şi presupune servitute din partea poliţiei şi interesul reciproc al părţilor. Prefectul închide ochii la
“ciupelile” poliţistului prost plătit în schimbul serviciilor personale acordate.
      Numărătoarea steagurilor este o ilustrare a proverbului amintit de Tipătescu- “dacă nu curge,
pică”. Spionarea rivalului politic al lui Tipătescu de poliţist în afara orelor de serviciu face parte din
“datorie”. De asemenea, scena anunţă declanşarea intrigii prin semnalarea prezenţei unui document
aflat în posesia lui Caţavencu ce ar putea înclina balanţa în favoarea lui la alegeri. Mesajul transmis este
că rezultatul alegerilor depinde luptele de culise între oponenţi şi mai puţin de opinia electoratului.
      O a doua secvenţă ilustrativă pentru tema piesei este numărarea voturilor în actul II de către
Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu, înainte ca alegerile să fi avut efectiv loc. Votul este decis de
ariile de influenţă. Farfuridi se teme de trădarea lui Tipătescu, şi încearcă să afle ce se întâmplă de la
Trahanache. Reacţia acestuia dezvăluie o altă temă a comediei de moravuri: adulterul.

      Ignorat din naivitate sau din “diplomaţia” vârstei, tringhiul conjugal este înfăţişat de Trahanache ca
o inocentă convieţuire frăţească. Sciziunile în interiorul partidelor, candidatul prost şi fudul, dar cu
instinctul viu al apărării interesului, scrisorile acuzatoare semnate anonim, toate sunt elemente ale
şaradei electorale care configurează tema piesei. Tot acum Trahanache scoate la iveală şi plafonarea
personajului principal-Ștefan Tipătescu- într-o situaţie inferioară capacităţilor sale, subjugat voinţei unei
femei ambiţioase.

      Titlul operei, ,,O scrisoare pierdută”, pune în evidență contrastul comic dintre aparență și
esență. Pretinsa luptă pentru putere politică se realizează, de fapt, prin lupta de culise, având ca
instrument al șantajului politic ,,o scrisoare pierdută” – pretextul dramatic al comediei. Articolul
nehotărât indică atât banalitatea întâmplării, cât și repetabilittea ei (pierderile successive ale scrisorii).

      Ca specie a genului dramatic, comedia este destinată reprezentării scenice, dovadă fiind lista cu
personaje de la începutul piesei (autorul își numeste personajele – persoane, menționând numele si
statutul social al acestora) si didascaliile, singurele intervenții directe ale autorului în piesă (prin indicațiile
scenice autorul face recomandări cu privire la realizarea spectacolului – decor, vestimentație, mod de a
vorbi, gesturile, mimica, mișcarea actorilor; de asemenea, indicațille scenice devin adevărate fise de
caracterizare directă sau indirectă).

      Textul este structurat în patru acte alcătuite din scene, fiind construit sub forma schimbului de replici
între personaje.

      În ceea ce priveste timpul si spațiul remarcăm plasarea actiunii ,,în capitala unui județ de

munte, în zilele noastre”, adică sfârșitul secolului al XIX-lea, în perioada campaniei electorale, într-un
interval de trei zile.

      Conflictul dramatic principal constă în confruntarea pentru puterea politică a două forțe

opuse: reprezentantii partidului aflat la putere ( prefectul Tipătescu, Zaharia Trahanache, soția
acestuia, Zoe, Farfuridi, Brânzovenescu, Pristanda) și gruparea independentă constituită în jurul lui
Nae Cațavencu, susținut de colaboratorii săi: Ionescu, Popescu, preot, profesori. Conflictul secundar
este constituit de Farfuridi și Brânzovenescu, care se tem de posibila trădare a prefectului.

      Incipitul este reprezentat de scena din actul I,(care reprezintă și expozițiunea) în care Pristanda si

Tipătescu citesc ziarul lui Cațavencu și vorbesc despre steagurile care ar fi trebuit să existe în oraș.
Venirea lui Trahanache cu vestea că adversarul lor politic deține o scrisoare de amor, scrisă de
Tipatescu Zoei, constituie intriga comediei. Acțiunea continua cu o altă numărare, a voturilor, cu o zi
înainte de alegeri, în actul II.
      În actul III, punctul culminant este reprezentat de anunțarea unui alt candidat, Agamemnon
Dandanache, în cadrul întrunirii electorale. Finalul (deznodământul), în actul IV, aduce rezolvarea
conflictului inițial, pentru că scrisoarea pierdută ajunge la Zoe, iar Cațavencu se supune condițiilor ei.
Atmosfera destinsă din final reface starea inițială a personajelor , fară nicio modificare a statutului inițial.

      Personajele acționează, stereotip, simplist, ca niste marionete lipsite de profunzime sufletească,

fără a evolua pe parcursul acțiunii, fără a suferi transformări psihologice (personaje ,,plate”). Personajele
din comedie au trăsături care înlesnesc încadrarea lor tipologică.
      Caragiale este considerat cel mai mare creator de tipuri din literatura română, personajele
aparținând viziunii clasice pentru că se încadrează într-o tipologie comică, având o dominantă de
caracter si un repertoriu fix de trăsături.
      Criticul Pompiliu Constantinescu precizează în articolul Comediile lui Caragiale nouă clase
tipologice, dintre care urmatoarele pot fi identificate și în ,,O scrisoare pierdută”: tipul
încornoratului (Zaharia Trahanache), tipul don-
juanului (Ştefan Tipătescu), tipul demagogului (Nae Cațavencu, Agamemnon Dandanache), tipul
cochetei si adulterinei (Zoe), tipul cetațeanului (Cetățeanul Turmentat), tipul
funcționarului (Pristanda), tipul confidentului (Pristanda, Tipătescu, Brânzovenescu), tipul
raisoneurului (Pristanda).

      În ceea ce privește mijloacele/ procedeele de caracterizare a personajelor, scriitorul depășeste

cadrul comediei clasice, având capacitatea de individualiza personajele, prin comportament,
particularități de limbaj, nume, dar și prin combinarea elementelor de statut social si psihologic.
De exemplu, Trahanache este încornoratul simpatic, dar si vanitosul înșelat și ticăitul. Zoe reprezintă
tipul cochetei, al adulterinei, dar și al femeii voluntare.

      Sursele comicului sunt diverse și servesc intenția autorului de a satiriza defecte le omenesti puse în
evidență pe fundalul campaniei electorale.

      Comicul de moravuri vizează viața de familie, triunghiul conjugal Zoe-Tipătescu-Trahanache, și

viața politică, șantajul, falsificarea listelor
electorale.

      Comicul de intenție este reprezentat de atitudinea autorului față de personajele sale. Caragiale este
considerat un autor obiectiv, dar lasă impresia că are uneori o atitudine duală față de personajele sale:
râde, odată cu noi de defectele acestora, dar le și salvează din marasmul moral în care le-a aruncat.

      Comicul de situație susține tensiunea dramatică prin întâmplările neprevăzute : scrisoarea este

pierdută și găsită de mai multe ori, evoluția inversă a lui Cațavencu, confuziile lui Dandanache care nu
stie sigur a cui soție este Zoe.

      Comicul de caracter reliefează defectele general-umane, pe care Caragiale le sancționează pin râs:

demagogia lui Cațavencu, prostia lui Farfuridi, servilismul lui Pristanda, senilitatea lui Dandanache.

      Comicul de nume este o formă prin care autorul sugerează dominant de caracter, originea sau rolul
persoanei în desfășurarea evenimentelor: numele
Trahanache provine de la cuvântul trahana, o cocă moale, ceea ce sugerează că personajul este
modelat de ,,enteres” sau de cei din jurul său.

      Prin comicul de limbaj se realizează caracterizarea indirectă si se evidențiază incultura

personajelor. Trahanache își trădează originea grecească prin stâlcirea
neologismelor: ,,soțietate”, ,,prințip”; ticul său verbal ,,aveți puțintică răbdare” reflectă viclenia, el căutând
să câștige timp pentru a rezolva problemele.
      Pretinsa erudiție a lui Cațavencu este ,,trădată” de formularea principiilor sale: ,,Scopul scuză
mijloacele, a zis nemuritorul Gambetta!....”, de fapt Machiavelli. Pristanda, funcționar servil, aprobă
mecanic afirmațile sefilor prin ticul verbal ,,curat”, chiar si în asociații incompatibile: ,,curat murdar”.

      Viziunea autorului asupra lumii este reprezentată de ideea că în spatele comicului se ascunde o

fărâmă de tragic. Exagerarea (,,simt enorm si văd monstrous”, spunea autorul), grotescul, lipsa de
profunzime, lipsa valoriloe existențiale a personajelor au făcut ca I. L. Caragiale să fie numit precursor al
teatrului
absurd.

      ,,O scrisoare pierdută” aduce în prim-plan drama societății românești conduse de o pleiadă de

corupti și ariviști, pe care autorul o satirizează cu virulență.

Aci sosi pe vremuri

,,Aci sosi pe vremuri” de Ion Pillat este o poezie de factură tradiționalistă, inclusă în volumul ,,Pe
Argeș în sus”, apărut în 1923. Volumul este reprezentativ pentru tradiționalism prin faptul că poeziile
incluse realizează imaginea spațiului natal patriarhal (moșia Florica), casa părintească, interiorul
cu poezia obiectelor, universal rural și împrejurimile casei, natura câmpenească însuflețită de
amintirile copilăriei.
      Poezia se încadrează în tradiționalism prin idealizarea trecutului, reprezentarea cadrului rural, dar
și prin tema timpului trecător – fugit irreparabile tempus.
      Tema operei ,,Aci sosi pe vremuri” de Ion Pillat este meditația nostalgică asupra trecerii
ireversibile a timpului, asociată cu repetabilitatea destinului uman și ciclicitatea vieții.

      Comunicarea poetică se realizează în două registre: lirismul obiectiv, cu elemente de narativitate

simbolică și meditație cu caracter general- uman, și lirismul subiectiv, prin prezența eului liric și
comunicarea directă a trăirilor.

      Titlul fixează cadrul spațio-temporal al iubirii ce va fi evocată, prin adverbul de loc cu formă

regională ,,aci”, locuțiunea de timp ,,pe vremuri” și forma verbală de perfect simplu ,,sosi”.

      Compozițional, poezia este alcătuită din distihuri, și un vers final, liber, având rol de laitmotiv al
poeziei. Distihurile sunt organizate în mai multe secvențe poetice: incipitul, evocarea iubirii ,,de ieri’
a bunicilor, meditația asupra efemerității condiției umane, iubirea ,,de acum”, epilogul poemului.

      Sunt utilizate elemente de simetrie si opoziție a planurior construite pe relația atunci-acum.

      Un element de recurență este motivul poetic
ambivalent al clopotului, ce însoțește două momente esențiale ale existenței umane - nunta și moartea.

      Incipitul poeziei este reprezentat de primele două distihuri, acestea fixând prin intermediul
metaforei ,,casa amintirii”, spațiul rememorării nostalgice a trecutului. Ca elemente ale imaginarului
poetic observăm elementele associate casei: ,,obloane”, ,,pridvor”, ,,păianjeni”, ,,poarta”, ,,zăvor”,
versul ,,Păienjeni zăbreliră și poartă și zăvor” sugerând trecerea timpului, degradarea, starea de
părăsire a locuinței stămoșilor, dar și ideea de spațiu privilegiat, accesibil numai urmasului.

      Trecutul capătă o aura legendară, devine timp mitic, se evocă iubirea bunicilor. În versul ,,Aci
sosi pe vreuri bunica-mi Calyopi” este reluat titlul poeziei și este evocată imaginea bunicii cu nume
mitologic, calliope – muza poeziei epice si a elocinței din mitologia greacă.

      Meditația poetică, tonul elegiac evidențiază idea că eternitatea ființei umane este posibilă doar prin
iubire: ,,Dar ei, în clipa asta simțeau c-o să rămână…” si eternitatea iubirii, clipa de fericire
sunt urmate de revenirea brutală la realitatea timpului care trece ireversibil: ,,De mult e mort bunicul,
bunica e bătrână…”

      Planul prezentului se observă în distihul al treisprezecelea, când se realizează o paralelă trecut-

prezent: ,,Ca ieri sosi bunica…și vii acuma tu: / Pe urmele berlinei trăsura ta stătu." Ca într-un
ritual, nepoții repetă gesturile bunicilor,iar din portretul fizic al iubitei se reține un detaliu spiritualizat,
imaginea ochilor, ieri ,, ochi de peruzea”, azi ,,ochi de ametist”. Un alt element comun celor două
planuri, construite pe opoziția prezent-trecut, azi-ieri, este simbolul berzei, ce reprezintă devotiunea,
fidelitatea.

      În versul final, întâlnim din nou sunetul clopotului ce însoțește întâlnirea îndrăgostiților ce
sugerează repetabilitatea existentei umane. Versul final, laitmotiv al poeziei, accentuează trecerea
ireversibilă a timpului: ,,De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.”

      Muzicalitatea textului este conferită

de elementele prozodiei clasice, rima împerecheată, ritmul iambic, măsura de 13-14 silabe.

      O particularitate a nivelului lexical, este folosirea cuvintelor cu tentă arhaică, regională, în evocarea
trecutului: ,,haiduc”, ,,poteră”, ,,crinolină”, ,pridvor”.

      Din punct de vedere stilistic, la nivel structural, se utilizează paralelismul, simetria, antiteza, iar
dintre tropi, se folosește cu precădere metafora: ,,casa amintirii”, și comparația: ,, ,,Ca ieri sosi
bunica…și vii acuma tu”.

      În concluzie, ,,Aci sosi pe vremuri” de Ion Pillat aparține liricii tradiționaliste prin idealizarea
trecutului, reprezentarea cadrului rural, dar și prin tema timpului trecător – fugit irreparabile tempus.