De la COMUNICARE la CUMINECARE … didactică

Prof. Coza Emilia

Scoala Gimnazială Remetea Chioarului, Maramureş

Din punct de vedere istoric, putem spune că actul comunicării este primul
instrument spiritual al omului în procesul de socializare. Stă la baza organizării societăţii
şi, în plenitudinea nuanţelor sale, e un dat specific doar omului. A comunica înseamnă a
împărtăşi ... informaţii, trăiri, gânduri, sentimente. A comunica înseamnă a fi beneficiarul
unui schimb, un producător sau un consumator de mesaj.
Dar pentru a evolua cu adevărat nu ne e de ajuns doar să comunicăm. Noica a
surprins mai bine ca oricine subtilităţile unei comunicări autentice, care devine în plan
uman o „cuminecare”. „Comunicarea nu e totul (...). Comunicarea este de ceva,
cuminecarea e în sânul a ceva, întru ceva. Comunicarea e de date, de semnale sau chiar
de semnificaţii şi înţelesuri; cuminecarea e de subînţelesuri. Viaţa şi societatea nu ar fi
nimic fără înţelegere şi înţelesuri, dar ar fi totdeauna prea puţin fără subînţelegere şi
subînţelesuri.”1 Competenţa de comunicare promovată de actualele programe şcolare este
una extrem de complexă. Să nu ne amăgim gândind că a comunica înseamnă doar a
vorbi, a transmite nişte cunoştinţe, noţiuni ori concepte la nivel referenţial, a primi
răspunsuri. Prin comunicare, prin limbă şi prin limbaj ne construim „un sine” şi un mod
propriu de întelegere a lumii. Ne „cuminecăm” cu ceilalţi şi cu noi înşine, devenind
constructori de sensuri şi semnificaţii, dar şi accedem la cele mai ascunse cotloane ale
gândirii umane. Asta pentru că “limbajul e pentru om o realitate de acelaşi rang cu
hrana şi aerul, nutritiv şi ca atare vital. A vorbi nu e a face un simplu exerciţiu de
comunicare, cum se mulţumeşte să creadă o însemnată secţiune a lingvisticii moderne, a
vorbi e a vitaminza sau a-ţi otrăvi interlocutorul, cuvântul nu e un fenomen derivat al
vieţii şi al inteligenţei, e dimpotrivă sursa amândurora, ritmul lor de întreţinere, pe scurt:
suflarea lor."2

                                                            
1
 Constantin Noica, “Comunicare şi cuminecare” în Cuvânt împreună despre rostirea românească. Editura 
Eminescu, Bucureşti, 1987, p. 189 
2
 Andrei Pleşu, Limba păsărilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994 
 Şcoala este locul in care se învaţă comunicarea, se perfecţionează şi se educă.
Procesul de învăţământ este în sine un act de comunicare, de aceea, toate detaliile pe care
le implică au rostul lor: mărimea sălii de clasă, ergonomia mobilierului, dispunerea
locurilor şi a materialelor didactice, atitudinea, gesturile, privirile, mimica, emoţiile.
Comunicativitatea didactică este adresativă şi stimulativă şi presupune o foarte bună
cunoaştere psihopedagogică a elevului. Limbajul didactic are caracteristici proprii.
Utilizează limbajul obişnuit, vocabularul, structurile gramaticale, modul uzual de
expunere, pentru că are ca prim scop transmiterea unui mesaj inteligibil şi accesibil. Dacă
se are în vedere că cele mai multe dintre noţiuni au multiple semnificaţii, atunci vom
recunoaşte o relativă indeterminare a limbajului didactic. Această relativă libertate poate
fi înţeleasă în sensul ei pozitiv, favorizând gândirea şi formularea exprimării potrivite, dar
poate deveni şi obstacol când se transmit cunoştinţe noi. În comunicarea didactică trebuie
să fim precişi şi expresivi, în acelaşi timp, facilitând atât transferul cât şi înţelegerea
mesajului transmis; să ştim varia în funcţie de auditoriu, nivelul, interesul şi formele de
utilizare viitoare a celor comunicate. Centrarea pe obiective a elevului, a profesorului şi
mediului de învăţare reprezintă “învăţarea învăţării”, altfel spus, comunicarea didactică
este una evaluativă şi autoevaluativă, atât pentru profesor cât şi pentru elev. Se realizează
o interacţiune comunicaţională autentică şi eficientă dacă fiecare personalitate se
angajează total şi exprimă sincer emoţiile, acceptând ideile şi sentimentele celorlalţi.
Metodele interactive sprijină dezvoltarea unei comunicări eficiente.
Relaţia elev-profesor trebuie să fie astfel structurată încât elevul să îndrăznească
să acţioneze în prezenţa profesorului, să coopereze cu el, să-şi permită să aibă viziuni
personale asupra problemelor, să se simtă liber să spună ceea ce gândeşte. În acest
context se evidenţiază raportul dintre limbajele verbal, paraverbal şi nonverbal utilizate
de profesori în corelaţie cu obiectivele didactice şi cu partenerii elevi. Stilul profesorului
defineşte predominanţa verbal-nonverbal prin atitudinile personale care demonstrează
ceea ce crede, dar şi ceea ce aşteaptă de la elevi, ceea ce respinge şi ceea ce acceptă în
dialogul educaţional. Aria nonverbalului utilizează gestica, mimica, orientarea privirii,
distanţa faţă de interlocutor, tonalitatea şi inflexiunea vocii, ritmul vorbirii, pauze sau
ticuri verbale. Comunicarea nonverbală defineşte un cadru deosebit de fertil în
 dezvoltarea interrelaţionării didactice şi nu poate fi despărţită de comunicarea didactică.
“Aceste aşa zise paralimbaje întăresc sau slăbesc inteligibilitatea mesajelor.”3
Obţinerea unei comunicaţii eficiente constă, înainte de toate, în adaptarea
reciprocă la partener. Fiecare participă cu experienţele sale anterioare, cu aşteptările sale,
cu posibilităţile şi competenţele sale comunicaţionale, cu motivaţiile sale. Inevitabil vor
interveni diferente de vocabular, de atitudine, de abilităţi. În special profesorul trebuie să
fie flexibil şi să se adapteze la posibilităţile reale ale partenerului sau – elevul, care sunt,
de obicei, şi, în mod natural, mai reduse. Asta pentru că experienţa de cunoaştere şi
lingvistică a elevului e în formare. Apoi, codul comunicaţional trebuie să fie cunoscut de
ambii parteneri. Nu e vorba doar de semne alfabetice, numere, grafice, convenţii specific
unor discipline. E vorba de o terminologie specifică fiecărei discipline, pe care elevii
trebuie să şi-o însuşească pentru a se putea echivala sensurile în mintea celor care
emit/receptează mesaje. Iar pentru a nu trăi cu iluzia că am fost înteleşi, trebuie mereu să
solicităm feedback-ul care ne furnizează informaţii despre cât de autentică a fost
comunicarea noastră. Arta şi eficienţa comunicării didactice constă, aşadar, în adaptarea
la situaţia de învăţare şi la contextual psihosocial al clasei de elevi.
Se ştie că un profesor apropiat, simpatic elevilor, obţine mult mai uşor rezultatele
scontate decât cel care dă dovadă de rigiditate. Blocarea comunicării prin relaţii reci,
birocratice şi alte manifestări psiho-comportamentale din partea unor cadre didactice face
să scadă randamentul comunicării şi implicit cel şcolar. Funcţionând normal, pe
principiul feed-back-ului, procesul de comunicare facilitează realizarea sarcinii, asigură
coeziunea grupului, valorizează fiecare membru, acţionând ca factor de omogenizare.
Dacă profesorul are înţelepciunea de a-i trata pe elevi ca pe nişte parteneri reali în
învăţare, se face „acceptat” de elevi şi se creează, astfel, condiţii ca grupul şcolar să
devină receptiv şi deschis cooperării. Folosind un limbaj inteligibil şi adecvat, bazat pe o
comunicare expresivă şi convingătoare, cadrul didactic poate transmite conţinutul predat
în mod atractiv, nuanţat, argumentat şi inteligibil, apelând la întregul arsenal metodic şi
logistic de care dispune, depăşind simplul şi plictisitorul monolog, schimbând
conformismul în participare şi activism. Apoi, să nu uităm, că limba şi literatura română,

                                                            
3
 Ioan Cerghit,  Sisteme de instruire alternative şi complementare. Structuri, stiluri şi strategii, Editura Aramis, 
Bucureşti, 2002,  p. 55 
 are un farmec aparte şi poate uza de anumite deschideri inaccesibile altor obiecte de
studio, pentru a crea un cadru educaţional democratic, modern. In special orele de
literatură pot deveni momente de explorare a lumii exterioare şi interioare, un adevărat
spaţiu al cuminecării. Asta doar dacă profesorul reuşeşte să transforme clasa de elevi
într-o comunitate umană cu o stare afectivă proprie în care el să fie integrat şi acceptat,
nicidecum doar tolerat. Ne putem “cumineca” doar alături de cei care sunt de-ai noştri, iar
elevii au întotdeauna afinităţi înţelepte.
Comunicarea didactică presupune, aşadar, stăpânirea unui cod de comunicare
complex. E o activitate succesivă de codare şi decodare a mesajului în care ambii
parteneri ai dialogului trebuie să stăpânească un cod interiorizat comun. Are efecte
cognitive, dar şi afective şi sociale; informează, dar şi formează trăiri, conduite şi reacţii
atitudinale.4 E un proces de “ritmare a unui tânăr”, aşa cum îl numea Andrei Pleşu în
unul din dialogurile sale televizate cu Gabriel Liiceanu, întorcându-se la termenul antic
“rhytmisomai”, simonim pentru “paideea”. Din această perspectivă, educarea presupune a
ajuta un tânăr să-şi găseacă ritmul propriu, a-l dirija discret spre propria-i libertate, fără a
respecta un oarecare model paideic universal omogen. Tocmai în lipsa unei reţete de
urmat constă şi dificultatea procesului veşnic inedit de transformare a comunicării în
“cuminecare”.

                                                            
4
 Ibidem