Plumb Eseu
Plumb Eseu
Plumb Eseu
de George Bacovia
Poezia „Plumb” aparţine simbolismului prin temă şi motive literare specifice, prin
cultivarea simbolului, a sugestiei, a stărilor sufleteşti specifice, prin corespondenţe, tehnica
repetiţiilor si o cromatică relevantă.
O altă trăsătura specifică simbolismului care se remarcă în opera bacoviană „Plumb” este
muzicalitatea, potrivit principiului simbolist „muzica înainte de toate”. Poezia prezintă o
muzicalitate exterioară redată prin elementele de prozodie: rima îmbrățișată, măsură fixă de 10
silabe, ritm iambic, alternând cu amfibrah, dar și o muzicalitate interioară, element specific
simbolist, ilustrată prin recurenţa obsedantă a substantivului plumb (de 6 ori), prin stridenţa
provocată de scârţăitul coroanelor de plumb sau prin repetarea structurii „stam singur” în poziţie
simetrică la începutul versului trei al fiecărei strofe. Tehnica repetiţiilor cultiva monotonia, iar
utilizarea punctelor de suspensie conferă caracter reflexiv, fragmentează discursul si la nivel
formal explicitează principiul de construcţie a textului - paralelismul sintactic.
Bacovia pune în lumină tema solitudinii, dublată de cea a thanaticului, tema morții,
întregul poem fiind o ilustrare a „sfârșitului continuu bacovian”, potrivit criticului Ion Caraion,
în care moartea este o stare dorită și așteptată, văzută de eul liric ca o salvare din existența
monotonă. Viziunea despre lume este pesimistă. Înstrăinarea, singurătatea, izolarea, impietrirea,
stările sufleteşti vagi, confuze, presimţirea morţii definesc viziunea dezolanta, tragismul este
datorat faptului ca la Bacovia dincolo de moarte nu exista nimic, decat vid, neant. Imaginarul
poetic defineşte un decor funerar, un spaţiu al închiderilor succesive, în care eul liric se simte
claustrat: sicriu, cavou, coroane de plumb, flori de plumb şi funerar veşmânt.
Bacovia pune în lumină tema solitudinii, dublată de cea a thanaticului, tema morții,
întregul poem fiind o ilustrare a „sfârșitului continuu bacovian”, potrivit criticului Ion Caraion,
în care moartea este o stare dorită și așteptată, văzută de eul liric ca o salvare din existența
monotonă. Viziunea despre lume este pesimistă. Înstrăinarea, singurătatea, izolarea, impietrirea,
stările sufleteşti vagi, confuze, presimţirea morţii definesc viziunea dezolanta, tragismul este
datorat faptului ca la Bacovia dincolo de moarte nu exista nimic, decat vid, neant. Imaginarul
poetic defineşte un decor funerar, un spaţiu al închiderilor succesive, în care eul liric se simte
claustrat: sicriu, cavou, coroane de plumb, flori de plumb şi funerar veşmânt.
O primă secvenţă poetică relevantă în ilustrarea temei o reprezintă versul „Stam singur în
cavou... şi era vânt...”, vers care reflectă solitudinea, pustietatea sufletească, specifică liricii
bacoviene, eul liric apărând în ipostaza inadaptatului, fiind incapabil de comunicare. Elementele
naturii primordiale, frigul şi vântul produc disoluţia materiei, cadrul exterior este ostil, iar
scârţâitul „coroanelor de plumb” accentuează nevroza, dezolarea. Marcata de distrugere şi
degradare, lumea exterioară ţine captiv eului liric, anulându-i şansele de salvare. Cavoul şi
sicriul sunt metafore ale oraşului sufocant, imagini ale societăţii pe care o percepe ca pe un
spaţiului închis, care accentuează izolarea, angoasa şi disperarea eului liric. Punctele de
suspensie şi liniile de pauză fragmentează discursul şi sporesc tensiunea lirică, dar sunt si un
element constitutiv al simetriei textului.
O altă secvenţă poetică relevantă în ilustrarea temei o reprezintă strofa a doua care
sugerează neputinţa evadării din această lume sufocantă. Motivul „somnului” poate sugera
moartea, iar somnul întors bacovian devine un coşmar, o imagine a disoluţiei şi sfârşitului
continuu, tocmai pentru ca dincolo de moarte nu se întrevede nimic, decât vidul, neantul. Din
versul „și-am început să-l strig” reiese disperarea şi dorinţa de evadare a eului care percepe
întregul univers ca pe un mormânt. Dacă la romantici dragostea însemna evadare, în universul
bacovian amorul devine de plumb, emanând în jurul său o stare de singurătate sinistră („stăm
singur lângă mort... și era frig”).