REFERAT nr.

1
Alcoolii

Student: Morariu Cătălina Mariana

An I, IDFR, Facultatea de Horticultură

2024
 I. Alcoolii

Alcoolii sunt compuși hidroxilici în care gruparea funcțională hidroxil (-OH) este legată la
un atom de carbon saturat, în stare de hibridizare sp3 . În alcooli gruparea -OH poate fi legată de o
catenă saturată, de partea saturată a catenei unei alchene, sau de catena laterală a unei hidrocaburi
aromatice. Alcooli au formula generală : R-OH.

Numele alcoolilor se formează adăugand sufixul -ol la denumirea hidrocarburii cu același

număr de atomi de carbon : CH3-OH (metanol); CH3-CH2-OH (etanol); etc. O nomenclatură mai
veche denumește radicalul cu sufixul ic , precedat de cuvântul alcool : CH3-OH (alcool metilic);
CH3-CH2-OH (alcool etilic); etc.

Deoarece gruparea hidroxil poate ocupa, într-o catenă cu trei sau mai mulți atomi de carbon
poziții diferite, generând astfel izomeri de poziție, este necesar ca în numele alcoolilor să se arate
și indicii de poziție :

- CH3-CH2-CH2-CH2-OH (1-butanol);

- CH3-CH2-CH-CH3 (2-butanol);etc.

OH

Dacă alcoolul conține mai multe grupe hidroxil (-OH),se indică numărul și poziția acestora:

- CH2-CH2 (1,2 etandiol / glicol);

| |

OH OH

- CH2-CH-CH2 (1,2,3 propantriol/ glicerină)

| | |

OH OH OH
 Alcoolii pot fi clasificați în general după trei mari criterii :

a) după natura radicalului hidrocarbonat din care face parte atomul de carbon saturat
purtător al grupării funcționale, în :

- alcooli saturați: CH3-CH2-CH2-OH (alcool n propilic);

- alcooli nesaturați : CH2=CH-CH2-OH (alcool alilic);

- alcooli aromatici : C6H5-CH2-OH (alcool benzilic) ;

b) după numărul grupărilor funcționale în :

- alcooli monohidroxilici : CH3-CH2-OH (alcool etilic);

- alcooli di(poli)hidroxilici : CH2-CH2 (1,2etandiol /

glicol);

| |

OH OH

c) după natura atomului de carbon saturat care poartă gruparea funcțională în :

- alcooli primari :CH3-CH2-CH2-OH (alcool n propilc );

- alcooli secundari :CH3-CH-CH3 (alcool izopropilic / 2-

propanol );

OH

OH

- alcooli terțiari : CH3-C-CH3 ( alcool tertbutilic );

CH3
I.I. Proprietăți chimice ale alcoolilor

Reactivitatea alcoolilor creşte în această ordine:

alcool primar < alcool secundar < alcool terţiar, deci cel mai greu reacţionează alcoolii primari,
şi cel mai uşor reacţionează alcoolii terţiari.

Reacţiile chimice specifice alcoolilor sunt reacţiile la care ia parte grupa hidroxil.

Alcoolii au caracter acid şi sunt acizi foarte slabi, mai slabi chiar şi decât apa. De aceea, alcoolii
îşi manifestă caracterul acid numai în reacţii cu metale puternic electropozitive, adică cu metalele
alcaline.

Reacţia cu metale alcaline (Me = Na, K, Li): metalele alcaline reacţionează cu alcoolii anhidri
cu degajare de hidrogen, formând alcoolaţi sau alcoxizi, cu formula generală R – O-Me+.

Reacţia de deshidratare este o reacţie specifică alcoolilor. În funcţie de condiţiile de reacţie,

deshidratarea poate fi intramoleculară sau intermoleculară.

Deshidratarea intramoleculară a alcoolior presupune eliminarea unei molecule de apă din

molecula unui alcool cu obţinerea unei alchene. Deshidratarea intramoleculară are loc în prezenţa
acizilor minerali tari precum acidul sulfuric şi acidul fosforic (H3PO4), la temperaturi ridicate.
Condiţiile de reacţie variază în funcţie de reactivitatea alcoolilor.

În cazul unor alcooli, de exemplu în cazul alcoolilor secundari, molecula de alcool are mai multe
posibilităţi de eliminare a apei. De cele mai multe ori, deshidratarea are loc conform regulii lui
Zaiţev, adică cu preluarea hidrogenului de la atomul de carbon vecin grupei hidroxil care este cel
mai sărac în hidrogen.

Deshidratarea intermoleculară a alcoolilor presupune eliminarea unei molecule de apă între

două molecule de alcool, cu formarea unui eter. Această reacţie are loc cu exces de alcool, la
temperaturi ridicate. Se elimină o grupare hidroxil de la un alcool şi un atom de hidrogen de la
molecula unui alt alcool, şi se obţine un eter. Eterii au formula generală R – O – R. Cei doi
radicali pot fi identici sau diferiţi.

Prin reacţiile de oxidare ale alcoolilor se pot obţine compuşi organici carbonilici sau acizi
carboxilici, în funcţie de condiţiile de reacţie şi de structura alcoolului. Oxidarea alcoolilor poate fi
oxidare blândă sau oxidare energică.

Oxidarea blândă a alcoolilor are loc în prezenţa unei soluţii diluate de dicromat de potasiu
(K2Cr2O7) acidulată cu acid sulfuric. În aceste condiţii se pot obţine mai multe tipuri de compuşi
organici, în funcţie de structura alcoolului:

 alcoolii primari se oxidează la aldehide, iar aldehidele se oxidează la acizi carboxilici dacă
se prelungeşte timpul de contact cu oxidantul;
 alcoolii secundari se oxidează la cetone;
  alcoolii terţiari nu se oxidează în aceste condiţii.

Oxidarea energică a alcoolilor are loc în prezenţa unui oxidant mai puternic precum soluţia de
permanganat de potasiu (KMnO4) acidulată cu acid sulfuric. În aceste condiţii:

 alcoolii primari sunt oxidaţi până la acizi;

 moleculele alcoolilor terţiari şi ale cetonelor provenite de la alcoolii secundari sunt
degradate prin ruperea unor legături carbon – carbon. Rezultă amestecuri de acizi
carboxilici, apă şi dioxid de carbon.

Reacţia de esterificare: alcoolii reacţionează cu oxiacizii anorganici precum acidul sulfuric şi

acidul azotic, dar şi cu acizii carboxilici, formând astfel esteri anorganci, respectiv esteri organici.

I.II. Proprietăți fizice ale alcoolilor

 Starea de agregare: alcoolii inferiori (metanolul, etanolul, glicerina) sunt lichizi, iar cei
superiori sunt solizi (de exemplu, ciclohexanol).
 Densitatea alcoolilor este mai mică decât a apei, dar superioară hidrocarburilor
corespunzătoare.
 Solubilitate: alcoolii inferiori sunt substanţe miscibile cu apa, adică se dizolvă în apă în
orice proporţie, deoarece între moleculele lor şi moleculele apei se formează legături de
hidrogen. Solubilitatea alcoolilor în apă scade cu mărirea catenei şi creşte cu creşterea
numărului de grupe hidroxil.

La alcooli există două posibilități de dizolvare: tendința grupei polare -OH de a îi face solubili în
apă și cea a catenei laterale de a îi face insolubili în apă. De aceea, metanolul, etanolul și
propanolul sunt solubili în apă, deoarece influența grupării hidroxil este mai puternică decât cea a
catenei. Butanolul, cu patru atomi de C în catenă, este moderat solubil datorită echilibrului dintre
cele două tendințe. Alcoolii monohidroxilici cu cinci sau mai mulți atomi de C sunt insolubili în
apă datorită dominării catenei laterale.

 Punctele de fierbere și cele de topire ale alcoolilor sunt mult mai ridicate decât ale
alcanilor corespunzători, datorită legăturilor de hidrogen. Ele cresc și cu creșterea
numărului de grupări hidroxil din moleculă.

P.f. metanol (65 °C) < p.f. etanol (78 °C) < p.f. 1-propanol (97 °C) < p.f. glicerină (290 °C)

Alcooli lichizi aderă la pereții vasului formând un menisc datorită forțelor de coeziune dintre
molecule. Glicerina are vâscozitatea și tensiunea superficială mai mare decât etanolul.

I.III. Metanolul

Metanolul se obține prin distilarea lemnului, care se realizează industrial în cuptoare închise, la
o valoare a temperaturii de 500 °C sau din gazul de sinteză (amestec format dintr-o parte de
monoxid de carbon și două părți de hidrogen care este trecut sub presiunea de 200–300 atm și o
temperatură de 300-400 °C, peste catalizatori (oxid de zinc și oxid de crom).

CO + 2H2 → CH3OH. La temperatura camerei, metanolul este un lichid incolor, volatil, cu

miros pătrunzător și ușor dulceag, eterat , miscibil cu apa și cu etanolul. Punctul de fierbere este
de 65 °C, iar cel de solidificare este de -98 °C, când formează cristale incolore.
Obs.: Metanolul are o acțiune toxică asupra corpului omenesc datorită transformării lui în
compuși toxici (acid formic, aldehidă formică) sub acțiunea unei enzime (alcool dehidrogenaza)
produsă de corpul omenesc. Acești compuși, în cantitate mică, atacă celulele retinei, provocând
orbire, iar în cantitate mai mare (0,15 g/kg corp) provoacă moartea. Datorită toxicității sale,
metanolul se folosește destul de rar drept combustibil (arde cu o flacără albastră cu formarea de
dioxid de carbon și apă, având o putere calorică mare) și solvent.Metanolul constituie materie
primă pentru obținerea de mase plastice, coloranți, rășini sintetice, vopsele, medicamente,
pesticide etc.

I.IV. Etanolul

Etanolul (denumit și alcool etilic sau mai simplu doar alcool) este un compus organic din clasa
alcoolilor, fiind principalul alcool întâlnit în băuturile alcoolice. Are formula chimică C 2H5OH,
care poate fi scrisă desfășurat CH3–CH2–OH, fiind din punct de vedere structural alcătuit dintr-un
radical etil, legat de o grupă hidroxil. Etanolul are formula structurală:

I.IV.1. Obținerea etanolului

Etanolul din compoziția băuturile alcoolice se obține exclusiv prin fermentația alcoolică. Unele
specii de drojdii (precum Saccharomyces cerevisiae) metabolizează glucoza și polizaharidele
obținându-se etanol și dioxid de carbon:

C6H12O6 → 2C2H5OH + 2CO2 ↑

C12H22O11 + H2O → 4C2H5OH + 4CO2 ↑

Obținerea etanolului și fermentația alcoolică

Materiale necesare:
Mere, borcan, răzătoare, tifon, hârtie indicator universal de pH

Descrierea experimentului:

 Pune merele spălate și rase în borcan, adaugă apă cât să le acopere și o linguriță de zahăr.
 Acoperă borcanul cu tifon și lasă-l în aer liber. Lăsă merele să fermenteze. Temperatura
din încăpere trebuie să fie de minim 22°C. Amestecă-le de 1-2 ori pe zi.
 Când apare mirosul caracteristic alcoolului s-a încheiat fermentația alcoolică.

Concluzia experimentului:
Fermentația alcoolică este procesul prin care se formează alcool etilic și dioxid de carbon, sub
acțiunea diferitelor microorganisme (drojdiile genului Saccharomyces sp, Bacillus macerans),
asupra diferitelor substanțe, mai ales glucide.

Ecuația chimică a fermentației alcoolice este:

Pentru a evidenția formarea alcoolului etilic vom realiza reacția de oxidare blândă a etanolului cu
dicromat de potasiu și acid sulfuric.

Materiale necesare:
Alcool etilic, dicromat de potasiu, acid sulfuric concentrat, eprubetă, pahare Berzelius, spirtieră,
clește de lemn, chibrit.

Descrierea experimentului:

 Dizolvă un vârf de spatulă (0,2 g) de dicromat de potasiu în 2-3 mL apă și apoi adaugă în
această soluție 2-3 picături de acid sulfuric;
 Pune această soluție acidulată într-o eprubetă și adaugă câteva soluția de alcool etilic
obținută prin fermentație. Încălzește ușor în flacăra unei spirtiere cu ajutorul cleștelui de
lemn.
 Rotește continuu eprubeta în flacără și ține-o cu gura îndreptată spre o parte unde nu se
află nicio persoană.
 Lasă câteva minute să se răcească eprubeta.
 Ce se observă?

Ionul dicromat Cr2O7-2 portocaliu trece la ionul crom(III) Cr+3 de culoare verde.

Ecuația reacției chimice:

3CH3CH2OH + K2Cr2O7 + 4H2SO4 → 3CH3CHO + K2SO4 + Cr2(SO4)3 + 7H2O

Etanol + bicromat de potasiu + acid sulfuric → acetaldehidă + sulfat de potasiu + sulfat de
crom III + apă

Putem evidenția formarea etanolului prin distilarea amestecului fermentat, încălzind amestecul la
o temperatură de 78,3 °C (temperatura de fierbere a etanolului) și apoi răcind vaporii rezultați.
Prin distilare se separă componentele lichide ale unui amestec omogen pe baza punctelor lor de
fierbere diferite. Acest amestec conține etanol cu p.f.(punctul de fierbere) de 78,3 °C și apa are p.f.
de 100 °C, la presiune atmosferică normală. În timpul distilării vaporizăm alcoolul etilic la
temperatura constantă de 78,3 °C și apoi condensăm vaporii săi prin răcire. Oprim distilarea când
temperatura începe să crească.
I.IV.2.Proprietăți fizice ale etanolului

Alcoolul etilic este:

 O substanță lichidă incoloră.

 Miscibil în apă în orice proporții. Solubilitatea se datorează grupării hidroxil din molecula
alcoolului prin intermediul căreia între moleculele de apă și de alcool se stabilesc legături
de hidrogen intermoleculare.
 Lichid volatil
 Miros caracteristic
 Gust arzător
 Cu densitatea mai mică decât a apei (789,4 kg/m3)
 Temperatura de fierbere mai mică decât a apei (78,37 °C).

I.IV.3.Proprietăți chimice ale etanolului

Experiment1: Reacția de ardere a alcoolului etilic

Materiale necesare:
Alcool etilic (spirt), sticlă de ceas, chibrit.

Descrierea experimentului:

 Se pune 1-2 mL de alcool în sticla de ceas

 Se aprinde alcoolul cu bățul de chibrit.
 Ce observi ?

Alcoolul este inflamabil, arzând în aer(oxigen) cu o flacără albastră.

Concluzia experimentului:
Alcoolul (C2H5OH) în reacție cu oxigenul din aer formează apă și dioxid de carbon, care stinge
bățul de chibrit.

C2H5OH + 3O2 = 3H2O + 2CO2 ↑

Experiment2: Reacția de oxidare a etanolului în acetaldehidă

Materiale necesare:
Alcool etilic (spirt), soluție iod-iodură de potasiu, soluție de hidroxid de sodiu, chibrit, eprubetă,
spirtieră, clește de lemn.

Descrierea experimentului:

 Se pune într-o eprubetă 1 mL de alcool etilic, cu 3 mL apă și se încălzește ușor la flacăra

spirtierei.
 Se adaugă în această soluție 1 mL soluție de iod-iodură de potasiu și se toarnă soluție de
sodă caustică până dispare colorația. I2 + 2NaOH = NaI + NaOI + H2O
Concluzia experimentului:
Hipoioditul de sodiu(NaOI) este un oxidant puternic și transformă alcoolul etilic în aldehidă
acetică.

C2H5OH + NaOI = CH3-CHO + NaI + H2O

Experiment3: Reacția de oxidare blândă a alcoolului (etanolului) cu dicromat de potasiu și

acid sulfuric.

Materiale necesare:
Alcool etilic 96%, dicromat de potasiu, acid sulfuric concentrat, eprubetă, pahare Berzelius,
spirtieră, clește de lemn, chibrit.

Descrierea experimentului:

 Dizolvă un vârf de spatulă (0,2 g) de dicromat de potasiu în 2-3 mL apă și apoi adaugă în
această soluție 2-3 picături de acid sulfuric;
 Pune această soluție acidulată într-o eprubetă și adaugă câteva picături de alcool etilic
96%. Încălzește ușor în flacăra unei spirtiere cu ajutorul cleștelui de lemn.
 Rotește continuu eprubeta în flacără și ține-o cu gura îndreptată spre o parte unde nu se
află nicio persoană.
 Lasă câteva minute să se răcească eprubeta.
 Ce observi?

Ionul dicromat Cr2O7-2 portocaliu trece la ionul crom(III) Cr+3 de culoare verde.
Ecuația reacției chimice:

Concluzia experimentului:
La oxidarea blândă cu dicromat de potasiu în soluție acidulată cu acid sulfuric, alcoolii primari se
transformă în aldehide.

Combinația dintre alcool și conducerea autovehiculelor este una foarte periculoasă. Din acest
motiv, ȋn majoritatea țărilor, concentrația alcoolului ȋn sânge nu este permisă.

Polițiștii au ȋn dotare aparate pentru testarea alcoolemiei, numite ”etiloteste”. Etilotestul este de
fapt un tub mic, închis la ambele capete cu dopuri, ce conține dicromat de potasiu în mediu de acid
sulfuric condiționat pe silicagel. În prezența alcoolului pe care un șofer îl expiră prin tub are loc o
reacție care transformă culoarea portocalie ȋn verde. Vaporii de alcool sunt conduși peste
silicagelul îmbibat cu dicromat de potasiu în mediu acid. Acesta oxidează alcoolul la aldehidă,
agentul oxidant trecând de la dicromat Cr2O7-2 portocaliu la crom(III) Cr+3 de culoare verde.

Experiment 4: Reacția alcoolului etilic cu permanganatul de potasiu

Materiale necesare:
Alcool etilic (spirt), soluție de acid sulfuric diluat, permanganat de potasiu, chibrit, eprubetă, dop
cu tub, spirtieră, clește de lemn.
Descrierea experimentului:

 Se pune într-o eprubetă câteva cristale de permanganat de potasiu, 1-2 mL apă și 2 mL de

alcool etilic.
 Se fierbe 2 min acest amestec și se adaugă 3 mL acid sulfuric diluat. Se atașează eprubetei
dopul cu tub și se continuă încălzirea.

🔥 Atenție! Reacția este efervescentă și poate arunca din conținutul eprubetei în afara ei!**

 Ce observi ? Alcoolul etilic se poate oxida cu formare de acid acetic cu mirosul

caracteristic(oțet).

Concluzia experimentului:
Reacția alcoolului etilic cu permanganatul de potasiu în mediu acid duce la formarea
intermediară a acetaldehidei și mai apoi la formarea acidului acetic (CH3COOH).

Alcoolul este metabolizat de ficat, care are sarcina de a scăpa de substanțele toxice. Un
consum ridicat de alcool poate suprasolicita ficatul producând boli ale acestuia (ciroză
hepatică), boli cardiovasculare, boli digestive, cancere, distruge celulele creierului.

Reacția de oxidare a etanolului în corpul uman are loc cu ajutorul unei enzime din ficat numită
alcool-dehidrogenază (ADH) formând acetaldehidă. Oxidarea acetaldehidei în acid acetic este
catalizată de o altă enzimă numită aldehid-dehidrogenază-2 (ALDH2). Corpul poate excreta acidul
acetic sau sarea sa, acetatul, sau îl poate transforma în energie (de aceea alcoolul are multe
calorii). Știați că:

 Un număr mare de asiatici nu pot secreta enzima numită aldehid-dehidrogenază-2

(ALDH2) și prin urmare eliminarea acetaldehidei este foarte lentă. Urmările sunt destul de
neplăcute : culoarea roșie a pielii, greață, palpitații ale inimii și amețeală.
 Există foarte puțini oameni care suferă de sindromul autofermentației alcoolice. Aceștia au
în intestin o ciupercă numită drojdie de bere (Saccharomyces cerevisiae) care transformă
carbohidrații (dulciuri, pâine etc.) ingerați în alcool.

I.IV.4 Utilizările alcoolului etilic:

 Este folosit pe scară largă ca solvent (soluțiile de alcool fiind numite tincturi)
 Combustibil (la spirtiere, în laborator)
 Dezinfectant (alcool sanitar/spirt medicinal)
 Component de bază al băuturilor alcoolice
 Industria parfumurilor
 La termometre de cameră (colorat în roșu sau albastru)
 Sinteza unor medicamente
 Materie primă în sinteza unor compuși chimici.
Etanolul are următoarele efecte asupra organismului uman:

 Este un drog psihotrop care dă dependență, cauzând o intoxicație acută caracteristică,

cunoscută sub numele de beție, când este consumat în cantități mari.
 Acţiune depresivă, sedativă şi tranchilizantă, deoarece încetinește funcționalitatea
sistemului nervos central, blocând o parte din mesajele care ar trebui să ajungă la creier.
 Consumat excesiv, distruge celulele cerebrale pentru că determină reducerea cantității de
apă necesare din ele. Astfel, apare o afectare a limbajului, a memoriei, alterează
capacitatea de concentrare, abilitatea de exprimare coerentă, menținerea echilibrului.
 Acţiune diuretică și deshidratarea organismului, prin stimularea unor hormoni diuretici.
 Acțiune vasodilatatoare cu modificarea pulsului, tulburări ale termoreglării temperaturii
corpului, palpitații, respirație dificilă etc.
 Duce la exces de acetaldehidă, compus toxic pentru organism. Cel mai expus este ficatul,
locul unde se metabolizează peste 90% din alcoolul consumat și de aceea consumul zilnic
suprasolicită sistemele enzimatice și atrage acumularea de produși toxici.

Bibliografie:

- https://www.fizichim.ro/docs/chimie/clasa10/capitolul3-compusi-organici-monofunctionali/
III-1-Alcooli/III-1-4-etanolul/
- manuale.edu.ro
- https://ro.scribd.com/doc/233311809/Propriet%C4%83%C5%A3i-fizice-etanol
REFERAT nr. 2
Glicogenul

Student: Morariu Cătălina Mariana

An I, IDFR, Facultatea de Horticultură

2024
Glicogenul

Glicogenul este un carbohidrat complex polimer al glucozei . Se compune dintr-un lanț de

glucoză legat la α (1-4) și este ramificat la α (1-6) la fiecare opt sau doisprezece reziduuri. Este
folosit de animale (și ciuperci) pentru a stoca energia chimică și permite eliberarea rapidă a
glucozei (în principal în ficat și în celulele musculare ) la fel ca amidonul din plante .
Istoric

Lui Claude Bernard îi datorăm mai întâi ideea funcției glicogene a ficatului și apoi în al doilea
rând izolarea glicogenului. Această descoperire din 1856 a marcat o ruptură majoră cu concepțiile
anterioare despre nutriție. S-a crezut că numai plantele ar putea produce zaharuri, apoi degradate
de animale într-un loc care a rămas de stabilit și despre care Lavoisier credea că este plămânul. În
timp ce căuta locul acestei degradări, Claude Bernard a observat prezența zahărului la ieșirea
ficatului (în vena hepatică ) și absența acestuia la intrare (în vena portală ). La animalele hrănite
exclusiv cu carne, prezența zahărului a persistat la ieșirea ficatului. Metodele de dozare a
întrebuințat nu i- au permis să găsească zahăr sub de 0.8 până la de 1 g / l , și , prin urmare , în
vena portă, care l -au dus să dea o interpretare excesivă a experimentelor sale. S-a crezut mult timp
că a greșit și că ficatul a păstrat zahărul doar sub formă de glicogen, înainte de a se descoperi că
glicogenogeneza era într-adevăr factorul esențial în formarea glicogenului hepatic.

Glicogenul este cel mai important polizaharid de rezerva din celulele animale. El este
depozitat mai ales in ficat (pana la 10% din structura acestuia) si reprezinta 1-2% din
structura muschilor. In celulele ficatului, glicogenul se gaseste sub forma unor granule mari,
compuse la randul lor din agregate de granule mici, constituite din macromolecule foarte
ramificate, cu mase moleculare de ordinul milioanelor.
Glicogenul este ca si amilopectina un polizaharid al α-D-glucopiranozei cu legaturi 1,4-α-
glicozidice, dar mai ramificat si mai compact. Ramificatiile apar in medie dupa 8-12 resturi de
glucoza, sub forma legaturilor 1,6-α-glicozidice. Glicogenul este hidrolizat pana la stadiul de
maltoza si glucoza de enzimele amilaze si prezinta cu solutia de iod o coloratie rosu-violet.
Principala formă de stocare a polizaharidelor în organismul animal o constituie glicogenul. El se
găseste stocat în special în ficat (cca. 10% din masa acestuia) și în mușchii scheletici (cca. 1-2%
din masa musculară). Glicogenul prezent în ficat se prezintă sub formă granulară, conținând
molecule înalt ramificate, cu legături  la fiecare 8 - 10 unități de glucoză. Greutatea moleculară
medie se ridică la valori de cca. 106. Glicogenul este mai solubil in apă, neformând coca cum se
întâmplă în cazul amidonului. În reacție cu iodul duce la o colorație roșie violetă, unele specii nu
dau această reacție. Ca structură, glicogenul se aseamănă amidonului, mai precis amilopectinei din
amidon, dar mai ramificat, catenele fiind mai scurte. Hidroliza glicogenului se poate face atât cu
- cât și -amilaza, rezultând glucoza sau maltoza. Dacă hidroliza este asistată de glicogen,
fosforilaza, o enzimă prezentă în ficat și mușchi, se formează glucoza-1-fosfatul.
Unde este glicogeneza cea mai activă?

Sinteza glicogenului din glucoză are loc în multe țesuturi, dar este deosebit de importantă în ficat
și mușchi, unde amploarea și relevanța sa funcțională sunt mai semnificative. La om, aproximativ
8% din greutatea ficatului este glicogen, mai ales după o dietă bogată în carbohidrați.

Ce stimulează glicogeneza?
Glicogeneza este stimulată de hormonul insulină . Insulina facilitează absorbția glucozei în
celulele musculare, deși nu este necesară pentru transportul glucozei în celulele hepatice.
Care sunt etapele glicogenezei?
Etape implicate în glicogeneză Glucoza este transformată în glucoză-6-fosfat prin acțiunea
glucokinazei sau hexokinazei cu conversia ATP în ADP. Glucoza-6-fosfatul este transformat in
glucoza-1-fosfat prin actiunea fosfoglucomutazei, trecand prin intermediarul obligatoriu glucoza-
1,6-bisfosfat.
Prin ce este activată glicogenoliza?
Glicogenoliza are loc în principal în ficat și este stimulată de hormonii glucagon și epinefrină
(adrenalină) .
Ce se întâmplă în timpul glicogenezei?

Nutriție și boli hepatice Glicogeneza este procesul de stocare a excesului de glucoză pentru a fi
utilizată de organism mai târziu . Glicogenoliza are loc atunci când organismul, care preferă
glucoza ca sursă de energie, are nevoie de energie. Glicogenul stocat anterior de ficat este
descompus în glucoză și dispersat în tot organismul.

Glicogeneza necesită oxigen?

9c GLICOGENEZĂ ȘI GLICOGENOLIZA - nu este nevoie de oxigen . Acest lucru este foarte

important, deoarece țesuturile precum creierul au nevoie de niveluri constante de glucoză pentru a
produce ATP. ... A doua modalitate de a furniza glucoză este prin Gluconeogeneză!
Care sunt cele patru etape ale glicogenezei?
Etapele implicate în glicogeneză

 Pasul 1: Fosforilarea glucozei. ...

 Pasul 2: Conversia Glc-6-P în Glc-1-P. ...
 Pasul 3: atașarea UTP la Glc-1-P. ...
 Pasul 4: Atașarea UDP-Glc la glicogen Primer. ...
 Pasul 5: Sinteza glicogenului prin glicogen sintază. ...
 Pasul 6: Formarea ramurilor de glicogen.

Cum este activată glicogeneza?

Glicogeneza este procesul de sinteză a glicogenului, în care moleculele de glucoză sunt adăugate
lanțurilor de glicogen pentru depozitare. Acest proces este activat în timpul perioadelor de repaus
după ciclul Cori , în ficat și, de asemenea, activat de insulină ca răspuns la niveluri ridicate de
glucoză.

Ce alimente sunt bogate în glicogen?

Alimentele care conțin celuloză includ fructele și legumele (împreună cu pielea, cum ar fi merele
și perele), tărâțele de grâu și spanacul. După cum sa menționat anterior, atunci când există prea
multă glucoză în organism, aceasta este stocată sub formă de glicogen în mușchi sau ficat. Acesta
este un proces numit glicogeneză.

Ce hormon stimulează lipogeneza?

Insulina promovează lipogeneza, rezultând astfel depozitarea trigliceridelor în adipocite și a

lipoproteinelor cu densitate joasă (LDL) în hepatocite. Insulina stimulează lipogeneza prin
activarea importului de glucoză, reglând nivelurile de glicerol-3-P și lipoprotein lipază (LPL).

Ce cauzează degradarea glicogenului?

Când organismul are nevoie de combustibil suplimentar, descompune glicogenul stocat în ficat
înapoi în unitățile de glucoză pe care celulele le pot folosi. Proteinele speciale numite enzime ajută
atât la producerea, cât și la descompunerea glicogenului într-un proces numit metabolismul
glicogenului.

Care este diferența dintre glicogeneză și glicogenoliză?

Glicogenoliza este descompunerea biochimică a glicogenului în glucoză, în timp ce glicogeneza

este opusul, formarea glicogenului din glucoză . ... Procesul invers, glicogeneza, formarea
glicogenului din glucoză, are loc în celulele hepatice și musculare când glucoza și ATP sunt
prezente în cantități relativ mari.

Câte calorii de glicogen sunt stocate în ficat?

Unde este depozitat? Corpul nostru stochează glicogen în ficat de până la 400 de calorii și în
mușchii scheletici până la 1600 de calorii. Ficatul descompune glicogenul pentru a ajuta la
reglarea zahărului din sânge.
Care este controlul hormonal al zahărului din sânge?

Glucagonul este un hormon care este implicat în controlul nivelului de zahăr din sânge (glucoză).
Este produs de celulele alfa, găsite în insulele Langerhans, în pancreas, de unde este eliberat în
sânge.

Ce enzime sunt necesare pentru descompunerea glicogenului?

Glicogen fosforilaza , enzima cheie în descompunerea glicogenului, își scindează substratul prin
adăugarea de ortofosfat (P i ) pentru a produce glucoză 1-fosfat. Scindarea unei legături prin
adăugarea de ortofosfat este denumită fosforoliză.

Este glicogeneza catabolică sau anabolică?

Glicogeneza este un proces anabolic care necesită energie ATP pentru a asambla moleculele de
glucoză în exces în granule de glicogen mai complexe. O singură granulă de glicogen poate
conține 30.000 de unități de glucoză. Glicogenul este sintetizat în principal de hepatocite și
mușchi.

Glicogeneza scade glicemia?

Depozitarea de glicogen în diabet Într-un organism sănătos, pancreasul va răspunde la niveluri mai
mari de glucoză din sânge, cum ar fi ca răspuns la mâncare, prin eliberarea de insulină care va
scădea nivelul de glucoză din sânge, determinând ficatul și mușchii să preia glucoza din sânge și
depozitați-l sub formă de glicogen.

De ce este importantă glicogeneza?

Glicogenul, principala formă de stocare a glucozei și sursa primară de glucoză non-oxidativă

pentru mușchii scheletici și ficat, conferă contribuții semnificative prin degradarea sa prin
menținerea nivelurilor normale de glucoză din sânge și furnizarea de combustibil pentru contracția
musculară.

Fosfoglucomutaza este implicată în glicogeneză?

Fosfoglucomutaza 1 (PGM1), prima enzimă din glicogeneză care catalizează conversia reversibilă
între glucoză 1-fosfat (G-1-P) și glucoză 6-fosfat (G-6-P), participă atât la descompunerea, cât și
la sinteza glicogenului. .

Este necesar ATP pentru glicogeneză?

1.11) activitate. Sinteza glicogenului necesită mai multă energie decât cea recuperată în timpul
defalcării sale: două molecule de ATP sunt cheltuite față de o singură moleculă de ATP
economisită datorită producției de glucoză-1-fosat.

Glicoliza explicată în 10 pași simpli

 Pasul 1: Hexokinaza. ...

 Pasul 2: Fosfoglucoza izomeraza. ...
  Pasul 3: Fosfofructokinaza. ...
 Pasul 4: Aldolaza. ...
 Pasul 5: Triozofosfat izomeraza. ...
 Pasul 6: Gliceraldehida-3-fosfat dehidrogenaza. ...
 Pasul 7: Fosfoglicerat kinaza. ...
 Pasul 8: Fosfoglicerat Mutaza.

Care este diferența dintre glicoliză și gluconeogeneză?

Diferența principală - Glicoliza vs Gluconeogeneză Glicoliza este primul pas în descompunerea

glucozei, în care sunt produse două molecule de piruvat. ... Principala diferență între gicoliză și
gluconeogeneză este că glicoliza este implicată în catabolismul glucozei, în timp ce
gluconeogeneza este implicată în anabolismul glucozei .

Glicoliza poate merge invers?

Gluconeogeneza se aseamănă mult cu glicoliza, numai că procesul are loc invers . Cu toate
acestea, există și excepții. În glicoliză există trei etape extrem de exergonice (pașii 1,3,10).
Acestea sunt, de asemenea, etape de reglare care includ enzimele hexokinaza, fosfofructokinaza și
piruvat kinaza.

Tipuri de Glicogenoză
GSD0 este cauzată de o variantă de secvență a genei GYS2, care duce la scăderea sau absența
activității glicogen sintetazei hepatice, manifestată prin hipoglicemie à jeun și valori serice scăzute
ale lactatului și alaninei.
În funcție de mutația genei există:

 GYS1 (forma musculară) – este extrem de rar și se cunosc puține lucruri despre el
 GYS2 (forma hepatică) – nu implică stocarea excesivă sau anormală de glicogen și
provoacă o scădere moderată a rezervelor de glicogen în ficat

GSD1

Sinonime ale bolii cu stocare de glicogen tip1 : deficit de glucoză-6-fosfatază; glicogenoză de tip
1; GSD1; boala lui Von Gierke; glicogenoză hepato – renală;
Subdiviziuni ale GSD1:
Tipul 1a – în care enzima glucozo-6-fosfatază este deficitară
Tipul 1b – care se datorează unui defect al translocazei care transportă glucozo-6-fosfatul prin
membrana microzomală
Afectatare: Ficat, rinichi și mucoasa intestinală.
Transmitere: Este moștenită ca o boală recesivă autozomală.

GSD3

Boala Chorus sau Forbes

Caracterizată prin deficitul enzimelor amilo-1, 6-glucozidazei și oligo-1, 4-1, 4-glucantransferazei,
în rezultatul căruia are loc acumulare excesivă multisistemică a glicogenului structural anormal
(dextrina), cu predilecție hepatică, musculară (scheletală, cardiacă).

Afectare: 3a și 3c afectare ficat și muscular, 3b și numai ficat 3d

Transmitere: autozomal recesiv
Incidență: aprox. 1 din 100.000
România: 2 persoane diagnosticate

Simptome: ficat mărit, creștere întârziată în copilărie,slăbiciune musculară și implicare cardiacă

numai (3a), hiperlipidemia, osteoporoza și sindromul ovarului polichistic.

Tratament: hrănire regulată, uneori inclusiv peste noapte și mese frecvente îmbogățite cu amidon
de porumb gestionarea simptomelor asociate.

GSD9

Glicogenoza de tip 9 se caracterizează printr-un deficit al uneia dintre enzime, numita

fosforilază b kinază (Phosphorylase kinase (PhK)), care are rolul in metabolizarea
glicogenului. Din acest motiv, glicogenul stocat ( în principal în ficat și mușchi), nu mai poate
fi transformat, atunci când e nevoie, în glucoză și consumat.
Afectare: Poate afecta doar ficatul, doar mușchii sau ambele.

 Deficiența de PhK în ficat se poate diagnostica de la vârste foarte mici. Pacienții de regula se
evidențiază prin: hepatomegalie (ficat mărit), creștere întârziata, și frecvent, dar nu obligatoriu,
cetone mărite în sânge și hipoglicemie după un repauz alimentar prelungit. Testele de laborator
arată de regulă: transaminaze mărite, trigliceridele și colesterolul mărit, acidul uric și lactic fiind
normale.
  Deficiența de PhK în mușchi este întâlnita mai rar și se caracterizează prin slăbiciune musculară,
durere musculară, mioglobinurie.

Bibliografie:
- https://glicogenoza.ro/boli-cu-stocare-de-glicogen/
- https://prezi.com/p/o4jyhqkbikqd/glicogenul/
- https://lwvworc.org/ro/when-is-glycogenesis-active