Mitul lui Prometeu

Prometeu aduce oamenilor foc

VREAU SĂ ȘTIU

,,1 In limba greacă veche numele Prometeu s-ar tâlcui prin prevăzătorul, în
vreme ce Epimeteu ar însemna neprevăzătorul. Intâmplările prin care trec aceşti
doi fii ai titanului Iapet explică întru totul numele ce li s-au dat în legende.
2 Pe o piatră antică, gravată de o mină nu încă prea meşteră, se vede Prometeu
cioplind cu dalta scheletul celui dintâi om. Mai este înfăţişat Prometeu şi pe un
sarcofag aflat în muzeul de la Neapole. De astă dată însă fiul titanului Iapet este
prezentat lângă un bărbat în întregime modelat.Zeii olimpieni : Hera, Poseidon,
Hermes şi Apolo, în frunte cu însuşi Zeus, privesc chipul noii făpturi de lut, fără
nici o plăcere. Prometeu nu se arată a lua în seamă această nemulţumire a
olimpienilor.El stă lângă făptura cea nouă, cu spatele la zei, şi pare că se
gândeşte cum să dea viaţă acestei fiinţe, pe care el a numit-o om, după cum
spune o legendă.”

Prometeu aduce oamenilor focul

Numai că Prometeu ceruse, în repetate rânduri, focul, să-l dea şi

oamenilor săi. Zeus îl amâna cu vorba de azi, pe mâine şi poimâine.Acum,
după-ntâmplarea asta, s-a dus la el încă o dată, şi l-a rugat :

— Oamenii trăiesc greu. îndură frig, îndură beznă. Sălăşluiesc numai în

peşteri. Sunt doar pescari şi vânători. Mănâncă fructe din copaci. Eu vreau
să-i văd meşteşugari,şi pentru asta au nevoie de focul tău, ce se găseşte,
zăvorit bine, în Olimp...Dar Zeus, mânios pentru ocara îndurată, l-a luat pe
Prometeu la goană.
— Tu ce gândeşti ? Că Zeus e-atât de prost să le dea oamenilor focul ? Tu i-
ai făcut asemeni nouă, şi dacă or avea şi focul, ar fi în stare să se scoale cu
armele să mă lovească şi să-mi pierd tronul...

— Eu una ştiu, măreţe Zeus, că oamenii, până la urmă, tot or să capete

acest foc...
Când crezi că mă îndupleci ! a răcnit Zeus, spuse acesta, e ceresc. Oamenii-
n vale pot să piară, şi focul tot n-am să ţi-1 dau. Eu nu-l trimit jos, pe
pământ, decât când vreau să pedepsesc făpturile-ţi nesuferite, însă atunci
sub chip de. trăsnet. Deci , du-te,Prometeu, până n-apuc să te lovesc pe
tine, cel dintâi, acum, fiindcă m-ai îndârjit destul... Altul, de spaimă, ar fi
cerut grăbit iertare, căutând, cumva, să-l îmblânzească pe zeul cel
atotputernic. Dar Prometeu, prea îndrăzneţ, nu era unul dintr-aceştia.
Şi-aşa, precum spune legenda, în toiul nopţii următoare, titanul a pornit
la drum. S -a furişat în fierăria unde lucra Hefaistos fulgere lucii orbitoare,
pentru stăpânul din Olimp. In fierărie, pe-un pat moale, Hefaistos sforăia
dus. Focul ardea domol pe vatră, cu pâlpâiri albastre, roşii, aruncând
umbre viorii pe faţa zeului înnegrită de fum, cenuşă şi scântei, scăldată
toată în sudori.Deodată, auzind un zgomot, Hefaistos s-a întors pe-o parte,
cu trupul greu şi obosit, şi-a îngăimat ceva prin somn. Prometeu s-a oprit
puţin. Avea cu el, în mâna stângă, tulpina unei plante verzi — plantă de
soc, pe cât se spune — scobită însă înlăuntru.Luase tulpina asta verde, ca să
ascundă în ea focul şi totuşi să nu se aprindă.A stat şi-a aşteptat o vreme,
pînă ce a văzut că zeul a adormit ca mai-nainte şi,
repede, a luat din vatră un bob de jar şi l-a ascuns în tulpiniţa verde. Apoi
s-a repezit afară...Noaptea era adâncă, neagră. Prometeu a fugit prin
noapte. A tot fugit neobosit, pânăce-a ajuns în văi. Acolo s-a oprit din fugă.
A chemat oamenii la el.Cu bobul roşu a aprins o grămăjoară de surcele.
Surcelele au pâlpâit, şi-o flacără strălucitoare s-a-nălţat veselă-n văzduh.
Din grămăjoara asta mică, alte mormane s-au aprins. Şi-acum, în peşteri, pe
de-a rândul, focul ardea vioi, în timp ce oamenii se încălzeau şi-i
mulţumeau, cu negrăită bucurie, celui ce-i ocrotise iar.
Dar cum s-a văzut arzând focul, pe câmp, pe munte, prin păduri, Hermes l-
a şi vestit pe Zeus :
— Stăpâne, focul din Olimp a fost răpit de Prometeu şi dăruit celor de jos.
Priveşte-i cum îşi moaie-n flăcări arama şi o ciocănesc, îşi fac unelte, arme,
roate, corăbii,case,tot ce vor... Sunt învăţaţi de Prometeu, titanul care ne-a
trădat...
— Cum ? Focul meu a fost furat ? a răcnit Zeus, în Olimp, aşa de tare, că
pământul s-a zguduit până-n străfund. Cum ? De titanul Prometeu ?... O !
Blestematul ! A sosit clipa cînd ne vom răfui. Intâi vreau să-i lovesc pe
oameni, să vadă el cum i-am lovit.Pe urmă vine rîndul său…”

(Alexandru Mitru, Legendele Olimpului,București, Editura Vox,

2000,2011, pg.38-41)

Cerințe:

1. Prezintă împrejurările în care Prometeu le dăruiește oamenilor focul?

2. De ce este furios Zeus , atunci cănd află de gestul lui Prometeu.

3 Consideri că Prometeu a acționat corect? Motivează-ți opinia.

4. De ce este focul important pentru oameni?

5. Menționează trăsăturile morale ale lui Prometeu.

6. Identifică trei trăsături morale și compară-le cu cele ale eroului

Prometeu.

AM ÎNVĂȚAT:

Eroul civilizator este acea persoană, reală ori mitologică, de la începuturile

istoriei unui popor, care a avut o contribuție însemnată la ridicarea neamului său,
prin introducerea unor invenții și/sau schimbarea în bine a obiceiurilor, respectiv
civilizarea poporului.
Aplică ce ai învățat !

Redactează o compunere ,de minimum 150 de cuvinte, în care să prezinți un

model de viață valorificând texlele suport, dar și experiența personală.

Cutia Pandorei.Dezlănțuirea relelor, dar și firava Speranță

Citește următoarele texte:

A. Cutia Pandorei

,, L-a strigat apoi pe fierar. Hefaistos s-a arătat tremurând din încheieturi,
galben, în uşa fierăriei.

— Stăpâne, nu-s de vină eu. Prometeu m-a furat în somn...

— N-ai stat de veghe ! s-a-ncruntat spre el stăpânul din Olimp. Dar despre asta,

făurare, vom mai vorbi noi amândoi. Acuma, însă, ai să-mi faci, din apă şi ţărână, o

fată. Să fie fiinţă muritoare, dar chip să aibă de zeiţă. Prometeu a făcut bărbatul, iar
tu să-mi făureşti femeia...

— Mă duc numaidecât. M-apuc de lucru şi sunt gata mai înainte de amurg... a zis

fierarul, mulţumit că scăpase aşa de uşor.

— Când îţi vei termina lucrarea, Hefaistos, să chemi toţi zeii. Să spui că-i din
porunca mea. Şi zeii s-o împodobească pe fata ce-o vei măiestri, cu cele mai alese
daruri... a mai rostit Zeus încet, zâmbind viclean, în barba-i deasă. Apoi să mi-o
înfăţişezi, căci vreau să-i fac şi eu un dar...

Hefaistos a dat din umeri. Nu pricepea ce vrea stăpânul. S-a apucat însă de lucru,

luând pildă de la Prometeu, care făcuse primul om. A luat o mână de ţărână din
trupul cel fertil al Gheei şi a turnat deasupra apă. Din lutul ud a făurit un corp de-o
rară frumuseţe şi un chip dulce de fecioară .

Zeul meşteşugar făcuse, precum îi poruncise Zeus, cea dintâi fată muritoare, pentru
că toate celelalte de pân-atunci erau zeiţe.

După aceea a chemat pe zeii din Olimp la el şi le-a grăit în acest chip :

— Fiinţa pe care o vedeţi a fost făcută din porunca înaltului nostru stăpân. Şi tot el

v-a cerut şi vouă s-o înzestraţi, cât mai ales, cu straie şi cu alte daruri...

Palas-Atena — supărată pe Prometeu, pentru că dânsul ţinea prea mult la muritori

— s-a apucat, ca răzbunare, s-o înveşmânte pe copila abia creată de fierar.

I-a ţesut astfel de veşminte, cum nu făcuse pân-atunci nici chiar zeiţelor din cer. I-a

aşternut o haină albă pe umerii strălucitori. Mijlocul i l-a strîns zeiţa cu-o

cingătoare aurită, iară pe cap i-a pus un văl cu broderii nemaivăzute, făcute chiar

de mâna ei.

Charitele şi horele s-au strâns şi ele-n jurul fetei, dându-i din însuşirile şi gingăşia

ce-o aveau. Dalba zeiţă Afrodita i-a hărăzit, la rândul său, puterea de-a sădi iubirea

în inima bărbaţilor.

Iar Hermes, zeul cel şiret, i-a dat copilei glasul lui, mîngâietor şi subţireţ, i-a dat şi

vraja ochilor.

Hefaistos i-a meşterit şi o cutie de aramă, închisă bine c-un capac. Stăpânul lumii a
deschis cutia asta de aramă şi-a pus în ea mai multe daruri.

— Te vei numi, frumoasă fată, Pandora, a glăsuit Zeus, pentru că ai atâtea daruri

primite de la olimpieni. Să le păstrezi toate acestea pentru făptura-ţi minunată.

însă cutia de aramă s-o dăruieşti soţului tău, după ce te-i căsători...

Pandora s-a plecat-naintea lui Zeus cel atotputernic.

— Hermes, condu-o pe pămînt, în locul unde se găseşte prea-îndrăzneţul

Prometeu,a mai rostit stăpânul, Zeus.

Zeul pristav, luând-o de mână, a coborât pe pămînt.

Bărbaţii, câţi erau în lume — erau pe-atunci numai bărbaţi — s-au adunat lângă

Pandora, mirându-se nespus de mult de frumuseţea ce-o avea, de gingăşia, glasul ei

şi de dulceaţa ochilor.

Nu era unul să nu vrea s-o vadă-n casa lui, soţie. Ba da, unul a fost, şi-acela era

titanul Prometeu. Deşi era vrăjit de fată, deşi i-ar fi plăcut şi lui s-o vadă
luminându-i casa, Prometeu sta prevăzător.

— Când Zeus ne trimite daruri, oricât sunt de ispititoare, feriţi-vă de vicleşug !... a
spus el către muritori.

Bărbaţii s-au ferit în lături, ascultându-l pe Prometeu. Numai Epimeteu, titanul,

frate bun al lui Prometeu, şedea cuprins de dragoste şi nu făcea un pas-napoi. în
acea clipă, Afrodita s-a avîntat către pământ şi l-a rugat pe micul Eros să tragă iute
o săgeată, ţintindu-l pe Epimeteu în inima-i fremătătoare. Eros a tras. Epimeteu s-a

clătinat şi a-ntins braţele spre fată. Ea, ca un fulg, s-a îndreptat către Epimeteu,

zâmbind. Şi el le-a glăsuit voios :

— Pandora o să-mi fie soaţă ! Voi v-aţi ferit dar eu o vreau.

— Iată, acesta este darul ce îl trimite, pe pămînt, prin mâna mea, stăpânul, Zeus, a
glăsuit frumoasa fată şi i-a dat lui Epimeteu cutia încă zăvorită, ce-o adusese din

Olimp.

Epimeteu a luat cutia şi-ncet i-a ridicat capacul. Credea că-s daruri preţioase. Când

colo, din acea cutie s-au ridicat, zburând în cete, toate nenorocirile şi relele pe care

lumea le-a avut de atunci mereu.

S-au răspândit minciuna, ura, grija, zavistia, necazul, durerea, suferinţa, foamea şi

setea, molimele negre, ba chiar şi moartea, hâda moarte. Toate cu-nfăţişări de

spaimă, înaripate, însă mute, s-au răspândit care-ncotro, umplând pământul şi

făcându-şi cuiburi în toate cele patru zări .

Văzând Epimeteu că ies atâtea rele din cutie, a şi trântit la loc capacul. Dar prea
târziu se deşteptase. Năpastele se înălţaseră, şi lumea le purta în cârcă. Mai
rămăsese în cutie numai o arătare mică, firavă şi cu aripi slabe. Ea n-apucase să
mai zboare şi purta numele : Speranţa.

Asta a fost zestrea pe care Zeus o dăruise fetei, ca s-o aducă pe pământ : rele,

nenorociri şi boale.

Numai speranţa cea firavă avea să fie lângă oameni, să le-n-colţească-n cugete, în

ceasuri grele, în restrişti.”

(Alexandru Mitru, Legendele Olimpului, București, Editura Vox 2000, 2011,

pg.41-43)

Cerințe:

1. Ce i- a poruncit Zeus fierarului Hefaistos?

2. Cum a fost creată Pandora?

3. Ce rol a avut Palas-Athena în acest moment prezentat?

4. Descrieți îmbrăcămintea Pandorei!

5. Cine a făurit cutia de aramă pe care a primit-o Pandora?

6. Ce atitudine a avut Prometeu față de Pandora?

7. În cine a tras Eros cu săgeata?

8. Cui i- a dat Pandora cutia primită de la Zeus?

9. Ce era în cutia Pandorei?

AM ÎNVĂȚAT:
Eros era zeul dragostei, fiu al Afroditei. El purta un arc, cu care
ţintea săgeţi în inimile oamenilor.
Unele săgeţi erau unse cu miere, şi atunci dragostea inspirată era dulce şi
fericită. Alte săgeţi erau muiate în fiere şi otravă. Dragostea celor atinşi de
asemenea săgeţi era amară şi ucigătoare.
„Cutia Pandorei" simbolizează un izvor nesecat de nenorociri.
Expresia aceasta este deseori folosită, nu numai în literatură, ci şi în vorbirea
curentă.
 VALORILE SPERANȚEI

1. “Lumea are nevoie de speranță ca de lumină.” – Dimitrie

Bolintineanu
2. “Hrăniți speranța cu fapte bune.” – Bartolomeu Anania “
3. Nutriți orice speranță!” – Geo Bogza
4. “Forma reală a fericirii e nădejdea. Cine nu mai speră, nu poate fi
fericit.” – Victor Eftimiu “
5. Moara speranțelor merge de mii de ani.” – Tudor Arghezi
6. “Speranța este cel mai bun medicament pe care îl cunosc.” –
Alexandre Dumas

Aplică ce ai învățat !

Redactează o compunere ,de minimum 80 de cuvinte, în care să-ți exprimi

opinia despre speranță valorificând texlul suport, dar și citatele prezentate.