METODE DE CERCETARE ÎN PSIHOLOGIE

Unitatea de învățare 1.
INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA CERCETĂRII

1. PARTICULARITĂȚI TEORETICE ȘI METODOLOGICE ÎN ȘTIINȚELE SOCIALE

Se face o permanentă distincție între științele fizice, numite uneori naturale, și cele sociale sau
umane. Distincția aceasta se manifestă atât în limbajul curent, neștiințific (spunem științe exacte vs. alte
științe, științe ale naturii vs. științe ale omului, științe reale vs. științe umane), cât și în cel științific, unde
specialiștii utilizează un discurs diferit, o conceptualizare și o interpretare specifică a datelor. Un anume
limbaj utilizează fizicianul, un alt limbaj sociologul sau psihologul, chiar dacă astăzi există termeni care
trec dintr-o parte în alta (de exemplu, noțiunea de câmp social vehiculată de Kurt Lewin și preluată din
fizică). Dacă toată lumea este de acord asupra faptului că există o serie de diferențe, dificultatea constă
în a ajunge la un acord comun cu privire la aceste diferențe.
Când se încearcă realizarea unei comparații între științele sociale și cele exacte, constatăm cel
puțin două poziții distincte. Prima este fundamentată pe filosofia pozitivistă și ignoră diferența dintre
lumea fizică și cea socială, solicitând o abordare similară a celor două realități. Este ceea ce E.
Durkheim cerea sociologilor, și anume cercetarea obiectivă a faptelor sociale (Durkheim, 2002). Prin
mecanismul obiectivării, științele sociale au tratat obiectul cunoașterii la fel ca în științele naturale, adică
s-a încercat o exteriorizare a lui. O asemenea concepție epistemologică a generat modificări la nivel
metodologic: fenomenologia și introspecționismul au fost marginalizate în favoarea “metodelor
obiective” de cercetare a faptelor sociale. Experimentul și testul standardizat devin astfel metodele
favorite. Din perspectiva acestei poziții, comparația dintre științe este foarte posibilă, științele sociale
fiind considerate ca „slabe”, iar cele exacte ca „tari”. La cele dintâi, metodele de cercetare admise sunt
considerate mai puțin obiectiv, mai puțin sigure, iar teoriile sunt însoțite de alternative numeroase și
legile au aplicabilitate limitată. Științele dispun de un discurs comun, numai că cele „tari” beneficiază de
un discurs lipsit de ambiguități și legi cu aplicabilitate universală. Comparația este așadar posibilă.
A doua poziție se sprijină pe opinii care apără ideea conform căreia este imposibil de a realiza o
comparație obiectivă între teoria și metoda științelor sociale și a celor exacte, datorită faptului că există
o diferență esențială între obiectele cunoașterii celor două domenii (lumea fizică și lumea socială).
Fenomenul uman, psihologic și social, este guvernat de un relativ indeterminism. Această slabă
determinare a acțiunii umane, care a făcut subiectul a numeroase dispute filosofice, provine din
complexitatea spiritului uman și din principiul libertății de alegere. De aceea, vorbim în științele sociale
mai degrabă de posibilitate, decât de certitudine. Se consideră, prin urmare, că legea științifică din
domeniul social are un caracter special și ea nu poate fi comparată cu cea din științele exacte.
Dar chiar și în științele sociale, cu privire la unul și același fenomen, există mai multe discursuri
științifice, adică teorii care să propună o explicație, în timp ce în celelalte științe nu există, de regulă, o
astfel de diversitate explicativă. Spre exemplu, facilitarea socială (din aria psihologiei sociale) este
explicată prin mai multe teorii (teoria impulsului, frica de evaluare sau teoria distragere-conflict), pentru
atitudine există mai multe modele explicative etc. Ca un exemplu opus, în științele exacte se știe clar
care este cauza producerii mareelor, respectiv atracția lunii. Excepție fac totuși fenomenele de la granița
cunoașterii, unde există, chiar și acolo, mai multe propuneri explicative.

IMPORTANT
La fel cum există mai multe teorii concurente, ne confruntăm în științele sociale și cu o metodologie
extrem de diversă. Metodele s-au multiplicat în decursul timpului, „dispozitivele de observare” atingând,
în științele sociale, o complexitate și o înaltă diversitate (Combessie, 1996). Odată cu diversificarea
metodelor s-au declanșat și disputele metodologice, fapt care a determinat anumiți cercetători să afirme

201
MIHAI CURELARU

că în științele sociale se discută mai mult metodele, în timp ce în cele naturale se discută descoperirile
(Dogan și Pahre, 1997).

Ne putem întreba de ce stau așa lucrurile. În decursul istoriei au existat școli ale cunoașterii,
focare de cultură și civilizație. Exponenții acestor școli (profesori, filosofi) colecționau fapte din imediata
lor apropiere (de exemplu: ciclul lunar, anotimpuri, inundații etc.). Pe baza lor, inferau ulterior legi. Nu
exista însă conștiința necesității de a construi cadre teoretice explicative și unificatoare, adică acel
suport care să permită corelarea faptelor acumulate. Mai târziu, a apărut tendințe unificatoare,
concretizate în crearea unor științe universale care să formuleze legi care să explice totul (omul, natura,
societatea). Tendințele unificare ale fenomenelor s-au văzut în crearea marilor discipline sau a
disciplinelor tari (matematica, fizica, astronomia). În aceste domenii, lucrurile au fost relativ mai simple,
comparativ cu domeniile sociale. Datorită recenții lor, științele sociale nu au avut timpul suficient
necesar unificării discursurilor și cadrelor explicative. Mai mult decât atât, limbajul lor este deseori diferit
chiar în interiorul aceleași științe, existând o mulțime de concepte, cu niveluri diferite de generalitate,
desemnând aceeași realitate psihică sau socială.
O altă explicație posibilă pentru această diversitate este originea duală a științelor sociale care
trebuie căutată, pe de o parte, în discipline reflexive, ca filosofia și istoria, iar pe de altă parte, în cele
exacte. Ca urmare a impactului cu acestea din urmă, a trebuit să se realizeze, după cum remarca
Combessie (1996), „un transfer al procedurilor de tip experimental”, adică recurgerea la definirea
precisă, operațională a termenilor, enunțarea ipotezelor, aplicarea protocoalelor experimentale și
elaborarea relațiilor de cauzalitate. Impactul științelor naturii a fost decisiv asupra dezvoltării științelor
sociale, după Renaștere dezvoltându-se și impunându-se spiritul științific în întreaga gândire europeană
(Grawitz, 1996).
Orice comparație trebuie să țină cont și de exactitatea științelor. Exactitatea derivă din modul de
construcție a legilor și din capacitatea de predicție a lor. În științele exacte, legile sunt generale, ele nu
admit excepții, adică se aplică tuturor fenomenelor de aceeași natură investigate, spre deosebire de
științele sociale, unde nu există decât legi aproximative, statistice (Loubet Del Bayle, 1991). În funcție
de valoarea predictivă a legilor, unele științe sunt „mai predictive” decât altele (de exemplu, se poate
prevedea cu mare precizie o eclipsă de soare, dar cu o precizie mai mică creșterea economică a unei
țări). Problema predicției se leagă de calitatea aplicativă a unei științe, fapt care îi sporește prestigiul,
recunoașterea sa. În decursul timpului, științele exacte și-au dobândit un statut clar, recunoscut, iar cele
sociale au trebuit să învețe de la ele.

EXEMPLU
Anumite științe exacte, ca fizica spre exemplu, au valoare maximă de predicție (exemplu legea atracției
universale), în timp ce altele, ca sociologia de exemplu, se află la polul opus, având capacitate
predictivă minimă (spre exemplu fenomenul revoluțiilor, revoltelor populare etc., care scapă măsurării,
cuantificării, predicției). Psihologia s-ar situa undeva, între acestea.

O altă variabilă, care trebuie luată în considerare în cadrul unei comparații între științe, este cea
a obiectivității. Obiectivitatea presupune adecvarea teoriei, conceptualizării, la realitatea studiată.
Obiectivitatea, atât de râvnită în științele sociale, este limitată datorită a trei mari cauze: existența
valorilor și a judecăților de valoare, distanțarea cercetătorului față de obiectul lui de studiu și, în al treilea
rând, problema reprezentărilor asupra realului care sânt luate drept real (Mouchot, 1986).
În ceea ce privește existența valorilor, se face distincția între judecata de valoare și judecata de
existență (de exemplu „masa este pătrată” este o judecată de existență și „omul este bun” una de
valoare). La nivel aparent, judecățile de valoare sunt înlăturate din câmpul cercetării, dar nu și valorile.
Duverger considera că cercetarea faptului social implică „o luare de poziție din partea cercetătorului în
raport cu categoriile de bine și rău, just sau injust, frumos sau urât, agreabil sau dezagreabil, util sau

202
 METODE DE CERCETARE ÎN PSIHOLOGIE

inutil”. Faptul social, spre deosebire de cel natural, este el însuși normativ, adică este inserat într-un
cadru de norme și valori. Valorile sunt cele care decid ce anume trebuie studiat sau nu, ce mod de
abordare să se prefere, ce metode să se utilizeze etc. Rezultatul cercetării servește, de asemenea, o
cauză sau alta. Problema care se pune este dacă valorile nu înlătură definitiv obiectivitatea din cadrul
științelor sociale. Acest lucru nu se întâmplă deoarece obiectul cercetării este inițial definit cu titlu
provizoriu (previne o greșeală de cercetare din start, prin pre-structurare), apoi se constituie un acord
general între diverși gânditori și există o desfășurare logico-științifică a cercetării (discursul este coerent,
atât la nivelul domeniului cât și la nivelul interdisciplinar).
Decentrarea și distanțarea sunt, de asemene, fenomene care au generat o naștere tardivă a
științelor sociale. Multă vreme ființa umană, ca obiect de studiu, a fost apanajul filosofiei. Exista credința
potrivit căreia omul se găsește în centrul universului și cunoașterea lui nu se poate realiza decât în mod
direct și total și nu prin reluarea unor cunoștințe fragmentare, risipite în diverse discipline. Se viza astfel
totalitatea, integralitatea ființei umane – o perspectivă holistă, cum am spune astăzi. Decentrarea
rezultă din atitudinea cercetătorului de a considera omul ca oricare alt obiect al cunoașterii, la fel ca, de
pildă, arborii sau pietrele etc. Această obiectivare este lăudabilă, dar a avut și consecințe nefaste prin
faptul că s-a ajuns la un mecanicism, la o simplificare exagerată a lucrurilor. Astăzi există luări de
poziție contrare: psihologia umanistă, transpersonală etc.
Tendința de a lua reprezentările realului drept real presupune cercetătorului ca să ia drept real
ceea ce nu există decât în propria sa imaginație (de exemplu, anumite erori de cercetare pot genera
date false și de aici rezultate false). Acest risc este mult mai crescut în științele sociale (Mouchot, 1986).

2. METODOLOGIE, METODE, TEHNICI, PROCEDEE, INSTRUMENTE

Vom încerca, în această secțiune, să facem câteva precizări terminologice privitoare la

utilizarea unor concepte precum metodologie, metode, tehnici, procedee și instrumente.

2.1. Metodologia cercetării

În general, metodologia desemnează știința care se ocupă cu studiul metodelor, pe două
direcții: analiza critică a activității de cercetare și formularea de strategii privind derularea acesteia
(Chelcea, 2001). Termenul este de obicei utilizat cu trei înțelesuri majore: ca o reflecție critică asupra
metodelor, ca ansamblu al strategiilor de cercetare într-o situație concretă și ca ansamblu al metodelor,
în general.
Metodologia este „reflecția prealabilă asupra metodei care se cuvine a fi pusă la punct pentru a
conduce o cercetare” (Mucchielli, 2002). Lazăr Vlăsceanu, de asemenea, definește metodologia ca „o
analiză a metodelor și tehnicilor aplicate în realizarea și finalizarea cercetării sociale. (…) Pe baza
reflecției asupra experiențelor trecute de cercetare, formulează strategii de investigare, indică atât
eventualele dificultăți și neajunsuri, cât și căi de obținere a unor rezultate valide din punct de vedere
științific. Metodologia cercetării este astfel expresia conștiinței critice, autoreflexive și constructive a unei
discipline” (Zamfir și Vlăsceanu, 1993).

2.2. Metodele de cercetare

DEFINIȚIE
Metoda de cercetare (gr. methodos = cale, mijloc) este un demers de cunoaștere sistematică a realității
bazat pe o serie de etape clar definite care conduc spre atingerea unui scop științific, în general fixat
dinainte.

203
MIHAI CURELARU

Metoda este „un ansamblu de operații intelectuale prin care o disciplină sau un domeniu al
cunoașterii caută să descopere sau să verifice adevărul științific” (Freyssinet-Dominjon,1997). Mai
concret, Mărginean (2000) definește metoda drept procedură relativ simplă de lucru, dar care conține și
elemente mai generale, cum ar fi cele de tipul strategiei de cercetare. Metoda este mai complexă decât
tehnica, o cuprinde pe aceasta; la fel se întâmplă cu procedeele și instrumentele. Unii autori refuză, din
cauza ambiguităților existente, să distingă între metodă și tehnică, folosind sintagma metode și tehnici.

IMPORTANT
În științele sociale, putem enumera metode precum: observația, experimentul, ancheta, sondajul de
opinie, interviul, metoda biografică, studiul de caz, analiza documentară, monografia sociologică, testul
psihologic, analiza secundară, sociometria, analiza rețelelor sociale etc. Din punctul nostru de vedere,
mergând pe deosebirea dintre metodă și tehnică pe care o vom explica mai departe, considerăm că se
pot defini clar patru metode mari, relativ independente: observația, interviul, ancheta și experimentul.

2.3. Tehnici, procedee, instrumente

DEFINIȚIE
Tehnica desemnează o concretizare a metodei, aspectul ei practic, în relație concretă cu obiectul
cercetării.

O metodă cuprinde mai multe tehnici, procedee și instrumente. Procedeul se prezintă ca o

particularizare a tehnicii, o modalitate anume, în aplicarea instrumentelor de cercetare. Schema
următoare poate ilustra această ierarhizare:

Metodologie

(reflexie critică asupra metodelor și

Metode Tehnici Procedee Instrumente

Vom lua două exemple. Metoda anchetei poate fi aplicată prin tehnica chestionării scrise (sau a
intervievării, într-o altă variantă), prin procedeul expedierii prin poștă (sau procedeul aplicării față în față
sau colective ca variante), utilizând ca instrument chestionarul. În mod similar, metoda interviului poate
fi implementată prin tehnica interviului semi-directiv (alternative: interviul non-directiv sau directiv), prin
procedeul interviului individual (alternative: interviul clasic de grup sau focus-grup), având ca instrument
de lucru ghidul de interviu. Desigur, nu toate metodele suportă astfel de descompuneri.

3. TEORIA ȘTIINȚIFICĂ ȘI FAZELE CERCETĂRII

3.1. Fazele demersului de cercetare

Wallace avansează o paradigmă a traseului cercetării, în care elementele fundamentale sunt
teoriile și observațiile empirice. Cu ajutorul metodei deductive se poate ajunge de la teorii spre

204
 METODE DE CERCETARE ÎN PSIHOLOGIE

observarea realității prin intermediul formulării de ipoteze și prin recurgerea la instrumente și

eșantionare. Pe cale inductivă, se continuă procesul de cercetare de la realitatea empirică la construcția
teoretică cu ajutorul generalizărilor empirice, a formulării conceptelor și a teoretizării. Mai jos, prezentată
paradigma cercetării elaborată de Wallace (1971, adaptare după Rădulescu, 1994):

Formularea Teorii Deducție

conceptelor

Ipoteze
Generalizări
empirice

Instrumente și
Măsurare Observații eșantionare

Generalizările empirice sunt elementele principale ale interpretării datelor. Acestea sunt
enunțuri științifice care reflectă uniformități observate ale relațiilor dintre două sau mai multe variabile.
Pe baza lor se elaborează conceptele și se construiesc modelele teoretice. Dintr-o altă perspectivă,
demersul de cercetare s-ar putea sistematiza, la nivelul cel mai general, în următoarele etape:
- Faza inductivă: Teoria trebuie să se fondeze pe fapte, acestea stând la baza stabilirii cunoașterii
științifice și a legilor.
- Faza de sistematizare a datelor: Aceasta este etapa de clasare și ordonare a faptelor, precum și de
constituire a unui ansamblu coerent și organizat, simplificator al realității.
- Faza deductivă: În măsura în care tezele fundamentale ale teoriei sunt elaborate, se pot deduce alte
idei, teze secundare, corolare.

3.2. Teoria și teoretizarea

Termenul de teorie este destul de ambiguu și a fost utilizat cu semnificații diverse. Littré, citat de
Brimo, considera teoria ca un raport stabilit între un fapt general sau cel mai mic număr de fapte
posibile, generale și toate faptele particulare care depind de acestea.

DEFINIȚIE
Teoria este un ansamblu de propoziții în care termenii sunt riguros definiți și care formează un sistem
elaborat pe baza conceptualizării relațiilor percepute și observate (Brimo, 1972).

Trebuie să distingem, pentru început, între teoria științifică și teoria normativă. Teoria normativă
se caracterizează prin aceea că este o speculație a gândirii (cu privire la ceea ce trebuie sau ar trebui
să fie). Ea se constituie din judecăți de valoare formulate asupra realității. Teoriile normative se
plasează într-un cadru de filosofie socială și nu de știință socială. Pentru evitarea unor confuzii este mai
bine ca în acest caz să se folosească termenul de doctrină în loc de teorie (Loubet Del Bayle, 1991).
Teoria științifică nu se interesează de ceea ce ar trebui să fie, ci sistematizează ceea ce este.
Reprezintă încununarea unui demers științific, derulat în mai multe faze (reprezintă un bilanț calitativ și
cantitativ al unui ansamblu de date). Teoria științifică se află într-o relație strânsă cu metodologia.
Metodele sunt cele care furnizează căile cele mai bune pentru testarea ipotezelor teoretice, furnizând
un sistem de norme prin care teoria este testată, verificată și dezvoltată empiric (Vlăsceanu, 1982).

205
MIHAI CURELARU

IMPORTANT
Teoria științifică are un dublu caracter: sintetic și ipotetic. Caracterul sintetic al teoriilor rezidă în aceea
că scopul teoriei este de a descoperi legături între fapte și cunoștințe și de a construi un model care să
le cuprindă într-un plan mai general. Acest obiectiv al sintezei se realizează printr-un proces de
sistematizare a faptelor și ideilor. De asemenea, teoria este un sistem de idei formulat în așa fel încât să
respecte o anumită coordonare, o coerență, o logică internă a ordonării ansamblului informațional în
jurul unor teze fundamentale.
În ceea ce privește caracterul ipotetic al teoriilor, el rezultă din faptul că teoria științifică merge dincolo
de cunoașterea științifică, depășind-o și înglobând-o. În munca de cercetare, activitatea nu se rezumă
doar la sistematizarea datelor, ci continuă prin emiterea de supoziții care nu pot fi verificate momentan.
Toate teoriile au o componentă imaginativă, inventivă. În concluzie, teoria științifică constituie un sistem
intelectual care are ca scop sinteza cât mai simplă și completă a faptelor în vederea stabilirii legilor prin
procesul de cercetare.

ÎNTREBĂRI
1. Care sunt principalele particularități teoretice și metodologice ale științelor sociale?
2. Ce se înțelege prin metodologie?
3. La ce se referă termenii următori: metodă, tehnică, procedeu, instrument de cercetare?
4. Care sunt fazele demersului de cercetare?
5. Care sunt caracteristicile teoriei științifice?

TEMĂ DE CONTROL (2 h)
Descrieți, într-o manieră comparativă, principalele particularități teoretice și metodologice ale științelor
sociale în raport cu celelalte științe.

206