OPERA DRAMATICA POSTBELICA

IONA
DE MARIN SORESCU
Opera literară „Iona” de Marin Sorescu a apărut în perioada postbelică (1968), este
piesa de debut a autorului şi face parte din trilogia dramatică „Setea muntelui de
sare”.

„Iona” este o dramă neomodernistă, adică o specie a genului dramatic, în versuri sau
în proză, care înfăţişează viaţa reală printr-un conflict complex şi puternic al
personajelor individualizate sau tipice, cu întâmplări şi situaţii tragice, în care eroii
au un destin nefericit. Subintitulată „tragedie în patru tablouri”, piesa iese din
clasificările clasice, fiind o parabolă dramatică a căutării spirituale a individului,
alcătuită sub forma unui monolog dialogat, care cultivă alegoria şi metafora.

Tema piesei este singurătatea, neliniştile şi frământările omului confruntat cu

propriul destin.

Textul este inspirat din mitul biblic al omului înghiţit de peşte, căruia Marin Sorescu
îi dă o altă semnificaţie.

Subiectul fabulei biblice se întâlneşte în piesa lui Marin Sorescu numai ca pretext
literar. Eroul lui Sorescu se află încă de la început „în gura peştelui”, neavând
posibilitatea eliberării, chiar dacă el nu a săvârşit niciun păcăt. De altfel, parabola
dramatică încifrează un sens ascuns, ce conduce spre condiţia tragică a omului
modern, marcat de nelinişte, de spaimă, urmărit de o vină pe care " nu şi-o
cunoaşte şi nu o va afla niciodată.

Piesa este alcătuită din patru tablouri: primul şi ultimul se desfăşoară afară, în
exterior, iar în tablourile doi şi trei, acţiunea are loc în burta peştelui. Rolul
indicaţiilor scenice (didascaliilor) este de a ajuta la clarificarea semnificaţiilor
simbolice şi de a oferi un sprijin pentru înţelegerea problematicii textului.

În Tabloul I, acţiunea se petrece afară, Iona fiind un pescar ghinionist care îşi
doreşte să prindă peştele cel mare – să i se întâmple ceva spectaculos, să fie
norocos, fericit, fiind sătul de „fâţele” prinse până atunci – sătul de evenimentele
banale, de întâmplările mârunte ale vieţii. Pentru a-şi amăgi neputinţa, dar şi pentru
a-şi simula succesul profesional, Iona poartă mereu cu sine un acvariu din care să
poată pescui oricând cu succes, peşti care au mai fost prinşi odată, ceea ce
semnifică amăgirea omului lipsit de satisfacţii cu mici reuşite. Finalul primului
tablou îl prezintă pe Iona înghiţit de un peşte uriaş şi încercând zadarnic să scape.
OPERA DRAMATICA POSTBELICA

În Tabloul al II-lea, acţiunea se petrece în „interiorul Peştelui I”. Iona vorbeşte mult,
logosul fiind expresia instinctului de supravieţuire. Monologul dialogat continuă cu
puternice accente filozofice, exprimând cele mai variate idei existenţiale, taina
morţii, ori cugetări cu nuanţă sentenţioasă. Iona găseşte un cuţit cu care se joacă,
semn al libertăţii de acţiune, care îi dă speranţa că poate scăpa, ieşi din această
situaţie. El încearcă, în acelaşi timp, un şantaj sentimental, adresându-se peştelui:
„Dacă mă sinucid?”. În finalul tabloului, Iona devine visător şi se simte ispitit să
construiască „o bancă de lemn în mijlocul mării”, pe care să se odihnească
„pescăruşii mai laşi" şi vântul, „un lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul
sufletului”.

Tabloul al III-lea se desfăşoară în „interiorul Peştelui II”, care a înghiţit, la rândul

său, Peştele I. Eroul are acum alături de el o „mică moară de vânt”, simbol al
zădărniciei. Apar doi pescari, surdo-muţi, care „nu scot niciun cuvânt”. Fiecare cară
în spate câte o bârnă, simbolizând oamenii resemnaţi, care-şi duc povara destinului
fără să-şi pună întrebări şi fără să caute motivaţii. Chiar şi alături de ei, Iona
rămâne singur cu propria conştiinţă. În acest tablou mai apar elemente cu
semnificaţie simbolică, cum ar fi infinitatea de ochi care-l privesc pe erou,
simbolizând fiinţele încă nenăscute, oameni captivi ai propriei condiţii de a fi născut.

Tabloul al IV-lea îl prezintă pe Iona în gura „ultimului peşte spintecat”, respirând

acum alt aer. Dornic de comunicare în pustietatea imensă, îşi strigă semenii: „Hei,
oameni buni!”. Apar cei doi pescari care au în spinare bârnele, iar Iona se întreabă
de ce întâlneşte mereu „aceeaşi oameni”, sugerând limita omenirii captive în lumea
îngustată. Meditând asupra relaţiei dintre om şi Divinitate, Iona nu are nicio speranţă
de înălţare, dorind doar un sfat de supravieţuire. Drama umană este aceea a vieţii
apăsătoare, sufocante, din care nimeni nu poate evada în libertate. Şi deodată se
regăseşte: „Eu sunt Iona!”. Constată că viaţa de până acum a fost pe drumul greşit,
dar nu renunţă: „plec din nou”. Soluţia de ieşire pe care o găseşte Iona este aceea a
spintecării propriei burţi, care semnifică evadarea din propria carceră, din propriul
destin, din propria captivitate. Mitul labirintului şi metafora luminii din final („Răzbim
noi cumva la lumină”) susţin semnificaţia simbolică a piesei.

„Iona” de Marin Sorescu este o dramă neomodernistă, o parabolă dramatică prin

renunţarea la distincţia dintre specii, valorificarea mitului biblic, lipsa conflictului şi
a intrigii şi plasarea acţiunii în planul parabolei, aducând o înnoire radicală în teatrul
românesc.