“Testament”

de Tudor Arghezi

Unul dintre poeții care a conștientizat nevoia de schimbare în literatura, aplicând-o în cele
mai profunde niveluri ale creației este Tudor Arghezi, făcând parte din categoria celor mai
prolifici și mai originali poeți ai tuturor timpurilor. Prin opera sa, reînnoirea europeană a
lirismului capătă o nouă înfățișare, specific românească și, prin această faptă de creație, el se
impune ca cel mai însemnat poet al epocii sale.
Poezia argheziană devine artă a cuvântului, cunoscând mai multe dimensiuni, de la cea
filozofică, la cea erotică, ludică sau cea a universului miniatural, poetul dând dovadă de o
adevărată capacitate de “a folosi coardele instrumentarului poetic” (Nicolae Manolescu).
Critica literară susține că de la Eminescu lirica noastră nu a cunoscut prefaceri mai adânci,
Arghezi reușind să intuiască toate formele liricii moderne. Definiția metaforică a creației,
ceoncepția cu privire la procesul poetic și condiția creatorului constituie o temă predilectă a
lircii argheziene, surpinsă în diferite creații poetice precum „Flori de mucigai”, „Ex libris”,
„Testament”.
Debutul prorpiu-zis, prin volumul „Cuvinte potrivite” din 1927, a reprezentat un moment
de răscruce în scrisul arghezian și în lirica românească, titlul volumului evidențiind concepția
sa artizanală asupra artei literare. Una dintre creațiile poetice publicate în acest volum este
„Testament”, un poem ce constituie chintesența liricii argheziene.
Textul poetic face parte din modernismul eclectic, deoarece discursul liric este accesibil,
vocabularul conținând numeroși termeni din registrul popular, arhaic și regional, iar
modernitatea este conferită de asocierile metaforice, originale și de redefinirea conceptului de
frumos. Astfel, poezia devine o ars poetica, autorul exprimându-și concepțiile despre creație,
despre rolul creatorului, caracterul modern fiind conferit de utilizarea esteticii urâtului și a
relației dintre inspirație și tehnică poetică.
Discursul liric abordează o tematică specifică artelor poetice moderne, fiind exprimată
concepția despre creația literară, considerată o treaptă spre ascensiunea spirituală, o moștenire
transmisă generațiilor următoare. La baza compoziției operei se află alegoria, procedeu
artistic prin care creația este imaginată ca un proces secular ai cărui “actori” sunt străbunii,
poetul, urmașii acestuia.
Textul este conceput ca un monolog adresat unui „fiu” spiritual, ipotetic, termen ce poate
face referire atât la un poet din generația următoare, cât și la lectorul cu care eul liric inițiază
o comunicare „paternă” deschisă. Astfel, se remarcă subiectivitatea discursului poetic prin
formele verbale și pronominale la persoana I „mei”, „am prefăcut” și la persoana a II-a „te”,
„să urci”.
Viziunea modernă a autorului se remarcă la nivelul elementelor de structură, de
compoziție și de limbaj ale textului liric. Titlul, element paratextual, anticipează ideea
poetică, fiind în strnsă relație cu mesajul transmis prin discursul liric, cuvântul din titul având
două sensuri, denotativ și conotativ. În sens denotativ, termenul denumește actul întocmit de
o persoană care își exprimă dorințele referitoare la averea sa, iar în sens conotativ, sens
regăsit în poezia argheziană, titlul sugerează, într-un glas metaforic, convingerile autorilor cu
privire la sursele actului artistic, perceput ca o zestre.

1
 Poezia este structurată în cinci strofe, cu un număr inegal de versuri, particularitate ce
demonstrează apartenența la modernism. Discursul liric se concentrează asupra metaforei
„carte”, devenind un motiv de recurență, considerată o “treaptă” spre cunoaștere.
În incipitul discursului poetic se realizează o adresare poetică ce subliniază relația
parentală cu un lector abstract pentru care aduce un mesaj, trecând prin generații succesive.
Forma negativă a verbului „nu voi lăsa” accentuează valoarea deosebită a moștenirii, opera
literară, bunul cel mai de preț al poetului, pe care îl lasă moștenire prin „testament”
generațiilor viitoare. Procesul creației a început incă din clipa nașterii primilor oameni, fapt
creionat de metafora „seara răzvrătită”, experiența spirituală, drumul dificil al cunoașterii,
fiind koștenite de poet și oferite apoi urmașilor ca un posibil model moral.
În concepția argheziană, creația devine o inaugurare, “un prag de la care începe cu
adevărat poezia”, așa cum afirma Nicolae Manolescu. Ideea legăturii poetului cu strămoșii
este accentuată de metafora „osemintelor vărsate” în sufletul acestuia, într-o contopire fără
sfârșit. Cartea este percepută astfel ca un liant între generații, ca o punte de legătură între
trecut, prezent și viitor.
Poezia devine astfel o metamorfoză a lumii obiectuale, “sapa”, „brazda” transformându-se
în „condei”, „călimară”, devenirea progresivă dinspre obiectual spre spiritual fiind o acțiune
voluntară. Aflându-se într-o permanentă legătură cu tradițiile și istoria acestui neam, eul
poetic își identifică efortul creator, munca asiduă a țăranilor, „metafora sudoarea muncii
sutelor de ani” evidențiind șirul de suferințe pentru realizarea creației. Hiperbola “frământate
în mii de săptămâni” evocă truda nesfârșită a artistului de a găsi forma de expresie potrivită.
Asemeni unui orfeu modern, poetul plămădește arta sa din durere „surdă și amară ”,
poezia, o vioară, având rolul de a vindeca rănile trecutului, un rol cathartic, durerile neamului
fiind suherate de comparația „ca un țap înjunghiat”. Frecvența termenilor din câmpul
semantic al degradărilor creionează particularitatea creației poetice argheziene, estetica
urâtului, modalitate de creație preluată de la scriitorul francez Charles Baudelaire, autor al
volumului „Florile răului” ce consideră că orice aspect al realității, frumos sau urât, poate
deveni material poetic.
Ultima strofă evidențiază faptul că muza, “domnița” nu mai are aceeași însemnătate, ci
tehnica artistică începe să îi ia locul. În această strofă se regăsește o definiție concretă a
operei literare care, în viziunea argheziană, presupune osmoza dintre talent, “slova de foc”, și
trudă “slova făurită”, uniunea perfectă fiind evidențiată de comparația „Ca fierul cald
îmbrățișat în clește”. În ultimele versuri este creionată condiția creatorului considerat “rob” al
lectorului, în timp ce cititorul este „Domn”, căpătând un statut superior.
Modernismul de tip eclectic este evident și la nivelul elementelor de prozodie,
structurarea discursului în cinci secevențe inegale, cu măsură invariabilă, de 6-11 silabe,
demonstrând modernitatea operei, pe când folosirea rimei împerecheate reflectă preferința
pentru prozodia tradițională.
În concluzie, poezia „Testament” de Tudor Arghezi constituie o capodoperă a liricii
argheziene, o artă poetică modernă, a cărei autor a fost numir de Felix Adurca „un nou
Eminescu”.