Luceafărul- Mihai Eminescu

(Poem filozofico-alegoric)
I. GENERALITĂȚI
Știind că romantismul e un curent cultural care domină cultura europeană aproape un
secol (din sec. al XVIII-lea și cu precădere în prima jumătatea a sec. al XIX-lea) e ușor de
observat că acest spirit se conturează și în literatura română: mai întâi prin intermediul
scriitorilor pașoptisti, atingând apogeul prin creatia lui Mihai Eminescu - văzut de critica literară
„ultimul mare romantic european”.Trăsăturile esteticii romantice se regăsesc în opera
eminesciană prin teme precum: natura și iubirea, timpul, istoria, cosmosul, culminând cu
imaginea geniului, însă și prin motive literare, de exemplu: visul, soarta schimbătoare,
zădărnicia, noaptea, teiul, melancolia, lacul, trecerea ireversibilă a timpului, clipa. Alte principii
specific romantic sunt: amestecul genurilor și speciilor literare, căutarea absolutului, cultivarea
antitezei, accentuarea originalității, a noului, a profunzimii ca expresie a sufletului.
Specific romantismului este poemul lirico-filozofic, construit pe un schelet epic, servind
doar ca pretext pentru dezvoltarea unor stări și idei metafizice - este cazul poemului
alegoric ,,Luceafărul”, care apare în 1883, în Almanahul Societăţii Academice Social-Literare
„România Jună” din Viena și mai târziu în revista „Convorbiri literare” la Iași.
II.TITLUL e compus dintr-un substantiv articulat hotărât subliniind unicitatea stelei
care își urmează drumul pe orbita eternă controlată doar de puterea marelui Părinte; e o ipostază
ce se va metamorfoza și o va întâlni pe fată în vis. Dar titlul fixează în memoria colectivă și un
poem care aparține ,,patrimoniului românesc (...) un fel de proprietate spirituală a lui
Eminescu”. (Vladimir Streinu) Simbolic Luceafărul e geniul iar spațiul ceresc, în care
strălucește singuratic, simbolizează lumea gândirii.
III.TEMA.Poemul Luceafărul este o alegorie pe tema geniului, dar şi o meditaţie
asupra
condiţiei umane duale (omul e supus unui destin pe care tinde să îl depăşească), idei ce se ascund
în spatele aparentei povești de iubire.
Poemul este inspirat din basmul românesc Fata în grădina de aur, care cuprinde
povestea
unei frumoase fete de împărat izolată de tatăl ei într-un castel, de care se îndrăgosteşte un zmeu;
fata însă se sperie de nemurirea zmeului şi în respinge; zmeul merge la Demiurg, doreşte să fie
dezlegat de nemurire, dar este refuzat; întors pe pământ, zmeul o vede pe fată, care între timp se
îndrăgostise de un pământean, un fecior de împărat, cu care fugise în lume; furios, zmeul se
răzbună pe ei şi îi desparte prin vicleşug: peste fată prăvăleşte o stâncă, iar pe feciorul de împărat
îl lasă să moară în Valea Amintirii.M.Eminescu valorifică iniţial acest basm într-un poem
intitulat tot ,,Fata în grădina de aur”, dar modifică finalul: răzbunarea nu i se pare potrivită cu
superioritatea fiinţei nemuritoare, aşa că zmeul din poemul lui Eminescu rosteşte cu amărăciune
către cei doi pământeni: „Fiţi fericiţi – cu glasu-i stins a spus –/Atât de fericiţi, cât viaţa toată/Un
chin s-aveţi – de-a nu muri deodată!”; poemul este prelucrat în cinci variante succesive, schema
epică devenind pretextul alegoric al meditaţiei romantice;Interpretarea lui Mihai Eminescu: „În
descrierea unui voiaj în Ţările Române, germanul K. [Kunisch] povesteşte legenda Luceafărului.
Aceasta este povestea. Iar înţelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaşte nici
moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pământ nici e capabil de a
ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.”
Alte surse de inspiraţie: basmul Miron şi frumoasa fără corp; mitul zburătorului; surse
mitologice şi filosofice (antinomiile dintre geniu şi omul comun, din filosofia lui Arthur
Schopenhauer).
IV. STRUCTURA e realizată din 98 de catrene, în patru tablouri și două planuri -
terestru și cosmic.Se păstrează simetria între primul și cel de al patrulea tablou, care propun
interferența teluric–celest, în timp ce tablourile intermediare sunt, exclusiv, terestru, respectiv
cosmic: dragostea dintre fata de împărat şi Luceafăr; idila dintre Cătălin şi Cătălina; zborul
intergalactic al lui Hyperion; reîntoarcerea Luceafărului pe locul lui din cer.
V. ANALIZA ȘI INTERPRETARE
Tabloul I dezvăluie o splendidă poveste (fantastică) de dragoste dintre o fată de împărat și
Luceafăr. Copleșită de dor, fata îl invocă și acesta se metamorfozează, de două ori, din elemente
eterne, primordiale - cer și mare, noapte și soare, însă, fata refuză să-l urmeze, cerându-i să
renunțe la nemurire- sacrificiu acceptat fără echivoc de către Luceafăr: ,,Da, mă voi naște din
păcat/ Primind o altă lege;’’. Pentru că sunt din lumi diferite (finit și infinit) au nevoie de un
tărâm mediator, reprezentat în poem de vis și oglindă. La nivel stilistic se remarcă, încă din
debutul poeziei, rolul superlativului popular ,,O prea frumoasă fată” și al comparației ,,cum e
Fecioara…” prin care se subliniază unicitatea - ființa pămâteană stăpânită de nostalgia
infinitului; epitetele: ,,păr de aur”, ,,feței străvezii”, ,,ochii mari și minunați” și comparația
,,ca două patimi” conturează portretul angelic-demonic al celui întrupat. ,,Cobori în jos…” e o
licență poetică menită să indice coborârea din lumea infinită în lumea artificialului, banalului.
Cadrul nocturn și motivele literare, precum: castelul, seara, zburătorul, zădărnicia, dorul
accentuează romantismul; planurile, terestru și cosmic, sunt semnificative pentru reprezentanții
celor două lumi, a căror dialog creează o atmosferă gravă, ceremonioasă.
Tabloul al II-lea surprinde portretul omului comun în ipostaza vicleanului paj- Cătălin, care
o va seduce pe naiva Cătălina printr-un joc sentimental. Identitatea numelor atrage atenția
asupra asemănării celor doi.Chiar dacă, fata încă visează la cel care ,,se înalță tot mai sus ”,
mărturisește dilema, se distanțează treptat de ipostaza onirică și se lasă cucerită de cineva
asemeni ei: ,,Te-ai potrivi cu mine”. Tabloul valorifică spațiul terestru, diurn, în care se
regăsesc motive specific eminesciene: seara, teiul, luna, codrul. Valoarea stilistică a
diminutivelor: ,,obrăjei”, ,,copilaș”, binișorul” , drăgălaș” este de crea portretele oamenilor
simpli/ comuni și de a reda atmosfera familiară.
Tabloul al III-lea cuprinde călătoria intergalactică a Luceafărului-Hyperion, traversarea
spre tărâmul începutului/ genezei: ,,Vedea ca-n ziua cea dintâi”, adică e o călătorie
clarificatoarea, o iluminare: odată cu zborul cosmic, ,,cel ce merge deasupra”, hyper-eonul
înțelege atotputernicia principiului ,,Unu”, care poate fi asimilită în contextul creștin cu
Dumnezeu Tatăl, Izvorul. Demiurgul și Hyperion sunt de aceeași esență, de aceea nu poate fi
modificată ordinea lumii, în schimb Tatăl-Demiurg îl îndeamnă să înțeleagă singur Totul, prin
simpla întoarcere a privirii: ,,Întoarce-te, te-ndreaptă/ Spre-acel pământ rătăcitor/ Și vezi ce
așteaptă”. Explicațiile pe care i le dă sunt prilej de conturare a antitezei dintre cele două lumi:
muritorii se bazează pe noroc, omul de geniu se află dincolo de timp și spațiu, capabil de a
împlini idealuri înalte, capabil de supremul sacrificiu. Planul este doar cosmic și modul de
manifestare a Demirgului este Cuvântul/Logosul, de aceea dialogul (presupus) dintre cei doi -
glacial, sentențios - doar se aude, nu se vede esența eternă și absolută - ,,Părintele”.
Tabloul al IV-lea este construit simetric față de primul, prin interferența celor două planuri
terestru-cosmic. Idila Cătălin-Cătălina are loc într-un paradis terestru autohton: ,,Sub șirul lung
de mândri tei” în care ea încă trăiește nostalgia astrului iubirii, de aceea îl invocă pentru a treia
oară. Dar Luceafărul-Hyperion, nu se mai transfigurează, doar oferă un răspuns pentru ceea ce ea
trăiește: o fericire efemeră opusă unicității și solitudinii lui. La nivel stilistic se remarcă
epitetele definitorii pentru cele două lumi:,,chip de lut” și ,,cerc strâmt” în antiteză
cu ,,nemuritor și rece” etern în ,,lumea ”sa , întors la propria menire, nu mai cade.
VI.ORIGINALITATEA operei eminesciene e greu de sintetizat în câteva rânduri, însă
se pot observa elementele definitorii în poemul menționat. M. Eminescu se distinge în
poemul ,,Luceafărul ” prin organizarea versurilor, îndepărtându-se de modelul folcloric,
valorificarea mai multor registre lingvistice - colocvial, filozofic, arhaic și puține neologisme-
reușind să păstreze puritatea limbajului prin prezența termenilor latini, ceea ce conferă
muzicalitate. De asemenea, călătoria intergalactică a luceafărului este considerată ca o
descriere unică în literatura universală, iar scenele de iubire dintre cei doi copilandri corespund
unui scenariu și unei naturi specific eminesciene: se petrec departe de lume, în liniște și
singurătate, sub crengile de tei înflorite, în pacea codrului, când luna răsare.
VII. CONCLUZII
Liric prin intensitatea emoției, dramatic prin organizarea sa și epic prin desfășurarea
imaginilor, poemul lui M. Eminescu exprimă complexitatea concepției poetice, sensurile adânci
despre puritate și fericire, despre viața omului de rând – cu dorințe și pasiuni efemere - o lume
artificilă, în paralel cu inteligența superioară – ipostaza geniului- o lume care poartă în sine
spațiul infinit și indefinit. Poemul nu este doar despre însigurarea geniului, ci și despre drama
ființei muritoare care aspiră la nemurire, omul care tinde mereu să scape de sub sceptrul
timpului și de aceea își acceptă fericirile și nefericile, dar are tendința de a dobândi un destin
cosmic, nemuritor. Luceafărul se re-întorce în Unicitate și lumea de jos a învățat să-și ridice
ochii spre Dincolo. Poemul este o alegorie a geniului, dar și o dramă a ființei muritoare care
aspiră la nemurire și care rămâne cu o treaptă mai jos, dobândind o dimensiune a
fericirii. ,,Luceafărul” a fost considerat nu numai o alegorie, ci și un poem al dualității omului:
trăind pe pământ păstrează amintirea originii divine - cum afirmă N. Manolescu.
George Călinescu afirma: „Luceafărul e mintea contemplativă, apollinică, cu o scurtă
criză dionisiacă, aspirând fericirea edenică a topirii în natură.”