MOARA CU NOROC – Ioan Slavici Nuvelă realistă psihologică Scriitor afirmat la sfârșitul secolului al XIX-lea, Ioan Slavici este unul dintre adepții realismului clasic. Publicată în 1881 în volumul de debut ”Novele din popor”, nuvela realistă de factură psihologică ”Moara cu noroc” devine una dintre scrierile reprezentative pentru viziunea moralizatoare a lui Ioan Slavici asupra lumii și asupra vieții satului transilvănean. ”Moara cu noroc” este o nuvelă, prin urmare specie epică în proză cu un fir narativ central și construcție epică riguroasă, cu conflict concentrat. Personajele relativ puține scot în evidență evoluția personajului principal, puternic individualizat. Este o nuvelă psihologică deoarece înfățișează frământările de conștiință ale personajului principal, care trăiește un conflict interior, moral, transformându-se sufletește. Analiza se realizează prin tehnici de investigare psihologică: monolog interior, stil indirect liber, scene dialogate însoțite de notația gesticii și a mimicii. Analiza psihologică este pusă în slujba unei teze morale: goana după înavuțire cu orice preț distruge echilibrul interior și liniștea familiei. Avertismentul bătrânei din incipit, expresie mentalității tradiționale, este ignorat de Ghiță – atras de mirajul banilor. Este o nuvelă realistă prin trăsăturile manifestate la nivelul conținutului: tema familiei și a dorinței de înavuțire, obiectivitatea perspectivei narative, includerea unor personaje tipice pentru o categorie socială (Ghiță este cârciumarul cu trai modest, dornic de îmbogățire, Pintea este jandarm, Lică este sămădău dar și tâlhar), analiza psihologică, verosimilitatea, prezentarea veridică a societății ardelenești din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, precizarea unor toponime reale (Arad, Ineu, Oradea Nouă), tehnica detaliului semnificativ în descriere (drumul și locul de la Moara cu noroc) și în portretizare (Lică Sămădăul). O trăsătură a realismului este perspectiva narativă obiectivă. Întâmplările din nuvelă sunt relatate la persoana a III-a, de către un narator detașat, omniscient și omniprezent. Interferența dintre planul naratorului și cel al personajelor de realizează prin folosirea stilului indirect liber (”Ana își călcă pe inimă și se dete la joc. La început se vedea că a fost prinsă de silă; dar ce avea să facă? La urma urmelor, de ce să nu joace?”). Pe lângă perspectiva obiectivă a naratorului apare tehnica punctului de vedere în intervențiile simetrice ale bătrânei, din incipitul și din finalul nuvelei. Soacra afirmă în discuția cu Ghiță de la început: ”Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă-i vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”, iar la sfârșit atribuie întâmplările tragice din nuvelă destinului necruțător: ”așa le-a fost dată!...”. Cele două afirmații constituie tezele morale ale nuvelei. ”Moara cu noroc” are ca temă consecințele nefaste și dezumanizante ale dorinței de îmbogățire, în contextul pătrunderii relațiilor capitaliste în satul transilvănean. Tema poate fi privită din mai multe perspective. Din perspectivă socială, nuvela arată încercarea lui Ghiță de a-și schimba statutul social (din cizmar vrea să devină cârciumar) și de a asigura familiei sale un trai îndestulat. Din perspectivă moralizatoare, scriitorul descrie consecințele nefaste ale dorinței de a avea bani. Din perspectivă psihologică, nuvela prezintă conflictul interior trăit de Ghiță, care, dornic de prosperitate materială, își pierde treptat încrederea în sine și în familie. Întrucât nuvela este realistă, spațiul și timpul sunt bine precizate. Cârciuma de la Moara cu noroc este așezată la răscruce de drumuri, izolată, înconjurată de pustietăți întunecoase. Descrierea inițială a locurilor anticipează deznodământul tragic: ”culmea dealului pleșuv”, ”locurile rele”, ”cinci cruci stau înaintea morii”. Acțiunea se desfășoară pe parcursul unui an, între două repere temporale cu valoare religioasă: de la Sfântul Gheorghe până la Paștele din anul următor, când apa și focul purifică locul. Alcătuită din 17 capitole, cu prolog și epilog, nuvela are un subiect concentrat. În expozițiune, descrierea drumului care merge la Moara cu noroc și a locului în care se află cârciuma fixează cadrul acțiunii. Ghiță, cizmar sărac, hotărăște să ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc pentru a câștiga bani mai mulți și mai repede. O vreme, afacerile îi merg bine, iar primele semne ale bunăstării și armoniei în care trăiește familia lui nu întârzie să apară – este sugestivă scena numărării banilor, sâmbătă seara. Apariția lui Lică Sămădăul, șeful porcarilor și al turmelor de porci din împrejurimi, la Moara cu noroc, constituie intriga nuvelei și declanșează conflictul interior al lui Ghiță, în același timp tulburând echilibrul familiei. Lică îi cere să-i spună cine trece pe la cârciumă, iar Ghiță își dă seama că nu poate rămâne la Moara cu noroc fără acordul Sămădăului. Mai întâi, Ghiță își ia toate măsurile de apărare împotriva lui Lică: merge la Arad să cumpere două pistoale, își face rost de doi câini și își angajează încă o slugă, pe Marți, ”un ungur înalt cât un brad”. Desfășurarea acțiunii ilustrează procesul înstrăinării cârciumarului față de familie și al dezumanizării provocate de dorința de îmbogățire prin complicitatea cu Lică. Datorită generozității Sămădăului, starea materială a lui Ghiță ajunge tot mai înfloritoare, numai că Ghiță începe să-și piardă încrederea în sine. Cârciumarul devine interiorizat, mohorât, violent; îi plac jocurile crude, primejdioase, se poartă brutal cu Ana – pe care o protejase până atunci – și cu copiii. La un moment dat ajunge să regrete că are familie și copii, pentru că nu-și poate asuma total riscul îmbogățirii alături de Lică. Dornic să facă avere, se îndepărtează treptat de Ana și devine complicele lui Lică la diverse nelegiuiri, primind în schimb bani obținuți din jafuri și crime. Este anchetat în două rânduri, acuzat de complicitate la jaf și chiar de uciderea unei femei și a unui copil, dar este eliberat ”pe chezășie”. Își pierde imaginea de om cinstit pe care o avea în fața oamenilor. Frământările și neputința de a ieși din înțelegerea cu Lică alternează cu momentele de sinceritate în care îi cere iertare soției. Cârciumarul se aliază cu jandarmul Pintea, fost hoț de codru și tovarăș al lui Lică, pentru a-l da în vileag pe Sămădău, însă nu este cinstit nici față de acesta, căci dorește să păstreze o parte din banii obținuți din afaceri necurate. Punctul culminant este reprezentat de episodul în care este evidentă dezumanizarea lui Ghiță. La sărbătorile de Paște, Ghiță își aruncă soția în brațele Sămădăului, lăsând-o singură la cârciumă, în timp ce el merge să-l anunțe pe jandarm că Lică are asupra lui bani furați. Dezgustată de lașitatea soțului și fără să știe motivul real pentru care acesta plecase, într-un gest de răzbunare disperată, Ana i e dăruiește lui Lică deoarece, spune ea, în ciuda nelegiuirilor comise, Lică e ”om”, pe când Ghiță ”nu e decât muiere îmbrăcată în straie bărbătești”. Deznodământul este tragic. Dându-și seama că soția l-a înșelat, Ghiță o ucide. La rândul lui, este omorât de Răuț, din ordinul lui Lică. Un incendiu provocat de oamenii lui Lică mistuie cârciuma de la Moara cu noroc. Pentru a nu cădea viu în mâinile lui Pintea, Lică se sinucide izbindu-se cu capul de un copac. Nuvela are final moralizator, sancționarea protagoniștilor este pe măsura faptelor. Singurele personaje care supraviețuiesc sunt bătrâna și copiii, ființe morale și inocente. Astfel că titlul nuvelei este mai degrabă ironic. Toposul ales, cârciuma numită Moara cu noroc, ajunge să însemne mai curând ghinion și nenorocire, deoarece câștigurile obținute aici ascund nelegiuiri. ”Moara cu noroc” este o nuvelă psihologică, prin urmare conflictul central este moral, interior. Personajul principal, Ghiță, oscilează între dorința de a rămâne om cinstit, pe de o parte, și dorința de a se îmbogăți alături de Lică, pe de altă parte. Conflictul exterior constă în confruntarea dintre cârciumarul Ghiță și Lică Sămădăul. Orbit de patima banului, Ghiță se simte vulnerabil față de Lică, deoarece are familie și ține la imaginea sa de om cinstit în fața lumii. Obișnuit cu independența, Ghiță se vede constrâns să accepte subordonarea față de Lică, ceea ce îl va dezechilibra interior. În nuvelă, accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe construcția personajelor, care par să aibă un destin prestabilit. Ghiță este cel mai bine conturat personaj în nuvela lui Slavici, un personaj ”rotund”, care trăiește un proces al dezumanizării, cu frământări sufletești și ezitări. Destinul lui ilustrează consecințele nefaste ale dorinței de îmbogățire. Relația cu celelalte personaje îi nuanțează evoluția. Declinul său moral se declanșează din momentul în care Lică Sămădăul vine la Moara cu noroc și se folosește de patima cârciumarului pentru bani. Modalitățile de caracterizare variate redau complexitatea personajului principal. Frământările și transformările sale interioare sunt urmărite prin tehnicile analizei psihologice: notarea gândurilor de către narator (”ursuz, se aprindea pentru orișice lucru de nimic, nu mai zâmbea ca mai înainte, ci râdea cu hohot, încât îți venea să te sperii de el”), monologul interior (”Ei! Ce să-mi fac?... Așa m-a lăsat Dumnezeu!... Ce să fac dacă e în mine ceva mai tare decât voința mea?”) sau stilul indirect liber (”Dar acești trei ani atârnau de Lică. Dacă se punea bine cu dânsul, putea să-i meargă de minune, căci oamenii ca Lică sunt darnici. E numai vorba ce va fi cerând Lică pentru ceea ce dă”). Modificările morale și de comportament ale lui Ghiță sunt percepute curând de Ana, din a cărei perspectivă naratorul realizează caracterizarea directă a bărbatului: ”sâmțea că de câtva timp bărbatul ei s-a schimbat”. Dialogul este reprezentativ pentru ilustrarea unor trăsături de caracter (autocaracterizare): ”- Lică, tu trebuie să înțelegi că oamenii ca mine sunt slugi primejdioase, dar prieteni neprețuiți”. Ana suferă esențiale transformări interioare care îi oferă scriitorului posibilitatea unei fine analize a psihologiei feminine. La început o femeie devotată căminului, protejată mai întâi de mamă apoi de soț, reprezentând un ideal de feminitate (”Ana era tânără și frumoasă, Ana era fragedă și subțirică”), ea este împinsă în brațele Sămădăului și apoi ucisă de Ghiță fiindcă l-a înșelat. Lică rămâne pe tot parcursul nuvelei un om egal cu sine, ”un om rău și primejdios”. Sămădău și tâlhar, este necruțător cu trădătorii dar generos cu aceia care îl sprijină în afacerile necurate, hotărât și crud. Trăsăturile personajelor se desprind din fapte, vorbe, gesturi și din relațiile care se stabilesc între acestea (caracterizare indirectă). De asemenea, naratorul realizează portrete sugestive, iar detaliile fizice relevă trăsături morale sau statutul social (de exemplu, portretul Sămădăului: ”Lică era porcar, însă dintre cei care poartă cămașă subțire și albă ca floricelele, pieptar cu bumbi de argint și bici de carmajin”). Stilul nuvelei este sobru, concis, fără podoabe. Limbajul naratorului și al personajelor valorifică aceleași registre stilistice: regionalisme din Ardeal, limbaj popular, oralitate (pieptar, bumbi, bici, carmajin). ”Moara cu noroc” de Ioan Slavici este o nuvelă realistă – prin temă, tipologia personajelor și stil – și o nuvelă psihologică pentru că urmărește conflictul interior, frământările în planul conștiinței personajelor. Observarea este detaliată, minuțioasă, analiza psihologică este pusă în slujba unei teze morale.