Consiliul ştiinţific Acad. Dumitru PROTASE, Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca Prof. univ. Toader NICOARĂ, Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca Dr. Volker WOLLMANN, Gundelsheim, Germania Colegiul de redacţie Corneliu GAIU Lavinia MOLDOVAN Radu ZĂGREANU George G. MARINESCU Virgil MUREŞAN Horaţiu BODALE Orice corespondenţă referitoare la publicaţia “Revista Bistriţei” se va adresa: Complexul Muzeal Bistriţa-Năsăud Str. Gen. Grigore Bălan, nr. 19 420016 Bistriţa Tel./fax: 0263-211063 E-mail: complexmuzealbn@yahoo.com 2 Toute corespondance sera envoyée a l’adresse: Complexul Muzeal Bistriţa-Năsăud Str. Gen. Grigore Bălan, nr. 19 420016 Bistriţa Tel./fax: 0263-211063 E-mail: complexmuzealbn@yahoo.com Roumanie Complexul Muzeal Bistriţa-Năsăud 2019 3 © Complexul Muzeal Bistrița-Năsăud ISSN 1222-5096 Editura Accent, 2019 Cluj-Napoca www.edituraaccent.ro Coperta I: Octavian Smighelschi – Iconostasul bisericii din Ilva Mare. 4 CUPRINS Victor V. VIZAUER Primele supranume de familie în Transilvania medievală (secolul al XIV-lea) ............................................................. 7 The first family surname in medieval Transylvania (XIV century) Mihai Florin HASAN Încă ceva despre Mircea cel Bătrân, înrudirile și rubedeniile sale. Completări genealogice și familiale ................................................................................................................................... 16 A few more Facts about Mircea the Elder, His Relatives and Kinfolk. Bloodline and Familial Relations Addendums Lidia GROSS Considerații privind actele și scriptele breslelor din Transilvania (secolele XV-XVI)................................................. 61 Considerations on documents and scripts Guilds from Transylvania (XV-XVI) Emilia MĂȚAN DRAGOSTE Implicațiile ornamentului arhitectural în discursul identitar național. Studiu de caz: Ungaria în perioada Dualismului ............................................................................................................. 73 Implications of the Architectural Ornament on the National Identitary Discourse. Case Study: Hungary in the Dualist Era Alexandru Constantin CHITUȚĂ Spre o pictură național-bisericească sau integrarea motivelor identitar-naționale în decorația compozițiilor monumentale bisericești promovate de Octavian Smigelschi ......................................... 79 To a national-church painting or integration of identity-national motives in the decoration of compositions monumental church promoted by Octavian Smigelschi Petre DIN Grigore Romalo și Primul Război Mondial. Anul 1917 ................................................................................................... 94 Grigore Romalo and the First World War. The year of 1917 Alexandru BUCUR Vasile MĂRCULEȚ Participarea românilor din fostul județ Timiș-Torontal la Primul Război Mondial (1914-1918)............................. 101 Romanians from the Former County of Timiș-Torontal that Participated in the First World War (1914-1918) Dr. Vasile MĂRCULEŢ Dr. Alexandru BUCUR Contribuția fostului județ Mureș-Turda la «Fondul Jertfelor Liniei Demarcaționale» (1919) ....................................... 124 The Contribution of the former Mureș-Turda County to the “Border Line Victim’s Fund” (1919) 5 Adrian ONOFREIU Contribuții documentare referitoare la situația administrației județului Năsăud (1928-1929) ............................... 129 Dokumentarishe Beitragen zu der Lage der Verwaltung des Kreises Bistritz-Nassod 1928-1929 Simona NICOARĂ Serbările «înfrățirii culturale» din 1924. Astra la București, Breaza și Vălenii de Munte ......................................... 144 Célébrations « du jumelage culturel» de 1924. Astra à Bucarest, Beeaza et Vălenii de Munte. Mihai Teodor NICOARĂ Universitatea din Cluj și relațiile interuniversitare cu străinătatea (1919-1940) ........................................................ 150 University of Cluj and Interuniversity Relations with Abroad (1919-1940) Alexandru DĂRĂBAN Propuneri de trimitere în lagărele de muncă forțată a unor locuitori din fostul județ Năsăud (actual Bistrița-Năsăud) .............................................................................. 164 Propositions pour l’envoi en camp de travail forcé des habitants du département de Năsăud (actuellement Bistrița-Năsăud) 6 Încă ceva despre Mircea cel Bătrân, înrudirile și rubedeniile sale. Completări genealogice și familiale Mihai Florin HASAN Cuvinte cheie: Basarabi, Genealogie, Radu I, doamna Kalinikia, Țara Românească. Keywords: Basarab dinasty, Genealogy, Radu the Ist, Kalinikia, Vallachia. Acest studiu vine ca o completare și o clarificare la un studiu anterior al nostru1, ce cuprindea trimiteri și la familia domnitorului muntean amintit în acest titlu. În urmă cu șapte ani nu realizasem încă toate conexiunile, care să ne conducă spre soluțiile genealogice pe care le propunem în aceste rânduri. De ce soluții? Deoarece acestea nu privesc doar persoana mamei domnitorului, ci și pe acela al soțiilor sale, care părea pe atunci rezolvată: Mircea avusese o singură soție, o aristocrată maghiară și un singur fiu legitim ce i-a urmat la tron, Mihail. Propunem acum o nouă soluție: cel puțin două soții și mai mulți fii legitimi. Andrei Pippidi a adus, extrem de recent, noi clarificări acestei probleme2, dar credem că mai putem adăuga o serie de astfel de clarificări. Rămân încă de integrat în această schemă genealogică Aldea, boierul donator la Kutlumus, „mănăstirea noastră”3, după expresia acelui jupan, apoi Layk acel fiu amintit al lui Mircea ca fugit de la curtea lui Sigismund de Luxemburg4, dar și alte aspecte. Demarăm acest studiu printr-o coborâre explicativă asupra unui termen latin extrem de important în ecuația acestei demonstrații: consanguineus. L-am mai amintit și în studiul din 2012, dar atunci nu i-am perceput adevărata importanță și acest fapt ne-a dus pe o pistă greșită, pe care cu această ocazie dorim să o amendăm și să o corectăm. Adevărata valoare a termenului și înțelegerea sa profundă pentru familiile medievale ni s-a reliefat în studiul dedicat familiei nobiliare de Șintereag5. Atunci am realizat că acest termen nu este unul simplu, utilizat pentru a reliefa relații de familie vagi sau termeni de curtoazie. Este un termen extrem de precis conectat real cu relațiile de sânge pe linie masculină în special, dar nu exclusiv, dintr-un strămoș comun6. De data aceasta le vom puncta genealogic pentru a indica realitatea concretă a legăturii de sânge. Astfel vom explica, fără urmă de dubiu, ceea ce ne-am propus în acest studiu dedicat rubedeniilor lui Ioan Mircea, de la a cărui moarte au trecut deja 601 ani. 1 Mihai-Florin Hasan, „Aspecte ale relațiilor matrimoniale dinastice munteano-maghiare din secolele XIV-XV”, în Revista Bistriței, no. 27, 2013, pp. 128-159. 2 Andrei Pippidi, „Despre „Dan voievod”. Rectificări cronologice și genealogice”, în Studii și Materiale de Istorie Medie (SMIM) no. XXXI, Editura Istros, Brăila, 2013, pp. 47-96. 3 Documenta Romaniae Historica, seria B, Țara Românească, vol. I, Editura Academiei RSR, București, 1966, doc. 19, p. 47 (în continuare DRH, B). 4 Documenta Romaniae Historica, seria D, Relații între Țările Române, vol. I (1222-1456), Editura Academiei RSR, București, 1977, doc. 172, p. 273 (mai departe DRH, D). 5 Mihai-Florin Hasan, „Familia nobiliară de Șintereag [Somkerek] și evoluția acesteia de la finalul epocii angevine până în timpul jagellonilor [secolele XIV-XVI] A. Dinamica unui domeniu familial 1382-1481”, în Revista Bistriței, no. 29, 2015. Mai departe Somkereki I. 6 Nu vom reveni asupra acestor aspect tehnice pe care le-am discutat cu prilejul discuțiilor legate de genealogia neamului Becsegergely, vezi Somkereki I. Mihai Florin HASAN, doctor în istorie, profesor la Seminarul Teologic Ortodox din Cluj-Napoca, email: hasanmihai@gmail.com Revista Bistriței XXXIII/2019, pp. 16-60 16 Un exemplu regal de la care vom porni pentru a demonstra realitatea consangvinității documentare este o scrisoare a regelui Eduard al III-lea al Angliei (1327-1377) către regele Ludovic I cel Mare al Ungariei (1342-1382) pe care îl numea consanguineo nostro7. Actul datează din anul 1346 și este o urmare a ambasadei abatelui Siegfried la curtea Angliei și care a generat răspunsul regelui englez8. În cele două scrisori regale (scrisoarea răspuns și scrisoarea credențială a ambasadorului) regele englez a subliniat de fiecare dată relația sanguină a celor doi regi dintr-un strămoș comun: „Magnifico Principi, Domino Lodowico, Dei gratia, Regi Hungariae Illustri, consanguineo suo carissimo, Edwardus, eadem gratia Rex Franciae et Angliae et Dominus Hiberniae, salutem et votiuis semper successibus gloriari. Serenitatis Vestrae Litteras super morte probrosa et lugubri, clarae memoriae, Andreae Regis Siciliae, Fratris Vestri, per venerabilem virum, Siffridum Abbatem Sancti Benedicti iuxta fluuium Goron, ambassiatorem vestrum missas, recepimus”9, respectiv „Magnifico Principi, Domino Lodowico, Dei gratia, Regi Hungariae Illustri, Consanguineo suo carissimo: Edwardus etc. in desolatione solatium cum salute”10. Ambele adresații regale conțin trimiteri explicite la faptul că cei doi regi sunt consângeni. Cine este strămoșul lor comun? Conform celor mai simple genealogii, ce se găsesc în orice lucrare dedicată subiectului genealogic al familiei Capețiene (cu ramura Angevină aferentă) sau chiar pe internet, strămoșul comun este regele francez Ludovic al VIII-lea (1187-1226, r: 1223-1226). Acesta a fost căsătorit cu Blanca de Castilia (1188-1252), iar printre urmașii lor s-au numărat viitorul rege al Franței Ludovic al IX-lea cel Sfânt (12141270, r: 1226-1270) și Carol I, rege al Siciliei (1226/1227-1285; r: 1266-1285), fondator al celei de-a doua dinastii d’Anjou și străbunicul regelui Carol I al Ungariei (mai cunoscut și mai popular ca și Caroberto sau Carol Robert, cu toate că numele său regal a fost „Carolus”/Carol, 1288-1342, r. efectiv: 1308-1342). Ludovic VIII ∞ Blanca de Castilia (G1) ________________________________|______________________________ Ludovic IX Fr. Carol I Sic. (G2) | | Filip III Fr. Carol II Sic. (G3) | | Filip IV Fr. Carol Martell (G4) | | Isabella Fr. ∞ Eduard II Angl. Carol I Ung.∞ 4. Elisabeta P. (G5) | | Eduard III Angl. Andrei Sic. Ludovic I Ung. (G6) Tabel genealogic 1. Strămoșii comuni ai regilor Eduard al III-lea și Ludovic I al Ungariei conform legilor consangvinității masculine, așa cum erau înțelese în Evul Mediu. La a VI-a generație în descendență directă din Ludovic al VIII-lea Capet și Blanca de Castilia, regele Eduard al III-lea și regele Ludovic I-ul erau veri la a 4-a spiță după moșii lor Ludovic al IX-lea și Carol I, care fuseseră frați buni dintr-o căsătorie legitimă și recunoscută de către Biserica Romană. Regele Eduard își exprima condoleanțele pentru uciderea vărului său Andrei, răposatul rege al Siciliei, și îl asigura pe vărul 7 Printre primele mențiuni ale acestei scrisori în studii dedicate relațiilor anglo-maghiare vezi Alexander Fest, „Political and Spiritual Linksbetween England and Hungary”, în The Hungarian Quarterly, vol. 1, Society Of The Hungarian Quarterly, Budapest, 1936, p. 77. Reluat mai apoi într-un studiu mai complex: Sándor Fest, „Anglo-Hungarian Historical and cultural relations”, în Angol Filológiai Tanulmányok (Hungarian Studies in English), no. 4, CAHS, University of Debrecen, 1969, pp. 5-44. La http://www.jstor.org/stable/41261582. O analiză complexă asupra traseului efectuat de către aducătorul scrisorii, vezi la Sarolta Homonnai, „Western Europe and Hungary in 1346 as reflected in the daily life of a diplomatic mission”, în Chronica, no. 5, Budapest, 2005, pp. 85-96. Textul a fost publicat de către Georgius Fejér, Codex Diplomaticus Hungariae Ecclesiasticus ac Civilis, vol. IX-1, Typis Typogr. Regiae Vniyersitatis Vngaricae, Budae, 1833, doc. 205, pp. 368-369 (mai departe, Fejér, CDHEC). 8 Sarolta Homonnai, „Western Europe and Hungary in 1346 as reflected in the daily life of a diplomatic mission”, în Chronica, no. 5, Budapest, 2005, pp. 86-88. 9 Fejér, CDHEC, vol. IX-1, doc. 205, pp. 368-369. 10 Ibidem, doc. 206, p. 370. 17 regal de tot suportul său în cadrul campaniei sale napolitane. În acest prim caz pe care l-am adus în discuție consangvinitatea, relația de sânge, de neam, de clan nu este o „poveste” de curtoazie. Regele Angliei știa că sunt rude bune după un strămoș comun și puncta acest fapt în două acte oficiale. În anul 1285 regina Maria a Siciliei, soția lui Carol al II-lea al Siciliei, fiica regelui Ștefan al V-lea al Ungariei și a Elisabetei Cumana, pe când se străduia să adune suma de răscumpărare a soțului său capturat de către aragonezi11 a confirmat faptul că a primit suma de 800 de uncii de aur de la consângeanul ei, regele Eduard I al Angliei: „…ab Excellentissimo Principe Domino Heudoardo Dei gr. illustri rege Angliae, Charissimo Consanguineo nostro, 800. vncias auri ponderis generalis pro valore duorum millium librarum”12. Explicită este și valoarea convertită în 2000 de livre a unciilor de aur. Cum putea fiica unui lider tribal cuman, a unui regulus paganorum, să fie consângeana ilustrului și îndepărtatului rege al Angliei, care totuși contribuia la acest preț de răscumpărare a lui Carol al II-lea tocmai prin legătura sângelui? Legătura de sânge se făcea prin soțul Mariei, regele Carol al II-lea, a cărui mamă, Beatrice de Provence (1229-1267) era fiica contelui de Provence, Ramon IV Berenguer. O altă soră a ei, Eleonora (1223-1291), a fost regină a Angliei și mama regelui Eduard I (1239-1307, r: 1272-1307), deci regina Neapolelui se referea la rudele de sânge ale soțului său, care prin matrimoniu, deveniseră și rudele sale de sânge. Ramon IV Berenguer ∞ Beatrice de Savoia (G1) ________________________________|______________________________ Eleonora∞Henric III Angl. Beatrice∞Carol I Sic. (G2) | | Eduard I Angl. ∞Eleonora de Castilia Carol II Sic. (G3)∞Maria de Ung. Tabel genealogic 2. Relația de consangvinitate dintre Eduard I și Carol al II-lea ce este denumită în cazul celor doi veri primari (G3) cu forma masculină de consobrini (masc., consobrinus, -i; fem., consobrina, -e), adică veri primari sau veri după surori. În acest caz strămoșul comun este contele Ramon al IV-lea. Este un caz de consangvinitate transmisă prin femei de la un strămoș comun. În 1199 regele Ottokar I al Boemiei invoca consangvinitatea ca motiv al divorțului său13, din moment ce prima sa soție, Adelheide de Meissen, cu care s-a căsătorit în 117814 se înrudea cu el în a șasea generație prin consobrini. Henric de Schweinfurt ∞Gerberga de Hennenberg (G1) ________________________________|______________________________ Eilika∞Ordulf de Saxonia (G2) Judith∞ Vretislau IB. | | Vretislau II B. Magnus de Saxonia (G3) | | Vladislav I B. Eilika de Saxonia (G4) | | Vladislav II B. Albert Ursul de Anhalt (G5) | | Ottokar I B Hedwiga de Brandenburg(G6) | Adelheidde Meissen (G7) Tabel genealogic 3. Relația de consangvinitate dintre Ottokar I și prima sa soție, Adelheid de Meissen, (G6-G7, veri de gradul 4 în descendență 1) prin consobrine, strămoșul comun fiind Henric de Schweinfurt. 11 Alexander Fest, „Political and Spiritual Links between England and Hungary”, în The Hungarian Quarterly, vol. 1, Society of the Hungarian Quarterly, Budapest, 1936, p. 77. 12 Fejér, CDHEC, vol. V-3, pp. 309-310. Vezi și vol. VII-2, doc. 376, p. 109. 13 Ibidem, VII-5, doc. 81, p. 151. 14 Martin Wihoda, Vladislaus Henry: the formation of Moravian identity, Brill Academic Publishers, Boston, 2015, pp. 15, 299. 18 Interesant în cazul lui Ottokar I al Boemiei și a divorțului său din 1199 este faptul că regele ceh s-a căsătorit cu prințesa Constanța de Ungaria15, adică tot cu o rudă de sânge, apropiată sangvin, după cum vom arăta mai jos. Vazul (G1) ________________________________|_________________________ Andrei I Bela I (G2) | Adelheid de Ung. ∞Vretislav II al B. Geza I (G3) | Vladislav I al B. Almos (G4) | Vladislav II B. Bela II (G5) | Ottokar I al B. Geza II (G6) | Bela III (G7) | Constanța de Ungaria (G8) Tabel genealogic 4. Relația de consangvinitate dintre Ottokar I al Boemiei și cea de-a doua sa soție, Constanța de Ungaria, era mult mai îndepărtată (G6-8, veri de gradul 4 în descendența a 3-a) decât cea invocată de către rege pentru divorțul de prima sa soție. Un alt model de consangvinitate pornind pe legătura frate-frate dintr-un strămoș comun, în cazul de față prințul Vazul, fiul lui Michael. La 1271 regele Ștefan al V-lea amintea meritele episcopului din Aquilea, Filip, în negocierea unui armistițiu cu regele Ottokar al II-lea al Boemiei16. Documentul respectiv amintește termenul de consanguineus de două ori. De amândouă dățile termenul este folosit de către regele Ștefan al V-lea în raport cu personajele deja menționate. Am arătat deja faptul că Ottokar I și Constanța erau înrudiți printr-un strămoș comun, Vazul. Acest fapt era suficient pentru a-i denumi consângeni pe Ștefan al V-lea și pe Ottokar al II-lea. Relația consangvină dintre cei doi se reîntărise prin fiica lui Bela III, Constanța, bunica lui Ottokar al II-lea, dar și a lui Bernhard de Spanheim, duce de Carintia și tatăl lui Filip, episcopul nominal de Aquilea. Ea era și mătușa paternă a regelui Ștefan al V-lea. Bela III (G1) ________________________________|_________________________ Constanța∞Ottokar I B. Andrei II (G2) ____________|__________ | Judith Venceslau IB. Bela IV(G3) | Filip de S. | Ottokar II B. Ștefan V (G4) Tabel genealogic 5. Relația de consangvinitate dintre Filip de Spanheim, Ottokar al II-lea al Boemiei și Ștefan al V-lea al Ungariei (veri de gradul 2) prin frate-soră având ca și strămoș comun pe regele Bela al III-lea. Considerăm că aceste cinci exemple regale sunt suficiente pentru a demonstra faptul că monarhii perioadei medievale nu foloseau acest termen în necunoștință de cauză, ba mai mult erau foarte bine informați în legătură cu liniile lor de sânge. Informațiile se transmiteau pe cale orală în cadrul familiei sau poate chiar tinerele vlăstare erau obligate să-și umple mintea cu toate aceste legături sangvine, care la un moment dat trebuia să le ofere diverse beneficii sau răspunsuri asupra relațiilor politico-diplomatice de pe continentul european. Deci nu putem afirma cu lejeritate că desigur toți monarhii europeni se considerau rude între ei și foloseau termenul ca o curtoazie gratuită. Sângele oferea puternice legături de clan și familie într-o perioadă în care onoarea era garantată sau spălată în/cu sânge. 15 Fejér, CDHEC, VII-5, doc. 81, p. 151. 16 Fejér, CDHEC, VII-5, doc. 238, p. 375. 19 Un exemplu mai dorim să îl discutăm, iar cu această ocazie am oferi și o corectură pentru o genealogie pe care am propus-o în urmă cu 7 ani în cazul Basarabilor din primele generații. Atunci am afirmat faptul că consangvinitatea lui Vladislav Vlaicu cu Ladislau Dobokai provine din relația matrimonială a doamnei Clara17, soția lui Nicolae Alexandru și mamă a unei serii vlăstare domnești (necunoscută – numită de obicei Elisabeta18, Ana, Anca, Radu). Este destul de evident, în lumina celor afirmate mai sus, că acest scenariu nu se probează. Nici eventualul scenariu propus de Petru Iambor19 al unei căsătorii duble (Nicolae Alexandru-Clara, Ioan Dobokai-fiică a lui Basarab I) ce să justifice relațiile consanguine nu poate fi luat în calcul. Trebuie văzut personajul ce a fost strămoș comun al celor două familii, iar indiciul se găsește în documentul pe care l-am discutat și noi în 2012-201320. Atunci am crezut că Ladislau era legat de termenul nepos, latinescul „nepot”21, în relație cu Micud, pe când referirea se făcea de către scribul domnesc la Ioan/Janus meister, ce era nepotul lui Micud banul22. Astfel, în document avem subliniat personajul ce a fost strămoș comun: banul Micud (al II-lea) din neamul Kökényesradnót23. În logica consangvinității rudenia dintre Vladislav și Ladislau vine prin G(enerația)2 a legăturii de sânge (frate-soră, adică doamna nobilă necunoscută și fratele său, Nicolae, tatăl lui Ioan și bunicul lui Ladislau Dobokai). Cu cine s-a căsătorit această fiică a banului Micud? În nici un caz cu Basarab I, ci cu tatăl acestuia, cu Thotomer24. Basarab I s-a născut pe la 127825. Căsătoria a putut fi astfel încheiată pe când familia Csák era aliată cu Kökényesradnót. Aceasta a avut loc, după părerea noastră, în anii tulburi 1274-1276 când grupul Csák-Aba l-au numit pe Micud ca și ban de Severin26. Conform ultimelor analize arhondologice putem plasa guvernarea lui Micud/Mikod în Severin între septembrie 1275 (cu siguranță deja la 10 decembrie) și undeva în cursul anului 127627. Micud a mai îndeplinit și funcția de comite de Dăbâca (Doboka) în două rânduri (1262-1268, 1274, nov.)28. Apropierea banatului de Severin maghiar de probabilele domenii ale lui Thotomer sau a rudelor sale și balansul, ce trebuie bănuit – al stăpânitorilor de dincolo de Carpați ai românilor, între tătarii Hoardei și regatul Ungariei29 la finalul secolului al XIII-lea, i-a determinat pe acești principes cu posibile aspirații statale să se apropie prin legături de sânge de personajul ce guverna în numele partidei baroniale a Csákilor banatul Severinului, undeva în cursul anului 127530. 17 Mihai-Florin Hasan, op.cit., pp. 148-149. 18 Petru Iambor, „Nobilii de Dăbîca și relațiile cu Țara Românească în veacul al XIV-lea”, în Acta Musei Napocensis, vol. 16, 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 Cluj-Napoca, 1979, p. 219, nota 21 arată temeiurile acestei denumiri antroponimice. Ibidem, p. 219. DRH, D, doc. 60, p. 105. Mihai-Florin Hasan, op.cit., p. 146 și nota 190. DRH, D, doc. 60, p. 105. Despre istoria personajului, pentru a nu mai reveni, vezi Mihai-Florin Hasan, op.cit., p. 145 și notele aferente. Pentru această opțiune, vezi nota noastră din studiul citat deja, anume nota 69, p. 135. Pagina din studiul lui Vásáry era trecută greșit, fiind de fapt p. 152. În același sens de Totomer/Tatomir s-a pronunțat și Maria Holban invocând deasa confuzie dintre t și c din perioada medievală, vezi Din cronica relațiilor româno-ungare în secolele XIII-XIV, Editura Academiei RSR, București, 1981, p. 103, nota 29. Cercetătoarea a indicat faptul că acest lucru a fost observat încă de J. Karácsony din anii 1910. Studiul a fost publicat în revista Századok din anul 1910 sub titlul „Az oláh országi (havaselvi) vajdák családfája”, iar la p. 178 canonicul maghiar a arătat că deși Fejér în CDHEC, VIII/3, p. 625 a tradus numele cu Thocomer, confuzia dintre c și t ar fi trebuit să îl facă mai atent în condițiile în care Thatamer, vicecancelarul regal, a scris actul respectiv. Coborârea la documentul original l-a determinat pe G. Gyorffy să creadă că acel nume se citește Thotomer așa cum considerăm și noi inclusiv prin publicarea acestor specimene de scris ale vicecancelarului regal. Vezi precizările noastre, op.cit., p. 140. Pe larg la Tudor Sălăgean, Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Afirmarea regimului congregațional, ICR, Cluj-Napoca, 2003, pp. 171-172, 191, nota 25. Attila Zsoldos, Magyarország világi archontológiája 1000-1301, MTA T.I., Budapest, 2011, p. 50. Ibidem, p. 148. Vezi și András W. Kovács, Az erdélyi vármegyék középkori archontológiája, ETF, Kolozsvár, 2010, pp. 31-32. O opinie diferită, în sensul în care în cazul comitelui de Dăbâca ar trebui să-l vedem pe tatăl lui Micud, adică Micud (I) vezi Tudor Sălăgean, Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, pp. 260, 398. Viorel Achim, Politica sud-estică a regatului ungar sub ultimii Arpadieni, Editura Enciclopedică, București, 2008, p. 231, despre reculul treptat al Ungariei în raport cu Hoarda mongolă. Vezi complementar, Denis Căprăroiu, „Scurte considerații privitoare la câteva aspecte ale începuturilor reședinței domnești de la Argeș”, în Arheologie și istorie în spațiul carpato-balcanic, Târgoviște, 2011, p. 153. Considerații asupra conflictului dintre familia Guthkeled (Joachim) și Aba (Laurencius) (aliată cu Csák) ce au afectat și regiunea în cauză, vezi la Tudor Sălăgean, „Note asupra relațiilor dintre voievodatul lui Litovoi și țara Hațegului”, în Studia 20 Că cel ce a perfectat acest matrimoniu în numele său a fost însuși Thotomer sau vreo rudă de-a sa (vezi figurile 1-5), ce stăpânea un teritoriu nedefinit transcarpatic, este încă de demonstrat din punct de vedere istoric. Cert este faptul că a devenit clară consangvinitatea dintre viitorii Basarabi și familia Dobokai31, cel mai probabil prin acest personaj transalpin cunoscut prin diploma regală maghiară din 1332. Micud (II) Kökényesradnót (G1) __________|_________________________ Necunoscută∞Thotomer. Nicolae (I) (G2) ____________|__________ Basarab I33 | fii și fiice. | Johannes/Janus mg. (G3) | Alexandru (Nicolae-). | ? Ladislaus III Vitez mg. (G4) __________|__________ Vladislav I | Radu I Nicolae (IV) (G5) Tabel genealogic 6. Cea mai probabilă relație de consangvinitate dintre Vladislav I Vlaicu (G5) și Ladislau Dobokai (G4) amintită la 1372, având ca și strămoș comun pe Micud banul. Figura 1. DL 273332: Basarab, fiul lui Thotomerius, după opinia noastră. Magistrul Thatamer menționându-l în actul regal pe Thotomer. Figura 2. „Thotomery sau Thotomerii”, detaliu DL 2733 MOL. Figura 3. Redactorul actului din 26-11-1332: „magistri Thatamery Albensis...”, DL 2733. Figura 4. „Thatamery sau Thatamerii”, detaliu DL 2733. Varia in honorem Professoris Ștefan Ștefănescu Octogenarii, editori: Cristian Luca și Ionel Cândea, Editura Academiei Române, Editura Istros, București-Brăila, 2009, p. 120. O opinie contrară la Ioan Aurel Pop, „Disputa pentru Țara Hațegului dintre voievozii români și regii ungari în secolul al XIII-lea”, în Studia Varia in honorem Professoris Ștefan Ștefănescu Octogenarii, editori: Cristian Luca și Ionel Cândea, Editura Academiei Române, Editura Istros, București-Brăila, 2009, pp. 106-112. Ultimul vede o relație între crearea comitatului Hațeg la 1276 și expediția contra lui Litovoi (1279), în timp ce primul consideră că între cele două evenimente nu există o legătură, clarificări în acest sens aducând o diplomă regală din 1278 publicată în CDHEC-V/2, pp. 447-449, vezi Sălăgean, op.cit., p. 119. Cert este faptul că în regiune existau mai multe formațiuni aflate într-un fel sau altul în balans între Ungaria, Bulgaria și Hoarda de Aur în perioada de după 1270. În acest sens vezi V. Achim, op.cit., passim, respectiv considerațiile de ultimă oră ale lui Al. Madgearu, Expansiunea maghiară în Transilvania, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2019, pp. 233-238, 240-243. 31 Considerații apropiate, cu trecerea în revistă a ipotezelor istoriografice de până acum, vezi și la Marius Diaconescu, Structura nobilimii din Transilvania în epoca angevină, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2013, p. 190. 32 https://archives.hungaricana.hu/en/charters/view/31083/?pg=1&bbox=2954%2C5270%2C4218%2C-4516, accesat la 25.05.2019. 21 Figura 5. Tipuri de scriere ale vicecancelarului din aceași diplomă: a. Modele de t în „fidelitates”; b. Modele de c în „maleficia”. În aceste condiții ipoteza conform căreia Clara era din familia Dobokai a neamului Kökényesradnót (de origine spaniolă) ca și a doua soție a lui Nicolae Alexandru nu se mai poate susține. Clara provine dintr-o altă familie. Ipotezele de lucru le vom prezenta într-un alt studiu aflat în lucru și dedicat acestei voievodise pentru a corecta toate erorile din studiile anterioare. Astfel, pentru a ajunge la personajul nostru, Ioan Mircea33 (sau, mai simplu, Mircea), domnitorul Țării Transalpine, considerăm că trebuie să re-evaluăm cele două acte diplomatice în care domnitorul îl numește pe Iogailla (Vladislav al II-lea) al Poloniei ca și consanguineus, deci punctează explicit faptul că au un strămoș comun. Trebuie să identificăm cine ar putea fi acela. O certitudine există: acel strămoș comun nu a fost tatăl lui Radu I (cca. 1377-cca. 1385), adică domnul Nicolae Alexandru (cca. 1351/52-† nov. 16, 1364), ci un antecesor al doamnei Calinichia. Este singura opțiune viabilă. Documentele în cauză, ce ar putea să ne ducă mai aproape de realitatea înrudirii dintre casa lituaniană și casa basarabească, au fost publicate în colecția Hurmuzaki, volumul I partea a 2-a, dar au avut parte și de alte retipăriri și traduceri34. P. P. Panaitescu a preluat ceea ce i-a convenit din notițele lui Stoica Nicolaescu de la finalul documentului de la 10 august 1406-1235. Astfel Panaitescu a recunoscut valoarea traducerii termenului „anepsios” ca și „nepoți” conform lui Nicolaescu, după varianta slavonă, și nu ca „veri primari după mame” (consobrinos, vezi și la noi, supra), cum o făcuse în varianta latină Kaluzniacki, forma ce a circulat la noi până la traducerea lui Stoica Nicolaescu din slavonă. După aceea, Panaitescu a conchis, însă, că referințele genealogice ale lui Nicolaescu (Mircea ca și cumnat sau ginere al lui Iogailla, dar mai probabil ginere36) sunt total eronate căci „genealogia Iagellonilor este însă azi prea bine cunoscută ca să ne mai putem permite asemenea ipoteze”37. La 75 de ani de la publicarea afirmațiilor istoricului P. P. Panaitescu, în lumina celor arătate mai sus, putem afirma că Stoica Nicolaescu a fost mai aproape de realitatea genealogică, iar liniile genealogice ale lui Panaitescu rămân în mare parte exerciții de genealogie. Da, studiile privind familia Iagellonilor nu ne permit să-l considerăm pe Ioan Mircea ca și ginere sau cumnat al lui Iogailla, dar rudă apropiată, cu siguranță. Consanguineus nu denotă „forme de respect și politeță” sau relații îndepărtate de familie38, ci relații de sânge apropiate, afirmate explicit în actul din 17 mai 1411: „ymmo multo magis iam quia consanguinitatis amor hoc facere compellit amicos”39 (ba, chiar mai mult, deoarece dragostea de înrudire ne împinge ca pe niște prieteni să facem aceasta). Tot cercetările recente din domeniul arheologiei arată că presupunerile lui D. Onciul legate de o înrudire a lui Mircea prin Alexandru cel Bun al Moldovei cu Iagellonii40, fapt ce i se părea ireal lui Panaitescu, se pot 33 Pentru o pledoarie în a folosi aceste nume compuse dintr-un teoforic și antroponimul de botez, după modelul țarilor Bul- 34 35 36 37 38 39 40 gari, vezi Dan Ioan Mureșan și Matei Cazacu, Ioan Basarab, un domn la începuturile Țării Românești, Editura Cartier, București, 2011, passim. Vezi discuția la P. P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, București, 1944, pp. 50-51. Ultima tipărire a documentelor s-a făcut de către Stoica Nicolaescu, Documente inedite de la Mircea cel Bătrân, Atelierele Adevărul, București, 1936, p. 44 pentru documentul emis la 10 august (1402-1416) de la Giurgiu, respectiv DRH, D, doc. 115, p. 186 pentru documentul datat la 17 mai 1411, tot de la Giurgiu. P. P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, București, 1944, p. 51. Știm că neînțelegerile dintre istoricii și/sau slaviștii români din prima jumătate a secolului al XX-lea erau acerbe și de multe ori treceau de limitele academice (vezi schimburile de replici dintre V. Drăghiceanu și Stoica Nicolaescu, pe care ultimul le amintește în broșura din 1923 „Adevărul asupra importantelor descoperiri arheologice de la Curtea de Argeș”, publicată în 1980 (19 p., București) la pp. 5-7, dar, totuși, Stoica Nicolaescu, unul dintre cei mai buni traducători de slavonă nu poate fi ignorat în ceea ce privește traducerile pe care le-a efectuat de-a lungul vieții sale. Stoica Nicolaescu, Documente inedite de la Mircea cel Bătrân, p. 46, notițe. P. P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, pp. 50-51. Ibidem, p. 51. DRH, D, doc. 115, p. 186. P. P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, p. 51, cu trimitere la cursul litografiat de istorie a românilor de la 1900 a lui D. Onciul. 22 transpune în realitatea istorică41. Astfel se explică intervenția lui Mircea din 1399 contra lui Iuga I, fratele vitreg al lui Alexandru cel Bun42 și impunerea pe tron a unei rude apropiate, Alexandru (vom arăta, din punctul nostru de vedere, mai jos gradul de înrudire). Tot așa se poate explica dușmănia dintre Ștefan I al Moldovei (1394-1399), fratele bun al lui Iuga I, și Mircea și preferința domnului moldovean pentru, cel mai probabil, fratele lui Mircea, Vlad I43 ce putea proveni dintr-o primă căsnicie sau dintr-o relație conjuncturală a lui Radu I, dar cu recunoașterea progeniturii. Revenind la afirmațiile lui Petre P. Panaitescu din 1944 privind genealogia familiei lui Iogailla, la acest moment nu putem să o legăm pe doamna Calinichia, soția lui Radu I, de Algirdas, tatăl viitorului rege al Poloniei, Iogailla/Vladislav al II-lea, ci de bunicul său, Gediminas (1315/16-1341/42)44. Despre Algirdas, unul dintre fii săi, ce s-a impus ca mare duce (1344/45-1377), știm în prezent că a avut 12 sau 13 fii, respectiv 9 sau 10 fiice45, iar primul dintre fiii din a doua căsătorie a fost Iogailla, viitorul rege al Uniunii polono-lituaniene ca și Vladislav al II-lea (1386-1434)46. O fiică a lui Gediminas, Aldona (botezată Ana sau Ona) a fost străbunica lui Sigismund de Luxemburg și, astfel, în 1429 marele duce lituanian Vytautas îi scria regelui și rudei sale, Vladislav al II-lea despre ruda lor de sânge (consanguineus), împăratul german47. Gediminas (G1) ________________________________|_________________________ Algirdas | Iogailla (Vl. II) Aldona (Ana) | Kestutis (G2) | Elisabeta, duc. Pom. Vytautas (G3) | Elisabeta, rom.-germ. Împ. (G4) = Karl IV, rom.-germ. Împ. | Sigismund de Luxemburg (G5) Tabel genealogic 7. Relația de consangvinitate dintre Vladislav II (G3), Vytautas (G3) și Sigismund de Luxemburg (G5) amintită la 1429, având ca și strămoș comun pe marele duce lituanian Gediminas. Prin căsătoria surorii lui Sigismund de Luxemburg, Ana de Boemia, cu regele Angliei, Richard al II-lea (1377-1399) familia lui Gediminas a mai atins un obiectiv de alianță ce ajungea până în Anglia și proteja interesele lui „Belial” până la Westminster48. C. S. Rowell a observat faptul că: „dar creștinarea unei fete ca parte a unei alianțe, în timpul presupuselor negocieri de botez, era o tactică lituaniană bine consolidată”49. Să reținem acest aspect pentru moment. De asemenea, o preferință de botez la fetele ducilor lituanieni fiind Anna și Elisabeta pentru căsătoriile în 41 Lia Bătrâna, Adrian Bătrâna, Biserica Sf. Nicolae din Rădăuți. Cercetări arheologice și interpretări istorice asupra începuturilor Țării 42 43 44 45 46 47 48 49 Moldovei, Muzeul de Istorie și Arheologie Piatra Neamț, Mănăstirea Bogdana-Rădăuți, Editura Constantin Matasă, Piatra Neamț, 2012, genealogia de la p. 208. Din studiile ADN reiese clar faptul că Alexandru cel Bun și jupan Bogdan, tatăl lui Bogdan al II-lea (pp. 211-212) sunt fii din a doua căsnicie a lui Roman I cu doamna Anastasia Karijotaité/Koriatovici (p. 209), fiica stăpânilor Podoliei, în timp ce Ștefan, Mihail și Iuga sunt proveniți din prima căsnicie, cu o verișoară primară, ce era și mătușa celor doi copii ai cuplului Roman I-Anastasia (genealogie, p. 208). Ibidem, p. 208. Andrei Pippidi, „Despre «Dan voievod». Rectificări cronologice și genealogice”, p. 61, dar, în special, nota 52. Robert Frost, The Oxford History of Poland-Lithuania, vol. 1: The making of the Polish-Lithuanian Union, 1385-1569, Oxford UP, Oxford, 2015, p. 20. Ibidem, pp. 22-23, tabla genealogică 1 și 2. Ibidem. S. C. Rowell, „Pious Princesses or the Daughters of Belial: Pagan Lithuanian Dynastic Diplomacy, 1279-1423”, în Medieval Prosopography, vol. 15, no. 1 (Spring 1994), Michigan UP, 1994, p. 49. Ibidem, tabla genealogică 3 de la finalul studiului. Ibidem, p. 62. 23 ritul latin și Maria și Anastasia (Înviere) pentru căsătoriile în ritul răsăritean/grec50, deci legat de femeile din preajma lui Iisus. Să reținem și acest aspect. Care dintre fiii lui Gediminas ar putea fi atunci, dacă Algirdas și Kestutis ies din discuție, tatăl mamei lui Mircea pentru a stabili consangvinitatea? Din punctul nostru de vedere singura posibilitate rămâne Karijotas51 (botezat Mykhailo), ducele de Novaharodak († 1365), a cărui fii vor stăpâni Podolia începând cu Iurii/ Jurg/George (†1374/75)52. Ei sunt acei Koriatovici despre care cronica lituaniană a afirmat că au fost chemați prin Iurii să domnească în Moldova53. Constantin (Kostyantin), fratele său, se afla în relații bune ulterior cu Petru Mușat (1385-90, dar cu precădere consemnat în 138654). Ne bazăm afirmațiile pe o serie de observații genealogice, care indică faptul că, deși unele „cețuri” familiale mai persistă asupra Gedimini-lor55, asupra familiei lui Karijotas aceste „cețuri” sunt mai dense: Rowell, în lucrarea Lithuania Ascending56, consideră că ducele a avut 5 fii și o fiică, o Anastasia căsătorită cu Vasili Mikhailovici de Tver. Robert Frost în lucrarea dedicată nașterii Commonwealth-ului polono-lituanian57 consideră că ducele a avut 6 fii și o fiică, tot Anastasia, căsătorită cu Roman I. Deci, la acest moment, Karijotas, dintre toții fii lui Gedymin/Gediminas, este cel mai susceptibil de a avea parte de identificări și extensii noi 50 Ibidem, p. 48. 51 Pentru Moldova este menționat explicit, ibidem, p. 35. Referințe și la studiul lui Jan Tęgowski, „Powiązania genealogic 52 53 54 55 56 57 znewojewodów mołdawskich Bogdanowiczów z domem Giedyminowiczów w XIV-XV wieku”, pe atunci în curs de apariție, dar semnalat ca atare de către Constantin Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova, a. 1324-1881, vol. 1, Editura Enciclopedică, București, 2001, p. 452, ca fiind apărut în revista Genealogia din Poznań. Robert Frost, The Oxford History of Poland-Lithuania, vol. 1, p. 22, tabla 1. Vezi observațiile lui Ștefan S. Gorovei, Mușatinii, Editura Albatros, București, 1976, pp. 29-30. Acesta vedea în menționarea din cronica lituană un patronat al marelui ducat lituanian asupra Moldovei după sau în preajma morții lui Lațcu. Asemenea observații, mai recente, a făcut pe marginea subiectului și Constantin Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova, a. 1324-1881, vol. 1, p. 451. Spre deosebire de Ș. Gorovei, cercetătorul menționat preferă să afirme că nu se știe rolul lui Petru Mușat în „episodul Iurii Koriatovici” și, de asemenea, nu se poate ști dacă expediția lituană din 1377 eșuată în Moldova a fost legată de acest moment al asasinării lui Iurii sau de alt litigiu. Părerea noastră este că Rezachevici chiar dacă este prudent în afirmații, totuși pare a credita episodul lituanian, chiar dacă voalat. Acesta este, după cum vom vedea de altfel, extrem de credibil. Șerban Papacostea amintește despre expedițiile lituanienilor asupra Poloniei și Rusiei Roșii la 1376 și despre răspunsul militar al lui Ludovic I al Ungariei și Poloniei în 1377, când Koriatovicii (Alexandru și Boris) au recunoscut supremația regală și au primit ca feud (confirmare regală) ducatul Podoliei. Istoricul credea că instalarea pe tron a lui Petru Mușat s-a făcut cu concurs maghiar după o scurtă revoltă a moldovenilor împotriva lui Iurii Koriatovici și o invazie lituaniană (cea amintită de Rezachevici, este de fapt una din 1374), vezi „Triumful luptei pentru neatârnare: întemeierea Moldovei și consolidarea statelor feudale românești”, în Constituirea statelor feudale românești, editor: N. Stoicescu, Editura Academiei RSR, București, 1980, pp. 189-190. În lumina studiilor recente ale lui R. Frost și Rowell privind decesul lui Iurii Koriatovici (1374/75) și urmașii lui Karijotas, putem îmbina toate acestea arătând că Petru a fost atacat de lituanienii lui Iogailla la 1377, după ce familia Koriatovici s-a supus lui Ludovic I în toamna lui 1377. Nebuloasă rămâne martirizarea în 1378 la Siret a doi franciscani de către adoratorii copacilor (adică lituanieni), act amintit de Șerban Papacostea, vezi op.cit., p. 190. Vezi explicația legată de acest act infra. Arătăm că lituanienii au venit asupra Moldovei și au ocupat Siretul (Cereth) unde i-au capturat și martirizat pe cei doi franciscani. Cum Șerban Papacostea amintea că în ianuarie 1378, doamna Margareta Mușat de Cereth (Siret) și cumnatul fiului ei mai mic, Roman, anume kniaz-ul Alexandru Koriatovici, primeau diferite privilegii confesionale din partea suveranului pontif Grigore al XI-lea, op.cit., p. 190 și nota 96, trebuie să le legăm și de aceste momente. Marile victorii din 1377 ale lui Ludovic I asupra lituanienilor l-au întărit pe Petru Mușat în convingerea de a rămâne în tabăra regelui maghiaro-polon și i-au permis lui Ioan, arhidiaconul de Târnave, să scrie că voievozii românilor erau vasali ai regelui, vezi op.cit., p. 190, nota 95. Donația viageră pentru Drăgoșești din vara lui 1378 indică, după părerea lui Papacostea, faptul că regele se mai gândea atunci la „restaurația” Drăgoșeștilor, ibidem, p. 190, nota 96. Documentul a fost publicat în colecția DRH, C, Transilvania, vol. XV, Editura Academiei Române, București, 2006, doc. 280, pp. 468-469. Practic actul, păstrat într-un rezumat în actul lui Vladislav al II-lea din 16 noiembrie 1503, emis la Buda, arată faptul că răposatul rege Ludovic a donat pe 20 august 1378 lui Balc, Dragoș și Ioan cetatea Chioar din comitatul Solnoc, fără districtul Ardud. Posesiunea nu le putea fi retrasă de către rege doar cu condiția ca acela să le ofere o donație identică în voievodatul Rusiei sau în Moldova. Constantin Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova, p. 452. S. C. Rowell, „Pious Princesses or the Daughters of Belial”, pp. 6-9, p. 11 și notele. Idem, Lithuania Ascending. A pagan empire within east-central Europe, 1295—1345, Cambridge UP, Cambridge, 1994, p. XXX, tabla genealogică 2 „Gediminizii”. Robert Frost, The Oxford History of Poland-Lithuania, vol. 1, p. 22, tabla 1. 24 familiale. În plus după 1362 el și fii săi domină Podolia, cea mai apropiată regiune de Moldova și Transalpina/Țara Românească. Deci, putem să luăm în calcul pentru ducele Karijotas cel puțin 5-6 fii și 1-2 fiice ca fiindu-i progenituri, alături de altele necunoscute. Despre Karijotas știm că a fost trimis în 1348 în solie la hanul tătar pentru a obține ajutor contra Ordinului Teuton și a fost dat pe mâna cneazului de la Moscova ce a cerut o mare răscumpărare de la Algierds58. Karijotas și-a măritat fiica, pe Anastasia Karijotaité/Koriatovici (n. sigur ante 1365), cu Roman, fratele lui Petru Mușat,pe la 137059 asigurându-i acestuia un al doilea matrimoniu. Roman I cel ce odihnește în M79 de la Rădăuți s-a născut după datele ADN pe la 1349, ca fiu al decedatului din M82 (Costea?: 1328-1387, cf. markeri ADN) și al Margaretei (1330-1393), fiica lui Bogdan I (M66-Rădăuți: 1307-1367)60. Ștefan I, fiul din prima căsătorie cu verișoara sa, i s-a născut lui Roman I pe la 136461, pe când viitorul domn era un adolescent. Căsătoria s-a perfectat cel mai probabil prin 1363, pe când Bogdan I intra în Moldova, credem noi spre a asigura fidelitatea rudelor surorii lui Costea în viitoarea acțiune militară anti-angevină a „fugarului” maramureșean. Logic, în evoluția nașterilor doamnelor nobile în societatea europeană pre-industrială se consideră că perioada de fertilitate merge între 25 și 30 de ani, cu o naștere la aproximativ 2 ani62: în acest matrimoniu Roman-verișoară primară au urmat după Ștefan, cel mai probabil în 1366 Mihail, iar la 1367/69 Iuga. E posibil ca prima soție să fi murit la naștere sau după acest moment, astfel că data de circa 1370 pentru mariajul al doilea să fi fost intuită corect de către Robert Frost. Soția a doua a lui Roman, fiica lui Karijotas, necunoscută ca nume anterior, botezată acum cu siguranță ca Anastasia în ritul răsăritean, s-a căsătorit probabil cu viitorul domnitor în biserica familială de la Rădăuți sub auspiciile fratelui său, Iurii/Jurg/George, din moment ce ducele, tatăl ei, murise din 1365. Din punctul nostru de vedere este cea mai mică dintre fiicele lui Karijotas și s-a născut cel mai probabil pe la 1355, pe când tatăl ei avea cam 50 de ani (n. cca. 1305-08)63. Nu știm când s-a născut cu precizie Alexandru (Olecsandro), viitorul domnitor, dar probabil au mai existat alți copii până la el, dar care au murit devreme. Având în vedere faptul că Jupan Bogdan, fiul mai mic al cuplului s-a născut conform datelor antropologice la 1391 și a decedat la 1407 în vârstă de 15-16 ani, dar lăsând un fiu, pe viitorul Bogdan al II-lea64, am putea plasa nașterea viitorului domnitor undeva pe la 1380? Conform datelor pe care le avem la dispoziție cneaghina Anastasia a decedat la 140865, în vârstă de aproximativ 53 de ani fiind înhumată la Roman66 și amintită ca atare în pomelnicul de la Bistrița67 început în timpul domniei fiului său, Alexandru. Conform actului din 16 septembrie 1408, când cneaghina (prințesa) Anastasia este amintită ca „sfântrăposată” este amintit faptul că trupul ei se odihnea în biserica Sf. Vineri (Paraschevi) din târgul Roman și căreia, în amintirea acestei prințese lituaniene, fiul dona satele Leucușăuții lui Brătianu (cu moara de la fântână) și satul lui Bratul de peste apa Moldovei68. Ulterior, Ștefan I, în calitate de fiu mai mare al lui Roman I, s-a căsătorit în iulie 1394 cu Ringala-Ana Kestutisaité, fiica lui Kestutis69, pentru a-și securiza pretențiile la tron în fața lui Vladislav al II-lea și a-i elimina din competiție pe fii cneaghinei Anastasia (nepoți de verișoară primară) prin căsătoria directă cu o verișoară primară a regelui polono-lituanian, marcând astfel senioratul specific lituanian, chiar dacă îi lipsea consang- 58 S. C. Rowell,Lithuania Ascending. A pagan empire within east-central Europe, p. 109. 59 Robert Frost, The Oxford History of Poland-Lithuania, vol. 1, p. 22, tabla 1. Vezi și soții Bătrâna, Biserica Sf. Nicolae din Rădăuți, 60 61 62 63 64 65 66 67 68 69 p. 209. Soții Bătrâna, Biserica Sf. Nicolae din Rădăuți, p. 208. Ibidem, p. 208. S. C. Rowell, „Pious Princesses or the Daughters of Belial”, p. 16, nota 19. Jan Tęgowski, Pierwsze pokolenia Giedyminowiczów, Wydawnictwo Historyczne, Poznań-Wrocław, 1999, pp. 164-165. Soții Bătrâna, Biserica Sf. Nicolae din Rădăuți, pp. 208-212. Robert Frost, The Oxford History of Poland-Lithuania, vol. 1, p. 22, tabla 1. P. P. Panaitescu, Alexandru cel Bun. La cinci sute de ani de la moartea lui, Ministerul Instrucțiunii Publice, f. a., f. l., 1932, p. 30. Damian P. Bogdan, Pomelnicul Mânăstirei Bistrița, București, 1941, p. 86. Documenta Romaniae Historica, seria A, Moldova, vol. 1, Editura Academiei RSR, București, 1975, doc. 23, pp. 32-33. Constantin Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova, p. 461. 25 vinitatea. Acest gest întărește sentimentele îndreptate contra liniei familiale a lui Karijotas și acțiunile contra lui Feodor Koriatovici din anii 1394-9570. Fratele mai mare al lui Roman I, Petru Mușat (1348-139171, domn: cca. 1375-91) a fost căsătorit din 138872 cu Olga Piast-Mazowiecka († 1401), nepoata de vară primară a regelui polon, căsătorită ulterior, după moartea domnitorului, cu boierul Vâlcea73. În aceste condiții, Roman Petrilovici și Ivașcu, fiii lui Petru Mușat, refugiați în Polonia după moartea tatălui74 nu pot fi fii Olgăi Piast-Mazowiecka, ci a unei relații matrimoniale anterioare perfectate de tatăl lui Petru în jurul anului 1362 sau, poate, odată cu fratele mai mic, în 1363. Este momentul de strălucire al Lituaniei, după victoria de la Apele Albastre (Sinîie Voda) (1362)75, atunci când Algierds și fiii fratelui său, Karijotas (Mykhailo), au lichidat administrația tătară din Podolia și ducele a trecut teritoriul sub autoritatea nepoților săi, dar sub directa sa suveranitate76. Evenimentul a fost narat pentru prima oară într-o cronică anonimă de pe la 1430 intitulată „Despre Podolia” (ПроПоділля) cu scopul clar de a justifica retrospectiv stăpânirea Lituaniană asupra Podoliei, căci afirmă cronicarul că puterea Koriatovicilor aici „s-a ridicat prin marele prinț Olgirdovsky și cu ajutorul țării lituaniene”77, deci fără a implica Uniunea polono-lituaniană. De altfel, după 1362-63 conflictele cu Polonia pentru Halici-Volânia și Podolia, ce începuseră mai demult vor pune cele două regiuni sub controlul unuia sau altuia dintre state78. Pe la 1366 cnezii lituanieni din Podolia îl acceptaseră pe regele Cazimir al III-lea ca și suveran79. La 1371, ruda lor, marele duce Algirdas se intitula într-o scrisoare trimisă patriarhului de la Constantinopol ca și „împărat al Lituaniei”80, ceea ce indica faptul că pretențiile sale nu fuseseră stinse de pierderile teritoriale pasagere, precum trecerea Podoliei sub ascultarea lui Cazimir al III-lea. De altfel, s-a observat faptul că „imperialismul lituanian” a fost unul „de catifea” astfel încât o zonă, cu cât se găsea mai departe de centrul de putere, chiar condusă prin sistemul familial (frați, nepoți, veri), cu atât avea un grad mai sporit de autonomie81. În 1363, cel mai probabil, Bogdan trecuse cu familiarii săi din Maramureș în Moldova82 și tot cam pe atunci s-a speculat de către polonezi și maghiari slăbiciunea relativă a noului stat (bătălia de la Plonini-1367), care nu s-a dovedit a fi întocmai pentru steagurile regale polone din ținuturile Cracoviei, Sandomirului, Lublinului și Ruteniei, ce au fost zdrobite83. Cum arhidiaconul Ioan Küküllői (de Târnave) arăta că pe lângă 70 Ibidem. Autorul specifică faptul că din punctul său de vedere nu vede o legătură între urcarea pe tron a lui Ștefan I și con- flictul cu Feodor. Totuși, din punctul nostru de vedere, acțiunile nu pot fi necorelate. 71 Soții Bătrâna, Biserica Sf. Nicolae din Rădăuți, p. 208. 72 S. C. Rowell, Pious Princesses or the Daughters of Belial, pp. 58-59, nota 141. Constantin Rezachevici, Cronologia critică a dom- 73 74 75 76 77 78 79 80 81 82 83 nilor din Țara Românească și Moldova, p. 451, plasează căsătoria între 1375-77, dar la acea dată nepoata lui Kjiestut/Kestutis, provenită din căsătoria Danutei-Anna cu Janusz I de Mazovia avea maxim 2 ani. Rezachevici admite, pe urmele lui Jan Tęgowski, că la 1388 în baza căsătoriei cu Olga, Petru Mușat era numit zeat/ziat (ginere, cumnat) de către regele polon Vladislav al II-lea (Iogailla). Constantin Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova, p. 452. Ibidem, p. 455. Despre acest moment politico-militar de excepție pentru expansiunea ducatului lituanian în Podolia, vezi miscelaneul publicat în anul 2005 sub patronajul Institutului de Istorie a Ucrainei sub titlul „Синьоводська проблема у новітніх дослідженнях” [Problematica Sinîi Voda în lumina ultimelor cercetări], Kiev, 2005, 176 p. Puncte de vedere opuse, inclusiv despre o cooperare tăcută lituano-tătară, negată de sursele ulterioare, dar și despre negocierea preluării tributului tătărăsc din Ucraina de către Algirdas și politica sa realistă în raport cu Hoarda de Aur, vezi la Darius Baronas, S. C. Rowell, The Conversion of Lithuania. From Pagan Barbarians to Late Medieval Christians, The Institute of Lithuanian Literature and Folklore, Vilnius, 2013, pp. 157-158, în special nota 27. Felix Shabuldo, „Синьоводська битва 1362 p. у сучасній науковій інтерпретації” [Bătălia de la Apele Albastre din 1362 în lumina interpretărilor științifice moderne], în Синьоводська проблема у новітніх дослідженнях, p. 9. Ibidem. Zigmas Kiaupa, The History of Lithuania, baltos lankos, 2002, p. 54. Vezi, la noi observațiile lui N. Iorga, Istoria Românilor, vol. III, București, 1937, p. 225. Șerban Papacostea,Geneza statului în Evul Mediu Românesc. Studii Critice, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988, p. 81. Alfonsas Eidintas, Alfredas Bumblauskas, Antanas Kulakauskas, Mindaugas Tamošaitis, The History of Lithuania, Publishing House Eugrimas, 2013, p. 41. Ibidem. Constantin Rezachevici, Istoria popoarelor vecine și neamul românesc în Evul Mediu, Editura Albatros, București, 1998, p. 74. Ibidem, p. 75. 26 sârbi, în acea vreme cel mai mult regele angevin, Ludovic I (1342-1382)se lupta cu moldovenii (et sepius contra Racenses et Molduanos)84 așa se explică campaniile regelui din 1366, 1368 și 1370 din Moldova, din care cel mai probabil monarhul angevin nu a ieșit victorios85. Harta 1. Expansiunea Lituaniei între secolele 13-15 (cf. History of Lithuania)86. Așa s-ar explica apropierea moldovenilor și a lui Lațcu (1367-1374/75), fiul lui Bogdan I, de lituanienii din Podolia, ce fuseseră hărțuiți de maghiari cu siguranță între 1350 și 135587 și de tătari până la bătălia de la Sînîie Voda (1362), după care aceia au preluat inițiativa, căci mongolii se retrag în Sudul stepelor de la Vest de Nistru88. Hanul Abdallah (1361-1370) a încercat să ridice la Șehr-al-cedid (Orașul Nou/Orheiul Vechi) un nou centru de putere (monete din anii hegirei 765-76689). Chiar fiind o fantoșă a emirului Mamai90, hanul l-a recunoscut pe Bogdan I și statul său91. Lațcu va distruge însă acest centru de putere (1369). Devenind vecin cu principele tătar Demetrius, curtat fiind și de către Ludovic de Anjou92, va alege alianța cu Demetrius, primind acel inel cu inscripția „Allah” ce se regăsește în mormântul său de la Rădăuți93. După „model lituanian” de negociere, Lațcu intră în contact cu Curia romană pentru o episcopie direct subordonată Sfântului Scaun, cu sediul la Siret (1370)94 și, probabil, aranjează negocierile cu Iurii, fiul lui 84 Historiae Hungaricae. Fontes Domestici. Pars Prima. Scriptores, vol. III: Chronicon Dubnicense, editor M. Florianus, Lipsiae, 85 86 87 88 89 90 91 92 93 94 1884, p. 188: De diversis expeditionibus contra emulos. Vezi și P. Engel, Regatul Sfântului Ștefan. Istoria Ungariei medievale, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2005, p. 194. P. Engel, Regatul Sfântului Ștefan ..., p. 194. Alfonsas Eidintas, Alfredas Bumblauskas, Antanas Kulakauskas, Mindaugas Tamošaitis, The History of Lithuania, Publishing Hous Eugrimas, 2013, p. 40. Ibidem. Soții Bătrâna, Biserica Sf. Nicolae din Rădăuți, pp. 235-236. Ibidem, p. 237: între 10.10.1363 și 17.09.1365. V. Ciocâltan, The Mongolsandthe Black Sea Trade in theThirteenthandFourteenthCenturies, Brill, Leiden-Boston, 2012, p. 221. Soții Bătrâna, Biserica Sf. Nicolae din Rădăuți, p. 237. DRH D, doc. 49 din 22.06.1368. Soții Bătrâna, Biserica Sf. Nicolae din Rădăuți, p. 239. Aloysius L. Tàutu, Fontes. Pontificia commissio ad redigendum codicemiuris canonici orientalis, vol. XI, Acta Urbani V P. P., Roma, 1964, doc. 204 și 204a, pp. 337-341. Vezi și Documente privitóre la Istoria Românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, vol. I, Partea 27 Karijotas, pentru căsătoria surorii sale, devenită prin botez, doamna Anastasia, cu nepotul său de soră, Roman, tocmai rămas văduv. Acesta este cadrul general de la care pornim în discuția despre doamna Calinichia și ceea ce propunem noi în continuare, în baza consangvinității explicite dintre Mircea și Iogailla/Vladislav al II-lea. Legăturile dintre Basarabi și Gedimini trebuie să se fi prins curând după anul 1362-63 cel mai probabil, adică după bătălia de la Apele Albastre. Deja din perioada anterioară lui august 1359 relațiile dintre Ludovic și Nicolae Alexandru se stricaseră, după cum arată donația regală către fii lui Zarna (Zârna?) fugiți din Țara Românească95. În august 1359, după cum sugerează documentul în cauză, Nicolae Alexandru revine la sentimente mai bune față de suzeranul său, deci episodul infidelității față de Coroana Sf. Ștefan se consumase între 1355 și 1359. Proastele relații se prelungesc, după posibile intermezzo-uri de colaborare96, cel mai probabil până anterior lui 1366, atunci când Vladislav-Vlaicu este numit dominus Ladislaus în actul de hotărnicire dintre moșiile Aciliu, Săcel, Orlat și Tilișca97. În studiile noastre anterioare am arătat că Basarab I trebuie să se fi născut pe la 1278-1286, fiica Theodora pe la 1299/1303, iar ultimul fiu supraviețuitor, Alexandru (Nicolae-Alexandru98) pe la 1315/132199. Sunt date fără de care nu putem opera, chiar dacă sunt repere largi, date de evenimente conexe cunoscute, care să ne permită astfel de aprecieri pentru Țara Românească, unde au lipsit studii100 profesioniste, precum cele de la Rădăuți, care au clarificat o sumedenie de probleme și ne-au ajutat inclusiv în acest studiu. Prima căsătorie a lui Alexandru, cu, posibil, o bosniacă101, numită în istoriografia noastră Maria102 s-a consumat cu ceva timp anterior anului 1343, astfel încât, Vladislav-Vlaicu pare a fi singurul fiu supraviețuitor din această căsnicie. El este născut cel mai probabil după Posada (1330) undeva între 1333-1343. Doamna 2 [1346-1450]. Cu dóue Apendice. Documentele slavone [1189-1450] și cu portretulu lui Mircea celu Mare și alu fiului seu Mihailu, Socec, Bucuresci, 1890, doc. 124, p. 160 [mai departe Hurmuzaki]. 95 DRH, D, doc. 40, p. 73. 96 Șerban Papacostea sugerează două astfel de momente între 1360-1368 și 1369-1373, în Geneza statului în Evul Mediu Românesc. Studii Critice, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988, p. 81. Personal, în lumina documentelor regale angevine din 29 august 1359 și, mai apoi, din 5 ianuarie 1365 (DRH, D, doc. 42, p. 78), 20 ianuarie 1368 (DRH, D, doc. 46, p. 86), 26 martie 1368 (doc. 47, p. 88), 4 iulie 1368 (doc. 53, p. 93, cu datare din octombrie, fără sens însă datorită contextului militar), 17 iulie 1368 (doc. 50, p. 90), 14 septembrie 1368 (doc. 51, p. 91-se făcuse deja chemarea la oaste contra lui Vlaicu), 29 august 1369 (doc. 54, p. 95), 25 noiembrie 1369 (doc. 56, p. 98), 8 mai 1372 (doc. 59, p. 103), 15 iulie 1372 (doc. 60, p. 103), 16 martie 1373 (doc. 61, p. 106 – regele vorbește despre interdicția de import de sare munteană pe la Orșova) am plasa aceste momente de colaborare munteano-maghiare în următoarele perioade: 1. ante 29 august 1359 și 1363/1364 și 2. post 5 ianuarie 1365- ante 14 septembrie 1368, apoi 3. ante 29 august 1369- ante 16 martie 1373. 97 Ibidem, doc. 44, p. 83. Vezi și toate considerațiile și explicațiile noastre din op.cit., p. 133. 98 Vezi explicațiile noastre din op.cit., p. 140-142 și notele aferente, pentru a nu mai reveni asupra lor. Din punctul nostru de vedere continuă să fie cele mai plauzibile explicații. 99 Ibidem, p. 140, p. 143. Pe la 1280 a plasat și Nicolae Constantinescu nașterea lui Basarab, iar faptul a fost reafirmat și mai recent, vezi Nicolae Constantinescu, „Basarab I și Vladislav I la Argeș. - Mărturii din Biserica Domnească «Sf. Nicolae» - 1. Data executării grafitului cu știre a morții lui Basarab I. - 2. Din nou despre Vlaicu Vodă - ctitor și donator la Athos”, în Argesis, vol. XIX, Editura Ordessos, Pitești, 2010 p. 23. Cam la aceeași dată a ajuns și Ioan Filitti, dar printr-un raționament, pe care acum l-am numi în prezent „copilăresc”, vezi la I. C. Filitti, „Despre Negru Vodă”, în Analele Academiei Române. Memoriile Secțiunii Istorice, Seria III, Tom IV, Cultura Națională, București, 1925, p. 10. 100 Nu dorim să aducem în discuție subiecte senzaționale, taxate ca atare de către specialiști și cercetători mai vechi, în cadrul unor recenzii sau luări de poziții diverse. 101 Rămâne de văzut și de demonstrat ce ar fi avut de oferit nobilii bosniaci, respectiv domnul muntean, pentru o asemenea alianță peste Dunăre și în ce condiții s-a perfectat această cununie. Având în vedere faptul că în perioada când este posibil să se fi încheiat acest matrimoniu (1330-1340) al lui Alexandru, cel mai puternic în regiune rămânea hanul Ozbeg (vezi Al. Gonța, Românii și Hoarda de Aur: 1241-1502, Editura Demiurg, Iași, 2010, pp. 127-129) trebuie văzut acest fapt și din perspectiva acceptului tătar (mai probabil vreo doamnă de la bulgari), chiar dacă la noi stăpânirea tătară a fost privită ca ceva periferic și efemer, în ciuda unor realități evidente, vezi Al. Gonța, Românii și Hoarda de Aur: 1241-1502, în special pp. 83-159. Vezi, de asemenea, opiniile bine fundamentate ale lui V. Achim ce se regăsesc în op.cit., passim. 102 Mihai-Florin Hasan, op.cit., p. 143. J. Karácsony, „Az oláhországi (havaselvi) vajdák családfája”, p. 181, pe urmele lui Jirecek, afirmă faptul că prima soție a fost fiica unui voievod Ivanko menționat într-o cronică sârbească. De fapt, Karácsony, pornind de la imigraționismul lui R. Roesler considerase că Zakonikul lui Dușan vorbea despre tatăl lui Alexandru (Ivanko Basarab) ca și de un voievod bulgar ce-i era socru și lui Alexandru țarul bulgar, din ceea ce realizăm noi, iar cei doi nu aveau nimic în comun. Jirecek, la care trimitea canonicul maghiar în studiul său, la nota 4, p. 272 (traducerea maghiară 28 sa (prima, singura103?) s-a numit Ana104, după cum rezultă din mai multe surse, și, probabil, a aparținut dinaștilor sârbi sau bulgari sau altor rude ale verilor săi, Mihail Asen și Ivan (IV) Asen, ori clanului lui Balica, în perioada ce a premers divorțul mătușii sale, Theodora, de țarul Ioan Alexandru (vezi infra). Cine este Godon105? Godon este un nume atipic pentru spațiul dinastic românesc și nici nu a mai apărut ulterior ca și antroponim în familia domnitoare a Basarabilor. La rândul nostru, căutând un răspuns la întrebarea de mai sus, am identificat un iobag bosniac menționat la 1406, dependent de domnul episcop al Bosniei, Ioan Liszkoi (1387-1408)106: Goden107. Orașul Godon/ Godony/Goden exista, de asemenea, în comitatul Zemplen din Ungaria108, dar și în Moravia putem semnala pentru perioada aceasta o cetate cu acest nume109. Din acest punct de vedere putem asocia toponimul cu geografia slavilor vestici, iar antroponimul cu slavii sudici. Faptul că iobagul Goden trăia pe pământurile episcopatului Bosniac nu poate decât să confirme existența acestui antroponim în spațiul regatului maghiar medieval, ba, mai mult, ar putea fi conexat cu Bosnia de unde presupune istoriografia românească că vine doamna numită Maria. 103 104 105 106 107 108 109 a Istoriei Bulgariei, Nagy becskerek, 1889) indica doar faptul că Roesler nu considera că Basarab din Zakonik e același cu fondatorul Țării Basarabești. Constantin Jirecek atrăgea atenția asupra faptului că Alexandru Basarab și Ivanko nu sunt aceleași persoane. În varianta originală din limba germană a operei lui Jirecek, Prag, 1876, vezi nota 13, p. 290. Faptul că nu avea urmași direcți cu doamna Ana se vădește, indirect, din actul de donație către mănăstirea Vodița din <1374>: „și acestea toate, rog pe fiecare dintre urmași, niciunul să nu le schimbe”, DRH, B, vol. I, doc. 6, pp. 17-19. Dacă ar fi avut proprii urmași ar fi punctat acest fapt, așa cum face în actul de donație către consângeanul său, Ladislau Vitez Dobokai, căruia, conform regulilor de moștenire din Transalpina, îi lasă, prin fiu sau fiică, oricare i-ar urma în viață și moștenire (spre deosebire de Ungaria și Transilvania unde fiicele primeau ¼ de fiică în bani) posesiunile donate, vezi ibidem, doc. 5, p. 14-17. Nicolae Iorga, „Muntele Athos în legătură cu Țerile Noastre”, în Analele Academiei Române. Memoriile Secțiunii Istorice, seria II, tom XXXVI, Librăriile Socec, București, 1914, pp. 459-460. Vezi și Nicolae Constantinescu, „Basarab I și Vladislav I la Argeș. - Mărturii din Biserica Domnească „Sf. Nicolae” - 1. Data executării grafitului cu știre a morții lui Basarab I. - 2. Din nou despre Vlaicu Vodă - ctitor și donator la Athos”, pp. 28, 31: „Așijderea m-am dus de șapte ori la acel răposat Vladislav voievod și la soția sa, doamna Ana și am fost dăruit /Osaytos apelton heptakis eis ton makariten ekeinon Vladisthlavon ton voevodan kai ten aytoy symbion kyrian Annan kai edoresato moi/” (după al treilea testament al lui Hariton). La acest moment „Cherana sau Cherața”, articolul scurt al lui Ilie Minea din Cercetări Istorice, An 1, 1925, Institutul de Arte Grafice N. V. Ștefăriu și D. Ștaierman, Iași, 1925, pp. 412-414, care pornea de la identificarea în pomelnicul argeșean a lui „Vădislav voevod și Cherara doamna” și considera doamna ca bulgăroaică, mai poate fi utilizat doar pentru această presupunere. În favoarea unei alianțe cu familia stăpânilor de la Branicevo, din Podunavia, adică a familiei Rastislalić, după moartea lui Basarab I și Branko (1352), stau emisiunile monetare „cu coif” emise de lorzii sud-dunăreni cu acordul țarului Dușan, vezi David Michael Metcalf, Coinage in South Eastern Europe: 820-1396, Royal Numismatic Society, 1979, p. 308. Se vorbește despre o extraordinară concesie făcută domesticus-ului Branko de către țar. Ele seamănă foarte bine cu ducații lui Vladislav I și Radu I, ce prezintă același tip de coif, dar cu acvila în cimier. Coincidență sau nu? Doar o indicăm. Familia Rastislalić după 1359, de abia, se va supune lui Ludovic I devenindu-i vasali, cam pe când și Nicolae Alexandru revenea la sentimente mai bune față de Ludovic. Coincidență sau nu? Doar o indicăm. Miroslav Jovanović, Serbian Medieval Coins, Belgrad, 2002, discutând despre alte monete emise sub domnia țarilor, la poziția 15 amintește „dinarii cu coif” emiși de către Branko și descoperiți într-un tezaur la Derdap, p. 58. O discuție mai largă despre coifuri și cimiere pe monetele lui Radu I și Mircea I, vezi P. Chihaia, Artă Medievală. Monumente din cetățile de scaun..., pp. 104-105. Pentru reproducția de coifuri de pe monete, vezi Anexa. J. Karácsony, „Az oláhországi (havaselvi) vajdák családfája”, p. 179. Atestat în actele din arhiva familiei Szirmay pentru anul 1377. Prin aceasta canonicul dorea să sublinieze faptul că văzuse în A M. Nemzeti Múzeumban tocmai DL 67401. În plus, în lucrarea lui Gábor Szirmay, A szirmai és szirmabesnyői Szirmay család története (seria Régi magyar családok, no. 4), Kiadja a Hajdú-Bihar Megyei Múzeumok Igazgatósága, Debrecen, 2005, p. 12 și 209 este menționat ca și un paradox, un fiu al lui Kosma (1295) Szirmay un alt Godon, fratele lui Euzen, creatorul ramurii Göde a familiei. Pál Engel, Magyar középkori adatár. Magyarország világi archontológiája 1301–1457. Középkori magyar archontológia, Budapesta, 2001 [CD-ROM], vocea Boszniai püspök. DL 9199, vezi și Mályusz Elemér, Borsa Iván, Zsigmond-kori oklevéltár I-VII, (1387-1420), Budapest, 1951–2001 [CD], vol. II, doc. 4681: „habitam in vicinitate vinearum a parte orientis Iwse aurifabri et civis de Gara, a parte veromeridiey Godeni iobagionis domini Iohannis episcopi in villa eiusdem domini episcopi Mikefalwa commorantis”. DL 57472 în Mályusz Elemér, Borsa Iván, Zsigmond-kori oklevéltár I-VII, (1387-1420), Budapest, 1951–2001 [CD], vol. V, doc. 165 din 1415 (Geudyn). Ibidem, vol. II, doc. 3346. Vezi și DL 70838 din 1425. 29 Atât canonicul maghiar J. Karácsony, cât și Constantin Kogălniceanu110 dau fără ezitare acest nume pentru fratele lui Vladislav-Vlaicu, în timp ce Lajos Elekes pune un semn de întrebare111 lângă acest nume. Tiberiu Frățilă-Felmer considera într-un studiu dedicat heraldicii și genealogiei basarabești, faptul că acest antroponimic este o coruptelă de cancelarie maghiară pentru antroponimul Radu sau numele monahal Ghideon și ar indica o scurtă retragere în viața monahală a lui Radu, fratele mai mic al domnitorului112. Am fi putut să cauționăm existența antroponimică bosniacă a lui Godon și realitatea existenței sale. Și totuși, credem și noi, că, de fapt, este vorba despre o coruptelă antroponimică a slavonului Radu efectuată în cancelaria maghiară, dar nu în cea din anul 1377, ci într-una ulterioară113. Actul cu numărul de inventar DL 67401 din Arhiva Națională a Ungariei a fost semnalat în colecțiile documentare publicate în România în două cazuri: 1. În colecția DRH-D sub numărul 65 cu anul 1377 fără altă datare complementară114. El este un rezumat latin preluat după Hurmuzaki, I/2, 243, după Anal. Dipl. Wagnerio-Iankovics, tomul C și apare sub forma de regest la Fejér, IX/5, 166115; 2. În colecția DRH, seria C, Transilvania, volumul XV, documentul 202, cu data 1377 <septembrie 8>116. Se indică faptul că există un rezumat maghiar în studiul lui Bela Majláth din revista Turul din 1890 (VIII), p. 62, pe baza căruia a fost datat actul, căci cercetătorul văzuse actul original în arhiva lui Gyula Prodhorányi, descendent al familiei117. Conform descrierii arhivistice, actul aflat în arhivă este o copie din perioada 1701-1800, cu o referință mai veche ce trimite la actele Szirmay család (Q 178)118. Este vorba despre o copie legalizată din 1725, ce relua copia autentică a capitlului din Szepes din comitatul Nytra, datând din 1651119. Deci ceea ce avem la acest moment ca și referință, văzută și de J. Karácsony, este copia legalizată în secolul al XVIII-lea a copiei autentice după original, efectuată la 1651. Cu alte cuvinte un exemplar aflat la mâna a doua de copist: originalul din 1377 emis la Belcz sub formă de ciornă și redactat ulterior pe curat (originalul), copiat de o altă mână la 1651 în capitlul din Szepes (copia autentică) și trecut într-o formă legalizată la 1725 pe hârtie (a doua copie). Între timp originalul de la 1377 pare a fi dispărut, la fel cum a dispărut și copia autentică din 1651. Ne-a rămas doar copia din 1725 transformată prin forța majoră în original. Autentificarea din 1725 arată faptul că actul s-a finalizat pe data de 5 ianuarie 1725 după transumptul capitlului din Szepes, ce s-a făcut la sărbătoarea Convertirii Sf. Apostol Paul din anul 1651 cu sigilarea actului120. Notarii ce l-au autentificat în 5 ianuarie 1725 sunt un Franciscus Szoreny, notarul din Nytra, și Franciscus Pesty121. Analizând informația oferită de Bela Majláth în revista Turul, no. VIII/1890, p. 62, înțelegem faptul că actul văzut în arhiva lui Gyula Prodhorányi de către cercetător este copia autentificată a transumptului din 1651, adică cea din 5 ianuarie 1725, căci aici se specifică clar faptul că actul a fost emis în folosul familiei Prodhorányi 122. Textul din Turul arată că citind actul din 1725, cercetătorul maghiar numește personajul ce ne interesează drept „Galan”123. Cei doi Franciscus au transcris „Godon” în copia din 1725. Numele le era cunoscut la acel moment căci exista, inclusiv în arhive, și putea fi luat ca atare. Atât fiind doar eroarea lor, ar fi fost minimală, dar și lo- 110 Constantin Kogălniceanu, Tabloul genealogic și chronologic al Basarabilor domni ai Țării Românești (1310-1659) cu adnotațiuni 111 112 113 114 115 116 117 118 119 120 121 122 123 critice și tabloul cronologic al tuturor domnilor Țării Românești, Minerva-Institutul de Arte Grafice și Editură, București, 1912, p. 3. Lajos Elekes, „Basaraba családja”, în Turul, Budapest, 1944-1946, p. 25, tabla genealogică. Tiberiu Frățilă-Felmer, Basarabii Valahiei. Heraldică și Genealogie, Asociația Villa Wellmer, f. ed., f. l., 2016, p. 52. Mulțumim și pe această cale d-lui Marius Diaconescu, care ne-a indicat o serie de inadvertențe, care practic pun sub semnul întrebării acuratețea unor transcrieri ulterioare din textul original, din partea ultimului copist al actului. DRH D, doc. 65, p. 109. Ibidem. DRH, seria C, Transilvania, volumul XV, doc. 202, p. 329. Ibidem, p. 330. https://archives.hungaricana.hu/en/charters/68315/, accesat la 20.06.2019. Ibidem. DL 67401. DL 67401. DL 67401. Bela Majláth, „Liptómegyei Törzsökös Családok 1526 Évig”, în Turul, no. VIII, Kiadja a Magyar Heraldikai és Genealógiai Társaság, Budapest, 1890, p. 62: „különösen beszarabiai hadjáratában a Duna mentében, midőn Galan testvére Lajko ellen hadat viselt,...”. 30 cația de emitere este dată „Vacz”, chiar dacă actul din 1377 arată că s-a emis la Velzy (Belcz, Rusia Roșie, azi oblastia Lviv/Ucraina de Vest), dar copiștii de la 1651 sau 1729 nu mai știau unde este acest Velzy și l-au echivalat cu ceea ce cunoșteau, adică „Vacz”. Pare că o altă mână sau/și o altă cerneală au adăugat un „L” la „Vacz” transformându-l în „Valcz” (o altă citire a textului și sesizarea faptului că locul trebuie să fie acela al emiterii? Când a avut loc?). Faptul că inclusiv la 1890, pe copia extrem de proastă a actului din 1377, Bela Majláth a citit eronat numele fratelui lui „Layko” (Vladislav-Vlaicu) nu i se poate imputa prea mult. „O”-urile sunt destul de vizibile, dar erori se pot face cu certitudine. Cei doi Francisc de la 1725 sau cei de la 1651 probabil s-au lovit de un nume neîntâlnit des: Radoul/Rado/Radou. Cel mai probabil, așa cum ne lasă să înțelegem actul din 8 septembrie 1377, dat din Belcz de către regele Ludovic I pentru iobagul Nicolae, fiul lui Blasius, din satul Martingfalva (nu Martinkfalua, g-ul este evident în copie), din comitatul Lypto124, în expediția din „terra Bozorabie supra rippam fluvy Danuby quondam contra Godon, fratri Layko de eadem, fortissimus nostrum adversarium, conflictum habuissemus, ubi ipse idem Nicolaus filius Blasy lethali vulneres ad brachium cum lancia fixus fuiss et sauciatus”125 acel personaj trebuie să fi fost Radu126. În plus, regele se referă aproape admirativ la acel fortisimus nostrum adversarium, iar acela nu este Layk, ci este Radu/Godon, care l-a blocat pe rege pe malul de deasupra Dunării „cândva” înainte de 1377. Pare că personajul ce a blocat armata regală deasupra malului fluviului Dunărea avea în grijă acea regiune și era foarte puternic din punct de vedere militar. Radu are parte de o rară caracterizare din partea suveranului angevin, dacă nu unică în istoria raporturilor diplomatice maghiaro-muntene. 124 DL 67401. L. Bernát Kumorovitz, „I Lajos királyunk 1375. évi havasalföldi hadjárata (és „török”) háborúja”, în Századok, Budapest, 1983, p. 929, nota 60, transcrie și el actul. Vezi și referințele sale pentru istoriografia română și maghiară pentru anii 1910-1945. Actul a suscitat destul de mult interes pentru ambele părți ale istoriografiei Central și Sud-Est europene, fiind vehiculat, după cum s-a observat în numeroase ediții, sub formă de regest sau traduceri parțiale, iar apoi integrat în studii diverse, dar conexate cu spațiul avut în discuție. 125 Ibidem. Remarcăm interesul lui Nicolae Iorga pentru acest subiect. Acesta publicase deja în anii 20 ai secolului trecut ceea ce canonicul maghiar J. Karácsony îi trimisese ca text din arhiva Szirmay pe care îl citise în arhiva Muzeului Național (actul pe care l-am transcris și noi-DL67401). În Revista Istorică s-au succedat o serie de informații în acest sens: 1. „Toată lumea științifică cunoaște căsătoria lui Alexandru-Vodă cu Clara de Doboca, din neamul Dobîcescul, o catolică. Puțini au observat însă articolul din Századok, pe 1910, al canonicului Karácsony, din care resultă că Radu, ca frate al lui Vladislav, e pomenit într-un document al familiei Szirmay (păstrat la Muzeul Național de la Pesta) la 1377. D. Karácsony cetia (p. 181): „Godon”; de fapt nu poate fi decât Radou”, (subl. N.), la Nicolae Iorga, „Cronica” din R.I., anul VI, no. 7-9, Tipografia „Cultura Neamului Românesc”, București, 1920, p. 180; 2. „5. Într-o comunicație precedentă, am pomenit și de fratele cu ciudatul nume de Godon – pe care l-am interpretat și-l interpretez Radu, chiar dacă ar fi ca mai sus în document, prin greșita transcriere a numelui de pe țidula informativă [...] Părintele Karácsony a binevoit să-mi comunice însuși documentul din 1377, păstrat în Arhiva familiei Szirmay, depusă la Nemzeti Muzeum din Budapesta: „quondam contra Godon (sic), fratrem Layko de eadem, fortissimum nostrum adversarium, [...] Datum apud castrumValcz” [...] lupta [...] de lîngă Severin, în 1368 ... Vlaicu ... se vede de aici că el trăia încă”, în „Cronica”, R.I., Anul VI, no. 10-12, București, 1920, pp. 200201. Deci, Iorga a avansat primul în istoriografia noastră faptul că Vlaicu mai trăia la 8 septembrie 1377, dar, din punctul nostru de vedere greșea când atribuia calitatea de foarte puternic adversar regal lui Vlaicu și nu lui Radu. Formularea documentară nu spre această concluzie îndreaptă, ci este admirativă în raport cu Radu. Gh. I. Brătianu arăta în alt număr din Revista Istorică: „Scutul unguresc în armele Basarabilor” că pe bună dreptate Radu a fost văzut ca un adevărat cavaler de unii istorici, Anul VII, no. 4-6, Tipografia Cultura Neamului Românesc, București, 1921, p. 127. În 1925, Nicolae Iorga în studiul „Domnița Anca și patronajul ei literar (1360)”, în Analele Academiei Române. Memoriile Secțiunii Istorice, seria III, tomul IV, Cultura Națională, București, 1925, nota 3, p. 376 afirma că poate ar trebui văzut în textul deja citat: „contra Bodon (Vidin), contra (nu fratrem) Layko”. Afirmăm că această citire este imposibilă prin lipsa acuzativului și prin existența lui „de eadem”. Textul, în această logică, ar fi trebuit atunci să afirme „contra Bodon, contra Argyas”. Iorga neștiind povestea lui DL 67401, așa cum am deslușit-o aici, credea că este vorba despre un original. În fine, în 1937, în volumul III al monumentalei Istorii a Românilor, București, p. 249, Iorga indica și el o luptă dintre Radu și Ludovic în 1377, bazat pe cronica cararensă (vol. XVII, ediția L. Muratori) și concluziona că Vladislav I, fratele lui Godon/Radu nu mai trăia la 1377, renunțând la ideea din 1920, bazat pe faptul că acea cronică a lui Gattari era mai demnă de crezare decât documentul lui Ludovic, ce părea să nu ofere mai multe soluții (aparent). 126 Acel „contra” solicită un acuzativ imediat după, iar Radoum/Radom poate să fie citit la a treia vedere ca și Godon, dacă numele nu ți-e cunoscut în variantă paleografică. Vlaicu (Layk), în grafia scribilor din cancelaria maghiară, rămâne în general neacordat în acuzativ atunci când ar trebui, acordat fiind însă atributul domnesc, dacă îl însoțește, vezi DRH, D, 31 Doar Ioan de Târnave și, pe urmele sale, Cronica Ungurilor de la 1473, compilată pentru regele Mathias Corvin, au mai scris despre tatăl lui Radu, Nicolae Alexandru, numindu-l baro potentissimus (vezi și infra). Cumva, indirect, ni se pare nouă, regele Ludovic I recunoaște „indigenatul” nobiliar maghiar „puțin diluat” al lui Radu și o relație specială de familiaritate (în sens vasalic, „feudal”) cu rudele mamei sale. Actul mai spune ceva important, chiar dacă se referă la acțiuni din 1375127, cel mai probabil: anume faptul că la 8 septembrie 1377, fără dubiu, Radu/Godon era în viață, dar nici domnitorul Layk (Vladislav-Vlaicu) nu murise, încă, sau regele aflat în Belcz nu avea știre de așa ceva. La 19 noiembrie 1377 când regele Ludovic I spera ca Transalpina să redevină curând a sa128 e posibil ca Vlaicu să nu mai fi fost în viață, dar mort din alte cauze decât vreun conflict așa cum s-a bănuit129. În istoriografia românească de până în 2006130-2008131 s-a considerat mereu că în conflictul din 1377 puternicul adversar regal, Radano, principe de Bulgaria infedele132, a obținut o victorie contra lui Ludovic I. Baza acestei afirmații se găsea în pagina din Cronaca Carrarese ce fusese anexată studiului clasic al lui Gh. Brătianu dedicat anului 1377133. Susana Andea s-a pronunțat, la rândul său, pentru o expediție maghiară în 1375134, demonstrând, prin studiul amintit, faptul că în anul 1377 în Transilvania s-a aflat, în numele regelui, episcopul Demetrius135, deci în 1377136 nu a mai avut loc o altă expediție regală. 127 128 129 130 131 132 133 134 135 136 doc. 47 (ad Layk), p. 88, doc. 51 (contra Laich woyuodam), p. 91, doc. 57 (contra Layk woyuodam), p. 99, doc. 62 (contra Laayk woyuodam), p. 107, dar se văd și excepții: doc. 48 (ad Laykonem), p. 89, doc. 52 (contra Layconem), p. 92. Maria Holban, Din cronica relațiilor româno-ungare în secolele XIII-XIV, p. 208. DRH D, doc. 67, p. 110. Șerban Papacostea, Geneza statului…, p. 82. Nicolae Constantinescu, unul dintre cei ce lega, la fel de altfel ca mai toată istoriografia de la noi moartea lui Vladislav de luptele din 1377 (inexistente, în ciuda Cronicii Carrarese) a susținut, totuși, mai recent, faptul că acea campanie din 1377 nu a existat atunci, ci ceva mai târziu, iar atunci, ar trebui plasată înainte de iulie 1378 (al treilea testament al lui Hariton), când a murit în luptă Vladislav I, „Radu I Vv. și scaunul domnesc din Argeș. Repere din Istoriografie”, în Argesis. Studii și Comunicări, Seria Istorie, Tom XVIII, Pitești, 2009, p. 110. De ce nu am accepta faptul că Vladislav nu a murit în luptă, ci datorită unor accidente banale ale perioadei: vânătoare, accident de călărie, răceală mare cu febră, etc.? DRH, C. Transilvania, XV, Editura Academiei Române, București, 2006, doc. 118, nota 29, p. 151. Vezi o trecere în revistă la Susana Andea, „Aprecieri pe marginea actelor emise de Cancelaria Regală în Transilvania (1377)”, în Anuarul Institutului de Istorie «G. Barițiu» din Cluj-Napoca, tom. XLVII, Editura Academiei, Cluj-Napoca, 2008, pp. 17-19 și notele 7-12. L. Muratori, Rerum Italicarum Scriptores, t. XVII1, Citta di Castello, 1910, p. 145. Gh. I. Brătianu, „L’Expédition de Louis I-er de Hongrie contre le prince de Valachie Radu I-er Bassarab en 1377”, în Revue Historique du Sud-Est Éuropéen, an II (1925), no. 4-6, pp. 73-82. Ultimele interpretări despre care avem cunoștință, inclusiv referința la Murad și la citarea victoriilor din Lituania ale lui Ludovic I, vezi Nicolae Constantinescu, „Radu I Vv. și scaunul domnesc din Argeș. Repere din Istoriografie”, pp. 108-110. Susana Andea, „Aprecieri pe marginea actelor emise de Cancelaria Regală în Transilvania (1377)”, p. 19. Studiul lui L. Bernát Kumorovitz, „I Lajos királyunk 1375. évi havasalföldi hadjárata (és „török”) háborúja”, arată pe larg motivele pentru care a existat o campanie în 1375: faptul că regele a fost în Transilvania în 1371-1372, dar nu și în 1373. În 1374 a fost pe 1 mai la Bihar, iar pe 2 la Oradea, după care, în toamnă l-a trimis pe Ladislau de Oppeln în campanie în Moldova. În 1376 și-a petrecut vara la vânătoare, iar schimbările de clerici din acel an nu se pot reflecta în acte mai timpurii. Atestarea magistrului Ioan Treutel ca ban de Severin în 1376 este un indicator evident al faptului că în 1375 a avut loc un conflict cu Vlaicu în zona Severin. Benedict Himfi unul dintre liderii expediției, precum și Ștefan Lackfi Jr., voievodul Transilvaniei, lipseau deja în 1376 din regiune. În plus actele emise în 1375 vorbesc despre o ridicare la oaste între 8 martie și 28 august 1375, cu campania derulată între mai-septembrie 1375, vezi pp. 921-922, 982. Susana Andea, „Aprecieri pe marginea actelor emise de Cancelaria Regală în Transilvania (1377)”, p. 26. L. Bernát Kumorovitz, „I Lajos királyunk 1375. évi havasalföldi hadjárata (és „török”) háborúja”, consideră că informațiile din cronica lui Gattari din 1387, se refereau la evenimente din 1375 și au fost trecute în mod eronat sub anul 1377, p. 923. Totuși desele referințe la „infideli” adică musulmani se pot referi inclusiv la evenimente mai vechi precum cele din 1371-72, când într-adevăr au existat lupte cu necredincioșii. Kumorovitz considera că în 1375 Vlaicu s-a aliat cu turcii, p. 929. Din nou, afirmăm că Vlaicu nu s-ar fi aliat cu Shishman din cauza disputelor familiale, dar că Vlaicu ar fi negociat cu turcii, dar fără Shishman, acest fapt poate fi posibil. O colaborare militară cu „bandele bulgare”, după expresia lui Kumorovitz, este imposibilă din partea românilor. Iar un atac al lui Sracimir aliat cu turcii și dușmănosul său frate Shishman este, de asemenea, exclus. Dacă Petru Mușat, vasalul regelui Ludovic I, a fost instalat în Moldova în toamna lui 1374, după asasinarea lui Iurii/Jurg/George Koriatovici, atunci lituanienii (și cu mari rezerve otomanii) rămâneau singurele opțiuni ale lui Vlaicu. Legat de cele 10.000 de armuri vândute de Serenissima către infidel sunt, de asemenea, exagerări. 32 Urmărind itinerariul regal din anul 1377 (vezi Anexa) putem afirma, ținând cont de faptul că la Vișegrad (în afară de luna mai când s-a anunțat ridicarea la oaste) a emis documente majoritar Iacob de Zips, iar în Transilvania a fost episcopul Demetrius, că regele a fost doar în campanie în Polonia-Lituania. Între 7-9 ianuarie 1377 s-a aflat la Diosgyor, la 27 ianuarie la Regéc, între 6 februarie și 14 februarie (cel mai probabil) la Vișegrad, pe 22-28 februarie la Zvolen, pe 11 martie la Buda, în 1 aprilie la Diosgyor, în jurul datei de 24 aprilie la Vișegrad, pe 1 mai la Diosgyor, pe 3 mai la Kompolt, pe 8 mai la Vișegrad, pe 9 mai la Buda și acolo a stat până pe data de 19 mai. La 30 mai s-a reîntors la Diosgyor unde a rămas până pe 7 iunie. La 11 iunie regele Ludovic I s-a aflat pe posesiunea lui Barnaba, anume Gradnazenthmyklos, pe data de 28 iunie era la Cașovia, pe 3 iulie la Zanduch, iar pe 27 iulie în fața unei cetăți (Pilys, dar în lituaniană înseamnă cetate, deci oriunde la o cetate). În 6 august 1377 se găsea la asediul cetății Belcz (Belc, azi Ucraina), pe 26 august la Diacana(?), în 7 septembrie a revenit sub cetatea Belcz, iar pe 14 septembrie era la Lipolc/castro Liburcz (azi Lubaczov, Ucraina) . Altcineva emitea documente în numele regelui la Buda pe 22-30 septembrie, apoi alternativ la Buda și Vișegrad, căci pe 20 octombrie de abia regele a ajuns din campanie la Zvolen, unde a rămas până după 19 noiembrie. La 28 noiembrie regele se afla în satul Dobronya de lîngă Zvolen, iar la Visegrad a revenit între 10 și 17 decembrie 1377 pentru ca deja pe 20 decembrie să emită un act de la Duobrovo, iar la 21 decembrie să fie deja la Diosgyor. Aici va rămâne regele până la 6 ianuarie 1378. Deci, în nici un caz regele nu a fost în campanie în Țara Românească în anul 1377. Vedem că a stat în centrul Ungariei mai tot timpul (vezi harta din Anexă) până când a anunțat ridicarea la oaste pentru Lituania (8/9 mai). Până la 7 iunie s-a pregătit de campanie la Diosgyor, după care a început să se deplaseze spre Cașovia. De la Cașovia, regele și corpul principal al trupelor au urcat cel mai sigur, ocolind zona montană, spre Preșov – NowySacz – Gorlic – Jaslo – Krosno - Sanok (Zanduch) – Przemysl - Belcz - ? – Lubaczow. Este regiunea în care a asediat fortificațiile lituaniene și probabil s-a ciocnit violent cu trupele acestora. Este clar că detașamente separate au intrat și în Podolia, unde știm că ducii i s-au supus, trecând de partea sa, la fel detașamente pornite din zona de Nord a Transilvaniei (Ugocsa, Bereg, Sătmar, Maramureș)137cu siguranță s-au deplasat spre Rusia Roșie pentru a-i încercui pe lituanieni și a-i obliga să recunoască autoritatea regală. Putem astfel bănui următorul scenariu, spre a avea o imagine completă a relațiilor munteano-moldo-lituaniano-polone: 1. 1374/75 – la moartea lui Lațcu, Iurii/Jurg/George Koriatovici încearcă să domnească în Moldova chemat de o facțiune pro-lituaniană138 (poate soț al Anastasiei Lațcovna), dar este asasinat de facțiunea locală pro-maghiară ce-l ridică domn pe Petru (campania lui Ladislau de Oppeln din toamna lui 1374139); 2. 1375 – Radu, devenit coregent al lui Vladislav și „protector al graniței vestice” în condițiile apropierii Munteniei de otomani140, administrează o lovitură puternică armatei regale, din sus de malul Dună- 137 138 139 140 Veneția nu avea de unde să producă un excedent de 10.000 de armuri complete, care să poată fi vândute unor „necredincioși”. Eventual 100 de armuri pentru curtenii domnești! Din donația regelui Sigismund către Ioan Olah, fiul surorii lui Balc și Drag, știm că fratele său, Tatomir, a murit la asediul Belcz-ului, acolo unde Nicolae fiul lui Blasiu din comitatul Lypto a fost lovit de un bolovan uriaș și de multe săgeți. Ioan M. de Apșa confundă asediul din 1377 cu cel din 1352, vezi nota 4 la Diplome maramureșene din secolul XIV și XV, ediția a II-a, Editura Pro Maramureș, Cluj Napoca, 2000, doc. 52, pp. 87-88. Vezi considerațiile lui Al. Gonța, Românii și Hoarda de Aur, p. 163. Vezi și observațiile, depășite în prezent, ale lui I. Minea, Principatele Române și Politica Orientală a împăratului Sigismund. Note istorice, Tipografia Convorbiri Literare, București, 1919, pp. 34-36. L. Bernát Kumorovitz, „I Lajos királyunk 1375. évi havasalföldi hadjárata (és „török”) háborúja”, doc. 2, p. 975. Nu se poate susține faptul că Margareta Himfi, fiica lui Benedict Himfi cel mai probabil, ar fi fost răpită de către otomani cu ocazia luptelor din 1375, vezi în acest sens István Petrovics, „From Slavery to Freedom: the Fate of Margaret Himfi”, în Transylvanian Review, vol. XXVI, Suppl. No. 1, CST, Cluj-Napoca, 2017, nota 21, p. 13. Petrovics se raliază și el opiniei lui P. Engel că răpirea a avut loc de la Iersig în 1391/92 și afirmă că nimeni nu ar fi căutat-o pe Margareta 30 de ani cum ar implica afirmațiile lui Kumorovitz, op.cit., pp. 942-945. Observând, la rândul nostru, afirmațiile lui Kumorovitz că răpirea a avut loc atunci când trupele otomane, venite în ajutorul lui Radu, prădau zona sudică a comitatelor Caraș și Timiș (p. 943) nu putem să nu remarcăm faptul că aceste afirmații intră în contradicție cu DL 67401 în care regele afirmă foarte concret că luptele cu Radu s-au dat pe deasupra malului fluviului Dunărea, iar din descriere, existența acelui 33 rii, după Orșova (moare Petru Himfy, Nicolae, fiul lui Blasiu este străpuns rău de o lance); lupte se dau și în Transilvania, al doilea front al conflictului141 (acolo probabil se afla Vlaicu); 3. Intuind primejdia unui alt atac maghiar și cu o Moldovă vasală Ungariei, Radu cere ajutor lituanienilor prin soția sa, Calinichia, fiica lui Karijotas, pentru o diversiune la granița de Est a uniunii polono-maghiare (toamna-iarna 1375); 4. Primăvara-vara lui 1376 – Algirdas atacă pe tot frontul lituano-polon granițele și regiunile de margine; cronicile prusiene (analele fraților minori din Torun) înregistrează atacuri și în Prusia în preajma Rusaliilor142; în noiembrie trupele lituaniene ajung lângă Cracovia143; 5. 1377, iunie-octombrie – campania regală din Lituania și Polonia, unde este ocupat Chelm-ul și Belcz-ul (ducatele lui George trecute în voievodatul Halych-ului supus Ungariei), iar Liubart și alți trei cnezi mai mici, plus familia Koriatovici (Alexandru și Boris)144recunosc autoritatea regală145; Petru Mușat reînnoiește jurămintele de vasalitate față de regele angevin (Ioan de Târnave); 6. 1377, decembrie-ianuarie 1378 – trupele lituaniene atacă prin surprindere Moldova146 și martirizează doi franciscani la Siret (ianuarie 1378), dar trupele ieșite probabil după pradă147 și/sau răzbunare sunt zdrobite de domnitor. După 1378 în zonă va începe să se reafirme un puternic han al Hoardei Albe, care va reunifica după moartea lui Mamai (1380), Hoarda de Aur, anume Toqtamîș, cel ce conlucrează cu Iogailla148. 141 142 143 144 145 146 147 148 fortissimum implică o acțiune defensivă a aceluia, nu una ofensivă. Adică apărarea era puternică și trupele regale nu au putut-o sparge, cam asta lasă actul regal din Belcz să se înțeleagă. Menționarea explicită a lancei ce a perforat grav brațul lui Nicolae, ce a fost țintuit la pământ, sugerează din nou un asemenea scenariu de apărare din partea valahilor. Lănciile erau folosite spre deosebire de rudele lor de aruncat, sulițele sau javelinele [lăncii mai scurte], în luptele tip melee de către partea care se apăra de cele mai multe ori prin formația de „zid de scuturi”. De asemenea, regele nu a menționat prezența turcilor. Doar Gattari a vorbit despre Bulgaria infedele, iar nici măcar la 1387 ea nu era în totalitate infidelă. Deci asocierea turcilor cu românii, chiar dacă este posibilă la nivel de negociere, nu se traduce într-o asociere militară. De asemenea, conexiunile și explicațiile oferite de A. Pippidi, op.cit., p. 62, tot pe această imposibilitate de cooperare marșează: „Relațiile dintre țarul de la Târnovo și domnii ȚăriiRomânești nu puteau fi decât încordate, deoarece aceștia din urmă, după ce Vladislav I a avut o vreme, în 1369, posesiunea Vidinului, au sprijinit pe conducătorul acestui mic stat dunărean, pe fratele și rivalul lui Șișman, țarul Srațimir, cu care ei se înrudeau de două ori, prin mama aceluia, Teodora, o fiică a lui Basarab însuși, precum și prin căsătoria sa cu Anca, fiica lui Nicolae Alexandru. Tot pe Dunăre, Vladislav ocupase în 1374 alt cap de pod, la Nicopol, în fața Turnului românesc iar tendințele separatiste ale Silistrei, unde locul despotului Mihail Paleolog, pretendent nenorocos la tronul Trapezuntului, îi luase cumnatul acestuia, Terter, încă din 1376-1377, au dus probabil la încercări atât din partea lui Radu, cât și a lui Șișman, de a-și asigura dominația asupra cetății.” Din nefericire, lipsa unui dialog real între cele două istoriografii și lipsa de încredere reciprocă, în cele mai multe cazuri, dintre cercetătorii români și maghiari, duc la soluții nemulțumitoare. Revenind concluziv: astfel la 1375 este exclus, din punctul nostru de vedere, acest scenariu al colaborării cu otomanii și mai ales cu bulgarii lui Shishman. L. Bernát Kumorovitz, „I Lajos királyunk 1375. évi havasalföldi hadjárata (és „török”) háborúja”, doc. 4, p. 976. „Eodem anno in vigilia s. Trinitatis venerunt Lituani sine omni premunitione in Insterborg, Jurgenborg, Salaw, Welow, devastantes illam terram et steterunt ibi facientes magna damna in hominibus captis et occissis, equis et pecoribus et multis spoliis abductis combusserunt Tapilauken castrum”, în Ann. Thorun., Scriptores Rerum Prussicarum, Leipzig, 1866, p. 100. Oskar Halecki arată faptul că nici prezența reginei mame și nici controlul lui Ladislau de Oppole în Ruthenia nu a putut stopa atacul neprovocat al lituanienilor, în Jadwiga of Anjou and the rise of East Central Europe, Polish Institute of Arts & Sciences of America, 1991, p. 59. Ibidem, pp. 60-61. Scrisoarea regală, care s-a publicat din greșeală la 1387 pentru evenimente din 1375 de către Gattari, dar relatând pe cele din 1377 din Lituania, vezi și L. Bernát Kumorovitz, „I Lajos királyunk 1375. évi havasalföldi hadjárata (és „török”) háborúja”, doc. 7, pp. 977-978, este mai explicită: se arată că ducele Codor (Teodor), fiul mai mare al lui Algirdas și doi fii ai aceluia i s-au supus, că un fiu mai mic a fost dat regelui ca ostatec, că Alexandru și Boris i-au închinat Podolia cu XI cetăți, că Lunard/Ljubart s-a recunoscut vasal și a prestat omagiu pentru Vladimir și s-a angajat să lupte contra celor din același sânge alături de rege, iar pe fiul lui Kjestust l-a luat și îl ține prizonier. „Item ante festum nativitatis Christi Lituani processerunt contra illos de Walachia et ibi fuerunt victi, itaqu od paucos equos abduxerunt”, în Ann. Thorun., Scriptores Rerum Prussicarum, Leipzig, 1866, pp. 106-107. Darius Baronas, S. C. Rowell, The Conversion of Lithuania. From Pagan Barbarians to Late Medieval Christians, p. 216. Al. Gonța, Românii și Hoarda de Aur, p. 165. Pretențiile tributare ale noului han al Hoardei de Aur asupra Dobrogei, Munteniei și Moldovei nu pot fi neglijate. 34 Trecând la a doua căsătorie a lui Alexandru, cu nobila Clara, au rezultat între 1344 și 1352149 trei moștenitori, probabil Ana (1344/45), Anca (1346/47), Radu (1348/1349). După 1352, după Pavel Chihaia150, trebuie să înțelegem că s-a mai născut un fiu al cuplului, Voislav151 (cca. 1355/64?), care a decedat cel mai târziu post 1377-1380152. Desigur, despre el s-a considerat, încă de la început, datorită pietrei de mormânt păstrată în necropola domnească, că este un fiu al lui Alexandru153. Că lui Voislav îi aparține M6154 sau un ipotetic M11155 văzut de V. Drăghiceanu la 1920156 ține de domeniul viziunilor istoriografice. Cel care ne interesează aici este Radu157 (”cel vesel”, slav.), cu siguranță un nume 149 Anterior, în 2012, propusesem intervalul 1343-1348, care pare totuși prea strâns, op.cit., p. 148. 150 Pavel Chihaia, Artă Medievală. Monumente din cetățile de scaun ale Țării Românești, Editura Albatros, București, 1998, pp. 151 152 153 154 155 156 157 11-13, dar în special pp. 13, 21. După săpăturile efectuate de N. Constantinescu, răspunsul lui P. Chihaia, Artă Medievală. Monumente din cetățile de scaun ..., pp. 42-46. Cu siguranță inscripția de pe piatra tombală a tânărului cocon domnesc este cea relevată de Pavel Chihaia în studiul din 1963 (p. 43) și reluat în 1998, care de altfel a fost și prima opțiune a lui V. Drăghiceanu, vezi Arta Medievală. Monumente din cetățile de scaun …, p. 11 și nota 9: [V]ОИСЛАВЖ ДѢТЕ [V]EЛ[ICA]ГО AЛEKC[AN]ДРA BOEBOДA ПОЧИ MЦА ГENAР... „Voislav fiul Marelui Alexandru Voievod s-a săvârșit în luna lui Ghenarie”. O observație doar, utilizarea de către autor a formulei „copilul lui” în loc de „fecior” sau „cocon” (vezi domnul Alexandru Coconul) pentru perioada respectivă, implică nașterea lui dintr-o relație pasageră, căci Grigore Ureche în Letopisețul Țării Moldovei de când s-au descălecat țara..., Scriptorium, 2017, p. 30, scrie că: „Însă așa zic că n-au fostu Bogdan vodă ficior cu cununie, ci copil lui Alixandru vodă” (subl. N). A existat o discuție istoriografică, cu accente polemice mai dure, pe tema bisericii Sf. Nicolae Domnesc, care a debutat imediat după descoperirile arheologice de acolo făcute de Virgil Drăghiceanu în vara lui 1920. Bibliografia acestui „dosar istoriografic” a fost trecută în revistă de două ori: odată în 1935 de către Aurel Sacerdoțeanu, a doua oară în 1970 de către Nicolae Stoicescu, vezi Pavel Chihaia, Artă Medievală. Monumente din cetățile de scaun ale Țării Românești, Editura Albatros, București, 1998, p. 9, nota 2 (cu explicațiile la pp. 29-30). Nota cu nr. 2 a mai apărut în studiul dedicat necropolei de la Argeș în lucrarea Din cetățile de Scaun ale Țării Românești, Editura Meridiane, București, 1974, p. 7, respectiv în Glasul Bisericii, Anul 22, nr. 1-2, București, 1963, p. 41. Această notă a fost republicată și îmbogățită de către Pavel Chihaia după prima apariție din 1963 a studiului „Contribuții la problema identificării mormintelor din Biserica Sf. Nicolae Domnesc din Curtea de Argeș”, pp. 41-70, adică în reluarea studiului în anul 1974, respectiv 1998. După ce, în spirit polemic, între 1961 și 1964 Pavel Chihaia se contrase cu Virgil Drăghiceanu pe tema descoperirilor de la Câmpulung Muscel și Argeș (1961: P. Chihaia – „Date în legătură cu biserica vechii Curți domnești din Cîmpulung-Mușcel”, Biserica Ortodoxă Română/BOR, anul 79, nr. 11-12, București, 1961, pp. 1033-1049; 1963: P. Chihaia - „Contribuții la problema identificării mormintelor din Biserica Sf. Nicolae Domnesc din Curtea de Argeș”, Glasul Bisericii, Anul 22, nr. 1-2, București, 1963, pp. 41-70; 1964: V. Drăghiceanu – „Despre Mînăstirea Cîmpulung”, BOR, anul 82, nr. 3-4, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1964, pp. 284-336), oricum mult mai elegant decât o făcuseră anterior Stoica Nicolaescu și Virgil Drăghiceanu (vezi nota noastră cu nr. 37, dar și rememorarea evenimentelor la Sergiu Iosipescu, „Comisiunea Monumentelor Istorice Inițiatoarea Cercetărilor de Arheologie Medievală - săpăturile de la CURTEA de ARGEȘ”, în Revista Monumentelor Istorice, anul 61, no. 2, București, 1992, pp. 25-26) au urmat polemicile dintre Nicolae Constantinescu și Pavel Chihaia, după 1968 (anunțate de nota 3 din studiul amintit ca reluat în 1974: Din cetățile de Scaun ale Țării Românești, p. 8 și explicațiile pentru motivul pentru care Pavel Chihaia nu făcuse analiza după importanță, p. 9, așa cum i se reproșase discret în revista Studii și Comunicări, viitorul Argesis, no. 1, Pitești, 1968, „Cercetarea Arheologică de la Curtea de Argeș din 1967”, nota 11, p. 126 de către Nicolae Constantinescu). Concesii nu s-au prea făcut (N.C., Curtea de Argeș: 1200-1400. Asupra Începuturilor Țării Românești, Editura Academiei RSR, București, 1984, p. 26-27, spre exemplu sau pp. 100-101; P.C. retipărirea adnotată a vechiului său studiu plus cel nou despre curtea domnească de la Argeș, vezi ediția 1998), dar polemica a fost una acceptată de normele academice, cu argumente și contra-argumente. La „dosarul Argeș” s-a adăugat apoi, printre altele, un studiu al lui D. Căprăroiu din 2008 (în Historia Urbana, XVI, no. 1-2, pp. 37-64), altul din 2011 („Scurte considerații privitoare la câteva aspecte ale începuturilor reședinței domnești de la Argeș”, în Arheologie și istorie în spațiul carpato-balcanic, Târgoviște, 2011, p. 147, nota 1: explicațiile pentru interesul destinat subiectului). În 2017, alți trei cercetători din domenii diverse (istorie, istorie-arheologie, fizică) au prezentat propriile lor concluzii în „AL WA. Prințul Negru al Valahiei”, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2017. Acestea ignoră, însă, toate celelalte dovezi și propun o dispunere tombală total inacceptabilă pentru rezultatele arheologice de până acum. Vasile Drăguț a trecut, la rândul său, în revistă opiniile exprimate de cei mai „harnici” cercetători ai problematicii, vezi Vasile Drăguț, „Biserica Sfântul Nicolae din Curtea de Argeș,” Arhiva Dragut, accessed June 24, 2019, https://vasiledragut.omeka.net/items/show/5. Virgil Drăghiceanu, „Curtea Domnească din Argeș. Note istorice și arheologice”, în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, an X-XVI (1917-1923), București, 1923, p. 41 (mai departe CDA). Vezi figura 7 (infra). Vezi figura 8 (infra). Vezi figura 6 (infra). N. Iorga, Istoria Românilor, vol. III, București, 1937, p. 174: de la sârbescul Radomir. 35 dinastic ce a făcut carieră între liniile Basarabilor până la Radu Mihnea al III-lea (1658-59). E posibil faptul ca, în alegerea numelui său, dacă nu cumva Pancrațiu era un alt nume al său158, având astfel un nume dublu159 ca și fratele său Vladislav (Ladislau, graf. latină)-Vlaicu (Layk, graf. latină), doamna Clara să fi avut prea puține de spus. Radu, născut cel mai probabil în perioada luptelor anti-tătare ale tatălui său, Alexandru, pe când acesta deja era coregent al lui Basarab I160 de cel puțin 6-7 ani (1343-avusese loc închinarea sa-menționărilor cronistice161) a primit la naștere (pe data de 12 mai în calendarul roman e serbat Sf. Pancrațiu162) un nume (eventual compus) cu mesaj, dat de cuplul princiar. Dacă nașterea lui Radu a avut loc în 1348/49163 acest moment marca o „veselie/bucurie” (rad/РАД) dată de către Atotputernicul (Pankras, Pancratius)164. Bucuria putea fi generată de faptul că Radu era primul băiat al cuplului Alexandru-Clara după un șir de fete, dar și o bucurie după un șir de necazuri dinastice despre care, din păcate, nu știm cum au fost gestionate, în afara acestui indiciu mărunt și al altuia fortuit. Anterior lui 1348 s-a declanșat probabil criza dinastică din Bulgaria, divorțul lui Ioan Alexandru (1331-1371), nașul de botez al lui Alexandru165 de Theodora166 (devenită în 158 Eberhard Windecke, „Das Leben König Sigmunds”, în Die Geschichtschreiber der deutschen Vorzeit, Leipzig, 1886, pp. 228- 159 160 161 162 163 164 165 166 229, cap. 259: es war aber lange zeit ein sohn von Pankraz dem Weisen, der lange Jahre vorher Herr derselben Lander gewesen war, mit namen Merzweydan bei ihm gewesen (dar de mult timp un fiu al lui Pankraz cel Înțelept, care de mulți ani mai înainte a fost Domn al aceluiași ținut, fusese cu el sub numele de Merzweydan). Traduceri, explicații și discuții pe marginea textului vezi la Dimitrie Onciul, Originile Principatelor Române, Stab. De Arte Grafice Elzevir, București, 1899, pp. 200-201, nota 105, respectiv la Constantin Kogălniceanu, Cercetări critice cu privire la Istoria Românilor: Basarab I zis Negru-Vodă, întemeietorul Țării Românești, fascicola I, Minerva – Institut de Arte Grafice și editură, București, 1908, p. 3, nota 2. N. Iorga, Istoria Românilor, vol. III, București, 1937, p. 174. Situație des întâlnită în lumea sârbă. E posibil ca Basarab I, pe atunci în vârstă de aproximativ 64 de ani, să fi fost deja în imposibilitate fizică de a se mai mișca datorită vârstei sau vreunei boli (gută?), iar puterea să fi trecut în mâinile fiului rămas în viață sau cel mai capabil. Astfel trebuie să înțelegem textul de mai jos (vezi nota 138) din Chronicon Hungarorum și de la Ioan de Târnave. Faptul că Basarab era în viață, este confirmat de graffitul de la Argeș (1351/52), dar și de Zakonicul lui Dușan din 1349 (pentru datare, vezi Sima Cirkovic, The Serbs, Blackwell Publishing, Oxford, 2004, p. 65) care îl nominalizează printre cei 7 țari pe care i-a zdrobit și îl umilește pe Ioan Alexandru și mai mult amintindu-i că Ivanka Basarab îi era socru. Nici Dușan nu-i recunoștea cununia a doua, ce-l descalifica pe țarul bulgar. Reluăm aici textul pe care l-am utilizat și în anul 2012, fără a mai relua discuția de atunci: Chronica Hungarorum [1473]: „quidam princeps seu baro potentissimus Alexander, voyvoda transalpinus...audita pietatis ac etiam pietas eiusdem regis Lodouici fama: ad ipsum sponte personaliter veniens circa confinia ipsorum partium, ad pedes regie maiestatis humotenus et prostratus et ad obedientiam ac fidelitatem debitam reductus et integratus solemnia munera et clenodia presentando et suus dominius sub sancta corona recognoscendo”, Dr. Andrei Veress, Bibliografia româno-ungară, vol. I, Editura Cartea Românească, București, 1931, p. 1. Un punct de vedere bine ancorat în critica istoriografică de la noi rămâne studiul lui Șerban Papacostea, Geneza statului în Evul Mediu românesc. Studii critice, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988, p. 73, unde semnala faptul că Ludovic I a fost interesat de o alianță anti-tătară cu Țara Românească. Personal credem că și Alexandru și tatăl său Basarab I erau interesați de o astfel de acțiune, astfel încât închinarea de la 1343 a lui Nicolae Alexandru trebuie legată de dispariția puternicului han Ozbeg (1342). Acțiunile de la 1330 (sprijinirea lui Mihail Șișman la Velbujd/Kustendil de către cei „7 împărați”, inclusiv Basarab Ivanko, tătarii negri și iasii) și atacurile de la 1331, apoi 1334/35 asupra Transilvaniei, cu o ședere de 7 ani acolo [Breve Chronicon Daciae, 1691, cu data de MCCCXXXVI: „Tartari denuo vastarunt Hungariam et in Transsilvania septennium morati sunt”; Chronik von Simon Massa,n. 1536-d. 1607, – 1335: „Tartari tertio Hungariam vastarunt et in hisce Transsilvaniae partibus toto septennio morati sunt, omnia vastantes et diripentes praeter urbem Brassoviam et oppidi Rosenau arcem...” în Quellen zur Geschichte von Brassó, vol. 4, Brassó, 1903, p. 1, p. 73], la care au participat și muntenii [Al. Gonța, op.cit., pp. 126, 131]) făceau parte din obligațiile militare ale domnilor munteni în raport cu marele han, vezi Al. Gonța, op.cit., pp. 98-100. De altfel, eliberarea de autoritatea mongolă s-a făcut și antroponimic și patronimic, iar în studiul din 2012 am explicat, credem, destul de clar modul în care Alexandru a devenit Nicolae Alexandru, iar această opinie o păstrăm în continuare, vezi Mihai Florin Hasan, op.cit., pp. 141-143 și notele 144-145. http://www.santiebeati.it/nomi/Detailed/3263.html, accesat la 25.07.2019. Tânăr îl considera pe Radu și Nicolae Constantinescu, cu referință la anul 1359, vezi „Radu I Vv. și scaunul domnesc din Argeș. Repere din Istoriografie”, în Argesis. Studii și Comunicări, Seria Istorie, Tom XVIII, Pitești, 2009, p. 96. Șerban Turcuș et alii, Antroponimia în Transilvania medievală (secolele XI-XIV). Evaluare statistică, evoluție, semnificații, vol. I, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2011, p. 134. Mihai Florin Hasan, op.cit., p. 140, p. 143. A. Alberti, Ivan Aleksandăr (1331-1371). Splendore e tramonto del secondo impero bulgaro, Firenze UP, Firenze, 2010, p. 105. Dan Ioan Mureșan a optat pentru anul divorțului ca fiind 1344/45 pornind de la faptul că în 1355, la încheierea logodnei dintre Maria, născută din al doilea mariaj al lui Ioan Alexandru, și Andronic IV era pe atunci cam de nouă ani, vezi Dan Ioan Mureșan, „Philothée I-er Kokkinos, La Métropole de Hongrovalachie et les «Empereurs de la Terre»”, în Istorie Bise- 36 monahism Theophano167), sora sa mai mare (vezi fig. 9 – reproducerea fig. 18 CDA). 1. Cavaler 2. Cavaler zugrăvit 3. Cavaler fleur du lys 4. Cavaler 5. Mormânt închipuit 6. Voislav 7. Udobă 8. Vladislav 9. Dan 10. Radu Negru 11. Fiul lui Radu Negru, Vladislav 12. Ana Doamna 13. Dan II 14. Necunoscut Figura 6. Planul mormintelor din necropola domnească de la Curtea de Argeș, după Virgil Drăghiceanu, 1920168. Faptul a marcat profund casa domnitoare. De unde știm acest lucru? Din graffitul minuscul de pe stâlpul din stânga altarului: „doamna/împărăteasa evreică”. Acesta nu este un act de memorie169, căci nu l-ar fi scris nimeni rememorând ceva dureros, ci consemnând o știre tragică pentru „patron”. Este un act imediat. Putem bănui faptul că unul dintre lucrătorii, care, la acel moment al primirii știrii divorțului bulgar și al noii căsătorii a lui Ioan Alexandru, de către prințul Alexandru la curtea din Argeș, unde probabil supraveghea la acel moment lucrările (toamna 1347-primăvara 1348), tencuia/zidea la acel stâlp din stânga altarului. Sub șocul știrii, ce s-a răspândit probabil rapid, a consemnat această „știre” telegrafic: [în Bulgaria există o nouă doamnă, alta decât fiica marelui Basarab - presupunerea noastră asupra gândului ce l-a determinat pe meșter a scrijeli informația pe stâlp], o „doamnă evreică”170. 167 168 169 170 ricească, Misiune Creștină și Viață Culturală, II, Editura Arhiep. Dunării De Jos, Galați, 2010, p. 343, nota 30. John V. A. Fine Jr., optează pentru anii 1350, în The Late Medieval Balkans. A criticalsurveyfromthe late Twelfth Century tothe Ottoman conquest, Michigan UP, 1994, p. 379. Cel mai probabil am putea plasa evenimentul cel mai devreme în 1344/45 și cel mai târziu în 1347/48. Ibidem, Fonti XX, Sinodykonul lui Boril, p. 206: „Pioasei împărătese Teodora a marelui împărat Ioan Alexandru, ceea ce a îmbrăcat de asemenea chipul îngeresc în monahism, zisă de asemenea Theophana, memorie eternă”. CDA, p. 41. Vezi explicațiile lui N. Constantinescu raportat la graffitul cu moartea marelui Basarab ca act de memorie ulterioară, Curtea de Argeș ..., p. 148. Împotriva acestui scenariu (legat și de graffit-ul Basarab) s-a pronunțat Nicolae Constantinescu mai recent, în două studii, în ordine: „Radu I Vv. și scaunul domnesc din Argeș. Repere din Istoriografie”, (deja citat) pp. 89-114, aici: p. 103, respectiv „Basarab I și Vladislav I la Argeș …”, (deja citat), p. 25. Observăm, însă, faptul că N.C. la p. 31 din ultimul studiu amintit, creditează ca și contemporan cu actul scrierii în sine graffitul lui Vlad I. De ce nu ar fi la fel și în cazurile pe care le contestă? Înțelegem determinarea de a apăra un punct de vedere, ce pare logic din punct de vedere arheologic, dar nu înțelegem acest bias legat de graffiti-uri, în condițiile în care există, așa cum am arătat deja, destul de multe surse, care probează faptul că Basarab I a trăit până la 1351/52. De ce „doamna evreică” ar fi un „act de memorie” în condițiile în care căsătoria s-a consumat cu Sara-Teodora pe la 1347-1348. De ce să-l treci într-un graffit știre la 20 de ani distanță? Să-i aduci aminte patronului că are probleme nerezolvate la Sud de Dunăre, că ai văzut o imagine cu Sara-Teodora la 20 de ani de la nunta ei și tu ca zidar/zugrav calfă etc. te-ai îndrăgostit de ea și îți treci iubirea pe pereții/stâlpii pe care îi lucrezi? Să credem că Sara-Teodora 37 1. Călugăr, peste 40 de ani; 2. Bărbat, 25-30 ani, 1.71 m; 3. Bărbat peste 40 de ani; 4. tânăr reînhumat în osuarul de lângă M11; 5. Mormânt închipuit; 6. Femeie de 25-30 ani; 7. Nan Udobă, peste 40 de ani, 1.62 m; 8. inscr. „Vladislav”, 30-40 ani, bărbat, 1.63 m; 9. Femeie; 10. Vladislav; 11. Voislav; 12. Femeie peste 30 de ani; 13. Radu I; 14. Matur. Figura 7. Planul mormintelor din necropola domnească de la Curtea de Argeș după Pavel Chihaia, 1998 (pp. 11-27). Este o confirmare a lucrărilor la biserica domnească în preajma lui 1348-1350. Între 1344171-1349/50172, tot din Bulgaria au venit știri proaste, tragice, coregentul Ivan Asen (al IV-lea), al treilea născut al cuplului Ioan a trecut pe la Argeș la 1365-69 să-și vadă rudele dușmancei de la Vidin și intrând în biserica catedrală metropolitană l-a rugat pe unul dintre meșteri să-i facă un graffit memorial? Să nu fim absurzi, chiar dacă N. C. afirmă că cei ce cred altfel se înscriu în această categorie. De ce graffitul lui Vlad I este „scrijelit” de mâna sa, dar celelalte două nu sunt contemporane cu scrijelitorul? Cum putem spune foarte autoritar „acestea sunt, acestea nu sunt”, ori sunt toate contemporane, ori nu sunt nici unul contemporane. Fără mărturii adiacente, lucrurile sunt speculative. Relațiile cu Dușan sunt întrerupte între 1330 și 1352?, dar există și tatonări, iar după 1360 meșterii sârbi pot lucra liniștiți la pictură și alte activități de lapicid. Moneta de la Ladislau al IV-lea (1272-1290), singura găsită de către V. Drăghiceanu în pardoseala altarului la 1920 indică un postquem al începutului lucrărilor la acel spațiu, vezi CDA, pp. 150-51. Moneta de la Sracimir datată 1360-65 (?) identificată la parterul casei domnești oferă un postquem de locuire al acesteia, vezi N. C., CdA: 1200-1400, p. 57, fig. 20. Moneta lui Ladislau al IVlea a putut fi în uz și după această dată, cel puțin până la începutul domniei lui Carol I (1308), iar moneta de la Sracimir a putut fi pierdută pe podeaua încăperii oricând după 1365 până la 1369 sau 1396. 171 A. Alberti, op.cit., p. 78. 172 Kiril Petkov, The Voices of Medieval Bulgaria (7th-15th century). The records of a bygone culture, Brill, Leiden-Boston, 2008, p. 431, inscripția tombală cu nr. 168: Tomb inscription of Ioan Asen IV, Tarnov, most likely 1349/50. The inscription documents a traumatic event in the royal family, the death of Ioan Asen IV (before 1327/8–1349/50), Ioan Alexander’s third son from the marriage with the Vlach princess Theodora. The “young tsar,” then in his early twenties, led a military force to halt the early Ottoman depredations in Bulgarian Thrace. The expedition was a disaster. The Bulgarians were routed somewhere in the district of Sofia and Ioan Asen IV perished; soon after a similar encounter had ended with the death of his elder brother Michael Asen. The inscription is fragmentary and subject to amendments since the slab was split vertically and about one third of it is missing. The editor’s attribution to 1388 is arbitrary and resulted from a wrong assumption about the length of the lost text. Edition: Ivan Goshev, Tarnovski tsarski nadgroben nadpis ot 1388 godina (Sofia, 1945), 7–8. + I ... pious and Christ-loving .../ [daughter-in]-law of the most great Tsar Ioan Alexander .../ niece of the great voe[voda] .../ tsar of the Bulgarians Asen cam[e] .../ and found the Bulgarian land .../ [pollu]ted by the Ishmae[lites] .../my lord tsar in the eighteenth year .../ by the will of God set out to .../ [but?] moved because of the yoke .../ gathered my lord tsar with God’s po[wer] .../ Asen who about our beautiful faith .../ and strenghtening it, remained in God’s church .../ from this life .../ gathered my children before the decea[sed] .../ [Ke]ra and the other Asen, and God .../ and the lord tsar his father .../ and the two girls in the ye[ar] ...”. A. Alberti, pe urma cercetătorului bulgar J. Andreev (1993) oferă o altă traducere, ce diferă extrem de mult de cea dată de K. Petkov în 2008. De exemplu, traducerea termenului de „nepoată” cu cel de „verișoară” de către Andreev schimbă total relațiile genealogice. Este exact cazul pe care îl discutam pentru relația dintre Mircea și Vladislav al II-lea, când arătam că Stoica Nicolaescu și apoi P.P. Panaitescu au arătat că s-a tradus greșit „anepsios” cu „consobrinos” (verișori după mame) în loc de „nepoți”, vezi nota 38. Textul în rândul al treilea, ce ne interesează direct aici este acesta: „ва и анеᴇᴪїа вᴇликаго воᴇ [...]” (va i aneepsia velicago voe...=nepoata marelui voe[...]). Plus J. Andreev a adăugat numele de [Maria] acestei nurori, care este „verișoara marelui voievod Ivan Asen, împăratul bulgarilor”. Pentru a mări și mai mult haosul interpretării, la nota 19, p. 78, cercetătorul italian afirmă că nora „e verișoara lui Ioan Basarab” (!). La p. 105 același cercetător considera că Ivan (de această dată) Basarab murise pe la 1340 (!). Este evident că nu a verificat bibliografia românească, măcar în treacăt, de 38 Alexandru-Theodora173, nepotul lui Alexandru, a fost ucis într-o luptă scurtă și sângeroasă cu detașamente otomane în zona Sofia și a fost înhumat în biserica Sf. 40 de Mucenici din Târnovo174, rămânând orfani trei moștenitori: Asen, Kera și celălalt Asen. Intercalăm aici o presupunere genealogică175 (vezi tabla genealogică 8), ce poate fi probată toponimic și antropo-toponimic: cam în această perioadă (1345/1350), trebuie să se fi născut Nan(a) (U)dobă176, un nepot de soră al lui Nicolae Alexandru și nepot direct al unui mare jupan, Doba/Udoba/Udobu (=timp, slav.; =tobă, magh.), probabil tatăl acelui Dimitrie Dabăceșska (=Dăbăcescul, al lui Dobă), care a primit din domeniul domnesc o parte pe teritoriul Jaleșului, acolo unde a fondat Dăbăceștii (azi Runcu, jud. GJ)177. Nucet-ul de acolo a rămas în posesia domnului (vezi cum Dan I donează acest nucet mănăstirii Tismana la 3 octombrie 1385178), iar a 4-a parte din sat a fost lăsată prin testament de Dimitrie (între 3 octombrie 1385 și ante 27 iunie 1387179) mănăstirii. Celelalte ¾ trebuie să fi rămas celorlalți moștenitori. Familia lui Doba/Udoba/Udobu trebuie să fi avut în posesie mai multe sate din zona submontană (vezi harta 1), căci anterior datei de 20 mai 1388180, Nan „boierul domniei mele”, a dat nucet-ul (cozia, turc. veche) și satul Călimănești (=al lui Caliman/Kăliman, bulgară, maghiară) pe Olt pentru o mănăstire domnească. Nu putem să nu sesizăm monopolul casei domnești asupra nucet-urilor și donarea lor, acolo unde era posibil acest lucru, către mănăstirile importante. Revenind la dramele familiale, în jurul lui 1354 era ucis, tot în luptele cu turcii, și Mihail (IV) Asen, căsătorit cu o prințesă bizantină, Maria (Irene)181. Îi rămânea Theodorei doar fiul mijlociu, Ivan Sracimir (Stracimir/Strațimir), care se va aliena tot mai mult de tatăl căsătorit cu „doamna evreică”182. Trebuie să înțelegem faptul că în acești ani ai alienării dintre tată și fiu, mama sa, Theodora, l-a îndemnat, din motive evidente, trecând peste relațiile de sânge, pe Sracimir să ceară mâna verișoarei sale primare, Ana, cel mai probabil în preajma lui 1355. 173 174 175 176 177 178 179 180 181 182 unde erorile sale inerente. Ca să rezumăm ideile acestea, Theodora este identificată corect ca și fiică a lui Basarab I, divorțul e plasat după bibliografia de ultimă oră a colegilor bulgari, dar din neverificarea surselor creează, după J. Andreev, o verișoară a lui Basarab, care în vârstă fiind (peste minim 45 de ani) s-a căsătorit pe la 1340 cu un copil de 12 ani, care a devenit rapid tatăl a 3 copii între 1340 și 1344 când plasează el decesul lui Ivan (IV) Asen. Pe de altă parte, din traducerea lui J. Andreev ar reieși că această doamnă era „soție a împăratului și verișoară a marelui voevod Ivan Asen, împăratul bulgarilor”. Dar cum anepsis este de fapt nepoată și nu verișoară, această întregire rămâne în suspensie. Cea mai neutră și apropiată de realitatea cunoscută este traducerea oferită de K. Petkov. Soția lui Ivan Asen (IV) era nepoata unui mare voievod, iar soțul său în al 18-lea an (de viață al lui sau mai degrabă de domnie a lui Ioan Alexandru [intervalul 1348-49] s-a luptat cu ismailitenii, a fost ucis, iar la sicriul său s-a recules cu copiii lor [Asen, Ke]ra și celălalt Asen, cu țarul, tatăl său, și cele două fete (sau fii rămași) probabil ai/ale țarului. O interpretare diferită, cu alte implicații și cu transferarea fiicelor spre cuplul „doamna-Ivan Asen” vezi la Al. Simon et alii, Al Wa ..., pp. 293-294. Idee asemănătoare lui Simon et alii, vezi la Sashka Georgieva, Още веднъж за влашката принцеса - снаха на цар Иван Александър [Once Again on the Wallachian Princess,Tsar Ivan Alexandar’s Daughter-in-law], în Добруджа [Dobrudja], no. 32, 2017, pp. 403-408. Cercetătoarea bulgară, spre deosebire de cei trei cercetători amintiți deja, consideră că era vorba, totuși, de o nepoată de-a lui Basarab I. Vezi A. Alberti, op.cit., p. 39, tabla genealogică. Ibidem, p. 78. Ion Donat, Domeniul domnesc în Țara Românească (sec. XIV-XVI), Editura Enciclopedică, București, 1996, p. 20. DRH, B, vol. I, doc. 9, pp. 25-28. Vezi observațiile lui George D. Florescu, Divanele domnești din Țara Românească, vol. 1 (1389-1495), București, 1943, p. 18. Apartenența lui Nan Udobă/Doba la familia domnitoare este reliefată de înhumarea sa în necropola domnească de la Sf. Nicolae din Argeș, în M7 unde s-au găsit resturile osteologice ale unui bărbat de peste 40 de ani, având circa 1,62 m. Vezi fig. 1 și 2 supra, plus descrierea inelului ce aparținea lui Nan, CDA, pp. 52-54, plus fig. 48, tot acolo. La noi, vezi infra, fig. 10. Dinu C. Giurescu, Țara Românească în secolele XIV-XVI, Editura Științifică, București, 1973, p. 59. DRH, B, vol. I, doc. 7, pp. 19-22: „am dăruit și pe râul Jaleșului, la Dăbăcești, nucii copaci toți”. Ibidem, doc. 8, pp. 22-25: „Și încă ce a dăruit mănăstirii Dimitrie Dăbăcescu, la moartea lui, cât a fost al său la Dăbăcești, a patra parte”. Ca și parte a familiei ctitorului (Radu I), Dimitrie, după modelul nepotului (Dan I), donează partea sa din domeniul satului Dăbăcești mănăstirii Tismana. Ibidem, doc. 9, pp. 25-28. Ibidem, p. 105. De altfel, în memoria colectivă bulgară, chiar dacă luminata de Dumnezeu țarină Theodora (cea nouă) era de confesiune greacă rămânea și pe la 1363 tot „evreica”, vezi K. Petkov, op.cit., poz. 244, pp. 514-15: „In the year 6872 [1363–1364], second indiction, this book was written with these three earthly fingers by the lowest of the monks Theodosius, in the place called Ustie, by the city of Tarnov, and under the faithful Tsar Ioan Alexander and his tsarina, the newly-enlightened Theodora. I beg you fathers and brothers, read and correct, and do not curse”. Viziunea era comună de un mal și altul al Dunării în raport cu „uzurpatoarea”. 39 1. parte din cimitirul Argeș I; 2. nu există; 3. Bărbat; 4. nu există; 5. nu există; 6. Voislav; 7. Nan Udobă; 7.1. Necunoscut la S de M7; 7.2. M suprapuse; a avut placa „Vladislav” de fapt; 8. oseminte de la 3 indivizi; 9. oseminte de la 2 indivizi; 10. Vladislav; 11. creat din M6 și M12; 12. Ana Doamna; 13. Gisantul?; 14. Nu există. A B Figura 8. Planul mormintelor din necropolă, după N. Constantinescu, 1984 (A: descrierea de la pp. 94-103 și B: pl. p. 88). Figura 9. Grafitul cu „Evreisa Gszda” (doamna/stăpâna/împărăteasa evreică) de pe stâlpul stâng din fața altarului de la Sf. Nicolae Domnesc183. Figura 10. Inscripția de pe inelul lui Nan Udobă/Doba: „Nai/du/Dobî pruste” sau „Nana Udobî”184. Data poate fi stabilită cel mai bine în raport cu absența lui Sracimir din Tetraevangheliarul familial (13551356185) (vezi figura 11) și proclamarea sa ca stăpânitor la Vidin186 (1356). Ioan Alexandru trebuia să se gândească bine dacă dorea un conflict cu fostul său cumnat și fin, Nicolae Alexandru, care practic își asigura nepotul, pe Sracimir, că puterea sa la Vidin e sigură, inclusiv prin acest matrimoniu din 1355-1356. În plus trebuie să se fi declanșat și o schismă între biserica din Muntenia și Patriarhia de la Târnovo, acolo unde va interveni Marea Biserică la 1359, cu siguranță, favorizându-l pe Nicolae Alexandru și pe Hyachint/Iachint187. Trebuie să punctăm faptul că și în Lithuania în această perioadă a pontificatelor lui Philotei I și Callist se observă câteva mișcări interesante, care poate nu ar trebui pierdute din vedere, în lumina evenimentelor ulterioare ce vor strânge relațiile lituano-valahe. Sincronismul lituano-muntean coordonat de către Marea Biserică din Constantinopol este prea evident pentru a nu-l avea în vedere. La începutul domniei lui Algirdas (1345), acesta l-a trimis pe un anume Theodorit ca să fie hirotonit ca mitropolit pentru scaunul 183 CDA, fig. 18, p. 31, plus erata. 184 CDA, fig. 48 și pp. 52-54 pentru explicațiile pe larg. Nandu dobî proste afirmă V. Drăghiceanu că a citit pe inel, vezi N. Ior- ga, „Cronica” din Revista Istorică, no. VI, 1920, p. 178. 185 MS 39627 de la British Library, vezi https://www.bl.uk/collection-items/tsar-ivan-alexanders-gospels, accesat la 25.07.2019. 186 A. Alberti, op.cit., p. 107, p. 111. 187 Dan Ioan Mureșan, „Philothée I-er Kokkinos, La Métropole de Hongrovalachie et les «Empereurs de la Terre»”, pe larg la pp. 340-344. 40 Harta 2. Distanța Runcu (jud. Gj) – Călimănești (VL) de 94, 6 km. Preluare Google maps188. de la Kiev, dar patriarhul Marii Biserici l-a refuzat189. Theodorit nu și-a recunoscut înfrângerea și, în schimb, s-a dus la Târnovo, acolo unde patriarhul Theodosius al II-lea l-a consacrat ca mitropolit, iar patriarhul constantinopolitan l-a excomunicat pe proaspătul mitropolit190. Totuși, o vreme, excomunicatul Theodorit a administrat mitropolia kieveană până când Algirdas a găsit un nou candidat în persoana lui Roman, originar din cnezatul de Tver, rudă a soției sale, Yuliana191. Între timp, în 1354, Philotei Kokkinos l-a consacrat ca și „mitropolit de Kiev și a toată Rusia” pe boierul moscovit Alexius, iar la puțin timp după aceea, Callist, noul patriarh, l-a consacrat mitropolit al Lituaniei pe Roman, la sfârșitul lui 1354192 declanșând un conflict jurisdicțional între cei doi mitropoliți, ce a durat până la moartea lui Roman (1362), când Alexius a reunit jurisdicțiile, dar fiind în relații tensionate cu Algirdas, acesta nu i-a permis să-și viziteze eparhia193. S-a văzut de către istorici în acest conflict jurisdicțional și apoi în refuzul lui Algirdas de a-l accepta pe Alexios, o metodă de a forța mâna Marii Biserici de a-i ceda puterea asupra ortodoxiei ruse. Dar singurul care relatează faptele, insistând pe legitimitatea lui Roman și a indus această opinie între istoricii contemporani, este Nicefor Gregoras cunoscut ca opozant al lui Philoteu și, implicit al lui Alexios194. Dincolo de aceste aspecte, să reținem implicarea Marii Biserici sub pontificatele lui Philotei și Callist într-o zonă de maxim interes atât pentru Biserica Romană, cât și pentru Ortodoxia rusă sau/și bulgară (Lituania). Să observăm astfel interesul Marii Biserici într-o zonă de maxim interes pentru Biserica Romană și Ortodoxia bulgară (Țara Românească). Înainte de 1355 trebuie să plasăm, oarecum în acest context, căsătoria celei denumită, doar pe bază de sugestie, „Elisabeta” (1351/52)195, cel mai probabil soră bună a lui Vladislav I, deci provenind din primul mariaj și trecută la ritul roman după cununie196. Maria Holban, bazat pe inconsistența textului Capitlului de la Oradea, o considera ca și inexistentă197, referința fiind la o fiică de-a Lakfieștilor198. Este evident însă că referința din statutele capitlului orădean nu se referă la un „Alex al lui Andrei, voievodul Transilvaniei” cum insinuase cercetătoarea deja amintită, ci la „Alexandru voievodul Transalpinei”199. Fiica sa decedase pe când 188 https://www.google.com/maps/search/Runcu,+Gorj-C%C4%83lim%C4%83ne%C8%99ti/@45.1799441,23.4641404,10z/da189 190 191 192 193 194 195 196 197 198 199 ta=!3m1!4b1!4m5!2m4!5m3!5m2!4m1!1i2, accesat la 30.06.2019. Darius Baronas, S. C. Rowell, The Conversion of Lithuania. From Pagan Barbarians to Late Medieval Christians, p. 165. Ibidem. Ibidem. Ibidem. Ibidem, p. 166. În povestea lui Gregoras, Alexius l-a mituit pe patriarhul Philotei, după întronizarea lui Roman, ceea ce l-a determinat pe Algirdas să se întoarcă la adorarea focului văzând demonul avariției domnind la Constantinopol, ibidem, p. 167. Vezi discuția mai amplă Mihai F. Hasan, op.cit., pp. 148-149 și notele aferente. Discuția la Maria Holban, Din cronica relațiilor …, p. 181, nota 92 despre motivația căsătoriei. Ibidem, pp. 181-182. O ultimă trecere în revistă la Al. Simon et alii, Al Wa…, pp. 169-171, cu considerații proprii, pe care autorii și le asumă. Le menționăm în spirit deontologic, fără a le discuta/recenza. DRH, C, vol. XIV, p. 764. 41 era soția fostului palatin Ladislau (la 1374 acesta nu mai avea această funcție de doi ani), care o înhumase prima dată sub altarul Sf. Elisabeta, apoi o mutase lângă capela Sf. Demetrius200. Deci nu-i cunoaștem acestei tinere prințese nici data nașterii, nici a morții (aproximativ ante 1374), dar putem bănui că una dintre fetele amintite pe la 1367 ca fiică a palatinului îi este și acesteia fiică201. Și totuși nu este îndeajuns această explicație. Ce ar fi avut de câștigat anterior lui 1355 regele căsătorindu-și o rudă după mamă, nepot de soră a reginei mamă, nici măcar prezentă pe zona regatului atunci, după o fiică de-a lui Alexandru? Scenariul s-ar potrivi mai precis pentru anii de după 1367, dar fiica amintită la acest an și căsătoria, după aceea, cu Ofka ne leagă tot de anii 1350. Până la identificarea altor surse lămuritoare, rămânem cu aceste scenarii genealogice posibile în anii 1350. Revenind la discuția anterioară acestui intermezzo necesar, e clar faptul că politic și probabil și religios, acesta este momentul care l-a deranjat pe Ludovic I: decizia vasalului său transalpin de a se implica în Bulgaria și Vidin, „țara sa de moștenire” arpadiană, așa cum considera și Transalpina la 1365202. Actul regal din 29 august 1359203 prin care Ludovic I dona fiilor lui Ladislau (Vladislav), fiul lui Zarna, o serie de posesiuni din comitatul Timiș (departe de mâna lui Alexandru) se relevă astfel în lumina sa reală. Nicolae Alexandru a executat opoziția și „hiclenii”, cărora le-a confiscat averile în preajma lui 1355-56, mai mult ca sigur legat de proiectul bulgar de la Vidin. Basarab I (G1) ________________________________|___________________ (Nicolae) Alexandru fiicăꝏDoba (G2) _____________|__________ Vladislav I _____________|__________ Radu I fii/fiice | _________|__________ Dan I Dimitrie al lui Doba (G3) Mircea I Nan Udobă/Doba (G4) Tabla genealogică 8. Propunere de reconstrucție genealogică pentru membrii familiei Doba/Udobă. Nepoții lui Zarna s-au refugiat la „domnul lor natural”, Ludovic, I și au avut timp să se facă remarcați la asediul Zadar-ului din iulie 1357204. Cel ce a încheiat religios căsătoria prin dezlegări canonice evidente205, din motive de consangvinitate, trebuie să fi fost mitropolitul Daniel, amintit în scaun la 1348, dar nepomenit în Synodikon-ul lui Boril206. Încheierea căsătoriei dintre Ana și Sracimir în 1355-56207 a făcut posibil ca pentru cei doi să se amintească într-o dedicație despre urmașii pe care deja îi aveau208: probabil Dorotheea (1357) și Konstantin (1359), urmați probabil la 1361/62 de fiica moartă în captivitatea de la Gomnec209. 200 Ibidem. 201 Vezi și distanțarea lui Pór Antal, „Opuli László herczeg Magyarország nádor ispánja”, în Századok, Budapest, 1909, p. 537, care arată că ducelui nu i se cunoaște data nașterii și nici data căsătoriei cu Ofka. DRH, D, I, doc. 42, p. 78. DRH, D, I, doc. 40, p. 73. Ibidem. Dan Ioan Mureșan, „Philothée I-er Kokkinos, LA Métropole de Hongrovalachie et les «Empereurs de la Terre»”, p. 344. K. Petkov, op.cit., poz. 218, p. 470. A. Alberti, op.cit., p. 109, pornind pe surse vechi credea că după 1371, Sracimir s-a căsătorit cu o fiică de-a lui Vlaicu, evident eronat. 208 Ibidem, p. 514: „By the will of the Father and the endeavor of the Son and the assistance of the Holy Spirit, in the days of the faithful and most high autocrat and tsar of Bulgarians and Greeks, Ioan Sratsimir, the faithful and holy-born Tsarina Anna endeavored and ordered that this book was written on her command, called a gathering of the holy blessed and martyred women. May they fortify the tsardom of the lord tsar, his tsarina, and their children, and [bring them] health for their bodies and salvation for their souls. It was written in the city of Vidin in the year 6868 [1359–1360]. Glory to our God for ever, amen.” 209 Йордан Андреев, Иван Лазаров, Пламен Павлов, Кой кой е в средновековна България [Cine este cine în Bulgaria Medievală], 1999, p. 209. 202 203 204 205 206 207 42 a b c Figura 11. a. Plângerea lui Ivan Asen (Cronica Manasses210); b.-c. Familia lui Ioan Alexandru (Tetraevanghelul 1355-56). Nicolae Iorga a dedicat țarinei Anna un studiu pornind tocmai de la semnalarea acestei culegeri de Vieți Sfinte pentru uzul acesteia211. Pentru convertirea Annei la confesiunea romană o felicita suveranul pontif în ianuarie 1370 pe mama sa, Clara212. Din aceste informații disparate putem înțelege că Sracimir a făcut tot posibilul (inclusiv conversia, așteptând vremuri mai bune) să revină la Vidin, sprijinit de vărul său primar, Vlaicu. Acesta credem că a evitat și, mai apoi, a zdrobit „colții” Ungariei în 1365 și 1368213. Clara, noverca lui Vlaicu, fie i-a scris fiicei la Gomnec (Humnik), fie, între vara lui 1366-vara 1368, s-a deplasat acolo, cu aprobarea fiului vitreg, spre a fi alături de fiica ei și convingând-o că situația se va schimba dacă va renunța la „erorile” tatălui ei. „Marele” Alexandru era mort deja de 2 ani la acel moment. În 1366, Anna avea 21 de ani cel mult și reiese din ceea ce ni s-a păstrat despre țarină, că aceasta se măritase din interese clare politice, la vârsta de 11 ani cu un văr mai mare cu vreo 20 de ani214. 210 Prima imagine provine din B.A.V.: MSS Vat. Slav. 2/0023, iar celelalte două din MSS 39627 (public domain). În prima 211 212 213 214 imagine este vizibil țarul, Mihail Asen, soția lui Ivan Asen și mama sa, Theodora (Theophana monahia) în haine monahale, cu văl negru peste o rasă de culoare cărămizie asemeni celor cu care erau reprezentate iconografic sfintele. În a doua imagine este vizibil ginerele lui Ioan Alexandru, un despot Constantin cu Kera Thamara (râvnită mult timp de Murad pentru frumusețea sa, va ajunge în final în haremul acestuia), iar în ultima imagine, noul cuplu imperial cu fiii: Ivan Shishman și Ivan Asen (V). Având în vedere faptul că la 1355-56 fiica Kera Tamara era reprezentată cu soțul său, despotul Constantin, urmată de Kera Maria (viitoarea soție a lui Andronic al IV-lea) și Desislava, Tamara reprezintă excepția de la regula acestui Tetraevangheliar. Fiind probabil fiica cea mai mare (poate și preferata) și deja măritată, tatăl ei a făcut o excepție în a o reprezenta în acest omagiu familial Shishmanid. Kera Tamara este fiica născută de Theodora Basarab pe la 1340, vezi Ilona Czamańska, „Chrześcijańskie małżonki sułtanów tureckich. Małżeństwa polityczne w Imperium Osmańskim XIV i XV wieku” [Soțiile creștine ale sultanilor otomani. Mariajele politice ale sultanilor otomani în secolele XIV-XV], în Balcanica Posnaniensia. Acta et Studia, Institute of History, Adam Mickiewicz University, Poznań, vol. 20, 2013, p. 50: „Probabil s-a născut în jurul anului 1340, pentru că în 1355 era soția unui nobil bulgar, despotul Constantin. Soția lui, Kera Tamara, nu trebuie confundată cu aceea a despotului Constantin Dragašes, așa cum se întâmplă adesea în literatură. În 1371, a numărat Kera Tamara în jur de treizeci de ani și ea era deja văduvă. Deși ea nu era la prima tinerețe, era considerată a fi, relativ, foarte frumoasă. Murad nu era nici un tânăr, el era de 45 de ani. Nu există nici o îndoială că căsătoria era mai presus de toate politică. Cel mai probabil, nu au existat copii din această căsătorie sau cel puțin nu a supraviețuit”. N. Iorga, „Domnița Anca și patronajul ei literar (1360)”, în Analele Academiei Române. Memoriile Secțiunii Istorice, Seria III, Tom IV, Cultura Națională, București, 1925, pp. 373-377. N. Iorga folosind informațiile lui K. Jirecek din Istoria Sârbilor, Gotha, 1911, o transformă pe Ana „bulgăroaica” în Anca, afirmând apoi că în actul din 1350 (!) al papei Urban al V către Clara este amintită doar Ana a sârbilor, ce este de fapt Anca. E clar că problema a pornit de la pomelnicul publicat în Glasnik, no. 42/1875, care o amintește ca Ana Carica (Țarița), vezi Iorga, p. 375, nota 3. Hurmuzaki, I/2, doc. 122, p. 158. Vezi N. Constantinescu, Vladislav I, Editura Militară, București, 1979, p. 91-125. Vezi, de asemenea, Maria Holban, Din cronica relațiilor româno-ungare în secolele XIII-XIV, pp. 155-180, pp. 188-198. Am punctat în studiul anterior (2012) astfel de situații, destul de dese, de matrimonii medievale cu diferențe majore de vârstă. 43 Căsătoria a doua ce a marcat copilăria lui Radu-Pancrațiu, a fost cea dintre sora identificată pe baza unor surse externe215 drept Anca sau Ana, devenită în monahism Elena216, după moartea soțului ei, Ștefan Uroș (☨ 3 decembrie 1371217). Căsătoria s-a încheiat cel mai probabil în 1360218 în contextul campaniei lui Ludovic I al Ungariei contra Serbiei la începutul lui 1359219. Dușan nu a fost un prieten al lui Basarab I sau al lui Nicolae Alexandru220, dar moartea sa subită (☨20 decembrie 1355)221 a deschis, după un timp (în aprilie 1357 încă raguzanii nu puteau vinde arme lui Basarab222) ideea unor regândiri de strategii politice și matrimoniale. Credem că din anii „schismei politico-religioase bulgare” (1345-1359) orice mariaj bulgar pentru liderii nord-dunăreni a devenit improbabil, dacă nu cumva imposibil, până la căderea țaratului, din cauza afrontului public suferit din partea țarului bulgar. În acest context, privind harta Imperiului Serbiei (vezi harta 3) la 1360 observăm „dezastrul” de după moartea lui Dușan, căci marii nobili au devenit stăpânii de facto ai statului. Tot în funcție de aceste fracționări223 trebuie să vedem și orientările matrimoniale valahe spre spațiul sârbesc după 1360. După cronica lui Giacomo di Pietro Luccari, publicată la 1605224, nu se poate înțelege decât că un strămoș de al său, Niccolo, l-a vizitat pe „Vluaico re de Vlachia” pentru a-i cere, Harta 3. Conducătorii de ținuturi în Serbia la 1360225. 215 Scrisoarea pontifului Urban al V-lea către doamna Clara, vezi Hurmuzaki, I/2, doc. 122, p. 158: „Ancha”, Pomenik, ed. 216 217 218 219 220 221 222 223 224 225 Novakovic, Glasnik, no. 42(1875), p. 29: „Anna Carica” (vezi discuția și supra). Concluziv, împăcând ambele variante, Dejan Nikolić, Svi vladari Srbije [Cine e cine în Serbia], Narodna biblioteka „Resavska škola”, 1996, p. 114: „Ана (Анка), монахиња Јелена, кћер влашког војводе Александра Басарабе” (vezi infra). Dejan Nikolić, Svi vladari Srbije, p. 114: „Ана (Анка), монахиња Јелена, кћер влашког војводе Александра Басарабе” (Ana (Anka), monahinja Jelena, kćer vlaškog vojvode Aleksandra Basarabe = Ana/Anka, monahia Jelena, fiica voievodului român Alexandru Basarab). Corect ca data, nu ca și an (1367), Fr. Miklosic, Monumenta Serbica spectanctia Serbiae, Bosnae, Ragusii, apud Guillelmum Braumuller, Viennae, 1858, doc. 160, p. 177, după Typikonul lui Vuk de la Hilandar. Maria Holban, Din cronica relațiilor româno-ungare în secolele XIII-XIV, p. 141. Dragan Vojvodić, „Newly discovered portraits of rulers and the dating of the oldest frescoes in Lipljan”, în Zograf, Filozofski fakultet - Institut za istoriju umetnosti, no. 36, 2012, p. 146 și nota 24. Maria Holban, Din cronica relațiilor româno-ungare în secolele XIII-XIV, p. 147. P. Engel arată faptul că regele a intervenit atunci în Serbia la solicitarea nobililor din neamul Rastislalić și l-a înfrânt pe tânărul țar Uroș la Kruševac, vezi Regatul Sfântului Ștefan ..., p. 192. Fr. Miklosic, Monumenta Serbica spectanctia ..., doc. 127, p. 146: 20 septembrie 1349. De altfel, în octombrie 1346 Ludovic I i-a propus lui Dușan căsătoria dintre o consângeană de-a sa din Silezia și Uroș, proiect eșuat din motive necunoscute, vezi Regatul Sfântului Ștefan ..., p. 192. Actul a fost publicat de către Sima Circović, într-un studiu din 2007: „O Jednoj Srpsko-Ugarskoj Alijansi” [Despre o alianță sârbo-maghiară], în Зборник радова Византолошког института (ZRVI), no. 44, 2007, pp. 420-421. La nota 1 de la p. 411 a arătat că P. Engel i-a trimis documentul într-o scrisoare din 24 februarie 1998. Academicianul sârb nu și-a propus să identifice clericul ce a redactat actul pentru pontif și nici consângeana lui Ludovic I, dar plasează scrisoarea între aprilie 1346 și 1354, iar mai strâns între vara lui 1346 și primăvara lui 1348, pp. 412-413. Corect ca data, nu ca și an (1356), Fr. Miklosic, Monumenta Serbica spectanctia ..., doc. 140, p. 155. Pentru data corectă, vezi Dragan Vojvodić, Newly discovered portraits of rulers ..., p. 146. Fr. Miklosic, Monumenta Serbica spectanctia ..., doc. 145, pp. 161-162: 25 aprilie 1357. P. Engel a indicat faptul că Lazăr a fost unul dintre cnezii care i s-au supus ca vasali lui Ludovic după 1361, vezi Regatul Sf. Ștefan …, p. 192. Cum s-au împăcat aceștia cu țarul și puterea sa în declin, la fel ca celelalte familii, rămâne de detaliat. Giacomo di Pietro Luccari, Copioso ristretto degli annali di Rausa. Libri Quattro, ad instantia di Antonio Leonardi, Venetia, 1605. Аутор: SerbianPaleontologist and MilosHaran - Сопствено дело, CC BY-SA 4.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=75794158, accesat la 27.06.2019. 44 în numele lui Dușan o alianță. Poate fi cumva ceva legat de după momentul 1352 (adică după ce a murit inamicul său, „marele” Basarab226) sau este doar amestecarea involuntară a unor acțiuni întinse pe jumătate de secol și mediate prin intermediul raguzanilor? Greu de spus, dar e clar faptul că bază pe informațiile lui Luccari se pot pune doar cu mare prudență. Ca să completăm tabloul, ni se spune de către același Luccari, că înainte de moartea lui Dușan datată de acesta la 18 decembrie 1356(!), țarul l-a trimis la același Vulaico pe Niccolo Luccari, care a aranjat căsătoria dintre Slava, fiica lui Vulaico, și Uroș, tânărul prinț227. Pentru a finaliza tabloul acesta matrimonial, după surse raguzane, la 250 de ani distanță de la evenimente, Mauro Orbini arată faptul că slăbiciunea lui Uroș a permis ridicarea unor baroni puternici, printre aceștia și VoislavVoinovici, care l-a determinat pe țar să-și repudieze soția, pe fiica lui Vulaico Voevoda și să se însoare cu fiica lui Voislav, soția repudiată plecând batjocorită de la curte la tatăl său228. E multă fantezie în aceste rânduri ale celor doi raguzani, dar ceva știri se pot decela, chiar dacă extrem de corupte: 1. Legenda lui Negru Vodă, de „națiune ungară”, coborât la Câmpulung și trăind pe la 1310 exista deja, inclusiv în mediul citadin raguzan, unde era vehiculată „științific”; de unde ajunsese acolo? Din poveștile negustorilor raguzani ce știau de Câmpulung, București, Târgoviște, Floc (Orașul de Floci-Piua Pietrii) și Busa (Buzău)229, căci acolo își desfăceau mărfurile, iar Câmpulung e „locul de naștere” al lui Radu-Negru... 2. Valachia este plasată bine istorico-geografic și este recunoscut ca stat având un „Re”. 3. Vulaico, fiul întemeietorului acoperă două domnii cel puțin (Basarab I și Nicolae Alexandru), dar clar se referă la personajul ce a domnit între 1364-1377, post septembrie 8, fapt ce explică impactul pe care Vladislav-Vlaicu și fratele său, Radu230, l-au avut în Balcani, radiind de la tată și bunic, pierduți totuși din memoria colectivă. Corelarea acestui personaj cu Vlaicu cel real de la Vidin din anii 1365-69231 arată că pentru Orbini, cel puțin, el este și tatăl Slavei (Anka). 4. Niccolo Luccari a fost ambasador (spion, negustor, agent de influență) cu un serviciu de cel puțin 30 de ani în Țara Românească (în mare: 1320-1360) lucrând pentru patria sa sau/și Serbia. A negociat o posibilă alianță sârbo-munteană (1329/1330; 1352?) și un matrimoniu și o alianță munteano-sârbă (oricând în intervalul 1354-1360). 5. Dușan ar fi dorit această căsătorie, care s-a materializat totuși după moartea sa, în ciuda aserțiunilor lui Luccari. 6. Slava (”Gloria, Măreția Divină”) ar putea fi un al doilea nume, imperial, dat Ankăi (hipocoristic slav pentru Anna = dar, har divin, ebr., dar comun și în limbile slave după creștinare) la cununia cu țarul Ștefan Uroș al V-lea. 7. Autocratorul din Ungrovlahia a fost de acord cu această alianță (povestea cu repudierea rămâne doar un „efect” artistic, o licență de autor al lui Orbini). Ce mai putem considera pe lângă aceste fapte? Că probabil unul dintre promotorii alianței a fost țarina Elena Shishman, sora lui Ioan Alexandru. De ce? La prima vedere am putea crede că fiind sora țarului cu două neveste, a luat partea fratelui, dar alianța matrimonială sârbo-munteană negociată într-o primă formă probabil, pe când Ioan Alexandru își exalta în Tetraevangheliar noua familie (1355-56) (vezi figura 11, 226 Negru Vodă de națiune ungară de la 1310, creatorul orașului Câmpulung, ibidem, p. 49. Deci Luccari înregistra deja zvo- 227 228 229 230 231 nuri despre un „Negru Vodă” (aici Basarab, trăitor pe la 1310), tatăl lui Vluaico (Alexandru). E posibil ca Niccolo să mai fi făcut mai multe drumuri în folosul Republicii între 1320 și 1360 în Transalpina (vezi și în text), iar de pe urma sa să fi rămas ceva hârtii disparate, pe care apoi urmașul le-a combinat în funcție de zvonurile ce îi ajunseseră la ureche. Se pare că, după Luccari, în conflictul lui Dușan cu Mihail III, Vulaico ar fi rămas neutru, chiar dacă știm că Basarab e atestat între cei 7 țari zdrobiți la Velbujd (1330). Ibidem, pp. 60-61. Mauro Orbini, Il regno de gli Slavi hoggi corrottamente detti schiavoni. Historia di don Mauro Orbini Rauseo, Appresso Girolamo Concordia, Pesaro, 1601, p. 269. Giacomo di Pietro Luccari, op.cit., p. 49. Stoica Nicolaescu, „Noi amănunte istorice cu privire la doamna Calinichia și Radul-Vodă: 1374-1384”, în Universul, ianuarie 1933, nr. 13, luni 16 ianuarie 1933, p. 9. Mauro Orbini, op.cit., p. 471. 45 b-c), arată că țarina a condamnat gestul, la fel ca și unele voci monastice bulgare232, și a luat partea fostei cumnate și a fiului ei de la Vidin. Putem concluziona astfel că în cazul Ancăi-Slava (?) (în monahism Elena/Jelena), căsătoria s-a încheiat pe când aceasta avea 13/14 ani, iar soțul în jur de 23/24 de ani și s-a derulat pe o perioadă de aproximativ un deceniu233. Tunderea în monahism trebuie să se fi petrecut la fel ca și în cazul soacrei sale234, la vreo 4 luni după moartea soțului, după o perioadă de noviciat, de Sfinții Împărați, pe data de 21 mai 1372. Dacă nu a fost astfel și s-a jucat cu ultima țarină ca și cu o piesă de șah pe harta marilor boieri supraviețuitori dezastrului de pe Marica (Marița-1371) mai trebuie cercetat. Momentan știm că urma ei se pierde după moartea soțului, pe când fratele ei, Vladislav, intra în al 8-lea an de domnie la Curtea de Argeș (nostra residencia). Este probabil momentul după care intră în scenă chiar mariajul adolescentului Radu, undeva în cei doi ani de viață rămași ai lui Nicolae Alexandru. Probabil că având opțiuni închise spre nobilimea maghiară (nesupunerea de după 1355235 ce durează până prin vara lui 1359; 1364-66), cu siguranță spre Bulgaria (”schisma” divorțului Theodorei de Ioan Alexandru) și legături problematice cu Constantinopolul (peste Bulgaria) singurele opțiuni matrimoniale rămân la curtea țarului sârb. Putem bănui că tânăra prințesă venită la Argeș, undeva între 1362-1364, trebuie să fi fost o tânără dintre apropiatele cuplului imperial sârbesc236 (familia Mrnjavčević, Vojinović), iar căsătoria a fost oficiată de către Hyacint/Iachint la Argeș sau poate la Câmpulung (dacă la Argeș nu fusese terminată pictură237). Pe ce ne bazăm afirmațiile unui prim mariaj238 terminat prin moartea doamnei lui Radu, undeva în jur de 1366-67? Primordial pe un document al lui Dan al IV-lea239 din 5 august 1424 unde o amintește pe „lelea domniei mele, doamna Kalinikia” (лѣлѣ господства ми госпожда Калиникіа)240, dar și pe tatăl său, Dan I și pe bunicul său, Radu I, deci soțul lelei (bunicii vitrege, mătușii) Kalinikia. Al doilea act este cel emis în 2 august 1439 de către Vlad II Dracul pentru mănăstirea Tismana, unde este amintită „baba mea, doamna Kalinikia” (adică bunica bună) (госпожда Калиникіа баба господства ми)241, dar și tatăl Mircea, unchii Dan (I), Vladislav (I) și „moșul” Radula (I) (дѣда господства ми Радула воᴇвода).De asemenea, problematica pomelnicelor ar putea să ne ofere lămuriri suplimentare (în 2012-2013 ne-am bazat doar pe cele de la Câmpulung242). Pomelnicele sintetizate de V. Drăghiceanu (poz. I-V)243 (vezi tabelul 9), dar și cele de la 232 Dan Ioan Mureșan, „Philothée I-er Kokkinos, La Métropole de Hongrovalachie et les «Empereurs de la Terre»”, pp. 340-344. 233 Sima Circović, „O Jednoj Srpsko-Ugarskoj Alijansi”, pp. 418-419 arată faptul că după refuzul regelui Franței de a-și da fiica 234 235 236 237 238 239 240 241 242 243 după Uroș (1352), este clar că s-a făcut orientarea spre monahia Jelena sau Anna, cum apare în diverse surse și pomelnice țarița, undeva oricând după 1355 sau chiar prin 1352. Neclaritățile din surse pot duce și pe la 1360, chiar dacă sursele tac, iar actul papal din 1370 nu este mai edificator. Cert este că autorul consideră o poveste trimiterea Slavei acasă la Vulaico, după Orbini. Ne-am exprimat propriile opinii legate de această căsnicie în text și nu mai facem alte considerații. DraganVojvodić, „Newly discovered portraits of rulers...”, p. 146. Probabil revenirea la ortodoxie intuită și explicată pe larg, cu toate argumentele canonice „grecești” și „latine”, de către Dan Ioan Mureșan, „Philothée I-er Kokkinos, La Métropole de Hongrovalachie et les «Empereurs de la Terre»”, pp. 346348 et sqq. Aceste supoziții le avansam și în 2012-2013, vezi M. F. Hasan, op.cit., p. 137, nota 87. Vezi discuțiile despre Argeș I și II la N. Constantinescu, Curtea de Argeș…, pp. 84-106, de asemenea, punctele de vedere opuse la P. Chihaia, Din cetățile de scaun…, pp. 46-47, 64, 77-79. Separarea bisericii Sf. Nicolae Domnesc de curtea voievodală și imposibilitatea de a demonstra că Sf. Nicolae a fost paraclis domnesc (ilogic, prin amplasarea acestuia extra muros) ne lasă să înțelegem că această biserică a slujit de tron metropolitan. În plus, Hyacint nu putea să rezideze într-o biserică fără cathedra (catedrală), deci la 1359 când patriarhia Marii Biserici ia act de mutarea fostului mitropolit de Vicina în mitropolia reactivată a Tourkiei (Ungro-Vlahia, adică Ungaria și Vlahia), Dan Ioan Mureșan, „Philothée I-er Kokkinos, La Métropole de Hongrovalachie et les «Empereurs de la Terre»”, pp. 355-356. De altfel, D. I. Mureșan se raliază și el opiniilor lui P. Chihaia, aducând propriile argumente pentru finalizarea Sf. Nicolae anterior lui 1359, vezi pp. 353-354 și nota 62. Vezi discuția inițială și la M. F. Hasan, op.cit., pp. 137-138 și notele aferente. În prezent aducem scurte completări. Cf. observațiilor și completărilor genealogice date de Andrei Pippidi, „Despre „Dan voievod”. Rectificări cronologice și genealogice”, p. 95: Dan al IV-lea (1424-1426). DRH, B, vol. I, doc. 53, p. 104-107. Ibidem, doc. 89, p. 154-156. M.F. Hasan, op.cit., p. 137. CDA, p. 25. Râmnic: refăcut 1815; Argeș: 1651; Câmpulung: 1711; Tismana: 1798; Mitropolie: 1678-88; Târgoviște: 1674; Brădet: 1651/53; Govora: 1777. 46 Târgoviște244 (poz. VI), Brădet245 (poz. VII), respectiv Govora246 (poz. VIII) dădeau următoarea succesiune: I. Râmnic Basarab III. Câmpulung Var. 1 Var. 2 II. Argeș Basarab Basarab și Marghita IV. Tismana VI. Târgoviște V. București VII. VIII. Brădet Govora ..... ...... ...... ..... ...... ...... Nicolae Alexandru Alexandru Alexandru și Maria .... ..... ...... ...... ...... ...... Vladislav ..... Vladislav .... Vladislav ..... ...... ..... ..... Radul Radul Radul Radul și Anna Radul Negru și Calinichia Radul Negru Radul Negru ..... ..... Dan .... .... Dan și Maria Dan Dan Dan .... ..... Mircea Mircea .... Mircea bătrânul Mircea Mircea Mircea Mircea Mircea .... .... ..... .... Mihail Mihail ..... ..... * Mihail * Versiunea de la 1651 cf. P. Chihaia conține numele lui Mircea, Din cetățile de scaun …, p. 157. Acesta nu apare în CDA, p. 25. Tabelul 9. Sinteza pomelnicelor păstrate pentru Radu I cf. unor surse coroborate. Pomelnicul de la Argeș (cele 3 variante înregistrate de Sacerdoțeanu la Academie ca mss. 742-744)247 arată, în plus, despre Radu I că este vorba de „staru” (=cel bătrân, adică primul). Cum observam și în studiile din anii 2012-2013 pomelnicul de la Câmpulung realizat la 1710, dispărut, dar transcris în mss. 3722 de la Academia Română (de fapt, probabil cel de la 1831 regăsit)248 este cel care ne oferă numele doamnei „Anna”. Este un nume specific lumii balcanice. După cum se observă249, grupul”Radu și Ana” din pomelnicul de la Argeș precede perechea „Vladislav și Cherana”250 (varianta din 1812, recopiată la 1863251 - probabil varianta 4 văzută de Al. Odobescu și dată lui V. Drăghiceanu de către preotul Dumitrescu). Chiar dacă la Argeș copierea în pomelnicul din 1863/1812 poate fi influențată de o tradiție ce aducea vorba despre o iconografică bazată tocmai pe eludarea lui Vladislav I și înlocuirea sa în fresca mare a catedralei lui Neagoe cu „Radu Negru”252, totuși pomelnicul de la Câmpulung poate lăsa să se întrevadă posibilitatea ca această doamnă, mama lui Dan I, să fi fost o „Anna”. Cum „Anna” a murit destul de curând după socrul său, Nicolae Alexandru (16.11.1364)253, mormântul său se poate să fi fost plasat în biserica domnească de la Câmpulung în mormântul 4 sau 5 ce cuprindeau ca bijuterii cert feminine un ac de aur, o bucată de broderie cu fir de aur (M4) și o monetă de emisie maghiară, din argint (neidentificată), respectiv un inel de aur cu rubin (M5). Personajele feminine înhumate în M4 și M5 fuseseră depuse în coșciuge de lemn, cu brățări metalice254. 244 P. Chihaia, Artă medievală. Monumentele din cetățile de scaun …, p. 197. Reia și pomelnicul de la Câmpulung. 245 Idem, Din cetățile de scaun …, p. 157. 246 Aurel Sacerdoțeanu, „Pomelnicul Mînăstirii Govora”, în Mitropolia Olteniei, Anul XIII, no. 10-12, Craiova, 1961, p. 799. Exemplar din 1777, cf. p. 789. 247 Pe larg despre acesta, vezi la Aurel Sacerdoțeanu, „Pomelnicul Mînăstirii Argeșului”, în B.O.R., Anul LXXXIII, No. 3-4, 1965, pp. 297-330, dar mai ales pp. 297-98, notele 3-5. 248 Vezi P. Chihaia, Artă medievală. Monumentele din cetățile de scaun…, p. 198 și Radu Tascovici, „Manuscrisele copiate în Mâ- 249 250 251 252 253 254 năstirea Negru Vodă din Câmpulung”, în Revista Teologică, nr. 3, Editura Andreiană, Sibiu, 2007, pp. 306-307, dar și M. F. Hasan, op.cit., p. 137. CDA, fig. 35, p. 46. Vezi și „Radu I Vv. și scaunul domnesc din Argeș. Repere din Istoriografie”, p. 95. N. Iorga, „Cronica” din Revista Istorică, no. VI, 1920, p. 179: despre a treia scrisoare primită de la V. Drăghiceanu. Ibidem. P. Chihaia, Artă medievală. Monumentele din cetățile de scaun…, p. 76, fig, plus pp. 77-80. Piatra sa de mormânt de la Câmpulung indică meșteri sârbi, la fel ca și pictura de la Sf. Nicolae Domnesc, cu analogii la Lesnovo, ceea ce întărește mai mult ideea unei strânse alianță cu lumea sârbă după 1355, vezi P. Chihaia, „Date în legătură cu biserica vechii Curți domnești din Cîmpulung-Mușcel”, în B.O.R., an LXXIX, no. 11-12, Editura I.B.M.O., București, 1961, p. 1046. Virgil Drăghiceanu, „Despre Mînăstirea Cîmpulung”, în B.O.R., Anul LXXXII, no. 3-4, Editura I.B.M.O., București, 1964, p. 320, 20 și 24 septembrie 1924. Vezi și planul de la p. 288. 47 În intervalul 1365-66 relațiile dintre Vladislav I și Ludovic I se reglementează în sens suzeran-vasal255 (vezi și notele supra) și acesta este momentul după care domnitorul va începe să caute o nouă soție pentru Radu. Până în jurul lui 1368 Vladislav I, în condițiile încordate politico-militar din Vidinul alăturat, din spațiul maghiar și dinspre ținuturile lui Demetrius și ale hanului Abdallah, a căutat soluții matrimoniale. Prin legături moldovene, cel mai probabil, Vladislav a fost nevoit să sondeze posibilitatea unei alianțe cu Lituania, care să-i transmită regelui Ludovic I faptul că blocul răsăritean de la granițele sale este capabil și de ripostă, nu doar de acceptare a suzeranității. Probabil că Radu i-a prezentat mamei sale, Clara, posibilitatea căsătoriei cu o lituaniană din perspectiva unui botez al unei păgâne, chiar dacă în „schisma” greacă. Vladislav I nu putea decât să fie de acord cu o alianță ce-i consolida granițele nordice dinspre Siret și Dunăre, în condițiile în care clanul lui Balica din Dobrogea își făcea propriile jocuri politice în raport cu țarul Ioan Alexandru și cu Ioan al V-lea al Bizanțului, tot mai înclinat spre o alianță cu Ungaria. Cert este faptul că Algirdas pare să fi acceptat această propunere și i-a propus lui Radu ca soție pe una dintre fetele fratelui său, Karijotas, probabil pe sora mai mare a viitoarei doamne Anastasia a Moldovei. Dacă astfel s-au întâmplat negocierile, Algierdas a dorit să lege interesele sale și ale fratelui mai mic de zona dobrogeană și a gurilor Dunării, punte a comerțului baltic. Această „fiică a lui Belial” se va numi prin botezul de la cununie ca și Kalinikia (Calinichia, Kale=frumoasă; nike= biruință, gr.), adică Frumoasa Biruință a lui Iisus Hristos asupra lui „Belial”, asupra întunericului demonic al păgânismului. Istoricii noștri nu au căutat mai atent soluția cea mai la îndemână (consanguineus+Kalinikia) spre a explica numele acesta nespecific, dar „călugăresc” (după expresia lui N. Iorga, V. Drăghiceanu et alii) al doamnei lui Radu. Să nu uităm un amănunt, acela al christogramei, ce amintea mărturisirea lui Iisus ca Biruitor de către purtătorul chrismonului (IC-XC//NI-KA). Figura 12. Inel roman de argint cu christograma (circumferință de 21 mm; public domain)256. Kalinikia trebuie să fi ajuns la Argeș undeva prin 1368 (am avansa data nașterii între 1350-1354) și după o perioadă scurtă ca și catehumenă a primit botezul cel mai probabil de la mitropolitul Ungrovlahiei, urmat de cununia cu fratele domnitorului în funcție, fapt care lega pentru prima dată destinele politice ale ducatului Lituaniei de cele ale Țării Românești. 255 Vezi și P. Engel și opinia sa legată de faptul că închinarea lui Nicolae Alexandru s-a făcut la 1359 doar, ceea ce vedem că nu se susține documentar. De asemenea, nu credem că Vladislav-Vlaicu a atacat în alianță cu Ioan Shishman banatul bulgar de la Vidin în 1369, tocmai pentru problema divorțului dintre Theodora și Ioan Alexandru. De asemenea, faptul că s-a intitulat în 1369 stăpân al Vidinului (vezi CDA, p. 50, N.C., CdA: 1200-1400, pp. 42-43) arată că Vladislav a atacat banatul după zdrobirea de către maghiari a armatelor aliate Shishman-Murad, domnitorul bazându-se pe alianța cu Dobrotici, liderul bulgar independent din Dobrogea. În rest, opiniile lui P. Engel sunt legitime și sustenabile, Regatul Sfântului Ștefan ..., pp. 192-193. 256 https://picclick.com/ANCIENT-ROMAN-SILVER-LEGIONARY-RING-SYMBOL-%CE%99%CF%B9-%CE%A7%CF%B9-323763675614.html, accesat la 2.07.2019. 48 După această dată trebuie să se fi născut, cel mai probabil, în ordine: Mircea (1369/1370257), Vlad258 (1371/72), Danciu (Dan)259 (1373/74), Staico260/Stacio sau chiar Stan (1375/76), soția lui Dobrișan261 (1377/78), Aldea262 (1379/1380) și alte fiice și fii (poate un Radu, amintit în manuscrisul inedit pe care l-a deținut reputatul genealogist Ștefan Greceanu în arhiva sa263) care probabil nu au atins pragul copilăriei și al maturității, aceștia aici enumerați fiind supraviețuitorii acestui cuplu domnesc atât de discret în a lăsa date concrete despre evoluția sa (noroc cu cele câteva documente ale urmașilor și cu pomelnicul de la Tismana). Doar astfel înțelegem de ce ulterior Mircea și-a numit un fiu Aldea (viitorul Alexandru I Aldea), un fiul Vlad (viitorul Vlad Dracul), un fiu Dan (viitorul Dan al III-lea), un fiu Radu (viitorul Radu II Praznaglava). Este vorba de una dintre regulile antroponimice de botez264, ca unchii să dea numele nepoților și tot astfel înțelegem de ce fiul lui Mircea, educat la curtea regală a lui Sigismund de Luxemburg265 se numea Vlaicu (Layku), după ilustrul său moș (nu are nimic de-a face cu Vlad Dracul, aflat și el în căutare de protector). În 1379 sau 1380 (datorită vasalității cneazului Lazăr față de Sf. Coroană) trebuie să fi avut loc alianța dinastică dintre Casa Hrebljanović și Casa Basarab prin căsătoria lui Dan (viitorul Dan I) cu o Maria (vezi tabel-pomelnicul de la Câmpulung), eventual o fiică naturală a cneaz-ului sârb. Atunci trebuie că Lazăr a devenit ctitor la Tismana și a dat 10 sate în Podunavia, fosta posesiune a familiei Rastislalić266,(ce se întindea și la Nord de Dunăre)267pentru întreținerea mănăstirii268, act consolidat apoi de Ștefan 257 Vezi și considerațiile lui Nicolae Constantinescu, „Radu I Vv. ...”, p. 96. Desigur, ipoteza avansată de Stoica Nicolaescu în zi- 258 259 260 261 262 263 264 265 266 267 268 arul Universul din data de 16 ianuarie 1933, p. 9 că doamna Calinichia ar fi fiica lui Lazăr Hrebljanović nu se mai susține deoarece astăzi știm cu cine s-au măritat fiicele marelui nobil sârb. Argumentația se găsea în cronica lui Seaddedin, tradusă în italiană la Viena la 1649 și care arăta că înainte de bătălia de la Câmpia Mierlei, principele valah ar fi comandat aripa dreaptă a armatei sârbești. Se mai baza pe afirmațiile lui Scarlatti, care în secolul al XVIII-lea ar fi văzut documente ce-i aminteau pe Mircea și Dan ca și nepoți ai lui Lazăr. De asemenea, un alt argument era informația din Istoria lui G. Pray (1775) care afirma că nu le este cunoscut tatăl (adică Radu, n.n.), dar se spune că ar fi nepoții lui Lazăr. Acest „dar se spune” zice tot despre soliditatea informației lui Pray. Ultimul argument ar trebui să fie donațiile de moșii ale lui Lazăr și Ștefan Lazarevici pentru Tismana, plus prezența lor în pomelnicul vechi al Tismanei. Despre acestea vom da unele lămuriri mai jos. Vezi A. Pippidi, op.cit., pp. 60-61. Vezi pe larg nota 52 cu toate explicațiile necesare spre a nu mai reproduce și noi informația, nemaiputând aduce nimic nou în susținerea celor deja demonstrate. De menționat observația din 1916 a lui Ștefan Greceanu, care vădea faptul că doc. 9, pp. 25-28 din DRH, B, I, îl amintea în text, în logica acordurilor gramaticale, pe Vlad, fratele voievodului Dan, și nu fratele lui Dude sau Stanciul, fapt rămas neobservat în bibliografia specifică, vezi Ștefan D. Greceanu, Genealogiile documentate ale familiilor boierești, volumul II, Tipografia Cooperativa, București, 1916, p. 256. Ibidem. Vezi pe larg nota 54 cu toate explicațiile necesare spre a nu mai reproduce și noi informația, nemaiputând aduce nimic nou în susținerea celor deja demonstrate. Ibidem, p. 61. Vezi și DRH, B, vol. I, doc. 34, pp. 73-74. C-tin Kogălniceanu îl considera doar cumnat, vezi Genealogia Basarabilor..., p. 8, nota 10. În acest sens se clarifică și se întărește apartenența Calinichiei la clanul Gedymini-lor prin observația foarte pertinentă pe care a făcut-o A. Pippidi atunci când a arătat că cel ce a anunțat domnia lui Radu II Praznaglava lui Vladislav al II-lea Iagello a fost Stacio Valahul, fratele voievodului (Mircea), adică nepotul de vară primară al regelui polon. Ibidem. Vezi Ion Donat, Domeniul domnesc …, p. 22. Ștefan D. Greceanu, Genealogiile documentate ale familiilor boierești, vol. II, Tipografia Cooperativa, București, 1916, p. 256. Studiul, cu puține corecții, datorate cercetărilor ulterioare, rămâne un model de acribie genealogică. Vezi studiile noastre din Acta Musei Napocensis dedicate acestor aspecte. DRH, D, I, doc. 172, p. 273. Sima Cirković, The Serbs, p. 81. Ibidem. Alexandru Ștefulescu, Mănăstirea Tismana, Institutul de Arte Grafice Carol Gobl, București, 1909, p. 173. Nu putem crede, din cauza vârstei, că Maria, soția lui Dan I, era fiica lui Vuk Branković, așa cum afirma la 1909 Alexandru Ștefulescu la p. 81. Am susținut și în notele de mai sus și în text faptul că s-au întâlnit căsătorii cu mari diferențe de vârstă, dar căsătorii între tineri de 15-16 ani și fete de câteva luni este exclus a se fi întâmplat. Fiii lui Vuk s-au născut cu toții după 1377. Dacă fetele, nemenționate, dar de bănuit a se fi născut în intervalul 1372-1377 aveau la acel moment între 5 și 8 ani o căsătorie nu era posibilă. Mai degrabă Anna, prima soție a lui Mircea (căsătorie pe la 1384/86) a fost fiica lui Vuk Branković și al Marei, fiica lui Lazar. Așa s-ar explica susținerea pe care Ștefan Lazarević și Lazar Vuković (fiul lui Vuk) i-au dat-o lui Musa Celebi, ginerele lui Mircea. Desigur în 1410, în condițiile trădării sale, Lazar a fost ucis de suporterii lui Musa. În toate acestea este vorba, după cum se vede, de strânse alianțe dinastice, care se activează și reactivează, în funcție de evoluțiile politice și alianțele dinastice noi. În acest sens, vezi și A. Pippidi, op.cit., p. 78, care indică existența alianței (după 1402) dintre Ștefan Lazarević, Ștefan Ostoja (regele Bosniei) și Mircea, deci tot între rude și aliați. 49 Lazarević269 într-o altă formă270. Faptul că Ștefan nu amintește că doamna Milica, mama sa ar fi fost co-ctitor și nici Lazar nu a pomenit-o, poate ține de un patriarhat donativ (chit că nu prea se susține). Faptul că în pomelnicul de la Tismana nu este amintită271între rudele sârbești și nici la Argeș272 unde sunt amintiți, în schimb, Lazar, Ștefan, Mara, fiica kneaz-ului și soția lui Vuk, Gheorghe, fiul Marei, cu soția Irina, Grgur, fratele etc. indică tocmai o relație de tip tată-fiică naturală, recunoscută și de către frate. Prezența progeniturilor lui Vuk indică relația cu prima soție a lui Mircea (vezi și nota). Deja, atunci când știm că armata regală maghiară s-a îndreptat înainte de 11 iulie 1382, sub conducerea palatinului Nicolae Garai, spre Țara Românească contra lui Radu I273 cuplul Dan–Maria trebuie să fi dat naștere viitorului Dan al IV-lea „cel Viteaz”. Doamna Calinichia trebuie să fi primit ca apanaj din partea cumnatului ei, Vladislav-Vlaicu, posesiuni în regiunea unde va ctitori alături de soțul ei, Radu, mănăstirea Tismana, iar dintre satele parte a acestui apanaj este de menționat sigur Pesticevo274 (Peștișani, jud. GJ275), căci moara de pe Bistrița dăruită de doamna Calinichia a fost cumpărată de către aceasta de la arhimandritul Basea276. Fiul doamnei, Staico, era stăpân peste Ciulnița pe apa Buzăului, pe care moșie a donat-o mănăstirii Snagov (ante 1408-1418)277, iar Aldea și soția sa Bisa aveau în posesie Cireașovul de pe Olt (jud. OT, lângă Slatina) primit de la Mircea și donat mănăstirii Cutlumuș, „mănăstirea noastră”278. Actul datat de N. Iorga 269 Ibidem. Vezi și DRH, B, I, doc. 31, p. 67 din anul 1406 în care despotul a arătat extrem de clar faptul că tatăl său a fost ctitor 270 271 272 273 274 275 276 277 278 la Tismana și Vodița. Cum Tismana s-a făcut din tot ceea ce știm în prezent de către Radu I (vezi DRH, B, I, doc. 7, p. 21), care nu a apucat să o termine, din pricina scurtimii vieții sale (deci după 1377, sept. 8/iulie 1378 – ante 1384), dar Dan I a terminat-o, aceste fapte vin să confirme șirul de ctitori legați prin mariaje dinastice și donații de posesiuni pentru Tismana: Radu I-Calinichia și Lazar – necunoscută, cu noul cuplu: Dan I-Maria. La 1406 despotul sârb recunoștea această stare de fapt prin reiterarea donației patrimoniale. Refugierea lui Ioan, fiul lui Danciu (Dan II) la Ragusa în 1397, după moartea tatălui în luptele cu Shishman (septembrie 1393), indică, de asemenea, afinități ale acestui domn cu spațiul balcanic. Marian Coman, „Podunavia și relațiile sârbo-muntene în secolele XIV-XVI”, în Istoria. Utopie, amintire și proiect de viitor, ed. Ovidiu Cristea, Radu Păun, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași, 2013, p. 246-248, indică foarte clar diferența între cele două acte donative și subliniază faptul că cei ce-l puteau emite într-o primă formă, actul reconfirmat în 1406 de către despotul Ștefan, erau fie membrii familiei Rastislalić, fie chiar Mircea. Este interesant cum au navigat Tvrtko și Lazar, sub umbrela lui Ludovic I, contra lui Nicola Altomanović și Radič Branković Rastislalić spre a induce ideea de infidelitate a acelora față de Sf. Coroană și atacarea lor pe această bază între 1373-79, vezi și Sima Cirković, The Serbs, pp. 80-81. Vezi, de asemenea, Thomas A. Emmert, „Prologue to Kosovo .The Era of Prince Lazar”, în The Christian Heritage of Kosovo and Metohija. The Historical and Spiritual Heartland of the Serbian People, Sebastian Press et alii, Belgrad, 2015, pp. 347355. În această lumină devine oarecum posibil ca Tvrtko să fi negociat apropierea între cele două părți (cneazul Lazăr-Radu I) pentru a se accepta o eliminare a familiei Rastislalić din Podunavia (cumnatul lui Radu?) dând și un semnal de negociere a unor împăcări munteano-maghiare de după evenimentele din 1375. Este evident faptul că Podunavia a fost o miză în toate aceste negocieri. Formula „reîntăririi” unor sate către Tismana și Vodița ca și ctitor din partea lui Lazar urmau să satisfacă parțial orgoliile lui Radu de a fi trebuit să accepte eliminarea lui Radič Branković Rastislalić și a donațiilor sale sau ale tatălui probabil inițial doar către Vodița, ctitoria lui Vladislav? Dacă Anna, megala voivodissa et autokratisa de la Cutlumus, a fost Brankovica Rastislalić atunci totul ar avea sens. După căsătoria celor doi, Branko sau fiul, Radič, au făcut donația viageră de 10 sate din Podunavia pentru mireasă, apoi Radič le-a întărit Vodiței (după 1369). În 1379 sau 1380 Lazar a donat alte sate din Podunavia proaspăt ocupată mănăstirii sale Ždrelo (vezi M. Coman, op.cit., p. 247 și nota 39) și alte 10 sate mănăstirilor Tismana și Vodița dintre care unele erau fosta donație a stăpânilor de la Branicevo, ca dar de nuntă pentru Maria. În 1406, Ștefan a donat alte sate (10) decât cele donate de tatăl său mănăstirii Tismana, în timp ce regele Sigismund a confirmat cele inițiale ale fostului cneaz. Niculae Șerbănescu, Nicolae Stoicescu, Mircea cel Mare (1386-1418). 600 de ani de la urcarea pe tronul Țării Românești, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1987, p. 20. Aurel Sacerdoțeanu, „Pomelnicul de la Argeș”, p. 305. P. Engel, Regatul Sf. Ștefan…, p. 194. Vezi și L. Bernát Kumorovitz, „I Lajos királyunk 1375. Évi havasalföldi hadjárata (és „török”) háborúja”, doc. 9, p. 978. DRH B, I, doc. 124, p. 209-213, unde Radu cel Frumos amintește explicit că satul a fost al doamnei Calinichia, iar Sogoino a fost dăruit de Lucaci mănăstirii Tismana. Doc. 14, p. 33-36, din 1391-92 arată doar că Mircea a donat satele Sogoino și Pesticevo, fără a se arăta ale cui au fost. Identificarea la Niculae Șerbănescu, Nicolae Stoicescu, Mircea cel Mare (1386-1418) ..., p. 11. DRH B, I, doc. 14, pp. 33-36. Ibidem, doc. 34, pp. 73-74. Ibidem, doc. 19, pp. 46-47. 50 ca fiind din 1414279 (vezi discuția pentru datarea 1398 în DRH, B, I, p. 47) este extrem de important pentru tot ceea ce el implică. Este evident că exprimă relații de familie explicite și punctează că Aldea a fost fidel fratelui său, domnul, și nu fățarnic (precum frații Dan II și Vlad I), căci de aceea a fost „miluit” cu destule posesiuni. Din acestea toate, consideră, fiind și el următor „domnilor și împăraților” (explicită spița domnească ce-l îndrituiește la donații pentru Athos), că poate dona Cireașovul pentru pomenirea lui Mircea, „apoi și părinților noștri” (nu spune „mei”, deci în evidentă legătură cu cel menționat anterior, Mircea) „și mie și soției”. Această succesiune ce amintește pomenirea părinților noștri induce ideea că aceștia sunt deja decedați. Astfel actul din 21 noiembrie 1398 arată că doamna Calinichia decedase de curând, iar fiul dorește pe această cale să o pomenească printr-un act donativ alături de soțul ei. De asemenea, fratele domnesc, pe atunci în vârstă de aproximativ 18 ani, credem noi, avusese timp să se manifeste în acest deceniu al zecelea pe toate palierele militare, având în vedere faptul că de pe la 10 ani (vezi cazul Ștefan cel Mare și participarea la lupta de la Crasna din 1450), ca orice nobil prinț, și Aldea avusese dreptul la o „curte personală”. Fidelitatea sa și capacitățile militare personale i-au oferit posibilitatea de a-și extinde domeniul personal prin donații din partea fratelui. Bisa și Aldea „au scris”, adică au semnat actul, ceea ce indică minimul de cunoștințe caligrafice, care lipsesc nobililor din afara familiei domnitoare. La acel moment cei doi soți nu aveau încă moștenitori, dar e posibil ca acel Albu „cel Mare”, ce s-a ridicat domn peste capul lui Vlad Țepeș (1459)280, implicând o rudenie de sânge care să-i permită această „ridicare”, să fie un fiu sau urmaș de-al lui Aldea, cu un domeniu întins, moștenit și extins, prin părțile Olteniei. Pentru a concluziona asupra acestui act din 1398, acesta exprimă o triplă intenție: exprimarea fidelității de tip vasalic față de liderul dinastiei (pomenirea lui Mircea voievodul), comemorativă (pomenirea părinților decedați la acel moment, foștii coordonatori ai dinastiei) și legitimatoare (apartenența la dinastie și la mentalitatea „împăraților pământului”). Prin acest act putem stabili, de asemenea, cu aproximație, datele vieții acestei prințese Gedymine, anume Calinichia: 1350/1354-ante 21 nov. 1398, având în jur de 45 de ani la momentul decesului. Cel mai probabil a fost îngropată alături de Radu I în necropola domnească de la Curtea de Argeș, în partea stângă, probabil în zona M7, din moment ce la Tismana nu s-a descoperit vreun indiciu de acest fel. Încheiem această parte dedicată identificării mamei lui Mircea ca fiind o cneaghină lituaniană cu câteva lămuriri cu care suntem datori în ceea ce privește căsătoriile lui Mircea I. În 2012-2013 nu ne-am ocupat decât „în fugă” de aceste mariaje, căci am încercat să lămurim ce posesiune de lângă Lacul Balaton aparținea „doamnei Mara”. În acest moment considerăm căsătoria cu doamna Anna Vukovica Branković (vezi nota noastră 271 plus discuțiile sintetizate de Nicolae Stoicescu și Niculae Șerbănescu în 1987281) drept o realitate, care trebuie să fi avut loc în jurul momentului preluării tronului (oricând în cursul anului 6894=1385-86, dar mai sigur 1386282), iar nașterea lui Dan al III-lea trebuie plasată până în 1388283 (am opta pentru o căsătorie în 1384, înainte de dispariția lui Radu I și nașterea lui Dan la 1385 astfel încât la 1395, adică la vârsta de 10 ani să poată deveni „nominal” coregent al tatălui său). Tot în cadrul acestui mariaj trebuie să se fi născut și Anna, soția celnicului lui Ștefan Lazarević, anume Radić284 (1387), și viitoarea soție a khan-ului Musa emir (1389)285, precum și, am opina noi, 279 Nicolae Iorga, „Muntele Athos în legătură cu țerele noastre”, în Analele Academiei Române. Memoriile Secțiunii Istorice, Seria II, Tom XXXVI (1913-1914), Librăriile Socec & Comp, București, 1914, pp. 464-465. 280 Nicolae Stoicescu, Vlad Țepeș, Editura Academiei RSR, București, 1976, pp. 45-46. Cercetătorul l-a considerat posibil iden- 281 282 283 284 285 tic cu epitropul lui Alexandru I Aldea (vezi tot acolo, dar și Dicționar al marilor dregători din Moldova și Țara Românească, sec. XIV-XVII, Editura Enciclopedică Română, București, 1971, p. 15). George D. Florescu arăta, însă, faptul că acest Albu din timpul lui Alexandru Aldea a fost fiul unui jupan Tocsabă (deci cu origini cumane), în Divanele Domnești din Țara Românească, vol. I, București, 1943, pp. 35-36. DRH, B, I, la index îl indică drept Albul <Toxabă>, p. 529, deci între cei doi nu există vreo legătură. Niculae Șerbănescu, Nicolae Stoicescu, Mircea cel Mare (1386-1418) ..., pp. 19-21. A. Pippidi, op.cit., p. 73. După explicațiile foarte pertinente oferite de A. Pippidi, este posibil ca Dan să fi fost deja asociat la domnie din 1395, op. cit., p. 81, mai ales nota 126 și atunci nu Mihail să fie pictat la Cozia, vezi și p. 74. Niculae Șerbănescu, Nicolae Stoicescu, Mircea cel Mare (1386-1418) ..., p. 30. Ibidem, cu notele 82, 83, cu toate explicațiile. Prin acest sistem de alianțe și de consangvinitate se legau după 1400 state diverse: Polonia, Lituania, Moldova, Țara Românească, Serbia, Bosnia, Ragusa, Ungaria, ce schimbau adeseori alianțele 51 Radu286 (1391), viitorul Praznaglava, ce va fi susținut de unchiul său, Staico și de unchiul său, Alexandru I al Moldovei, respectiv Aldea (1393) susținut de același unchi, Alexandru în 1431. Mai rămâne de lămurit, după cum remarca și Marian Coman, când a stăpânit exact Mircea Podunavia sârbească287, iar reprezentarea sa de la Cozia, cel mai probabil cu Dan, primul său coregent, după cum pare a considera Andrei Pippidi, indică această pretenție asupra Podunaviei sârbești. Vulturii reprezentați pe nădragii lui Mircea nu au nimic de-a face cu despotatul bulgarilor din clanul Balica, așa cum s-a tot afirmat gratuit, ci cu Serbia nemanjidă. Dacă se observă atent refacerea frescăi, între capetele vulturului bicefal se găsește o floare de crin, simbol heraldic specific Serbiei, pe care zugravii l-au reprodus deoarece era vizibil, deci mecanic, n-au inventat nimic. Figura 13. Vulturul bicefal sârbesc pe nădragii lui Mircea I. Frescă de la Cozia. Detaliu. Mai mult, tunicile cu care sunt reprezentați cei doi coregenți reproduc două tipuri de trandafiri, inversate coloristic. Observăm că cimier-ul de pe coiful din dinarii lui Dușan (vezi Anexa) reprezintă cel mai probabil un trandafir, după acest model. Cum se explică acest fapt? Prin importuri heraldice matrimoniale? Este o posibilitate. Până la noi descoperiri nu putem spune mai mult. Sperăm însă că observația noastră să completeze opiniile exprimate de Andrei Pippidi și Marian Coman cu referire la Podunavia sârbească. Decesul doamnei Anna din neamul Branković a avut loc până la 7 martie 1395, când devine evident că Mircea a solidificat alianța cu Sigismund căsătorindu-se cu „doamna Mara”. În 2012-2013 ne-am exprimat îndoiala referitor la acest nume288 ca fiind posibil domnesc și am încercat să dăm o serie de explicații pornind de la ceea ce descrisese Alexandru Odobescu în impresiile sale de călătorie de la Schitul Brădet (jud. VL). Acestea fuseseră publicate în Convorbiri Literare (1915)289: „Însemnări din călătoria făcută în 1860-61 în județele Argeș și Vâlcea” unde istoricul nota „La Brădet am vrut să merg fiindcă biserica e foarte veche, și într-adevăr, după cum se vede e zidită de un Mircea V.v.d......soții lui îi zice în pomelnic (care este pe o tăblie în troița din vremea lui Matei Basarab) Mara și nu Kiajna.” Pentru a nu lungi discuția inutil, în prezent considerăm că, după demonstrația dl-ui P. Chihaia se poate renunța definitiv la această „doamnă Mara”, ce s-a născut dintr-o confuzie de citire de pomelnice290 și care a născut atâtea scenarii (inclusiv din partea subsemnatului). Această doamnă există, este de origine din Ungaria, dar nu-i cunoaștem numele. Anterior am fost intrigați de posesiile sale 286 287 288 289 290 între ele, în funcție de conjuncturile de moment și de actorii principali ai zonei, restul orientându-se după interesele de moment. Numit batjocoritor de Sigismund ca fiind un oarecare (quodam), căci nu i-a recunoscut autoritatea. Exprimarea din actul de cancelarie aduce aminte de momentele în care Carol I sau Ludovic I erau enervați de atitudinea fățiș ostilă a domnilor din Transalpina, vezi DRH, D, I, doc. 160, p. 257: „de un oarecare Radu zis și Praznaglava, un cunoscut răzvrătit și necredincios al nostru”. Această caracterizare, cunoscând preferința lui Sigismund pentru fiii din a doua căsnicie (Mihail sigur, Vlad probabil) sau pentru cei pe care îi cunoștea ca valoare militară (Dan III) ne îndreptățesc, cu atât mai mult, a-l trece între fiii legitimi ai lui Mircea. Marian Coman, „Podunavia și relațiile sârbo-muntene în secolele XIV-XVI”, pp. 248-249. M. F. Hasan, op.cit., p. 151. Vezi și reținerile lui A. Pippidi, op.cit., p. 78, nota 116. Convorbiri Literare, 1915, pp. 1139-1140. P. Chihaia, Din cetățile de scaun …, pp. 151-160, dar mai ales p. 157. 52 din comitatul Zala și pe acest aspect ne-am concentrat atunci analiza, scăpând din vedere concluziile la care ajunsese mai devreme Iosif Pataki (vezi infra). Am ajuns la concluzia că posesiunea sa era satul Tomaj, unde avea o moară, la care măcinau grâne și locuitorii din Keszthely, un sediu vamal de unde încasa alte venituri, dar și o curie, unde avea o carceră din moment ce ținuse ceva locuitori în lanțuri acolo291. În vara lui 1400 s-a aflat cu siguranță pe posesiunea Tomaj, căci atunci a fost acuzată că ar fi răpit oamenii săi 24 de vite și 2 cai de la locuitorii din Keszthely, iar regele îi cerea de la Praga să soluționeze conflictele sub supravegherea comitelui, a castelanilor din Rezi și Tadyka292. După 31 ianuarie 1418 (moartea domnului) doamna s-a deplasat din nou în Ungaria, pe moșie, de unde a revenit în iulie, după cum entuziast amintea diacul domnesc al lui Mihail I293. Acum 7 ani nu bănuiam care a fost motivul vizitei de la Tomaj, în prezent credem că putem avansa o soluție. După cum arătam și mai demult, Tomaj-ul se referea la un conglomerat din câteva părți distincte: Laadthumay (cu cele mai multe prefaceri) din care s-a desprins Wdvarnok Thomay, Tomaj-ul doamnei lui Mircea și Tomaj-ul evreiesc. Deoarece acest Tomaj este amintit doar la 1400 cu un loc de moară și o vamă, ca villa (=sat), apoi la 1421 este parte a castelaniei de la Rezi294 donată de rege episcopului de Veszprem pentru o datorie regală de 10.000 de florini, apoi la 1474 are doar 11 porți295, la 1549 (inventarul pe porți) mai supraviețuia, iar actualmente este o pustă între Keszthely și Rezi, pare că a fost și în acest caz o preluare de possessio dintr-un prediu anterior pustiu. Cunoscând, de asemenea, modul de moștenire al fetelor (quarta filialis) și primirea darurilor de nuntă (res paraphernales) și a dotei (dos, dotalium) – plătită de soț la consumarea căsniciei296, posesiunea Tomaj poate să fi ajuns la soția lui Mircea numai dacă a fost o posesiune din afara „domeniului patrimonial strămoșesc” și i-a fost dată de tatăl său în contul ¼ de fiică (implicând faptul că a fost cumpărată cu bani, ce sunt sume mișcătoare297) ori dacă Mircea a cumpărat-o explicit pentru ea, menționând acest fapt în actul de vânzare-cumpărare298. Personal înclinăm spre ultima posibilitate, chiar dacă nu o excludem pe prima. Familia ce deținea posesiunile de aici era cea numită Tomaj de lângă Lesencze299, iar în aceste condiții, nu poate fi vorba decât de fiica lui Iacob și a Csuka-i Dörögdi300. Chiar dacă era o ramură mai mică a neamului Tomaj, ce provenea din prințul peceneg Thonuzoba (cf. vechilor Geste), dar se afirmase prin palatinul Dionysius în timpul marii invazii tătaro-mongole (1241/42), se înrudea în clan cu familiile Losonci, Bánfi Losonci, Abádi, care acum se vor desprinde treptat din marele trunchi al neamului. Un membru al familiei Losonci era voievod al Transilvaniei cam în perioada în care am putea plasa alianța aceasta matrimonială maghiaro-munteană. Datorită investigațiilor de acum 60 de ani prezentate într-un studiu scurt, dar migălos, de către Iosif Pataki301 știm ce alte proprietăți mai deținea cea de-a doua soție, nenumită, a lui Mircea, anume Haraszti (azi Dunaharaszti, lângă Budapesta) din comitatul Pesta, pertinentă de cetatea Buda Veche și zălogită de către Sigismund de Luxemburg doamnei voievodului302. Posesiunea (până la jumătatea secolului al XV-lea a fost posesiune regală) deținea un sat și o pădure lângă Dunăre, acolo unde călugărițele din Insula Iepurilor (proprietare la Taksony, localitatea vecină) încercaseră să preia ceva parte din posesiunea doamnei Valahiei și a episcopului de Vác303. Procesul a continuat și după anul 1400, dar din păcate nu știm cum s-a finalizat. Este M. F. Hasan, op.cit., p. 150. P. P. Panaitescu, op.cit., pp. 48-49. M. F. Hasan, op.cit., p. 150. Ibidem. Ibidem. Dezsó Csánki, Magyarország történelmi földrajza, vol. III, Kiadja A Magyar Tudományos Akadémia, Budapest, 1897, p. 117. E. Fügedi, The Elefánthy, CEU Press, Budapest, 1998, pp. 24-29. Ibidem. Ibidem, p. 25. Dezsó Csánki, Magyarország történelmi földrajza, vol. III, comitatul Zala, nobili- vocea: Tomaj. Pál Engel, Magyar középkori adatár. Magyarország világi archontológiája 1301–1457. Középkori magyar genealógia, Budapesta, 2001 [CD-ROM], vocea Tomaj, tabla 7. Am afirmat acest lucru și în 2013, vezi op.cit., p. 150, dar am indicat că există și alte posibilități precum familiile: Szécsi, din neamul Balog, din neamul Hahóti și inclusiv ramura Bánfi a neamului Tomaj. 301 Iosif Pataki, „Ceva despre relațiile Țării Românești cu Ungaria la sfârșitul veacului al XIV-lea”, în Studii și Materiale de Istorie Medie, nr. 2, Editura Academiei RPR, București, 1957, pp. 422-429. 302 Ibidem, pp. 426-427. 303 DL 8508 din 18.11.1399 amintit de Pataki, și, mai apoi, DL 8528 din 04.08.1400 în care se arată cum în procesul de stabilire al limitelor posesiunii Taksony, vecină cu Haraszti, a fost implicat și abatele de Cenad, care luase la schimb o moșie acolo, în apropiere, în 1398. 291 292 293 294 295 296 297 298 299 300 53 extrem de interesant cum această posesiune vine în prelungirea celei de pe lacul Balaton, între Keszthely și Buda, ceea ce ne face să credem că familia voievodului muntean a avut o strategie patrimonială în regiunea din apropierea capitalei regale. Până la eventuale noi descoperiri documentare rămâne o ipoteză. Credem că vizita din 1418 din Ungaria a fost făcută pentru eventuala lichidarea proprietăților de acolo. Ne păstrăm părerea că văduva lui Mircea a decedat în preajma lui 1420 și poate a fost înhumată în ctitoria sa de la Sf. Maria din Târgoviște. Din căsătoria cu Mircea a acestei doamne, din neamul Tomaj, s-au născut legitim: Mihail (circa 1396/97), cel despre care scria Ducas că trăia ca un destrăbălat, respectiv Vlad Dracul (născut după 1400, chiar spre 1410, din moment ce știm că fiii săi ce i s-au născut în ordine au fost: Mircea (1429), Vlad (1431) și Radu (1433), deci confirmând algoritmul despre care am vorbit și pe care l-am utilizat de-a lungul acestui studiu). Între timp mai trebuie să se fi născut alți băieți și fete ai cuplului domnesc în 1399, 1401, 1403, 1405, 1407, precum și unii fii naturali ai lui Mircea I, precum acel Vlaicu/Layk, care încercase să fugă spre Moldova în deceniul 3 al secolului al XV-lea, fiind crescut la curtea lui Sigismund al Ungariei. Concluzionăm la finalul acestui studiu faptul că am reușit, în opinia noastră, să clarificăm care a fost originea doamnei Calinichia, în special, și, de asemenea, să completăm informațiile pe care Andrei Pippidi le-a adus în atenția istoriografiei românești printr-un studiu elaborat, menit a descâlci și mai mult genealogia Basarabilor. Sperăm astfel că se va putea, în final, să îndeplinim visul regretatului istoric, genealogist de veche spiță boierească, Ștefan Greceanu, de a avea o genealogie cât mai completă a acestei importante familii domnitoare. A few more Facts about Mircea the Elder, His Relatives and Kinfolk. Bloodline and Familial Relations Addendums (Abstract) The text is intended to add new lights after the study published in the years 2012-2013 and aims to resume, in a new approach, some research topics open then and, in addition, to provide a key to understanding the XIVth century Wallachian-Lithuanian political relations in the light of the dynastic liaisons between Basarab and Gedymin family. 54 ANEXA 1. „Dinar cu coif”, argint, de la Ștefan Dușan, emis între 1346-1355304. Avers: Coif latin cu crini și panaș circular, inscripția: IMPERATO STEFANVS; Revers: Hristos în Slavă pe tron ținând Evanghelia - IC-XC R | Θ 4. Ducat Radu I307. Avers: Cruce cu braţe egale terminate în flori de crin; Revers: Coif cu acvilă care ţine crucea în cioc; Avers: IW PAДOVЛA BEЛK BEBД; Revers: IW PAДO-VЛA BEЛ 2. „Dinar cu coif”, argint, ante 1346305. Avers: Coif latin cu crini și panaș circular, inscripția: MONITA REX STEFA; Revers: Hristos în Slavă pe tron ținând Evanghelia - IC-XC/R | Θ 5. Reprezentarea cuplului imperial: car Ștefan Uroș - carica Anka pe un dinar de argint, după opinia noastră databil, prin reprezentare, după 1360. Avers: Cuplul imperial, legenda: OUROS ZR („Uros Czar”); Revers: Hristos în picioare308. 3. Ducat Vladislav I306; tipul I. Avers: Scut desp. I grinzi, II semilună. Revers: Coif închis spre stânga, deasupra acvila spre stânga cu capul întors spre dreapta (acvila conturnată), cu o cruce ieşind de sub aripă. La st. semne, sigle; Avers: IW BЛAДICЛЛABЪ BEBWД; Revers: IW BЛ-AДICЛAB 304 https://en.numista.com/catalogue/pieces123410.html, accesat la 4.07.2019. 305 https://www.srpskoblago.org/serbian-history/serbian- 307 http://monederomanesti.cimec.ro/radu1.htm, cf. MBR, p. 13, tip 42. medieval-history/coins/history-through-coinage/empe ror-stefan-uros-iv-dusan.html, accesat la 4.07.2019. 306 http://monederomanesti.cimec.ro/vladislav1.htm, cf. MBR, p. 8, nr. 4. 308 https://www.srpskoblago.org/serbian-history/serbian- medieval-history/coins/history-through-coinage/empe ror-stefan-uros-v.html, accesat la 4.07.2019. 55 Itinerariul regelui Ludovic I în anul 1377 Nr. crt. 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31 32 33 34 35 36 37 38 39 40 41 42 43 44 45 46 47 48 49 50 Data 1377-01-07 1377-01-08 1377-01-09 1377-01-17 1377-01-27 1377-02-06 1377-02-06 1377-02-06 1377-02-6 1377-02-6 1377-02-07 1377-02-7 1377-02-08 1377-02-09 1377-02-09 1377-02-12 1377-02-12 1377-02-14 1377-02-19 1377-02-19 1377-02-19 1377-02-20 1377-02-20 1377-02-22 1377-02-22 1377-02-24 1377-02-26 1377-02-28 1377-03-01 1377-03-01 1377-03-11 1377-03-13 1377-03-13 1377-03-17 1377-03-17 1377-03-17 1377-03-29 1377-03-31 1377-04-01 1377-04-05 1377-04-12 1377-04-19 1377-04-19 1377-04-20 1377-04-20 1377-04-23 1377-04-24 1377-04-25 1377-04-26 1377-04-28 Emitent Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Locație Diosgerew Dosgerew Dyosgeor Regéc (Regech, Abaúj-Torna) Visegrad Visegrad (Vyssegrad) Visegrad Visegrad Visegrad Visegrad Visegrad Visegrad Visegrad Visegrad Visegrad Visegrad Visegrad Visegrad Zvolen (Zolyom) Visegrad Visegrad Zvolen(Szolii) Visegrad Visegrad Buda Visegrad Visegrad Visegrad Visegrad Diosgyor Visegrad Thyrde (Turda) Torde (Turda) Torda Torda Visegrad Torda Torda 56 Arhiv. Naț. Magh. DL-DF 219777 DL-DF 77655 DL-DF 87497 DL-DF 6397 DL-DF 52246 DL-DF 29673 DL-DF 42031 DL-DF 52249 DL-DF 259872 DL-DF 259873 DL-DF 42033 DL-DF 220461 DL-DF 238945 DL-DF 6402 DL-DF 24687 DL-DF 6404 DL-DF 107378; copie XVIII DL-DF 238946 218585 275022; copie XVIII 278290; copie 1676 105384; 1420 105969; 1420 62735 106179 207416 87502 6391 106180 219774 29716 42035 42677; 1398 6413; 1379 100437 241357 238957; 1378 42036; feria III post Pasce 244531; 1486 42039; octavisPasce 269111 28750 257729 281146 281154 257482 238950 262472 253469 73632 Nr. crt. 51 52 53 54 55 56 57 58 59 60 61 62 63 64 65 66 67 68 69 70 71 72 73 74 75 76 77 78 79 80 81 82 83 84 85 86 87 88 89 90 91 92 93 94 95 96 97 98 99 100 Data 1377-04-28 1377-04-28 1377-04-30 1377-05-01 1377-05-01 1377-05-01 1377-05-01 1377-05-01 1377-05-03 1377-05-04 1377-05-05 1377-05-07 1377-05-07 1377-05-08 1377-05-08 1377-05-08 1377-05-09 1377-5-09 1377-05-09 1377-05-09 1377-05-09 1377-05-09 1377-05-09 1377-05-09 1377-05-09 1377-05-14 1377-05-15 1377-05-16 1377-05-16 1377-05-16 1377-05-18 1377-05-18 1377-05-18 1377-05-18 1377-05-19 1377-5-21 1377-05-23 1377-05-23 1377-05-24 1377-05-24 1377-05-24 1377-05-24 1377-05-24 1377-05-24 1377-05-24 1377-05-24 1377-05-26 1377-05-26 1377-05-27 1377-05-28 Emitent Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Locație Torda Torda Torda Diosgyor Diosgyor Diosgyor Diosgerew Kompolt Torda Torda Torda Torda Visegrad Visegrad Cluj (Clusuar) Cluj? Buda (Bude) Cluj Mănăștur Cluj (Cluswar) Buda Buda Buda Beztricia Transsilvana Buda inentiligibil, posibil Bistrița Târgu Mureș (ZekelyVasarhely) Cluj (Colozwar) Visegrad Visegrad 57 Arhiv. Naț. Magh. 73749 73960 260667 7738; 1392 8817; 1392 219770 266682 285529 94101 26986 29717 26869 30400 89465 89466 106786 27834 37286/ DF 257660 42043 281135 281137 281138 281139 281140 281144 236196 6432 7056 8818 25842 268547 281096 281206 290642; 1635 209643 281136 28706; 1507 280964; 1382 6436 28751; 1473 28752; 1473 281091 281092; 1378 281224; 1378 281236; 1378 281249; 1473 100159 100213; 1385 52254; 1377 219776 Nr. crt. 101 102 103 104 105 106 107 108 109 110 111 112 113 114 115 116 117 118 119 120 121 122 123 124 125 126 127 128 129 130 131 132 133 134 135 136 137 138 139 140 141 142 143 144 145 146 147 148 149 150 Data 1377-05-28 1377-05-30 1377-05-30 1377-05-30 1377-05-31 1377-06-00 1377-06-01 1377-06-01 1377-06-01 1377-06-05 1377-06-06 1377-06-07 1377-06-11 1377-06-16 1377-06-18 1377-06-18 1377-06-18 1377-06-18 1377-06-18 1377-06-24k 1377-06-28 1377-06-28 1377-06-28 1377-06-28 1377-06-28 1377-07-03 1377-07-03 1377-07-06 1377-07-25 1377-07-27 1377-08-06 1377-08-25 1377-08-26 1377-08-26 1377-08-28 1377-08-28 1377-09-07 1377-09-08 1377-09-08 1377-09-14 1377-09-14 1377-09-14 1377-09-14 1377-09-14 1377-09-14 1377-09-16 1377-09-21 1377-09-22 1377-09-30 1377-09-30 Emitent Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Locație Dyosgeur Diosgyor Diosgyor Visegrad Torda Visegrad Diosgyor Gradnazenthmyklos Barnabe Torda Cluj Cluj Kassa (Cassovie) Zanduch Zanduch greu descifrabil Pilys? Belcz la asediul cetății Visegrad Diacana? Visegrad Visegrad Visegrad sub castro Velz ante castro Belz ad castrum Vacz Lipolc in castro Liburzo in castro Lipowach Buda Buda 58 Arhiv. Naț. Magh. 285846 42089; 1378 250424 260668 265577 31107 219778 265524 277401 6438 219784 90926 75844 277401 28753 28754 30716 36945 252903; 1568 34801; 1405 36549; 1378 257872 257873 266683 278412 42089 105258 96512 249676 4184 73469 209202 201862; 1377 273964 105259 229897 219786 61233; 1378 67401 57206; 1413 57455; 1416 85440 85624; 1412 85671; 1416 85704; 1424 6458 (rezumat în doc.) 212705 227397 280982 280997 Nr. crt. 151 152 153 154 155 156 157 158 159 160 161 162 163 164 165 166 167 168 169 170 171 172 173 174 175 176 177 178 179 180 181 182 183 184 185 186 187 188 189 190 191 192 193 194 195 196 197 198 199 200 Data 1377-09-30 1377-10-04 1377-10-04 1377-10-05 1377-10-05 1377-10-08 1377-10-11 1377-10-13 1377-10-20 1377-10-28 1377-10-30 1377-10-30 1377-11-05 1377-11-08 1377-11-08 1377-11-08 1377-11-11 1377-11-11 1377-11-11 1377-11-19 1377-11-19 1377-11-22 1377-11-25 1377-11-28 1377-12-10 1377-12-12 1377-12-12 1377-12-13 1377-12-13 1377-12-13 1377-12-13 1377-12-13 1377-12-13 1377-12-13 1377-12-13 1377-12-13 1377-12-13 1377-12-14 1377-12-14 1377-12-14 1377-12-16 1377-12-17 1377-12-18 1377-12-20 1377-12-21 1377-12-21 1377-12-22 1377-12-22 1377-12-22 1377-12-27 Emitent Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Locație Visegrad Visegrad Wyssegrad Wyssegrad Wyssegrad Buda Visegrad Zoly Zolyom Zoly Zolii Zolis Zoly Wyssegrad Visegrad Dobronya Visegrad Wyssegrad Wyssegrad Wyssegrad Wyssegrad Wyssegrad Wyssegrad Wyssegrad Wyssegrad Wyssegrad Duobrovo? Diosgereu Diosgereu Visegrad Diosgereu 59 Arhiv. Naț. Magh. 281217 61229 208787 236506 236507 42056 87503 18135 24486 257996 70665 283070 283070 68260 260322 260327 26987 60374 227422 246812 246820; 1395 219773 89468 85441 282856 201863 209251; 1425 6060; XVI 219783 273560 277141; 1422 277145; 1422 277150; 1422 277154; 1422 277160; 1434 277161; 1434 277162; 1434 77700 219785 219788 6491; 1378 77687 47887 6471 210776 274119 71886; 1550 85444; 1378 226131; 1378 6475 Nr. crt. 201 202 203 204 205 206 207 208 209 210 Data 1377-12-27 1378-01-03 1378-01-03 1378-01-03 1378-01-03 1378-01-04 1378-01-04 1378-01-04 1378-01-04 1378-01-06 Emitent Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Ludovic I Locație ...geru Dyosgieur Dyosgeur Dyosgeur Dyosgeur Dyosgeur 60 Arhiv. Naț. Magh. 52260; 1378 60986 71885 77688 269477 3436 42089 105260 228489; 1806 228490