PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE Omagiu profesorului Ovidiu Ghitta Seria: Istorie • Documente • Mărturii DOI: 10.26424/978-606-085-131-8 Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României Pasiune şi rigoare : noi tentaţii istoriografice : omagiu profesorului Ovidiu Ghitta / coordonatori: Ionuţ Costea, Radu Mârza, Valentin Orga. – Cluj-Napoca : Argonaut : Mega, 2022 ISBN 978-606-085-131-8 (Argonaut) ISBN 978-606-020-559-3 (Mega) I. Costea, Ionuţ II. Mârza, Radu III. Orga, Valentin 082.2(Ghitta,O.) Volumul a fost publicat cu sprijin financiar din Proiectul „Românii despre maghiari, maghiarii despre români: două secole de oglindire reciprocă (1789-2007)” Cod PN-III-P4-PCE-2021-0262 © Responsabilitatea pentru conținutul și forma studiilor aparține autorilor. Tehnoredactare și copertă: Ioachim Gherman PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE Omagiu profesorului Ovidiu Ghitta Coordonatori: Ionuț Costea, Radu Mârza, Valentin Orga Argonaut & Mega 2022 CUPRINS Introducere In Honorem Ovidiu Ghitta ................................................... 13 Prof. univ. dr. psih. Daniel David, Rectorul Universității Babeș-Bolyai Cluj-Napoca Profesorul Ovidiu Ghitta, între rigoare și pasiune ................................. 15 Doru Radosav Bibliografie selectivă .................................................................................. 21 Alexandra Andor I. SATE ȘI PREOȚI ÎN ARDEAL ........................................................... 37 Preoți în sate din Ardeal: Adam Theodor, paroh la Turdaș, scaunul Orăștiei (1897-1938) ..................................................................... 39 Maria Crăciun Istoria din cifre. Protopopiatul unit al Lăpușului în secolul al XVIII-lea.......................................................... 79 Greta Monica Miron Războiul celor mulți și tăcuți. Frontul de acasă reflectat în cronicile parohiale românești din Transilvania ................................ 114 Ana Victoria Sima Un nou început: din activitatea protopopului greco-catolic al Târgu Mureșului, Iosif Pop (1938-1939) ............................................ 141 Corina Teodor II. INSTITUȚII, RITUALURI, PRACTICI RELIGIOASE .............. 155 Între canoane și realitatea politică: practică electorală în episcopia Transilvaniei la începutul secolului al XIV-lea.................... 157 Mária Lupescu Makó 7 PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE Sfântul, comanditarii și credincioșii: algoritmul (ne)obișnuitei canonizări transilvănene.......................................................................... 175 Carmen Florea Între schismă şi unire religioasă. Predicile lui Osvaldus de Lasko despre ritul răsăritean, la începutul secolului al XVI-lea ......... 207 Paula Cotoi Glasul clopotelor în Clujul premodern .................................................. 220 Enikő Rüsz-Fogarasi De la vechi la noi orizonturi. Biserica greco-catolică din România între cele două războaie mondiale ................................... 235 Lucian Turcu III. OAMENI, IDEI, FAPTE .................................................................. 253 Discursul mineralogic în Transilvania (secolele XVIII-XIX). Câteva secvenţe ........................................................................................ 255 Doru Radosav De folos obştesc. O nouă strategie de legitimare a puterii în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea....................................... 274 Mihai Olaru Les Roumains et l’Europe – l’Europe et les Roumains au début du XIXe siècle: une perspective à double sens sur le «processus de civilisation» (européanisation), du point de vue de l’anthropologie des sentiments.................................................... 296 Alexandru-Florin Platon Patru generații în slujba neamului românesc: familia Papp din Beiuș ............................................................................. 322 Valentin Orga Grămăticul cu călimara la brâu. Dimitrie Bolintineanu şi ţăranii .............................................................. 361 Constantin Bărbulescu 8 OMAGIU PROFESORULUI OVIDIU GHITTA Cartea românească în biblioteca personală a lui Visarion Roman ............................................................................... 388 Alexandru-Bogdan Bud România în La Belle Époque progres tehnic și serbări galante (1881-1914) ........................................ 402 Toader Nicoară Războiul dreptății: fărădelegi și justiție în societatea românească a anilor 1916-1920. Aspecte preliminarii ............................................... 420 Gheorghe Negustor Figuri ilustre sătmărene. Andrei Doboşi (1875-1955)........................... 436 Claudiu Porumbăcean Între Decalogul creștin și drepturile omului. Perspectiva lui Jean-Marie Lustiger (1926-2007) ................................. 462 Ion Cârja, Cecilia Cârja Vasile Pașca – devotament și sacrificiu în Mișcarea Națională de Eliberare ............................................................ 476 Livia Coroi O încercare monografică dedicată clubului de fotbal Universitatea Cluj. Proiectul lui Mihai Iubu ......................................... 492 Virgiliu Țârău O tentativă reușită de modernizare instituțională – selecția CNATDCU 2016 ......................................................................... 509 Bogdan Murgescu IV. IDEOLOGIE ȘI VIAȚĂ POLITICĂ ............................................. 529 Credința religioasă și lupta națională în secolul al XVIII-lea – privire retrospectivă ................................................................................ 531 Ioan-Aurel Pop Între autonomie și centralism: administrația comitatelor/județelor din Transilvania între 1867-1925....................... 541 Judit Pál, Vlad Popovici 9 PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE Cultură politică și politici culturale idiș în România interbelică între reconcilieri și diferende .............................. 561 Augusta Costiuc Radosav Elita intelectuală românească împotriva revizionismului ungar la frontiera de vest a României interbelice ........................................... 580 Gabriel Moisa Legionarismul și Hungarismul. O abordare comparativă a mișcărilor de extremă dreapta din România și Ungaria din perioada interbelică ........................................................................... 594 Artur Lakatos De la Rezistență sau cedare, la Ostași, vă ordon: Treceți Prutul! România, un pion în „marele vârtej” ..................................................... 617 Marcela Sălăgean Vântul de la Răsărit sau Vântul de la Apus? Discursul rostit de către Mao Zedong la 18 noiembrie 1957 și impactul acestuia asupra relațiilor sino-sovietice ................................ 633 Mihai Croitor, Sanda Croitor Un episod de „organizare a ignoranței” în Arhivele Naționale în anul 1992: evacuarea documentelor din vestul țării ........................ 644 Ioan Drăgan V. TENTAȚII, SURSE, ȘANTIERE ..................................................... 659 Cronica lui Anonymus și nașterea imaginii românilor la maghiari în Evul Mediu....................................................................... 661 Sorin Mitu Gesta lui Anonymus. Genul literar ca argument istoriografic ............. 680 Ionuț Costea Cercetarea vieții cotidiene în principalele centre urbane ale Transilvaniei medievale târzii. Modelul orașelor ardelene de fundație și tradiție germană. Repere și contexte istoriografice ........... 698 Cosmin C. Rusu 10 OMAGIU PROFESORULUI OVIDIU GHITTA Context și condiționări istoriografice în Țara Românească în vremea lui Matei Basarab.............................. 717 Ovidiu Pecican Cum analizăm teoria artei a unui pictor? Despre metodele de analiză a ideilor teoretice ale lui Nicolas Poussin ............................. 731 Dan Eugen Rațiu Un document despre franciscanii din Moldova (1709) și alte câteva despre legăturile Moldovei cu Transilvania .............................. 755 Petronel Zahariuc Raportul diplomatic italian din 17 septembrie 1951 privind „Procesul unui grup de spioni, trădători și complotiști în slujba Vaticanului și a Centrului de Spionaj Italian” ..................... 774 Veronica Turcuș, Șerban Turcuș Documente papale și curiale în România. O reevaluare în vederea unui Censimento ............................................. 794 Adinel C. Dincă Ridicând cortina care ascunde șantierul istoricului ............................. 808 Radu Mârza Literatura, adevărul și istoria: o perspectivă subiectivă ..................... 841 Florina Ilis LISTA CONTRIBUTORILOR .............................................................. 851 11 INTRODUCERE IN HONOREM OVIDIU GHITTA Prof. univ. dr. psih. Daniel David, Rectorul Universității Babeș-Bolyai Cluj-Napoca Din studiile de psihologie (Fiske și colab.) știm că atunci când evaluăm oamenii, psihologic, ne raportăm, conștient sau inconștient, mai ales la două dimensiuni/atribute, menționate aici în ordinea alfabetică, nu a importanței: (1) competența (competence) și (2) căldura umană (warmth). Mintea umană funcționează, însă, complicat. Astfel, dacă îi atribuim unei persoane atributul de competent, tindem să îi subestimăm atributul de căldură umană; așadar, dacă acea persoană este și o persoană cu căldură umană, va avea mai mult de lucru pentru a i se recunoaște și acest atribut. Același fenomen psihologic apare cu atributul de competent, dacă începem să conferim inițial atributul de căldură umană. Cele două dimensiuni/atribute generează atitudini diferite din partea celorlalți oameni. Dacă ți se acordă atributul de competent, fără cel de căldură umană, acest lucru generează adesea o atitudine de invidie din partea celorlalți. Dacă ți se acordă atributul de căldură umană, fără cel de competență, acest lucru produce o atitudine de simpatie din partea celorlalți (dar una oarecum minimizatoare - pity). Evident, dacă nu ți se recunoaște niciun atribut din cele două, acest lucru determină atitudini negative (precum dispreț – contempt). Dar conferirea simultană a celor două atribute generează din partea celorlalți o atitudine de admirație, persoana în cauză devenind un lider urmat ușor de mulți alți oameni. Simplu și direct spus, profesorul Ovidiu Ghitta este un caz special și extrem de rar, omul care generează ușor, simultan și fără mari eforturi, ambele atribute - competență și căldură umană -, fiind astfel un lider care, generând admirație în mulți, este urmat de oameni și poate face acțiuni instituționale grele pentru alții. Mă înscriu în rândul celor care îl admiră în mod natural și fără eforturi, considerându-l nu doar un extraordinar coleg, ci un prieten drag! Și cum să nu am o astfel de atitudine, când este un om care a parcurs la timp, 13 PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE serios și cu brio toate etapele educaționale - reflectând plenar sintagma că educația este calea regală spre succesul personal și social -, având apoi grijă ca și alții să trateze educația la fel. În plus, mă leagă de Ovidiu cultura comună dată de contextul sătmărean și de Colegiul Național „Doamna Stanca”, unde am învățat împreună să stăm în modernitate pe pilonii tradiției, cu grijă la excelență și diversitate, în echilibru pentru bunăstarea oamenilor. Mă bucur mult și sunt norocos să-l am în echipa de conducere a UBB, ca Decan al Facultății de Istorie și Filosofie și ca prieten! 14 PROFESORUL OVIDIU GHITTA, ÎNTRE RIGOARE ȘI PASIUNE Doru Radosav A elogia un coleg, dincolo de circumstanțe și convenții precum aniversarea unei anumite vârste și a unei activități creatoare, ori referate bilanțiere, intră în exercițiul de admirație în durata lungă a istoriei intelectuale, începând cu odele și panegiricele cultivate în epoca Umanismului și a Renașterii. Atunci s-a proiectat și s-a configurat portretul „în mișcare” al celui elogiat. Transmiterea și transcrierea unor admirații și elogii s-au reflectat în reciprocitățile confreriei intelectuale umaniste, ca expresie a delimitării unei distincții de grup elitar construit și consolidat în cadrul unei „vita communis”, adică a unei vieți comune bazată pe aceleași virtuți alese printr-o sociabilitate admirată și împărtășită. Astfel de omagii întrețin comunitatea intelectuală, acea „sodalitas” de armonie afectivă circumscrisă societăților intelectuale. Actul de omagiere particularizează personalitatea în cauză prin intermediul unor genuri literare precum „Epigrammata” și „Emblematica”, ce prezentau rezumativ și precis portretul celui elogiat, iar în cazul de față, portretul aniversar al profesorului Ovidiu Ghitta la împlinirea celor 60 de ani. Dincolo de o anumită banalitate descriptivă a meritelor și activității celui omagiat astăzi, trebuie să ținem seama de câteva particularități ce definesc personalitatea lui Ovidiu Ghitta, fixate în exercițiu intelectual încă din epoca Umanismului și a Barocului sub denumirea de „Carmen genethliacon” sau „Natale onomasthicon”. Acestea concentrează emblematic și sintetic dimensiunile personalității celui omagiat. Recuperând din activitatea științifică și didactică a profesorului Ovidiu Ghitta doar câteva dintre „lucrurile și zilele” sau dintre „muncile și zilele” prestației sale de-a lungul mai multor decenii, credem că putem configura exemplaritatea acestor prestații puse sub semnul rigorii și al pasiunii. S-a format la școala de istorie a universității clujene pe care a absolvit-o în calitate de șef de promoție, beneficiind de îndrumarea de excepție a celui care a fost profesorul Pompiliu Teodor. După un stagiu de câțiva ani în învățământul secundar, a revenit după 1990 la Facultatea de Istorie și Filosofie în calitate de cadru didactic. DOI: 10.26424/978-606-085-131-8.01 PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE Imediat după absolvirea facultății, s-a afirmat ca un promițător cercetător istoric, debutând în activitatea științifică cu un studiu referitor la episcopul Serghie și legăturile acestuia cu Mihai Viteazul (1986). Această temă anunța un parcurs de cercetare de lungă durată, în care era abordată problematica istoriei vieții religioase și a instituțiilor religioase în relație cu climatul social, politic și cultural al trecutului. Istoria bisericii, a vieții religioase, a credinței și a sentimentului religios, pe care Ovidiu Ghitta a știut să le gestioneze și să le reconstituie în modul cel mai inteligent, se înscrie într-o unitate epistemologică esențială. Este vorba de ceea ce B. Croce, într-un eseu din 1943, intitulat Pentru ce nu putem să nu ne denumim creștini, afirma fără dubii că se poate identifica, după schema hegeliană, „istoria bisericii ca istorie a libertății și eliberării omului”. Preocupările de istorie a bisericii și a vieții religioase au rămas ca temă definitorie a activității științifice a celui elogiat acum. Dincolo de impulsiunile și determinările subiective și personale spre o astfel de tematică, provocate de apartenența autorului la confesiunea greco-catolică, ca o moștenire prin genealogia familială a unor generații de preoți ai acestei biserici, Ovidiu Ghitta s-a simțit chemat să dezbată și să reconstituie trecutul acestei biserici românești, naționale, deopotrivă prestigioase în existența ei prin rolul acesteia în cristalizarea conștiinței naționale românești, dar mai ales martirică în timpul regimului comunist. S-a demonstrat, astfel, că prin preocupările celui elogiat, istoria realitate s-a identificat cu istoriografia, cu sensul istoriei aflate într-o „indistinctă contiguitate”. Există, așadar, și un reflex metaistoric și mărturisitor în exemplaritatea preocupărilor legate de istoria bisericii greco-catolice din activitatea istoricului Ovidiu Ghitta. Nu ar trebui neglijat contextul favorabil al unor astfel de preocupări după schimbările politice de după 1989, când pe plan național se constituie o adevărată evanghelizare, sau reevanghelizare a mediului social. Redescoperirea credinței, a religiei, a bisericii înscrie un climat și o ambianță favorabilă și cu impact în scrisul istoric, sensibil și receptiv întotdeauna la ingerințele și urgențele prezentului. Teme de cercetare centrate pe raporturile dintre etnie și confesiune, dintre societate și viață religioasă, dintre lume și disciplinarea religioasă au devenit prezente, uneori până la redundanță, în scrisul istoric contemporan. Cercetări de licență, de masterat, proiecte doctorale pe aceste tematici au inundat spațiul istoriografiei românești, mai ales în domeniul cercetărilor de istorie modernă. Cu toate acestea, aplecarea lui Ovidiu Ghitta asupra istoriei bisericii unite vine dintr-o convingere existențială, profundă și care a fost tratată cu temeinicie și rigoare. 16 OMAGIU PROFESORULUI OVIDIU GHITTA Parcurgând sistematic istoria bisericii greco-catolice, este preocupat la început de conturul istoriografic al unei astfel de problematici, relevant fiind în acest sens un studiu despre istoriografia unirii religioase, studiu realizat în 1994 (O. Ghitta, Schiță pentru o istoriografie a unirii religioase în nord-vestul Transilvaniei, în Studii de istorie a Transilvaniei, coord. S. Mitu, F. Gogâltan, Cluj-Napoca, 1994). Remarcabila sa teză de doctorat, Nașterea unei biserici. Biserica greco-catolică din Sătmar în primul ei secol de existență. 1667-1761, este proiectată pe fundalul unei problematici mai ample, doctrinare și de pastorație, perioadă desfășurată de la Conciliul de la Florența (1439) și până la unirea religioasă de la Brest (1595) și cea din Ujgorod (1634), care au provocat în timp un „orizont de așteptare cu care propaganda catolică a rezonat”. Sfârșitul secolului al XVII-lea aduce în planul aceleiași problematici monarhia habsburgică și propaganda catolică de consolidare a acesteia în cadrul Contrareformei și, deopotrivă, o consolidare a suportului politic și social al acestei monarhii în teritoriile Reconquistei. Analiza tezei intersectează două planuri ale construcției istoriografice, unul care vizează mecanismele instituționale ale unirii românilor cu biserica romană și un al doilea plan ce se referă la masa clericală a preoților de mir și a mulțimii de credincioși ca „subiecți ai fenomenului uniației”. Ambele planuri sunt articulate de problematica crizei confesionale, având în vedere resurgența sau propaganda ortodoxă (Sofronie) și stările de apostazie din rândul clericilor și credincioșilor, aspect ce creează o adevărată intrigă dramatică a narațiunii istoriografice. Cert este că soluționarea crizei a consolidat biserica unită din Sătmar, considerată și prezentată de autorul tezei ca având un rol important în procesul unirii confesionale a tuturor românilor transilvăneni. Nașterea bisericii unite din Sătmar a avut un impuls determinant asupra apariției „bisericii greco-catolice ardelene”, cu rezultate remarcabile în durata lungă în ceea ce privește formarea și cristalizarea conștiinței și identității românești, iar pe de altă parte, biserica din Sătmar a fost „veriga unui amplu fenomen religios central-european”. Trebuie remarcată originalitatea incontestabilă a narațiunii istoriografice în care măiestria compozițională se distribuie între prezentarea și analiza principalelor personaje ale tezei, D. Monastelli, Iosif de Camillis și M. Olsalvszky, considerați actori importanți ai unirii religioase, și spațiul destinat fundamentelor sociale, al mulțimii multiple și anonime, autorul colectiv „tăcut” și receptiv al programului de disciplinare morală a clerului și credincioșilor. De la arhidiaconul Demetriu Monastelli, la episcopul 17 PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE luminat și reformator Iosif de Camillis și la textul apologetic remarcabil al episcopului Manuil Olsalvszky, se spune „povestea oficială despre unire”. Retorica imanentă narațiunii istoriografice ce transmite jocul dintre ipoteze și certitudini, dintre supoziții și realitate conferă o notă inconfundabilă istoricului Ovidiu Ghitta, o valență particulară și originală în instituirea unui dialog cu sine însuși, în care oralitatea de bună factură, transcrisă, poartă marca indelebilă a autorului. Întregul său demers istoriografic subscrie unei idei ce a germinat o lucrare elaborată exemplar, și anume nașterea unei biserici. Convergența în abordarea aceluiași domeniu tematic este evidențiată de volumele colective coordonate împreună cu Maria Crăciun, volume apărute la prestigioase edituri internaționale: Church and Society in Central and Eastern Europe, European Studies Foundation Publishing House (1998) și Confessional Identity în East-Central Europe, Ashgate (2002). Profesorul O. Ghitta este preocupat și de analiza și reconstituirea aspectelor doctrinare ale religiei greco-catolice. Relevant în acest sens este exercițiul exegetic aplicat catehismului, Pânea pruncilor sau Învățătura credinței creștinești strânsă în mică sumă care „s-au scris de părintele Baranyi Laszlo”, parohul bisericii catolice din Bălgrad, la 1702 (O. Ghitta, Pânea pruncilor. The Infants’ Bread. A Post Tridentine Catechism from the Beginnings of Habsbourg Transylvania, Paris, L'Harmattan, 2015). Această lucrare este considerată drept un „reper esențial al vieții religioase a uniților” și un suport „indispensabil pentru educația creștină”. Ea a fost tradusă în limba română de Janăs Duma din Bărbanți, de lângă Alba Iulia, localitate cunoscută, de altfel, ca un centru de refugiu pentru mulți nobili români din Banat și Hațeg, nobili trecuți la religia romano-catolică. Redactarea acestei cărți în „parametrii doctrinei latine” rămâne un exemplu relevant pentru catolicismul post-tridentin. Titlul Pânea pruncilor este o metaforă extrasă din textul biblic, ea semnificând în esență „învățătura credinței creștine”, atât de necesară pentru educația elementară a creștinilor, pâinea reprezentând și „cuvântul lui Dumnezeu care este făcut din grâu pur, curat”. Îndreptar și „lucidarius”, catehismul este menit cu predilecție pentru combaterea protestantismului, având totodată intenția de a „construi o cultură teologică pentru mase” și de a profila un „nou tip de credincios”. Anturat de note polemice și apologetice, acest catehism se înscrie în seria de catehisme precum cel al lui Petrus Canisius, care a fost tradus în foarte multe limbi și, tocmai de aceea, Canisius a fost socotit drept „învățătorul tuturor popoarelor”. El a ajuns să fie tipărit în 400 de ediții. Mai polemic decât catehismul lui Canisius, Pânea pruncilor a fost redactată într-o lume ostilă, cea a protestantismului transilvănean. Este vorba de o epocă de 18 OMAGIU PROFESORULUI OVIDIU GHITTA recuperare a unei biserici catolice, deopotrivă vizibilă și universală. Analiza de profunzime a celor patru capitole reliefează scopul formării și al educației individului creștin „nu numai participativ, ci și reflexiv”. Acest tip de reflexivitate este surprins în textul catehismului, mai exact prin descoperirea valențelor mesajului catehetic și din edificarea religios-morală și doctrinară. Reconstituirea și analiza acestui text sunt exemplare pentru acest lucru exegetic. Editat la puțini ani de la semnarea actului unirii religioase, acest catehism al confesiunii latine tradus în limba română vine să pună, fără echivocul confesionalității, modelul pietății catolice în fața unei biserici unite, normele și regulile „adevăratei credințe” și se constituie într-un necesar reper din ceea ce este cunoscut în sintagma „lex credendi, lex orandi”. Asemenea altor teme de cercetare abordate, O. Ghitta are capacitatea de a epuiza toate pistele interpretative și reconstitutive, de soluționare a tuturor posibilelor întrebări aferente, de a duce cu rigoare și pasiune toate proiectele, până la capăt. Prestațiile didactice ale profesorului O. Ghitta au fost marcate de aceeași rigoare și pasiune. Crescut în ambianța sacerdoțiului înaintașilor săi direcți, profesoratul său se înscrie, și el, într-o continuitate și contiguitate remarcabile, celebrând de la catedră o istorie atât de vie și atât de proximă existențial. Predă cursuri de istorie medie și premodernă, preluate de la profesorul său Pompiliu Teodor, precum și cursuri de paleografie slavo-română și cursul de istorie culturală, inovativ și adaptat standardelor istoriografiei contemporane. Dinspre aceeași „chemare a străbunilor”, O. Ghitta a susținut o perioadă îndelungată cursul de istorie a bisericii românești unite la Facultatea de Teologie Greco-Catolică, nou înființată la Blaj. S-a pus din nou în serviciul bisericii sale, atât de prestigioasă și tot atât de martirică. În perimetrul acelorași preocupări se înscrie și studiul său dedicat cardinalului Iuliu Hossu, și anume cel intitulat O zi din viața cardinalului Iuliu Hossu: 1 Decembrie 1918. Este vorba de un senin și necontorsionat exercițiu de admirație față de episcopul martir, care concentrează o adevărată istorie contemporană dintre 1918-1970 a bisericii unite, în biografia de o zi a vieții ierarhului acestei biserici. În această zi sunt prefigurate toate proiectele și evoluțiile acestei biserici, o istorie previzibilă, dusă până la capăt. Este vorba de o istorie a sfârșitului marilor artizani ai unității și statalității românești, sfârșit petrecut odată cu instalarea comunismului în România. Tragismul acestei istorii este intranzitiv pentru că memoria contemporanilor nu a preluat în suficientă măsură acest martiriu și mai ales spiritul vizionar al înaintașilor noștri, în sensul „aducerii aminte de mai marii voștri”, conform textului apostolic. Aducem, aniversativ și 19 PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE comemorativ, marile evenimente ale istoriei în prezentul nostru fără a-i rememora în suficientă măsură pe eroii noștri. Există o aplatizare însoțită de un dezechilibru înspre prezentul istoriei noastre, riscând să trăim de fiecare dată confuz, între marii eroi și epigonii de astăzi. Stilul inconfundabil al lui Ovidiu Ghitta în admirabilul portret al cardinalului Iuliu Hossu este remarcat de lumea intelectuală, de companionii săi de generație, în cadrul căreia s-a afirmat: „stilul alert, iscusit și vivace al colegului și prietenului meu istoric m-a captivat întotdeauna. Întrucât Ovidiu Ghitta nu face istorie seacă și rece, ci este un inspirat, are narativizare electrizantă și o ideatică percutantă” (Ruxandra Cesereanu). Tonul cald, redat într-o cadență calmă și obiectivă, nevindicativ și neconflictual față de biserica ortodoxă (atât de hulită de multe ori) îl profilează pe O. Ghitta la nivelul unei înalte ținute academice și de serenitate morală, de profesor și cercetător istoric. Trecând peste răfuielile cu biserica ortodoxă, se pune în evidență inteligența aleasă și cumpătarea atent măsurată a profesorului Ovidiu Ghitta. Slujind cu condeiul său biserica greco-catolică din care face parte, el nu debordează asemenea „altor condeieri” confesionalizanți în extremisme facile sau deșănțate. Este egal cu sine însuși, fixat în parametrii discursului riguros și exemplar al pasiunii senine. Poziția sa academică și universitară în funcția de decan în mai multe legislaturi, ales și numit în unanimitatea colegilor săi, se revendică de la aceleași valențe de rigoare, de temeinicia lucrului bine făcut, drept pentru care merită marea noastră admirație. Noiembrie 2022 20 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Alexandra Andor Cărți 2001 Naşterea unei biserici. Biserica greco-catolică din Sătmar în primul ei secol de existenţă (1667-1761), Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 411 p. 2005 Istoria Transilvaniei (coordonatori Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, Magyari András), vol. II (de la 1541 până la 1711), Cluj-Napoca, Editura Institutului Cultural Român, 448 p. [coautor] 2009 The History of Transylvania (Ioan Aurel Pop, Thomas Nägler, András Magyari coordinators), vol. II (from 1541 to 1711), Cluj-Napoca, Romanian Academy, Center for Transylvanian Studies, 448 p. [coautor] 2015 Pânea pruncilor (The Infants’Bread) A Post-Tridentine Catechism from the Beginnings of Habsburg Transylvania, Paris-Torino-Budapest, L’Harmattan, 193 p. 2019 Iuliu Hossu – Trei portrete / Iuliu Hossu – Three Portraits (coautor alături de Ruxandra Cesereanu şi Gelu Hossu), Târgu Lăpuș, Galaxia Gutenberg 238 p. Coordonator. Ediții îngrijite 1995 Ethnicity and Religion in Central and Eastern Europe, Cluj-Napoca, Cluj University Press, 402 p. [în colaborare cu Maria Crăciun] 21 PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE 1998 Church and Society in Central and Eastern Europe, Cluj-Napoca, European Studies Fundation Publishing House, 472 p. [în colaborare cu Maria Crăciun] 2002 Confessional Identity in East-Central Europe, Ashgate, Aldershot, England/Vermont, USA, 207 p. [în colaborare cu Maria Crăciun şi Graeme Murdock] 2003 Tentaţia istoriei. În memoria Profesorului Pompiliu Teodor, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 672 p. [în colaborare cu Nicolae Bocşan şi Doru Radosav] 2005 Lucian Periş, Prezenţe catolice în Transilvania, Moldova şi Ţara Românească (traducere de William Bleiziffer; traducere revizuită, prefaţă şi ediţie de Ovidiu Ghitta), Blaj, Editura Buna Vestire, 425 p. 2007 Episcopia greco-catolică de Munkacevo. Documente (volum coordonat de Viorel Ciubotă, Mihai Delegan, Ovidiu Ghitta, Vasile Rus), Satu Mare, Editura Muzeului Sătmărean, 389 p. 2010 Istoria culturii, cultura istoriei. Omagiu Profesorului Doru Radosav, Cluj-Napoca, Argonaut, 768 p. [în colaborare cu Ionuţ Costea, Valentin Orga şi Iulia Pop] 2012 Istoria Universităţii „Babeş-Bolyai” (volum coordonat de Ovidiu Ghitta), Cluj-Napoca, Mega, 394 p. [în colaborare cu Ioan-Aurel Pop, Doru Radosav, Ionuț Virgil Costea, Judit Pál, István Csucsuja, Cornel Sigmirean, Marcela Sălăgean, Emilia Cismaș, Szilárd Tóth, Attila Gábor Hunyadi, Támas Lӧnhárt, Vasile Vese, Ana-Maria Stan] 22 OMAGIU PROFESORULUI OVIDIU GHITTA 2015 Istoria ca datorie. Omagiu academicianului Ioan-Aurel Pop la împlinirea vârstei de 60 de ani Cluj-Napoca, Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, 1082 p. [în colaborare cu Ioan Bolovan] Dal cuore dell’Europa. Omaggio al professor Cesare Alzati per il compimento dei 70 anni, Cluj-Napoca, Accademia Romena, Centro di Studi Transilvani & Presa Universitară Clujeană, 417 p. [în colaborare cu Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan şi Ana Sima] 2017 La graniţa dintre ştiinţe: istorie, mentalităţi, imaginar. Omagiu Profesorilor Simona şi Toader Nicoară la vârsta de 60 de ani, Cluj-Napoca, Argonaut & Mega, 988 p. [în colaborare cu Gheorghe Negustor] 2018 Cluj – Kolozsvár – Klausenburg 700 Várostörténeti tanulmányok / Studii de istorie urbană, Cluj-Napoca/Kolozsvár, Erdélyi Múzeum Egyesület, 548 p. [în colaborare cu Lupescu Makó Mária, Ionuţ Costea, Sipos Gábor şi Rüsz Fogarasi Enikő] Şcoala Ardeleană, antologie de texte alcătuită şi coordonată de Eugen Pavel, Bucureşti, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă (transcrierea textului şi note la Petru Pavel Aaron, Păstoriceasca datorie dumnezeieştii turme vestită, vol. 3, p. 565-591) 2022 Lumina din Lumină. În memoria Episcopului Florentin Crihălmeanu, Cluj-Napoca, Mega, 580 p. [în colaborare cu † Claudiu, Episcop de Cluj-Gherla, Ioan-Aurel Pop, Lucian Turcu şi Marius Câmpean] Cursuri 2002 Uniri cu Biserica romană în spaţiul Europei Centrale, Cluj-Napoca, 164 p. 2015 Scrierea chirilică românească din Transilvania şi Ungaria habsburgică (secolul XVIII) – Album, Cluj-Napoca, Argonaut, 121 p. 23 PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE Studii în volume colective 1984 Aspecte ale mentalului colectiv maramureşean la sfîrşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, în vol. Comunicări ale cercurilor ştiinţifice studenţeşti. Istorie, II, Cluj-Napoca, [s.n.], p. 74-81. Alexandru Lăpuşneanu - Omul, în vol. Comunicări ale cercurilor ştiinţifice studenţeşti. Filologie, II, Cluj-Napoca, [s.n.], p. 104-111. 1990 Implicaţii spirituale ale consolidării dominaţiei habsburgice în Ungaria Superioară şi Transilvania (secolul XVII - începutul secolului XVIII), în vol. Cultură şi societate în epoca modernă, Cluj-Napoca, Dacia, p. 33-45. 1993 Consideraţii privind unirea rutenilor şi românilor cu Biserica Romei (sfîrșitul sec. XVIII), în vol. Convergenţe europene. Istorie şi societate în epoca modernă, Cluj-Napoca, Dacia, p. 149-158. 1994 Schiţă pentru o istoriografie a unirii religioase în nord-vestul Transilvaniei, în vol. Studii de Istorie a Transilvaniei, Cluj-Napoca, Asociația Istoricilor din Transilvania și Banat, p. 88-97. 1995 Les debuts de l’organisation de l’Eglise gréco-catholique roumaine au nord-ouest de la Transylvanie, în vol. Ethnicity and Religion in Central and Eastern Europe, Cluj-Napoca, Cluj University Press, p. 165-175. O veche dispută bisericească şi semnificaţiile sale, în vol. Viaţă privată, mentalităţi colective şi imaginar social în Transilvania, Oradea-Cluj, Asociația Istoricilor din Transilvania și Banat, Muzeul Țării Crișurilor, p. 211-224. 1998 La visite pastorale de l’éveque Manuel Olsavszky dans les comitats de Satu Mare et de Maramures (1751), în vol. Church and Society in Central and Eastern Europe, Cluj-Napoca, European Studies Foundation Publishing House, p. 238-254. 24 OMAGIU PROFESORULUI OVIDIU GHITTA Un izvor necunoscut despre Biserica greco-catolică din comitatul Satu Mare la 1734, în vol. Studii istorice. Omagiu profesorului Camil Mureşanu, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, p. 171-183. Un popor superstiţios, cu adevărat distinct, în vol. Identitate şi alteritate. Studii de imagologie, Cluj-Napoca, Banatica, p. 95-109. 1999 Gh. I. Brătianu, istoric al evului mediu, în vol. Incursiuni în opera istorică a lui Gh. I. Brătianu, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, p. 15-26. Demetrius Monastelli şi începuturile unirii ecleziastice în „părţile ungureşti” locuite de români, în vol. Spiritualitate transilvană şi istorie europeană, Alba Iulia, Editura Muzeului Național al Unirii, p. 294-319. Dezbateri privind scutirea clerului greco-catolic din Ungaria de sarcinile publice. Cazul Sătmarului (deceniul 3 al veacului XVIII), în vol. Relaţii româno-ucrainiene, istorie şi contemporaneitate, Satu Mare, Editura Muzeului Sătmărean, p. 261-277. Un hotar între uniți şi „latini”: sărbătoarea, în vol. Relații interetnice în zona de contact româno-maghiaro-ucraineană din secolul al XVIII-lea până în prezent / Interethnische Beziehungen im rumänisch-ungarischukrainischen Kontaktraum vom 18. Jahrhundert bis zur Gegenwart / A román, magyar és ukrán népcsoportok egymáshoz való viszonya a 18. századtól napjainkig, Satu Mare-Tübingen, Editura Muzeului Sătmărean, p. 70-95. Pentru mine, biserica greco-catolică înseamnă, înainte de toate, o casă, în vol. Un destin istoric: Biserica Română Unită. Ancheta revistei „Vatra”, Târgu Mureş, Vatra, 1999, p. 70-72. 2000 Biserica Greco-Catolică din nord-estul Ungariei la 1700, în vol. 300 de ani de la unirea Bisericii româneşti din Transilvania cu Biserica Romei, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, p. 109-117. Intrusi in uno spazio esclusivista: i „greci” di Mintiu, în vol. Etnia e Confessione in Transilvania (secoli XVI-XX), a cura di Francesco Guida, Roma, Lithos editrice, p. 29-37. 25 PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE 2002 Formarea şi reformarea clerului greco-catolic din comitatul Satu Mare în prima jumătate a secolului XVIII, în vol. Coordonatele preoţiei greco-catolice. Istorie şi actualitate, Blaj, Editura Buna Vestire, p. 149-159. Unirea Bisericii româneşti din Transilvania cu Biserica romană (1697-1701): o perspectivă analitică, în vol. Societate şi civilizaţie. Profesorului universitar dr. Marcel Ştirban la împlinirea a şapte decenii de viaţă (volum îngrijit de Călin Florea şi Ciprian Năprădean), Târgu Mureş, Editura „Dimitrie Cantemir”, p. 91-102. Religious reform, printed books and confessional identity (în colaborare cu Maria Crăciun şi Graeme Murdock), în vol. Confessional Identity in East-Central Europe (coordonatori Maria Crăciun, Ovidiu Ghitta şi Graeme Murdock), Ashgate, Aldershot, England/Vermont, USA, p. 1-31. The first Greek Catholic catechisms in Hungary and Transylvania, în vol. Confessional Identity in East-Central Europe (coordonatori Maria Crăciun, Ovidiu Ghitta şi Graeme Murdock), Ashgate, Aldershot, England/Vermont, USA, p. 153-167. 2003 Cum au ajuns românii să-şi facă biserică la Baia Mare?, în vol. Artă, istorie, cultură. Studii în onoarea lui Marius Porumb, Cluj-Napoca, Nereamia Napocae, p. 303-315. „Uniţi de rit grec” şi „schismatici” în Sătmar (în prima jumătate a secolului XVIII), în vol. Tentaţia istoriei. În memoria Profesorului Pompiliu Teodor, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, p. 539-557. Cum au ajuns să se separe de Muncaci primele parohii greco-catolice sătmărene, în vol. Studii de istorie medievală şi premodernă. Omagiu profesorului Nicolae Edroiu, membru corespondent al Academiei Române (volum îngrijit de Avram Andea), Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, p. 359-373. Din antecedentele înfiinţării provinciei mitropolitane greco-catolice româneşti: crearea vicariatului pentru “valahii” din dieceza de Muncaci (1776), în vol. Biserica română unită cu Roma, greco-catolică - istorie şi spiritualitate, Blaj, Editura Buna Vestire, p. 285-295. 26 OMAGIU PROFESORULUI OVIDIU GHITTA 2004 La Santa Sede, la Corte imperiale di Vienna e la prima separazione delle parrochie greco-cattoliche del distretto di Satu Mare dalla diocesi di Mukačevo, în vol. I Romeni e la Santa Sede Miscellanea di studi di storia ecclesiastica, a cura di Ion Cârja, Bucarest-Roma, Scriptorium, p. 97-105. 2005 La începuturile învăţământului teologic greco-catolic din Monarhia Habsburgică: Şcoala de la Muncaci (1744), în vol. Şcolile greco-catolice ale Blajului 250 de ani de credinţă şi cultură, Blaj, Editura Buna Vestire, p. 181-191. 2007 Episcopul Manuel Olsavszky şi Sinodul de la Sibiu din 15-17 mai 1748, în vol. Biserică, Societate, Identitate. In Honorem Nicolae Bocşan, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, p. 51-65. Între oglinzi paralele: Zenovie Pâclişanu, în vol. Spiritualitate și cultură europeană. Volum dedicat Profesorului Ladislau Gyémánt la împlinirea vârstei de 60 de ani (volum îngrijit de Alina Branda, Ion Cuceu şi Claudia Ursuţiu), Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană şi Editura Fundaţiei Pentru Studii Europene, p. 247-257. 2008 Pânea pruncilor, context istoric, discurs şi mize (studiu introductiv la), Pânea pruncilor sau Învăţătura credinţii creştineşti strînsă în mică şumă, care o au scris în mici întrebăciuni şi răspunsuri ungureşti cinstitul Pater Boroneai Laslo (ediţie şi studiu filologic de Florina Ilis), Cluj-Napoca, Argonaut, p. VI-XCVI. De Camillis püspök első látogatása Szatmárnémetiben, în vol. Rómából Hungáriába. A De Camillis János József munkácsi püspök halálának 300 évfordulóján rendezett konferencia tanulmányai Nyíregyháza, 2006, szeptember 29-30 (Szerkesztette: Véghseő Tamás), Nyíregyháza, Szt. Atanáz Görög Katolikus Hittud. Főisk, p. 239-251. 2009 Bucoavna de la Bălgrad (1699) şi mişcarea de unire cu Biserica romană, în vol. Identităţi confesionale în Europa Central-Orientală (secolele XVII-XXI), Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, p. 333-345. 27 PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE La prima visita a Mintiu (Szatmárnémeti) del vescovo De Camillis, în vol. Da Roma in Hungaria. Atti del convegno nel terzo centenario della morte di Giovanni Giuseppe De Camillis vescovo di Munkács/Mukačevo (1689-1706), a cura di Tamás Véghseö, Nyíregyháza, Casa Editrice Örökségünk, p. 227-239. 2010 O relatare a lui Grigore Maior către comitele Antal Károlyi: întâlnirea cu Iosif al II-lea, în vol. Călător prin istorie. Omagiu profesorului Liviu Maior la împlinirea vârstei de 70 de ani, coordonatori Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, Cluj-Napoca, Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, p. 53-59. Istoria la Universitatea din Cluj acum 90 de ani, în vol. Istoria culturii, cultura istoriei. Omagiu Profesorului Doru Radosav, coordonatori Ionuţ Costea, Ovidiu Ghitta, Valentin Orga şi Iulia Pop, Cluj-Napoca, Argonaut, p. 279-302. Conceptul de unire la partenerii români / Das Unionsverständnis der rumänischen Partner, în vol. Unirea românilor din Transilvania cu Biserica Romei / Die Union der Rumänen Siebenbürgens mit der Kirche von Rom (editat de Johann Marte în colaborare cu Viorel Ioniţă, Iacob Mârza, Laura Stanciu şi Ernst Christoph Suttner) Bucureşti, Editura Enciclopedică, p. 264-276. 2011 Episcopul Grigore Maior şi biserica din Sărăuad, în vol. Identitate şi alteritate. Studii de istorie politică şi culturală 5, coordonatori Constantin Bărbulescu, Ioana Bonda, Cecilia Cârja, Ion Cârja, Ana Victoria Sima, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, p. 45-54. 2014 Octavian Bârlea – istoric al Bisericii Române Unite, în vol. Părintelui Profesor Ioan Mitrofan la 65 de ani de viaţă şi 35 de ani de preoţie, coordonator William A. Bleiziffer, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, p. 345-355. Circularele în limba română ale lui Andrei Bacinschi, episcop de Muncaci, în vol. Seminatores in artium liberalium agro, Studia in honorem et 28 OMAGIU PROFESORULUI OVIDIU GHITTA memoriam Barbu Ştefănescu, coordonatori Aurel Chiriac şi Sorin Şipoş, Cluj-Napoca, Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, p. 357-374. Românii din satul Tămaia la 1773, în vol. Societate-Cultură-Biserică. Studii de istorie medievală şi premodernă. Omagiu Profesorului Avram Andea, coordonatori Doru Radosav, Radu Mârza, Cluj-Napoca, Argonaut, p. 294-329. 2015 Episcopul Andrei Bacinschi şi „Marele Iubileom” din 1777, în vol. Istoria ca datorie. Omagiu academicianului Ioan-Aurel Pop la împlinirea vârstei de 60 de ani, coordonatori Ioan Bolovan şi Ovidiu Ghitta, Cluj-Napoca, Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, p. 605-618. Un nuovo indizio sull’uso del titolo di metropolia nella diocesi unita di Făgăraş, în vol. Dal cuore dell’Europa. Omaggio al professor Cesare Alzati per il compimento dei 70 anni, coordonatori Ioan-Aurel Pop, Ovidiu Ghitta, Ioan Bolovan şi Ana Sima, Cluj-Napoca, Accademia Romena, Centro di Studi Transilvani & Presa Universitară Clujeană, p. 229-241. Ştefan Pascu, momentul de răscruce, în vol. Personalităţi ale Universităţii Babeş-Bolyai, II, Ştefan Pascu, coordonator Mihai T. Nicoară, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, p. 53-89. 2016 L’Unione con Roma della Chiesa Romena di Transilvania (1697-1701) e i suoi riflessi culturali nell’età dei Lumi, în vol. Storia religiosa dello spazio romeno, a cura di Luciano Vaccaro, Collana promossa dalla Fondazione Ambrosiana Paolo VI, Centro Ambrosiano, vol. II, p. 395-421. Profesorul care ştia să-şi poarte pălăria, în vol. Pompiliu Teodor şi lumea prin care a trecut, coordonator Corina Teodor, Cluj-Napoca, Mega, p. 117-119. 2017 Învăţăturile episcopului Petru Pavel Aaron către preoţii săi, în vol. Din modernitate spre contemporaneitate. Studii istorice dedicate lui George Cipăianu la împlinirea vârstei de 75 de ani, editori Valentin Orga, Ottmar Traşcă, Liviu Ţîrău, Virgiliu Ţârău, Cluj-Napoca, Argonaut, p. 83-92. Istorici în competiţie. Proiecte organizatorice la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cluj (1929), în vol. Între pasiune şi profesie. Istoriografia românească la început de mileniu, coordonatori Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, Oana Mihaela Tămaş, Cluj-Napoca, Academia Română, Centrul de Studii Transilvane & Şcoala Ardeleană, p. 97-128. 29 PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE Românii din Regatul Ungariei şi unirea bisericească proclamată la Florenţa în 1439 (o perspectivă istoriografică), în vol. La graniţa dintre ştiinţe: istorie, mentalităţi, imaginar Omagiu Profesorilor Simona şi Toader Nicoară la vârsta de 60 de ani, coordonatori Ovidiu Ghitta şi Gheorghe Negustor, Cluj-Napoca, Argonaut & Mega, p. 130-148. 2018 Il Concilio di Ferrara-Firenze e i Romeni del Regno d'Ungheria. La storiografia del problema, în vol. Storiografia medievistica in Romania: l'ultimo quarto di secolo (Nuovi Studi Storici, 112), a cura di Massimo Miglio e Ioan-Aurel Pop, Roma, Istituto Storico Italiano per il Medioevo, p. 61-80. 2020 „U” Cluj: preistoria şi începutul, în vol. Istoria ca interogaţie. Mariei Crăciun, la o aniversare, coordonatori Carmen Florea şi Greta-Monica Miron, Cluj-Napoca, Argonaut & Mega, p. 741-779. 2021 Cea dintâi amintire, în vol. Episcopul Florentin Un purtător de lumină, coordonatori Ruxandra Cesereanu şi Gelu Hossu, Cluj-Napoca, Editura Viaţa Creştină, p. 11-14. Decanul nostru, în vol. In Memoriam Acad. Camil Mureşanu. Oameni şi locuri din inimă, editori Ioan Bolovan, Varga Attila, Angela Rus, Cluj-Napoca, Argonaut-Symphologic Press, p. 47-50. 2022 Biserica Greco-Catolică Română, de la Unirea cu Roma până azi. Schiţă de sinteză istorică, în vol. Lumina din Lumină. În memoria Episcopului Florentin Crihălmeanu (în colaborare cu † Claudiu, Episcop de Cluj-Gherla, Ioan-Aurel Pop, Lucian Turcu şi Marius Câmpean), Cluj-Napoca, Mega, p. 59-82. David Prodan, student la Litere şi Filosofie, în vol. Istoria ca pasiune Studii oferite profesorului Alexandru-Florin Platon la împlinirea a 65 de ani, editori Petronel Zahariuc, Lurenţiu Rădvan, Liviu Pilat, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2022, p. 699-727. Legge e trasgressione in un’epistola del vescovo unito (greco-cattolico) Petru Pavel Aaron, în vol. Tradizioni e istituzioni religiose nello spazio culturale italo-romeno tra medioevo e prima età moderna (Nuovi Studi Storici, 124), Atti del Convegno Internazionale di Studi (Milano, 24-25 ottobre 2019), a cura di Alvise Andreose, Massimo Miglio, Iulian Damian, 30 OMAGIU PROFESORULUI OVIDIU GHITTA Antonela Dejure, Christian Grasso, Roma, Istituto Storico Italiano per il Medioevo, p. 129-139. Studii în publicații periodice 1985 Un colaborator al lui Mihai Viteazul - episcopul Serghie, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie Cluj-Napoca, XXVII, p. 375-383. 1988 Din problematica morală la începutul secolului al XVIII-lea (cazuri din Maramureş şi Sătmar), în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie Cluj-Napoca, XXVIII, p. 467-475. 1990 Contribuţia lui Zenovie Pâclişanu la istoria Maramureşului, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Historia, fasc. 2, anul XXXV, p. 91-97. 1993 Silviu Dragomir, historien des relations ecclesiastique roumano-russes, în Transylvanian Review, vol. II, nr. 2, p. 53-60. 1994 The Problem of the Region of Maramureş within the Relations between the Bishops of Alba Iulia - Făgăraş and Mukachevo in the Beginning of the 18-th Century, în Colloquia, vol. I, nr. 1, p. 95-114. A Historiographical Outline of the Religious Union in North-West Transylvania, în Transylvanian Review, vol. III, no. 2, p. 107-127. 1995 L’Institut d’Histoire Universelle de l’Université de Cluj (1921-1948), în Transylvanian Review, vol. IV, no. 1, p. 20-27. 1997 L’Église orthodoxe roumaine du nord-ouest de la Transylvanie a la veille de l’union au catholicisme, în Transylvanian Review, vol. VI, no. 1, p. 51-64. Episcopul Iosif de Camillis şi românii din „Părţile ungureşti”, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Historia, an XLII, 1-2, p. 51-75. 31 PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE 1998 An Unknown Source Concerning the Greek-Catholic Church of Satu Mare County in 1734, în Historické Studie, 39, Bratislava, p. 141-149. 1999 Apostazia sau despre calea fără de întoarcere, în Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane „Gheorghe Şincai”, II, Târgu Mureş, p. 92-104. 2002 Despre identitatea confesională a greco-catolicilor din Ungaria habsburgică într-o epistolă-pastorală a lui Manuel Olsavszky, în Cultura creştină, serie nouă, anul V, nr. 1-2, p. 165-173. Iosif de Camillis: un vicar apostolic la porţile Transilvaniei, în Annales Universitatis Apulensis, 6, II, p. 67-80. 2004 Statul şi Biserica greco-catolică din Ungaria habsburgică în prima jumătate a secolului XVIII, în Anuarul Institutului Italo-Român de Studii Istorice, I, Cluj-Napoca, p. 62-68. Baia Mare - locul unde n-a mai ajuns să rezideze un episcop greco-catolic acum 150 de ani, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Theologia Catholica, an XLIX, Cluj-Napoca, p. 89-103. 2007 Bishop Manuel Olsavszky and the Unrest in the Romanian Uniate Church of Transylvania (the Fifth Decade of the 18th Century), în Annales Universitatis Apulensis, Series Historica, 11/II, p. 180-195. 2011 Modalités de comunication en Transylvanie au XVIIIe siècle, în Transylvanian Review, vol. XX, No.1, Spring, p. 24-35. 2013 Piety, Nobility, Confessional Identity. The Last Church Founded by Grigore Maior, the Greek-Catholic Bishop of Făgăraş, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Historia, vol. 58, no. 1, June, p. 124-137. The Greek-Catholic Church from Transylvania and the traditional popular religiosity, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Historia, vol. 58, Special Issue, December, p. 230-245. 32 OMAGIU PROFESORULUI OVIDIU GHITTA 2016 Egy szabálytalan összeírás Simon tományi görögkatolikus lelkész összeírása 1773-ból, în Történelmi Szemle, LVIII, 1, p. 127-147. Prefețe și postfețe, cuvinte-înainte, note de prezentare 2003 Lucian Periş - Anii de ucenicie, prefaţă la Lucian Periş, Aloisie Tăutu. Aspecte din opera istorică, Blaj, Editura Buna Vestire, p. 5-7. 2005 Prefaţă la Lucian Periş, Prezenţe catolice în Transilvania, Moldova şi Ţara Românească, Blaj, Editura Buna Vestire, p. 5-11. 2012 O istorie ilustrată a Universităţii „Babeş-Bolyai”, notă de prezentare la Istoria Universităţii „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, Mega, p. 11-14. 2014 Cuvânt-înainte la Imaginea în istorie, Tipologii în societatea de ieri şi de azi, coordonatori Anamaria Macavei şi Roxana Dorina Pop, Cluj-Napoca, Argonaut, p. 15-16. 2015 Cuvânt de bun venit, în Apostrof, anul XXVI, nr. 10 (305), 2015, p. 5. 2016 Pe strada Ştefan cel Mare, la numărul 5, cuvânt introductiv la Diana Iegar, O istorie a Colegiului Naţional „Doamna Stanca” Satu Mare, Cluj-Napoca, Mega, p. 7-10. 2020 Amintirile voiajorilor români de altădată, cuvânt-înainte la Radu Mârza, Călători români privind pe fereastra trenului. O încercare de istorie culturală (1830-1930), Iaşi, Polirom, p. 9-11. 33 PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE Articole în periodice 1984 Epigonii vitejilor, în Napoca Universitară, an XI, nr. 1-2, p. 5. Condotierul, în Napoca Universitară, an XI, nr. 3-4, p. 6. Restituiri istoriografice - Alexandru Cziple, în Napoca Universitară, an XI, nr. 5, p. 11. Crişan, în Echinox, an XVI, nr. 9-10, p. 10-11. Un gînd - la moartea profesorului Hadrian Daicoviciu, în Echinox, an XVI, nr. 9-10, p. 11. 1985 Kinema-Ikon. Atelier de film experimental, în Echinox, an XVII, nr. 3-4, p. 2. 1991 Istoria ca naraţiune, în Apostrof, an II, nr. 5, p. 16 1995 Răspuns la ancheta „O nouă generaţie de istorici”, în Tribuna, nr. 5, p. 8. 2001 Zgura suspiciunilor reciproce, în Provincia, an II, nr. 3, p. 11. Catolici de rangul doi?, în Provincia, an II, nr. 8-9, p. 4. 2003 In Memoriam Pompiliu Teodor. Corneliu Pintilescu în dialog cu Ovidiu Ghitta, în Charta Studiorum. Revista studenţilor de la Istorie, nr. 1-2, p. 8-14. 2005 Preambul la o anchetă restantă, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Historia, vol. 50, nr. 2, p. 212-215. A Tribute to István György Tóth, în Colloquia, vol. XII, nr. 1-2, p. 294. 2006 Contribuţia iezuiţilor la naşterea Bisericii greco-catolice române, în Vatra, nr. 4, p. 19-22. 34 OMAGIU PROFESORULUI OVIDIU GHITTA 2010 Laura Stanciu sau despre încercarea de a arunca plagiatul în derizoriu, în Observator cultural, nr. 265 (523), 6-12 mai, p. 16-17. 2011 La Centenar & Ultima carte a Profesorului Francisc Pall, în Tribuna, serie nouă, anul X, nr. 223,16-31 decembrie, p. I-II. 2020 Cu actualul cadru normativ, nestimulativ pentru construcţii transversale, ajungi mai degrabă să sapi tranşee în jurul tău, intervenţie în cadrul dezbaterii La ce bun ştiinţele culturii?, în Vatra, nr. 3-4, 19 iunie. Recenzii 1983 Ştefan Pascu, Ce este Transilvania?, Cluj-Napoca, 1983, în Echinox, nr. 5-6, p. 6. 1984 P. Teodor, Interferenţe iluministe europene, Cluj-Napoca, 1984, în Echinox, nr. 3-4, p. 19. I. Chindriş, Ideologia revoluţionară a lui Al. Papiu Ilarian, Bucureşti, 1983, în Steaua, iulie, p. 57. 1990 Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, 1990, în Apostrof, nr. 3-4, p. 12. 1991 Ștefan Lemny, Sensibilitate şi istorie în secolul XVIII românesc, Bucureşti, 1991, în Apostrof, nr. 3-4, p. 10. Ioan-Aurel Pop, Instituţii medievale româneşti: Adunări cneziale şi nobiliare (boiereşti) în secolele XIV-XVI, Cluj-Napoca, 1991, în Apostrof, nr. 9, p. 10. 35 PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE 1995 T.V. Damşa, Biserica greco-catolică din România în perspectivă istorică, Timişoara, 1994, în Vatra, nr. 4, p. 88-89. Judecînd schimbarea acestei lumi înșelătoare... recenzie la Mathias Bernath, Habsburgii şi începuturile formării naţiunii române, Cluj-Napoca, 1994, în Vatra, nr. 3, 1995, p. 57-58. 1998 Fr. Pall, Inochentie Micu-Klein. Exilul la Roma (1745-1768), Cluj-Napoca, 1997, în Vatra, nr. 2, p. 31-32. 2003 Teresia B. Tătaru, Maramureş - mândria şi durerea noastră, Baia Mare, 2001, în Cultura creştină, nr.1-2, p. 318. 2005 Ovidiu Pecican, Haşdeenii. O odisee a receptării, Cluj-Napoca, 2003, în Steaua, anul LVI, nr. 9, septembrie, p. 42-43. Interviuri 1985 Cu Dinu C. Giurescu, în Echinox, nr. 5-6, p. 3 [în colaborare cu Ovidiu Pecican]. Cu Ioniţă G. Andron, în Echinox, nr. 5-6, p. 19 [în colaborare cu Ovidiu Pecican]. 1986 Cu Pompiliu Teodor, în Echinox, nr. 6, p. 3 [în colaborare cu Ovidiu Pecican]. 2010 Cu Keith Hitchins, în Colloquia, vol. XVII [în colaborare cu Maria Crăciun şi Maria Lupescu]. 36 I. SATE ȘI PREOȚI ÎN ARDEAL PREOȚI ÎN SATE DIN ARDEAL: ADAM THEODOR, PAROH LA TURDAȘ, SCAUNUL ORĂȘTIEI (1897-1938) Maria Crăciun Cartea lui Nicolae Iorga, Sate și Preoți din Ardeal, publicată în 1902, reflectă interesul acestuia pentru Transilvania și locuitorii ei. În momentul apariției, ea venea în continuarea tentativelor de a publica documente privitoare la românii din Transilvania, eforturi intensificate în perioada 1900-1916, și concentra atenția istoricilor asupra preoților și învățătorilor din aceste sate, cărora autorul le dedica cartea1. O imagine mai vie a satelor transilvănene este oferită însă de Neamul românesc din Ardeal și Țara Ungurească, publicată în 1906, după ce istoricul călătorise efectiv în Transilvania, familiarizându-se cu realitățile locului2. În prima carte, atenția lui Iorga s-a îndreptat în mod special asupra istoriei preoților și a învățătorilor care au lăsat mărturii scrise ale activității lor. Iorga intuia, așa cum sugerează afirmația lui, că „o istorie de sate și de preoți e istoria Ardealului românesc”3, subliniind astfel rolul clerului în comunitățile românești ale Transilvaniei, mai ales din perspectiva modelării destinului lor. În cea de-a doua carte, interesul s-a mutat înspre realitățile satului în perioada în care a vizitat Transilvania, textul având similitudini atât cu o relatare de călătorie, cât și cu un studiu etnografic. Importanța preotului în comunitatea rurală transilvăneană, sugerată de ambele relatări, m-a făcut să încerc să abordez un studiu de caz, mai * Mulțumesc pe această cale Elenei Firea pentru o lectură atentă a textului și pentru sugestiile făcute și verișoarei mele Lia Vasu, precum și Minervei Mermezan pentru fotografiile furnizate. Mulțumesc Gretei Miron pentru ajutorul acordat în transcrierea textului singheliei emise de Andrei Șaguna și lui Constantin Bărbulescu pentru sugestiile bibliografice. 1 „Preoților și învățătorilor din românimea de peste munți, celor prin care se păstrează neamul în așteptarea viitorului care atârnă de vrednicia noastră, închină această cărticică autorul”, în Nicolae Iorga, Sate și Preoți din Ardeal, Ediție critică de I. Oprișan, București, Saeculum I.O., 2007. 2 Idem, Neamul românesc în Ardeal și Țara Ungurească la 1906, București, Editura Ministerului de Interne, 1939. 3 Idem, Sate și Preoți din Ardeal, p. 27. DOI: 10.26424/978-606-085-131-8.02 PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE exact să reconstitui destinul unui preot dintr-un sat din Transilvania, străbunicul meu, Adam Theodor, născut în 29 ianuarie 1867 și mort în septembrie 1938, pe care nu l-am cunoscut niciodată, dar care mi-a devenit tot mai simpatic pe parcursul lecturii caietelor care au rămas de la el, deoarece par să ne lege apetitul pentru cultură și o mare curiozitate intelectuală. Originar din Turdaș, un sat aflat în scaunul Orăștiei, și provenind dintr-o familie de preoți – tatăl său, Aaron Theodor fusese la rândul lui preot la Turdaș4 – el a ajuns, după studiile întreprinse la Sibiu (1887-1890) și o perioadă petrecută la Rapolt ca învățător5, să păstorească comunitatea din satul natal6, fiind hirotonit preot în 7 iulie 18977. Mircea Păcurariu, în Două Sute de Ani de învățământ teologic la Sibiu (1786-1986), Sibiu, Tipografia Eparhială, 1987, p. 72, sugerează că majoritatea studenților Institutului Seminarial de la Sibiu erau fii de preoți, urmați de fii de țărani, fii de învățători și de notari comunali. Pentru studiile lui Aaron Theodor, vezi Eusebiu Roșca, Monografia Institutului Seminarial teologic-pedagogic „Andreian” al Arhidiecezei Gr. Or. Române din Transilvania, Sibiu, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, 1911, p. 145. El este menționat în lista pentru anul 1858/1859 drept „Aron Teodor din Simeria”. Singhelia emisă de Andrei Șaguna, în 30 septembrie 1863, menționează numirea lui ca paroh la Turdaș: „[…] am hirotonit pe acest alesu de la Dumnezeu Aronu Teodoru preot desăvârșit, și i-am încredințat lui parohia de la Biserica hramului Sfântul Mare Mucenic Dimitrie din Turdașiu, care se află în protopopiatul Orăștiei...”. 5 El este menționat de Eusebiu Roșca, op. cit., p. 159 în lista pentru anul 1889/1890 drept „Adam Teodor din Turdaș”. În 1891, Adam Theodor semna notițele sale ca „teolog absolvent” și se afla deja la Rapolt, unde a funcționat ca învățător. Acesta a semnat de altfel unele din notițele sale între 1891 și 1896 cu „învățător, teolog absolvent”, „învățător”, „absolvent de institut teologic”. Faptul este confirmat de o carte poștală din 1896 care îi este adresată teologului absolvent, în perioada când se afla la Nagy Rápolt (Rapolt), și de predica ținută de Înălțarea Domnului în 30 mai 1896, care este semnată de „Adam Theodor învățător, teolog absolvent”. Acest curriculum era consonant cu faptul că secțiunea pedagogică a programului furnizat de Institut fusese instituită pentru a permite tinerilor absolvenți să poată funcționa ca învățători înainte de hirotonire. Vezi Mircea Păcurariu, op. cit., p. 60. Paul Brusanowski, în Învățământul confesional ortodox român din Transilvania între anii 1848-1918. Între exigențele statului centralist și principiile autonomiei bisericești, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2010, p. 102, menționează și el o directivă care prevedea ca toți clericii, înainte de a se preoți, să activeze ca învățători. În opinia lui, acest lucru contribuia la îndeplinirea misiunii lor culturale. 6 În opinia lui Mircea Păcurariu, op. cit., p. 96, acesta era traseul urmat de absolvenții Institutului Seminarial, majoritatea întorcându-se ca absolvenți în satele lor de baștină. 7 Adrian Urițescu, Nicoleta Urițescu, în Turdaș. Repere monografice. Deva, Editura Episcopiei Devei și Hunedoarei, 2013, p. 97-99, consideră că perioada studiilor a fost 1894-1897. Această afirmație nu este însă susținută de însemnările din caiete, unele semnate și datate, deoarece acestea menționează și anul de studiu. De exemplu, o foaie cu Însura-m-aș, însura este semnată „teolog an I decembrie 1887 Sibiu”. Mai am un singur dor a lui Mihai Eminescu a fost copiată în 1889, când Adam Theodor era în anul II, în timp ce alte însemnări afirmă clar că 1889/1890 a fost cel de-al treilea an de studiu. 4 40 OMAGIU PROFESORULUI OVIDIU GHITTA Figura 1: Turdaș, centrul satului cu biserica greco-catolică (foto Minerva Mermezan) Figura 2: Singhelie emisă de Andrei Șaguna, în 30 septembrie 1863, care îl numește în parohia din Turdaș pe Aaron Theodor (foto Corina Teodor) 41 PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE Întrebarea călăuzitoare a acestui studiu este simplă: cine a fost Adam Theodor și cum s-a integrat el epocii în care a trăit? Pentru a răspunde, este necesar, în primul rând, să-l plasăm în contextul satului transilvănean și al epocii de mari transformări căreia i-a fost martor. Dacă e să pornim de la reperele istoriografice care ne stau la dispoziție, descrierea făcută de Iorga satelor și preoților din ținutul Orăștiei este prea puțin flatantă: „Întruna vin de la târg țăranii cu pălăriuțe și haine albe înfoiate, cei mai mulți beți de rachiul și vinarsul Evreilor. În mijlocul lor este și un preot”8. Impresia despre Turdaș nu se bazează doar pe observația directă, ci se amestecă cu cunoștințele livrești despre acesta. Figura 3: Leonida Theodor cu un țăran din Turdaș (colecția Lia Vasu) Figura 4: Casa care a aparținut familiei Theodor la Turdaș (foto Minerva Mermezan) Se văd și garduri de nuiele la curți lungi, coperișuri de stuh. Casele, de zid, au un pod triunghiular și câte două ferești cu obloane, la stradă. Biserica veche de pe deal, clădire de zid înconjurată cu o împrejmuire, e pusă în legătură cu cei doi Tordássy sau Turdășeni, Pavel și Mihail, care au fost, înainte de 1600, episcopi calvinești ai românilor.9. Cum Iorga nu folosește un sistem de referință, nu avem cum să știm cu certitudine de unde au fost preluate aceste date. Dar putem să intuim că ele sunt tributare Istoriei Bisericești a lui Samuil Micu și asezonate cu un 8 9 Nicolae Iorga, Neamul românesc, p. 137. Ibidem. 42 OMAGIU PROFESORULUI OVIDIU GHITTA naționalism mai mult sau mai puțin romantic10. Continuând să se refere la biserica de pe deal, Iorga comentează: Ungurii au smuls-o sătenilor noștri atunci când aceștia s-au întors la ortodoxie. La 1848, Românii și-au luat-o îndărăt, cu pompă mare și sobor de zece preoți, dar au fost siliți apoi să o dea îndărăt comunității ungurești, care se alcătuiește din vreo douăzeci de familii, deprinse și ele a vorbi românește11. Figura 5: Biserica din deal a satului Turdaș, azi biserică reformată (foto Minerva Mermezan) Impresiile despre comunitatea rurală sunt marcate de un interes etnografic: Cuvintele se spun răpede și în desfășurarea lor ti sună chi, di ca ghi, a în forma verbală e o, ge sună je. E un alt dialect, precum portul, fața și altele. Și e chiar un alt suflet, fiindcă acești vecini ai moților, nervoși, vioi, schimbă ca niște săgeți glumele care lovesc fără să rănească12. Mai exact din ultimul volum al istoriei românilor, care se ocupă de istoria Bisericii. Samuil Micu, Istoria și lucrurile și întâmplările românilor are o ediție îngrijită de Ioan Chindriș: Samuil Micu, Istoria Românilor, vol. 1-2, București, Viitorul Românesc, 1995. Subiectul a fost discutat și de Augustin Bunea, Ierarchia Românilor din Ardeal și Ungaria, Blaj, Tipografia Seminarului Archidiecezan, 1904, p. 42. Zenovie Pâclișanu, „Câteva date despre preoții româno-calvini”, Cultura Creștină, 9/3, 1911, p. 69. 11 Nicolae Iorga, Neamul românesc, p. 137. 12 Ibidem, p. 138. 10 43 PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE Opinia lui Iorga despre clerul care păstorea aceste sate este și ea interesantă. De exemplu, în Gelmar sau Jelmar exista o biserică construită în 1770. Parohul acesteia era „părintele Popovici, fost profesor seminarial în Sibiu și redactorul calendarelor foarte răspândite ale editorului Krafft din acest oraș”13. Activitatea acestuia este apreciată de Nicolae Iorga în termeni elogioși: […] am, în sfârșit în această adunătură de sărăcime, plăcerea de a vedea preotul cărturar și modern pe care l-am căutat în zadar prin atâtea sate mari și înfloritoare ca niște orășele. Părintele Popovici crede că și preotul românesc, ca și cel săsesc, cu mult mai bine înzestrat în venituri, poate face altă „economie” decât a holdelor și a vitelor14. Opinia favorabilă nu se extinde însă înspre activitatea instituțiilor educative destinate formării clerului din această regiune: „Dacă Seminariul din Sibiu ar fi mai bine călăuzit, această părere ar fi intrat și în mintea altor clerici”15. Această evaluare, mai degrabă pesimistă, a stării clerului transilvănean și a instituției care îl forma, ne conduce înspre o investigare în profunzime a personajului ales ca protagonist al studiului de caz, printr-o încercare de reconstituire a profilului său intelectual, a orizontului său cultural, a preocupărilor și a activității sale în cadrul parohiei ortodoxe din Turdaș. Din nefericire, activitatea sa ca preot la Turdaș poate fi reconstituită într-o foarte mică măsură, mai ales din perspectiva unor acțiuni concrete de dotare a parohiei și doar indirect în dimensiunea ei pastorală. De exemplu, în monografia dedicată satului de Adrian Urițescu, lui Adam Theodor îi sunt atribuite, pe baza unor inscripții care decorează artefactele, renovarea bisericii în 1911-1913, introducerea unor noi clopote în 192416 și construirea unei 13 Ibidem, p. 141. Este posibil să fie vorba de Daniil Popovici Barcianu, născut în 1847 la Rășinari, care a funcționat ca profesor la Institutul Teologic din Sibiu între 1876 și 1901. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 283-284. Eusebiu Roșca, op. cit., p. 101-102. Deși nici Eusebiu Roșca și nici Mircea Păcurariu nu menționează că ar fi fost preot la Gelmar, acesta a decedat în 1903, deci, teoretic, Iorga l-ar fi putut întâlni în timpul călătoriei prin Transilvania. 14 Nicolae Iorga, Neamul românesc, p. 141. 15 Ibidem. Iorga se referea probabil la un moment în care Institutul era sub îndrumarea Mitropolitului Ioan Mețianu (1899-1916). Vezi Mircea Păcurariu, op. cit., p. 102-138. 16 Adrian Urițescu, Nicoleta Urițescu, op. cit., p. 77-78. Implicarea sa în acțiunea de instalare a unor noi clopote este atestată de inscripția de pe acestea: „Turnatu-s-au aceste clopote spre slava lui Dumnezeu, pe spesele credincioșilor ortodocși din Turdaș în timpul preotului Adam Theodor 1924”. Apud Ibidem, p. 78. 44 OMAGIU PROFESORULUI OVIDIU GHITTA clopotnițe pentru un clopot mare în 193117. Personalitatea sa și orizontul său cultural sunt subsumate faptului că era posesorul unei biblioteci impresionante18. În afara acestui fapt, atât persoana, cât și activitatea sa au fost închise în clișee: „om gospodar și neobosit rugător”, „slujitor demn de treapta preoției”, „a rămas în memoria satului datorită râvnei pentru apărarea dreptei credințe și a vieții morale exemplare de care a dat dovadă”19. Figura 6: Adam Theodor cu soția Rebeca și fiica Gliceria (colecția Lia Vasu) O tentativă de a ieși din domeniul stereotipurilor și al clișeelor istoriografice este mult facilitată de existența unor documente care nu au fost utilizate anterior. Este vorba de câteva scrisori, câteva predici și un număr de carnețele ce conțin note de lectură. Păstrate în „arhiva” familiei, acestea nu au fost nici măcar citite cu atenție, cu atât mai puțin analizate. Pornind în această ”aventură” de reconstituire a unui destin individual și a unei personalități tipice, sau nu, pentru epoca sa, care stârnește interesul prin rolul multiplu asumat, de preot al comunității ortodoxe din Turdaș, de cap al unei familii numeroase, de martor al unor evenimente majore (Primul Război Mondial, Unirea din 1918) și de actant minor în marea istorie a Ibidem, p. 79. Instalarea acestuia a avut loc la data de 15 decembrie 1931. Clopotul este o donație a lui Ioan Tomuș și a soției acestuia Eva, care, întorși din America, au făcut această donație pentru biserica satului. Inițialele preotului sunt prezente pe poarta din fața bisericii, inscripția incluzând și anul construcției. 18 Ibidem, p. 99. 19 Ibidem. 17 45 PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE epocii sale, îmi propun să recompun, din date disparate, un portret cât mai acurat al unui preot oarecare dintr-un sat din Transilvania. Primul lucru care trebuie clarificat este natura acestor documente. În cazul scrisorilor și al predicilor redactate în scris, lucrurile sunt oarecum clare. Mai greu de înțeles sunt carnețele pline de citate care nu par să aibă nicio legătură între ele și niciun principiu care să fi determinat ordonarea lor. O privire mai atentă asupra acestor presupuse „note de lectură” sugerează însă că este vorba de însemnări făcute la/pentru cursuri, între care sunt intercalate alte mici texte. În opinia lui Mircea Păcurariu, la Institutul Seminarial din Sibiu se instituise tradiția copierii cursurilor predate de profesori. În plus, în 17/29 octombrie 1849, Șaguna recomandase ca „toți clericii să aibă studiile curat scrise cu mâna sa”20, ceea ce ar explica activitatea întreprinsă de protagonistul nostru. În prelungirea acestei idei, Regulile școlare din institutul diecezan redactate în 1854 interziceau elevilor să vândă aceste „studii”, după ce terminaseră cursurile. Se hotărâse că astfel de „studii” vor fi confiscate de la cei care le cumpăraseră21. De altfel, un curs de Istorie Bisericească, un manuscris de 76 de pagini, scrise cu alfabet chirilic, a fost redactat de Aaron Theodor din Simeria, care a urmat cursul teologic din 1857 în 185922. În acea epocă, inclusiv perioada în care își făcuse studiile Adam Theodor, din cauza accesibilității scăzute a unor manuale tipărite, fiecare profesor avea cursul său pe care îl punea la dispoziția studenților, iar aceștia îl copiau23. Astfel, de la clericul Nicolae Cărpinișan din Răhău se păstrează notițe copiate în 1886/1887, pe când era student în anul I, redactate cu un scris foarte îngrijit. De la Nicolae Vătășan, devenit mai târziu profesor la Institutul Seminarial, s-a păstrat Cursul de Dogmatică și Patristică, ce fusese predat de Ioan Popescu în 1890/189124. În ceea ce privește caietele care constituie sursa principală a acestei cercetări, impresia că ne aflăm în fața unor însemnări de la cursuri este întărită de un carnețel, cu un soi de foaie de titlu, care este numit Însemnări de cuvinte din Crestomația latină a lui Adam Theodor. Tema însemnărilor este calendarul roman și o trecere în revistă a mitologiei romane. Pe una din Mircea Păcurariu, op. cit., p. 74 Eusebiu Roșca, op. cit., p. 268. 22 Mircea Păcurariu, în op. cit., p. 74, sugerează că este vorba de un curs al lui Grigore Pantazi, care a fost folosit de urmașii săi până la apariția cărții lui Șaguna. Este vorba de Andrei Șaguna, Istoria Bisericii Ortodoxe Răsăritene Universale de la întemeierea ei până în zilele noastre. În opinia lui, cursul copiat de Aaron Theodor a fost predat de profesorul Nicolae Popea. 23 Ibidem, p. 78. 24 Ibidem, p. 99-100. 20 21 46 OMAGIU PROFESORULUI OVIDIU GHITTA ultimele pagini este un citat în limba latină referitor la Achiles. În secțiunea dedicată însă cuvintelor necunoscute, apare traducerea unor cuvinte din limba maghiară: „femeie”, „istorie”, „a ajunge”. În fine, o parte din caiet, sub titlul Călușerul/Românul, conține indicații pentru învățarea unui dans, împărțite pe figuri, cu pașii descriși în detaliu. Figura 7: Foaia de titlu a caietului (foto din arhiva familială) Figura 8: Călușerul (foto din arhiva familială) Lipsa de coerență a caietelor, modul în care pasaje narative, de pildă cele dedicate unor figuri din istoria Antichității clasice, sunt intercalate cu maxime și proverbe, sugerează că atenția tânărului cleric a fost deviată de la o activitate impusă, redactarea unor notițe, înspre una care îl interesa mult mai mult, copierea unor pasaje din lucrări preferate. Pasajele referitoare la istoria Antichității clasice și la mitologia greacă și romană par să se refere la un curs audiat, pentru care era necesar un suport scris, în timp ce notițele, mult mai personale, par să fie rezultatul contactului cu o literatură citită din inițiativă proprie. De multe ori, numele autorilor care sunt citați în aceste caiete sunt menționate la începutul sau finalul paragrafului reprodus, facilitând reconstituirea listei de lecturi a tânărului teolog. În fine, pe paginile caietelor apare semnătura lui Adam Theodor și data când au fost copiate fragmentele, ceea ce ne permite să constatăm că activitatea aceasta s-a desfășurat pe 47 PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE perioada studiilor sale, începând cu 1887, dar a continuat și după finalizarea acestora, când el se numește deja „absolvent teolog” și învățător, ultima însemnare de acest tip datând din 1892. Figura 9: Semnătură cu data 1887 (foto din arhiva familială) Figura 10: Semnătură cu data 1891 (foto din arhiva familială) Deși foarte puține din aceste texte au o notă personală, așa cum se întâmplă în cazul redactării unui jurnal, prin alegerile făcute, prin preferințele care transpar, scoase în evidență inclusiv de sublinierea unor paragrafe sau de redactarea unor termeni cu litere cu dimensiune mai mare, aceste caiete cu însemnări permit totuși reconstituirea unui profil al autorului lor. Selecția unor pasaje, preferința pentru anumite teme, admirația vădită față de unii autori, asumarea unor maxime, considerate purtătoare de înțelepciune, conduc înspre schițarea unui profil intelectual, cultural și, de ce nu, psihologic, al personajului. Voi începe analiza cu aceste note de lectură, deoarece sunt sursele cele mai numeroase și cele mai timpurii. Categoriile de analiză folosite în această cercetare sunt autorii menționați în însemnări, genurile frecventate și temele care par să fi fost agreate de tânărul student teolog. Printre autorii europeni care s-au transformat în repere pentru protagonistul nostru se numără filosofi și scriitori ai Antichității clasice25 și autori creștini ai Bisericii Timpurii26, filosofi și scriitori din Europa modernă Thales din Milet (624/623-548-545 î.Hr.), Caius Valerius Cattulus (84-54 î.Hr.), Ovidius (43-17 î.Hr.), Virgil (70-19 î.Hr.), Seneca (4 î.Hr.-65), Esop (620-560 î.Hr.), Chilon din Sparta (sec. VI î.Hr.), Socrates (470-399 î.Hr.). 26 Ciprian (210-258). 25 48 OMAGIU PROFESORULUI OVIDIU GHITTA timpurie și modernă27 și personalități culturale din Regatul Român, Transilvania, Banat și Bucovina28. Lista decelată din însemnări suscită o serie de întrebări referitoare la motivele care au determinat această selecție și la maniera în care tânărul protagonist a venit în contact cu scrierile acestor personalități culturale. Dacă aruncăm o privire cât de superficială asupra autorilor preferați din contextul mai larg european, constatăm ponderea destul de mare a filosofilor și a literaților, numărul mic de teologi și absența totală a istoricilor. Dincolo de o prezență destul de pregnantă a autorilor din Antichitatea clasică și a unor celebrități, cum ar fi William Shakespeare, majoritatea personalităților menționate au trăit în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. Lista autorilor români include istorici, de pildă Melchisedec Ștefănescu, Nicolae Bălcescu și A.D. Xenopol, dovedind o apreciere deosebită pentru cel din urmă. Dar, din nou, majoritatea autorilor menționați sunt literați, foarte mulți poeți și dramaturgi, chiar epigramiști. O privire asupra acestor liste ne conduce spre căutarea unor explicații pentru această diversitate și pentru aceste opțiuni specifice. Una dintre acestea, și probabil cea mai evidentă, este familiarizarea cu anumiți autori datorită lecturilor recomandate în timpul studiilor. Deschiderea studenților înspre literatura universală seculară nu era, însă, încurajată oficial de politica Institutului, deoarece, în 1863, Șaguna considera că activitatea elevilor ar trebui să se limiteze „asupra cetirii operelor clasice ale autorilor Bisericii noastre și asupra repetării limbilor elină și latină, spre care scop eu aș da lor cărți din biblioteca mitropolitană”29. Chiar pentru William Shakespeare (1564-1616), Blaise Pascal (1623-1662), Alfred de Musset (1810-1857), Friedrich Schiller (1759-1805), Dante Alighieri (1265-1321), Johann Gottlieb Fichte (1762-1814), Papa Leon al XIII-lea (1810-1903), Péter Pázmányi (1570-1637), István Szécsenyi (1791-1860), Alexandre Dumas (1802-1870), Georg Ebers (1837-1898), François de la Rochefoucauld (1613-1680), François René de Chateaubriand (1768-1848), Jean-Jacques Rousseau (1712-1778), Arthur Schopenhauer (1788-1860), Victor Hugo (1802-1885), Voltaire (1694-1778) și Ivan Turgheniev (1818-1883). 28 Melchisedec Ștefănescu (1823-1892), Nicolae Bălcescu (1819-1852), A.D. Xenopol (1847-1920), Mihai Eminescu (1850-1889), Veronica Micle (1850-1889), Alexandru Vlahuță (1858-1919), Cilibi Moise (1812-1870), George Sion (1822-1892), Nicolae Filimon (1819-1865), Bogdan Petriceicu Hasdeu (1838-1907), Titu Maiorescu (1840-1917), Vasile Alecsandri (1821-1890), D.R. Rossetti (1850-1934), Constantin Negruzzi (1808-1868), Carmen Sylva (1843-1916), Ion Luca Caragiale (1852-1912), Dimitrie Bolintineanu (1819-1872), Duiliu Zamfirescu (1858-1922), G. Dem. Teodorescu (1849-1900), Anton Pann (1796-1854), Nicolae G. Rădulescu Niger (1861-1944), Ilie Ighel Deleanu (1870-1938) și Costachi Conachi (1778-1899), Ioan Slavici (1848-1925), Miron Romanul (1828-1898). 29 Apud Mircea Păcurariu, op. cit., p. 213. 27 49 PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE biblioteca seminarială, înființată oficial în 1877/187830, se achiziționau de preferință cărți de teologie sau pedagogie, de care aveau nevoie profesorii și elevii Institutului Diecezan31. Poate nemulțumiți de aceste recomandări, oarecum rigide, studenții acestui stabiliment au căutat soluții alternative. Astfel, textul lui Mircea Păcurariu sugerează că elevii Institutului Teologic din Sibiu au înființat în 1865 o „Societate de Lectură” după modelul societăților studenților români care funcționau în diverse universități32. Speranța, foaia publicată în manuscris cu această ocazie, a pledat în articole de fond pentru utilitatea publicațiilor periodice, care erau „izvoare nescurse de învățătură, luminare și binecuvântare”33. Preocupată în principal de sfera literară, Speranța s-a susținut financiar din abonamente, după toate aparențele cu un oarecare succes, deoarece, din banii câștigați, s-au pus bazele unei biblioteci, fapt cu atât mai semnificativ, cu cât biblioteca profesorală a luat ființă abia în anul 1877/187834. Chiar plasată în umbra bibliotecii diecezane de strategiile și politicile culturale ale Institutului, colecția „Societății de Lectură” a crescut mult prin donații de carte provenite de la instituții publice și private, cum ar fi Comitetul pentru răspândirea culturii și literaturii franceze între slavi și români, Academia Română și ASTRA35. În ceea ce privește interesul dezvoltat pentru acești autori, o comparație între lista lor, lista periodicelor în care au publicat și lista periodicelor care erau accesibile în colecția „Societății de Lectură” sugerează că presa a jucat un rol important în medierea acestui contact (vezi tabelul din anexă). Astfel, mulți dintre autori, Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Miron Romanul, A.D. Xenopol, Veronica Micle, Titu Maiorescu, Dimitrie R. Rosetti, Ion Luca Caragiale, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Duiliu Zamfirescu, G. Dem. Teodorescu și Dimitrie Bolintineanu au publicat în reviste importante, cum ar fi Albina, Convorbiri Literare, Familia, Federațiunea, Ghimpele, Românul, Speranța, Telegraful Român, Tribuna și Trompeta Carpaților, care erau achiziționate de „Societatea de Lectură” și Eusebiu Roșca, op. cit., p. 204. Ibidem, p. 288. 32 Mircea Păcurariu, op. cit., p. 210-213. Cele mai notabile dintre acestea erau Societatea Academică „Petru Maior” a studenților români de la Universitatea din Budapesta (1862) și Societatea Academică științifică social-literară „România Jună” din Viena (1871). Din 1871, societatea de la Sibiu s-a numit Societatea de Lectură „Andrei Șaguna” a teologilor români greco-orientali (ortodocși). 33 Apud Mircea Păcurariu, op. cit., p. 211. 34 Ibidem. 35 Ibidem, p. 217. 30 31 50 OMAGIU PROFESORULUI OVIDIU GHITTA deci accesibile cu ușurință studenților36. De altfel, în 1877/1878 seminarul a oferit societății o sală pentru bibliotecă și o sală de lectură, unde aceste periodice puteau să fie consultate37. Prin urmare, publicațiile periodice par să fi fost canalul principal prin care studenții accesau și se familiarizau cu literatura seculară. Faptul că o parte din profesorii seminarului teologic au fost redactori la Telegraful Român vine în sprijinul acestei ipoteze38. În fine, proveniența din revistele de cultură sau gazetele literare ale vremii este susținută categoric de situațiile în care sursa citatului este menționată în însemnări. O dovadă în acest sens o constituie un fragment intitulat Lumile celelalte de Flammarion39, tradus de Iancu Alecsandri și publicat în 3 iunie 1884 în Convorbiri Literare. Faptul este valabil și pentru texte ale unor autori europeni. De exemplu, un număr din Convorbiri Literare din 1876 a publicat Aforismele pentru înțelepciunea în viață ale lui Arthur Schopenhauer, traduse de Titu Maiorescu. Alte reviste menționate explicit de Adam Theodor ca surse ale citatelor pe care le copia erau Familia și Telegraful Român. În sfârșit, un presupus contact cu revistele vremii este susținut de o carte poștală, primită în perioada în care Adam Theodor era la Rapolt, mai exact în 1896, al cărei text îl invita să achite o sumă restantă pentru un abonament. Indiciul este în ton cu spiritul epocii, deoarece, așa cum sugerează Valer Cosma, pregătirea preotului a crescut odată cu răspândirea cărților și apariția publicațiilor periodice40. Unii autori, de exemplu Vasile Alecsandri, Constantin Negruzzi, Nicolae Rădulescu-Niger, Nicolae Filimon, George Sion și Alexandru Vlahuță, deși activi în publicistica vremii, au colaborat cu periodice care nu erau prezente în biblioteca „Societății de Lectură”, de pildă Albina Românească, Buciumul, Curierul de ambe sexe, Dacia Literară, Revista Carpaților, România Literară, Sămănătorul, Timpul, Vatra și Viața Românească, pentru a aminti doar câteva dintre ele. Prin urmare, nu este evident cum aveau studenții acces la aceste publicații, din resursele lor, fără îndoială destul de modeste. Este de remarcat faptul că unele din aceste publicații erau tipărite în Imperiul Austro-Ungar, în timp ce altele apăreau în Principate și, mai târziu, în Regatul Român. 37 Ibidem. 38 Ibidem, p. 66 îi menționează în acest sens pe Visarion Roman (1831-1885), redactor la Telegraful Român în 1857-1858, Ioan Budilă (1824-1873), redactor între 1856-1857, Ioan Rațiu (1827-1891), redactor între 1858-1862 și Ilarion Pușcariu (1842-1922) redactor în 1865-1883. 39 Nicolas Camille Flammarion (1842-1925) a fost astronom și scriitor francez. 40 Valer Simion Cosma, „Preoțimea între tradiție și modernitate. Intrarea în modernitate”, Caiete de Antropologie Istorică, VIII, nr. 2 (15), 2009, p. 57. 36 51 PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE Însemnările pe care le avem la dispoziție sugerează că toate tipurile de texte au fost accesate mai ales prin intermediul revistelor, deși nu excludem contactul cu cartea tipărită achiziționată de biblioteca „Societății de Lectură”. Astfel, nuvela Zoe a lui Constantin Negruzzi, care a apărut prima oară în 1837/1838 în Curierul de ambe sexe, editat de Heliade Rădulescu, era accesibilă în această formă, în timp ce romanele apărute în acea perioadă, de exemplu Elena, publicat de Dimitrie Bolintineanu în 1862, trebuiau consultate într-un alt mod. Acestea par să fi fost texte favorite ale tânărului teolog, deoarece citatele preluate din ele sunt abundente. Așa cum am văzut, acestea au fost preluate cel mai probabil din paginile unor periodice. Pe de altă parte, unele texte scurte, de exemplu creațiile lui Cilibi Moise, au fost publicate în 1862 sub titlul Anecdote și povețe din reflecțiile lui Cilibi Moise, vestitul din Țara Românească, în timp ce Practica și aforismele lui Cilibi Moise, vestitul din Țara Românească, împreună cu biografia autorului au fost tipărite de Moses Schwartzfeld în 1883. Dar aceste mici texte erau accesibile și în Convorbiri Literare, de unde au fost probabil copiate de Adam Theodor, așa cum sugerează notițele lui. Prin urmare, putem ajunge la concluzia că publicațiile periodice, ziarele și mai ales revistele literare și de cultură au constituit sursa principală pentru numeroasele citate transcrise în caietele tânărului teolog. Figura 11: Texte ale lui Cilibi Moise copiate din Convorbiri Literare (foto din arhiva familială) Figura 12: Însemnare copiată din albumul unei domnișoare (foto din arhiva familială) 52 OMAGIU PROFESORULUI OVIDIU GHITTA În afara provenienței din publicații periodice, sursele numeroaselor texte scurte, de tipul maxime și sentințe, proverbe și aforisme, epigrame și anecdote erau foarte probabil acele așa-numite alba amicorum, unde tinerii de ambe sexe înregistrau pentru posteritate asemenea cuvinte înțelepte. Faptul că Adam Theodor făcea parte dintr-un grup generațional unde astfel de texte scurte erau mult apreciate, ne conduce înspre identificarea unui canal de comunicare suplimentar. De exemplu, o însemnare a domnișoarei Augusta Turducescu este copiată dintr-un asemenea album. Constatarea atrage atenția asupra existenței unor „rețele sociale” care erau preocupate, între altele, și de acumularea unui capital cultural. Figura 13: Însemnare copiată dintr-un album (foto din arhiva familială) Figura 14: Mamei, poezie copiată în caiete (foto din arhiva familială) Dacă luăm în considerare genurile preferate de tânărul student, constatăm că unul dintre ele era poezia, deoarece caietele cu însemnări sunt pline de versuri copiate din revistele vremii, semnate de poeții români activi și apreciați în acea perioadă, printre aceștia numărându-se Mihai Eminescu, Veronica Micle și Vasile Alecsandri. În egală măsură sunt prezente versuri ale unor autori europeni, traduși în limba română, de exemplu Alfred de Musset. Unele poezii au fost alese pentru a fi copiate, deoarece aveau o rezonanță personală, așa cum sugerează poezia dedicată simplu Mamei de Duiliu Zamfirescu, sau versurile lui George Crețeanu care, tratând plecarea de acasă, abandonarea unui teritoriu familiar, puteau trezi empatia tânărului 53 PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE student41. Adam Theodor pare să fi fost interesat și de poezia populară, din care reproduce o variantă a poeziei Mărioară, cu evidentă tentă moralizatoare. Alături de Trecui Valea și Fugi încolo, aceasta pare să fi fost copiată din volumul lui Vasile Alecsandri, Poezii populare42. Pe de altă parte, Adam Theodor pare să fi încercat să scrie poezii, deoarece unele versuri naive și chiar stângace, marcate de tot arsenalul imagistic romantic, par să fie o creație proprie. În sprijinul acestei ipoteze vine unul dintre caiețele, intitulat Poezii originale de Adam Theodor. Elanul poetic este explicabil prin vârsta tânărului teolog care, după toate aparențele, se pierdea în reverii romantice și în experiența cotidiană. Una dintre poezii este dedicată domnișoarei V., în timp ce o altă creație personală este intitulată Am o amantă... Figura 15: Poezia Mărioară (foto din arhiva familială) Figura 16: Foaia de titlu pentru poeziile originale (foto arhiva familială) George Crețeanu, politician care a funcționat ca deputat și ministru, membru al Academiei Române, este considerat un poet minor, care pare să-l fi influențat pe Mihai Eminescu. A debutat în Curierul Românesc, fiind apoi foarte prezent în periodicele epocii: Pruncul Român, Poporul Suveran, România Viitoare, România Literară, Steaua Dunării, Concordia, Românul, Trompeta Carpaților și Convorbiri Literare. A avut un rol important în înființarea societății „Junimea română”. A publicat două volume de versuri, Melodii intime (1854) și Patrie și Libertate (1879), temele majore abordate fiind dragostea și patria. 42 Poezii poporale, Balade (Cântece bătrânești). Adunate și îndreptate de Vasile Alecsandri, publicate în 1852. 41 54 OMAGIU PROFESORULUI OVIDIU GHITTA Apetitul pentru poezie pare să datoreze foarte mult contextului creat în timpul studiilor de Seminarul Teologic de la Sibiu. „Societatea de Lectură” avea întâlniri festive, de exemplu cele dedicate mitropolitului Andrei Șaguna, care includeau o disertație cu caracter literar, teologic sau pedagogic, recitări de poezii și momente muzicale, aducând în atenția celor prezenți compozitori cum ar fi Schubert, Mozart și Beethoven, dar și Ciprian Porumbescu. În astfel de momente, George Dima, care a fost profesor la Institut între 1883 și 1899, acompania la pian. Cu aceste ocazii, se recitau versuri din Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, Iosif Vulcan și Mihai Eminescu. Tot cu astfel de prilejuri au fost puse în scenă piese ale lui Vasile Alecsandri. Interesul lui Adam Theodor pentru poezie era manifest în această perioadă, deoarece la serbarea din 29 noiembrie 1889, când vicepreședinte al „Societății de Lectură” era colegul și prietenul său Ilie Cristea, poezia Legenda Ciocârliei de Vasile Alecsandri a fost recitată de tânărul student, pe atunci în anul III43. Interesul pentru roman și dramaturgie este și el destul de mare, deoarece sunt copiate pasaje extinse din astfel de scrieri, de pildă din romanul Elena semnat de Dimitrie Bolintineanu și din piesa lui William Shakespeare, Romeo și Julieta. Prin comparație, istoria, teologia și politica ocupă un loc mult mai mic în paginile caietelor. În schimb, Adam Theodor pare să fi fost un mare amator de sentințe, proverbe, maxime, epigrame, aforisme și chiar anecdote, pe care le copia diligent în caietele lui. Autorii preferați sunt de o mare diversitate, cuprinzând nume sonore din Europa, din timpuri străvechi (Seneca, Ovidius, Esop, Socrates, Chilon), dar și din vremuri mai recente (Alexandre Dumas, François René de Chateaubriand, Georg Ebers, Arthur Schopenhauer), dar și personalități locale, cum ar fi Rădulescu Niger, Carmen Sylva, Grigore Mărunțeanu, Dimitrie Bolintineanu, Alexandru Vlahuță, Iosif Vulcan, Cilibi Moise, Ilie Ighel Deleanu și Ioan Slavici. Din nou, preferința pentru acest gen nu trebuie să ne surprindă, deoarece, în momentul în care „Societatea de Lectură” a împlinit 25 de ani de existență, în 1893, membrii acesteia au fost invitați să trimită „scurte sentințe” din Sf. Scriptură și din autori celebri care urmau să fie publicate în Almanah44. Faptul sugerează că genul era cultivat în rândul elevilor și absolvenților acestei școli. Prin urmare, studenții Institutului Teologic, inclusiv Adam Theodor, erau mult mai înclinați să savureze literatura seculară decât scrierile sfinților părinți ai Bisericii sau tratatele de teologie. Apetitul pentru genuri și 43 44 Mircea Păcurariu, op. cit., p. 223. Ibidem, p. 218. 55 PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE subiecte seculare ar fi putut fi alimentat de deschiderea profesorilor care au funcționat la Sibiu. În timp ce o primă generație, din care făceau parte Ioan Hannia (profesor între 1848-1895), Nicolae Popea (profesor între 1856-1870) și Grigore Pantazi (profesor între 1849-1854) au avut studii teologice la Universitatea din Viena, profesorii din generațiile următoare au studiat discipline laice, cum ar fi pedagogia, filosofia și istoria, la Viena, Leipzig și Budapesta45. Pe de altă parte, această apetență pentru genuri seculare se putea datora vocației clericale precare a tinerilor studenți. Lipsa lor de familiaritate cu religia ortodoxă în practica ei cotidiană a fost remarcată deja de Andrei Șaguna în Instrucțiunile redactate pentru profesori în 1865. Acesta considera că această situație se datora studiilor secundare care avuseseră loc în școli organizate de alte Biserici46. Pe de altă parte, având prea puține opțiuni pentru o carieră care să-i extragă din lumea satului, este posibil ca unii tineri să fi optat pentru Seminarul Teologic din dorința de a accede social47. Așa cum sugerează Keith Hitchins, pentru tinerii români instruiți, cărora nu le erau accesibile cariere în serviciul statului, Biserica oferea oportunități atrăgătoare. Chiar și în acest caz, pentru tineri cu o calificare superioară, perspectiva precarității în serviciul Bisericii făcea ca preoția să nu mai fie neapărat opțiunea preferată48. Este evident că, din perspectiva temelor preferate, literatura consultată de tânărul Adam Theodor era dedicată iubirii, trăirilor intense și romantice. În ceea ce privește temele abordate de sentințele, maximele, aforismele, proverbele și anecdotele copiate în caiete, tânărul teolog pare să fi fost atras de reflecții asupra vieții, asupra sensului și semnificației acesteia, asupra efemerului experienței umane, asupra destinului. Printre autorii preferați din acest punct de vedere se numără Seneca și Chateaubriand. Textele selectate se constituie într-o pledoarie pentru viața trăită bine, cu sentimentul datoriei împlinite, fiind subliniată ideea utilității sociale. Unele dintre pasajele copiate conțin reflecții asupra vârstei, așa cum sugerează un fragment copiat din opera lui Schopenhauer: „Orice zi e o mică viață, orice deșteptare este o mică naștere, orice nouă dimineață e o Ibidem, p. 100. Eusebiu Roșca, op. cit., p. 275-276. 47 Keith Hitchins, în Afirmarea națiunii: Mișcarea națională românească din Transilvania, 1860-1914, București, Editura Enciclopedică, 2000, p. 101, sugerează că dintr-o burghezie emergentă în rândul românilor, categoriile cele mai numeroase erau clerul și învățătorii, urmați de medici și avocați. Ei reprezentau însă doar o mică fracțiune din grupul funcționarilor și al membrilor profesiunilor liberale din Ungaria. 48 Ibidem, p. 177. 45 46 56 OMAGIU PROFESORULUI OVIDIU GHITTA mică tinerețe, orice adormire e o mică moarte”49. Alături de aceste reflecții generale asupra vieții, suferința, provocată de eșecuri și de neîmpliniri sentimentale ocupă un loc important în gândurile tânărului Adam Theodor și constituie o temă recurentă, fiind apreciată valoarea ei formativă, așa cum sugerează o sentință a lui Alexandre Dumas. Prin contrapondere cu suferința, tânărul teolog era dornic să elaboreze o rețetă a fericirii, bazându-se pe scrierile unor autori mai mult sau mai puțin celebri, de la Socrates la Grigore Mărunțeanu. Suferința și fericirea sunt distribuite însă în viața omului de imprevizibilitatea destinului uman, exprimată de metafora „corabiei bătute de vânturi care nu ajunge cu certitudine în portul mântuirii”. Cuvintele lui Schiller – „Norocul e frate de cruce cu cei îndrăzneți și întâmplarea le este adesea credincios tovarăș”50 – introduc o notă mai optimistă referitor la gestionarea neprevăzutului, pe când gândurile lui Ioan Slavici - „Lumea este frumoasă pentru cel ce știe să o privească. Lumea e darnică pentru cel ce nu așteaptă nimic de la dânsa. Lumea e cum o vreți însă oamenii sunt cum sunt”51 - sugerează că o viață echilibrată depinde de percepția asupra acesteia. Preocuparea pentru destinul nefast, pentru vicisitudinile vieții este sugerată de un fragment referitor la Eminescu, extras dintr-un text al lui Alexandru Vlahuță. Acesta din urmă reproduce in extenso o scrisoare pe care Eminescu o scrisese în 1882 unui prieten din Iași. Tonul epistolei trădează dezamăgirea poetului, dorul de casă, regrete pe care le avea despre alegerile sale, lupta cu boala, singurătatea, conștientizarea lipsei de energie și scăderea flexibilității intelectuale. Pasajul copiat se încheie cu cuvintele lui Vlahuță care deplângea soarta lui Eminescu, precaritatea și izolarea în care acesta a trăit. Textul lui Vlahuță reprezenta variantă scrisă a unei conferințe ținute de acesta la Ateneu în 12 martie 1892. O altă temă recurentă este iubirea, a cărei esență tânărul Adam Theodor încearcă să o surprindă cu ajutorul versurilor lui Ovidius și ale lui Dimitrie Bolintineanu, al romanelor lui Georg Ebers, în special Homo sum, și al aforismelor lui Grigore Mărunțeanu. În cheie romantică, iubirea este asociată frecvent cu nefericirea, cu suferința, făcându-se în paralel elogiul pasiunii. Exaltarea face la un moment dat loc rațiunii și se meditează mai mult asupra sensului pe care iubirea îl pune în existență. Citatele copiate pun în evidență un proces evolutiv, de la sentimentul optimist referitor la capacitatea iubirii de a depăși orice obstacol, inclusiv barierele de clasă, Manuscris arhivă familială. Manuscris arhivă familială. 51 Manuscris arhivă familială. 49 50 57 PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE până la atitudini mai degrabă cinice, care iau act de efemerul iubirii. În fine, unele dintre fragmentele selectate sugerează că tânărul teolog era interesat de arta seducției, receptiv la lecțiile poeților Antichității, interiorizând mai ales cele oferite de Ovidius, ceea ce dovedește că atracția, pasiunea, dorința nu erau concepte străine pentru avidul nostru cititor. Cu toate acestea, tânărul copiază texte prin care se pledează pentru respect și considerație în relațiile dintre cele două sexe, așa cum sugerează pasajele reproduse din Schiller. Alături de iubire este valorizată prietenia, apreciată ca o legătură emoțională puternică, prietenii oferind sprijin în viața unui individ, așa cum ne persuadează fragmentele de text alese din opera lui I.L. Caragiale și D.R. Rosetti. Realismul în estimarea legăturilor de prietenie este dovedit de citate care reclamă raportarea consecventă și tratamentul prudent în relațiile de prietenie, deoarece prietenul din prezent poate deveni inamicul din viitor. Circumspecția și prudența sunt susținute cu ajutorul unor sentințe arabe. Tânărul Adam Theodor pare însă foarte conștient că iubirea și pasiunea se manifestau în cele din urmă în interiorul căsătoriei, o instituție pe care acesta se străduiește să o definească. Fără să fie menționată proveniența sugestiei, căsătoria este definită drept „asociațiunea bărbatului cu o femeie, întemeiată pe sentimentul moral al dragostei și supusă îndoitei legi a libertății și egalității”52. Deși unele pasaje reproduse consideră căsătoria un război fără arme, tânărul student copiază în caietele sale și texte care fac elogiul acestei instituții și al armoniei conjugale. El pare să fi fost conștient că, în practica epocii, armonia conjugală se reducea de multe ori la eliminarea violenței domestice. Considerată necesară și oportună53, succesul căsătoriei depindea de alegerea partenerului. Susținând constructul cu maximele unor autori diverși, de la Chilon din Sparta până la G. Dem. Teodorescu, se pledează pentru maturitatea partenerilor și egalitatea de stare/statut a celor doi soți. O atitudine pragmatică în alegerea partenerului este ilustrată de câteva texte copiate diligent de tânărul teolog. Se poate constata interesul pentru vârsta celor doi candidați, 20-28 de ani în cazul femeilor și 25-36 de ani în cazul bărbaților, cu o diferență de 5-7 ani în favoarea soțului, ceea ce, foarte probabil, avea în vedere perioada reproductivă a femeilor și deplina Apud manuscris arhivă familială. „La orice vârstă, omul are cuvânt ca să se însoare, deoarece nevasta ți-e amantă în tinerețe, ți-e tovarășă în vârsta maturității, ți-e sprijin la bătrânețe”. (Manuscris, arhivă familială). Sursa citatului nu este dezvăluită, dar actualitatea temei este sugerată de faptul că în numerele 2 și 3 din Musa (1886/1887), publicație periodică a „Societății de Lectură”, a fost inclusă o lucrare a lui Iosif Moraru intitulată: Avantajele căsătoriei ca instituție a creștinismului față de necăsătorie și poligamie. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 226. 52 53 58 OMAGIU PROFESORULUI OVIDIU GHITTA maturitate a partenerilor. Cei doi parteneri prospectivi nu se puteau căsători dacă erau înrudiți sau dacă moralitatea lor era discutabilă. Deși adusă în discuție în cazul ambelor sexe, conduita morală pare să fi fost mai importantă în cazul femeilor care trebuiau să-și păstreze bunul renume în comunitate. Sănătatea era o altă cerință dezirabilă în cazul ambilor soți. În plus, o femeie trebuia să aibă, dacă era posibil, o personalitate (temperament) care să o complementeze pe cea a soțului, o sănătate impecabilă (mai ales să nu sufere de o boală ereditară) și un corp „bine conformat”. Putem să suspectăm că aici nu era vorba de considerente estetice, ci de capacitatea acesteia de a duce la termen o sarcină și de a naște fără probleme. Este evident că scopul principal trasat pentru căsătorie era procreația. În acest sens, unele dintre textele copiate în caiete sugerează asumarea unor teorii legate de momentul procreației care influențează viitorul copilului conceput: „copii procreați în stare de boală, indispoziție, de oboseală excesivă, într-o urgie, într-un paroxism de mânie, de durere mare, sunt de obicei inferiori”54. Interdicția cea mai severă plana asupra concepției „la beție”, care putea fi responsabilă pentru „epilepsie, cretinism și imbecilitate”55. Prin astfel de sugestii, clerul disciplina cuplurile, reglementând viața lor intimă prin sfaturi practice care frapează prin modernitatea lor, având în vedere că este adusă în discuție, chiar dacă voalat, sexualitatea feminină, în timp ce este afirmată clar o funcție a relațiilor intime care trangresează limitele scopului fixat rigid, procreația: Datorăm femeii atâta respect de iubire că nu trebuie să o considerăm ca un instrument pasiv al instinctului nostru sensual. Să nu ne permitem nici o plăcere dacă nu este împărtășită56. Procreația rămâne însă o preocupare importantă, deoarece textul demonstrează familiaritate cu problema fertilității: Când te simți vesel și forte, când scumpa ta soție este veselă și viguroasă, când printr-o lungă continență ți-ai mărit puterea fecunditorie, când de puțin timp trecu periodul tributului lunar al nevestei tale, când fremitul forței, al bucuriei și iubirei străbate tot corpul vostru atunci aveți dreptul să procreeați, atunci într-o dulce și voluptuoasă îmbrățișare procreați și cerul să vă binecuvânteze57. Apud manuscris arhivă familială. Apud manuscris arhivă familială. 56 Apud manuscris arhivă familială. 57 Apud manuscris arhivă familială. 54 55 59 PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE Conform acestor texte, o viață intimă sănătoasă rezulta în nașterea unor copiii sănătoși și dotați intelectuali: Copiii amorului, bastarzii sunt de obicei mai frumoși, mai inteligenți și mai plini de viață. Și de asemenea și întâiul născut, când căsătoria s-a făcut în condițiunile cerute de igienă58. Proveniența acestor texte nu este clară, dar igiena fusese introdusă ca materie de studiu la seminarul pedagogic din 1886-1887 și este probabil că multe din sfaturile asumate au fost apropriate din acest curs59. Pe de altă parte, Pavel Vasici Ungureanu (1806-1881), unul dintre cei mai prolifici autori de manuale de igienă60 și inițiator al primei reviste de medicină din Banat și Transilvania, Higiena și Școala, a publicat și în Telegraful Român, al cărui redactor a fost în perioada 1853-185661. Ereditatea, care, așa cum am văzut, era considerată importantă, deoarece era posibilă transmiterea unor boli și defecte, era privită și în cheie pozitivă, atunci când calități importante erau transferate urmașilor. În mod surprinzător, este valorizată ereditatea pe linie feminină și în acest sens sunt amintite o serie de exemple din Orientul antic, din Antichitatea clasică și din istoria mai recentă, fiind invocat cazul lui Ludovic al XIV-lea, cel al lui Ștefan cel Mare, cel al lui Beethoven și cel al lui Mozart. În sens contrar, pentru transmiterea unor vicii și defecte este invocat exemplul fiilor Caterinei de Medici, Carol al IX-lea și Henric al III-lea. Acest mod de a pune problema aduce în prim-plan relațiile dintre sexe și rolurile de gen trasate de instituția căsătoriei. Invocând Moravurile arabilor la căsătorie este promovat un model tradițional pentru funcționarea acestei instituții, cu roluri de gen atribuite clar, soția fiind responsabilă pentru averea, bunăstarea și buna dispoziție a consortului. Supunerea era calitatea ei principală, iar comportamentul trebuia pliat după așteptările soțului. Scopul căsătoriei, producerea unor moștenitori, trasa și mai ferm rolul soției în sfera domestică, aceasta fiind definită drept „bună consoartă” și „mamă dedicată”. Responsabilitățile Apud manuscris arhivă familială. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 85. În secțiunea teologică, în anul III de studii este introdusă Igiena. Eusebiu Roșca, op. cit., p. 286. 60 De exemplu, Pavel Vasici, Catehismul sănătății (igiena, dietetica) întocmit pentru poporul românesc și școalele populare elementare, Timișoara, Ernest Steger, 1870. 61 Ioan Lupaș, Contribuțiuni la istoria ziaristicii românești ardelene, Sibiu, Editura Asociațiunii, 1926. Mircea Păcurariu, „Telegraful Român la 125 de ani de la apariție”, Biserica Ortodoxă Română, XCVI (1978)/3-4. 58 59 60 OMAGIU PROFESORULUI OVIDIU GHITTA părinților nu se limitează însă la bunăstarea materială a copiilor, ci cuprind educarea acestora, transformarea lor în cetățeni utili societății și, prin iubirea acordată, în oameni fericiți, așa cum sugerează un text al lui Alexandre Dumas. Acest text subliniază în cheie tradițională calitățile soției ca fiind „sănătatea și buna purtare”, în timp ce, în cheie mult mai modernă și, poate, sub influența practicilor familiei Dumas62, pledează pentru căsătorii care transgresează diferențele de clasă. O însemnare din 6 noiembrie 1891 conține aforisme despre femeile chineze, care subliniază diferențele, dar și complementaritatea dintre femei și bărbați: „bărbatul se ține de yang (cer) femeia de yin (pământ)”63. Cu toate acestea, femeia, fiind cauza principală a necazurilor și a nefericirii, trebuia educată până când atingea supunerea perfectă. Se considera că, atât pe pământ, cât și în viața de apoi, femeia nu deținea un destin propriu, ci „trebuie să trăiască și să lucre pentru bărbat”64. Aceste texte, care sugerează profunde inegalități sociale între bărbați și femei, recomandând explicit autoritatea și supunerea drept calitățile definitorii pentru cele două genuri, aduc în prim plan problema relațiilor dintre sexe. O parte din textele copiate care ating această problemă proiectează asemenea interacțiuni ca fiind ostile și, în mod bizar, unele portretizează soțul ca victimă, așa cum sugerează o epigramă semnată de D. Teleor: „Nevasta îl înșeală. El singur doar nu crede; că-n frunte are coarne; fiindcă nu le vede”65. Femeile par, astfel, să fie privite critic, cu accente misogine, drept ființe lipsite de virtuți, așa cum apare în textul copiat din opera lui D.R. Rosetti66. În mod poate surprinzător, atitudinea față de bărbați este și ea critică, pentru că se sugerează că „inima femeii este un paradis în care nu este încă niciun Adam”67. Textele alese pentru a fi copiate ce oscilează între critică și admirație ne fac să ne întrebăm care era atitudinea reală față de femei a tânărului teolog. Fragmentele copiate trădează interes și pasiune constantă, alături de admirație față de intuiția feminină. Adam Theodor pare conștient că potențialul femeilor s-ar putea împlini dacă acestea ar beneficia de aceleași oportunități cu bărbații. Această opinie este profund disonantă cu discursurile pline de Tatăl lui Alexandre Dumas, născut în Saint Domingue (azi Haiti) era fiul unui aristocrat francez și al unei sclave de origine africană. La rândul său, tatăl lui Dumas s-a căsătorit cu fiica unui hangiu. 63 Manuscris arhivă familială. 64 Manuscris arhivă familială. 65 Manuscris arhivă familială. 66 „Virtutea este o calitate de care se lipsesc mai toate femeile pentru a o cere de la celelalte femei” (Manuscris arhivă familială). 67 Manuscris arhivă familială. 62 61 PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE stereotipuri, dominante în epocă, care atribuiau roluri genizate femeilor și erau intens colorate de atitudini misogine. Tânărul student pare să fi interiorizat o parte din opiniile lui Iosif Vulcan, care considera iubirea o vocație a femeii pentru care aceasta era pregătită din copilărie: „Dragostea copilei pentru păpușa ei e învățământul primar al inimei”68. Femeia este, însă, privită pozitiv drept actant principal în unele domenii, în postura de ghid în cunoașterea naturii, datorită înțelegerii intuitive și senzoriale a lumii din jurul ei. Rolul social atribuit femeii se complică astfel, mulțumită implicării ei în educație și mai ales în educarea națiunii. Reproducând cuvintele lui Lajos Kossuth, Vatra casei și nu școala este templul naționalităței, iar femeia mamă este preoteasa acestui templu, sub mâna careia focul vestal al naționalităței nu se poate stinge. Cu puterea acesteia școala nu se poate lupta și unde la popoare stabile limba școalei este în contrast cu a vetrei acolo negreșit școala pierde69, tânărul subliniază rolul pe care îl are educația în familie pentru menținerea limbii materne. Fragmentul ales pentru a fi copiat trebuie înțeles în contextul legilor propuse și aprobate în perioada dualismului (1867-1918), când guvernul maghiar a considerat școala un mijloc de educare/modelare a cetățenilor. În 1879, Ágoston Trefort a propus o lege care intensifica programul de predare a limbii maghiare în școlile minorităților. Prin legea din 1882, propusă de același Trefort, limba și literatura maghiară deveneau materii obligatorii în școlile secundare. În fine, în 1891, legea impunea înființarea unor grădinițe unde educatoarele trebuiau să aibă cunoștințe de limbă maghiară70. Prin urmare, așa cum sugerează Hitchins, limba era în centrul unui conflict între guvernul maghiar și elita românească, seculară și ecleziastică, deoarece aceasta era instrumentul cel mai eficient în politica de asimilare a românilor71. Alte legi, cum ar fi cea a salarizării, prin introducerea unui salar minim, făceau imposibilă susținerea școlilor confesionale de către comunități lipsite de resurse. Devenea astfel posibilă extinderea școlilor de stat în detrimentul celor confesionale, știrbind controlul Bisericilor asupra educației și, în general, autonomia acestora72. În aceste condiții, limba română era salvată de la extincție de izolarea românilor din zonele rurale, unde ei locuiau în grupuri compacte, de Manuscris arhivă familială. Manuscris arhivă familială. 70 Keith Hitchins, op. cit., p. 189-193. 71 Ibidem, p. 194-195. 72 Ibidem, p. 193-199. 68 69 62 OMAGIU PROFESORULUI OVIDIU GHITTA utilizarea limbii în familie și, în mod poate surprinzător, de absenteismul acestora în frecventarea școlii, așa cum sugerează analiza întreprinsă de Keith Hitchins73. Problematica reliefată cu ajutorul textelor copiate devine astfel mai complexă. Problema limbilor utilizate în școală și mai ales în școlile primare era strâns asociată cu problema drepturilor popoarelor din Imperiul Austro-Ungar, care doreau să-și protejeze propriile tradiții culturale, problemă discutată la Conferința Generală a Românilor, ținută la Sibiu în 189074, când Adam Theodor era încă student. Pasajul copiat în însemnări este relevant pentru evoluția opiniilor lui: […] și unde e scris aceasta în cer sau pe pământ ca într-un stat compus din deosebite elemente de popoare unul sau altul să aibă drept de a nimici existența celuilalt, sau de a-și crea bunăstarea și gloria națională pe mormântul celuilalt popor?75 Includerea acestui paragraf poate fi o reflectare a discuțiilor din societatea românească transilvăneană în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, mai exact după 1867, în sensul că românii erau susținători ai principiului egalității națiunilor în noul context al monarhiei dualiste76. Remarca aleasă reflectă preocuparea pentru tensiunile din societatea austro-ungară în acel moment, în care aspirațiile naționale ale diverselor popoare ale monarhiei se confruntau în spațiul public și în arena politică. Problemele de acest tip nu au ocolit Sibiul și astfel interesul tânărului student pentru politic și social este reflectat de fragmente copiate din scrierile lui Miron Romanul, episcop al Aradului din 1873, mitropolit al Transilvaniei din 1874 și director al Institutului Seminarial între 1874-1898. Perceput ca o personalitate care nu s-a bucurat de simpatia populară, deoarece a militat pentru supunerea față de coroana maghiară, acesta a fost de fapt un personaj complex care a apărat existența învățământului în limba maternă la toate nivelurile. Prin urmare, el s-a opus proiectelor de lege propuse de Trefort, atât în comisia parlamentară în 1882, invocând autonomia Bisericii și drepturile naționalităților, cât și în Camera Magnaților77. Dorința de a înțelege personajul în toată complexitatea lui și cea de a pătrunde problema adusă în discuție este sugerată de unul dintre pasajele copiate: „Asupririle din partea străinilor ne adună și ne întăresc, iar Ibidem, p. 201-210. Denumirea apare sub această formă în însemnările lui Adam Theodor. 75 Manuscris arhivă familială. 76 Keith Hitchins, op. cit., p. 106. 77 Ibidem, p. 192-193. 73 74 63 PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE certele și împerecherile din sânul nostru ne risipesc și ne consumă puterile”78. De altfel, problema elitei politice și a relațiilor dintre conducător și popor este și ea discutată în citate din Nicolae Bălcescu și István Széchenyi, dar și dintr-o vastă colecție de epigrame și proverbe culese din paginile revistelor Familia și Telegraful Român: A conduce pe nebunul nu e greutate mare; și mai lesne poți conduce pe un om ce minte are; Dar pe cel ce știe ceva, așa pe jumătate, pe acela nici chiar Brahma să-l conducă nu mai poate79. Modul în care este reliefată problema autorității politice și figura conducătorului sugerează actualitatea temei într-o societate în care, din cauza poziției pasiviștilor, care susțineau neparticiparea românilor în viața politică a Ungariei, exista un nivel de disatisfacție într-un segment social mai larg față de „conducătorii care nu conduc”80. De altfel, pornind probabil de la atitudinea lui Andrei Șaguna, care susținuse participarea energică în noul sistem politic, Telegraful Român și redactorul șef al acestuia, Nicolae Cristea, imprimaseră o direcție activistă periodicului, insistând ca românii să participe în toate domeniile vieții politice. Ulterior, colaboratorii ziarului Tribuna, formați de Nicolae Cristea, printre care se numără Ioan Slavici și Daniil Popovici Barcianu, au susținut importanța participării la viața politică a Ungariei, manifestându-și cu orice ocazie, mai ales în presă, aversiunea față de politica acesteia în problema naționalităților. Faptul nu este lipsit de importanță pentru Seminarul Teologic de la Sibiu, unde Daniil Popovici Barcianu era profesor (1876-1901) și unde se coagulase o opoziție față de politica moderată, de reconciliere cu guvernul maghiar, susținută de Miron Romanul. Aceste divergențe referitoare la strategia adoptată au dus la demiterea lui Nicolae Cristea din postul de redactor-șef al Telegrafului Român de către Miron Romanul81. În opinia lui Hitchins, Miron Romanul a dorit apărarea autonomiei Bisericii prin mijloace legale, evitând instrumentalizarea instituției de către elita politică grupată în Partidul Național82. Chiar dacă numărul citatelor care ating Manuscris arhivă familială. Manuscris arhivă familială 80 Expresia este folosită într-o scrisoare a lui Partenie Cosma, avocat din Beiuș, deputat în Parlamentul Ungariei, care considera pasivismul „sinucidere”. Apud Keith Hitchins, op. cit., p. 110. 81 Ibidem, p. 110-116, 122-124. Miron Romanul pleda pentru recunoașterea pactului dualist dintre Austria și Ungaria și a unirii Transilvaniei cu Ungaria, considerându-le „acte ireversibile”. 82 Ibidem, p. 167-169. 78 79 64 OMAGIU PROFESORULUI OVIDIU GHITTA această problemă este redus, ele reflectă totuși sensibilitatea tânărului teolog față de problemele epocii, dezbătute în presa vremii. În acest context transpare interesul tânărului pentru istorie, căreia ciclicitatea îi conferă un semnificativ potențial educativ, ea devenind astfel călăuza politicianului. Istoricul preferat de tânărul Adam Theodor este A.D. Xenopol, cu ale cărui lucrări pare să fi fost familiarizat, de exemplu cu Caracterul lui Ștefan cel Mare, din care copiază un fragment. El pare să fi fost interesat de contribuția lui Xenopol la teoria istoriei, de reflecția asupra istoriei ca disciplină. Tânărul pare însă conștient că învățăturile istoriei vor fi implementate într-un segment social larg, ceea ce stimulează o raportare critică la societatea contemporană. Proverbele, maximele, aforismele și sentințele copiate în caietele sale din reviste cum ar fi Convorbiri Literare și semnate de diverși autori, de la Anton Pann la Cilibi Moise, au două dimensiuni distincte: critica moravurilor contemporane și furnizarea unui ghid comportamental pentru omul de rând, ceea ce ne îndreaptă atenția înspre vocația pastorală a viitorului preot. Vocația clericală a tânărului transpare și dintr-o lungă discuție asupra existenței lui Dumnezeu. Încropită din nou din citate din opera unor filosofi, discuția este surprinzător de subtilă, deoarece se concentrează asupra existenței lui Dumnezeu, separat de, sau integrat în, creație. Tânărul este înclinat să dea dreptate celor care îl înțeleg pe Dumnezeu ca persoană, distinct de opera sa, „precum un sculptor de statuia pe care a creat-o”83. În cele din urmă, tânărul teolog pare să ajungă la concluzia că existența lui Dumnezeu este o problemă de credință, pe care o susține cu argumentele lui Jean-Jacques Rousseau sau Voltaire, precum și prin considerațiile lui Ioan Slavici. Prin contrast, atitudinea oamenilor față de Dumnezeu este subliniată de o „sentință persică”: „De D-zeu de ne-am teme, cum ne temem de un crai; Îngeri am fi noi atuncea și din lume-am face rai”84. În această notă, discuția este deplasată înspre rolul religiei și locul Bisericii în societate, subliniate cu ajutorul unui citat din Melchisedec: Precum pământul n-ar putea exista fără ceriu, care îi dă lumină, căldură, aerul, ploaia, roua etc., tot așa o națiune civilizată nu poate exista și progresa fără religiune și moralitate care să reprezintă în biserică și în servitorii ei85. Manuscris arhivă familială. Manuscris arhivă familială. 85 Manuscris arhivă familială. Tema este recurentă în paginile publicației Musa. Credința și însemnătatea ei de Ioan Toma din numerele 2, 3 și 4 din 1894-1895 și, poate mai relevant, Factorii cei mai puternici pentru conservarea unui popor sunt religiozitatea și moralitatea de Iosif Maximilian, publicat în Musa, numerele 8, 9, 10 din 1878. 83 84 65 PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE Interesul pentru anumite subiecte, subliniat de analiza întreprinsă până în acest punct poate să lase impresia preponderenței rolului pastoral în înțelegerea funcției preoției. Cu toate acestea, preocuparea pentru unele aspecte doctrinare aduce la lumină și alte dimensiuni ale acestui rol. De exemplu, o discuție asupra semnificației transubstanțierii subliniază interesul pentru sacramentul euharistiei și rolul acestuia în delimitarea confesiunilor. Rivalul confesional, combătut prin aceste pasaje, este Biserica Reformată, care investește cu semnificație simbolică și comemorativă cele două specii ale sacramentului. Este, prin urmare, interesant să urmărim modul în care aceste idei care i-au trezit interesul în tinerețe se reflectă în predicile redactate pe parcursul activității viitoare a tânărului preot în parohia din Turdaș. Într-o predică ținută în Duminica Sfintelor Paști, acesta trasează clar diferențele dintre fericirea dumnezeiască și cea lumească, echivalabilă cu bucuriile efemere ale vieții. Iar în momentul în care „fericirile temporale” sunt detaliate, tonul devine critic față de „măririle, onorurile, averile și fala deșartă” care sunt deseori preferate. O altă predică discută vocația clericală, unde sunt subliniate două tare ale societății contemporane: declinul credinței și lipsa de apreciere față de cler. Pentru a defini clerul, Adam Theodor apelează la cuvintele lui Ioan Gură de Aur în cuvântarea a doua către Timoteni: „Nu știi ce este preotul? Îngerul Domnului este el”, fiind subliniată poziția lui superioară în ierarhiile seculare: „Alți părinți afirmă că este mai mare vrednicie să fii preot decât domn sau împărat”86. Enoriașii sunt criticați pentru ipocrizia lor și comportamentul duplicitar, iar tonul predicii devine polemic pe măsură ce preotul intră într-un dialog imaginar cu un public critic față de cler. În acest demers, preotul este asemănat cu apostolii, misiunea acestuia fiind trasată foarte clar. În acest sens, este conturat rolul preotului în comunitate, care implica atât îndrumarea spirituală, cât și acoperirea unor nevoi zilnice. Este mai greu de descifrat la cine se referă îndemnul de a nu se închina la „idoli străini” și de a nu se pleca în fața unor „proroci mincinoși”. Alte două predici din ciclul pascal, una dedicată Învierii Morților și alta Înălțării Domnului, subliniază importanța credinței, care vine în ajutorul omului în situații în care cunoașterea este imposibilă87. Argumentul este susținut cu ajutorul unor pasaje din Evanghelie, cu citate din Vechiul Testament, dar și cu argumentele lui Socrates. Mai greu de înțeles este sugestia că oamenii nu Manuscris arhivă familială. Învierea Morților este și subiectul unei lucrări publicate în Musa, nr. 4 și 5 din 1889/1890 de Ilie Cristea. 86 87 66 OMAGIU PROFESORULUI OVIDIU GHITTA sunt răsplătiți după natura faptelor lor în această lume: „Colea vedem un om rău fără de D-zeu cum se desfătează în mijlocul bogățiilor, dincolo vedem un om cinstit cum se luptă cu amarul vieții și ajunge chiar în disperare”88. O predică scrisă în 30 mai 1896, la Rapolt, este intitulată Cuvânt la Înălțarea Domnului și subliniază asigurarea mântuirii prin întoarcerea Fiului la Tatăl Ceresc și misiunea cu care au fost investiți apostolii de a instrui popoarele. Predica se încheie cu o rugăciune adresată lui Iisus, o reinterpretare a rugăciunii „Tatăl Nostru”, rugăciunea care face referire la păcat, la iertare, la rolul de părinte, nu doar de judecător, pe care Dumnezeu l-a asumat, la bunăvoința cu care vor fi iertate greșelile, cerând ajutor și liniște pentru a-l putea venera. Predica insistă asupra căinței, dar și asupra intervenției sfinților prin rugăciune. Printre predicile păstrate se află și una funerară, rostită la înmormântarea unui oarecare Titu, în vârstă de 18 ani, deplâns de părinții săi și de sora sa. Făcând o paralelă cu morții înviați de Iisus și cu cei care vor fi înviați la Judecata de Apoi, preotul încearcă să consoleze familia defunctului, afirmând că sufletul acestuia a fost redat Tatălui Ceresc. Folosind o metaforă prin care moartea fiului este reprezentată, în cuvintele adresate de acesta părinților și rudelor în momentul despărțirii, ca o nuntă, unde veselia este înlocuită cu o imensă tristețe, predica subliniază puternic nefirescul acestei morți premature și pierderea suferită de părinții lipsiți de ajutorul fiului în propria lor bătrânețe. O latură a personalității lui Adam Theodor și a priorităților sale în activitatea pastorală este pusă în evidență de însemnările făcute pe diverse cărți aflate în dotarea bisericii parohiale, de exemplu, pe un Evhologhion, achiziționat pe cheltuială proprie cu ocazia hirotonirii din 7 iulie 1897. Motivația invocată pentru achiziționarea acestor cărți este interesantă în sine: „acest Evloghiu precum și un Liturghier scrise cu litere latine, voind prin aceasta a face începutul delăturării cărților bisericești cu litere cirilice, care nu au sens în biserica noastră, și înlocuirea lor cu cele latine străbune”89. Textul sugerează implicarea într-una dintre discuțiile majore ale momentului, introducerea alfabetului latin în textele redactate în limba română. Această preocupare de a dota biserica cu cărți este ilustrată și de cererea adresată de Adam Theodor Ministerului Cultelor, petiție prin care solicita trimiterea unor cărți cu caractere latine care să poată fi citite mai ușor. Amănuntul anecdotic este că această cerere a fost înaintată prin „Dl Profesor universitar Niculai Iorga”. Însemnarea este semnată de Adam 88 89 Manuscris arhivă familială. Apud Adrian Urițescu, Nicoleta Urițescu, op. cit., p. 111. 67 PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE Theodor în 191490. Colecția de carte a bisericii s-a îmbogățit și prin donații ale enoriașilor, data primirii fiind deseori menționată de paroh. Interesant este faptul că una dintre aceste cărți, Cantorul și Apostolul Creștin, compilată de preotul ortodox Cornel Foluțiu din Detroit, a ajuns la Turdaș prin donația lui Adam Răduți91. Preocuparea pentru educație este evidentă și în efortul de a construi o nouă clădire pentru școala confesională (ortodoxă) care funcționa la Turdaș din 1858. Clădirea nouă a școlii a fost terminată în 1898, deci doar la un an după ce Adam Theodor preluase parohia. Efortul comunității este marcat de o inscripție care proclamă „Luminează-te și vei fi, voiește și vei putea”92. Inițiativa de a construi o nouă clădire a școlii poate fi plasată în contextul tendinței autorităților maghiare de a asigura o calitate uniformă pentru toate școlile, atât din perspectiva dotărilor materiale, cât și din cea a calificării învățătorilor93. Inspecțiile exigente efectuate în parohii duceau la închiderea școlilor care nu aveau clădiri și dotări adecvate și/sau învățători calificați94. Înțelegem, astfel, de ce construirea unei noi clădiri a școlii a devenit o prioritate pentru proaspătul paroh. În fine, analiza surselor nu poate fi încheiată fără a discuta cele câteva scrisori adresate lui Adam Theodor de-a lungul timpului, care îl dezvăluie în diverse ipostaze: ca prieten, de exemplu al lui Elie (Ilie) Cristea, în 22 iulie 1891 sau al unui alt preot care îi scrie în 18 februarie 1898; ca preot al unei comunități rurale căruia îi scrie respectuos un credincios, Dumitru Susari, în timpul serviciului militar; ca tată, căruia îi scrie fiul său plecat în aventură95. Scrisorile pun în evidență o lume a sociabilității rurale96, o lume a aspirațiilor culturale provinciale, cu concerte de pian în care evoluează domnișoarele din localitate (Orăștie), o lume dură ce nu încuraja mobilitatea socială ascendentă. Aceasta era o problemă cu care se confrunta clerul rural în căutarea unei parohii, deoarece obținerea acesteia nu depindea doar de o bună calificare, ci și de căsătoria încheiată cu o fată „avută și convenabilă”, așa cum se plângea Ilie Cristea în scrisoarea Ibidem, p. 112. Însemnarea este din 27 martie, Duminica Floriilor din 1922. Apud Ibidem, p. 113. 92 Ibidem, p. 115. 93 Keith Hitchins, op. cit., p. 200-204 amintește exemplul satului Tătărăști în 1904. 94 Ibidem, p. 199-200. 95 Este vorba de Leonida Theodor, care le scria tatălui și surorii sale, Melania, în 11 septembrie 1923 din Milano. 96 De exemplu, din scrisoarea lui Ilie Cristea rezultă participarea acestuia la o petrecere românească din comitatul Ciucului, unde tânărul teolog care își propusese să nu joace, întâlnește o „fetiță drăgălașă”, cedează tentației și joacă până dimineața la 5.00. 90 91 68 OMAGIU PROFESORULUI OVIDIU GHITTA sa. În fine, sunt aduse la lumină aspirațiile acestei categorii sociale care valoriza educația, pe care dorea să o asigure și pentru generația următoare, deși, după Primul Război Mondial, unii dintre acești tineri au căutat o nouă viață în America sau măcar în Europa. Nu în ultimul rând, este subliniat atașamentul comunității față de preot. Figura 17: Scrisoarea lui Ilie Cristea (foto arhiva familială) Figura 18: Scrisoarea fiului din 11 septembrie 1923 (foto arhiva familială) Concentrându-se asupra vieții și activității unui preot oarecare dintr-o parohie rurală din Transilvania, studiul de față și-a propus în primul rând reconstituirea unui destin individual. În acest sens, conform relatărilor familiei, Adam Theodor a rămas orfan de tată în prima copilărie, a făcut fără îndoială studii gimnaziale, deoarece în absența acestora nu s-ar fi putut înmatricula la Seminarul Teologic de la Sibiu, unde a fost student între 1887 și 1889/189097. După terminarea studiilor, conform însemnărilor din caiete, a trăit un timp la Rapolt, unde a funcționat ca învățător, iar din 1897 a fost paroh la Turdaș. Înainte de hirotonirea din 7 iulie 1897, s-a căsătorit cu Rebeca Lula din Turdaș. Piatra de mormânt a fratelui ei, „Iosif Lula a lui Iacob”, sugerează că era fiica unui oarecare Iacob Lula. Eusebiu Roșca, op. cit., p. 290 citează din regulamentul pentru Seminarul Andreian, arătând că nu erau primiți la studii decât elevi care au absolvit 8 clase gimnaziale. 97 69 PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE Figura 19: Leonida Theodor și cumnatul său Vasile Maier (colecția Lia Vasu) Figura 20: Rebeca Lula (colecția Maria Crăciun) Figura 21: Piatra de mormânt a lui Iosif Lula (foto Minerva Mermezan) Figura 22: Gliceria Oprea și Mircea Oprea cu nepoata lor Doina Maier (colecția Lia Vasu) 70 OMAGIU PROFESORULUI OVIDIU GHITTA Figura 23: Leontina Maier împreună cu fratele ei Enea Theodor (colecția Maria Crăciun) Figura 25: Maria Colibaș, căsătorită Theodor (colecția Maria Crăciun) Figura 24: Leonida Theodor (colecția Maria Crăciun) Figura 26: Melania Theodor (colecția Maria Crăciun) Conform monografiei lui Adrian Urițescu, cei doi au avut 9 copii98, dintre care doar 5 au ajuns la maturitate: Gliceria, căsătorită cu Mircea Oprea din Săcărâmb, preot la Cerchez (Certej), Leontina, căsătorită cu Vasile Maier din Turdaș, Leonida, căsătorit cu Maria Colibaș din Ilia, 98 Adrian Urițescu, Nicoleta Urițescu, op. cit., p. 98. 71 PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE Melania, căsătorită cu Mihail Dumitriu din Brăila și Enea, căsătorit cu Rozalia Tomuța din Petroșani. Conform monografiei satului Turdaș, Adam Theodor a rămas văduv în 17.05.192899. Prin urmare, un destin banal, specific epocii, marcat de pierderea tatălui, a soției și a 4 dintre copii. Figura 27: Melania și Mihail Dumitriu (colecția Lia Vasu) Figura 28: Adam Theodor în mijlocul familiei (colecția Maria Crăciun) Ibidem, p. 99. Acest lucru este improbabil, deoarece piatra de mormânt indică data nașterii 12.I.1875 și data morții 17.IV.1920. Mai mult, în 1923, fiul său Leonida adresează scrisoarea din Milano tatălui și surorii (Melania), care mai era încă acasă, de unde deducem că mama era deja decedată. 99 72 OMAGIU PROFESORULUI OVIDIU GHITTA Figura 29: Piatra de mormânt a Rebecăi/Ravecăi Lula cu data morții 17.IV.1920 (foto Minerva Mermezan) Tentativa de a-i reconstitui personalitatea este mai incitantă, deoarece Adam Theodor nu pare să fi fost un student docil și diligent. Dacă în multe cazuri „studiile” copiate de studenți erau versiuni complete ale cursurilor profesorilor, în acest caz, textul era interpolat cu fragmente dintr-o multitudine de alte scrieri. Prin urmare, însemnările lui Adam Theodor, prin incoerența lor, sugerează o atenție ușor deviată de la scopul principal, dar și o curiozitate nesățioasă pentru producția literară autohtonă și pentru dezbaterile momentului. Remarcabil pentru profilul său de cititor avid este faptul că citea revistele vremii, citea literatură europeană și română și explora lumea ideilor dincolo de limitele trasate cu strictețe de profesorii săi de la Seminarul Teologic. Însemnările din caiete dau impresia că lista sa de lecturi este foarte săracă în lucrări de teologie, în schimb abundă cele de filosofie și literatură. La acest nivel, personajul care se dezvăluie nu pare să fi avut o vocație clericală intensă. Opțiunea în favoarea Institutului Teologic de la Sibiu poate fi însă explicată prin dorința de progres profesional, prin opțiunea în favoarea unei cariere intelectuale, iar, în condițiile epocii, această mobilitate socială ascendentă era posibilă mai ales prin studiile de teologie și/sau pedagogie. Interesul său pentru literatură a fost de altfel stimulat de contextul creat în Institut, de funcționarea „Societății de Lectură”, înființată și întreținută din inițiativa studenților, dar sprijinită și de profesori. În fine, profilul său frapează prin deschiderea sa în fața lumii și 73 PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE curiozitatea față de alte culturi, cea arabă sau cea chineză și cea evreiască, pe care o receptează prin textele lui Cilibi Moise. În ceea ce privește identificarea rolurilor asumate de Adam Theodor de-a lungul vieții asistăm la o evoluție. Caietele cu însemnări ne dezvăluie un tânăr în căutarea unui ghid comportamental pentru propria existență, motivat să descifreze sensul vieții. Date disparate din viața lui ca preot aduc în discuție asumarea rolului de educator al comunității. Din tentativele de disciplinare a comunității transpare un discurs nu doar pragmatic, ci și modern, care interiorizase progresele științifice ale epocii. Acest lucru este cel mai evident în discuțiile referitoare la căsătorie și rolul femeii în societate, sau mai exact, așa cum era acesta prescris de societate prin discursurile ei hegemonice. Poziționarea față de această problemă este modernă, femeia fiind privită ca o persoană cu aspirații proprii. Din această perspectivă, sunt asumate așteptările ambilor membri ai unui cuplu în interiorul relației conjugale. În fine, este necesar să menționăm implicarea sa ca actant minor într-o politică creionată de Biserica Ortodoxă pentru școlile românești și ca actant major în viața comunității al cărui comportament dorea să îl modeleze. Deși informațiile pe care le deținem sunt parcimonioase, rămânem cu sugestia că, la maturitate, Adam Theodor şi-a asumat din plin vocația clericală și a convertit-o în acțiuni concrete, cum ar fi achiziția de carte, construirea școlii și utilizarea alfabetului latin. Anexă Reviste abonate de instituție Albina Locul unde au publicat autorii preferați Albina Autorii Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Miron Romanul Albina Carpaților Albina Românească Aghiuță Adevărul Literar Adevărul Almanahul de Învățătură Alegătorul Liber Apărătorul Săteanului Arhiva Arhiva Istorică 74 Vasile Alecsandri, Constantin Negruzzi B.P. Hasdeu Ioan Slavici I.L. Caragiale Constantin Negruzzi I.L. Caragiale Rădulescu Niger A.D. Xenopol B.P. Hasdeu OMAGIU PROFESORULUI OVIDIU GHITTA Amicul Poporului Amvonul Aurora Craiovei Biserica Ortodoxă Română Biserica și Școala Binele Public Buciumul G. Dem. Teodorescu Nicolae Filimon, B.P. Hasdeu Vasile Alecsandri Bucovina Candela Claponul Columna lui Traian Convorbiri Literare Convorbiri Literare Convorbiri Convorbiri Critice Concordia Constituționalul Curierul de Iași Curierul Românesc Curierul de Ambe Sexe Dacia Literară Dacia Dâmbovița Din Moldova (Lumina) I.L. Caragiale Veronica Micle, B.P. Hasdeu Mihai Eminescu, Ioan Slavici, A.D. Xenopol, Veronica Micle, Titu Maiorescu, Dimitrie R. Rosetti, I.L. Caragiale I.L. Caragiale I.L. Caragiale Miron Romanul I.L. Caragiale Mihai Eminescu, Ioan Slavici Constantin Negruzzi, Dimitrie Bolintineanu Ioan Slavici, Constantin Negruzzi B.P. Hasdeu Nicolae Filimon, Dimitrie Bolintineanu B.P. Hasdeu, Constantin Negruzzi Deșteptarea Familia Drapelul Epoca literară Familia I.L. Caragiale I.L. Caragiale Mihai Eminescu, Veronica 75 PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE Federațiunea Foaia Diecezană Micle, B.P. Hasdeu Miron Romanul Federațiunea Foița Tribunei Foiță de Istorie și Literatură Gazeta Transilvaniei Ghimpele Ioan Slavici Titu Maiorescu Foaie Interesantă Gazeta Bucureștilor Gazeta Poporului Gazeta Săteanului Ghimpele Gura Satului I.L. Caragiale Ioan Slavici I.L. Caragiale I.L. Caragiale I.L. Caragiale, Duiliu Zamfirescu, G. Dem. Teodorescu Ioan Slavici Informațiuni Bucureștene Independența Îndreptarea Literară Literatorul Literatură și Arta Românească Lumea Veche Nicolae Filimon Duiliu Zamfirescu Veronica Micle, Duiliu Zamfirescu, Rădulescu Niger I.L. Caragiale I.L. Caragiale Luminătorul Lupta Luceafărul Magazin Istoric pentru Dacia Minerva Moftul Român Naționalul Națiunea Română Noul Curier Român I.L. Caragiale I.L. Caragiale Nicolae Bălcescu Opinia Pagini Literare Rădulescu Niger I.L. Caragiale Ioan Slavici I.L. Caragiale Nicolae Filimon I.L. Caragiale Veronica Micle Observatorul 76 OMAGIU PROFESORULUI OVIDIU GHITTA Povestea Vorbei Pruncul Român Poporul Suveran Propășirea I.L. Caragiale Revista Carpaților Revista Română Revista Nouă Revista Contemporană Românul Revista Literară Revista Copiilor Revista Literară și Științifică Românul România Viitoare România Literară Transilvania Telegraful Român I.L. Caragiale, Dimitrie Bolintineanu, G. Dem. Teodorescu România Satyrul Sămănătorul Săptămâna Speranța Vasile Alecsandri, Constantin Negruzzi, Dimitrie Bolintineanu I.L. Caragiale, Duiliu Zamfirescu G. Dem. Teodorescu B.P. Hasdeu Alexandru Vlahuță Constantin Negruzzi Ioan Slavici Steaua Dunării Traian Vasile Alecsandri B.P. Hasdeu Telegraful Român Miron Romanul, Ioan Slavici I.L. Caragiale Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Titu Maiorescu, I.L. România Liberă Speranța Șezătoarea Dimitrie Bolintineanu Vasile Alecsandri, Constantin Negruzzi George Sion, Nicolae Filimon Nicolae Filimon B.P. Hasdeu, Rădulescu Niger B.P. Hasdeu, Titu Maiorescu, I.L. Caragiale Rădulescu Niger Rădulescu Niger B.P. Hasdeu Telegraful Timpul 77 PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE Tribuna Trompeta Carpaților Tranzacțiuni Literare Tribuna Tribuna Română Trompeta Carpaților Țăranul Român Umanitatea Unirea Democratică Universul Literar Universul Vatra Viața Viața Românească Voința Națională Ziua 78 Caragiale George Sion Ioan Slavici B.P. Hasdeu Nicolae Filimon Ioan Slavici I.L. Caragiale Veronica Micle I.L. Caragiale Ioan Slavici, I.L. Caragiale Alexandru Vlahuță Ioan Slavici, I.L. Caragiale I.L. Caragiale Ioan Slavici, I.L. Caragiale ISTORIA DIN CIFRE. PROTOPOPIATUL UNIT AL LĂPUȘULUI ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA Greta Monica Miron Analiza unui protopopiat unit aflat la marginea nord-estică a diecezei, pentru a surprinde particularitățile sale, de la cele referitoare la demografie, structura socială și condițiile de trai, la cele ținând de comunicarea cu sediul episcopal și opțiunile confesionale în vremea crizei sofroniene, este ceea ce mi-am propus să conturez în textul de față. O incursiune în viața parohială, observând dinamica relațiilor dintre enoriași și preoții-parohi, practici devoționale și disciplinarea socială a credincioșilor, ar fi fost, de asemenea, interesantă, ca și structurarea relațiilor de putere în interiorul protopopiatului, între preoți și protopopi sau între preoții înșiși. Sursele pentru o atare problematică lipsesc, însă. Protopopiatul Lăpuș nu a fost unul important prin dimensiune, prin poziția sa în dieceză sau prin implicarea protopopilor în conducerea acesteia (ca vicari sau decani), printr-o relație privilegiată cu vlădicii uniți. În acest context, sursele, cele depistate până acum, nu sunt nici numeroase, nici generoase în informații. O provocare, deci. Am recurs cu precădere la izvoare generale, vizând întreaga dieceză, și anume la conscripții, nu puține în acel veac. Solicitate de Curtea vieneză sau de Guberniu, au cuprins cifre, nume și arareori un text lapidar. Dacă arată anumite stări de fapt sau ne ajută să conturăm tendințe, conscripțiile nu dezvăluie motivații ale unor decizii sau relații interumane. Sunt seci cifrele, probabil uneori incorecte, dar, totuși, servesc la construirea unei narațiuni. Reconstituirea pe baza lor a unor fragmente din istoria unui protopopiat oarecare din dieceza unită a Făgărașului este ceea ce am încercat în paginile următoare, cu convingerea că particularul contribuie la nuanțarea imaginii de ansamblu a Bisericii unite din acel veac. Dieceza investigată. Conscripții Datele oferite de conscripții diferă de autori și scopul în care au fost alcătuite. A rămas însă constant, pe parcursul întregului secol, interesul Curții vieneze, ca și al episcopilor, de a cunoaște componenta umană a Bisericii DOI: 10.26424/978-606-085-131-8.03 PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE unite (preoți și credincioși) și situația ei patrimonială (biserici și terenuri ecleziastice). Cea dintâi conscriere a diecezei, din 17331, se leagă de numele episcopului Inochentie Micu Klein, proaspăt instalat în scaunul episcopal (28 septembrie 1732); după numire, fusese preocupat de numeroasele hirotonisiri ale preoților transilvăneni de către episcopi din afara diecezei, în speță de către episcopul unit de Muncaci, Bizanczi, de Dosoftei al Maramureșului și de episcopul sârb de Arad, intervenind pe lângă Curtea vieneză pentru a stopa acțiunile acestora2. Nu surprinde, deci, interesul manifestat la începutul păstoririi sale pentru înregistrarea clerului și enoriașilor aflați sub jurisdicția sa, dând astfel în parohii, între preoții furnizori de date, un semnal că sunt în atenția lui. Pe de altă parte, deschiderea lucrărilor Dietei în februarie 1733 și constituirea comisiei imperiale însărcinate cu discutarea cererilor ierarhului unit în favoarea clerului și parohienilor săi au impulsionat alcătuirea conscripției. Comisia a cerut informații clare asupra numărului preoților români, al satelor românești și al celor mixte și al numărului familiilor românești3. Conscripția realizată de episcop (în paralel cu cea a oficialilor laici, care trebuia definitivată până la 1 septembrie) cuprinde, pe lângă aceste informații, numele și apartenența confesională a preoților (dacă sunt uniți sau ortodocși și statutul civil – dacă s-au recăsătorit sau, după expresia vremii, dacă sunt bigami). L-a interesat, deci, pe ierarh câți preoți are sub jurisdicție și câți dintre ei aveau dreptul să administreze sacramentele (cei bigami neputând oficia liturghia); numărul locuitorilor români a fost înregistrat fără diferențierea lor confesională4. În anul 1750, din dorința de a moderniza sistemul fiscal, Curtea vieneză a dispus efectuarea unei conscripții interne, alcătuite de administrația locală, în care să fie notați atât contribuabilii, cât și cei scutiți. Conscripția este una dintre cele mai complexe și complete realizate pentru Transilvania secolului al XVIII-lea, cuprinzând informații demografice, economice și Nicolae Togan, Romînii din Transilvania la 1733. Conscripția episcopului Ioan In. Klein de Sadu, Sibiu, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, 1898; Costin Feneșan, Izvoare de demografie istorică, Vol. I. Secolul al XVIII-lea. Transilvania, București, Direcția Generală a Arhivelor Statului din Republica Socialistă România, 1986, p. 102-104 (partea referitoare la protopopiatul Lăpuș). 2 Augustin Bunea, Din istoria românilor. Episcopul Ion Inochentiu Klein, Blaș, Tipografia Seminarului Arhidiecezan, 1900, p. 5-8; Zenovie Pâclișanu, „Istoria Bisericii Române Unite”, Partea I, 1697-1751, în Perspective, nr. 65-68, iulie 1994-iunie 1995, p. 233-235. 3 Zenovie Pâclișanu, op. cit., p. 239-240. 4 Nicolae Togan, „Statistica românilor din Transilvania la 1733”, în Revista Transilvania, nr. 9-10/1898, p. 171-172. 1 80 OMAGIU PROFESORULUI OVIDIU GHITTA administrativ-fiscale5. În paralel, s-a realizat și o conscripție a diecezei din inițiativa vicarului Petru Pavel Aaron, din nou pentru a avea un suport al revendicărilor sale privitoare la creșterea nivelului de trai al preoților6. Un deceniu mai târziu, în timpul mișcării sofroniene, dieceza a fost străbătută de oficiali laici, juzi ai comitatelor și protopopi pentru a strânge date în vederea partajului patrimonial dintre Biserica unită și nou instituita Biserică ortodoxă (neunită). Prin ordinul din 9 aprilie 1761, generalul Buccow dispunea efectuarea a două conscripții: una a autorităților politico-administrative și militare și o alta a protopopilor uniți, cu scopul de a înregistra populația principatului, apartenența ei confesională și situația patrimonială a Bisericii unite7. În parohiile protopopiatului Lăpuș, aceste conscripții s-au alcătuit în lunile mai și iulie. Cea din 9 mai 17618, semnată de oficiali ai comitatului și de protopopul Alexa al Lăpușului, a înregistrat sătenii pe categorii sociale și stare civilă (respectiv capi de familie și văduve); nu a lipsit, însă, componenta ecleziastică – s-a notat dacă bisericile aparțineau uniților sau celor trecuți la ortodoxie și numărul familiilor unite și neunite. Cea a protopopului, datată 10 iulie 17619, a cuprins date despre timpul construirii/renovării bisericilor, numele preoților și al capilor de familie uniți, al preoților trecuți la ortodoxie, terenurile deținute de parohie sau ocupate, „uzurpate” de posesori de teren sau de săteni (intravilane, case parohiale, capacitatea extravilanelor – arabil și fânețe). În decembrie același an, protopopul a alcătuit o conscripție focusată pe preoții uniți: statutul lor social, numărul copiilor, pe sexe, dacă trăiau împreună cu tatăl (fiind astfel „sub paterna potestate”, sau erau pe cont propriu – „sui iuris”), eclejia de care beneficiau și posesiunile cu titlu nobiliar sau ereditar10. În 12 februarie Ladislau Gyémánt, Remus Câmpeanu, Anton Dörner, Florin Mureșan (eds.), Conscripția fiscală a Transilvaniei din anul 1750. Vol. 1. Descrierea localităților conscrise. Partea I. București, Editura Enciclopedică, 2009, passim. Pentru instrucțiunile de efectuare a conscripției, problematica înregistrată și analiza datelor statistice, vezi Studiul introductiv, p. XI- LXXIII. 6 Pentru geneza acestei conscripții, ca și pentru alte izvoare demografice ale secolului al XVIII-lea, vezi Costin Feneșan, op. cit., passim. 7 Ibidem, p. 12. 8 Schema Contribuentium Valachorum in Principatu Tranniae iuxta statul et confrontationem Anni Militaris 1761 in Comitatul Szolnok Interiori, Processu Superiori Sub perceptoratu Regii Perceptoris Alexandri Kászoni, Rogoz, 9 mai 1761, Magyar Országos Levéltár (în continuare MOL), F71. Commissio Aulica, rola 30379, p. 205-206. 9 Conscriptio Districtus Archidiaconalis Olah Laposiensis in Comitatu Szolnok Interiori, adresată episcopului P.P. Aaron, datată Lăpuș, 10 iulie 1761, Ibidem, p. 106-112. 10 Consignatio Laposiensis Incliti Comitatus Szolnok Interioris, Processus Laposiensis Extradata, Lapos districtus Archidiaconalis, 18 decembrie 1761, Ibidem, p. 114-120. 5 81 PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE 1762, se înregistrase din nou numele capilor de familie uniți, statutul lor social și numărul membrilor familiilor, datele la care bisericile fuseseră preluate de neuniți (acolo unde era cazul) și terenurile și casele parohiale aparținând Bisericii unite11. Într-un Extractus summarius, alcătuit în aceeași zi, s-au înregistrat în plus preoții și familiile neunite12. În decurs de mai puțin de un an deci, se realizaseră patru conscripții în protopopiatul Lăpușului (ca, de altfel, în toate protopopiatele, variind ușor doar datele la care au fost alcătuite). Nu știm maniera de lucru a conscriptorilor: vor fi mers din sat în sat sau i-au chemat la ei pe juzi și pe preoții uniți pentru a le furniza informațiile necesare? Probabil s-a recurs la ambele metode. Reproducerea cu fidelitate, cu bună credință a informațiilor a fost asumată și subliniată de semnatarii lor. Protopopul Alexa arăta în încheierea investigației sale că este demnă de încredere, deoarece a scris ceea ce s-a relatat în fața lui („[…] ex fide digna eorum relatione coram me exstitit”13). La fel, conscripțiile laice au fost cosemnate de protopopul unit; în cea din februarie 1762 se arăta, textual, că a fost alcătuită în prezența protopopului unit și a preoților parohi, punctându-se astfel cooperarea celor direct vizați de document. Scopul principal al acestor conscripții este evident: cuantificarea situației umane și patrimoniale a Bisericii unite, pentru a putea fi sprijinită și întărită în anii următori. Înregistrarea numărului uniților era importantă pentru atribuirea bisericilor, iar rămânerea preoților uniți în parohii, stimulată de folosința asupra terenului parohial, era o premisă pentru atragerea de noi credincioși la unire. Aceste tipuri de informații au făcut și obiectul conscripțiilor din primii ani de după mișcarea sofroniană, solicitate de Curtea vieneză sau de Guberniu pentru a observa dinamica între cele două denominațiuni, unită și ortodoxă. Decretul emis de Curtea imperială în 20 iunie 1765, prin care se Investigatio Valachorum Graeci Ritus Unitorum Templorumque concessorum et horum beneficiorum cum Domibus Parochialibus, Agrorum foenetorumque ad easdem pertinentium in I[nclitu] Co[mi]t[a]tu Interiori Szolnok, Processuque Laposiensi reperibilium, Suciu de Jos, 12 februarie 1762, semnată de Stephan Racz, vicejude al comitatului, Franciscus Bomis, comisar al cercului Lăpuș și protopopul Alexa, Ibidem, p. 192-201. 12 Extractus Summarius ex Investigationis in I[nclitu] Co[mi]t[a]tu Szolnok Interiori, Unitorum et Non Unitorum Poparum et Laicorum Familiorum, Templorumque concessorum et horum beneficiorum cum Domibus Parochialibus reperibilium, Ibidem, p. 202-203. Acest Extractus Summarius a fost preluat și semnat și de generalul Buccow; a fost publicat de Virgil Ciobanu, „Statistica romînilor ardeleni din anii 1760-1762”, în Anuarul Institutului de Istorie Națională, III, 1924-1925, Cluj, 1926, p. 616-700; parohiile cuprinse în protopopiatul Lăpuș sunt la p. 658-659. 13 MOL, F 71 Commissio Aulica, rola 30379, p. 112. 11 82 OMAGIU PROFESORULUI OVIDIU GHITTA legifera o cerință de la începuturile unirii, și anume ca preoții uniți să se bucure de aceleași venituri ca și cei romano-catolici, a stat la baza conscripției din acel an. Vlădicul Atanasie Rednic cerea efectuarea ei (prin circulara din 3 septembrie 1765) pentru a avea o imagine clară, actualizată asupra preoților și mijloacelor lor de subzistență, care să îl ducă spre propuneri concrete de îmbunătățire a nivelului lor de trai. Un an mai târziu, pregătirile pentru preconizata vizită a împăratului Iosif al II-lea în Transilvania au generat noi conscripții legate de dorința lui Andreas Hadik, generalul comandant al Transilvaniei și președintele Guberniului, de a înregistra populația principatului14. Astfel, în 1766, confesiunile evanghelică, reformată, unitariană și ortodoxă au alcătuit propriile conscripții15, cea a diecezei neunite transilvane înregistrând protopopiatele, parohiile și numărul „sufletelor” pe sexe, bărbați și femei16. În anul următor, 1767, atât Biserica ortodoxă, cât și cea unită au realizat câte o conscripție, din nou, la cererea autorităților laice. Cea a Bisericii neunite a surprins procesul de instituționalizare a ortodoxiei, mai precis distribuția preoților în parohii17. A cuprins deci preoții (cu nume și prenume) activi și inactivi („fungentium et non fungentium”), pe protopopiate, locul nașterii, parohiile pentru care au fost confirmați sau în care, neconfirmați fiind, trăiau. Cea a Bisericii unite a fost în acord cu scopul principal urmărit de comanditarul ei, Curtea vieneză – consolidarea unirii18. S-a urmărit progresul unirii în raport cu anul 1761, tabelele comparative, cronologic, dar și confesional (s-a notat numărul uniților și al neuniților), dezvăluind presiunea care s-a pus de puterea laică pe clerul unit pentru a recupera din teritoriul pierdut. În același scop, de a stimula perseverența în unire și, mai cu seamă, revenirea la Biserica unită, s-a consemnat (ca și în anul 1765) și patrimoniul material al acesteia: biserici și terenuri parohiale existente, dar și cele potențiale (pământuri posibil de desemnat – fie din cel sătesc, fie din cel al stăpânilor de pământ) Daniel Dumitran, Ana Dumitran, Florean Adrian Laslo (eds.), Biserica românească din Transilvania în izvoarele statistice ale anului 1767, Alba Iulia, Altip, 2009, p. 11. 15 Ambrus Miskolczy, Árpád E. Varga, Jozefinizmus Tündérországban. Erdély történeti demográfiájának forrásai a XVIII. szászad második felében (Iosefinismul în Țara Zânelor. Izvoarele demografiei istorice transilvane din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea), Vol. II. Felekezeti összeírások 1750-1780 (Recensăminte confesionale 1750-1780), Csíkszereda, Pro-Print, 2013, p. 191-211. 16 Conscripția Eparhii legii grecești neunite în Ardeal la anul 1766, în Ioan N. Beju, Keith Hitchins, Biserica ortodoxă română în secolul XVIII. Conscripții. Statistici, Sibiu, Urbana, 1991, p. 510-551. 17 Ioan N. Beju, Keith Hitchins, op. cit., p. 535. 18 Pentru geneza conscripției Bisericii unite din 1767, vezi Daniel Dumitran, Ana Dumitran, Florean Adrian Laslo (eds.), op. cit., p. 13. 14 83 PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE sau partajate cu preoții neuniți sau ai altor confesiuni19. Episcopul a pus accent în corespondența cu protopopii pe înregistrarea cu acuratețe a terenurilor parohiale, argumentând că acestea ar putea să intereseze cu precădere puterea laică. În siajul unei practici de decenii, Curtea vieneză și episcopul Ioan Bob au solicitat din nou preoților uniți realizarea de conscripții referitoare la terenurile parohiale și împărțirea lor între preoți, o noutate fiind acum și însoțirea lor de acte doveditoare asupra proprietății, semn că simpla mărturie nu mai era suficientă, că se avea în vedere și o posibilă acțiune juridică pentru recuperarea lor. O astfel de conscripție a fost cerută în 1785, vlădicul solicitând în plus semnalarea terenurilor „uzurpate”, bazându-se pe o prevedere din decretul imperial din 5 octombrie 1782, care interzicea înstrăinarea sau ocuparea abuzivă a proprietăților bisericești. Pare însă că preoții și protopopii nu mai reacționau la atare cereri (nu mai aveau încredere în conscripții?), deoarece nu se păstrează decât puține astfel de tabele, o parte dintre ele incomplete, cu informații succinte. E posibil, însă, și să se fi pierdut. O nouă înregistrare a numărului preoților și credincioșilor uniți s-a efectuat în anii 1787-1788, în vederea punerii în aplicare a deciziei imperiale de reducere a numărului parohiilor20. De ce s-au cerut la distanță de doar doi ani conscripții aproape identice? Poate pentru că, așa cum am văzut, datele furnizate în 1785 erau parțiale și succinte sau pentru că, în viziunea puterii laice, continua monitorizare a parohiilor/protopopiatelor făcea parte din îndatoririle clerului local. O statistică completă privitoare la Biserica unită – preoți, credincioși, patrimoniu – s-a realizat în 1811, ca urmare a tentativei de reorganizare administrativă a diecezei21. Numărul preoților și credincioșilor uniți și situația eclejiei au fost, deci, în permanență, pe parcursul secolului, în atenția suveranilor habsburgi și a episcopilor uniți. Din rațiuni diverse, fiscale, administrative, confesionale, s-au cerut informații similare, semn, cred, al unei birocratizări care a coborât la nivel local, asociată dorinței de a surprinde situațiile particulare concrete în dinamica lor. Conscripțiilor administrației laice, episcopii le-au asociat pe cele proprii (1733, 1750, 1761,1785), preoții și protopopii fiind actanții lor principali, ca furnizori de date de la fața locului. De sârguința, priceperea și onestitatea lor a depins volumul și precizia Ibidem, p. 110-208. Daniel Dumitran, Un timp al reformelor. Biserica greco-catolică din Transilvania sub conducerea episcopului Ioan Bob (1782-1830), Cluj-Napoca, Argonaut, 2007, p. 168-175. Tabelul cumulativ al conscripției din 1788, pe comitate și districte, în Ibidem, p. 345, Anexa 1. 21 Ibidem, p. 174-175, 346-352. 19 20 84 OMAGIU PROFESORULUI OVIDIU GHITTA datelor. Pe acestea le-am avut în vedere sau pe cele contrasemnate de protopopul locului, deoarece exprimă imaginea pe care clerul local a creat-o asupra lui însuși22. Protopopiatul Lăpuș. Pământul și locuitorii Condițiile de trai din satele protopopiatului au depins, firește, de geografia lui, descrierea din conscripția anului 1750 ajutându-ne să înțelegem mai bine cifrele. Potrivit acesteia, protopopiatul era așezat într-o zonă cu terenuri muntoase, abrupte, adesea infertile, iar puținele părți plate erau mlăștinoase sau inundabile și, prin urmare, uneori mai neproductive decât cele muntoase. Terenurile arabile au fost deci puține, greu de gunoiat din cauza situării lor în pantă, astfel că torenții spălau îngrășământul, dificil de lucrat; adesea trebuiau arate cu câte șase sau opt boi și aveau o productivitate redusă. Unele terenuri erau bune doar pentru cultura ovăzului23. Cele mai fertile pământuri din protopopiat se aflau la Rohia, Suciu de Jos (pe lângă faptul că sătenii se puteau întreține din roadele pământului, aveau și păduri din abundență pentru nevoile lemnăritului propriu și pășuni suficiente)24, Dumbrava, Larga și Suciu de Sus25. Puținătatea terenului arabil era compensată în unele sate cu pășuni și păduri suficiente sau chiar „din abundență”26; nu aveau îndeajuns nici păduri și nici pășuni Dobricu Lăpușului (avea doar tufăriș și cum loc de pășunat era Excepție fac datele preluate din conscripția fiscală a anului 1750, referitoare la cadrul natural al satelor din protopopiat. 23 În general, la o câblă de semănătură de grâu se obțineau cinci clăi, iar dintr-o claie secerată, o mierță și jumătate de grăunțe. La ovăz, o câblă de semănătură dădea de cele mai multe ori patru clăi și o claie treierată două mierțe de grăunțe, Ladislau Gyémánt, Remus Câmpeanu et alii, op. cit., p. 1068, 1069-1070, 1110-1112, 1117-1120, 1123-1124, 1129-1130, 1133-1134, 1141-1142, 1153-1154, 1162-1163, 1166-1171, 1208-1209, 1219-1220, 1223-1225, 1244-1246, 1255-1256, 1268-1270. 24 Dintr-o câblă de grâu se obțineau șase clăi, fiecare dând două mierțe de grăunțe, Ibidem, p. 1224-1225. 25 De pe ogoarele acestor sate se obțineau dintr-o câblă de grâu șase clăi, fiecare dând câte o mierță și jumătate de grăunțe, Ibidem, p. 1133-1134, 1166-1167, 1245-1246. 26 Aveau păduri și pășuni suficiente: Costeni (atât pentru construcții, cât și pentru foc), Lăpuș, Libotin, Rogoz, Suciu de Jos, Suciu de Sus, Târgu Lăpuș, Vălenii Lăpușului (păduri de fag); aveau doar păduri suficiente pentru lemnul de foc: Cufoaia (păduri de fag), Dumbrava, Fântânele, Groșii Țibleșului, Peteritea, Dămăcușeni; la Inău, de asemenea, pădurile de fag pentru nevoile de foc erau din abundență; din belșug aveau păduri Larga, Răzoare și Rohia, Ibidem, p. 1111-1112, 1117-1118, 1123-1124, 1133-1134, 1141-1142, 1153-1154, 1162-1163, 1168-1171, 1208-1209, 1223-1224, 1244-1246, 1255-1256, 1268-1269. 22 85 PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE suficient doar în partea de sus a satului, pășunau și pe teritoriile satelor vecine, Costeni și Stoiceni) și Vima Mare. În satul din urmă, pădurile nu ajungeau nici pentru lemne de foc și pășunau pe terenul satului vecin, Vima Mică, dând în schimb mână de lucru și bani27. În general, acolo unde pășunile și pădurile erau neîndestulătoare, erau arendate terenuri din satele învecinate. În satele în care locuitorilor nu le ajungeau grânele pentru traiul zilnic, trebuiau să le procure din alte părți28. O sursă de venit a fost transportul sării, o dată pe an, de la Ocna Dej la depozitul de la Șimleu29, chiar dacă distanța străbătută era uneori destul de mare (cei din Borcut, Cufoaia și Târgu Lăpuș, de exemplu, aveau de parcurs 20 de mile dus-întors). Își procurau cele necesare și prin vânzarea animalelor la târgurile din Dej, Reteag, Gherla și Târgu Lăpuș sau a unor „mărunțișuri” („minutias”) – ouă, unt, păsări (găini, gâște), pânză – la târgul din Baia Sprie30, cu plata vămii; cei din Lăpuș își asigurau existența, potrivit conscriptorilor, din vânzarea de scânduri, fie în provincie, fie în afara ei, plătind vamă, cei din Cupșeni și Libotin munceau în minele din Cavnic, sătenii din Groșii Țibleșului vindeau vase fabricate din lemn de pin, iar cei din Târgu Lăpuș ajutau la transportul (dusul și adusul) mărfurilor negustorilor. Conscripția dezvăluie o lume diversă, care trăia din cărăușie, lemnărit, negustorie, minerit și, mai puțin, în funcție de cât le permitea pământul, din agricultură. Câți erau și ce statut social aveau locuitorii? Numărul enoriașilor a fost, după cum am văzut, constant în atenția conscriptorilor. Și, cu toate acestea, o evaluare statistică pe tot parcursul secolului este dificilă, deoarece, elaborate cu scopuri diferite, de entități distincte, conscripțiile înregistrează numărul familiilor, altădată al persoanelor („sufletelor” – în În schimbul pășunatului în Vima Mică, sătenii din Vima Mare au dat contelui Ádám Teleki de Sic 90 de lucrători pentru muncile de vară la curia lui din Luminișu și doi florini renani; pentru permisiunea de a pășuna și lemnări în teritoriul aparținând satului Bârsăuța, se dădeau urmașilor contelui Nicolae Teleki 20 de cosași anual și o taxă în bani, Ibidem, p. 1269-1270. 28 A fost cazul celor din Boiereni, Borcut, Cufoaia, Dobricu Lăpușului, Dumbrava, Groșii Țibleșului, Inău, Libotin, Peteritea, Rogoz și Suciu de Sus, Ibidem, p. 1068-1070, 1117-1118, 1129-1130, 1133-1134, 1153-1154, 1162-1163, 1170-1171, 1208-1209, 1223-1224, 1245-1246. 29 Au practicat cărăușia sării sătenii din Boiereni, Borcut, Coroieni, Cufoaia, Dumbrava, Fântânele, Inău, Rohia și Târgu Lăpuș, Ibidem, p. 1068-1070, 1110-1111, 1117-1118, 1133-1134, 1141-1142, 1162-1163, 1224-1225, 1255-1256. 30 Referiri despre desfacerea unor produse la târgul din Baia Sprie găsim pentru satele Borcut, Cufoaia, Dobricu Lăpușului, Dumbrava, Fântânele, Inău, Peteritea și Răzoare, Ibidem, p. 1069-1070, 1117-1118, 1129-1130, 1133-1134, 1141-1142, 1162-1163, 1208-1209, 1219-1220. 27 86 OMAGIU PROFESORULUI OVIDIU GHITTA 1750), în timp ce statisticile confesionale din anii 1767 și 1779 surprind doar numărul familiilor sau sufletelor unite sau ortodoxe, după caz. Ca atare, rămân două conscripții care cuprind familiile din satele protopopiatului nediferențiate confesional, cea din 1733 și cea din 1761. Conscripția inochentiană din 1733 dezvăluie un protopopiat cu sate mici, cele mai multe având până în 30 de familii31, iar cea buccowiană indică o populație de două până la trei ori mai numeroasă în unele sate decât cu trei decenii mai devreme. În total, în cele 26 de parohii înregistrate în 1733, erau 993 de familii, iar în conscripția din 1762, în 24 de parohii erau 1.997 de familii. Este puțin probabil să fi crescut atât de mult numărul populației în acest scurt interval și, cum conscripția anului 1750 indică un număr de locuitori mai apropiat de cel din 1761/1762, se pare că defecțiunea/subînregistrarea majoră a fost în 1733. De ce, în lipsa altor informații, e greu de lămurit. Fie s-a înregistrat doar numărul familiilor unite (deși interesul comisiei și al episcopului, după cum am văzut, era să cunoască numărul tuturor familiilor românești), fie au fost omise anumite categorii sociale (de pildă, cei fără domiciliu stabil, „vagi”). Nu omitem însă nici supraînregistrarea din anii următori, deoarece creșterea spectaculoasă, de la un deceniu la altul, este improbabilă. În Suciu de Sus, de exemplu, în 1750 erau 386 de suflete (aproximativ 77 de familii, dacă împărțim la o medie de cinci membri de familie), iar în 1762 - 127 de familii; la Groșii Țibleșului, la fel, de la aproximativ 40 de familii în 1750, s-a ajuns la 93 în 1762 și exemplele, care pun sub semnul întrebării acuratețea informațiilor, pot continua. O comparație cu evoluția demografică din Imperiul Habsburgic pe o secvență temporală mai largă, 1786-1857, arată că în teritoriile Coroanei austriece creșterea a fost de puțin peste 58%, iar în regatul Ungariei de 51%; cea mai mare rată de creștere, de 71,4%, s-a înregistrat în Boemia (grație și incipientei industrializări). Date mai târzii referitoare la Transilvania arată că între 1869-1910 creșterea demografică a atins 24,4%32. Ca atare, creșteri de populație de 30-40% într-un deceniu sunt dificil de explicat (în lipsa unor colonizări masive, de exemplu). O constantă, însă, în toate cele trei conscripții, este ierarhia celor mai populate sate și a celor mai mici. Astfel, Lăpușul, Rogozul și Vima Mare s-au situat pe primele locuri în 1733, urmate de Suciu de Sus, Boiereni și Ungureni33 (fig. 1). La Costin Feneșan, op. cit., p. 102-104. Heimold Helczmanovski, „Austria-Hungary”, în Robert Lee (ed.), European Demography and Economic Growth, London, Routledge, 1979, p. 11-12. 33 Lăpuș (1733 – 32 de familii, 1750 – 809 suflete, 1761/1762 – 233/236 familii), Rogoz (1733 – 66 de familii, 1750 – 557 de suflete, 1761/1762 – 166 familii), Vima Mare (1733 – 60 de familii, 1750 – 700 de suflete, 1761/1762 – 166 de familii). 31 32 87 PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE polul opus, cele mai mici sate ca număr de locuitori au fost Dămăcușeni (un sat mixt etnic), Costeni și Larga. Fig. 1 Cei mai mulți locuitori ai protopopiatului erau țărani iobagi, dar ceea ce distinge acest protopopiat, potrivit conscripției din mai 1761, este numărul mare al familiilor nobiliare (415 capi de familie și 52 de văduve, mulți, probabil, nobili de o sesie)34 (fig. 2). Văduvele reprezentau 6,97% din populație, cu o pondere mai mare în rândul inquilinilor (jeleri) și al celor fără domiciliu stabil, deci al categoriilor cu un nivel de trai mai precar35. Chiar dacă e posibil ca cifrele să nu fie întotdeauna corecte (sumele, de exemplu, sunt uneori greșite)36, Structura socială, potrivit acelei conscripții, este următoarea: nobili – 415 capi de familie și 52 de văduve, libertini – 15 capi de familie și 2 văduve, iobagi – 1.002 capi de familie și 98 de văduve, inquilini – 47 capi de familie și 10 văduve, vagi – 81 de capi de familie și 15 văduve. În total sunt înregistrați 1.560 capi de familie și 117 văduve, MOL, F71. Commissio Aulica, rola 30379, p. 205-206. 35 Procentajul văduvelor pe categorii sociale: nobili – 11,13%; libertini – 11,76%; iobagi – 8,90%; inquilini – 17,54%; vagi – 15,62%, Ibidem. 36 Cifrele reprezentând totalul locuitorilor sunt greșite: la Suciu de Sus, suma din conscripție, greșită, este 119, corectă – 123; la Lăpuș, suma din conscripție este 236, corect – 227; la Rogoz, suma din conscripție este 159, corect – 160, iar la Poiana Porcului, suma din conscripție este 90, cea corectă – 87. În graficul din Fig. nr. 3 am dat sumele corecte. Este posibil, deci, ca și sumele intermediare, cele referitoare la numărul capilor de familie și 34 88 OMAGIU PROFESORULUI OVIDIU GHITTA diferența de structură socială față de alte comitate este evidentă. În comitatul Dăbâca, de exemplu, potrivit acelorași conscripții, rareori se întâlnește câte o familie nobiliară: în parohiile protopopiatului Copru nu era niciuna, iar în cele ale protopopiatului Jucu, cu 196 de sate în 1750 (de aproximativ patru ori mai mare, deci), întins în comitatele Cluj și Dăbâca37, numărul nobililor, capi de familie și văduve, era de 35 (cei mai mulți, 12, la Cubleșu Someșan)38. Este de remarcat faptul că familiile nobiliare au fost concentrate în doar 10 parohii, aflate atât în partea de sud, sud-est a protopopiatului (Boiereni, Rohia, Suciu de Sus), cât și la nord-nord-est de Târgu Lăpuș (Rogoz, Lăpuș, Groșii Țibleșului și, cel mai în nord – Ungureni)39 (fig. 2). În aceste parohii, mai populate, unirea s-a menținut, chiar fragil, și după mișcarea sofroniană, ceea ce explică de ce, dintre familiile perseverente în unire, cele nobiliare au predominat40. Fig. 2 al văduvelor pe diferite categorii sociale, să fie, și ele, parțial, greșite, MOL, F71. Commissio Aulica, rola 30379, p. 205-206. 37 În 1750 avea 196 de sate, deci era de aproape patru ori mai mare, unele cu o populație în jur de 700 de suflete, Costin Feneșan, op. cit., p. 281-284. 38 Greta Monica Miron, Viață parohială și diversitate confesională în Transilvania secolului al XVIII-lea. Studiu de caz: uniți și ortodocși din comitatul Dăbâca, Cluj-Napoca, Mega, 2015, p. 227-287; Eadem, Biserica greco-catolică din comitatul Cluj în secolul al XVIII-lea, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2007, p. 244-280. 39 Nu sunt cuprinse în conscripție parohiile Coroieni și Vima Mare. 40 Potrivit investigației din februarie 1762, laicii care au stăruit în unire au fost, din punctul de vedere al statutului social: nobili (90), iobagi (31) și inquilini (10), MOL, F71. Commissio Aulica, p. 202-203. 89 PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE Nobilii erau legați de bisericile pe care le ctitoriseră sau îngrijiseră, iar unii dintre ei și-au dorit ca, în virtutea statutului lor, să aibă în biserică, fizic vorbind, un loc preeminent. În spațiul bisericii și în timpul evenimentelor religioase, statutul lor nobiliar trebuia afirmat/recunoscut. Familiile Pop și Pașca din Lăpuș (care se regăsesc în listele cu cei perseverenți în unire, cea dintâi din iulie 1761 și a doua în februarie 1762) se aflaseră în dispută cu privire la „șederea înainte” în biserică și la mesele organizate cu prilejul praznicelor. În consecință, ceruseră medierea episcopului Ioan Bob, aflat în vizitație canonică în 1798, care însă, refuzând să soluționeze problema în favoarea uneia sau alteia dintre familii, a abordat-o în cheie moralizatoare – apropierea de Dumnezeu nu este una fizică, în spațiul bisericii, ci una sufletească – prin evlavie și fapte bune; în privința praznicelor, recomanda ca acestea să treacă din spațiul public în cel privat, după un obicei răspândit „în toată țara”41. Dintre nobili s-a ridicat și o parte a preoților. Clerul local. Protopopi și preoți Menționat în conscripții din 1733 până în 1811 cu același nume, Lăpuș, cu cele în jur de 27 de parohii ale sale, a fost în prima jumătate a secolului între protopopiatele restrânse ale diecezei42, ceea ce a făcut să se adapteze ușor după 1760 la inițiativele Curții vieneze de restrângere/ diminuare a protopopiatelor mari. Fusese reprezentat de protopopul Matei al Lăpușului la sinoadele în care s-a discutat unirea cu Biserica Romei (1698 și 1700); un alt protopop, Grigore, era menționat în conscripția anului 1733, iar Alexa Pop/Laposi condusese protopopiatul vreo 30 de ani (aproximativ 1739-1770), fiind unul dintre protopopii cu cea mai îndelungată carieră din acele decenii43. Păstorise în timpul mișcărilor pro ortodoxe ale călugărilor Visarion Sarai și Sofronie din Cioara. În urma celei dintâi, în 21 mai 1745, la solicitarea protectorului unirii David Mariaffi de Maxa, protopopul Alexa semnase alături de alți 16 protopopi din zonă, la Gherla, în fața vicarului de Jucu, o declarație de fidelitate în unire, prin care accepta cele patru puncte florentine și se angaja să persevereze în unire44. Proporțiile mișcării Daniel Dumitran, op. cit., p. 195. Pentru ierarhia protopopiatelor în funcție de numărul de parohii, potrivit conscripțiilor din 1733 și 1750, vezi Greta Monica Miron, „...scoale-te, du-te, propoveduește”. Biserica greco-catolică din Transilvania. Cler și enoriași (1697-1782), Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2004, p. 120-121. 43 Ibidem, p. 152. 44 Vezi textul declarației în Greta Monica Miron, Biserica greco-catolică din comitatul Cluj, p. 60-61, nota 6. 41 42 90 OMAGIU PROFESORULUI OVIDIU GHITTA ortodoxe din această parte a diecezei nu transpar din documentele cunoscute până acum, fiindcă atitudinea protectorului unirii a fost una reactivă sau asiguratorie. Protopopul Alexa trecuse și prin mișcarea lui Sofronie, asistând la defecțiunea majorității enoriașilor săi, ca și a credincioșilor din protopopiat, iar pentru stăruința sa în unire s-a aflat în anii 1769 și 1770 pe lista beneficiarilor ajutorului oferit de împărăteasă (12 florini pe an)45. Din anii 1762-1763, episcopul numise un inspector pentru administrarea protopopiatului, însă și Alexa a continuat să îndeplinească anumite atribuții (recomandarea unor preoți, de exemplu)46. Despre viața sa privată ne dezvăluie puțin conscripția din decembrie 1761: era nobil și avea atunci două fete și patru băieți, dintre care doar o fată era căsătorită; poseda cu titlu nobiliar o casă și teren și trăia în aceeași gospodărie cu o văduvă, nobilă la rându-i, cu siguranță membră a familiei (Anexa 1). Relația sa cu credincioșii sau cu episcopia ne scapă din cauza lipsei documentelor. Știm doar, recurgând la cifre, că sătenii din protopopiat nu și-au plătit la timp darea în natură și bani către episcopie, cu titlul de „pominoace”: în 1754, restanțele la plata acestora se ridicau la 804 florini, o sumă mare, dacă avem în vedere că protopopul vecin al Someș Odorheiului avea o restanță de dări și pominoace de 325 de florini. Nu au putut să plătească? Nu au vrut? Nu a fost protopopul suficient de persuasiv, de stăruitor? Aceasta din urmă a fost problema în viziunea episcopului care pusese presiune asupra lui, trimițându-l pe protopopul de Jucu, Ianoș Timandi, în zonă, pentru a recupera sumele restante: „Așijdere trecând la Lăpuș vei admonălui într-același chip pe C[institul] protopop Alexie la carele să află reștanții de dăjdii 161, iară de pominoace 804 florini”47. Nu fusese nici generos în informații în conscripțiile pe care le-a alcătuit (1750, 1761): dacă alți protopopi au dat detalii cu privire la nemulțumirile și doleanțele preoților sau au surprins, chiar fugar, atmosfera din sate în anii mișcării sofroniene, protopopul s-a rezumat la a furniza, pe scurt, în formule stereotipe, informațiile cerute. Și cea din 1767 a fost completată doar parțial, lipsind datele din rubricile referitoare la: consacrarea/binecuvântarea preoților (de cine și unde), la numărul credincioșilor neuniți din satele protopopiatului și al „sufletelor” unite (consemnându-se doar numărul familiilor). E posibil, însă, ca, după numirea unui inspector al protopoIbidem, p. 472, Anexa nr. V. Ibidem, p. 156. 47 Apud Augustin Bunea, Episcopii Petru Paul Aron și Dionisiu Novacovici sau istoria românilor transilvăneni de la 1751 până la 1764, Blaj, Tipografia Seminarului Archiedecisan, 1902, p. 376-377, nota 4. 45 46 91 PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE piatului, să nu mai fi fost el responsabil cu alcătuirea conscripțiilor. Oricum, și următorul inspector, protopopul de Coaș, Simion Bran, numit în 12 iulie 1785, fusese la fel de succint în informațiile cerute pentru conscripția din acel an48. Indiferența inspectorilor și, implicit, a preoților față de aceste activități pare să se fi cronicizat în această parte de dieceză. În ceea ce privește preoții protopopiatului, numărul lor mare la 1733 arată că preoția a fost atractivă în această zonă. Erau parohii cu câte șapte preoți (Lăpușul și Rogozul, dintre care câte unul în fiecare parohie era neunit și bigam), cu patru (Libotin, o parohie cu doar 38 de familii, dar doi dintre ei erau bigami) sau trei preoți (Borcut). Trei sate (Costeni, Dămăcușeni și Larga) nu aveau preot. În total au fost înregistrați 52 de preoți, dintre care șase erau neuniți, doi dintre ei bigami și alți șapte uniți, bigami. Practic, numărul preoților uniți cu drept de a oficia liturghia era 39 (fig. 3). Fig. 3 În 1750 a scăzut sensibil numărul preoților conscriși și pentru că cei bigami și cei supranumerari nu au mai fost înregistrați. A crescut, însă, față de 1733, numărul satelor fără preoți (de la trei la șapte, surprinzătoare fiind situarea între acestea a Libotinului49). Numărul mare al preoților înregistrați Daniel Dumitran, op. cit., p. 169, 311. Rămăseseră fără preoți cele trei parohii înregistrate ca atare și în 1733: Costeni, Dămăcușeni și Larga, cărora li s-au alăturat Inău, Stoiceni, Libotin și Poiana Botizului. 48 49 92 OMAGIU PROFESORULUI OVIDIU GHITTA în decembrie 1761 (48) ține, cred, de puterea de persuasiune a protopopului, semnatarul acelui tabel, de dorința lui de a evidenția că, cel puțin la nivelul parohilor, unirea nu era fragilă. Odată cu instituționalizarea Bisericii ortodoxe și numirea de preoți neuniți în parohii, preoții uniți s-au împuținat; rămași fără credincioși, unii se vor fi retras din funcție. Tendința descrescătoare s-a menținut până în primul deceniu al secolului al XIX-lea, când regula a fost un preot de parohie, cu excepția parohiilor mari, cu două biserici (Lăpușul a fost una dintre ele). Același tabel din decembrie dezvăluie și statutul social al preoților, 30 iobagi și 18 nobili. Dintre primii, doar 11 beneficiau de case sau/și teren ecleziastic, iar nobilii aveau fie case și terenuri proprii, fie doar case, fie nu aveau nicio posesiune cu titlu nobiliar (cei doi preoți din Târgu Lăpuș, Matei din Dumbrăveni și Iuon Demian din Rogoz). Cel mai înstărit pare să fi fost Nicolai din Groșii Țibleșului (avea un fânaț mai generos decât alții, de șapte care de fân, și jumătate din veniturile unei mori - Anexa nr. 1). O privire fugară asupra familiilor lor arată că media copiilor era de 4,26 pe familie, cu o ușoară preeminență a băieților (92 de fete și 117 băieți). Este mai mare decât media pe comitatele Dăbâca (3,4) și Cluj (4) unde, de asemenea, băieții erau mai numeroși50. Familia cea mai numeroasă o avea atunci preotul Ion Roșca din Rogoz, cu nouă copii (cinci fete și patru băieți); nu trebuie să-i fi fost ușor nici popii Cozma din Răzoare cu opt fete, din care reușise să mărite șase; unul dintre gineri, fiul celuilalt preot din sat, Ștefan, aspira și el la preoție, astfel că în 1766 protopopul Alexa îl recomanda episcopului Atanasie Rednic pentru parohia Dămăcușeni. Protopopul arăta în recomandare că tânărul provenea dintr-o familie de preoți: „[…] că socru-său popa Cozma îi tare bătrân, iară tată-său, popa Ștefan, au răpăusat”51. În 1767, parohia era fără preot unit, semn că nu fusese numit. Rămâne însă ideea potrivit căreia preoția era o șansă pentru un tânăr de a-și susține familia; folosința terenurilor ecleziastice îl putea ajuta. O miză pentru fortificarea unirii? Terenuri bisericești Înzestrarea parohiilor cu terenuri ecleziastice a fost o preocupare permanentă a episcopilor uniți care au cerut în repetate rânduri Curții vieneze ajutor în acest sens. Faptul că, așa cum am văzut, eclejiile au fost permanent Greta Monica Miron, Viață parohială, p. 55. Arhivele Naționale ale României, Serviciul Județean Alba, Fond Mitropolia unită Blaj. Acte inventariate, nr. 17, 18/1766; Greta Monica Miron, Biserica greco-catolică din Transilvania, p. 473. 50 51 93 PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE inventariate în conscripții reflectă, foarte clar, această preocupare exprimată în decretul din 9 septembrie 1743, care stipula obligația de a se acorda preoților uniți intravilane, porțiuni canonice și capeții, în funcție de natura terenului. Capacitatea porțiunii canonice a fost stabilită la arabil de nouă câble și fânaț de cinci care, pentru ca în 1759 să fie mărită la arabil de 20 de câble și fânaț de 15 care (atinsă în puține din parohiile diecezei)52. Dotarea parohiilor cu eclejie suficientă pentru traiul zilnic le asigura preoților uniți independență față de capriciile posesorilor satelor și de abuzurile sau neglijența sătenilor, vizibile în cazurile în care lipsa terenului sau puținătatea lui era suplinită de către credincioși cu o dare în grâne sau/și bani – „solutio”, în varianta latinească din documente. În plus, pământul bisericesc le dădea preoților și un sentiment de protecție (oferită atât de Curtea vieneză, cât și de ierarhia bisericească unită) și de diferențiere față de cei de rând. Privilegierea clerului unit prin posesiunea asupra terenurilor parohiale a fost foarte clară în contextul partajului patrimonial între Biserica unită și Biserica ortodoxă nou înființată după mișcarea călugărului Sofronie din Cioara. Curtea vieneză a încercat să-i stimuleze pe preoți să persevereze în unire decretând că, chiar și în parohiile în care nu mai aveau niciun enoriaș, rămâneau în posesia terenului parohial. Din a doua jumătate a secolului, însă, din deceniul al șaptelea cu precădere, a început să se vehiculeze ideea plății în bani a preoților, în acord cu diversificarea posibilităților de formare a lor, atât în dieceză, prin deschiderea seminarului diecezan (1761), cât și în afara ei, prin înființarea, de pildă, a Institutului Sfânta Barbara din Viena. Atragerea de preoți educați în parohii, care să trăiască din oficiul bisericesc și nu din munca câmpului, precum țăranii, a fost un deziderat al Curții vieneze apropriat și de ierarhia unită. În trecerea de la preoții-țărani la preoții care trăiesc de la altar, desfășurată în durata lungă, pământul, principala sursă de venit, a avut o importanță deloc neglijabilă. Care a fost situația eclejiilor în parohiile Lăpușului? Având în vedere specificul geografic al zonei, potențialul ei agricol, terenurile ecleziastice fie lipseau, fie erau puține. În anul conscripției fiscale s-au alcătuit în fiecare protopopiat, la cererea vicarului Petru Pavel Aaron, și conscripții ecleziastice cu informații despre terenurile bisericești deținute, și, mai ales despre cele care fuseseră ocupate de stăpânii de pământ sau de săteni. Sinodul protopopiatului Lăpuș, întrunit în 6 iulie 1750, cu participarea preoților, oficialilor domeniali („tisturile cele domnești”) și a birăilor sătești, în care Pentru situația terenurilor parohiale în întreaga dieceză și în comitatele Cluj și Dăbâca, vezi Greta Monica Miron, op. cit., p. 369-413; Eadem, Biserica greco-catolică din comitatul Cluj, p. 33-54; Eadem, Viață parohială, p. 35-51. 52 94 OMAGIU PROFESORULUI OVIDIU GHITTA parohii au fost chemați „să-și spue greotățile și trăsurile ce au de cătră domni și de cătră varmeghie”, arăta că „nu este nicio eclejie stătătoare în întreaga eparhie”. Terenul ecleziastic atribuit de comisia imperială constituită pentru a pune în practică prevederile decretului din 1743 fusese reocupat de posesorii laici ai satelor și dat spre folosință iobagilor: „[…] că am umblat noi cu deputatușii și am călcat eclejii în toate satele, domnii le-au luat și le-au dat la iobagi”53. Preoții cu statut nobiliar („cei nemișești”) locuiau pe propriul teren („pe moșia lor”), alții, „cari n-au încăput în popor” (probabil cei supranumerari), dădeau „porție” împreună cu satul, iar preoții iobagi locuiau pe terenul stăpânului de pământ („loc domnesc”), plătind taxă în bani și dând dijmă din bucate și din vite. Pentru că nu aveau teren ecleziastic, nu puteau fi scutiți de dare și depindeau de bunăvoința stăpânului de pământ: cei trei preoți iobagi din Rogoz, scria protopopul, fuseseră scutiți de dare timp de trei ani de către stăpânul domenial Pongraz; după moartea lui, nepotul moștenitor „i-au tras de toți anii odată deplin, și de care au fost iertați de domnul cel bătrân”54. Lipsa terenurilor parohiale a fost consemnată și în conscripția confesională din 1750: „In isto districtu ubicunque non est fundus; omnes praestant per aureum, alii per 4 florenos”55. Conscripțiile anilor 1761-1762 și 1767 nu oferă date uniforme/ identice despre starea pământurilor ecleziastice. Diferențele de înregistrare la un interval de doar câteva luni, cauzate de posibile scăpări, neglijențe sau de tipul de teren înregistrat (în conscripția protopopului se face distincția între terenul „de zestre” – „dotes ecclesiastica” – al bisericii, moștenit/ posedat din vechime, și celălalt, mai nou) arată mobilitatea asupra posesiunii terenurilor56. Ocuparea pământurilor fie de nobilii stăpâni ai satelor, fie de săteni a fost o practică semnalată în întreaga dieceză, care dezvăluie posesiunea asupra lor în funcție de raporturile de forță dintre săteni, preoți și posesorii satelor. Ocuparea terenurilor și restituirea lor, integral sau parțial, poate explica deci fluctuațiile, nu foarte mari, de altfel, ale cifrelor. Protopopul arăta în iulie 1761 că cele două terenuri ecleziastice din Dobricu Arhivele Naționale ale României, Serviciul Județean Cluj, Fond Colecția de documente Blaj, nr. 118, f. 1r. 54 Ibidem, f. 1r. 55 Costin Feneșan, op. cit., p. 290. 56 De exemplu, referindu-se la parohia Târgu Lăpuș, protopopul consemna în iulie 1761 că lipsa terenului ecleziastic este suplinită de darea enoriașilor – o mierță de grâu de familie; în februarie 1762 se arăta că parohia are teren arabil cu o capacitate de două câble și fânaț de o jumătate de car, iar în 1767 era înregistrată cu arabil de o câblă și fânaț de trei care, MOL, F 71. Commissio Aulica, rola 30379, p. 107, 196; Daniel Dumitran, Ana Dumitran, Florean Adrian Laslo (eds.), op. cit., p. 200-201. 53 95 PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE Lăpușului, care fuseseră desemnate „de curând”, au fost reocupate în urmă cu doi ani de stăpânul de pământ Joseph Boer, alături de zestrea bisericii, un fânaț de patru care și teren arabil de șase câble. La Inău, potrivit conscripției din februarie 1762, terenul ecleziastic de două câble și patru mierțe fusese ocupat de doi laici din familia Ghiurca, Ion și Lup. Trecerea la ortodoxie a majorității enoriașilor și a unora dintre preoți a dus și la preluarea terenurilor ecleziastice: potrivit investigației din iulie a protopopului unit „neotericul” popa Ștefan din Vălenii Lăpușului „uzurpase” pământul de zestre al bisericii (arabil de trei câble și fânaț de două care). În 1767, parohia este înregistrată cu două intravilane, teren arabil de două câble și fânaț de un car, semn că mai recuperase din pământul pierdut57. Având în vedere caracteristicile geografice/agrare ale zonei, terenul intravilan era, la rându-i, valoros. Grădina, locul din jurul casei putea contribui la asigurarea nevoilor de hrană ale familiei, iar grija pentru ea răzbate din efortul/interesul de a o gunoia. De exemplu, parohia Peteritea avea o casă parohială cu teren aferent, în partea de sus a satului, în locul numit „Fața Besericii”, cu o capacitate de două câble și două mierțe și un loc în vecinătatea bisericii, neproductiv, mereu necultivat.58 Situația pare să se fi îmbunătățit în anii de după mișcarea sofroniană: dacă în decembrie 1761 nouă din cele 20 de parohii consemnate nu aveau teren ecleziastic, în 1767 doar opt din 23 de parohii erau lipsite de eclejie. Capacitatea terenului a rămas restrânsă – arabilul nu depășea în 1767 două câble, iar fânațul două care. Lipsa eclejiei era compensată de terenuri zălogite: cele mai multe (sau cele mai productive) au fost ale preoților din Boiereni (arabil de opt câble și fânaț de 10 care, echivalentul a 11,8 crăițari) și ale protopopului însuși (arabil de șase câble și fânaț de opt care, echivalentul a șapte crăițari)59. Practica zălogirilor a fost răspândită în satele protopopiatului (în 21 din cele 23); un alt protopopiat în care zălogiturile se regăsesc masiv în 1767 a fost Veneția (din sudul diecezei); în cele vecine, Cășeiu și Suarăș, sunt rare60. Conscripțiile sugerează că orice teren, cât de puțin, conta; pe de altă parte, însă, cadrul geografic făcea ca pășunile și pădurile să aibă o importanță mai mare în economia zonei și ca, astfel, nu pământul să fie prioritar în asigurarea unui nivel de trai decent pentru preoți. Dacă aceștia au fost susținuți de enoriași, prin așa-numitele capeții, prin contribuții în natură Daniel Dumitran, Ana Dumitran, Florean Adrian Laslo (eds.), op. cit., p. 198. Investigația din 12 februarie 1762, MOL, F71. Commissio Aulica, Rola 30379, p. 193. 59 Daniel Dumitran, Ana Dumitran, Florean Adrian Laslo (eds.), op. cit., p. 198-199. 60 Ibidem, p. 189-191, 200-202. 57 58 96 OMAGIU PROFESORULUI OVIDIU GHITTA sau în bani, din nou sursele nu o spun. Au fost terenurile acestea puține o miză pentru preoți, un motiv de a rămâne uniți? Mișcarea călugărului Sofronie. Între unire și ortodoxie După ce în 1744 călugărul sârb Visarion Sarai destabiliză unirea în părțile vestice și sudice ale diecezei, afirmând că preoții uniți nu le vor asigura credincioșilor mântuirea, în 1759, un alt călugăr, transilvănean de data aceasta, a pornit o mișcare antiunire care a cuprins întreaga dieceză. Mesageri de-ai lui, numiți sau autodeclarați, au străbătut satele, îndemnând credincioșii să părăsească unirea, scrisori de-ale lui sau alcătuite în numele lui au circulat de asemenea, transmițând mesaje împotriva unirii61. Defecțiunile de la unire din timpul mișcării sofroniene, echivalate în cele două documente care le consemnează cu ocuparea bisericilor și a caselor parohiale62, s-au produs în acest protopopiat de la sfârșitul lunii februarie până în iunie 176163. Calendarul este similar cu cel din protopopiatul vecin, Cășeiu64, însă defecțiunile sunt mai târzii decât cele din Pentru mișcările pro ortodoxe din Transilvania și Sătmar, vezi Augustin Bunea, Din istoria românilor, p. 155-165; Silviu Dragomir, Istoria desrobirei religioase a românilor din Ardeal în secolul al XVIII-lea, vol. I-II, Sibiu, Editura și Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, 1920-1930, passim; Ovidiu Ghitta, Nașterea unei biserici. Biserica greco-catolică din Sătmar în primul ei secol de existență (1667-1761), Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2001, p. 291-339. 62 S-a consemnat ocuparea bisericilor de către enoriașii trecuți la ortodoxie în conscripția protopopului unit din iulie 1761 și în cea din 12 februarie 1762, MOL, F 71. Commissio Aulica, rola 30379, p. 106-112, 192-201. 63 Calendarul defecțiunilor de la unire a fost următorul: 15 februarie 1761 Inău, potrivit conscripției protopopului („Laici recesserunt 15 Febr. 1761 et templum occuparunt”, Ibidem, p. 108); în conscripția din 12 februarie se arată că biserica a fost ocupată în 23 martie 1761; Ibidem, p. 195), 20 februarie Libotin, Rohia (în conscripția din 12 februarie 1762 apare 18-19 februarie) și Poiana, 26 februarie Borcut; Vălenii Lăpușului, Coroieni, Costeni, Stoiceni, Dumbrăveni și Cupșani – sfârșitul lunii februarie (nu se menționează data); 5-7 martie 1761 – Suciu de Sus, potrivit conscripției din februarie 1762; potrivit celei protopopești, defecțiunea de aici s-a produs în mai), 24 martie Târgu Lăpuș, 25 aprilie Rogoz și Dămăcușeni, 26 aprilie Groșii Țibleșului; Răzoare și Cufoaia au defectat tot în aprilie (nu se arată data; potrivit statisticii din februarie 1762 biserica din Răzoare a fost preluată în zilele de 3-5 martie 1761: „Templum in hocce pago etiam existit unum quod est occupatum per Schismaticos diebus 3a, 4a et 5a Martii Anno 1761 quo tempore… pagenses ab Unione defecerint, Ibidem, p. 194); 3 mai – Suciu de Jos, 8 mai – una din cele două biserici din Lăpuș; 13 iunie – cealaltă biserică din Lăpuș. 64 Greta Monica Miron, „Cășeiu – un protopopiat în anii conflictului confesional”, în Daniela Deteșan, Mirela Popa-Andrei, Mádly Loránd (eds.), Fascinația trecutului. Omagiu 61 97 PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE comitatele vecine, aflate mai la sud, Cluj și Dăbâca. În Cluj, o primă defecțiune s-a produs în ianuarie 1760, pentru ca în vara acelui an acțiunile antiunire să ia amploare65; în Dăbâca, prima defecțiune cunoscută s-a produs în vara lui 1760 (24 iulie), iar până la sfârșitul anului părăsiseră unirea majoritatea parohiilor din partea superioară a comitatului. În partea inferioară, glisajele au continuat la începutul anului următor66. Cronologia trecerilor la ortodoxie arată că mișcarea s-a răspândit treptat, din sudul spre nordul diecezei. Preluarea bisericilor de către enoriașii care nu se mai considerau uniți a fost, deci, semnalul că Biserica unită pierdea teren. Și aici, ca și în alte zone, zilele de sărbătoare au stimulat acțiunea, poate pentru că atunci mai mulți credincioși mergeau la biserică. „Săptămâna albă” (de dinaintea Postului Mare), zilele de Paște sau apropierea Rusaliilor au fost cele în care enoriașii majoritari, trecuți la ortodoxie, s-au preocupat să intre în posesia lăcașurilor de cult. Uneori nu a lipsit violența: cei din Târgu Lăpuș l-au tras de păr pe preotul Gabor când l-au alungat din casa parohială și au ocupat biserica67, iar cei din Groșii Țibleșului l-au înlăturat „cu nerușinare” pe preotul unit din biserica în care oficia sacramentele68. La fel ca în alte părți ale diecezei, preluarea bunurilor ecleziastice s-a făcut în anumite parohii în etape: cei din Borcut au ocupat biserica în 26 februarie, dar l-au mai îngăduit pe preotul Dumitru în casa parohială până în luna mai69. Cine au fost agenții, misionarii călugărului Sofronie în parohii, care a fost discursul lor, argumentele cu care i-au convins pe preoți și pe credincioși să părăsească unirea, documentele investigate până acum nu ne arată. Ce ne spun, din nou, cifrele? În primul rând că, și aici, ca în restul diecezei, defecțiunile în rândul credincioșilor au fost majore, dar cei mai mulți preoți au rămas uniți. Credincioșii au stat în atenția protopopului și a oficialilor laici în acei ani, încercându-se menținerea sau reatragerea lor la unire, după caz. Mărturie stau cele patru conscripții din 1761-1762, care au înregistrat glisajele confesionale; dacă în vara anului 1761 protopopul îi istoricului Simion Retegan la împlinirea vârstei de 75 de ani, Cluj-Napoca, Mega, Argonaut, 2014, p. 235-236. 65 Greta Monica Miron, Biserica greco-catolică din comitatul Cluj, p. 75-77. 66 Eadem, Viață parohială, p. 88-89. 67 „Templum… ab Unitis pacifice possessum usq.ue ad anno 1761, 24tum mensis Maii quo tempore sacerdotem Gabor per capillas trahendo e domo parochiali eiecerunt et templum una occuparunt”, MOL, F71. Commissio Aulica, rola 30379, p. 107. 68 „[…] Sacerdotes Sacra ministrantes cum om vestimentis laici eiecerunt propudiose”, Ibidem, p. 108. 69 Ibidem, p. 107. 98 OMAGIU PROFESORULUI OVIDIU GHITTA înregistrase cu nume și prenume pe capii de familie care stăruiseră în unire, conscriptorii din februarie anul următor au mers mai în detaliu, notând și numărul de membri ai unei familii (soție, copii sau câteodată surori), care ar fi putut aduce un plus numeric la suma, și așa redusă, a credincioșilor uniți. Prin compararea numelor, se constată că unele familii au perseverat în unire din iulie 1761 până în februarie 1762 cel puțin, altele nu, iar altele au revenit la unire în acest interval. Preoții uniți și protopopul se vor fi străduit să își fidelizeze parte din enoriași, dar, conform statisticilor, desele fluctuații nu au schimbat considerabil deplorabila stare a unirii. Potrivit conscripției din 9 mai 1761, semnată de unul din jurații comitatului, de un conscriptor laic deci, 13 din cele 25 de parohii înregistrate nu aveau niciun credincios unit și nicio parohie nu era în întregime unită. În cifre, din 1.943 de familii (inclusiv văduvele), 87 erau unite (4,47%) și 1.856 ortodoxe70. Fragilitatea unirii la nivelul credincioșilor era, așadar, evidentă. Altfel a fost situația în cazul preoților: 11 erau ortodocși și 47 uniți. Protopopul arăta în iulie o situație diferită pe alocuri. Cunoscut de preoții săi, și poate și de unii enoriași, va fi reușit să îi convingă să persevereze în unire, astfel că înregistra două parohii integral unite: Larga („Popa Mihaile cum omnibus auditoribus laicis Unionem profitetur”71) și Dobricu Lăpușului („Popa Ion, Popa Mihai, Popa Ion cum auditoribus unionem profitentur et templum pacifice possident”). Sunt înregistrate ca atare și în conscripția semnată de generalul Buccow, deși, în februarie 1762, Larga apare în întregime neunită, iar Dobricul doar cu trei familii unite. La polul opus, protopopul consemnase trei parohii trecute în întregime la ortodoxie (preoți și credincioși deopotrivă): Costeni („Popa Todor cum auditoribus adhunc in Martio ab Unione recesserunt et templum possident”), Vima Mare și Peteritea. A mai găsit parohii în care preoții uniți rămăseseră fără enoriași (trei72) sau altele în care unul sau mai mulți preoți au rămas uniți, dar un altul a defectat alături de enoriași (cinci73). Numărul familiilor și al văduvelor unite consemnate de protopop a fost 127 (alături de Sumele parțiale din tabel (pe fiecare localitate în parte) nu sunt întotdeauna corecte. De exemplu, suma corectă a contribuabililor din Suciu de Sus este 123 și nu 119, cum apare în rubrica tabelului numită „In summa”. Am păstrat cifrele, chiar incorecte, deoarece numărul uniților și al „schismaticilor” din sat e raportat la acestea. Rubrica este: „Ex his summa Religionis: Uniti, Schismatici”. Oricum, greșelile sunt puține și minore, nu schimbă situația de ansamblu, Ibidem, p. 205-206. 71 Ibidem, p. 108. 72 Este vorba de Borcut, Inău și Stoiceni. 73 Libotin – „Popa On Unionem profitetur, popa Ion autem cum laicis recesserunt 20ma Febr. anni praesenti”, p. 109, Suciu de Jos, Vălenii Lăpușului, Răzoare, Coroieni, Ibidem, p. 109-112. 70 99 PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE 44 de preoți), însă trebuie să fi fost mai mare, deoarece a omis credincioșii din cele două parohii socotite integral unite. Putem considera că suma familiilor era spre dublul celor din mai. Șapte luni mai târziu, în februarie 1762, conscriptorii găsiseră în aceleași 20 de parohii74, 131 de capi de familie și văduve uniți. În conscripția semnată de generalul Buccow, care va rămâne un punct de reper pentru autorități, ale cărei cifre au fost preluate și în statisticile comparative ulterioare, numărul uniților este sensibil mai mare, aceasta și pentru că credincioșii care trecuseră la ortodoxie după termenul legal stabilit au fost considerați uniți (Suciu de Sus); la Suciu de Jos și Lăpuș a fost vorba de întreaga parohie75. Sunt înregistrate 27 de parohii cu 582 de familii unite și 1.507 ortodoxe, 48 de preoți uniți și cinci ortodocși. Preoții uniți din șase parohii nu mai aveau credincioși pentru că sătenii trecuseră cu toții la ortodoxie; în cinci dintre ele nu activa vreun preot ortodox, astfel încât putem presupune că, în fapt, cei uniți au oficiat în continuare până la numirea unor preoți neuniți76. Succesul indubitabil al mișcării ortodoxe între credincioși, arătat de toate cele patru conscripții ale anilor mișcării sofroniene, putea fi diminuat prin exploatarea carenței preoților neuniți. Instituționalizarea ortodoxiei s-a făcut atunci ad-hoc, unilateral, prin declararea în fața conscriptorilor ca fiind ortodocși a unor preoți care până atunci se socotiseră uniți. Nu fuseseră decât 11; defecțiunea cea mai importantă s-a produs la Vima Mare, unde toți cei trei preoți părăsiseră unirea alături de credincioși și apoi la Coroieni, unde protopopul înregistra în iulie doi preoți trecuți la ortodoxie: Vasilie junior și Gavrilă. Tatăl primului, Vasile senior, se mărturisise în continuare unit77. De ce această disjuncție în familie? Am putea crede că a fost o alegere profitabilă: perseverând în unire, seniorul rămânea în folosința bunurilor parohiale, iar fiul lui, situându-se de partea credincioșilor, putea sluji în continuare. Însă parohia nu avea pământuri sau casă parohială, iar preotul, deși iobag, beneficia, cu titlu ereditar, de veniturile unei mori. E posibil să fi fost același preot Vasile pomenit și în conscripția din 1733, având în vedere că, aproape trei decenii mai târziu, avea copii mari (toți căsătoriți); Pentru a avea aceleași parohii în vederea comparației, am omis de la socoteală parohiile Poiana, Coroieni și Vima Mare, care nu mai apar în conscripția din februarie 1762. Oricum, ultimele două nu aveau niciun credincios unit, iar pentru cea dintâi parohie protopopul a însemnat numărul credincioșilor („auditoribus”), nu pe cel al familiilor – 20. 75 Virgil Ciobanu, op. cit., p. 658. 76 Rămăseseră fără enoriași preoții uniți din Borcut (doi), Inău (doi), Stoiceni (unul), Libotin (unul), Vălenii Lăpușului (unul) și Poiana Porcului (unul). Doar credincioșii din Libotin aveau preot ortodox. 77 „Popa Vasilie senior Unionem profitetur; reliqui duo popae, Gavrilă et popa Vasilie junior, cum laicis ab unione recesserunt...”, MOL, F71. Commissio Aulica, rola 30379, p. 111. 74 100 OMAGIU PROFESORULUI OVIDIU GHITTA alegerea lui s-ar putea explica, astfel, prin îndelungata activitate în Biserica unită. Celălalt preot, Gavrilă, fusese hirotonisit la Oradea și primise acceptul („blagoslovenia”) episcopului P.P. Aaron în 8 aprilie 1755. Probabil a revenit la unire deoarece este înregistrat în conscripția din decembrie 1761 și a activat și șase ani mai târziu (când este menționat tot un preot Gavrilă)78. Dintre preoții uniți care au defectat în anii mișcării sofroniene, unii au continuat să activeze, trecând prin filtrul ierarhului ortodox Dionisie Novacovici, alții nu. Îl regăsim în Vălenii Lăpușului pe popa Ștefan, între preoții „vechi” ortodocși: fusese hirotonisit de episcopul Meletie la Arad în 1753 și întărit de Dionisie Novacovici în același sat la biserica cu hramul Sf. Mihail și Gavril, la recomandarea protopopilor Iosif (probabil Iosif Adam, protopopul ortodox al Chiuieștiului) și Andrei79. Hirotonisit deci de un episcop ortodox, fără a-și fi luat binecuvântarea ierarhului P.P. Aaron (cel puțin nu până în 1756)80, „neotericul” popă – după expresia uniților – fusese considerat de încredere de partea ortodoxă. Același profil l-a avut și preotul Todor din Costeni, care părăsise unirea alături de întreg satul, în luna martie a anului 1761: fusese sfințit de episcopul Teofil la Roman în 1745 și primise „singhelia” de la protopopul Dionisie Novacovici cândva între 1763-1765. E posibil să fi funcționat și în 1767, deoarece în conscripția acelui an e înregistrat Teodor Popovici (se arată însă că era originar din Libotin)81. Preotul unit Perhaize Ion senior din Libotin care, scria protopopul, le deschisese „schismaticilor” biserica în preajma Crăciunului, a fost înregistrat în 1767 între preoții ortodocși, confirmat pentru acel sat82. Ceilalți preoți uniți care au părăsit unirea, potrivit relatării protopopului din iulie 1761, au fost: Ion din Costeni, Ion din Libotin, Alexa din Suciu de Jos, consacrat la Rădăuți și binecuvântat de episcopul Aaron în 21 ianuarie 1755, acesta părăsind unirea alături de săteni după Paștele anului 1761, Ștefan din Vălenii Lăpușului și Nicolae din Răzoare. În conscripția din 12 februarie 1762 este menționat și preotul Dănilă din Suciu de Sus. Hirotonisit la Oradea și „blagoslovit” de episcopul P.P. Aaron în 21 ianuarie 1755, i-au trebuit câteva luni să se decidă să-și urmeze enoriașii: dacă aceștia defectaseră în martie, el a făcut-o în iunie, Ibidem, p. 106-112, 200. 79 Ioan N. Beju, Keith Hitchins, op. cit., Anexa III, p. 35. 80 Nu apare în Registrum Sacerdotum alibi consecratorum et hic praemissa Sacra Unionis professione taliter expeditorum (decembrie 1754-11 iulie 1756), Biblioteca Academiei Române. Filiala Cluj-Napoca, Ms. lat. 278. 81 MOL, F71. Commissio Aulica, rola 30379, p. 108; Ioan N. Beju, Keith Hitchins, op. cit., Anexa III, p. 24; Anexa V, p. 555. 82 Biserica fusese ocupată de sătenii trecuți cu toții la ortodoxie, în ultimele zile ale lunii februarie 1761, restituită Bisericii unite în cursul lunii iulie, din ordinal oficialilor laici și apoi deschisă uniților de preotul unit „praefatis diebus Nativitatis D. Jesu Xti parochus unitus Perhaize Iuon senior schismaticis resignavit”, MOL, F 71. Commissio Aulica, rola 30379, p. 198; Ioan N. Beju, Keith Hitchins, op. cit., Anexa V, p. 555. 78 101 PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE Ceilalți preoți uniți trecuți la ortodoxie nu apar în statisticile/conscripțiile Bisericii ortodoxe. Fie alții le-au luat locul, fie au continuat să activeze fără să fi cerut îngăduința episcopului neunit ci, cel mult, cu permisiunea tacită a protopopului locului83. S-au numit noi preoți ortodocși în sate compact ortodoxe, precum Borcut, sau cu enoriași uniți puțini (Rogoz, Unguraș și Rohia)84. Au continuat să trăiască în aceste parohii și preoți uniți, deși mulți aveau doar câteva familii de credincioși. Fig. 4 În paralel cu instituționalizarea ortodoxiei, s-au desfășurat și acțiunile de recuperare de către Biserica unită a teritoriului pierdut, susținute, impulsioAstfel de cazuri au fost semnalate de Nicolae Iorga în Sate și preoți din Ardeal, București, Saeculum I.O., 2017, p. 213. 84 Ioan N. Beju, Keith Hitchins, op. cit., Anexa V, p. 555. 83 102 OMAGIU PROFESORULUI OVIDIU GHITTA nate de Curtea vieneză prin legislația emisă, care stipula posesiunea asupra bisericilor, dacă uniții reprezentau 25% din enoriași și obligația credincioșilor ortodocși de a construi capele pentru cei uniți; preoții uniți rămâneau în folosința terenurilor parohiale, chiar dacă nu aveau credincioși. Păstrarea a cât mai mult din patrimoniul Bisericii unite era o premisă pentru fortificarea umană a acesteia. Vizitațiile canonice, care au prilejuit contactul direct cu credincioșii, cunoașterea angoaselor sau a nemulțumirilor lor legate de Biserica unită s-au întețit și au adoptat un nou mijloc de comunicare cu credincioșii – imaginea85. Înființarea regimentelor grănicerești a creat, de asemenea, majorități confesionale unite (în zonele Făgăraș și Bistrița). Ca atare, pe ansamblul diecezei, numărul uniților a crescut între 1761 și 1767. În parohiile lăpușene, însă, tendința a fost de descreștere, cele mai mari scăderi înregistrându-se la Suciu de Jos și Lăpuș, explicabile prin faptul că, așa cum arătam mai sus, în 1761, decizia de a fi declarați uniți a fost una administrativă, nu a aparținut credincioșilor. Semnificativă a fost și scăderea de la Groșii Țibleșului, o parohie în care unirea a fost extrem de fragilă pe parcursul anului 176186. Episcopul Grigorie Maior a făcut din vizitațiile canonice un timp al convertirilor în masă, dar nu știu dacă ajunsese să viziteze și satele Lăpușului în anul 1776, când s-a aflat în zonă (în comitatele Dăbâca și Solnocul de Mijloc), deoarece acestea nu sunt înregistrate în protocolul vizitației canonice87. Însă, potrivit statisticii sale din 1779, numărul enoriașilor uniți a crescut în protopopiat: cu excepția Rogozului, în celelalte parohii înregistrate numărul lor era considerabil mai mare decât în 1767 (de cele mai multe ori dublu sau triplu88). Dacă creșterile au fost într-adevăr atât de semnificative e greu de spus, știindu-se că statisticile optimiste ale lui Grigorie Maior, în relație și cu convertirile în bloc, au fost puse sub semnul întrebării încă din epocă. Cert este că fluiditatea confesională din comunitățile românești a continuat, stimulată fiind de decretul de toleranță Greta Miron, Maria Crăciun, „Tipografia de la Blaj şi comunicarea religioasă în societatea transilvăneană a secolului al XVIII-lea”, în Istoria culturii. Cultura istoriei. Omagiu profesorului Doru Radosav, Cluj-Napoca, Argonaut, 2010, p. 116-151. 86 În conscripția din 9 mai 1761, tot satul, 93 de familii, erau consemnate ca neunite, în iulie 1761 protopopul a găsit în sat cinci familii unite, iar în februarie 1762 erau uniți 19 capi de familie și o văduvă. Surprinzător, în conscripția buccowiană, tot satul apare unit, MOL F71. Commissio Aulica, rola 30379, 108, 199, 206-207. 87 Pentru vizitațiile canonice ca timp al convertirilor, vezi Greta Monica Miron, Biserica greco-catolică din comitatul Cluj, p. 166-185; Eadem, Viață parohială, p. 130-135. 88 Creșterile cele mai mari s-au înregistrat la Târgu Lăpuș (unde numărul a crescut de cinci ori), Cufoaia, Suciu de Sus, Lăpuș, Groșii Țibleșului și Ungureni. 85 103 PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE din 1781; până în 1786, în majoritatea parohiilor, o parte din credincioși au părăsit din nou unirea. S-a înregistrat însă și opusul, treceri la unire (la Larga, Lăpuș și Groșii Țibleșului) sau stagnări (Suciu de Sus și Poiana Botizii). În anii următori a continuat, se pare, glisajul spre unire, deoarece episcopul Ioan Bob, aflat în mai-iunie 1798 în vizitație canonică în parohii din Dăbâca, Solnocul Interior și districtul Chioar, a găsit o zonă majoritar greco-catolică89. Ortodoxe erau, în protopopiatul Lăpuș, potrivit protocolului vizitației, Fântânele/Poiana Porcului („neunită”) și Rogoz („schismatică”), iar Suciu de Jos era mixtă confesional, ca și Târgu Lăpuș, unde ortodocșii au refuzat propunerea vlădicului de a trece la unire90. Glisaje s-au înregistrat în acei ani și între preoți: Macavei din Răzoare, de exemplu, hirotonisit în afara diecezei, activase ca preot unit, probabil confirmat de episcopul Grigorie Maior, trecuse la ortodoxie după proclamarea toleranței și în timpul vizitației ierarhului unit îi ceruse „carte de scutință”. Ioan Bob l-a refuzat însă, deoarece mai funcționau în sat doi preoți bătrâni, scutiți de contribuții; din motivația sa pare că nu repetatele glisaje ale preotului au stat în spatele deciziei episcopului.91 Tendința ascendentă a numărului uniților a continuat și în deceniile următoare, astfel că în 1811 erau, în cele 19 parohii din protopopiat, 1.315 familii unite92. Ce va fi determinat creșterea continuă a numărului lor la sfârșit de secol XVIII și în primul deceniu al celui următor (în afara creșterii demografice) cifrele, firesc, nu o spun. Concluzii Care ar fi istoria din cifre? Cea a unui protopopiat a cărui populație a crescut spectaculos în trei decenii (ceea ce ridică semne de întrebare asupra acurateței conscripțiilor), care se distinge prin numărul mare al familiilor nobiliare (dominante în unele sate) și prin lipsa sau capacitatea redusă a terenurilor parohiale. Acestea nu par să fi fost o miză în acest protopopiat, nu una care să-i fidelizeze pe preoți în unire. Cei cinci preoți iobagi din Rogoz se declaraseră în 1762 în continuare uniți, deși pierduseră majoritatea enoriașilor și nu beneficiau de teren ecleziastic. E interesant și că proveneau din partea iobăgească a unui sat în care un sfert din locuitori erau nobili. Nu au fost singurii. Nici parohul din Cufoaia, iobag la rându-i, nu avea eclejie, Daniel Dumitran, op. cit., p. 193. Ibidem. 91 Ibidem, p. 196, nota 83. 92 Ibidem, p. 349. 89 90 104 OMAGIU PROFESORULUI OVIDIU GHITTA dar rămăsese unit într-un mic sat iobăgesc care părăsise unirea; în schimb, avusese de întreținut o familie numeroasă (patru fiice și patru fii). În 1767 reușise să mai atragă de partea sa două familii. Deci nici enoriașii, puțini fiind, nu-l puteau ajuta să se întrețină. Din ce trăia? Probabil, ca și ceilalți iobagi, din munca pe un pământ al posesorului, situație care, după cum arătase în 1750 protopopul locului, nu era singulară. Atare exemple dezvăluie însă că numeroasele conscripții care au înregistrat situația terenurilor parohiale nu au avut un efect real, palpabil în parohii (cel puțin nu în unele dintre ele), iar dezideratul ca preotul să trăiască de la altar era departe de a se concretiza. Ceea ce, totuși, nu i-a descurajat pe unii preoți. Povestea poate continua și cu alte exemple: al celor doi preoți iobagi din Răzoare, la rându-le stăruitori în unire, care crescuseră nu puțini copii: unul, Cozma, opt fete, celălalt, Ștefan, două fete și cinci băieți. Trebuie să fi fost aceiași preoți menționați în conscripția din 1733, în vârstă 30 de ani mai târziu, având în vedere că majoritatea copiilor erau căsătoriți. Una din fetele popii Cozma, am văzut, se măritase cu feciorul preotului Ștefan, care dorea la rându-i să se preoțească, având sprijinul protopopului. Dacă Ștefan murise între timp, Cozma mai activa în 1767, având șase familii de credincioși; se constituise în sat și o parohie ortodoxă ce avea, în 1766, 210 suflete, păstorită de un preot de-al locului, Mihai Bercea. Nu-i va fi fost poate ușor popii Cozma să observe cum majoritatea enoriașilor îl părăsiseră după ce le fusese preot decenii de-a rândul. Beneficia de un intravilan bisericesc și de teren arabil de o câblă, iar în 1768 și în 1770 se aflase printre cei șapte preoți din protopopiat care primiseră câte 12 florini din fondul de ajutor oferit de suverană93. Un exemplu că, totuși, suportul împărătesei ajunsese, chiar dacă selectiv și temporar, la unii din preoții uniți. Cifrele și numele din conscripții pot duce deci înspre scurte și lacunare povești despre sate și preoți din Ardeal, după ades invocata și inspirata formulare a lui Nicolae Iorga, a căror istorie se întrețese din decizii ale celor mici și ale preaînaltei Curți. Este vorba de David din Suciu de Sus, Ștefan din Boiereni, Iuon din Rohia, Gavrilă din Coroieni, Toader din Rogoz și Iuon din Dămăcușeni, cf. Greta Monica Miron, Biserica Greco-Catolică din Transilvania, Anexa V. 93 105 PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE Anexă Consignatio Laposiensis Incliti Comitatus Szolnok Interioris, Processus Laposiensis Extradata, Lapos districtus Archidiaconalis1 Parohie Lăpuș Preoți Protopopul de Lăpuș, Alexandru Pap cu Statutul Copii social nobil două fete și patru băieți, dintre care o fată, căsătorită, se afla pe cont propriu văduva Pop Ioana nobilă înregistrată alături de protopop 1 Popa Gabor nobil Popa Mihali nobil Terenuri bisericești Posesiuni nobilitare o casă, arabil de 2 câble și fânaț de 4 care Terenuri ereditare o fată, căsătorită, ce trăia pe cont propriu, și 2 băieți, celibi, „sub patria potestate” 2 băieți și 2 fete, un băiat și o fată, căsătoriți, erau „sui iuris” o casă, arabil de jumătate din 2 câble, fânaț de veniturile 3 care unei mori 2 fete și un băiat aflați în grija tatălui o casă Datată 18 decembrie 1761, MOL, Commissio Aulica, rola 30379, p. 112-120. 106 o casă, arabil de 2 câble, fânaț de 2 care OMAGIU PROFESORULUI OVIDIU GHITTA Popa Grigori nobil 5 fete și un băiat, toți în grija sa Popa Iuon iobag arabil de 4 câble Popa Dumitru iobag Libotin Popa On iobag Ungureni Popa Marc iobag Popa Grigori iobag 3 băieți, necăsătoriți aflați sub autoritatea sa o fiică și doi fii, toți trei sub autoritatea paternă două fiice și doi fii, celibi, în grija lui două fiice și cinci fii; o fiică și un fiu, căsătoriți, erau „sui iuris” o fiică și 2 fii, în grija lui, celibi Popa Iuon iobag Popa Ioane iobag o fiică și doi fii, aflați „sub patria potestate” o fiică, măritată „sui iuris” și 4 fii Dobricu Lăpușului 107 o casă, arabil de ½ de câblă, fânaț de un car o casă - - - - - - - - - - - - PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE Popa Mihai iobag Popa Nicolai nobil Popa Iuon iobag o fiică și 4 fii necăsătoriți, în grija tatălui Popa Precup iobag un fiu, necăsătorit, în grija sa Larga Popa Mihai iobag Suciu de Sus Popa Miron nobil Popa David nobil două fiice și 3 fii în grija sa două fiice și 6 fii, o fânaț de un car fiică și 3 fii căsătoriți, trăiau „sui iuris” o fiică și un fiu celibi, aflați în grija sa Groșii Țibleșului doi fii celibi sub autoritate paternă două fiice și 2 fii, necăsătoriți, sub autoritate paternă 108 o casă, arabil de două câble și fânaț de 7 care o casă, teren de ¼ câble, fânaț de un car arabil de patru câble și fânaț de un car o casă, arabil de o câblă și fânaț de 2 care o casă, arabil de ¼ câble, fânaț de un car o jumătate din veniturile unei mori OMAGIU PROFESORULUI OVIDIU GHITTA Popa Iuvon Suciu de Jos Popa Ioan Boiereni Rohia nobil iobag Popa Grigori iobag Popa Ștefan nobil Popa Dănilă nobil Popa Gabor iobag Popa Vasalie nobil o fiică și un fiu celibi, aflați în grija sa un fiu și o fiică, căsătoriți, trăiau „sui iuris” două fiice și 3 fii, necăsătoriți, în grija sa două fiice și trei fii, necăsătoriți, în grija sa o fiică și doi fii, celibi, sub autoritatea sa un fiu și o fiică, necăsătoriți, sub autoritatea sa o fiică și șase fii; doi băieți și o fiică erau „sui iuris”; trei dintre băieți erau însurați 109 o casă fânaț de o jumătate de car teren arabil de o câblă și fânaț de 2 care o casă, arabil de o câblă, fânaț de un car o casă, arabil de o câblă, fânaț de o jumătate de car o casă, arabil de două câble, fânaț de două care PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE Popa Iuvon nobil Popa Georgie nobil Fântânele Popa Vasalie nobil Vălenii Lăpușului Popa Mihali iobag Coroieni Popa Vasalie iobag Popa Gabor iobag Popa Filip iobag Peteritea o fiică nemăritată aflată în grija sa o fiică și patru fii, necăsătoriți, „sub patria potestate” patru fiice și un fiu sub autoritate paternă, celibi patru fiice și un fiu; doi fii și o fiică trăiau pe cont propriu, căsătoriți o fiică și patru fii; fiica și unul dintre fii erau „sui iuris”; ceilalți trei fii, deși căsătoriți, erau sub autoritatea paternă trei fii, necăsătoriți, sub autoritatea tatălui o fiică și un fiu, necăsătoriți, sub autoritate paternă 110 o casă o casă o casă, arabil de o jumătate de câblă și fânaț de o jumătate de car fânaț de trei care o moară o casă, fânaț de 31/2 care OMAGIU PROFESORULUI OVIDIU GHITTA Răzoare Târgu Lăpuș Cufoaia Popa Cozma iobag Popa Ștefan iobag Popa Doroftei nobil Popa Gabor nobil Popa Grigorie iobag opt fete, dintre care șase, măritate, erau pe cont propriu („sui iuris”) două fete și cinci băieți; fetele, măritate, trăiau pe cont propriu, iar băieții, deși trei dintre ei erau însurați, se aflau „sub patria potestate” trei fiice și doi fii, o casă necăsătoriți, sub autoritatea paternă două fiice și patru fii, necăsătoriți, sub autoritatea paternă patru fiice și patru fii; două din fete, măritate, erau „sui iuris”; toți băieții erau sub autoritatea paternă, deși unul dintre ei era însurat 111 PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE Borcut Rogoz Popa Georgie iobag trei fete, măritate, la casa lor („sui iuris”) Popa Dumitru iobag Popa Todor iobag Popa Iuon Mos iobag Popa Iuon Roșca iobag Popa Iuon Hermann Popa Iuon Vlasin iobag două fiice și 3 fii; o fiică și un fiu, căsătoriți, erau pe cont propriu iar ceilalți, celibi, sub „patria potestate” o fiică și șase fii; deși trei dintre băieți erau însurați, doar doi erau „sui iuris” două fiice și un fiu; o fiică, măritată, era pe cont propriu cinci fete și patru băieți; trei dintre fete, măritate, erau „sui iuris” o fiică și doi fii, sub autoritate paternă o fiică aflată sub autoritatea lui iobag 112 teren de o jumătate de câblă o casă și teren arabil de o jumătate de câblă - - - OMAGIU PROFESORULUI OVIDIU GHITTA Inău Popa Iuon Damian nobil Popa Petre iobag Popa Vasalie iobag Dumbrăveni Popa Matei nobil o fiică și un fiu, ambii necăsătoriți, sub autoritatea tatălui patru fete și trei băieți; fetele și doi băieți erau „sui iuris”; un fiu, deși însurat era sub autoritatea paternă o fată și un băiat, necăsătoriți, aflați în grija tatălui trei fete și un băiat; două fete, căsătorite, erau „sui iuris”; băiatul, deși însurat, se afla sub autoritatea paternă 113 o casă, arabil de o câblă și fânaț de un car o casă o casă, arabil de două câble și fânaț de patru care PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE RĂZBOIUL CELOR MULȚI ȘI TĂCUȚI. FRONTUL DE ACASĂ REFLECTAT ÎN CRONICILE PAROHIALE ROMÂNEȘTI DIN TRANSILVANIA Ana Victoria Sima „Ca un eveniment trist pentru întreg continentul European se înregistrează aici decretarea mobilizării parțiale a monarhiei noastre în contra Sârbiei”1. Așa descria în 1914 preotul Nicolae Dura izbucnirea Primului Război Mondial în cronica parohială a satului Deal (Dál, Daal), comitatul Alba de Jos. Era o însemnare distinctă de cele anterioare, ce deschidea un nou capitol în cronica parohiei. Capitolul Marelui Război. Un eveniment fără precedent, pe care preotul Dura, în calitate de martor și deopotrivă de participant direct la trăirile comunității, avea să-l consemneze în paginile cronicii parohiale. O făcea cu aceeași convingere cu care hotărâse, în urmă cu un deceniu, să țină o cronică a parohiei, ca „să fie această condică cu timpul un bun izvor pentru cunoașterea trecutului”2. Numai că, de data aceasta, vremurile tulburi ale războiului aveau să se răsfrângă din plin asupra răgazului acordat scrisului, dar mai ales asupra conținuturilor ce puteau fi așternute pe hârtie. Așa se face că, în primii ani de război, cea mai mare parte a însemnărilor lui au conținut date de natură statistică ce priveau înregimentările pe front, colectele și împrumuturile de război, mișcarea naturală a populației. Treptat, și-au făcut loc altele, precum cotele în continuă creștere ale inflației, plafonarea prețurilor, rechiziționarea clopotelor sau etatizarea școlilor confesionale. Puține constatări, și acelea Versiunea în limba engleză a acestui studiu a fost publicată în volumul Fighting Hardship, Keeping Hope: The Transylvanian Home Front During the Great War, Ana Victoria Sima (ed.), Berlin, Peter Lang, International Verlag der Wissenschaften, 2022. 1 Arhivele Naționale ale României, Serviciul Județean Alba (în continuare ANSJ Alba), Fond Parohia ortodoxă Deal, dosar no. 4/1903-1950, f. 15r; Elena Chiaburu, „Recvirarea clopotelor transilvane în Primul Război Mondial”, în Sangidava, 4 (X) serie nouă, 2016, p. 103-109. 2 ANSJ Alba, Fond Parohia ortodoxă Deal, f. 1r. DOI: 10.26424/978-606-085-131-8.04 OMAGIU PROFESORULUI OVIDIU GHITTA răzlețe și atent formulate, au fost dedicate loialismului pro dinastic sau stărilor de spirit din comunitate, aspecte ce puteau fi mai degrabă deduse (intuite), decât exprimate deschis. Abia în toamna anului 1918 și în primăvara celui următor, când dezintegrarea fronturilor a condus inevitabil spre prăbușirea Imperiului Austro-Ungar, tonul cronicii se schimbă, devenind mai viu, mai nuanțat, iar limbajul utilizat surprinde trecerea de la loialismul pro imperial la cel pro regal, românesc. De pildă, expresiile „armata noastră glorioasă”, cu referire la trupele imperiale, folosită în toți anii de război, era înlocuită brusc cu „armata vitează” a României, în vreme ce „inamicii scumpei noastre Patrii”, cum erau etichetate puterile Antantei înainte de 1918, deveneau dintr-o dată „glorioșii aliați”3. Era o schimbare radicală față de însemnările seci și prudente de până atunci, semn al unei descătușări politice, resimțită până și în însemnările preotului Nicolae Dura. El devenea astfel martorul unei lumi care se prăbușea sub ochii lui, în vreme ce o alta stătea să se nască. Privită din această perspectivă, cronica lui parohială era nu doar mărturia unei experiențe personale, ci și a uneia colective, ce aparținea comunității în mijlocul căreia a trăit războiul. Valoarea ei este cu atât mai însemnată, cu cât fusese redactată pe măsura derulării evenimentelor, și nu după încheierea războiului, când situația politică a Transilvaniei se schimbase fundamental, iar memoria războiului avea să capete alte valențe4. O perspectivă ușor diferită asupra războiului ne oferă o altă cronică parohială, scrisă de preotul Mihai Baciu, din Feleacul Săsesc (Szászfellak, Fellach), o comunitate din comitatul Solnoc-Dăbâca. Începută în 1903, cu prilejul construirii bisericii parohiale, cronica a fost redactată în reprize: prima în 1903, a doua în 1922 și ultima în 1935. Decupajul cronologic dedicat Marele Război datează din 1922, când preotul Mihai Baciu aniversa 30 de ani de păstorire neîntreruptă în această comunitate. Era un moment de bilanț, ce punea laolaltă împlinirile și neajunsurile activității sale în parohie, cu intenția declarată de a lăsa „o pomenire cronicală pentru posteritate”5. Cum războiul fusese receptat în epocă ca un eveniment epocal, rememorarea lui nu putea să lipsească din paginile cronicii sale. Numai că însemnările Ibidem, f. 95r. O foarte bună analiză a memorialisticii post-război din zona Banatului se regăsește la Valeriu Leu, Nicolae Bocșan, Marele Război în memoria bănățeană (1914-1919), Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2012, p. 7-119. 5 Cartea de Aur a parochiei gr-cat. Feleacul Săsesc donate de credincioșii Ioan Mehalean, Simeon Dobieș, George Alexa, Vasilica Moldovan întru aducerea aminte de diua consacrării bisericei nou edificate, Feleacul Săsesc, 22 novembre, 1903, f. 28r. (mss. nepublicat, păstrat în arhiva Bisericii ortodoxe din Feleac, jud. Bistrița-Năsăud). 3 4 115 PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE sale aveau valoarea unor memorii post-factum, așternute pe hârtie la câțiva ani după încheierea războiului, într-un context politico-social profund schimbat. Acesta avea să influențeze notabil maniera în care a fost receptat războiul, acuratețea și limbajul prin care putea fi descris generațiilor viitoare. Retrospectiva lui era una vizibil eliberată de impactul imediat al războiului și de presiunea propagandei belice, dar, în același timp, era marcată de trecerea de la statutul de supus al Imperiului Austro-Ungar la cel de cetățean al Regatului României. Potrivit lui, războiul fusese o experiență pe cât de traumatizantă, pe atât de răvășitoare pentru comunitatea sa, obligată să ducă pe umerii ei atât povara militară și economică a războiului, cât și pe cea a marginalizării social-politice pe care o acuzau românii din Transilvania în anii regimului dualist austro-ungar6. Însemnările sale nu conțin date exacte sau referiri la destine individuale din comunitate, decât în mod excepțional, ci este mai degrabă o narațiune post-război, redactată din memorie, pe seama unei comunități tăcute, amorfe, pe care războiul a atras-o involuntar în vâltoarea lui. În ce măsură aceste însemnări din cronica parohială a comunității românești din Feleacul Săsesc pot constitui un izvor istoric valid pentru cunoașterea războiului ”de acasă” este dificil de stabilit, atâta timp cât rămân singurele surse provenite din comunitate. În ciuda acestor limite, cronica parohială a preotului Baciu oferă o perspectivă istorico-culturală ce atestă orizontul de așteptare al societății românești transilvănene în primii ani de după război și modul în care acesta a influențat reconstituirea și transmiterea memoriei războiului. Cele două cronici de mai sus, una din vreme de război, iar alta din primii ani de după încheierea conflictului, sunt exemple ce oferă două perspective ușor diferite, dar complementare, asupra războiului și a frontului românesc transilvănean de acasă. Cronicile parohiale: o sursă documentară despre război mai puțin cunoscută Acest studiu își propune să analizeze modul în care Marele Război a fost receptat în comunitățile rurale românești din Transilvania atât în anii de război, cât și în perioada imediat următoare. Principala sursă documentară de analiză o constituie cronicile parohiale, un izvor istoric neglijat până în prezent, chiar dacă, de multe ori, a rămas singura mărturie, provenită din comunitate, cu privire la atitudinile și comportamentul ei în vreme de război. Este vorba despre un set de 12 cronici, în limba română, provenite 6 Ibidem, f. 21r-24r. 116 OMAGIU PROFESORULUI OVIDIU GHITTA din șase comunități greco-catolice7 și șase ortodoxe8, din cinci comitate ale Transilvaniei9. Unele dintre ele au fost publicate în ultimii ani, altele se păstrează sub formă de manuscris la Arhivele Naționale ale României sau în colecțiile de documente ale unor biserici parohiale. Selectarea lor a depins de oferta documentară identificată până în prezent, ceea ce face ca aceste cronici să constituie primele studii de caz asupra cronicilor parohiale ca sursă istorică necesară cunoașterii și restituirii frontului de acasă. Cu mici excepții10, aceste cronici acoperă perioade mult mai lungi din istoria acelor comunități, iar Marele Război ocupă un capitol sau un decupaj de câteva pagini din economia generală a fiecărei cronici. Începuturile lor datează de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, când, la inițiativa forurilor ecleziastice românești din Transilvania11, preoții au început să redacteze mici istorii ale comunităților Arhivele Naționale ale României, Serviciul Județean Bistrița-Năsăud (în continuare ANSJ Bistrița-Năsăud), Oficiul parohial greco-catolic român Mureșenii Bârgăului, Cronica parohiei Mureșenii Bârgăului, 1884, f. 21v-28r; Cartea de Aur a parochiei gr-cat. Feleacul Săsesc, f. 21r-31r; Cartea de aur a Bisericei gr-cat. din Selsig 1910, manuscris păstrat în arhiva bisericii din Sălsig, f. 74r; Viorel Câmpean, Viorel Ciubotă, Mihaela Sălceanu, Mădăraș. Contribuție monografică, Satu Mare, Maestro, 2017, p. 199-200; Adrian Onofreiu, „Cronica parohiei Șoimuș scrisă de Ioan Baciu”, în Revista Bistriței, XXVI, 2012, p. 173-202; Vasile Pătcașiu, Din „Cronica Hotoanului”, Viorel Câmpean (ed.). Satu Mare, Citadela, 2012, p. 140-167. 8 ANSJ Alba, Fond Parohia ortodoxă Deal, dosar reg. nr. 4/1903-1950, f.14v-37r; „Condica sau cartea de pomenire a bisericei greco-orientale din Șieul-mare (Nagy-Sajo, comitatul Bistrița-Năsăud). Bistrița, Tip. C. Csallner, 1899)”, în Războiul din spatele tranșeelor. Contribuții documentare referitoare la județul Bistrița-Năsăud, Adrian Onofreiu, Cornelia Vlașin (eds.), Cluj-Napoca, Argonaut, 2017, p. 283-294; Ioana Rustoiu, Pr. Dănilă Vaida, Cronica parohiei Păclișa (1901-1944), Alba Iulia, Altip, 2008, p. 137-161; ANSJ Bistrița-Năsăud, Oficiul parohial ortodox Galații Bistriței, doc. 18, 1915-1950, Condica parohială - evenimente importante între 1914-1916, ff. 17r-24v; „Condica parohiei Lăschia”, în Dan Andrei Filip, Localitatea Lăschia în istorie. Schiță monografică, Baia Mare, Gutinul, 2011, p. 100-111; Condica parohiei Ortodoxe Borgo-Bistrița, mss. nepublicat, păstrat în arhiva bisericii din Bistrița Bârgăului, jud. Bistrița-Năsăud. 9 Cele 12 cronici de parohie provin din următoarele comitate ale Transilvaniei: Bistrița-Năsăud (Besztercze-Naszód; Bistricz-Nösen), Sălaj (Szilagy), Alba de Jos (Alsó-Fehér; Unterweißenburg), Satu Mare (Szatmár) și Solnoc-Dăbâca (Szolnok-Doboka). 10 Vezi „Condica sau cartea de pomenire a bisericei greco-orientale din Șieul-mare”, p. 283-294; ANSJ Bistrița-Năsăud, Oficiul parohial ortodox Galații Bistriței, doc. 18, 1915-1950, Condica parohială - evenimente importante între 1914-1916, f. 17v-24r. 11 Ne referim aici la ordinul circular din 4 martie 1903 al mitropolitului ortodox al Transilvaniei, Ioan Mețianu, prin care se cerea deschiderea de cronici în toate parohiile ortodoxe. A se vedea ANSJ Alba, Fond Parohia ortodoxă Deal, dosar reg. nr. 4/1903-1950, f. 1r; Ioana Rustoiu, Pr. Dănilă Vaida, op. cit., p. 5. 7 117 PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE pe care le păstoreau, urmate de înregistrări periodice sau anuale cu privire la evenimentele majore ce se petreceau în parohie. Uneori cronica funcționa doar pe durata păstoririi preotului care o iniția, încheindu-și existența odată cu acesta. Alteori, însă, ea era transferată de la un succesor la altul, ca o ”moștenire”, ce înscria în paginile ei memoria autorilor și prin ea a întregii colectivități. Privite din această perspectivă, însemnările consacrate Marelui Război constituie secvențe dintr-un întreg, văzut la nivelul frontului intern și al istoriei fiecărei comunități. Din punct de vedere metodologic, valorificarea acestei surse istorice presupune formularea câtorva întrebări menite să lămurească potențialul acesteia, respectiv limitele și precauțiile în utilizarea ei. Referitor la valoarea cronicilor parohiale ca tip de sursă istorică, istoricul italian Luca De Clara se întreba, într-un articol din 2016, cât valorează aceste surse în reconstituirea frontului intern.12 Analiza lui, efectuată pe parohiile din zona italiană Friuli în anii Primului Război Mondial, pune în lumină câteva aspecte și valențe ignorate sau insuficient analizate în cercetările de până acum. O bună parte din aceste concluzii se verifică și în cazul cronicilor românești transilvănene, fapt ce permite stabilirea de similitudini și particularități în raport cu cele italiene. Cât privește apropierile dintre cele două categorii de cronici, se cuvin reținute în acest sens: caracterul complex al acestui gen de însemnări, care nu se limitau la a înregistra doar evenimentele curente din comunitate (botezuri, cununii, înmormântări, participanți la slujbele religioase), ci cuprindeau și aspecte ieșite din cotidian, generate de război; caracterul lor privat și public și, în același timp, prin aceea că textele depindeau de stilul fiecărui preot și de maniera proprie de a recepta ceea ce se întâmplă în comunitate13. Nu întâmplător, unele cronici românești erau citite anual în biserică, cu prilejul marilor sărbători de peste an, ca o formă de validare publică, prin care comunitatea devenea nu doar subiect de cronică, ci și părtașă la redactarea acesteia14. Un alt element de identitate ce apropie cronicile românești de cele italiene îl constituie natura lor prevalent memorialistică, concepute ca un document pentru posteritate, prin care numele și faptele celor din comunitate ieșeau din anonimat pentru a rămâne înscrise în memoria locului. 12 Luca De Clara, „Guerra e societa e persone nella “grande retrovia”: il secondo semester del ’15 nei libri storici delle parrochie friulane”, în 1915. La Guerra del 15 e i Friulani, Enrico Folisi (ed.), Udine, Gaspari editore, 2016, p. 231. 13 Ibidem. 14 Cartea de aur a Bisericei gr-cat. din Selsig 1910, f. 74r. 118 OMAGIU PROFESORULUI OVIDIU GHITTA Spre deosebire de cele italiene, unele cronici românești prezintă și un caracter semioficial, prin aceea că redactate anual sau la intervale periodice de timp, conținutul lor era verificat și avizat de episcopul sau protopopul locului15. O particularitate care făcea ca „libertatea de expresie” a preoților să fie oarecum limitată sau autocenzurată. Acesteia i se adăuga apoi cenzura oficială a statului austro-ungar și statutul preoților români de slujbași ai statului, ceea ce atenua și mai mult libertatea lor de opinie. Această cenzură și autocenzură avea să dispară după încheierea războiului și intrarea Transilvaniei în componența României, făcând loc dezaprobărilor și nemulțumirilor față de război și efectelor acestuia asupra indivizilor și a comunităților. Din cele 12 cronici analizate aici ca studii de caz, în cinci dintre ele, războiul este înregistrat abia în anii ’20 ai secolului trecut, în vreme ce în celelalte șapte, însemnările sunt contemporane războiului. Dacă ne întrebăm ce credibilitate prezintă aceste cronici, un posibil răspuns trebuie căutat în statutul socio-profesional al celor care scriu, al preoților, o categorie de mijloc în societatea românească transilvăneană, percepuți, cel mai adesea, ca repere în comunitate. Persoane cu un nivel de educație mediu spre superior, preoții aveau nu doar misiunea de a asista spiritual comunitatea, ci și de a intermedia comunicarea între straturile de jos ale societății și autoritățile bisericești și politice ale statului16. Iată de ce vocea lor este una reprezentativă în măsura în care perspectiva pe care o imprimă cronicilor depășește orizontul propriei lor persoane, extinzându-se la nivelul comunității pe care o păstorește și al altora din vecinătate. Potrivit lui Luca De Clara, ei nu au pretenția obiectivității asupra a ceea ce scriu, iar mărturia lor devine credibilă atât timp cât nu este contestată de alți contemporani și alte mărturii17. Dar se bucură de statutul de martor al evenimentelor și de confident al celor din comunitate, fapt ce conferă cronicilor parohiale valoarea unei surse reprezentative pentru populația de rând și comportamentul ei pe frontul de acasă. A se vedea ANSJ Bistrița-Năsăud, Oficiul parohial ortodox Galații Bistriței, doc. 18, 1915-1950, Condica parohială - evenimente importante între 1914-1916, f. 24r; Condica parohiei Ortodoxe Borgo-Bistrița. 16 Simion Retegan, Parohii, biserici și preoți greco-catolici din Transilvania la mijlocul secolului al XIX-lea: 1849-1875: mărturii documentare, Cluj-Napoca, Argonaut, 2006; Mirela Popa-Andrei, „Ipostaze ale preotului în comunitățile românești din Transilvania în anii Marelui Război”, în Anuarul de Istorie al Institutului „George Bariţiu” din Cluj-Napoca, Series Historica, LVI, 2017, p. 243-255. 17 Luca De Clara, op. cit., p. 231. 15 119 PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE Mobilizările continue: îngrijorare, supunere și speranță Dacă multă vreme istoriografia post-război a susținut că declanșarea lui a generat o euforie generală la nivelul opiniei publice18, rezultatele cercetărilor din ultimele decenii au condus la revizitarea acestei afirmații, în sensul nuanțării și completării ei19. Fără îndoială că războiul a fost întâmpinat cu entuziasm de unii20, așa cum alții l-au primit cu reținere și îngrijorare până la respingere21. Stările generate de izbucnirea lui au fost așadar amestecate,22 de la o țară la alta, de la un mediu social la altul și, nu în ultimul rând, de la individ la individ. Fiecare a reacționat diferit în funcție de așteptările proprii, de starea socială, de nivelul de educație, gen și apartenență etnică. Orașele s-au dovedit a fi, în general, cel mai des întâlnite locuri în care războiul și primele înregimentări au fost întâmpinate cu optimism și bucurie, în vreme ce satele s-au manifestat cu îngrijorare și cu resemnare23. În Transilvania, vestea mobilizării generale a fost urmată de recrutări succesive din rândul tuturor grupurilor etnice ale provinciei. Din 1 august până în 1 noiembrie 1914, au fost chemați sub arme 926.500 de soldați și ofițeri români, unguri, sași, evrei, țigani și alții. Dintre aceștia, 484.924, adică mai bine de o jumătate din totalul celor mobilizați, au fost români, majoritar țărani24. W.J. Reader, „As duty call”. A study in Obsolete Patriotism, Manchester, Manchester University Press, 1988; Gaetano Filasto, Sulla via di Trieste. Diario di Guerra, Catania, V. Giannotta, 1917, p. 7-13; Eric Leed, „The community of August and the Escape from Modernity”, în No Man’s Land. Combat and Identity in World War I, Cambridge, Cambridge University Press, 1979. 19 Jeffrey Verhey, The Spirit of 1914. Militarism, Myth, and Mobilisation in Germany, Cambridge, Cambridge University Press, 2000; Marco Mondini, La guerra italiana. Partire, raccontare, tornare, 1914-18, Bologna, Il Mulino, 2014. 20 David Silbey, The British Working Class and Enthusiasm for War, 1914-1916, London, Routledge, 2004. 21 Andrea di Michele, Tra due divise. La Grande Guerra degli italiani d’Austria, Roma-Bari, Laterza, 2018, p. 58. 22 Niall Ferguson, Il grido dei morti. La prima Guerra mondiale: il più atroce conflitto di ogni tempo, Milano, Mondatori, 2014, p. 194-228. 23 Gabriela Dudeková Kováčová, „The Silent Majority: Attitudes of non-prominent citizens at the beginning of the Great War in the territory of today’s Slovakia”, în Revue des Études slaves, LXXXVIII, 4, 2017, p. 699-700. 24 Liviu Maior, Habsburgi și români. De la loialitate dinastică la identitate națională, București, Editura Enciclopedică, 2006, p. 127-131; idem, Doi ani mai devreme. Ardeleni, bucovineni și basarabeni în război, 1914-1916, Cluj-Napoca, Școala Ardeleană, 2016, p. 96. 18 120 OMAGIU PROFESORULUI OVIDIU GHITTA Pentru ei, ca de altfel, pentru familiile lor rămase acasă, sosirea primelor ordine de mobilizare, în august 1914, a generat un puternic sentiment de neliniște, urmat de deznădejde și acceptare tacită25. Momentul nu a trecut neînregistrat în cronicile parohiale analizate. De pildă, preotul Mihail Georgiu din Galații Bistriței nota, în cronica parohiei, stupoarea cu care enoriașii aflară vestea izbucnirii războiului. Se întâmpla în 26 iulie 1914, pe când ieșeau de la slujba duminicală, iar afișele răspândite prin sat anunțau războiul iminent. O săptămână mai târziu, și mai adânc au rămas impresionați, când tot după serviciul divin, în ziua de Sfântul Ilie, 20 Iulie-2 Aug[ust] au primit știrea despre mobilizarea generală. În a 2-a zi dimineața, lume multă era strânsă pe strada principală – drumul țării – ca să-și petreacă cei rămași acasă pe cei ce plecau pe câmpul de răsboiu. Jale mare îi cuprindea pe toți presimțind parcă, că mulți nu-și vor mai revedea iubiții lor și locul unde și-au petrecut viața e până aci26. Într-un registru similar rememora, în 1922, începutul războiului și preotul din Mureșenii Bârgăului, în cronica parohiei sale: În toamna anului 1914, într-o zi, prin baterea dobei se anunță – mobilizarea generală. Tot insul înrolat la armată e obligat a se prezenta la regimentul căruia aparține. Fierbere mare, toți se pregătesc pentru plecare. Trenurile erau pline și înghesuite, chiar și vagoanele pentru vite27. Deși trecuseră mai bine de 11 ani de la momentul primelor recrutări, amintirea era încă vie în memoria lui, semn că impresia fusese deosebit de puternică. Recompusă din aceste secvențe de cronică, imaginea lui august 1914 în satele românești din Transilvania era a unor comunități rurale, obediente și tăcute, ale căror ritmuri cotidiene și sezoniere fuseseră dintr-o dată răvășite de iureșul războiului. Pentru cele mai multe dintre ele, acesta a fost prilejul cu care unii dintre membrii săi, prin înregimentarea pe front sau prin colectele făcute, au ieșit din anonimat, numele lor fiind înscris în cronicile parohiale și în rapoartele către forurile superioare ale vremii. Toate aceste cronici, cu mici excepții, conțin, încă din primul an de război, liste cu numele bărbaților chemați sub arme, vârsta, starea lor civilă, numărul de copii la data înrolării și starea lor în război, precum și a femeilor implicate Ioana Elena Ignat, Participare și mobilizare în Transilvania în Primul Război Mondial, Cluj-Napoca, Academia Română/Centrul de Studii Transilvane, 2015, p. 33-35. 26 ANSJ Bistrița-Năsăud, Oficiul parohial ortodox Galații Bistriței, f. 18v-19r. 27 ANSJ Bistrița-Năsăud, Cronica parohiei Mureșenii Bârgăului, 1884, f. 21v. 25 121 PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE în acte de donații și colecte publice pentru război28. Era o formă de a le conserva amintirea în comunitate, pe care războiul a potențat-o, înscriindu-i, alături de atâtea alte milioane de indivizi, în memoria umanității. Involuntar, ei devin părtași ai unui eveniment fără precedent, al unui „măcel fără pereche în istoria popoarelor”, cum îl numește preotul Mihail Baciu, în cronica parohiei Feleacul Săsesc29, sau al „fierberei celei mai crâncene”, cum a rămas descris în cronica parohiei Deal30. Reflecțiile lor contribuie astfel la îmbogățirea „memorialisticii mărunte”, aparținând celor de jos, pe care Marele Război a diversificat-o și a făcut-o cunoscută mai mult ca oricând. Cu privire la cine purta responsabilitatea războiului, cronicile studiate sunt împărțite în a stabili cauzele și vinovații. Dacă unele preiau versiunea ”oficială” a Monarhiei Austro-Ungare, potrivit căreia războiul declarat Serbiei era unul defensiv31, altele văd în declanșarea lui, dar mai ales în prelungirea acestuia, o pedeapsă divină32 pentru păcatele omenirii. Războiul era, așadar, o nenorocire, abătută asupra lor, pe care o doreau încheiată cât mai curând. Nu întâmplător, majoritatea acestora conțin apeluri repetate la pace. Una pe care comunitățile o invocau frecvent și pentru care se rugau necontenit. Credincioșii noștri – scria preotul Andrei Centea – … în to[a]te zilele aduc jertfă sfântă la altariul bisericei lui Hristos pentru pacea și liniștea popo[a]relor; toți se întreabă oarecând va fi pace, și nime[ni] nu poate da un răspuns de mângăiere, numai bunul D[umne]zeu știe, care poartă de grija și sortea popo[a]relor33. Pe măsură ce războiul s-a prelungit, iar satele au devenit scenele unor drame repetate, cu fiecare plecare pe front a câte unui nou contingent de soldați34, cuvântul pace a înregistrat cea mai mare ocurență în textele tuturor cronicilor studiate. Invocată în dumineci și sărbători, la începutul și sfârșitul fiecărui an, în rugăciunile colective și individuale, în corespondența A se vedea ANSJ Alba, Fond Parohia ortodoxă Deal, f. 15v-17r, 29v; Cartea de aur a Bisericei gr-cat. din Selsig 1910, f. 62r-63r; 67r-72r, 86r; „Condica parohiei Lăschia”, p. 100-104; Ioana Rustoiu, Pr. Dănilă Vaida, op. cit., p. 138-139, 143-144, 147-149, 152-153; ANSJ Bistrița-Năsăud, Oficiul parohial ortodox Galații Bistriței, f. 21r, 23v. 29 Cartea de Aur a parochiei gr-cat. Feleacul Săsesc, f. 21r. 30 ANSJ Alba, Fond Parohia ortodoxă Deal, f. 14r. 31 Cartea de aur a Bisericei gr-cat. din Selsig 1910, f. 60r. 32 „Condica sau cartea de pomenire a bisericei greco-orientale din Șieul-mare”, p. 284. 33 Cartea de aur a Bisericei gr-cat. din Selsig 1910, f. 67r. 34 Eugenia Bârlea, Perspectiva lumii rurale românești asupra primului război mondial, Cluj-Napoca, Argonaut, 2004, p. 97. 28 122 OMAGIU PROFESORULUI OVIDIU GHITTA de război, pacea s-a dovedit a fi speranța sau firul nevăzut care a legat, vreme de patru ani, frontul intern al românilor transilvăneni de teatrele de operații, aidoma tuturor celorlalte națiuni combatante35. Singuri pe frontul de acasă. Bătrâni, femei, copii „În sat au rămas numai muierile cu copiii, bătrânii neputincioși, bolnavii, preotul, primarul, cantorul și învățătorul – Petru Tomoioagă, care nu era încorporat la armată”36. Așa descria una dintre cronici imaginea satului Mureșenii Bârgăului după primii ani de război. În realitate, mobilizările succesive din anii de război au golit treptat satele Transilvaniei de forța de lucru masculină, lăsând în urma lor femeile, bătrânii și copiii. Trei categorii sociale cărora autoritățile statului nu le acordaseră până atunci importanța cuvenită, și nici izvoarele istorice nu-i consemnaseră decât sporadic și circumstanțial. Războiul a fost ocazia care i-a propulsat în prim-plan, devenind protagoniștii frontului de acasă. Și aici, la fel ca în atâtea alte locuri, cronicile parohiale înregistrează prezența unei societăți civile, declinată mai ales la feminin, cum o numea Matteo Ermacora37. Comunități întregi în care femeile singure sau însoțite uneori de bătrâni și copii au fost cele care au asigurat funcționarea, nu fără dificultăți, a frontului de acasă. O particularitate a acestor cronici este faptul că deși femeile au constituit prezențele cele mai active și mai vizibile în comunitate, în anii de război, receptarea lor a fost prin excelență una colectivă și mai puțin individuală. De cele mai multe ori, portretul lor este unul vag conturat, sobru și cernit, din care rareori se desprind numele unor femei și apartenența lor la familia soțului plecat pe front. Cele care ies din acest anonimat feminin sunt acelea care se implică în acțiuni caritabile pe seama bisericii, cumpărând și donând veșminte preoțești, obiecte și cărți de cult, ridicând troițe în memoria soților sau a copiilor lor morți pe front, făcând colecte pe seama soldaților sau participând la subscripțiile celor opt împrumuturi de război organizate de autoritățile austro-ungare. Așa s-a individualizat și Ana Petric, țărancă din satul Selsig (Szélszeg), comitatul Sălaj, căreia soțul ei, înregimentat pe front i-a cerut, în 1915, să cumpere Leo Spitzer, Lettere di prigioneri di guerra italiani, Milano, Il Saggiatore, 2016, p. 150-167. 36 ANSJ Bistrița-Năsăud, Cronica parohiei Mureșenii Bârgăului, f. 23v. 37 Matteo Ermacora, „Le donne italiane nella Grande Guerra. Un billancio storiografico (1990-2015)”, în Donne in guerra 1915-1918. La Grande Guerra attraverso l'analisi e le testimonianze di una terra di confine, Roveretto, Centro Studi Judicaria Tione di Trento, 2006, p. 11-30. 35 123 PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE pe sama bisericei 2 sfeșnice /lumânări/ mai mici pe masa părăstaselor în biserica barbaților, în preț de 12 coro[a]ne întru mărirea lui D[umne]zeu, care să-i ajute pe cămpul de luptă și să-l scutească de mo[a]rte năpraznică și să fie sănătos38. Doi mai târziu, în Deal, un alt sat din Transilvania, câteva femei au pus bazele unui fond al eroilor, din care, la sfârșitul războiului, urma să se construiască un monument dedicat celor căzuți din comunitate39. Nici înzestrarea cu noi clopote, în urma rechiziționării celor avute până la război, nu a lipsit din preocupările femeilor. Dovadă în acest sens este gestul preotesei Ana Baciu din Feleacul Săsesc care, în 1922, deschide împreună cu soțul ei un fond bancar în memoria fiului lor, mort în război. Scopul acestui depozit bancar era de a achiziționa un nou clopot în comunitate40. Dincolo de finalitatea lor imediată, aceste inițiative feminine arată prezența lor masivă pe frontul intern și rolul de mediatoare între cei plecați pe front și lumea celor de acasă. Grăbită de război, afirmarea acestei prezențe feminine în satele românești din Transilvania poartă în sine și moștenirea unui trecut nu foarte îndepărtat, în care identitatea lor de gen se definea cel mai adesea prin raportare la soț sau la familia acestuia. Nu întâmplător, majoritatea numelor de femei menționate în cronici apar asociate cu numele soțului, semn că ”independența” lor social-economică era încă departe de a fi deplină. Pe lângă circumstanțele clar individualizate care au ca protagoniste femei și inițiativele lor, cronicile parohiale înregistrează cel mai adesea ipostaze în care prezența feminină a fost una colectivă și anonimă. Niciun nume, niciun chip, nicio vârstă. Doar femei, gesturi și consecințe. La modul general, nepersonalizat, femeile au fost cele pe care izbucnirea războiului și primele mobilizări le-au adus pe peroanele gărilor pentru a-și însoți copiii, soții, tații sau frații. Referindu-se la spectacolul emoționant al plecărilor pe front, preotul din Mureșenii Bârgăului nota în cronica parohiei următoarele: „Strigăte de durere, vaite, lacrimi, țipete sfâșietoare de inimi din partea copiilor care se despărțeau de părinții lor, de frații lor, soți îndurerați, mame, soții care rămâneau cu copii mici - era o jale care nu se poate descrie”41. Tot ele constituiau publicul cel mai numeros și la trecerile prin localități ale convoaielor militare spre linia frontului. Împinse de curiozitate, veneau să asiste la momentele muzicale oferite de soldați, împărtășind cu ei bucuriile și tristețile, respectiv porțiile de hrană ce le reveneau recruților. De pildă, în Cartea de aur a Bisericei gr-cat. din Selsig 1910, f. 67r–68r. ANSJ Alba, Fond Parohia ortodoxă Deal, f. 29v. 40 Cartea de Aur a parochiei gr-cat. Feleacul Săsesc, f. 31r. 41 ANSJ Bistrița-Năsăud, Cronica parohiei Mureșenii Bârgăului, 1884, f. 21v. 38 39 124 OMAGIU PROFESORULUI OVIDIU GHITTA Mureșenii Bârgăului, cronica parohiei atestă faptul că mai ales în primii ani de război, soldații împărțeau cu femeile rațiile lor alimentare, pentru a mai diminua din greutatea rucsacurilor pe care erau obligați să le poarte zilnic în spate. Așa au ajuns comunitățile din proximitatea fronturilor să beneficieze în cantități apreciabile de produse alimentare precum zahăr și slănină, tutun, dulciuri, altminteri consumate cu mare cumpătare în lumea satelor42. O altă ipostază reținută în cronici a fost cea în care femeile trebuiau să suplinească munca bărbaților în agricultură, în construirea infrastructurii de război (drumuri, poduri, linii de apărare), în tranzacțiile comerciale specifice lumii rurale (vânzări/cumpărări de pământuri, animale, produse alimentare și de vestimentație etc.), în intermedierea relațiilor cu autoritățile civile, militare și religioase. Toate erau activități prin excelență masculine, pe care le asumaseră până atunci soții, frații și tații lor, dar pe care războiul le-a transferat în sfera femeilor, rămase acasă fără sprijin bărbătesc. Însă preluarea acestor noi atribuții nu a fost deloc ușoară. Femeile au trebuit să înfrunte atât propriile lor prejudecăți, cât mai ales cele ale puținilor bărbați rămași în sate: preoții, învățătorii și notarii. Au rămas consemnate în acest sens relațiile conflictuale și tratamentul discriminatoriu la care au fost supuse femeile românce din Transilvania de către notarii satelor, chemați să organizeze rechizițiile forțate și distribuirea ajutoarelor financiare și alimentare în comunități. Nu întâmplător, în toamna anului 1918, pe fondul degringoladei generate de prăbușirea fronturilor, notarii au fost primii care au ales să fugă din posturi de teama furiei soldaților ce se întorceau din război43. Mulți au ținut să se răfuiască cu cei care le nedreptățiseră soțiile, mamele și fiicele în anii războiului44. Spre deosebire de aceste ipostaze, receptate în cronici cu resemnare și compasiune, altele au fost privite cu reprobare. Este cazul adulterului feminin, apărut deseori din conviețuirea sub același acoperiș cu soldații încartiruiți în casele țăranilor, în zonele aflate în imediata apropiere a frontului sau în zonele de tranzit spre teatrele de operații. Cazuistica aceasta este sugestiv consemnată în cronica parohiei Mureșenii Bârgăului, o localitate aflată la granița Transilvaniei cu Moldova, în proximitatea frontului din Galiția. Potrivit ei: Familiile unde erau încvartiruiți aceștia [soldații] – cu culina – s-au împrietenit și familiarizat pe la acele căși. Rezultatul a fost niște șpuri – copii ilegitimi – care au rămas în urma lor – care se deosebesc de băștinași prin aceea că-s „blonzi” Ibidem, 24v. ANSJ Alba, Fond Parohia ortodoxă Deal, f. 33r-v. 44 ANSJ Bistrița-Năsăud, Cronica parohiei Mureșenii Bârgăului, f. 28r. 42 43 125 PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE pronunțat – și care conform legii s-au pus în „cârca” părinților, care poate de când au plecat nu s-au mai abătut acasă nici odată45. Iată cum războiul a generat, printre altele, o relaxare a moravurilor, regăsită până și în lumea rurală, considerată a fi mult mai vigilentă și mai refractară în fața unor astfel de atitudini și comportamente46. Desigur, condamnarea lor era cu atât mai justificată cu cât autorii cronicilor, în calitatea lor de păstori sufletești ai satelor, erau chemați să vegheze la păstrarea nealterată a moralei creștine, pe care războiul părea să o zdruncine mai mult ca oricând. Alături de femei și ipostazele asumate de acestea în anii de război, cronicile românești transilvănene înregistrează sporadic și alți civili rămași pe frontul de acasă. Vârstnicii și copiii. Două categorii sociale pe cât de afectate de război, pe atât de puțin descrise în acest tip de surse. Atât unii, cât și ceilalți sunt prezentați ca actori în roluri secundare, cărora războiul le-a furat bucuria jocurilor copilăriei și tihna unor bătrâneți liniștite. În ceea ce privește copiii, trei sunt ipostazele în care sunt surprinși în cronici. Prima era cea a copiilor elevi, cărora războiul le-a afectat funcționarea normală a cursurilor, prin ocuparea vremelnică a școlilor de către armată și transformarea lor în cazărmi, respectiv prin mobilizarea unui număr mare de învățători și profesori47. Cu școli închise și cu dascăli pe front, copiii au rămas exclusiv în grija mamelor și a bunicilor, care i-au implicat, mai mult ca oricând, în activitățile gospodărești și în cele agricole. În plus, unele cronici zugrăvesc și imaginea celor nevârstnici de școală, „desculți, flămânzi și goi închiși singuri în casă”48, din pricina faptului că deseori mamele lor erau concentrate la muncile câmpului. O a doua ipostază a copilăriei de război în Transilvania a fost cea a copilului spectator. Putea fi regăsită în gări, piețe și pe ulițele satului. Locuri în care copiii, singuri sau însoțiți de mame ori bunici, asistau la reprezentațiile muzicale oferite de soldații care staționau în localitate sau se aflau în tranzit49. Era singurele forme de divertisment pe care un copil din lumea rurală și le putea permite, în condițiile în care războiul atenuase până la anulare bucuria jocurilor copilăriei de odinioară. Este sugestivă în acest Ibidem, f. 21v., f. 25r. Eugenia Bârlea, op. cit., p. 126-130; Elena Ioana Ignat, op. cit., p. 64-72. 47 Mirela Popa-Andrei, „Elite rurale și învățământ confesional în societatea românească transilvană în anii Marelui Război” (I), în Anuarul Institutului de Istorie „George Barițiu”. Series Historica, 57, 2018, p. 99-107. 48 Cartea de Aur a parochiei gr-cat. Feleacul Săsesc, f. 22r. 49 ANSJ Bistrița-Năsăud, Cronica parohiei Mureșenii Bârgăului, f. 24v. 45 46 126 OMAGIU PROFESORULUI OVIDIU GHITTA sens relatarea cronicii din Galații Bistriței, potrivit căreia adulții rămași acasă erau obligați de comitetul parohial, sub condiția anumitor pedepse, să-și vegheze cu strictețe copiii, pentru nu ieși seara pe străzi, a nu se aduna în grupuri, a nu arunca cu pietre după căruțe sau camioane, a nu consuma alcool etc.50 Măsurile erau menite să preîntâmpine atitudini și comportamente care puteau îngreuna și mai mult starea comunităților apăsate de povara războiului. Se poate observa cum Biserica a susținut plenar inițiativele și propaganda autorităților civile în sensul promovării unei educații patriotice adresate copiilor. Altfel spus, până și copilăria trebuia subordonată și mobilizată în sprijinul războiului. Cazul românilor transilvăneni nu este singular din acest punct de vedere. Și în Franța, Biserica Catolică s-a implicat activ în ”înregimentarea” școlii și a copiilor în slujba războiului51. Miza era mobilizarea întregii populații în vederea obținerii unui victorii totale. Cea de-a treia ipostază și ultima, a copilăriei identificată în aceste cronici, o reprezintă cea a copilului ilegitim. Public, a fost cel mai puțin asumată. Dar era o realitate prezentă mai ales în acele comunități în care au fost cantonați soldați și prizonieri de război cu care au trebuit să conviețuiască. Prezența lor în aceeași curte, deseori în aceeași casă, vreme de câteva luni sau chiar ani, a condus la nașterea acestor copii ilegitimi. Erau copiii războiului. O categorie aparte pe care comunitatea i-a receptat ca fiind diferiți, dar care au rămas integrați în familiile în care s-au născut52. Comparativ cu femeile și copiii, bătrânii au fost civilii cel mai puțin reținuți de cronici. Rămași acasă împreună cu fiicele, nurorile și nepoții, deznădăjduiți și lipsiți de perspectiva unor bătrâneți liniștite, unii dintre ei s-au văzut concentrați la activitățile agricole de pe domeniile nobiliare. O atestă în acest sens cronica parohiei Feleacu, în care preotul Mihail Baciu rememora, în 1922, faptul că „îți era mai mare mila când vedeai cum bătrânul încărunțit și neputincios, alăturea de nevasta tânără care-și deplângea soarta soțului său dus în bătaie…”53. Disperare, neputință și resemnare. Acestea au fost stările de spirit sub semnul cărora civilii români din Transilvania au trăit și experimentat Marele Război. ANSJ Bistrița-Năsăud, Oficiul parohial ortodox Galații Bistriței, doc. 18, 1915-1950, Condica parohială - evenimente importante între 1914-1916, f. 22v-23r. 51 Stephane Audoin-Rouzeau, La guerre des enfants 1914-1918, Paris, Armand Colin, 2004, p. 51-59. 52 ANSJ Bistrița-Năsăud, Cronica parohiei Mureșenii Bârgăului, f. 28r. 53 Cartea de Aur a parochiei gr-cat. Feleacul Săsesc, f. 22r. 50 127 PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE „În tot răul e și un bine”. Avatarurile unei economii agrare în vreme de război Inflație, speculă, colecte, împrumuturi de război, rechiziții de bunuri, foamete și alte neajunsuri. Acesta a fost tabloul economiei transilvane în anii Marelui Război. O economie prevalent agrară, ce s-a resimțit profund încă din primul an de război, de pe urma mobilizării în teatrele de operații a populației masculine, principala ei forță de lucru. Primele consecințe au apărut încă din toamna anului 1914, pentru a se accentua în anii următori, când strângerea recoltelor, însămânțările și asigurarea hranei animalelor au rămas în sarcina femeilor, bătrânilor și copiilor, siliți să suplinească locul celor plecați pe front. Cum situația din teatrele de operații reclama cheltuieli în continuă creștere, statul austro-ungar s-a văzut nevoit să găsească diverse soluții de finanțare. Printre ele s-au numărat și împrumuturile de război, în total opt la număr în perioada 1914-1918, organizate atât în Ungaria, cât și în Austria. Era o modalitate prin care statul se împrumuta pe piață, garantând împrumuturile contractate, fapt ce le conferea în ochii populației garanția unor investiții stabile. Dacă primul împrumut lansat în toamna anului 1914, însoțit fiind și de o campanie propagandistică bine organizată, a fost un real succes pentru veniturile bugetului de război, următoarele au înregistrat cote tot mai scăzute de entuziasm54. Explicația se regăsea în avalanșa de dificultăți economice ce se abătuse între timp peste populația monarhiei, odată cu creșterea prețurilor și specula care a proliferat, cu rechizițiile succesive de bunuri și produse pe seama economiei de război. Nu în ultimul rând, li se adăugau fluctuațiile producției agricole de la un an la altul, în funcție de variațiile climatice, ceea ce accentua și mai mult sentimentul de insecuritate și lipsa de entuziasm în rândurile populației. Întrebarea este dacă și ce aduc nou cronicile parohiale în acest sens. Răspunsul se regăsește în fiecare din cele 12 surse analizate, unde cea mai mare parte din economia însemnărilor din sau despre război o ocupă aspectele economice. Dintre toate, inflația, resimțită acut de această populație rurală, a fost cel mai des invocată problemă căreia a trebuit să-i facă față. Însemnările cronicale surprind un real sentiment de neliniște ce se accentua de la un an la altul pe seama prețurilor care continuau să crească și a restricțiilor alimentare ce le însoțeau. De pildă, în cronica parohiei Sălsig, Iosif-Marin Balog, Ioan Lumperdean, „Implicații economice și financiare ale Primului Război Mondial. Împrumuturile de război”, în Anuarul Institutului de Istorie „George Barițiu”. Series Historica, 57, 2018, p. 115-121; Eugenia Bârlea, op. cit., p. 102-109. 54 128 OMAGIU PROFESORULUI OVIDIU GHITTA preotul nota cu îngrijorare „prețurile nemaiauzite” la animale, produsele alimentare de primă necesitate, la terenuri și zilele de muncă, a căror valoare crescuse exponențial în decursul celor patru ani de război. Astfel, un porc ce în 1914 se vindea cu 200 de coroane, ajunsese în scurt timp la 700-800 de coroane; o pereche de cai de la 600 de coroane la 2.000-3.000 coroane; o zi de lucru, ce în 1915 se plătea cu 3-4 coroane, ajunsese în 1918, la 10-16 coroane55 și exemplele pot continua. Dincolo de valorile crescătoare ale prețurilor, ele prezintă o însemnătate deosebită prin aceea că furnizează date importante cu privire la regimul alimentar și vestimentar al populației rurale românești în anii de război. Așa putem constata, de pildă, că produsele de bază ale bucătăriei tradiționale românești erau laptele de vacă și derivatele acestuia, ouăle, carnea de porc, pasăre (găini, gâște, rațe), arareori vită și miel, fasole, ceapă, usturoi, dovleci, mere, pere, prune, nuci, tutun de pipă. Li se adăugau preparatele din făină de porumb și de grâu, iar în ultimii ani de război chiar din ovăz sau orz56. Așadar, o alimentație destul de monotonă și puțin diversificată, ce depindea de oferta agricolă a zonei și de productivitatea anului respectiv. Nu lipsite de importanță sunt și datele cu privire la vestimentație, ce se compunea la bărbați din: cizme, opinci, cioareci (pantaloni) din pănură (țesătură din lână confecționată în casă), sumane, iar la femei, singurele produse menționate în cronici erau ghetele și opincile, pânza de jolj (giulgiu), tortul de cânepă și fuiorul57, semn că toate celelalte obiecte vestimentare finite erau confecționate în casă. Achiziționau din comerț doar ceea ce nu puteau produce în propria gospodărie. Reiese, deci, că la începutul secolului XX, societatea românească transilvăneană funcționa încă pe seama unei economii autarhice, care producea în cea mai mare ceea ce consuma. Era consecința slabei dezvoltări industriale a Transilvaniei, de care oricum românii, majoritar țărani, nu beneficiaseră decât parțial și indirect58. Aceasta explică prezența redusă a lichidităților financiare în lumea satelor, puterea lor de cumpărare redusă și gradul sporit de îndatorare. Pe fondul inflației amenințătoare, a apărut și specula, care a alimentat și mai mult nemulțumirile, erodând încrederea în intervenționismul guvernelor și în politicile lor protecționiste. Deși autoritățile politice maghiare au plafonat prețurile la produsele de bază și au Cartea de aur a Bisericei gr-cat. din Selsig 1910, f. 66r, 92r. Războiul din spatele tranșeelor, p. 284; Dan Andrei Filip, op. cit., p. 108-109. 57 Dan Andrei Filip, op. cit., p. 105-106. 58 Keith Hitchins, Afirmarea națiunii. Mișcarea națională românească din Transilvania 1860/1914, București, Editura Enciclopedică, 2000, p. 211-250. 55 56 129 PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE acordat ajutoare financiare familiilor afectate de război, specula și efectele ei nu au putut fi eradicate. Cronica parohiei Sălsig ne oferă câteva informații utile cu privire la mecanismul de funcționare a acesteia. Mai exact, preotul nota în primăvara anului 1918 că, deși guvernul plafonase prețul grâului la 48-50 de coroane, în realitate se vindea „pe sub mână la prețuri oribile”59. La fel se întâmpla și cu tutunul, un produs extrem de căutat în lumea satelor transilvănene. Raționalizarea lui a făcut ca, începând din 1917, distribuirea acestuia să aibă loc „numai o dată pe lună și atunci pacla60, ce era odată cu șase fileri, azi cu 2 coroane, da încă numai pe ascuns, de la speculanții evrei”61. Din lipsă de tutun, oamenii au ajuns să-și confecționeze țigări din frunze de cartofi, nuc, floarea-soarelui, merișor și, inclusiv, cânepă62. Restricționarea consumului la produsele alimentare de bază a fost urmată de rechiziționarea animalelor și a cerealelor, lăsând în fiecare gospodărie doar cantități limitate, calculate pe fiecare lună în parte, în funcție de vârsta fiecărui membru al familiei63. Pentru cei rămași acasă, femei, bătrâni, copii, despărțirea de animalele lor din gospodărie s-a dovedit a fi extrem de traumatizantă, cu atât mai mult cu cât animalele făceau parte din universul lor cotidian, iar unele dintre ele constituiau principalul lor mijloc de subzistență. „Nu mică a fost jalea prin sat – scria preotul din Mu