MEDICINA COREEANA În urmă cu două mii de ani, medicina coreeană a fost îmbogăţită cu medicina tradiţională chineză, iar ulterior aceasta s-a dezvoltat independent ca medicina orientală coreeană. Medicina orientală coreeană este un termen relativ nou, fiind folosit din anul 1986 şi până în prezent. Înainte de asta, a fost pur şi simplu numită ca medicină orientală tradiţională. Medicina Orientală Coreeană (KOM) a început să atragă atenţia întregii lumi atunci când Dongui bogam a fost înscrisă în Memoria Registrului Mondial UNESCO în anul 2009. Aceasta a fost prima carte de medicină care a apărut în această listă. Cartea este o enciclopedie scrisă în decursul a 15 ani, de către Heo Jun (Hur Jun), medic regal şef din timpul regelui Seonjo (dinastia Joseon, 1567-1608). Medicina chineză a fost introdusă în Coreea în timpul perioadei celor Trei Regate (57 î.Hr.-668). Se presupune că acest caracter unic al medicinei orientale coreene s-a dezvoltat substanţial de-a lungul dinastiei Goryeo (918-1392), a dinastiei Joseon (1392 – 1910) şi până în ziua de azi. S-a dezvoltat mai ales în perioada Joseon. Colecţiile medicale precum Hyangyak Jipseongbang (Dicţionar sau Culegere de Prescrieri Native Coreene, 1433) şi Uibang Yuchwi (Colecţie Clasifícată a Prescripţiilor Medicale, 1445) au fost întocmite la cererea Regelui Sejong cel Mare, al patrulea monarh al Joseon. Aceste eforturi au pus bazele medicinei orientale coreene care a fost de un real folos cercetărilor ulterioare, mult mai profunde din acest domeniu. Mai târziu, în timpul domniei Regelui Seonjo (1567-1608), Heo Jun a scris Dongui bogam. În această lucrare elaborată, doctorul Heo a clasificat bolile şi prescripţiile practice aferente. Cartea relatează de asemenea şi rezultatele cercetărilor sale din medicina populară inclusiv acupunctura, moxibustie, masaj, precum şi metoda medicală numită doin. Dongui bogam a fost adusă în cele din urmă în China şi Japonia, având o contribuţie extraordinară la dezvoltarea medicinei tradiţionale din Asia de Est, iar influenţa acesteia este încă foarte puternică şi în zilele noastre. Medicina orientală coreeană era medicina pe baza căruia erau trataţi pacienţii atunci când medicina vestică a pătruns în Coreea, în anii de declin ai dinastiei Joseon (1885). Aceasta (medicina orientală coreeană) a început imediat să se estompeze şi practic să dispară în timpul ocupaţiei japoneze (1910-1945). Chiar dacă a început să se estompeze, totuşi Lee Je-ma (1838-1900) a avut rezultatele notabile în domeniul cercetării acestei ştiinţe şi a prezentat noua teorie sasang a medicinei constituţionale sau medicina bazată pe cele patru tipuri de constituţii. Medicina constituţională Sasang clasifică constituţia (chejil) omului în patru categorii:taeeum (cel mai mare yin), tae-yang (cel mai mare yang), soeum (cel mai mic yin) şi so-yang (cel mai mic yang). Constituţia unui individ este moştenită şi determinată de mărimea şi funcţionalitatea organelor interne ale acestuia. Fiecare dintre cele patru constituţii se caracterizează prin tipuri diverse de: personalitate diferită, mod comportamental diferit, poftă de mâncare, psihologie, eficienţă, adaptabilitate şi preferinţe. Eficacitatea unui tratament sau medicament pentru o boală poate varia în funcţie de constituţia fiecărui individ în parte. În anii 1970, medicina orientală coreeană a început să se răspândească la nivel internaţional, fiind introdusă şi în Statele Unite ale Americii, unde a avut loc şi prima conferinţă internaţională a medicinei orientale coreene. Medicina orientală coreeană cuprinde o gamă largă de practici medicale tradiţionale, bazate pe filozofia asiatică, întemeiată pe observarea şi studiul fenomenelor naturale. Medicina orientală coreeană vede corpul uman ca un mic univers. Ea se bazează pe conceptul de yin şi yang, care descrie toate obiectele şi fenomenele din univers ţinând seama de paradigma a două forţe opuse, cum ar fi soarele şi luna, vara şi iarna, nord şi sud, bărbat şi femeie. Această medicină studiază o-haeng, sau cele cinci faze sau elemente care cuprind: universul geum (metal şi piatră), mok (lemn), su(apă), hwa (foc) şi to (pământ). De asemenea studiază şi procesul yuk-gi sau cele şase Influenţe atmosferice din domeniul ştiinţelor naturii, care suntpung (vânt), han (frig), yeol (cald), hwa (foc), seup (umiditate) şi jo (secetă sau ariditate). Medicina vestică se concentrează pe organele interne ale corpului uman, bazându-se pe anatomie şi citologie. Aceasta apreciază aparent fenomenele şi tratează pacienţi pe o bază statistică. Acupunctura Acul poate fi folosit ca un instrument medical pentru tratarea bolilor atât la oameni cât şi la animale. Acupunctura este tratarea unei boli sau a unei dureri prin înţeparea sau inserţia unui ac în corp. Potrivit diverselor surse istorice, acupunctura a fost originară din partea estică a Chinei, partea învecinată cu Peninsula Coreeană, de unde s-a răspândit în întreaga Asia de Est. Se crede că acele au fost folosite în scop medical pentru prima dată în Epoca de Piatră. Cel mai vechi instrument pentru acupunctură este un ac de piatră. A fost realizat prin şlefuirea pietrei sau jadului în formă de andrea (ac) sau pană. Un astfel de ac de piatră a fost realizat pentru a stimula pielea şi pentru a provoca sângerarea prin înţeparea superficială a acesteia, sau pentru a scoate afară puroiul dintr-o rană supurentă. În societatea primitivă, este posibil ca oamenii să fi suferit de pe urma mai multor tipuri de dureri sau răni, asta şi datorită faptului că trăiau pe coline abrupte, locuri întunecoase sau zone umede. Există nouă tipuri clasice de ace pentru acupunctură clasificate în funcţie de mărime, formă şi utilizare:acul-foarfecă, acul cu vârf rotunjit, acul-lingură, acul-lance, acul-stilet ac, acul de formă rotundă, acul-filiform, acul lung şi acul mare. Acele sunt de obicei folosite pentru a înţepa profund sau superficial pielea sau muşchiul. Uneori, acul-cuţit este folosit pentru a tăia pielea şi pentru a scoate afară sângele, lichidul sau puroiul dintr-o rană. Dintre toate cele nouă tipuri de ace, acele filiforme sunt cele mai utilizate în acupunctură. Au 2-17 cm lungime şi aproximativ 0,2-0,4 mm grosime. Odată inserate în piele, acestea pot fi lăsate un timp inserate în piele, fără riscul de a provoca iritaţii. Acupunctura a fost folosită pentru a trata toate tipurile de boli, inclusiv cele de natură internă, ginecologică, chirurgicală, pediatrică, otorinolaringologică şi oftalmologică prin controlul fluxului de gi. A fost de asemenea folosită pentru anestezie, diagnostic şi pentru tratamentul animalelor. Mai nou a fost folosită pentru a ajuta pacienţii să renunţe la fumat şi în chirurgia plastică. Acupunctura asigură o calmare şi o recuperare rapidă când este folosită în cazul unor entorse, indigestie, convulsii ale copiilor, precum şi boli acute cum ar fi amigdalita, conjunctivita şi sincopa. Pentru boli cronice cum ar fi nevralgia şi disfazia, pentru a vedea rezultate satisfăcătoare este nevoie de un tratament pe termen lung. Moxibustia Moxibustia tratează bolile prin folosirea unui stimul de căldură. Medicamentul este aşezat pe piele, pe un anumit loc şi ars, sau suprafaţa locului respectiv este expusă la fumul cald al ingredientului care arde. Cel mai des ingredient folosit pentru moxibustie este pelinul uscat. Practic, moxibustia ridică temperatura corpului astfel încât poate fi folosită pentru toate bolile de “natură rece.” În timp ce acupunctura te face să-ţi pierzi temporar giun (energia), moxibustia îţi creşte energia (giun), atât de folositoare pentru tratarea bolilor cronice care consumă sau slăbesc energia sau jeonggi(vitalitate). Există două tipuri de moxibustie: directă şi indirectă. În cazul metodei directe, pelinul uscat este ars direct pe piele sau pe rana supurentă care va îmbunătăţi constituţia şi imunitatea pacientului. În cazul metodei indirecte, pielea nu are contact direct cu pelinul care arde ci este expusă la căldură emisă de acesta. Tratamentele pe bază de ierburi În Coreea de Sud, medicamentele pe baza plantelor sunt disponibile în diferite forme: proaspete, uscate, întregi sau bucăţite. Ierburile pot fi pregătite ca infuzii sau ca decoct (atunci când plantele sunt fierte în apă la foc mic pentru o anume perioadă de timp). Câteva exemple de infuzii sunt cele de muşeţel sau  mentă, unde se folosesc florile, frunzele şi uneori plantele sub formă de pudră. Exemple de decocturi pot fi cele din scoarţă de scorţişoară şi din rădăcină de lemn dulce; la prepararea decocturilor se folosesc fructele, seminţele, scorţa şi rădăcinile plantelor. Din ierburile proaspete şi cele uscate se pot face şi tincturi, ţinându-le în alcool sau în extract de oţet, sau siropuri, punându-le în glicerină vegetală sau miere. Plantele sub formă de pudră sau cele uscate şi îngheţate se găsesc vărsate, la tablete, sub formă de pastă sau în capsule. Extractele lichide sunt însă considerate mai puternice şi acţionează mai rapid, având un rezultat imediat. Tratamentul cu ierburi se aplică şi la exterior, prin intermediul cremelor, uleiurilor, alifiilor, compreselor sau inhalaţiilor. Un alt exemplu de tratament naturalist este cel pe bază de ciupercă medicinală, aceasta folosindu-se la mâncare şi la ceaiuri. Mai multe studii au arătat că ciupercile pot regla afecţiuni ale sistemului imunitar. În medicina coreeană, o ciupercă foarte des folosită este Phellinus linteus, cunoscută şi ca Song-gen. Remediile naturalistice pot fi uneori periculoase dacă nu se iau în doza corectă. Medicii trebuie să ţină cont şi de efectele secundare care le pot avea asupra pacientului, în funcţie de afecţiunea acestuia. Datorită faptului că medicina orientală coreeană a câştigat o recunoaştere internaţională, tot mai mulţi pacienţi caută servicii de medicină orientală coreeană în spitale şi clinici. Potrivit Ministerului Sănătăţii şi Protecţiei Sociale din Coreea de Sud, numărul străinilor care vizitează clinicile şi spitalele de medicină orientală coreeană au crescut cu 110.8 la sută începând cu anul 2009. Cei mai mulţi dintre aceşti pacienţi străini sunt ruşi, japonezi şi un număr considerabil de pacienţi americani, germani, mongoli şi chinezi. Pacienţii străini atraşi de medicina orientală coreeană, sunt acei pacienţi care nu au nevoie de o intervenţie chirurgicală şi pot fi trataţi sau vindecaţi prin intermediul acupuncturii, medicamentelor orientale şi fizioterapie.