STEPHANIE GARBER
FINALUL
Cartea a treia a trilogiei
— CARAVAL —
Original: Finale (2019)
Traducere din limba engleză:
ANDRA-ELENA AGAFIŢEI
prin LINGUA CONNEXION
virtual-project.eu
— 2020 —
Pentru Sarah şi Jenny
Nu-mi trebuie bilete la Caraval pentru că amândouă aţi făcut
deja ca multe dintre visurile mele să se îndeplinească.
Fiecare poveste are patru părţi: începutul,
mijlocul, aproape-finalul şi finalul adevărat.
Din nefericire, nu toată lumea are parte de un
final adevărat. Majoritatea oamenilor renunţă
în partea poveştii în care greutăţile sunt cele
mai mari, când situaţia pare lipsită de
speranţă, dar acela e momentul în care au cea
mai mare nevoie de speranţă. Numai cei care
perseverează pot să-şi găsească adevăratul
final.
Înainte de început
Dormitorul lui Scarlett Dragna era un loc făurit din minuni
şi magia fanteziilor. Dar pentru o persoană care uitase să-şi
folosească imaginaţia, ar fi putut să semene, pur şi simplu, cu
un haos al hainelor. Rochiile lungi rubinii erau împrăştiate pe
covoarele ivorii, iar tunicile de un albastru-azuriu atârnau din
colţurile patului cu baldachin de fier, legănându-se uşor după
ce o rafală de vânt sărat se furişase pe ferestrele deschise.
Surorile care stăteau pe pat nu părură să observe vântul sau
persoana care intrase în cameră odată cu el. Această nouă
siluetă se strecură înăuntru ca un hoţ, fără să scoată zgomote
când se apropie de patul pe care se jucau fiicele sale.
Scarlett, odrasla cea mai mare, era ocupată cu netezitul
cămăşii rozalii care-i stătea pe umeri ca o pelerină, în vreme ce
sora mai mică, Donatella, îşi trecea peste faţă o fâşie de
dantelă ca şi când ar fi fost un petic pentru ochi.
Vocile lor erau ascuţite, subţiri şi vesele, aşa cum numai
vocile copiilor pot să fie. Glasurile în sine erau fermecate,
topind lumina nemiloasă a soarelui de prânz în scântei caramel
strălucitoare care le dansau în jurul capetelor ca nimburi din
praf de stele.
Amândouă păreau doi îngeri, până când Tella anunţă:
— Sunt pirat, nu prinţesă!
Mama nu ştiu dacă să zâmbească sau să se încrunte.
Odrasla cea mai mică îi semăna atât de mult! Tella avea
aceeaşi inimă rebelă şi acelaşi spirit de aventură. Era un dar cu
două tăişuri care mereu îi dăduse mamei lor multă speranţă,
dar şi teamă că Tella ar fi putut să-i repete greşelile.
— Nu! zise Scarlett mai încăpăţânată decât de obicei. Dămi-o înapoi, e coroana mea! Nu pot să fiu regină fără o
coroană.
În cele din urmă, mama se încruntă când se apropie de pat.
În general, Scarlett era mai puţin dornică de luptă decât Tella,
dar ambele fete strâmbară cu încăpăţânare din buze când
apucară capetele unui colier de perle.
— Găseşte-ţi altă coroană; comoara piraţilor este a mea!
Tella trase tare, iar perlele zburară în cealaltă parte a camerei.
Poc!
Poc!
Poc!
Cu dexteritate, mama prinse una între două degete delicate.
Mica sferă era la fel de roz ca obrajii fetelor ei, acum că
amândouă îşi ridicaseră în sfârşit privirea ca să o vadă.
Lui Scarlett ochii i se umpleau deja de lacrimi; întotdeauna
fusese mai sensibilă decât sora ei.
— Mi-a stricat coroana!
— Puterea unei regine adevărate nu stă în coroana ei,
dragostea mea. E aici, spuse mama şi-şi atinse pieptul cu
mâna, în dreptul inimii. Apoi se întoarse către Tella.
— Vrei să-mi spui că n-am nevoie de o comoară ca să fiu
pirat? Sau că cea mai mare comoară e chiar aici? Tella îşi puse
mâna micuţă pe piept, imitându-şi mama.
Dacă acel gest ar fi fost făcut de Scarlett, mama lor şi-ar fi
imaginat că era sincer, dar ea vedea bucuria diabolică din ochii
Tellei. Tella avea o scânteie care ar fi putut fie să cuprindă-n
flăcări întreaga lume, fie să-i ofere lumina atât de necesară.
— De fapt, ţi-aş spune că ai în faţa ochilor cea mai mare
comoară a ta. Nimic nu este mai preţios ca dragostea unei
surori. Zicând asta, mama luă mâinile fetelor şi le strânse uşor.
Dacă ar fi fost un ceas în cameră, s-ar fi oprit. Din când în
când, sunt minute care au mai multe secunde. Momente atât de
preţioase încât universul se întinde ca să le mai facă loc, iar
acesta era unul dintre ele. Oamenii nu au parte de astfel de
pauze foarte des. Unii chiar deloc.
Fetiţele nu ştiau încă asta, pentru că poveştile lor nu
începuseră – nu cu adevărat. Dar, curând, poveştile urmau să
înceapă şi atunci surorilor aveau să le fie necesare toate
momentele de tandreţe furate posibile.
ÎNCEPUTUL
1.
Donatella
Când Legend apăruse prima dată în visele Tellei, arăta ca şi
când ar fi ieşit din una dintre poveştile pe care oamenii le
spuneau despre el. Ca Dante, se îmbrăcase mereu în nuanţe la
fel de negre ca trandafirul tatuat pe dosul palmei sale. Dar, în
seara asta, ca Legend, purta un frac de un roşu seducător cu
două rânduri de nasturi şi mărginit cu auriu, pus în valoare de
o cravată asortată, şi jobenul caracteristic.
Sub borul pălăriei, buclele negre şi strălucitoare ascundeau
discret ochii negri precum cărbunele care se luminară când o
privi. Ochii îi scânteiau mai intens decât apele întunecate care
înconjurau barca lor familiară. Nu era privirea searbădă şi rece
pe care i-o aruncase Tellei în urmă cu două nopţi, imediat după
ce o salvase de un pachet de cărţi şi apoi o abandonase plin de
indiferenţă. În seara asta zâmbea ca un prinţ nelegiuit, scăpat
din stele, gata să o ridice la ceruri.
Fără să vrea, Tella simţi fluturi în stomac. El tot era cel mai
chipeş mincinos pe care-l văzuse vreodată, dar Tella nu
intenţiona să-i permită lui Legend să o farmece aşa cum o
făcuse în timpul Caravalului. Cu o palmă îi dădu jos jobenul
de pe capul frumos, făcând mica ambarcaţiune să se legene
sub ei.
El prinse pălăria cu uşurinţă, mişcându-şi degetele atât de
repede încât ea ar fi crezut că-i anticipase răspunsul, dacă nu ar
fi stat chiar în faţa ei, suficient de aproape ca Tella să-i vadă un
muşchi zvâcnind de-a lungul maxilarului neted. Cei doi ar fi
putut să fie într-un vis, unde marginile cerului scânteietor
căpătau o nuanţă purpurie ca şi când coşmarurile ar fi stat la
pândă în apropiere, dar Legend era la fel de precis ca tuşa unei
peniţe şi vibrant ca o tăietură proaspătă.
— Credeam c-ai să te bucuri mai mult să mă vezi, spuse el.
Ea îi aruncă cea mai răutăcioasă privire. Durerea simţită
ultima dată când îl văzuse era încă prea intensă ca să o
ascundă.
— Ai plecat… m-ai lăsat pe scările alea când nici măcar nu
puteam să mă mişc. Jacks m-a dus pe braţe înapoi la palat.
Legend strâmbă din buze.
— Deci n-ai de gând să mă ierţi pentru asta?
— Nu mi-ai spus că-ţi pare rău.
Dacă ar fi făcut-o, l-ar fi iertat. Voia să-l ierte. Voia să
creadă că Legend nu era atât de diferit de Dante şi că ea nu era
doar o jucărie cu care el îşi dorea să se joace. Voia să creadă că
în noaptea aceea o părăsise pentru că se temuse. Dar în loc să
fie plin de remuşcări pentru fapta lui, părea enervat că încă mai
era supărată pe el.
Cerul se întunecă şi mai mult când norii purpurii tăiară în
două semiluna, împărţind-o în două jumătăţi care pluteau în
văzduh ca un zâmbet frânt.
— Trebuia să ajung undeva.
Răceala din vocea lui o făcu să-şi piardă speranţa.
Aerul se umplu de funingine în jurul lor când artificiile le
explodară deasupra capetelor, sfărâmându-se în scânteieri
roşii, amintindu-i de ceea ce văzuse în urmă cu două nopţi.
Tella se uită în sus ca să vadă scânteile dansând în forma
palatului lui Elantine – acum, al lui Legend. De fapt, admira
faptul că Legend convinsese Valenda că era adevăratul
moştenitor al tronului din Imperiul Meridian. Dar, în acelaşi
timp, îi aducea aminte că viaţa lui Legend era numai jocuri
peste jocuri. Tella nici măcar nu ştia dacă el îşi dorea tronul
pentru puterea sa, dacă voia prestigiu sau dacă îşi dorea, pur şi
simplu, să dea cel mai mare spectacol pe care-l văzuse
imperiul vreodată. Poate că nu avea să afle niciodată.
— Nu trebuia să fii atât de rece şi de crud când ai plecat,
spuse ea.
Legend inspiră greoi şi, brusc, nişte valuri flămânde se
loviră de barcă. Ambarcaţiunea se legănă pe un canal îngust,
care dădea spre un ocean strălucitor.
— Ţi-am zis, Tella, în povestea ta nu sunt eroul.
Dar în loc să plece, acum se apropia de ea. Noaptea deveni
mai caldă când o privi în ochi aşa cum îşi dorise ea să o facă
ultima dată când se despărţiseră. El mirosea a farmece şi
durere şi ceva din acest amestec o făcu să creadă că, în ciuda
celor spuse, îşi dorea să fie eroul ei.
Sau poate că nu voia decât ca ea să-l dorească în
continuare.
Caravalul poate că se terminase, dar Tella era aici, într-un
vis cu Legend, plutind peste ape de praf de stele şi miez de
noapte, în vreme ce artificiile continuau să cadă din văzduh, ca
şi când cerurile ar fi vrut să-l încoroneze.
Tella încercă să renunţe la artificii – era visul ei, la urma
urmei – dar Legend părea să fie cel care îl controla. Cu cât mai
mult se împotrivea visului, cu atât mai fermecat devenea.
Aerul se îndulci şi culorile fură şi mai intense, când sirenele cu
cosiţe de un turcoaz tropical şi cozi de un roz perlat săriră din
apă şi-i făcură cu mâna lui Legend înainte să se scufunde din
nou.
— Ce încrezut eşti! spuse ea. Nu ţi-am cerut niciodată să fii
eroul meu.
În urmă cu două nopţi, ea şi Legend făcuseră sacrificii –
fata se condamnase să fie prizonieră într-o Carte a Destinului,
parţial ca să-l ţină în siguranţă, iar el eliberase Sorţile ca să o
salveze. Acţiunile lui erau cel mai romantic lucru făcut
vreodată de cineva pentru ea. Însă Tella nu îşi dorea o simplă
idilă; îl voia pe el, cel adevărat.
Dar nici măcar nu era sigură că exista un Legend adevărat.
Şi dacă ar fi existat se îndoia că i-ar fi lăsat pe oameni
suficient de aproape încât să-l vadă.
Punându-şi din nou jobenul, chiar părea chipeş – aproape
dureros de chipeş, dar, de asemenea, aducea mult mai mult cu
Legend decât cu o persoană reală sau cu Dante, cel pe care ea
îl cunoscuse şi de care se îndrăgostise.
Inima i se strânse. Nu-şi dorise niciodată să se
îndrăgostească de cineva. Şi în acel moment îl urî pentru că o
făcuse să simtă atât de multe pentru el.
Un ultim foc de artificii explodă pe cer, întregul peisaj de
vis căpătând cea mai strălucitoare nuanţă de albastru pe care o
văzuse ea vreodată. Semăna cu nuanţa dorinţelor împlinite şi a
fanteziilor devenite realitate. Şi căzând, artificiile cântară o
melodie atât de dulce, că până şi sirenele ar fi fost invidioase.
El încerca să o uimească, dar uimirea semăna mult cu idila
– fantastică atâta vreme cât dura, însă niciodată nu ţinea mult.
Şi Tella tot îşi dorea mai mult. Nu voia să devină încă o fată
fără nume în multele poveşti spuse despre Legend, o fată care
credea tot ce-i spunea el, doar pentru că se apleca peste o barcă
şi o privea cu stele dansându-i în ochi.
— N-am venit aici să mă cert cu tine. Legend ridică o mână
ca şi când ar fi vrut să o întindă spre ea, dar, apoi, îşi plecă
degetele lungi peste marginea bărcii şi se jucă leneş cu apele
nocturne. Voiam să văd dacă ai primit biletul meu şi să te
întreb dacă vrei premiul care ţi se cuvine pentru că ai câştigat
Caravalul.
Îşi aminti fiecare cuvânt din scrisoare. Făcându-i urări de
ziua ei şi oferindu-i premiul, îi dăduse speranţa că încă îi mai
păsa. Spunea că avea să o aştepte să vină şi să îl primească,
însă nu-i scrisese că îi părea rău pentru vreunul dintre modurile
în care o rănise.
— Am citit mesajul, spuse Tella, dar nu mă interesează
premiul. Am terminat-o cu jocurile!
El râse – încet şi dureros de familiar.
— Ce-i aşa de amuzant?
— Faptul că pretinzi că jocurile noastre s-au terminat.
2.
Donatella
Legend arăta ca o furtună abia iscată. Părul îi era ciufulit de
vânt, umerii drepţi îi erau acoperiţi de zăpadă, iar nasturii
hainei erau făcuţi din gheaţă când se apropie printr-o pădure
albastră de chiciură.
Tella purta o pelerină din blană albăstrie, pe care şi-o
strânse mai bine pe umeri.
— Pare că încerci să mă păcăleşti.
Un rânjet şiret îi strâmbă buzele. Cu o noapte în urmă, i se
păruse o iluzie, dar în noaptea asta semăna mai mult cu Dante,
îmbrăcat în cunoscutele nuanţe de negru. Dar, cu toate că
Dante era, de obicei, cald, Tella nu se putu abţine să nu-şi
imagineze că temperatura rece a visului reflecta adevărata
stare a lui Legend.
— Vreau doar să ştiu dacă-ţi doreşti să primeşti premiul
pentru că ai câştigat Caravalul.
Tella ar fi putut să-şi petreacă trează o jumătate de zi
întrebându-se ce era premiul, dar se forţă să-şi tempereze
curiozitatea. Când Scarlett câştigase Caravalul, primise o
dorinţă. Tellei i-ar fi prins bine o dorinţă, dar avea sentimentul
că Legend îi pregătea şi mai mult de atât. Aşadar, ar fi spus
„da”… dacă nu ar fi simţit cât de mult îşi dorea Legend
răspunsul acela.
3.
Donatella
În fiecare noapte, Legend o vizita în vise ca un răufăcător
dintr-o carte cu poveşti. Nopţi la rând. Fără să dea greş, vreme
de aproape două luni, îşi făcea mereu apariţia şi dispărea
întotdeauna după ce primea acelaşi răspuns la întrebarea lui. În
seara aceasta, se aflau într-o versiune nepământeană a
salonului din Biserica lui Legend. Nenumărate portrete ale lui
Legend, închipuite de artişti, îi priveau de sus în timp ce un
pianist spectral interpreta o melodie liniştită, iar vizitatorii
fantomatici cu jobene colorate dansau.
Tella se aşeză pe un scaun în formă de scoică de culoarea
ceţii din pădurea tropicală, iar Legend se întinse în faţa ei, pe
un şezlong cu ciucuri la fel de verde precum cuburile de zahăr
pe care le tot învârtea între degetele-i abile.
După acea primă noapte pe barcă, nu mai purtase jobenul
sau fracul roşu, confirmându-i bănuiala, şi anume că obiectele
făceau parte mai degrabă din costumaţia decât din
personalitatea sa. Revenise la hainele de un negru rece – şi
râdea, şi zâmbea uşor, întocmai ca Dante.
Dar spre deosebire de Dante, care găsise mereu scuze să o
atingă, în vise Legend nu o atingea niciodată pe Tella. Dacă se
plimbau cu un balon cu aer cald, era atât de mare încât nu
exista pericolul ca ea să se lovească, din greşeală, de el. Dacă
ieşeau la plimbare într-o grădină cu cascade, Legend mergea
pe marginea aleii, unde braţele lor nu riscau să se atingă. Tella
nu ştia dacă atingerea ar fi pus capăt întâlnirilor în vis sau dacă
reţinerea lui era doar o altă cale din multe altele prin care
păstra controlul, dar o frustra necontenit. Tella voia să fie cea
care să deţină controlul.
Sorbi din întăritorul verde efervescent. I se părea că gustul
era prea asemănător cu al jeleului de lemn dulce, însă îi plăcea
cum Legend îi urmărea buzele ori de câte ori bea. Poate că
evita să o atingă, dar, totuşi, asta nu-l împiedica să o privească.
În seara asta, însă, colţurile ochilor lui erau roşii, chiar mai
mult decât în ultimele câteva nopţi. Zilele de Doliu pentru
Împărăteasa Elantine se încheiau peste patruzeci şi opt de ore,
ceea ce însemna că numărătoarea inversă până la încoronarea
oficială a lui Legend urma să înceapă. În douăsprezece zile,
avea să fie încoronat împărat. Ea se întreba dacă pregătirile îl
afectau. Uneori, el vorbea despre treburile palatului şi despre
cât de frustrant era consiliul regal, dar, în seara asta, era tăcut.
Şi i se părea că, adresându-i întrebări cu privire la această
chestiune, i-ar fi acordat lui puncte la jocul pe care îl jucau,
deoarece era cu siguranţă un joc, iar să-i dea lui Legend
impresia că încă-i păsa era împotriva regulilor. La fel ca
atingerile.
— Pari obosit, zise ea în schimb. Şi trebuie să te tunzi;
părul îţi acoperă ochii pe jumătate.
Un colţ al gurii i se strâmbă şi îi vorbi zeflemitor:
— Dacă îmi stă atât de groaznic, de ce te tot holbezi la el?
— Doar pentru că nu te plac, nu înseamnă că nu eşti drăguţ.
— Dacă m-ai urî cu adevărat, nu ţi-aş părea atrăgător.
— N-am spus niciodată că am gusturi bune, zise ea şi bău
ultima gură de tonic.
Continuând să joace pe degetele-i lungi cuburile de zahăr
verde, se uită din nou la buzele ei. Nu mai avea tatuajele de pe
degete, dar trandafirul negru îi rămăsese pe podul palmei. Ori
de câte ori îl vedea, voia să-l întrebe de ce-l lăsase, dacă
scăpase de celelalte tatuaje ale lui, ca frumoasele aripi de pe
spate, şi dacă din motivul acesta nu mai mirosea a cerneală, în
plus, era curioasă dacă el mai purta însemnul de la Templul
Stelelor, a cărui semnificaţie era că le datora viaţa. Datoria pe
care şi-o asumase pentru ea.
Dar dacă l-ar fi întrebat asta, cu siguranţă ar fi arătat că-i
păsa.
Din fericire, admiratul nu era împotriva regulilor nescrise
dintre ei. Dacă ar fi fost, amândoi ar fi pierdut demult la acest
joc. De obicei, Tella încerca să fie un pic mai discretă, dar el
nu era niciodată. Legend o privea nestânjenit.
Deşi în seara asta părea distras. Nu făcuse niciun
comentariu cu privire la rochia ei – el controla locul în care se
întâlneau, dar ea îşi alegea ţinuta. În această seară, rochia
lungă era de un albastru bizar, cu bretele din flori de petale, un
corsaj din panglici şi o fustă din fluturi ce dădeau din aripi,
despre care Tellei îi plăcea să creadă că o făceau să semene cu
o regină a pădurii.
Legend nici măcar nu observă când unul dintre fluturii ei i
se oprise pe umăr. Se tot uita la pianistul fantomatic. Şi taverna
chiar părea mai neinteresantă decât celelalte vise ale sale sau
doar i se părea Tellei?
Ar fi jurat că şezlongul pe care stătea întins fusese de un
verde intens, aprins, dar se domolise într-o nuanţă palidă. Voia
să-l întrebe dacă era ceva în neregulă, dar, pe de altă parte, i-ar
fi dat impresia că-i păsa.
— N-ai de gând să-mi adresezi întrebarea în seara asta?
El o privi din nou.
— Ştii, într-o zi s-ar putea să nu te mai întreb şi să hotărăsc
să nu-ţi dau premiul.
— Ar fi minunat! Ea oftă şi câţiva fluturi îşi luară zborul de
pe fusta ei. Aş putea şi eu să dorm bine, într-un final.
Vocea lui profundă deveni şi mai gravă.
— Dacă nu te-aş mai vizita, mi-ai duce dorul.
— Atunci te crezi prea important.
El încetă să se mai joace cu zahărul cubic şi se uită în altă
parte, preocupat din nou de muzicianul de pe scenă.
Interpretase greşit o cheie, făcând melodia să sune discordant
şi neplăcut. Prin încăpere, dansatorii fantomatici îi răspunseră
împiedicându-se unii de picioarele altora. Apoi un hârâit îi
făcu să îngheţe.
Pianistul căzu peste instrumentul său ca o marionetă ale
cărei sfori fuseseră tăiate.
Tellei îi bătu inima nebuneşte. Legend îi controla frustrant
visele. Dar nu simţea că asta era fapta sa. Magia din aer nu
mirosea ca a lui. Magia avea mereu un miros dulceag, dar
parfumul acesteia era prea dulce, aproape putrezit.
Când se întoarse, Legend nu mai stătea întins, ci exact în
faţa ei.
— Tella, spuse el cu o voce mai dură decât de obicei,
trebuie să te trezeşti…
Ultimele lui cuvinte se transformară în fum şi apoi el se
făcu scrum când restul visului ei izbucni în flăcări verzi şi
otrăvitoare.
Când se trezi, Tella simţi gustul focului şi văzu că în palmă
ţinea un fluture.
4.
Donatella
În seara următoare, Legend nu o mai vizită în vise.
5.
Donatella
Mirosurile intoxicante ale castelelor de faguri, ale
plăcintelor cu scorţişoară, bucăţilor de caramel şi ale
piersicilor plutiră prin fereastra deschisă a Tellei când se trezi,
umplând micul dormitor al locuinţei cu zahăr şi vise. Însă ea
nu simţea decât gustul coşmarului ei. Îi acoperea limba cu foc
şi cenuşă, exact ca în ziua precedentă.
Ceva era în neregulă cu Legend. La început, Tella nu voise
să creadă. Când ultimul vis împărtăşit izbucnise în flăcări,
crezuse că putea fi încă unul dintre jocurile lui, dar seara
trecută, când îl căutase în visele ei, nu găsise decât fum şi
tăciuni.
Tella se ridică, aruncă într-o parte cearşafurile subţiri şi se
îmbrăcă repede. Era împotriva regulilor să facă orice lucru de
care dădea impresia că-i păsa, însă dacă s-ar fi dus la palat
doar să spioneze, fără să-i vorbească, el nu ar fi aflat niciodată.
Şi dacă el ar fi avut cu adevărat probleme, ei nu i-ar mai fi
păsat de încălcarea regulilor.
— Tella, de ce te îmbraci aşa de frumos?
Ea tresări, inima bătându-i cu putere când îşi văzu mama
intrând în camera ei. Însă era doar Scarlett. Cu excepţia şuviţei
argintii din părul castaniu închis, era copia aproape fidelă a
Palomei: erau aproximativ la fel de înalte şi aveau aceiaşi ochi
căprui şi piele măslinie, uşor mai închisă la culoare decât a
Tellei.
Peste umărul lui Scarlett, Tella se uită în camera de alături.
Bineînţeles, mama lor era tot prizoniera unui somn fermecat,
ca o păpuşă pe pătura decolorată de soare de pe patul lor de
alamă.
Paloma nu se mişca. Nu vorbea. Nu deschidea ochii. Era
mai puţin palidă decât atunci când sosise. Acum, pielea avea o
strălucire, dar buzele tot aveau o nuanţă îngrijorătoare de roşu
ca-n poveşti.
În fiecare zi, Tella îşi petrecea măcar o oră urmărind-o cu
atenţie, în speranţa că avea să-şi fluture genele sau să facă o
mişcare care să presupună mai mult decât înălţarea şi
coborârea pieptului când respira. Bineînţeles, de îndată ce
Paloma s-ar fi trezit, Jacks – Prinţul Sortit al Inimilor –, o
avertizase că şi restul Sorţilor nemuritoare, pe care Legend le
eliberase dintr-un pachet de Cărţi ale Destinului, s-ar fi trezit.
Erau treizeci şi două de Sorţi. Opt locuri sortite, opt obiecte
sortite şi şaisprezece nemuritori sortiţi. Ca majoritatea celor
din Imperiul Meridian, Tella crezuse cândva că fiinţele antice
erau doar mituri, dar, după cum învăţase din interacţiunile ei
cu Jacks, erau mai mult nişte zeităţi rele. Şi, uneori, în mod
egoist, nu-i păsa dacă se trezeau, câtă vreme se trezea şi mama
ei.
Paloma fusese închisă cu Sorţile în cărţi timp de şapte ani,
iar Tella nu se luptase atât de mult s-o elibereze doar ca să-i
vegheze somnul.
— Tella, eşti în regulă? întrebă Scarlett. Şi pentru ce te-ai
gătit? repetă ea.
— E prima rochie pe care am pus mâna.
Din întâmplare, era şi cea mai nouă. O văzuse în vitrina
unui magazin şi-şi cheltuise, practic, toţi banii de buzunar
pentru o săptămână. Rochia avea nuanţa ei preferată de mov,
cu un decolteu în formă de inimioară, o betelie galbenă lată şi
o fustă până la gambe, din sute de pene. Şi poate că penele îi
aduceau Tellei aminte de un vis-carusel pe care Legend îl
crease pentru ea cu două luni în urmă, însă îşi spunea că o
cumpărase pentru că rochia o făcea să arate de parcă ar fi
coborât plutind de pe nori.
Tella îi zâmbi lui Scarlett cât mai inocent posibil.
— Nu vreau decât să mă duc un pic la Festivalul Soarelui.
Scarlett strâmbă din buze ca şi când nu ar fi fost sigură cum
să reacţioneze, dar, în mod clar, era supărată. Rochia ei
fermecată căpătase o nuanţă jalnică de mov – cea mai puţin
preferată culoare a lui Scarlett – iar stilul era şi mai demodat
decât majoritatea obiectelor de mobilier din locuinţa lor
înghesuită. Dar, spre meritul ei, Scarlett îi vorbi cu blândeţe:
— Astăzi e rândul tău să o veghezi pe Paloma.
— Revin înainte să fii nevoită să pleci, spuse Tella. Ştiu cât
de importantă este după-amiaza asta pentru tine, dar trebuie să
ies.
Tella nu voia să mai lungească discuţia. Scarlett nu
înţelegea relaţia ei cu Legend, care era evident complicată.
Uneori, Legend i se părea Tellei un duşman, alteori un prieten,
alteori un individ pe care-l iubise cândva şi, din când în când,
un ins pe care încă îl iubea. Dar pentru Scarlett, Legend era un
maestru al jocului, un mincinos şi un tânăr căruia îi plăcea să
se joace cu oamenii aşa cum făceau pariorii cu cărţile de joc.
Scarlett nu ştia că Legend o vizita pe Tella în vise în fiecare
noapte, ci doar că îi apărea în somn uneori. Şi credea că
versiunea pe care o tot întâlnea Tella nu era adevăratul
Legend, pentru că o vizita numai în vis.
Tella nu credea că Legend încă se mai prefăcea faţă de ea,
dar ştia că erau lucruri pe care nu i le spunea. Cu toate că
Legend îi adresa, într-adevăr, aceeaşi întrebare în fiecare
noapte, aceasta începuse să i se pară doar un pretext ca să o
vadă – un paravan în faţa adevăratului motiv pentru care îi
apărea numai în vise. Din nefericire, Tella tot nu era sigură
dacă o vizita pentru că îi păsa de ea sau pentru că juca un alt
joc.
Scarlett s-ar fi supărat să afle că el apărea în visele ei
noapte de noapte, dar Tella îi datora surorii ei adevărul.
Scarlett aştepta de săptămâni bune ziua asta; trebuia să ştie de
ce Tella pleca, brusc, în fugă.
— Trebuie să mă duc la palat, spuse Tella în grabă. Cred că
i s-a întâmplat ceva lui Legend.
Rochia lui Scarlett căpătă o nuanţă şi mai închisă de mov.
— Nu crezi că am fi auzit zvonuri dacă i s-ar fi întâmplat
ceva viitorului împărat?
— Nu ştiu; ştiu doar că nu m-a vizitat în vis noaptea
trecută.
Scarlett îşi ţuguie buzele.
— Asta nu înseamnă că e în pericol. Este nemuritor.
— Ceva e în neregulă, insistă Tella. Nu s-a întâmplat
niciodată să nu apară.
— Dar credeam că te vizita numai…
— S-ar putea ca eu să te fi minţit, o întrerupse Tella. Nu
avea timp să i se facă morală. Îmi pare rău, Scar, dar ştiam că
ai fi fost tristă dacă ai fi ştiut adevărul. Te rog să nu încerci să
mă opreşti! Nu mă împotrivesc întâlnirii tale de astăzi cu
Nicolas.
— Nicolas nu m-a rănit niciodată, zise Scarlett. Spre
deosebire de Legend, a fost mereu drăguţ, iar eu aştept de luni
bune să-l cunosc în sfârşit.
— Ştiu, şi îţi promit că mă întorc s-o veghez pe mama
înainte să pleci la ora două.
Chiar în acel moment, ceasul bătu ora unsprezece,
punându-i Tellei la dispoziţie exact trei ore. Trebuia să plece
acum.
Tella o strânse pe Scarlett în braţe.
— Mulţumesc pentru înţelegere!
— N-am spus că înţeleg, zise Scarlett, îmbrăţişându-şi,
totuşi, sora.
De îndată ce ea se retrase, Tella alese o pereche de papuci
care se legau cu dantelă pe glezne şi traversă covorul decolorat
spre camera mamei sale.
O sărută pe Paloma pe fruntea rece. Tella nu pleca de lângă
mama ei prea des. De când se mutaseră din palat, încercase săi rămână alături. Voia să fie prezentă la trezirea ei. Voia să fie
primul chip pe care să-l vadă mama. Nu uitase cum o trădase
Paloma la Templul Stelelor, dar, în loc să fie furioasă în
continuare, alegea să creadă că există o explicaţie pe care avea
s-o afle când mama ei s-ar fi trezit din somnul fermecat.
— Te iubesc şi-am să mă întorc în curând.
Tella se gândi să facă în aşa fel încât să fie arestată.
Nu voia să fie arestată, dar, probabil, era cea mai rapidă
cale de a ajunge la palat. Prea mulţi vizitatori, din toate
colţurile imperiului, veniseră în Valenda pentru Festivalul
Soarelui. Se înghesuiau în trăsurile aeriene şi aglomerau
străzile şi trotuarele, forţând-o pe Tella să aleagă un drum mai
lung către palat şi să ocolească delta care ducea spre ocean.
Festivalul Soarelui avea loc anual, în prima zi din Sezonul
Cald, dar anul acesta era deosebit de zgomotos, deoarece
marca şi sfârşitul Zilelor de Doliu, şi numărătoarea inversă
până la încoronarea lui Legend, care urma să se desfăşoare
peste zece zile – deşi numai Scarlett, Tella şi artiştii lui îl
cunoşteau drept Legend. Ceilalţi din imperiu îl cunoşteau ca
Dante Thiago Alejandro Marrero Santos.
Numai gândul la numele Dante o mai durea un pic.
Acum, Dante i se părea un personaj de poveste în mai mare
măsură decât Legend. Totuşi, numele o înţepa mereu ca un
ghimpe, amintindu-i cum se îndrăgostise de o iluzie – şi cât de
nesăbuită ar fi fost să aibă din nou încredere oarbă în el. Dar
tot se simţea obligată să se ducă după el şi să ignore festivalul
şi tot freamătul de pe străzi.
Acum că Zilele de Doliu se încheiau, steagurile negre care
bântuiseră oraşul dispăruseră în cele din urmă. Rochiile posace
fuseseră înlocuite cu ţinute de albastrul sărutat de cer, de
portocaliul şofranului şi verdele mentă. Culori, culori peste tot,
însoţite de miresme şi mai îmbietoare – citrice confiate,
îngheţată şi pudră de lămâie, însă ea nu îndrăzni să se oprească
la niciuna dintre tarabele de pe stradă ca să cumpere dulciuri
sau cidru importat.
Tella grăbi pasul şi…
Se opri brusc lângă o cabană pentru trăsuri. Mai mulţi
oameni se împinseseră în spatele ei, lovindu-i umărul de o uşă
de lemn crăpat, când zări o mână cu un trandafir negru tatuat.
Tatuajul lui Legend.
Aerul dulce deveni amar.
Tella nu-i văzu chipul când el îşi croi drum prin mulţime,
dar avea umerii largi ai lui Legend, părul brunet şi pielea
bronzată – iar faptul că-l zări îi făcu stomacul să se agite în
timp ce mâinile i se încleştară.
„Credeam că e în pericol!”
Îşi imaginase că era bolnav, rănit sau în vreo situaţie mortal
de primejdioasă, dar el părea să fie… bine. Poate un pic mai
mult decât bine: înalt şi masiv, şi mai real decât îi apăruse
vreodată în vise. Cu siguranţă era Legend. Dar tot nu i se părea
întru totul adevărat cât îl urmări mergând încrezător prin
mulţime. I se părea că scena semăna mai mult cu o altă
reprezentaţie.
Ca moştenitor al tronului, Legend nu ar fi trebuit să se
furişeze îmbrăcat ca un om de rând, cu pantaloni maro jerpeliţi
şi o cămaşă ţesută în casă. Ar fi trebuit să călărească un cal
negru regal, cu o coroană de aur pe cap şi să fie însoţit de
străjeri.
Însă nu era apărat de niciun străjer. De fapt, părea că
Legend făcea tot posibilul să evite patrulele regale.
Ce punea la cale? Şi de ce dispăruse atât de dramatic din
visele ei, dacă nu era nimic în neregulă?
Nu-şi încetini paşii siguri când intră în ruinele care
mărgineau Districtul de Satin. Acestea erau pline de arcade
degradate, ierburi prea înalte şi trepte ce păreau să fi fost
construite pentru uriaşi, nu pentru oameni, iar Tella fu nevoită
să alerge uşor doar ca să se asigure că nu-l pierdea din vedere.
Pentru că, desigur, îl urmărea.
Merse pe lângă bolovanii enormi şi se grăbi spre pământul
stâncos, având grijă să nu fie văzută de străjeri în timp ce
Legend continua să urce.
Dulceaţa din aer ar fi trebuit să dispară cu cât se aventura
mai departe de negustori, dar, când urcă, zahărul de pe limba
ei deveni mai dens şi mai rece. Când Tella atinse uşor cu
mâinile o poartă ruginită din fier care căzuse din balamale,
pielea i se învineţi de frig.
Tot mai vedea soarele dogorind deasupra festivalului, dar
căldura sa nu ajungea până în locul acesta. Pielea de pe braţe i
se făcu din nou ca de găină când se întrebă încă o dată ce
punea Legend la cale.
Aproape ajunsese în vârful ruinelor. În faţa ei se afla o
coroană gigantică spartă din coloane de granit alb, devenit
cenuşiu din cauza deceniilor de ploi şi paragină. Însă Tella mai
că putea să-şi imagineze vechea structură, aşa cum fusese cu
secole înainte. Vedea coloanele de un alb perlat, mai înalte
decât catargele corăbiilor, susţinând panouri curbate de vitralii
din care fâşii de lumină irizante se întindeau peste o mare
arenă.
Dar nu-l mai vedea pe Legend. El dispăruse, ca şi căldura.
Tellei i se aburi răsuflarea când ascultă cu atenţie să audă
urme de paşi sau timbrul grav al vocii lui. Poate el se întâlnea
cu cineva? Dar nu auzi niciun alt sunet în afară de clănţănitul
propriilor dinţi când se strecură pe lângă cea mai apropiată
coloană şi…
Cerul se întunecă în clipa în care ruinele dispărură.
Tella îngheţă.
După o secundă, clipi şi apoi clipi şi mai des până când
vederea i se obişnui cu noul peisaj. Pini. Nămeţi de zăpadă.
Scânteieri din ochii animalelor. Şi un aer mai rece decât gheaţa
şi blestemele.
Nu se mai afla într-una din multele ruine din Valenda, ci
într-o pădure, în mijlocul Sezonului Rece. Tremură şi-şi
strânse braţele goale la piept.
Lumina cădea din ce mai mare lună pe care o văzuse
vreodată. În noaptea străină, strălucea albastru şi intens ca un
safir, iar stelele argintii picurau ca dintr-o cascadă.
În timpul ultimului Caraval, Legend fermecase stelele să
formeze noi constelaţii, dar el însuşi îi spusese Tellei că, în
afara Caravalului, nu avea atât de multă putere. Iar peisajul nu
semăna cu niciunul dintre visele în care îi apăruse el. Dacă ar
fi fost un vis, s-ar fi îndreptat deja spre ea, zâmbindu-i ca un
înger căzut şi făcând-o să-şi strângă degetele în papuci, deşi ea
s-ar fi prefăcut neimpresionată.
În plus, în visele ei nu era niciodată atât de frig. Uneori,
simţea atingerea chiciurii prin păr sau un sărut de gheaţă pe
ceafă, dar nu tremura niciodată. Dacă ar fi făcut-o, ar fi putut
pur şi simplu să-şi imagineze o blană greoaie care i-ar fi apărut
pe umeri. Însă acum nu avea decât bretelele subţiri.
Degetele de la picioare îi erau deja degerate pe jumătate, iar
buclele blonde îngheţate i se lipeau de obraji, însă nu voia să
dea înapoi. Voia să ştie de ce dispăruse Legend din visele ei,
de ce o speriase atât de rău şi de ce se aflau acum într-o altă
lume.
Ar fi putut să creadă că el apelase la vreun soi de portal ca
să se întoarcă pe insula lui privată, nu într-o altă dimensiune,
dar stelele care curgeau dintr-o fisură a lunii o făcură să-şi
imagineze contrariul. În lumea ei, nu văzuse nimic asemănător.
Nu i-ar fi venit să creadă nimic din ce vedea, numai că era
vorba despre Legend. Legend îi readucea pe oameni la viaţă.
Legend fura împărăţii cu minciuni. Legend certa stelele. Dacă
putea cineva să păşească printre lumi, el era acela.
În plus, îşi schimbase hainele ca prin magie. Când Tella îi
zări din nou silueta întunecată printre ramurile pline de zăpadă,
Legend nu mai semăna cu un om de rând, ci cu cel din visele
ei timpurii, îmbrăcat cu un costum elegant croit, pus în valoare
de o capă de un negru intens, un joben sofisticat şi cizme
lustruite pe care omătul nu le atingea.
Tella se gândi să iasă din sânul sigur al pădurii ca să-l
confrunte când el mai făcu câţiva paşi şi o întâlni pe cea mai
uluitoare femeie pe care o văzuse ea vreodată.
6.
Donatella
Tella simţi un gol în stomac.
Femeia nu-i semăna deloc. Era mai în vârstă, nu cu mult, ci
doar cu suficienţi ani încât să semene mai mult cu o femeie
decât cu o fată. Era şi mai înaltă decât Tella, ca o statuie, cu un
păr drept, roşcat care-i ajungea până la talia subţire, prinsă cu
un corset de piele neagră. Şi rochia ei era neagră, mătăsoasă şi
delicată, cu crăpături pe ambele părţi, care dezvăluiau picioare
lungi în dresuri transparente, cu trandafiri brodaţi.
Poate că Tella nu s-ar fi gândit mult la dresuri, dar femeia
avea şi pe braţe trandafiri negri tatuaţi care se potriveau cu
trandafirul de pe podul palmei lui Legend.
O urî instantaneu.
Ar fi putut să-l urască şi pe el.
Trandafirii nu erau flori rare, însă ea se îndoia că aceste
tatuaje pereche erau o simplă coincidenţă.
— Bine ai revenit, Legend!
Până şi vocea femeii era cu totul diferită de a Tellei, uşor
răguşită şi cu un accent seducător pe care Tella nu putu să-l
identifice. Femeia nu zâmbi, dar, când se uită la Legend, se
linse pe buze, făcându-le să capete o nuanţă şi mai închisă de
roşu care i se potrivea cu părul.
Tella rezistă impulsului de a lua un bulgăre de zăpadă şi de
a i-l arunca în faţă.
Pe ea o vizita Legend în zilele în care o ţinea pe Tella
închisă în visele lui? Legend încercase mereu să pară că,
atunci când erau treji, era ocupat cu afacerile imperiului, dar ea
nu ar fi trebuit să-l creadă.
— Mă bucur să te văd, Esmeralda!
Tonul vocii lui Legend îi răci sângele în vene. Când îi
vorbea Tellei era profund şi grav, dar se simţea adesea în tonul
lui ceva care o tachina. Vocea aceasta era mai pământească şi
puţin crudă. Era o voce care nu ştia cum să se joace. O folosea
la fel de uşor ca pe vocea cu care o necăjea în visele ei. Şi,
pentru o fracţiune de secundă, Tella nu se putu abţine să nu se
întrebe dacă acest Legend răutăcios era doar o prefăcătorie sau
dacă acela care flirta cu ea în vis era adevăratul Legend.
— Ar trebui să plecăm din frig.
Femeia îl luă pe Legend de braţ.
Tella aşteptă că el să se retragă, să se arate un pic deranjat,
însă Legend nu făcu decât să se apropie şi să o atingă cu
uşurinţă chiar dacă, în ultimele două luni, nu o atinsese pe
Tella.
Ea clocoti şi tremură când îi urmă, strecurându-se în spatele
lor când ajunseră la o casă cu două etaje, încălzită de un foc a
cărui lumină ieşi pe ferestre şi apoi se revărsă pe uşă când
femeia o deschise şi ambii păşiră înăuntru.
Tella simţi pâlpâitul căldurii înainte ca uşa să se închidă,
lăsând-o încă o dată învăluită în frig. Ar fi trebuit să plece, dar
se pare că era masochistă, pentru că în loc să se întoarcă şi să
se scutească de o tortură suplimentară, înfruntă trandafirii cu
spini care înconjurau casa, sacrificându-şi penele neajutorate
ale rochiei când se ghemui sub cea mai apropiată fereastră ca
să tragă cu urechea.
Dacă Legend avea o relaţie cu altcineva, Tella voia să afle
tot. Poate că din cauza acestei femei o părăsise în noaptea
aceea, în faţa Templului Stelelor.
Frecându-şi mâinile ca să nu se transforme toată într-un sloi
de gheaţă, Tella îşi înălţă capul suficient cât să arunce o privire
pe fereastra îngheţată. Interiorul părea la fel de cald ca o
scrisoare de dragoste scrisă de mână, cu un şemineu de piatră
care ocupa un perete întreg şi o pădure de lumânări ce atârnau
din tavan.
Ascunzătoarea părea menită întâlnirilor romantice, dar cât îi
spionă, Tella nu-i văzu sărutându-se sau îmbrăţişându-se.
Esmeralda stătea pe vatra şemineului aprins ca şi când ar fi
fost tronul său, iar Legend rămăsese înaintea ei, ca un supus
credincios.
Interesant.
Poate că tatuajele pereche nu însemnau ce credea Tella, dar
ea tot era tulburată. Îşi imaginase mereu că Legend nu dădea
socoteală nimănui altcuiva; indiferent cine ar fi fost femeia
fascinantă, Tella nu o plăcea. Şi chiar nu-i plăcu felul în care
Legend se îndreptă spre ea cu fruntea uşor plecată când spuse:
— Am nevoie de ajutorul tău, Esmeralda. Sorţile au scăpat
din Cărţile Destinului în care le-ai închis.
Pe toţi zeii!
Tella se ghemui la loc, inspirând aer rece când se lovi cu
spatele de zidul îngheţat al casei. Brusc, îşi dădu seama cine
era tânăra. Înainte ca Legend să elibereze Sorţile, ele fuseseră
închise într-un pachet de Cărţi ale Destinului de aceeaşi
vrăjitoare care-i dăruise lui puterile. Vrăjitoarea cu care vorbea
el acum.
Nu era de mirare că o trata pe femeie ca pe o regină.
Esmeralda era creatoarea lui. Când făcuse vraja care să le
condamne pe Sorţi la a fi închise în cărţi, le luase jumătate din
puteri şi i le dăruise lui Legend când o căutase, după mai multe
secole. Tella nu ştia prea multe despre vrăjitoare, dar nu
trebuia să fie atât de tânără, de înaltă şi de atrăgătoare.
— Nu am reuşit să distrug Sorţile. Îmi pare rău! Dar plătesc
preţul, spuse Legend, vocea lui strecurându-se prin fereastra
întredeschisă de deasupra. Magia mi-a slăbit şi mai mult de
când au fost eliberate. Deocamdată, Sorţile încă sunt adormite,
dar cred că şi-au recuperat deja o parte din puteri. Abia mai
reuşesc să creez o simplă iluzie.
Tella rezistă impulsului de a se ridica şi a mai privi o dată
pe furiş. Spunea adevărul? Dacă Sorţile reuşiseră cumva să-i
fure magia, atunci aşa s-ar fi explicat de ce dispăruse atât de
violent din visele ei cu două nopţi în urmă şi nu mai reuşise să
apară în noaptea de dinainte. Totuşi, în pădure îl văzuse
folosind o vrajă ca să-şi schimbe hainele şi nu păruse să
întâmpine vreo problemă.
Bineînţeles, era o iluzie neînsemnată, iar ea nu se aflase
suficient de aproape încât să-l atingă. Într-unul dintre visele
anterioare, îi explicase cum funcţionau puterile lui. El îi
spusese Tellei: „Magia îmbracă două forme. Cei care au puteri
pot să manipuleze fie oamenii, fie lumea, dar eu pot să le fac
pe ambele şi să creez vrăji veridice, care par mult mai reale
decât iluziile obişnuite. Pot să fac să plouă, iar tu nu doar ai
vedea ploaia, ci ai şi simţi-o udându-ţi hainele şi pielea. Dacă
ai vrea, ai simţi-o până-n măduva oaselor.”
Atunci, în visul ei începuse să plouă, iar când se trezise
după câteva ore, îşi văzuse cămaşa subţire de noapte pătată de
stropi de ploaie şi buclele ude – anunţând-o că visele nu erau
doar închipuirile ei, ci întâlniri adevărate cu Legend şi că
puterile lui de a crea iluzii le depăşeau cu mult.
Poate că Legend nu minţea când spunea că Sorţile îi luaseră
o parte din magie, dar nu spunea tot adevărul. Probabil că mai
putea să creeze iluzii, însă nu îndeajuns de puternice încât să-i
facă pe oameni să creadă că erau adevărate.
Tella îşi aminti de fluturele mort pe care-l găsise în palmă la
trezire, în ziua precedentă. Acum că se gândi mai bine, îl
văzuse, dar nu-l simţise. Aripile sale delicate nu-i atinseseră
pielea şi, de îndată ce-l lăsase pe noptieră, dispăruse.
— Sorţile nu ar trebui să aibă niciun strop din magia ta, se
răsti vrăjitoarea, asta dacă nu cumva tu le-ai eliberat din cărţi.
— N-aş face asta niciodată! Crezi că sunt nebun? Încerc să
distrug pachetul de cărţi din ziua în care m-ai creat.
Legend rostea cuvintele tăios, ca şi când s-ar fi simţit jignit
cu adevărat, dar Tella ştia că era o minciună. O minciună
sfruntată în faţa femeii care îl crease. El vrusese să distrugă
cărţile, dar, când i se oferise ocazia, nu o făcuse, în schimb,
eliberase Sorţile ca să o salveze pe Tella.
— Tot vreau să opresc Sorţile, continuă Legend. Dar, ca să
o fac, trebuie să împrumut magia ta.
— Nu poţi să le opreşti cu magie, zise vrăjitoarea. De aceea
ţi-am spus să distrugi Cărţile Destinului. Ele sunt nemuritoare,
ca tine. Dacă ucizi o Soartă, va muri, dar, apoi, va reveni pur şi
simplu la viaţă.
— Dar trebuie să aibă o slăbiciune! Legend vorbi din nou
pe tonul menit să dezlege mistere şi să fure. Îşi dorea magia
Esmeraldei şi voia să afle slăbiciunea fatală a Sorţilor.
Tella ar fi trebuit să se simtă uşurată că el căuta o metodă să
le distrugă – nici ea nu voia ca Sorţile să trăiască – dar, în
sinea ei, un sentiment oribil prinse viaţă când auzi zgomotul
hotărât al cizmelor lui Legend.
Tella şi-l imagină apropiindu-se de Esmeralda.
Îşi strânse mâinile îngheţate în pumni, luptându-se cu
impulsul din ce în ce mai puternic de a arunca o privire pe
fereastră, ca să vadă dacă făcea şi altceva în afară de a se
apropia ca să obţină informaţiile pe care şi le dorea. O atingea
pe vrăjitoare? Îi cuprindea mijlocul cu braţele sau o privea aşa
cum se uita uneori la Tella?
Când Esmeralda vorbi din nou, o făcu pe un ton seducător.
— Sorţile care au fost închise au un dezavantaj. Nemurirea
lor este legată de Soarta care le-a creat: Steaua Căzută. Dacă o
ucizi, Sorţile pe care le-a creat vor rămâne veşnic tinere, ca
artiştii tăi. Tot vor avea magie şi nu vor îmbătrâni niciodată,
dar, spre deosebire de artiştii tăi, nu vor avea Caravalul care să
le readucă la viaţă, dacă mor. Dacă vrei să distrugi toate
Sorţile, mai întâi trebuie să răpui Steaua Căzută.
— Cum fac asta? întrebă Legend.
— Cred că ştii deja. Voi doi aveţi aceeaşi slăbiciune.
Pauza care urmă fu atât de intensă şi imperturbabilă, încât
Tella era sigură că aude fulgii căzând pe trandafirii din jurul ei.
Vrăjitoarea îl comparase de două ori consecutiv pe Legend cu
Steaua Căzută. Prima dată, când menţionase Sorţile Stelei
Căzute şi artiştii lui Legend. Şi acum tocmai spusese că
Legend avea aceeaşi slăbiciune ca Steaua Căzută.
Asta însemna că Legend era o Soartă?
Tella îşi aminti de ceea ce obişnuia să-i spună Anna, bunica
ei, când îi povestea cum se născuse Legend. „Poate că unii ar
spune că e un răufăcător. Alţii ar spune că magia lui îl face să
semene mai mult cu un zeu.”
La un moment dat, oamenii spuseseră că şi Sorţile erau
zeităţi – crude, capricioase şi groaznice, acesta fiind motivul
pentru care vrăjitoarea le întemniţase în cărţile de joc.
Tella se cutremură la gândul că Legend ar fi putut să fie ca
ele. În timpul ultimului Caraval, interacţiunile ei cu Sorţile –
Regina Nemuritoare, Slujitoarele ei şi Prinţul Inimilor –
aproape o omorâseră. Nu voia ca Legend să se încadreze în
aceeaşi categorie, dar nu putea să nege că el era nemuritor şi
magic – şi că asta îl asemăna mai mult cu o Soartă decât cu un
om.
Tella se strădui cu disperare să audă care era slăbiciunea,
dar răspunsul lui Legend nu o dezvălui.
— Trebuie să existe o altă cale, spuse el.
— Dacă există, va trebui s-o găseşti de unul singur sau să
rămâi aici, alături de mine. Sorţile nu ştiu că am venit în lumea
aceasta. Dacă rămâi, va fi ca atunci când te-am învăţat cum săţi controlezi puterile. Ea toarse ca o pisică. La propriu.
Spinii negri îi sfâşiară Tellei penele îngheţate ale fustei
când pierdu lupta în faţa cumpătării şi se ridică de unde se
ghemuise ca să mai arunce o privire pe fereastră. Şi, de data
asta, îşi dori să nu o fi făcut.
Legend era în genunchi în faţa vrăjitoarei, iar ea îşi trecea
degetele prin părul lui brunet, mişcându-le posesiv dinspre
scalp spre gât, ca şi când el i-ar fi aparţinut.
— Nu ştiam că eşti atât de sentimentală, spuse Legend.
— Numai în privinţa ta. Când îi ridică bărbia spre ea, îi
strânse cravata cu degetele.
— Mi-aş dori să pot rămâne, Esmeralda, dar nu pot.
Trebuie să mă întorc şi să distrug Sorţile şi, pentru asta, am
nevoie de puterile tale, spuse şi se ridică exact în clipa în care
vrăjitoarea păru să se întindă ca să-l sărute. Vreau doar să le
împrumut.
— Nimeni nu vrea niciodată doar să împrumute nişte
puteri. Vrăjitoarea îi vorbi din nou tăios, însă Tella nu ştia dacă
o făcea din cauza cerinţei lui sau pentru că îi refuzase sărutul.
Probabil Legend îşi imaginase că refuzul său avea să o
supere; el se apropie, îi luă mâna şi i-o sărută cast.
— Tu m-ai făcut cine sunt, Esmeralda. Dacă nu poţi să ai
încredere în mine, nimeni altcineva nu poate.
— Nimeni altcineva nu ar trebui să aibă încredere în tine,
zise ea, dar un zâmbet îi apăru în sfârşit pe buzele-i pline şi
roşii – zâmbetul unei femei care-i spunea „da” unui bărbat
căruia nu putea să-i reziste.
Tella cunoştea acel zâmbet pentru că şi ea i-l oferise înainte.
Vrăjitoarea îi dădea lui Legend puterile ei.
Tella ar fi trebuit să plece, să revină în lumea sa înainte ca
Legend să o surprindă acolo şi să o vadă tremurând din cauza
frigului şi a tuturor sentimentelor pe care-şi dorea să nu le mai
fi avut pentru el. Însă ea rămase, încremenită.
Vrăjitoarea rosti cuvinte într-o limbă pe care Tella nu o mai
auzise niciodată în timp ce Legend îi bău sângele direct din
încheietura mâinii. Şi tot bău, şi-i tot luă puterile.
Legend se rumeni în obraji, iar pielea măslinie începu să
strălucească, în timp ce frumuseţea sălbatică a vrăjitoarei păli.
Părul roşcat căpătă o nuanţă portocalie; cerneala neagră a
tatuajelor deveni gri. Când Legend îşi dezlipi buzele de
încheietura ei, Esmeralda se ofili lângă el, ca şi când şi-ar fi
pierdut oasele din membre.
— Lucrul acesta m-a obosit mai mult decât mă aşteptam,
spuse ea încet. Poţi să mă duci în braţe până în dormitor?
— Îmi pare rău, zise Legend, dar nu părea să vorbească
serios. Vocea îi era crudă, lipsită de acea senzualitate care să o
îndulcească. Apoi mai spuse ceva, însă prea încet ca Tella să
audă.
Vrăjitoarea îşi pierdu şi mai mult din colorit, pielea deja
palidă devenind albă ca un pergament.
— Glumeşti…
— Mă ştii de glumeţ? întrebă el şi apoi o luă pe vrăjitoare
şi-o urcă pe umăr cu uşurinţa unui tânăr care bifa un obiectiv
îndeplinit de pe o listă.
Tella se clătină înapoi pe membrele-i pe jumătate îngheţate,
lăsând în urma ei o grămăjoară de pene rupte. Ştia că el
vorbise serios de fiecare dată când îi spusese că nu era eroul,
dar o parte din ea tot spera că avea să-i demonstreze contrariul.
Tella voia să creadă că Legend chiar ţinea la ea şi că ea era
excepţia lui. Deşi nu putea să nu se teamă că această credinţă
însemna că Legend era, de fapt, excepţia ei şi că faptul că-l
dorea era slăbiciunea care putea să o distrugă, dacă nu o
învingea.
Dacă Legend era dispus să o trădeze pe femeia care îl
crease, atunci era dispus să trădeze pe oricine.
Tella se grăbi prin trandafiri, fugind din ascunzătoarea ei de
sub fereastră înapoi în pădure. Ieşi împiedicându-se de pe
cărarea principală şi intră în pădure, uitându-se în urmă numai
după ce se ascunse în siguranţă în spatele unor pini.
Legend părăsi casa cu Esmeralda încă pe umărul lui. Şi în
momentul acela el nu i se mai păru duşmanul sau prietenul ei
sau băiatul pe care-l iubise cândva, ci îşi aminti fiecare poveste
despre el pe care nu-şi dorise niciodată să o creadă.
7.
Scarlett
Sentimentele lui Scarlett erau un freamăt de culori care se
roteau în jurul ei în ghirlande de turcoaz tulburat, portocaliu
agitat şi cafeniu frustrat. De când plecase sora ei, se tot
plimbase prin casă, ştiind cumva că Tella nu avea să se
întoarcă la timp, dar şi sperând că avea să-i demonstreze
contrariul.
Se opri şi se privi încă o dată în oglindă, ca să se asigure că
rochia nu îi oglindea neliniştea. Dantela de un roz pal a rochiei
părea mai lipsită de strălucire ca înainte, dar totul părea mai
şters în oglinda aceea.
Apartamentul închiriat de Scarlett şi Tella era o adunare
jalnică de obiecte învechite. Ambele fete fuseseră de acord să
se mute de la palat. Scarlett îşi dorise să fie independentă, iar
Tella spusese că îşi doreşte acelaşi lucru, dar cea dintâi îşi
imaginase şi că sora ei vrusese să păstreze distanţa faţă de
Legend după felul în care o părăsise la finalul Caravalului.
Tella o implorase să închirieze unul dintre apartamentele
elegante din fantezistul District de Satin, dar Scarlett ştia că
banii trebuiau să le ajungă mai mult de un sezon. Ca un
compromis, închiriaseră un apartament cu încăperi mici în cea
mai îndepărtată margine a Districtului de Satin, unde finisajul
oglinzilor era mai mult galben decât auriu, scaunele erau
tapiţate cu velur care zgâria, şi totul mirosea a cretă, ca
porţelanul crăpat. Tella se plângea în mod regulat, dar faptul că
trăiau într-un loc modest le permitea să mai tragă de bani. Cu
cea mai mare parte a banilor furaţi de Tella de la tatăl lor se
asiguraseră că pot locui în acel apartament până la sfârşitul
anului. Scarlett nu ştia ce urmau să facă după aceea, dar nu
asta era cea mai presantă grijă a ei.
Ceasul bătu ora trei.
Se uită pe fereastră. Tella tot nu se zărea printre petrecăreţi,
dar trăsura terestră a lui Scarlett sosise în cele din urmă.
Întrucât oamenii le preferau pe cele plutitoare, în Valenda nu
erau multe trăsuri care să circule pe străzi. Însă fostul ei
logodnic, contele Nicolas d’Arcy, sau Nicolas, cum începuse
să-i spună, locuia pe o moşie la ţară, în afara cartierelor
oraşului, la mare depărtare de orice cabană pentru trăsuri.
Ştiind asta, Scarlett îşi asigurase transportul cu o săptămână în
urmă. Ceea ce nu ştiuse era cât de aglomerat avea să fie la
festival.
Oamenii îi strigau deja vizitiului ei să se mişte. El nu avea
de gând să aştepte mult. Dacă ar fi plecat, Scarlett ar fi rămas
cu ochii în soare şi ar fi ratat ocazia de a-l întâlni, în sfârşit, pe
Nicolas.
Când intră în dormitorul în care dormea Paloma, îşi ţuguie
buzele. „Doarme mereu. Doarme, doarme şi iar doarme.”
Scarlett încerca să nu fie ursuză. Faptul că ştia că mama ei
nu intenţionase să le abandoneze pentru totdeauna, că fusese
prinsă într-o blestemată Carte a Destinului în ultimii şapte ani,
o făcea pe Scarlett să o compătimească mai mult, însă tot nu
putea să o ierte pentru că le lăsase pe ea şi pe sora sa cu tatăl
lor ticălos. Nu ar fi putut s-o vadă niciodată pe Paloma aşa
cum o vedea Tella.
De fapt, probabil că Tella s-ar fi înfuriat dacă s-ar fi întors
şi ar fi găsit-o pe Paloma nesupravegheată. Mereu spunea că
nu voia ca mama lor să se trezească şi să fie singură, dar
Scarlett se îndoia că Paloma avea să se trezească astăzi. Şi,
dacă Tella ar fi fost atât de îngrijorată, ar fi trebuit să se
întoarcă la timp.
Scarlett deschise uşa principală spre apartamentul ei, gata
să cheme o servitoare şi să o roage să le supravegheze mama,
dar una dintre slujnice era deja acolo, îmbujorată şi zâmbind
larg:
— Bună ziua, domniţă! Slujnica făcu rapid o plecăciune.
Am venit să vă spun că în salonul de la primul etaj vă aşteaptă
un domn.
Scarlett se uită peste umerii slujnicei. Vedea balustrada de
lemn zgâriat, dar nimic în sus, pe scări.
— Domnul acesta s-a prezentat?
— A spus că vrea să vă surprindă. Este foarte chipeş! Fata
îşi răsuci timid o şuviţă de păr pe deget, ca şi când tânărul
atrăgător s-ar fi aflat chiar în faţa lor.
Scarlett ezită, gândindu-se cine ar fi putut fi vizitatorul.
Poate era Nicolas, venit să o surprindă, dar gestul nu părea să-l
caracterizeze. Era atât de cuviincios încât nu voise să o vadă
cât se ţineau Zilele de Doliu; îi ceruse să aştepte până astăzi ca
să înceapă cu adevărat să o curteze.
Era posibil ca musafirul să fi fost şi altcineva, dar Scarlett
nu voia să spere că era el, mai ales nu astăzi. Îşi jurase să nu se
gândească la el azi. Şi, dacă era Julian, întârziase cinci
săptămâni. Ar fi putut să creadă că murise, doar că o rugase pe
Tella să-l întrebe pe Legend de starea lui, iar el confirmase că
Julian mai trăia, deşi nu zisese unde era fratele său ori de ce nu
reuşise să o contacteze pe Scarlett.
— Vrei să-mi faci un serviciu? o întrebă Scarlett pe
slujnică. Mama tot nu se simte bine. Nu are nevoie de nimic,
dar nu-mi place să o las singură. Cât sunt plecată, ai putea tu
să o verifici din jumătate în jumătate de oră, în caz că se
trezeşte?
Ea îi dădu fetei o monedă şi, apoi, coborî scările în tăcere şi
cu inima-n gât, sperând în ciuda raţiunii că Julian se întorsese
în sfârşit şi că-i dusese dorul la fel de mult cât îi lipsise el ei.
Merse în linişte, dar, în clipa în care intră în salon, uită cum să
se mişte. Julian îi întâlni privirea din celălalt capăt al camerei.
Brusc, totul se încălzi. Pereţii salonului se micşorară şi se
înfierbântară, ca şi când prea multe raze s-ar fi furişat pe
ferestre, scăldând toate rafturile vechi de cărţi şi scaunele întrun soi de lumină neclară de după-amiază care înceţoşa totul,
mai puţin pe el.
Tânărul arăta perfect.
Scarlett ar fi putut fi convinsă cu uşurinţă că el tocmai
scăpase dintr-un tablou proaspăt pictat. Vârfurile părului
brunet erau umede, ochii de culoarea chihlimbarului
străluceau, iar pe buzele-i uşor depărtate dansa un zâmbet
devastator.
Acesta era băiatul viselor lui Scarlett.
Bineînţeles, probabil că Julian apărea şi în visele a jumătate
din fetele de pe continent.
Toate sentimentele ei de mai devreme se transformară în
flăcări de un portocaliu intens. Julian nu putea să-i ghicească
adevăratele simţăminte, dar Scarlett nu voia să şi le dezvăluie
dându-se de gol. Nu voia să i se înmoaie genunchii sau să
roşească în obraji. Şi totuşi, nu-şi putea împiedica inima să nui bată nebuneşte înaintea lui, ca şi când ea s-ar fi pregătit să-l
urmărească dacă ar fi luat-o la fugă, lucru pe care el îl mai
făcuse.
Probabil fusese într-un loc mai cald decât acesta. Mânecile
neobişnuit de apretate îi erau frumos suflecate, dezvăluind
braţele suple. Pe unul din braţe avea un bandaj alb lat care
contrasta cu pielea lui, cu câteva nuanţe mai închisă decât
maroniul auriu natural, bronzată acolo unde îl trimisese
Legend ultima dată. Barba îngrijită care-i acoperea maxilarul
era mai deasă şi mai lungă decât îşi amintea ea şi ascundea o
parte din cicatricea subţire care i se întindea la ochi spre falcă.
Nu purta palton, dar avea o vestă gri cu nasturi argintii
strălucitori care se potriveau cu firele elegante de pe părţile
laterale ale pantalonilor de un albastru închis, băgaţi într-o
pereche de cizme nou-nouţe. Când îl întâlnise prima dată pe
Julian, arăta ca un vagabond, dar acum era un adevărat domn.
— Bună, Roşiuţo!
Rochia ei reacţionă imediat. Scarlett îi impuse să nu se
transforme şi să nu-i trădeze vreun sentiment, dar rochia îl
plăcuse dintotdeauna pe Julian. Prima dată când o îmbrăcase,
pe insula lui Legend, se jenase să se dezbrace în faţa lui Julian
şi fusese un pic dezamăgită că rochia arăta ca o cârpă jalnică.
Apoi o îmbrăcase şi, când se întorsese şi se uitase la Julian,
rochia se transformase într-o confecţie din dantelă şi culori
seducătoare, ca şi cum ar fi ştiut cumva că acesta era băiatul a
cărui inimă trebuia să fie cucerită.
Scarlett nu putea să-şi vadă acum reflexia, dar simţea rochia
schimbându-se. Aerul cald îi atinse uşor partea de sus a
acesteia când decolteul coborî. Fusta se strânse ca să-i
îmbrăţişeze rotunjimile coapselor, iar culoarea materialului se
închise până la rozul nesăţios al buzelor ce-şi doreau să fie
sărutate.
Zâmbetul lui Julian deveni lacom, amintindu-i fetei de
noaptea în care o scosese repede din casa ei de pe insula
Trisda. Dar, în ciuda privirii flămânde, nu făcu niciun gest ca
să se apropie de ea. Îşi sprijini cotul de o vitrină spartă când o
nouă rază de lumină pătrunse pe fereastră, poleindu-i conturul
siluetei în auriu şi făcându-l să pară şi mai greu de atins.
Scarlett voia să alerge la el şi să-l cuprindă în braţe, dar nu
se mişcă din prag.
— Când te-ai întors? întrebă ea cu răceală.
— În urmă cu o săptămână.
„Şi abia acum vii în vizită?”, voi Scarlett să-l întrebe, dar îşi
aduse aminte că ea era cea care stricase relaţia dintre ei când îi
zisese că voia să-şi întâlnească fostul logodnic.
Julian spusese că înţelegea, că voia ca ea să procedeze cum
dorea, dar, apoi, fusese trimis cu un alt comision pentru
Legend.
„N-am să pot să-ţi scriu, dar nu o să dureze decât o
săptămână”, îi promisese el.
Cele şapte zile se transformaseră în două, trei, patru, cinci
săptămâni în care nu primise nici măcar un bilet prin care să o
anunţe că încă trăia. Nu era sigură dacă asta se întâmplase din
cauză că renunţase la ea sau dacă uitase să-i scrie pentru că era
atât de ocupat lucrând pentru Legend.
Julian îşi atinse ceafa, părând să se simtă stânjenit şi
făcând-o pe Scarlett să fie din nou atentă la bandajul din jurul
braţului său.
— Ai fost rănit? „De asta nu a trecut pe aici?” Ce-ai păţit la
braţ?
— Nu e nimic, mormăi el.
Dar Scarlett ar fi jurat că tânărul roşise. Nici măcar nu ştia
că Julian era în stare să roşească. Nu avea nicio ruşine; se
plimba prin lume extrem de încrezător în sine. Însă obrajii îi
erau cu siguranţă îmbujoraţi, iar el refuza să-i întâlnească
privirea.
— Îmi cer scuze că nu am venit mai devreme.
— Este în regulă, spuse Scarlett. Sunt sigură că eşti foarte
ocupat cu orice te pune Legend să faci. Privirea i se mai
îndreptă o dată spre misteriosul bandaj de pe braţul lui şi apoi
către ochii care tot refuzau să se uite la ea. E drăguţ din partea
ta că ai trecut pe aici. Îmi pare bine să te văd! Era nerăbdătoare
să spună mai multe, dar afară auzea caii de la trăsură
nechezând. Scarlett trebuia să plece înainte să strice lucrurile
cu Nicolas. Mi-ar plăcea să stăm de vorbă, dar, din nefericire,
tocmai ieşeam.
Julian se îndepărtă de vitrinele dulapului.
— Dacă vrei să te bucuri de festival, te însoţesc.
Era afirmaţia politicoasă a unui prieten, însă sentimentele
lui Scarlett pentru Julian fuseseră dintotdeauna prea puternice
pentru o prietenie, chiar şi atunci când se cunoscuseră şi nu-l
plăcuse deloc. Scarlett şi Julian nu puteau fi niciodată prieteni.
Ea avea nevoie de mai mult de la el… sau să o lase în pace.
— Nu mă duc la festival, spuse Scarlett. Mă duc să mă
întâlnesc cu Nicolas.
Lui Julian îi pică faţa, dar totul dură doar o clipă. Dacă
Scarlett şi-ar fi luat privirea de la el o secundă, ar fi ratat
momentul. Aproape imediat ce-i auzi spusele, Julian trecu pe
lângă ea, spre uşa de la intrare a pensiunii. Ea se aşteptă ca el
să plece, să o lase în pace şi să pună pentru totdeauna capăt
relaţiei dintre ei.
În schimb, el o deschise cu un zâmbet ciudat de plăcut.
— Perfect! zise plin de veselie, ca şi când tocmai i-ar fi
spus că urmau să mănânce tort cu nucă de cocos la cină. Pot să
te însoţesc.
— N-am nevoie de însoţitor.
— Ai deja unul?
Scarlett îi aruncă o privire urâtă.
— Noi doi n-am avut niciodată unul.
— Exact! Zâmbindu-i îngâmfat, trecu pe lângă ea spre
trăsura în aşteptare şi deschise uşa acesteia. Dar, în loc să
aştepte ca ea să urce, Julian se strecură înăuntru.
Emoţiile lui Scarlett se intensificară când urcă şi ocupă
locul din faţa lui. Poate că Julian începuse să se îmbrace
precum un domn, dar tot se purta ca un ticălos. Dacă în
ultimele cinci săptămâni ar fi făcut vreun efort să o contacteze
sau dacă ar fi încercat să lupte pentru ea după ce-i spusese că
voia să-i acorde lui Nicolas încă o şansă, tânăra i-ar fi înţeles
comportamentul frustrant, dar părea că Julian nu voia decât să
i se împotrivească.
— Încerci să mă sabotezi, îl acuză ea.
— Aş spune că n-aş face asta niciodată, dar ar fi o
minciună.
Julian se lăsă pe spate, întinzându-se aşa cum păreau să o
facă mereu tinerii. De vreme ce străzile din Valenda nu erau
menite trăsurilor, cei doi abia aveau loc în aceasta, care era
deosebit de îngustă, dar Julian îşi întinse braţele peste
pernuţele de brocart şi picioarele ca să ocupe mai bine de o
jumătate din spaţiu.
Scarlett îi apucă un genunchi, i-l lovi de celălalt şi-i arătă
uşa când trăsura începu să huruie pe drum.
— Coboară, Julian!
— Nu. Îşi lăsă braţele de pe pernuţă şi se aplecă în faţă. Nu
plec, Roşiuţo. Ne-am petrecut destul timp despărţiţi, spuse el
şi-i acoperi mâna cu a lui şi i-o lipi ferm de genunchiul său.
Scarlett încercă să se retragă, dar fără tragere de inimă, aşa
cum făceai când chiar sperai ca cineva să te oprească.
Şi Julian o făcu. Îşi împleti degetele bronzate cu ale ei şi o
ţinu mai strâns ca niciodată, ca şi când s-ar fi revanşat pentru
toate săptămânile în care nu reuşise să o atingă.
— Cât am fost plecat, am încercat să-mi aduc aminte toate
cuvintele pe care mi le-ai spus. M-am gândit la tine în fiecare
oră din fiecare zi cât am lipsit.
Scarlett se luptă cu impulsul de a zâmbi. Îi spusese tot ce-şi
dorise să audă, dar Julian se pricepuse mereu la asta. Vorbele
lui îl ajutau acolo unde dădea greş.
— Atunci de ce nu mi-ai scris?
— Mi-ai spus că vrei spaţiu să-ţi întâlneşti contele.
— Nu-mi doream atât de mult spaţiu. Vreme de cinci
săptămâni nu am primit nicio veste de la tine. Credeam că m-ai
uitat sau ai mers mai departe.
Ea încerca să nu pară prea acuzatoare sau prea disperată.
Simţea că nu-i ieşise nici una, nici alta, şi totuşi expresia
sinceră a lui Julian nu se schimbă. Ochii lui aveau cea mai
drăguţă nuanţă de brun şi erau mai calzi decât lumina care se
strecura pe ferestrele trăsurii.
— N-am să merg niciodată mai departe, Roşiuţo! El îi luă
mâna şi i-o duse în dreptul inimii sale.
Inima lui Scarlett bătu neregulat şi sălbatic drept răspuns,
dar a lui Julian rămase calmă şi neşovăitoare sub palma ei.
— Am făcut multe greşeli. Ţi-am acordat spaţiu pentru că
am crezut că de asta ai nevoie. Dar, de îndată ce te-am văzut
astăzi, mi-am dat seama că m-am înşelat. Aşa că sunt în
trăsură cu tine, gata să merg oriunde mergi, chiar dacă asta
înseamnă să te văd cu un alt bărbat.
Scarlett reveni brusc la realitate. Pentru o clipă, uitase de
Nicolas.
— Şi dacă nu vreau să mă vezi cu un alt bărbat? spuse ea.
— Nici pe mine nu mă încântă ideea. Julian îi vorbi pe un
ton aţâţător, dar degetele i se încordară când trăsura hurui pe
un drum cu hârtoape. Se apropiau de marginea oraşului şi de
moşia lui Nicolas.
— Dacă vrei într-adevăr să plec, am să cobor din trăsură şiam să mă întorc pe jos la palat, spuse Julian. Dar ar trebui să
ştii că am venit şi pentru că n-am încredere în contele ăsta.
— Ai încredere în mine? îl întrebă Scarlett.
— Deplină. Însă l-am cunoscut pe tatăl tău şi-mi vine greu
să am încredere în oricine ar face o înţelegere cu el.
— Nicolas nu este aşa.
Când Scarlett îi scrisese prima dată lui Nicolas, după ce
aflase că nu-l cunoscuse de fapt în timpul Caravalului, el
părăsise continentul, jelind-o. Tatăl ei minţise, spunând că
Scarlett şi sora ei muriseră într-un accident. El habar nu avea
ce om îngrozitor era Marcello Dragna.
Iar Nicolas nu semăna câtuşi de puţin cu tatăl ei. Lui îi
plăcea să deseneze plante şi să spună povestioare despre
câinele său, Timber. Era, ca şi ea, un adept al respectării
regulilor; credea atât de mult în tradiţie încât aşteptase până
astăzi să o cunoască. Nicolas era o alegere sigură. Scarlett nu-l
vedea frângându-i inima. Julian i-o frânsese deja de două ori
şi, chiar dacă nu ar fi făcut-o intenţionat încă o dată, în cele din
urmă, ea ar fi avut de suferit din cauza lui.
Când Scarlett îi scrisese lui Nicolas prima dată, vrusese
doar să-l întâlnească, să găsească un leac pentru curiozitatea
ei. Apoi, Julian plecase pentru prea mult timp, iar Nicolas îi
trimisese scrisori, pe când Julian nu o făcuse. Fusese serios
când Julian fusese nestatornic.
Ca participant la Caraval, Julian nu avea vârstă. Putea să
moară şi să rămână mort în cazul în care cineva l-ar fi ucis
într-un joc din afara spectacolului, dar, câtă vreme era unul
dintre artiştii lui Legend, nu îmbătrânea niciodată. Scarlett nu
ar fi putut niciodată să-i ceară să renunţe la asta.
Acum că urma să devină împărat, ea nu ştia dacă Legend
avea să mai organizeze jocurile, dar, având în vedere că Julian
dispăruse săptămâni în şir, era clar că Legend încă îl controla.
Orice viitor împreună ar fi putut să aibă Scarlett şi Julian nu
era menit să dureze. Şi, chiar dacă ştia toate aceste lucruri, ea
nu se îndura să dea înapoi.
— Nu vreau să te întorci la palat, spuse ea, dar, dacă-mi
strici momentul, îţi jur pe stele că nu am să-ţi mai vorbesc
niciodată. Contele trebuie să creadă că eşti un însoţitor. Putem
să-i spunem că eşti vărul meu.
— Chestia asta o să funcţioneze doar dacă n-ai nimic
împotrivă ca el să creadă că relaţia dintre tine şi vărul tău e una
nepotrivită. Julian se apropie mai mult şi o sărută repede pe
gât.
Scarlett îşi simţi obrajii înroşindu-se.
— Să nu îndrăzneşti să faci aşa ceva!
El se lăsă pe spate şi râse suficient de zgomotos încât să
zguduie trăsura.
— Glumeam, Roşiuţo; deşi acum sunt tentat să-mi
urmăresc planul până la capăt!
8.
Scarlett
Lui Scarlett îi transpirară degetele de la picioare când un
servitor o conduse pe un hol ai cărui pereţi erau acoperiţi de
lambriuri atent lucrate şi forme imense de făurit coroane.
Câteva dintre crăpăturile formelor o făcură să se oprească
un pic. Nicolas nu o spusese niciodată, dar, la un moment dat,
tânăra îşi imaginase că el voia să se însoare cu ea numai din
pricina bogăţiei tatălui ei. Însă între ea şi tatăl său nu mai
exista nicio legătură. Dacă Nicolas ar fi cerut-o vreodată de
soţie, ar fi făcut-o doar pentru ea.
Acum palmele îi transpirau şi mai mult decât degetele de la
picioare. Voia să şteargă umezeala de rochie, dar ar fi fost grav
ca urmele evidente să păteze materialul de un roz închis.
Scarlett inspiră superficial de câteva ori, încercând să se
calmeze când servitorul deschise uşa unei grădini vaste,
acoperite de sticlă.
— Domnia Sa va veni aici să vă cunoască.
Vesele păsări colibri zburau de la o plantă la alta, oglindind
haosul din stomacul lui Scarlett când tânăra trecu pragul. Totul
mirosea a polen, a flori şi a poveşti de dragoste pe cale să
înceapă.
Recent, Nicolas îi desenase un buchet de flori hibride şi-i
spusese că îi plăcea să facă experimente în grădină. Ei i se
păruse că voia să o impresioneze, dar era clar că o anumită
persoană se juca, aici, cu plantele. În grădină erau ciorchini de
bănuţei albi ca în Valenda, cu lujeri albaştri ca de catifea, crini
păianjen argintii care străluceau în lumină şi tulpini galbene de
floarea-soarelui cu petale verzi ca jadul.
Nu foarte departe de uşă se aflau nişte scaune şi o masă de
cupru cu un buchet de bujori de un roz închis, o carafă cu
limonadă de mentă, sandviciuri cu pâine cu seminţe şi mini
tarte ornate cu prune albe – cât să ajungă fără să se exagereze.
Julian se uită bănuitor la micul ospăţ ca şi când limonada ar
fi fost otrăvită, iar sandviciurile ar fi ascuns lamele de
bărbierit.
— Nu e prea târziu să plecăm.
— Sunt exact unde vreau să fiu. Scarlett se aşeză pe
marginea unui imens scaun de cupru. Dar tu eşti liber să pleci
când pofteşti.
— Nu-mi spune că ţie chiar îţi place aici! Julian îşi ridică
privirea spre o bucată de tavan de sticlă, plină de gărgăriţe.
Ceva e în neregulă. Până şi insectele vor să scape.
— Hm! Cineva îşi drese vocea. Domnia Sa, contele Nicolas
d’Arcy.
Lui Scarlett i se tăie suflarea.
Sunetele scoase de cizmele care se apropiau rapid, însă mai
greoaie decât s-ar fi aşteptat ea, se auziră după ce servitorul
termină de vorbit.
Tânăra credea că-şi imaginase fostul logodnic în toate
modurile posibile: scund, înalt, zvelt, masiv, tânăr, bătrân,
chel, păros, chipeş, obişnuit, palid, brunet, deprimat, vesel,
încercând să-şi imagineze ce i-ar fi spus prima dată când ar fi
întâlnit-o, cu ochii minţii îl văzuse purtând o redingotă cu
volănaşe şi haine lipsite de strălucire.
Îşi imaginase şi ce i-ar fi spus ea, dar cuvintele i se
amestecară în clipa în care el făcu un pas înainte şi-i luă mâna.
Nicolas era un munte. Mâna imensă care o ţinea pe a lui
Scarlett ar fi putut s-o strivească la fel de uşor pe cât o legăna.
Era cu aproape treizeci de centimetri mai înalt decât ea – avea
picioare musculoase, braţe solide şi un păr castaniu atât de des
încât, deşi părea că încercase să-l aranjeze, o şuviţă rebelă îi
cădea peste frunte, dându-i o înfăţişare copilăroasă, sporită de
ochelarii care-i stăteau un pic strâmb.
Arăta aşa cum ar fi trebuit ea să-şi imagineze un justiţiar a
cărui identitate secretă era cea de domn botanist.
Lângă el mergea încet un câine negru mare cât un mic
ponei. Timber. Scarlett aflase multe despre el din scrisorile lui
Nicolas. Evident încântat, câinele dădu din coadă şi urechile i
se lăsară pe spate când o văzu pe Scarlett, însă nu se îndepărtă
de lângă stăpânul lui; rămase ascultător cât Nicolas îi sărută
mâna cu buzele-i pline.
Rochia ei îl plăcea în mod evident. Decolteul adânc era
acum împresurat cu pietre preţioase tăiate brut care trimiteau
scântei de lumină prin toată grădina înconjurată de sticlă.
— Sunt deosebit de încântată să te cunosc în sfârşit, reuşi
Scarlett să spună.
El zâmbi larg şi sincer.
— Sunt tentat să spun că eşti şi mai drăguţă decât mi-am
imaginat, dar mi-ar displăcea să mă consideri lipsit de
originalitate.
— Prea târziu, tuşi Julian.
Când Nicolas îl observă pe însoţitorul lui Scarlett, un rid îi
apăru între sprâncenele groase.
— Şi tu eşti…?
— Julian, zise el şi-i întinse mâna.
Însă Nicolas refuză să o lase pe a lui Scarlett.
— Nu ştiam că Scarlett are un frate.
— Nu sunt fratele ei. Julian vorbi pe un ton prietenos, dar
Scarlett simţi un val de panică mov când bucuria diabolică
scânteie în ochii lui Julian. Nu suntem înrudiţi. Sunt un actor
cu care s-a jucat în timpul Caravalului.
El accentuă cuvintele „s-a jucat”, iar Scarlett ar fi putut să-l
strângă de gât. Acum alesese Julian să fie, în sfârşit, cinstit.
Nu că Nicolas părea deranjat. Tânărul conte continua să
zâmbească larg, deşi îl mângâia pe Timber cu mâna liberă.
Însă Julian nu terminase.
— Nu sunt surprins că nu a adus niciodată vorba despre
mine. Nu cred că m-a plăcut mult la începutul Caravalului, dar
apoi ni s-a dat acelaşi dormitor…
— Julian, ajunge! interveni Scarlett.
În cele din urmă, lui Nicolas îi dispăru zâmbetul şi-i dădu
drumul la mână, ca şi când ar fi făcut o greşeală.
— Nu este cum pare. Julian şi cu mine suntem doar
prieteni, zise ea, hotărând nici măcar să nu menţioneze
cuvântul „dormitor”. L-a cunoscut pe tata în timpul
Caravalului şi s-a temut că ai putea fi ca el. A vrut să mă
însoţească astăzi pentru că e protector, dar, evident, faptul că iam permis a fost o greşeală, spuse şi se uită pieziş la Julian.
El nu părea să aibă remuşcări, ridicând din umeri când îşi
băgă mâinile în buzunare.
— Nicolas, te rog…
— E în regulă, Scarlett. Vocea contelui răsună mai puternic
decât înainte, dar ridurile furiei din jurul gurii dispăruseră. Nu
spun că mă încântă situaţia, dar, după ce am aflat adevărul
despre tatăl tău şi am auzit de logodnicul pe care l-ai cunoscut
la Caraval, înţeleg.
Nicolas se întoarse către Julian, iar Scarlett se uită fix când
cei doi tineri dădură, în cele din urmă, mâna.
— Îţi mulţumesc pentru că ai avut grijă de ea în timpul
jocului.
— Mereu voi avea grijă de ea, spuse Julian.
— Şi când nu va fi nevoie? întrebă Nicolas.
Julian îşi îndreptă umerii şi spatele.
— Am s-o las pe Scarlett să decidă.
— Julian, încetează! spuse Scarlett.
— Nu-i nimic. Nicolas îşi scărpină câinele în spatele
urechilor. Nu mă deranjează competiţia. De fapt, prefer să ştiu
cine altcineva încearcă să-ţi câştige mâna.
— N-aş spune că aşa stau lucrurile, zise Julian. Victoria
implică un joc.
— E o figură de stil, spuse Nicolas.
— Ştiu. Julian zâmbi superior. Mă pricep la jocuri, dar nu
cred că ai vorbit la modul figurat. Vrei să o cucereşti
dovedindu-i că eşti cel mai bun.
— Nu asta vrei tu? întrebă Nicolas, iar Scarlett ar fi putut să
jure că-şi umflase pieptul.
Erau ca nişte fazani care se băteau. Scarlett îşi imagină cum
emoţiile lor se roteau în nuanţe mândre de turcoaz şi albastrucobalt. Sau poate le vedea chiar sentimentele?
Scarlett îşi vedea mereu emoţiile în culori, dar văzuse doar
o singură dată sentimentele unei alte persoane. Se întâmplase
în timpul Caravalului, după ce-i băuse sângele lui Julian. Era
cel mai intim lucru pe care-l făcuse vreodată şi, după aceea,
reuşise să-i zărească sentimentele. Însă nu durase mult, la fel
ca această străfulgerare a mândriei, făcând-o să se întrebe dacă
doar şi-o imaginase, de vreme ce nu băuse sângele nimănui.
Julian şi Nicolas tot se fixau cu privirea. Nu era scena pe
care şi-o imaginase Scarlett. Pe ea trebuia să o ţintuiască
Nicolas cu privirea. Trebuia să o flateze şi să îi facă curte, nu
să se certe cu Julian.
— Nu trebuie să dovedesc nimic, spuse Julian. Nu încerc
să-i câştig mâna. I-o ofer pe a mea, împreună cu tot ce am, cu
speranţa că o va accepta şi va hotărî că vrea să o păstreze.
Era unul dintre lucrurile cele mai drăguţe pe care le spusese
Julian şi poate că Scarlett i-ar fi acceptat mâna dacă i-ar fi
aruncat măcar o privire în timpul discursului. Însă băieţii erau
atât de prinşi în duelul lor, încât păreau să fi uitat de prezenţa
ei.
— Mă bucur că nu este doar un joc pentru tine, Julian, dar
poate că ar trebui să fie. Poate că ar trebui să transformăm
totul într-o competiţie a peţitorilor, zise Scarlett şi, imediat,
cuvintele i se părură o greşeală, însă privirile amuzate ale
domnilor ei îi părură o victorie.
În loc să discute ca şi când Scarlett nu ar fi fost prezentă,
Julian şi Nicolas se uitau la ea ca şi când ar fi fost singura de
acolo.
— Lucrul acesta se practica la începuturile Imperiului
Meridian, continuă ea. Tinerele din familiile înstărite sau
nobile pregăteau o serie de sarcini ca peţitorii să-şi poată
demonstra abilităţile. Cine le ducea la capăt primul sau cel mai
bine se însura cu domniţa.
Nicolas îşi trecu o mână peste gură, ca şi când ar fi încercat
să-şi ascundă expresia, dar ea îşi dădea seama că era intrigat.
— Nu ar trebui să fie un joc, spuse Julian.
— Ţi-e teamă că ai să pierzi? Nicolas îşi umflă pieptul în
mod evident de data asta.
Julian mormăi ceva în barbă. Era încordat şi-şi încleşta
fălcile, făcând cicatricea care i se întindea de pe maxilar până
spre ochi să se transforme într-o vizibilă dungă albă.
— Roşiuţo, nu face din situaţia de faţă un joc.
Dacă n-ar fi spus asta, poate că Scarlett s-ar fi răzgândit.
Lansase provocarea mai ales ca să-i şocheze şi să pună capăt
luptei ridicole dintre ei. Dar, dacă acum ar fi dat înapoi, ar fi
părut că o făcea pentru Julian, nu pentru ea.
Iar tinerei i se părea mereu că în faţa lui Julian ceda.
Julian era soarele din centrul celei mai umede perioade a
Sezonului Rece, glorios de cald şi de minunat când era
prezent, dar deloc de încredere. Dispăruse vreme de cinci
săptămâni. Acum, deşi revenise în viaţa ei de doar câteva ore,
i-o transformase în haos.
Uneori, în mod evident, îi plăcea nebunia pe care o aducea
în viaţa ei. Însă nu-i plăcea faptul că, de data asta, părea să
aibă mai mult legătură cu el decât cu ea. În trăsură spusese că
o însoţea pentru că nu avea încredere în conte, dar Nicolas era
un botanist cu un câine – dacă-i aruncai o singură privire, îţi
dădeai seama că nu avea niciun plan infam cu Scarlett. Julian
pur şi simplu nu voia ca nimeni altcineva să-şi facă planuri cu
Scarlett.
— Dacă nu vrei să joci, nu eşti nevoit să o faci, spuse
Scarlett, dar cred că va fi distractiv. M-am hotărât.
— De când iei hotărâri aşa de repede? zise aprins Julian.
— De acum cinci săptămâni.
Zâmbetul ei era un semn al exclamării.
Julian părea că ar fi vrut să continue cearta şi probabil ar fi
făcut-o, dacă Nicolas nu ar fi fost de faţă. În schimb, lovi o
gărgăriţă cu mai multă forţă decât era necesar.
Zâmbetul lui Nicolas se lărgi ca şi când ar fi câştigat deja,
iar lucrul acesta o nelinişti un pic pe Scarlett, dar, după ceea ce
tocmai îi spusese lui Julian, nu putea să dea înapoi şi, cu toate
că era un pic înfricoşată, o şi încânta ideea de a prelua
controlul aşa cum o nu mai făcuse niciodată.
— Am să încep cu o provocare simplă şi fiecare provocare
va fi, treptat, din ce în ce mai grea până când unul din voi va
renunţa sau nu va reuşi să îndeplinească o sarcină.
— Care e prima provocare? întrebă Nicolas.
Scarlett încercă să îşi aducă aminte ce citise în cărţile de
istorie, dar acesta era jocul ei; putea să-l joace oricum dorea.
— În următoarele trei zile, fiecare din voi trebuie să-mi
aducă un cadou, dar trebuie să fie ceva ce nu aţi mai dăruit
niciodată nimănui.
— Vom primi un premiu dacă vom aduce cel mai grozav
cadou? întrebă Julian.
— Da, îi răspunse Scarlett. Îi voi dărui un sărut
câştigătorului fiecărei încercări şi, la finalul jocului, mă voi
căsători cu învingătorul.
Era genul de lucru pe care l-ar fi spus Tella. Era o replică
îndrăzneaţă care o făcea şi pe Scarlett să se simtă aşa.
Dar astfel de sentimente nu durau niciodată, spre deosebire
de rezultatul jocului acesta.
9.
Scarlett
Scarlett încerca să nu regrete hotărârea de a-şi oferi mâna
într-un joc, în timp ce Julian părea să ascundă cât de mult îl
nemulţumea rezultatul vizitei lor la moşia lui Nicolas. După ce
Scarlett le prezentase regulile jocului, îi convinsese pe cei doi
domni să ia loc şi să guste din ceaiul şi prăjiturile pregătite de
Nicolas, dar, evident, şi lucrul acesta se transformase într-o
competiţie; discuţia despre călătorii se transformase într-o
luptă pentru a-l identifica pe cel care călătorise cel mai mult,
iar conversaţia despre cărţi într-un concurs despre cine era mai
citit. Şi, după ce terminaseră de vorbit, se fixaseră reciproc cu
privirea până când Scarlett hotărâse, în cele din urmă, că era
vremea să plece.
Acum Julian îşi sprijinea capul brunet de fereastră, cu un
picior atârnat nonşalant peste genunchi, fredonând uşurel.
Scarlett ştia că nu se simţea atât de lipsit de griji pe cât voia să
pară, dar melodia lui era plăcută şi relaxantă, făcând toate
rândurile de ferme prospere să pară şi mai frumoase când
trăsura lor se clătină pe drumurile accidentate.
— Mai şi cânţi? întrebă Scarlett. N-am mai auzit niciodată
un mormăit atât de muzical.
Din colţul gurii, Julian îi zâmbi strâmb.
— Am exersat mult. Ani de zile, Legend mi-a tot dat rolul
unui menestrel care se exprimă numai cântând.
Scarlett râse.
— Ce-ai făcut să meriţi asta?
Julian ridică din umeri.
— Fratele meu este cam invidios. Cred că l-a deranjat că
primeam atât de multă atenţie în timpul jocurilor. A încercat să
mă transforme într-o glumă, dar tuturor le place un tânăr
chipeş cu o voce bună.
Scarlett îşi dădu ochii peste cap, dar lumea chiar deveni mai
plăcută când Julian începu din nou să fredoneze. Ea se uită pe
fereastră cât trăsura lor se apropie huruind de o casă de ţară
perfect întreţinută, de culoarea piersicilor de la Festivalul
Soarelui, decorată cu alb proaspăt şi înconjurată de părăluţe
rătăcite care o făceau să se gândească la o dantelă vie.
Până şi familia de afară părea perfect poziţionată. Probabil
sărbătoreau festivalul cu o cină în aer liber. Pe iarbă, masa
lungă era aranjată cu feţe de masă înflorite şi plină cu
mâncăruri ce păreau a fi un festin. Cei cinci membri ai familiei
stăteau în jurul ei, bând din pocale de ceramică, de parcă
cineva tocmai ar fi ţinut un discurs. Scarlett se uită la cea mai
mică dintre odrasle, o fată cu lungi cosiţe împletite la spate. Ea
îşi ţinea pocalul cu ambele mâini, zâmbind ca şi când acum ar
fi gustat prima dată un vin. Era genul de zâmbet care te-ar fi
durut dacă l-ai fi afişat prea mult.
Însă zâmbetul nu se schimbă. „Nimic nu s-a schimbat.”
Scarlett simţi pe piele nişte uşoare împunsături incomode
când trăsura trecu mai departe şi niciunul dintre cei aflaţi la
masă nu-şi lăsă pocalul jos şi nu se mişcă deloc.
Scarlett ar fi putut să creadă că membrii familiei erau nişte
statui veridice, dacă penele de un mov fantomatic nu s-ar fi
rotit în jurul siluetelor încremenite. Pene pe care sigur Scarlett
nu şi le imagina. Le vedea sentimentele atât de intens, încât
inima începu să-i bată nebuneşte din cauza fricii pe care o
trăiau.
— Ceva nu este în regulă. Scarlett se întinse şi deschise
fereastra ca să-i strige vizitiului. Opreşte trăsura!
— Ce s-a întâmplat? întrebă Julian.
— Nu ştiu, dar ceva nu e în regulă. De îndată ce trăsura se
opri, ea deschise uşa.
Julian o urmă când ea traversă în grabă iarba.
De aproape, scena părea şi mai nenaturală. Singurele lucruri
care se mişcau erau furnicile şi firele de iarbă de la picioarele
lui Scarlett. Furnicile invadau festinul organizat cu ocazia
Festivalului Soarelui, în timp ce membrii familiei erau
încremeniţi în toastul lor nesfârşit, cu gurile ciudat deschise şi
dinţii pătaţi de movul intens al băuturii savurate.
— Ar face Legend aşa ceva? întrebă Scarlett.
— Nu, poate să fie crud, dar niciodată nu este atât de crud.
Julian se încruntă când îi verifică pulsul celei mai mici fete. E
încă în viaţă.
El îi verifică şi pe ceilalţi care rămaseră straniu de
nemişcaţi.
— Cum ar putea măcar cineva să facă asta? Scarlett se uită
la masă, ca şi când ar fi putut să găsească o sticluţă cu otravă
ascunsă printre mâncăruri, dar totul părea perfect normal –
turtele, fasolea cu bob lung, ştiuleţii pătaţi de porumb, coşurile
cu fructe proaspete de pădure, plăcintele cu carne de porc şi…
Se opri la cuţitele pentru unt care se înălţau din masă. Erau
neascuţite şi plate, dintre cele care tăiau prost şi, totuşi, cineva
fusese destul de puternic încât să înfigă vârful fiecăruia prin
faţa de masă, lăsând un bilet.
— Julian, vino să arunci o privire!
Scarlett se aplecă peste festin cu grijă, neîndrăznind să
atingă cuţitele sau biletul când citi cu voce tare:
UNU, DOI, TREI, PATRU, CINCI,
DACĂ SOARELE N-A APUS, TOŢI AR
TREBUI SĂ MAI TRĂIASCĂ.
DAR, DE ÎNDATĂ CE ZIUA ASTA SE VA
APROPIA DE FINAL,
MĂ TEM CĂ TOŢI VOR FI MORŢI.
DACĂ VREI SĂ-I ÎMPIEDICI SĂ SE
TRANSFORME ÎN PIATRĂ,
TU, CEL CARE CITEŞTI, TREBUIE SĂ TE
CĂIEŞTI.
AMINTEŞTE-ŢI TOATE MINCIUNILE ŞI
FAPTELE FĂCUTE DIN TEAMĂ
ŞI APOI MĂRTURISEŞTE-ŢI CU VOCE
TARE ULTIMA FĂRĂDELEGE, CA SĂ TE AUDĂ
TOŢI.
– OTRAVĂ
— Versurile nici măcar n-au rimă, mormăi Julian.
— Cred că ratezi esenţialul, şopti Scarlett. Nu ştia dacă
statuile auzeau, dar, dacă o făceau, nu voia să le sperie cu
gândurile ei. Ai văzut numele din partea de jos a biletului?
Există o Soartă căreia i se spune Otrăvitorul.
Nu era exact acelaşi nume ca Otravă, deci poate nu era
mâna unei Sorţi, dar, dacă era, era un semn groaznic.
Până de curând, Scarlett nu se gândise prea mult la Sorţi –
la miticele şi anticele fiinţe care o obsedau dintotdeauna pe
sora ei. Dar, după ce Sorţile fuseseră eliberate din blestematele
Cărţi ale Destinului, Scarlett o asaltase pe Tella cu întrebări şi
le studiase la rândul ei.
Sorţile erau atât de antice încât majoritatea oamenilor
credeau că sunt doar mituri ce existau doar ca imagini pictate
pe Cărţile Destinului, pe care le foloseau ca să ghicească
viitorul. Însă ele nu erau doar nişte imagini pictate; erau reale
şi fuseseră blestemate să trăiască într-un pachet de Cărţi ale
Destinului secole la rând. Nu se găseau prea multe informaţii
cu privire la ce anume mai exact puteau să facă folosindu-şi
puterile, dar Otrăvitorul părea un nume care nu avea nevoie de
explicaţii.
— Crezi că ar putea să însemne că Sorţile se trezesc?
— Nu credeam că se vor trezi atât de repede. Julian îşi trase
nodul de la cravată. Ar putea să fie doar o farsă de Festivalul
Soarelui.
— Cine e în stare de o farsă ca asta?
— Prinţul Inimilor poate să oprească inimile, se aventură
Julian.
— Dar lor încă le bat inimile.
Nu Scarlett le luase pulsul, dar îşi imagina că băteau. A ei o
făcea. Îşi simţi inima bătându-i nebuneşte când penele de
panică mov ce veneau dinspre familie începură să se rotească
precum fumul unui foc din ce în ce mai mare.
— Cred că ar trebui să facem ce ne cere şi să ne mărturisim
cele mai recente minciuni cu voce tare, spuse Scarlett. Chiar
dacă ne întoarcem în oraş şi găsim o spiţerie deschisă, am
sentimentul că nu vom găsi o soluţie pentru situaţia asta.
Scarlett nu putea să-i lase aşa pe oamenii aceştia.
Julian scutură din cap când se mai uită o dată la familia
îngheţată.
— Ar fi trebuit să-ţi cânt în strună şi să spun că sunt vărul
tău.
— De ce zici asta? întrebă Scarlett.
— Pentru că pe tine te-am minţit ultima dată. Julian îşi
trecu o mână prin păr şi, când o privi din nou, şi-o ţinu peste
ochii plini de nelinişte şi regret.
Scarlett se simţi răvăşită. Minciunile lui îi îndepărtaseră
înainte. Poate din cauză că făcea de atât de mult timp parte din
Caraval, minţitul era obiceiul de care Julian nu putea să se
lepede. Cu toată sinceritatea lui de astăzi, ea începuse să spere
că el se schimbase, dar poate se înşelase.
— Îmi pare rău, Roşiuţo! Am minţit când am spus că am
plecat cinci săptămâni ca să te las în pace. Am plecat pentru că
eram furios că vrei să-l cunoşti pe conte şi credeam că plecarea
mea te va face să mă vrei mai mult.
„M-a făcut.” O făcuse să-l vrea – şi să-l urască şi, chiar
atunci, aproape o făcuse să râdă. Când Julian minţea, suferea
mereu pentru că o făcea să creadă că minciunile lui însemnau
că nu-i păsa. Însă tot ce făcuse astăzi demonstra că încă îi păsa.
Şi nu putea să se supere pe el, pentru că o manipulase când şi
ea procedase la fel în cazul lui.
— Eşti groaznic! spuse ea. Dar şi eu sunt groaznică. Nu
cred că jocul dintre tine şi Nicolas va fi cu adevărat amuzant.
Cu cât mai mult mă gândesc la asta, cu atât mai mult mă
neliniştesc. Am făcut-o doar ca să te testez şi să mă răzbun
pentru că ai plecat.
Zâmbetul lui Julian reapăru imediat.
— Asta înseamnă că ai să-l anulezi?
De cealaltă parte a mesei, cineva tuşi. Apoi, horcăielile,
bolboroselile, şuieratul şi sunetele scoase de pocalele sparte se
auziră când membrii familiei începură din nou să se mişte.
— O, vă mulţumim!
— Fiţi binecuvântaţi!
— Ne-aţi salvat!
Scarlett şi Julian se treziră imediat în îmbrăţişarea familiei
când micul clan îşi arătă recunoştinţa. Tremurau şi trupurile lor
erau calde din cauza luminii soarelui, iar cea mai mică odraslă,
cu codiţe, îl îmbrăţişă mai îndelung pe Julian decât toţi ceilalţi,
făcând brusc o pasiune pentru el.
— Eram sigură că vom rămâne aşa o veşnicie, zise o femeie
trupeşă, despre care Scarlett presupuse că era mama.
— Oamenii au trecut pe aici, dar nu s-a oprit niciunul, zise
unul din fii.
— Puteţi să ne spuneţi ceva despre cine v-a făcut asta?
întrebă Julian.
— O, da! răspunseră toţi în cor. Şi apoi chipurile încordate
nu mai afişară nicio expresie.
— Ei bine, persoana a fost…
— Cred…
Câţiva încercară să răspundă la întrebare, dar niciunul nu
reuşi de parcă amintirile le-ar fi fost furate.
Scarlett se gândi dacă să spună cu glas tare ce-i şoptise lui
Julian, să menţioneze că era posibil ca Sorţile să se trezească şi
că Otravă era, de fapt, Otrăvitorul, dar familia asta trecuse prin
destule. Nu avea nevoie să fie îngrozită de bănuielile lui
Scarlett.
— V-am ruga să rămâneţi şi să cinaţi cu noi, dar nu cred ca
va mânca nimeni după asta, zise bărbatul care părea să fie
tatăl.
— Nu este nimic, spuse Scarlett. Ne bucurăm doar că am
putut să vă ajutăm.
Ea şi Julian îi lăsară pe toţi să-i mai îmbrăţişeze o dată
înainte să se întoarcă la trăsură. Dacă scena asta era, întradevăr, mâna unei Sorţi, trebuiau să-i avertizeze…
— Aşteaptă! strigă fetiţa cu codiţe şi se grăbi pe iarbă.
Scarlett crezu că venea să-l sărute pe Julian de rămas bun. În
schimb copila alergă spre ea. Vreau să-ţi dau un cadou pentru
că te-ai oprit şi ne-ai ajutat. Fetiţa căută solemn în buzunarul
şorţului şi scoase o cheie urâtă, plină de rugină albă-verzulie şi
zgârieturi, de culoarea secretelor îngropate care nu ar fi trebuit
scoase la lumină.
— Nu trebuie, spuse Scarlett. Păstreaz-o tu!
— Nu! insistă fata. Cheia nu e doar ceea ce pare. Ca şi
familia mea, când aţi trecut pe aici. Nu ştiu ce face, dar am
găsit-o în dimineaţa asta pe marginea fântânii. Nu era nimic
acolo şi, brusc, a apărut. Cred că este magică şi vreau să ţi-o
dăruiesc pentru că eu cred că şi tu eşti fermecată.
Fata îi înmână cadoul.
Copila era atât de scumpă, încât Scarlett ar fi putut să verse
o lacrimă.
— Mulţumesc! spuse ea şi luă cheia.
Abia după ce urcă în trăsură Scarlett observă că, dintr-o
bucată veche de rugină, obiectul se transformase într-o cheie
transparentă care scânteia ca praful de stele şi ca vrăjile.
10.
Donatella
Tellei îi tremurau mâinile şi picioarele şi ochii îi erau
înceţoşaţi când se apropie de pensiune. Pendularea între lumi o
făcuse să se simtă ca o bucată udă de hârtie mototolită de
mâini aspre.
Tella nu ştia cât timp trecuse de la plecarea ei. După toţi
petrecăreţii ciufuliţi de la festival şi dulciurile topite pe străzi,
se gândise că lipsise ore în şir. Copiii care alergaseră cu roţile
în formă de soare dormeau acum în braţele părinţilor obosiţi,
domniţele care purtaseră rochii simple se strecuraseră în
cearşafurile netede şi o nouă serie de negustori preluase
controlul străzilor. Celebrările se sfârşeau şi începeau din nou,
revenind la viaţă pentru noaptea nesfârşită a festivalului
închinat soarelui.
Tella întârziase nespus de mult la întâlnirea cu Scarlett.
Încetini pasul când intră în pensiunea învechită. Nu voia să
vadă dezamăgirea de pe chipul lui Scarlett. Se simţea
îngrozitor că o dezamăgise şi nu reuşise să îşi respecte
promisiunea. Însă nu regretă că îl urmărise pe Legend – era
bine să-l vadă când, în sfârşit, nu ştia că era urmărit. Probabil
că ar fi trebuit să-l urmărească în viaţa reală cu mai multe
săptămâni în urmă, dar visele ei îi făcuseră o prea mare
plăcere. În vis, el era atât de aproape de perfecţiune! Şi poate
că acesta fusese scopul. În vis, Legend era un ins pe care îl
dorea – o persoană de care îi păsa şi-n privinţa căreia îşi făcea
griji – dar în viaţa reală era cineva în care nimeni nu ar fi
trebuit să aibă încredere.
Tella deschise uşor uşa şi păşi încet într-o cameră încălzită
de lumina captivă a soarelui.
— Scar, încercă ea să spună, şovăind.
— Donatella… tu eşti? Întrebarea era aproape o şoaptă, atât
de slabă că părea mai mult un gând şi, totuşi, vocea era
inconfundabilă, cunoscută – deşi Tella o auzise o singură dată
în ultimii şapte ani.
Fugi în camera mamei şi se împletici brusc în clipa în care
o văzu stând în capul oaselor în pat.
Lumea se opri. Zgomotele festivalului de afară amuţiră.
Apartamentul sărăcăcios dispăru.
Săruturi pe pleoape. Cutii de bijuterii închise. Şoapte
jucăuşe. Sticluţe cu parfumuri exotice. Poveşti noaptea.
Zâmbete ziua. Râsete fermecate. Cântece de leagăn. Ceşti cu
ceai violet. Zâmbete discrete. Sertare pline cu scrisori. Cuvinte
de despărţire nerostite. Draperii care flutură. Mirosul de
plumeria.
O sută de amintiri rătăcite ieşiră din nou la suprafaţă, toate
părând vlăguite şi ireale în comparaţie cu realitatea
miraculoasă a stării de veghe a mamei Tellei.
Pamela semăna cu o versiune un pic mai în vârstă a lui
Scarlett, deşi zâmbetului său îi lipsea blândeţea ei. Când
Pamela zâmbi, arătă exact ca în afişul pe care-l văzuse Tella
pentru Paradise cea Pierdută. Era acelaşi zâmbet fermecător şi
enigmatic despre care Tella îşi aminti că-l exersa în copilărie.
— De ce nu mă miră că arăţi de parcă tocmai ai fi ieşit
dintr-o încăierare? Paloma ezită să zâmbească, dar vocea ei era
cel mai dulce sunet pe care-l auzise Tella vreodată.
— A fost doar o tufă de trandafiri.
Ea se grăbi spre pat şi-şi trase mama într-o îmbrăţişare. Nu
mirosea cum îşi aducea Tella aminte – mirosul dulceag al
magiei stăruia lângă Paloma – însă fetei nu-i păsa. Îşi lăsă
capul pe umărul ei cât se ţinu strâns de trupul moale al mamei,
poate un pic strâns.
Mama o îmbrăţişă la rându-i, dar numai pentru o clipă.
Apoi se sprijini de tăblia matlasată a patului respirând greoi
când ochii începură să i se închidă.
— Îmi pare rău! Tella se retrase imediat. N-am vrut să te
rănesc.
— Niciodată n-ai putea să mă răneşti cu o îmbrăţişare. Sunt
doar… Fruntea i se încreţi sub şuviţele rebele de un castaniu
închis, ca şi când s-ar fi gândit cum să scape. Cred că trebuie
doar să mănânc, iubirea mea. Poţi să-mi aduci ceva de
mâncare?
— Am să sun clopoţelul pentru una dintre servitoare.
— Eu… cred… Palomei îi fluturară pleoapele până se
închiseră.
— Mamă!
— Sunt bine, spuse şi deschise din nou ochii. Doar că mă
simt atât de slăbită şi de înfometată.
— Revin cu ceva de mâncare, îi promise Tella.
Ura să-şi părăsească mama, dar nu voia să o facă să aştepte
ca o servitoare să urce şi să coboare scările. Fu norocoasă că
nu aşteptase pentru că, grăbindu-se către bucătărie, Tella nu
dădu peste nicio servitoare. Probabil că-şi luaseră toate liber
pentru Festivalul Soarelui.
Bucătăria era abandonată. Nimeni nu o opri pe Tella când
înşfăcă o tavă şi începu să o umple cu de-ale gurii. Dintr-o
grămadă de piersici pârguite şi caise vesele, alese fructele care
arătau cel mai bine. Apoi luă o bucată de brânză tare şi o
jumătate de pâine cu salvie din care muşcă, de încântare
revenindu-i şi pofta de mâncare. Mama ei era în sfârşit trează
şi avea să se simtă mai bine de îndată ce ar fi mâncat.
Tella se gândi să facă un ceai, dar nu voia să aştepte ca apa
să fiarbă. În schimb căută o sticlă de vin. Aici nu se servea
niciodată alcool, dar era sigură că aveau pe undeva. Într-un
dulap Tella găsi o sticlă de Burgundy şi mai luă şi câteva
plăcinte cu ciocolată pentru desert.
Urcând cu grijă scările, era mândră de festinul ei.
Îşi amintea că închisese uşa în urma sa, dar se pare că o
lăsase întredeschisă. Tella o deschise de tot folosindu-şi cotul,
scăpând o piersică. Fructul lovi podeaua cu un zgomot surd
când Tella intră în cameră.
Încăperea era mai răcoroasă decât atunci când plecase şi era
linişte. „Prea linişte.” Singurul zgomot era bâzâitul unei muşte
care se apropia de festinul furat din mâinile ei.
— M-am întors! Tella încercă să nu lase lipsa răspunsului
din partea mamei să o agite. Sora ei era cea care îşi făcea griji,
însă Tella nu-şi putu înfrâna neliniştea.
Când Tella mări pasul, o caisă căzu pe podea.
Şi apoi întreaga tavă fu pe cale să-i cadă din mâinile
tremurânde.
În pat nu era nimeni.
Camera era goală.
— Paloma? strigă Tella.
Nu se putea convinge să spună cuvântul „mamă.” O durea
prea mult să-l strige, aşa cum făcea în copilărie, şi să nu
primească niciun răspuns. Îşi jurase să nu o mai facă niciodată,
dar să-şi strige mama pe nume şi să nu-i răspundă o durea la
fel de mult.
Cu o voce mai gâtuită ca înainte, Tella încercă să-şi strige
mama pe ambele nume.
— Paloma! Paradise!
Tella lăsă tava pe pat şi fugi în celălalt dormitor şi apoi în
baie. Ambele încăperi erau goale.
Mama ei dispăruse.
Tella uită cum să meargă. Lipsită de graţie, se împletici
înapoi spre dormitor înainte ca genunchii să-i cedeze de tot,
forţându-i braţele să găsească în apropiere un stâlp de pat de
care să se sprijine.
Cât încercă să înţeleagă ce s-ar fi putut întâmpla, Tella nu
auzi decât musca bâzâind în jurul mâncării abandonate. Mama
ei era slăbită. Confuză. Oare plecase să o caute pe Tella şi se
rătăcise? Tella trebuia să o găsească şi…
Gândurile îi fură întrerupte când văzu ceva pe măsuţa de
toaletă de lângă pat. Un bilet.
Tella se împinse cu stângăcie de lângă pat. Degetele îi
tremurară când luă hârtia. Scrisul de mână era grăbit şi
tremurat.
— Nu!
Tella smulse cearşafurile de pe pat şi le folosi pe post de
batistă, ştergându-se la ochi. Lacrimile ei erau furioase şi
fierbinţi. Nu vărsă multe, dar tot se simţi rănită. Cum să-i fi
făcut mama ei asta? Nu doar că plecase, dar o şi păcălise ca să
poată face asta. Nu fusese nici flămândă, nici slăbită. Vrusese
să scape – să plece din nou.
Tella mototoli biletul în pumn şi regretă imediat. Dacă nu-şi
găsea mama, era tot ce îi rămânea de la ea.
Nu. Nu putea să gândească aşa. Învinsese moartea. Avea săşi găsească mama şi să o aducă înapoi. Nu-i păsa de ce scria în
mesaj. Tella hotărâse cu mult timp în urmă să nu mai ia decizii
din cauza fricii. Frica era o otravă pe care oamenii o
confundau cu protecţia. La fel de înşelător putea fi să ia
hotărâri ca să rămână în siguranţă. Tatăl ei angajase străjeri
odioşi ca să-şi ţină propria persoană, banii şi moşia în
siguranţă. Sora ei mai că se măritase cu un bărbat pe care nu-l
întâlnise niciodată ca să o ţină pe Tella în siguranţă. Tellei nu îi
păsa cât de în siguranţă era câtă vreme o avea pe mama sa.
O voce interioară o avertiză că era o idee riscantă. Mama ei
îi spusese să plece din oraş ca să evite Sorţile, dar Tella era
parţial responsabilă pentru libertatea lor.
Şi nu sacrificase atât de multe, nu luptase atât de mult doar
ca să fie părăsită din nou de mama ei.
Soarele tot strălucea prea intens, negustorii încă ocupau
trotuarele, iar străzile tot erau pline de dulciuri de sărbătoare
mâncate pe jumătate când Tella ieşi din casă. Dar dincolo de
aroma zahărului încălzit şi a ceea ce rămăsese în urma
sărbătorii, Tella simţi un alt miros, mult mai dulce decât al
plăcerilor ieftine: mirosul magiei.
Tella recunoscu aroma din visele în care îi apăruse Legend.
În plus, simţise acel miros şi în preajma mamei sale când o
îmbrăţişase. Mireasma magică era slabă, dar urma ei era
suficientă ca Tella să o urmărească prin mulţime.
— Scuze…
— Pardon, domnişoară!
Mai mulţi beţivani se împiedicară de Tella cât urmări
mirosul magic pe străzile aglomerate, până când se trezi în
apropierea Universităţii Circle, lângă alte ruine din Valenda.
De fapt, Tella nu-şi petrecea mult timp în această parte a
oraşului. Ruinele nu îi erau cunoscute. Configuraţia lor era
mult mai complicată decât vechea arenă în care îl urmase pe
Legend mai devreme. Pasajele, boltele şi arcadele păreau să fi
fost folosite pentru negustorie. Începând să urce poteca
abruptă spre ele, speră că acestea nu conduceau spre şi mai
multe portaluri.
Probabil ar fi trebuit să-şi ia o altă pereche de încălţăminte.
Din cauza faptului că mersese prin zăpadă şi apoi alergase prin
oraşul fierbinte, papucii subţiri i se stricaseră; după ce-i
scoase, merse mai uşor.
Treptele de granit erau calde datorită soarelui şi, totuşi,
Tella simţi pe ceafă o atingere rece şi uşoară ca a unor picioare
de păianjen.
Îndrăzni să se uite peste umăr.
În urma ei nu era nimeni. Între copacii din dreapta şi din
stânga sa nu era niciun străjer. Aparent în zonă nu erau străjeri.
Dar senzaţia că era urmărită se intensifică odată cu emoţia
vibrantă a magiei. Acum Tella nu putea doar să perceapă
mirosul magiei, ci şi să o simtă, mai accentuat decât atunci
când îl urmărise pe Legend. Pulsa în jurul ei ca şi când treptele
ar fi avut o inimă vie.
Bum!
Bum!
Bum!
Zgomotul surd al magiei îi răsună sub tălpile goale cât
continuă să urce scările spre ruine – doar că, brusc, acestea nu
mai păreau atât de ruinate.
În locul boltelor năruite, Tella văzu rotunjimi intacte,
acoperite de sculpturile viu colorate ale himerelor roşii care-i
aduceau aminte de cele pe care le zărise la Balul Sorţii. Văzu
şi miei argintii cu capete de lup, cai albaştri cu aripi de dragon
cu vene verzi, şoimi cu coarne negre. Şi…
Tella tresări când îi văzu pe străjerii regali ai lui Legend.
Şapte. Toţi întinşi în capătul scărilor, ca nişte soldaţi de jucărie
dărâmaţi.
Când mai făcu un pas împleticit în spate, lovi o piatră cu
călcâiul. Până atunci nu se gândise că poate urma parfumată de
magie după care se ţinuse nu era a mamei sale. Dacă toate
Sorţile erau treze, una dintre ele ar fi putut să facă asta.
Dar străjerii aceştia nu păreau morţi.
Poate că Tella se păcălea singură, dar păreau adormiţi.
Se apropie mai mult şi, cu grijă, îşi lipi degetul de gâtul
unui străjer. I se păru că-i simţea pulsul când nişte paşi grăbiţi
rupseră tăcerea.
Erau ai mamei sale ori ai unei Sorţi?
Stomacul i se strânse. Înainte ca Sorţile să fie eliberate din
cărţi, vraja începuse să se destrame, iar versiunile fantomatice
ale Reginei Nemuritoare şi ale Slujitoarelor ei scăpaseră
temporar din cărţi şi aproape o omorâseră. Însă Tella
supravieţuise şi ar fi preferat să le mai înfrunte o dată decât să
rişte să-şi piardă mama din nou.
Urmări paşii coborând pe scările înguste într-un labirint de
celule slab luminate cu zăbrele de un alb perlat. S-ar fi putut
spune că erau drăguţe, dar ea ura cuştile; rând pe rând, fiecare
o făcu să meargă şi mai repede.
Cu tălpile rănite, nu încetini pasul până când culoarul nu se
deschise într-o peşteră strălucitor luminată de torţe care
duhnea a sulf şi a apă curgătoare urât mirositoare. Ar fi putut fi
cu uşurinţă un decor pentru o piesă istorică, cea mai drăguţă
cameră de tortură sau o sală de antrenament pentru un circ
străvechi.
Sfori roşii se încrucişau deasupra capului Tellei, fără vreo
plasă dedesubt. Coroane pictate care semănau cu nişte roţi ale
morţii, toate decorate cu cuţite, se roteau la colţuri. Dincolo de
roţi, erau puţuri cu flăcări de un portocaliu intens, care ardeau
ca nişte lacuri de foc sub podurile suspendate înguste. Într-un
colţ se rotea un carusel de granit plin de cuţite ornamentale.
În mijloc era un râu roşu, iar mama Tellei se afla de cealaltă
parte a acestuia. Însă nu semăna câtuşi de puţin cu femeia
slăbită pe care Tella o lăsase stând în pat.
11.
Donatella
Paloma semăna cu o versiune haină a lui Scarlett. Tella nu
ştia de unde făcuse rost mama ei de haine noi, dar acum purta
o haină neagră din piele până la pământ, cu mâneci scurte care
lăsau să se vadă mănuşile lungi de un roşu-rubiniu ca şi
corsetul. Pantalonii albi şi strâmţi erau băgaţi în cizmele negre
de piele peste genunchi. Ascuns în spatele gambei avea un
pumnal în teacă, în vreme ce o sfoară subţire argintie îi era
înfăşurată de cealaltă coapsă ca un şarpe de companie.
Părea sălbatică şi frumoasă, ca o criminală abia ieşită dintrun afiş pentru cei căutaţi de lege – un mit care se eliberase
dintr-o poveste ca să-i ofere un alt sfârşit. Şi Tella îşi dorea cu
disperare să facă parte din acel final.
— Te rog, nu pleca iar! strigă Tella.
Apoi fugi, traversând peştera, sărind peste râul roşu şi în
braţele mamei. Tella o îmbrăţişă cu toată puterea. Poate că,
dacă o ţinea destul de strâns, nu mai era nevoită să o mai lase
să plece de data asta. Şi Tella îşi dorea un final diferit, unul în
care să zâmbească, să râdă şi să facă planuri minunate pentru
viitor împreună cu Scarlett şi mama ei.
— Nu ar trebui să fii aici! zise Paloma cu o voce tăioasă,
dar, totuşi, nu-i dădu drumul Tellei, ci îi mângâie buclele
răvăşite cu o tandreţe pe care Tella nu reuşise să o surprindă în
amintirile ei. Ştiam că ai să fii neînfricată, spuse Paloma, dar,
Donatella, e o luptă care te va distruge dacă nu pleci. Femeia
îşi lăsă braţele pe lângă corp.
— Nu! Tella îşi apucă mama de încheieturi; ar fi ţinut-o
pentru tot restul vieţii ei dacă ar fi fost nevoită. Locul tău e
lângă mine şi lângă Scarlett. Nu ştiu ce crezi tu că trebuie să
faci, dar, te rog, întoarce-te la noi!
— Nu pot. Paloma încercă să se elibereze, dar Tella refuză
să-i dea drumul. Trebuie să pleci de aici – nu eşti în siguranţă.
— Nu mai trăiesc în siguranţă de când ai plecat!
Ochii căprui ai Palomei deveniră sticloşi, iar vocea i se
îmblânzi în cele din urmă.
— Urăsc faptul că ai suferit atât de mult, dar n-am să te fac
decât să suferi şi mai mult. În seara asta, eu sunt cea
periculoasă, Donatella. Am venit aici pentru că trebuie să ucid
pe cineva.
— Ba nu! o contrazise Tella, chiar dacă îşi simţi sângele
părăsindu-i obrajii. Zici asta doar ca să mă faci să plec.
— Mi-aş dori să fi fost aşa, dar trebuie să îndrept anumite
lucruri din trecutul meu şi nu am de gând să risc să-mi implic
fiicele în asta. Am făcut greşeli nenumărate, dar tu şi sora ta
sunteţi singurele prin care am dăruit ceva bun acestei lumi.
Zâmbetul îndrăzneţ îi apăru iar pe buze, făcând-o pe Tella
să spere că poate mama ei chiar nu voia să facă asta. Tella
trebuia doar să o convingă.
— Întoarce-te cu mine ca să-ţi iei la revedere de la Scarlett,
stărui Tella.
— Mi-aş dori să pot. Paloma se apropie şi-i cuprinse bărbia.
Aş vrea să vin cu tine, dar trebuie să fac asta; altfel tu şi sora ta
nu veţi fi niciodată în siguranţă.
Ea o mângâie uşor pe Tella pe obraz şi, apoi, cu degetele
înmănuşate la ceafa ei, o trase mai aproape.
— Te iubesc foarte mult şi-mi pare rău!
Ceva ascuţit ieşi din vârfurile mănuşilor Palomei şi o înţepă
în ceafă. Ea simţi o răceală şi un lichid injectat în vene.
— C-ce… Brusc, îşi simţi limba grea şi inutilă.
Voia să-şi întrebe mama ce făcuse şi de ce, dar deodată nu
mai putea să-şi mişte braţele sau picioarele. Voia să spună mult
mai multe, dar nu reuşi decât să rostească vlăguită „ce”.
Mama ei o trăsese mai aproape ca s-o poată paraliza pe
Tella cu vârfurile mănuşilor. Cu siguranţă asta le făcuse şi
străjerilor leşinaţi.
— O să fie bine, o linişti Paloma, cu mâinile împreunate
sub braţele Tellei.
Însă nimic nu părea bine.
Tellei nu-i venea să creadă că mama ei o părăsise, apoi o
drogase, iar acum o târâia spre gura peşterii. Tella încercă să se
opună, dar membrele nu voiau să o asculte – abia şi le simţea.
Mama se opri în cele din urmă în dreptul unei roţi a morţii
crăpate – era ca acelea de care circarii legau femeile şi apoi
aruncau cuţite spre ele în timp ce roţile se tot învârteau.
Paloma nu o legă pe Tella de roată, ci o ascunse în spatele ei,
între obiect şi peretele de granit.
„Nu! Nu face asta!” încercă Tella să se opună, dar limba îi
era atât de umflată şi de grea, că nici măcar nu reuşi să scoată
un sunet.
— Ar trebui să adormi în curând. După ce te trezeşti, să
pleci din oraş împreună cu sora ta. Am să vă găsesc când am
să pot.
Paloma o sărută pe Tella pe obraz, mai lung decât înainte.
Dar, în ciuda celor spuse, nu părea a fi un sărut care să-i
transmită „Am să vă găsesc mai târziu.” Era un sărut care
spunea „N-am de gând să vă mai văd niciodată.”
„Mamă!” Tella încercă să-şi dezmorţească membrele. Nu
leşină ca străjerii – probabil că Paloma îşi folosise cea mai
mare parte a otrăvii asupra lor. Tella simţi furnicături în
degetele de la picioare, dar nu putu să şi le mişte. Nici măcar
nu fu în stare să se târâie după mama ei când femeia plecă.
Tella nu reuşi decât să respire greoi, dar sunetul jalnic fu
înăbuşit de scârţâitul paşilor care intrau în peşteră. Greoi şi
serioşi, erau paşii cuiva care voia să-şi facă o intrare.
Tella nu ştia dacă era din cauza substanţei folosite de mama
ei, dar aerul deveni mai fierbinte când sunetul ameninţător se
intensifică. Intrusul se apropie destul de mult încât Tella să
vadă o pereche de cizme bărbăteşti pline de praf. Dar silueta
trecu mai departe, fără măcar să se oprească atunci când
învârti roata crăpată de circ din faţa ei. Aceasta scârţâi,
mişcându-se ca un ceas stricat când se roti.
Clic.
Clic.
Clac.
Tellei nu-i plăcu sunetul, dar îi permise să vadă peştera
când partea ruptă a roţii se învârti în direcţia ei. Printre
scârţâieli reuşi să vadă scânteile care umpleau acum peştera,
de parcă aerul ar fi urmat să se aprindă. Flăcări micuţe dansau
în jurul bărbatului, făcând auriul de pe haina-i roşie de armată
să strălucească. Stătea chiar în faţa mamei sale.
Când îşi înălţă răbdătoare capul spre el, Paloma păru mult
mai mică decât înainte.
— Mă temeam că te-am văzut pentru ultima dată, spuse ea.
Roata continuă să se învârtă, blocându-i încă o dată vederea
Tellei. Când spărtura ajunse iar în dreptul ei, intrusul mângâia
părul mamei sale şi Paloma îl privea cu adoraţie, ca şi când ar
fi aşteptat această întâlnire clandestină chiar mai mult decât îşi
dorise Tella să-şi reîntâlnească mama.
Nu aşa trebuia să fie.
— Gavriel. Paloma îi rosti numele ca şi când ar fi fost un
secret împărtăşit doar ei. Mi-a fost atât de dor de tine! Speram
să te întorci din nou aici.
Roata continuă să se învârtă. Când bucata crăpată se zări
iarăşi, mâna bărbatului era în părul mamei sale.
— Eşti la fel de frumoasă pe cât îmi amintesc, spuse el şi
apoi o sărută, iar Tella jură că flăcările din peşteră străluciră şi
mai intens. Scânteile din aer luceau ca stelele. Din spatele roţii
Tella le simţea căldura.
Tellei avea să-i fie rău. Îşi dorea ca roata să se oprească, să
nu o mai împiedice să vadă, dar, în schimb, începu să se
învârtă mai repede, ca şi când sărutul ar fi fascinat-o. Tella se
rugă zeilor ca îmbrăţişarea să se sfârşească sau ca măcar să-şi
recapete puterea de a se mişca pentru a putea bloca roata. Însă
membrele îi rămaseră înţepenite, iar sărutul se prelungi, intim,
arzător şi atât de nepotrivit.
Era clar că mama ei nu venise aici să ucidă pe nimeni.
Venise pentru că voia să fie cu bărbatul acesta mai mult decât
cu fiicele ei. Dacă simţurile nu ar fi părăsit-o, Tella şi-ar fi
simţit stomacul înnodându-se.
— Amintirile mele sunt mult mai palide, zise el şi-şi mişcă
buzele spre maxilarul ei.
— Mă bucur că şi tu mi-ai dus dorul, spuse ea.
— M-am gândit la tine în fiecare zi. Îşi apropie gura de
urechea ei, dar ceea ce ar fi trebuit să fie o şoaptă răsună prin
toată peştera. Mi-am imaginat toate modurile prin care aş
putea să mă răzbun pe tine.
Clic.
Clic.
Clac.
Povestea de iubire tocmai luase o turnură foarte urâtă. Preţ
de câteva secunde, Tellei îi bătu inima cu putere. Nu auzi
nimic altceva decât roata înainte ca Paloma să spună mai tare
„Gavriel, am făcut o greşeală.”
— După ce ai aflat că sunt o Soartă, m-ai forţat să intru
înapoi în pachetul acela blestemat de Cărţi ale Destinului. Este
o greşeală intenţionată, Paradise!
Pe toţi zeii!
Omul acesta – Soarta aceasta – fusese prins la rându-i în
cărţi. Mama ei tocmai îl sărutase. Ce făcea? Îşi îndepărtase
propria odraslă ca să poată să se agaţe de unul dintre
nemuritorii monstruoşi care-i vedeau pe oameni doar ca pe
nişte pioni şi surse fragile de distracţie. Tella nu ştia care
Soartă era. Ar fi putut fi Asasinul, Steaua Căzută, Otrăvitorul
sau Haosul. Nu conta – toţi erau demoni.
Tella voia să-i strige mamei să plece, dar limba îi era încă
umflată. Buzele îi erau amorţite. Nu simţea decât nişte
furnicături izolate, dar, chiar dacă ar fi putut să spună ceva,
chiar dacă şi-ar fi avertizat mama, Tella se îndoia că Paloma iar fi răspuns. Mama ei ştia deja că bărbatul din faţa ochilor era
o Soartă, probabil că ştia care anume şi ce puteri teribile avea,
şi nu părea să-i pese.
O altă învârtire a roţii o arătă pe Paloma aplecându-se din
nou către Soartă.
— Am fost avertizată că m-ai ucide ca să nu-ţi permiţi să te
îndrăgosteşti de mine, zise Paloma cu o voce mult mai blândă
decât când îi vorbise Tellei, mai devreme. Am intrat în panică,
Gavriel. Am făcut ce-am crezut că trebuie să fac pentru a mă
apăra. Amândoi facem tot ce e necesar ca să supravieţuim; e
unul dintre lucrurile pe care le-am avut în comun dintotdeauna.
Dar, de atunci, îmi regret alegerea. De ce crezi că sunt acum
aici?
— Asta încercam să-mi dau seama, spuse el.
Tella mai întâlnise Sorţi înainte: pe Prinţul Inimilor şi pe
Regina Nemuritoare. Vocea acestei Sorţi era şi mai rece,
prezenţa sa mai impunătoare şi puternică, micile flăcări din
jurul lui strălucind cu fiecare cuvânt. Însă Paloma nu se
retrase.
— Nu ai de ce anume să-ţi dai seama. Am venit pentru că
vreau să fiu cu tine. Ea se ridică pe vârfuri.
Roata se învârti repede, blocând imaginea celor petrecute în
continuare, dar tăcerea îi spuse Tellei că se sărutau din nou.
— Îţi mai doreşti să te răzbuni? zise gâtuit Paloma în cele
din urmă. Sau vrei şi tu să fim împreună?
— Răzbunarea poate să aştepte, răspunse el şi o sărută iar.
Tella voia să închidă ochii; nu se mai putea uita la aşa ceva.
Dar tocmai când începea să-i închidă, zări o lucire argintie în
mâinile mamei sale când Paloma scoase un cuţit şi-l înfipse
rapid în inima Sorţii.
Un strigăt răsună în peşteră.
Tella ar fi putut să o aclame, dar nu ştia sigur ce făcea
mama ei. Sorţile erau nemuritoare; dacă mureau, reveneau la
viaţă. Însă poate mama ei ştia ceva ce Tella nu ştia. Îşi ţinu
respiraţia când roata ajunse iar în dreptul său.
Dar Soarta nu zăcea pe jos şi nici nu era inconştientă. Stătea
în picioare, uitându-se la Paloma de parcă l-ar fi surprins cu
adevărat. Apoi, într-o secundă, prea rapid ca Tella să-l vadă, îşi
scoase pumnalul cu mâna uriaşă, înfigându-l în pieptul
Palomei şi răsucindu-l.
Ea scoase un sunet pe care Tella era sigură că avea să-l audă
pentru totdeauna în coşmarurile ei şi care zdruncină pereţii
peşterii când Tella încercă să strige – dar nici măcar nu reuşi să
şoptească. Amorţeala încă-i furnica buzele. Aceeaşi senzaţie îi
înţepa şi membrele, dar nu suficient cât să le mişte.
Încercă să se târâie pe burtă, să iasă din spatele roţii şi să-şi
salveze cumva mama, dar nu putu decât să urmărească totul.
Roata morţii încetini.
Clic…
Clic…
Clac…
Totul se mişcase prea repede şi acum prea lent.
Când roata se opri, Paloma era nemişcată la pământ, în
vreme ce Soarta însângerată o privea de sus.
„Ridică-te! Ridică-te! Ridică-te!”
Tella reuşi, în sfârşit, să-şi mişte degetele. Începea să-şi
simtă şi degetele de la picioare.
Însă mama ei nu se mişca.
Tella îşi înfipse degetele în pământ până când începură să-i
sângereze, însă gestul nu fu îndeajuns încât să o împingă
înainte.
Reuşi să se târâie un centimetru. Nu era pregătită încă să
renunţe. Era imposibil ca mama ei să fie moartă. Era prea
puternică să moară. Tella luptase prea mult ca să o piardă.
Povestea nu trebuia să se încheie astfel.
— Am să-ţi smulg braţele din piept! Nenoro…
O mână îi acoperi buzele. Rece şi dulce ca merele şi magia
Sorţilor.
— Linişte, iubirea mea, îi şopti Jacks. Acum nu poţi să faci
nimic altceva pentru ea decât să rămâi în viaţă.
Simţi degetele reci până când Gavriel muri, în cele din
urmă, din cauza rănii provocate de mama ei. Trupul masiv
căzu la pământ. Peştera ar fi trebuit să se umple de tăcere, dar
Tella auzi cum inima i se face bucăţi.
12.
Donatella
Tella îşi dori ca timpul să se oprească. Ani de zile îşi
împărţise viaţa în două perioade: prezenţa mamei şi plecarea
ei. Acum Paloma era moartă, însă Tella nu voia să folosească
momentul ca unitate de măsură a timpului. Nu voia ca timpul
să se scurgă. Îşi dorea ca timpul să îngheţe ca membrele ei
înţepenite, dar până şi acestea începeau să se dezmorţească.
Nu era în stare să meargă, dar reuşi să traverseze pe burtă
peştera spre trupul mamei sale, însă asta era tot ce era – un
trup. Cât dormise fermecată, tot avusese culoare în obraji şi
respirase. Odată Tellei i se păruse că era un cadavru, dar nu
fusese – până acum.
— Măcar a înjunghiat-o în loc să o facă scrum cu puterile
lui, spuse Jacks. Să mori mistuit de flăcări e cel mai dureros.
— Asta nu mă ajută cu nimic, mormăi Tella.
— Ei bine, nu prea sunt genul care să consoleze oamenii.
Când o ridică de la pământ, Tella îi simţi braţele reci pe
burtă.
— Lasă-mă jos! zise ea.
Jacks era o Soartă şi ultimul lucru pe care şi-l dorea era să
primească ajutor de la unul ca el.
Jacks oftă.
— Dacă te las aici, când Gavriel va reveni la viaţă, vei muri
ca mama ta. Sau te va găsi o altă Soartă.
— De ce îţi pasă?
— Nu-mi pasă. Jacks îşi arătă gropiţele, zâmbetul ironic de
pe buzele-i uşor depărtate transformându-l în chipeşul şi
vicleanul Prinţ al Inimilor de care fusese fascinată în copilărie.
Pur şi simplu prefer să te torturez personal.
— E prea târziu, bombăni Tella, deşi probabil că ar fi
trebuit să i se împotrivească mai mult.
Jacks nu o mai deranjase de şaizeci şi ceva de zile şi se
presupunea că ea era singura lui iubire adevărată – singura
persoană imună la sărutul lui fatal – dar el tot era o Soartă.
Una ucigaşă. Fusese moştenitorul tronului înaintea lui Legend
şi, potrivit zvonurilor, omorâse şaptesprezece oameni ca să-l
ocupe. Ba chiar ameninţase să o ucidă pe Tella. Era maliţios şi
fatal. Totuşi, Tellei nu-i era teamă, aşa cum ar fi trebuit. Nu
simţea nimic altceva decât amorţeală.
Moartea mamei sale nici măcar nu avea sens. Gavriel o
rănise doar după ce ea îl înjunghiase. Dacă nu ar fi făcut-o,
poate nu ar fi omorât-o. De ce să fi riscat Paloma când el ar fi
înviat?
— Cine este Gavriel? rosti Tella gâtuit. Ce Soartă e?
La spate simţi degetele încordate ale lui Jacks.
— Îţi spun doar pentru că-mi displace mai mult decât îmi
displaci tu. Gavriel este Steaua Căzută.
Era aceeaşi Soartă care, potrivit vrăjitoarei lui Legend,
crease toate Sorţile. Pe moment, Tella simţi un val de furie
veninoasă. Dacă Legend îşi dorea într-adevăr să ucidă Steaua
Căzută ca să le învingă pe celelalte Sorţi, trebuia să-şi aştepte
rândul.
— Am să găsesc o cale să-l distrug, jură Tella.
— Nu în starea asta, murmură Jacks în timp ce o purtă pe
braţe peste câteva trepte.
Când în cele din urmă ieşi cu Jacks din peşteră, Tella nu vru
să vadă cerul. Ar fi trebuit să fie negru, însă era tot imposibil
de albastru, cu tente indigo. De obicei Tellei îi plăcea când
soarele apunea atât de târziu, când era noapte şi lumea
rămânea neînsemnată, dar acum nu i se părea în regulă. Ziua ar
fi trebuit să se încheie. Soarele ar fi trebuit să dispară şi lumea
să se întunece odată cu moartea mamei sale.
Gâtul i se strânse. Închise ochii, încercând să ignore lumina,
dar asta nu o ajută la nimic. De fiecare dată când închidea
ochii, nu vedea decât Steaua Căzută înfigând un cuţit în
pieptul mamei sale.
Începu să suspine. Cât Jacks o purtă în braţe pe o stradă de
cărămidă, fu doar vag conştientă de împrejurimi. Acum că nu
mai era moştenitorul Imperiului Meridian şi fusese alungat din
castelul Idyllwild, ea nu mai ştia unde locuia el. Presupusese
că în Cartierul Mirodeniilor, într-o clădire dărăpănată cu o
bandă de tâlhari, sau într-un cavou subteran cu o adunătură de
bandiţi.
Dar după miros nu părea că o ducea în Cartierul
Mirodeniilor. Nu mirosea înţepător a trabuc. Pământul nu era
pătat de lichior vărsat şi urină. Jacks o adusese pe aleile curate
ale Universităţii Circle, o lume a cărţilor legate în piele, a
robelor călcate şi a gardurilor vii îngrijite, unde cărturarii
ambiţioşi se înmulţeau ca buruienile.
Când se apropie de o casă cu patru etaje din cărămizi de lut
roşu şi coloane de onix, nu se mai grăbi. Tella ar fi putut să
întrebe ce făceau acolo sau dacă aici locuia el, dar nu putu
decât să plângă.
Nici măcar nu se putea numi plâns. Plânsul dădea impresia
de participare, acţiune, dar Tella o terminase cu acţiunile. Abia
mai putea să respire.
— Aş încerca să-ţi spun ceva care să te aline, dar ultima
dată nu ai apreciat asta, şopti Jacks. Însă, în ciuda cuvintelor
lui, o ţinu mai aproape de pieptul său rece atunci când ajunse
în dreptul celor două uşi lustruite.
Poate că într-adevăr plănuia să o tortureze. Sau poate ştia
că, deşi aproape scăpase de paralizie, Tella nu s-ar fi mişcat
dacă ar fi lăsat-o. Probabil ştia că ar fi rămas pe treptele ce
duceau spre casa lui şi după ce soarele ar fi apus, iar aerul
nopţii s-ar fi răcit îndeajuns încât să o facă să amorţească din
nou. Pentru că, acum că-şi recăpătase simţurile, o durea. Peste
tot. Emoţiile îi erau rănite şi sângerau. Şi, pentru o clipă, speră
că avea să scape de ele odată cu sângele scurs. Atunci poate nu
i s-ar fi părut atât de imposibil de dureros sau de dificil să
respire, să gândească şi să simtă altceva decât agonie.
Uşa din faţa lor se deschise. Intrară, iar cerul de un albastru
nepotrivit fu înlocuit de un tavan plin cu candelabre aurii, care
aruncau lumini pe pereţii acoperiţi de simboluri negre şi roşii
din cărţile de joc. Era o casă de pariuri, plină de crupieri care
rânjeau ca tigrii şi de jucători avizi precum nişte pui de felină.
Oamenii râdeau, aplaudau şi aruncau zaruri pe mese
strigând de bucurie şi răcnind, iar totul părea mai greşit ca
niciodată. Era o ceaţă de jetoane, băuturi carbogazoase,
cravate aruncate şi roţi zgomotoase ale şansei şi nenorocului.
Când cineva câştiga, confetti în formă de romb, inimă roşie,
pică şi treflă cădeau peste toţi. Încăperea era plină de viaţă,
spre deosebire de mama ei.
Dacă i se păruse cuiva ciudat că Jacks ducea pe braţe o fată
isterică, nimeni nu zise nimic. Sau poate că Tella nu observă,
pur şi simplu. Perdelele trase reuşeau să blocheze lumina
soarelui, dar zgomotele şi haosul din salonul de jocuri al lui
Jacks nu făceau decât să sporească golul sfredelitor din sinea
ei.
Făcându-şi loc prin mulţime, Jacks o strânse mai bine în
braţe. Mai mulţi oameni îl abordară, dar el le răspunse
tărăgănat „Nu vezi că sunt ocupat?” sau pur şi simplu îi ignoră.
După alţi câţiva paşi, erau pe scări. Pe măsură ce ajungeau
tot mai sus, covoarele pluşate erau înlocuite de unele mai
jerpelite. Jacks redecorase parterul pentru musafirii lui, dar nu
şi etajele superioare. Nu că Tella le-ar fi văzut prea bine. În cea
mai mare parte a timpului, se uită în jos şi la cizmele uzate ale
lui Jacks, până când el o purtă pe o altă uşă.
Camera părea să fie un birou în care se aflau un şemineu
gol şi un covor decorativ de culoarea chihlimbarului, pătat de
mai multe urme de arsură, o canapea veche din piele maronie
şi o masă de scris zgâriată, cu o plantă singuratică sub o cupolă
de sticlă. Jacks o ţinu în braţe până ce o lăsă încetişor pe
canapeaua confortabilă.
Tella ar fi putut să se retragă. Era greşit să-i permită să o
atingă – era o creatură ca aceea care-i ucisese mama în faţa
ochilor. Şi totuşi se temea că braţele mortale ale lui Jacks erau
singurele care o ajutau să nu se piardă cu firea. Nu-şi dorea
alinarea lui, dar avea disperată nevoie de alinare.
Cămaşa lui Jacks se umezise repede de obrazul Tellei, dar
în loc să o îndepărteze, o ţinu mai aproape. Cu o mână îi masă
spatele, iar cu cealaltă mână rece îi descâlci buclele cu grijă.
— De ce mă ajuţi? reuşi să spună Tella în cele din urmă.
Spre deosebire de Legend care fie îşi ascundea
sentimentele, fie pretindea că le avea când nu era aşa, Jacks nu
se prefăcea niciodată că-i păsa. Când avea un scop, pur şi
simplu făcea ameninţări ca să obţină ce voia.
— Când eşti aşa de jalnică nu eşti amuzantă. Nu pot să te
torturez dacă eşti deja nefericită.
Luându-şi mâna din părul ei, îi şterse câteva lacrimi de pe
obraz. Atingerea era la fel de blândă ca ultimul sărut pe care i-l
dăduse mama ei chiar pe acelaşi obraz, iar Tella se pierdu cu
firea.
Lacrimile nu-i mai curgeau pur şi simplu. Plângea mai
abitir decât o făcuse vreodată, suspinând atât de intens, încât i
se părea că ar fi putut să se frângă. Avea prea multe emoţii de
care să se agaţe şi prea multe pe care să le elibereze.
— Totul a fost în zadar, se căină Tella. Tot ce-am făcut ca să
o salvez a ajuns s-o distrugă. N-ar fi trebuit să încerc să
schimb viitorul pe care l-am văzut în Aracle. Prima dată când
am văzut-o, cartea mi-a arătat-o într-o închisoare. Dacă n-aş fi
încercat să schimb viitorul, ar mai fi trăit.
— Sau poate ai fi murit şi tu, spuse Jacks. Nu ştii cum ar fi
putut să se schimbe lucrurile.
— Dar ar fi putut să fie altfel.
Tella îşi imagină toate modurile în care ar fi putut să se
termine povestea mamei sale. Dacă ar fi ascultat-o în copilărie
şi nu s-ar fi jucat niciodată cu blestematele Cărţi ale
Destinului, poate că mama lor nu şi-ar fi lăsat fetele pe Trisda.
Sau dacă Legend doar ar fi luat pachetul, aşa cum îl rugase
Tella, şi apoi l-ar fi distrus înainte să mai scape şi alte Sorţi,
mama ei ar fi trăit acum.
Tella făcuse atât de multe greşeli! Măcar de-ar fi putut să
dea timpul înapoi şi să îndrepte una; de-ar fi putut să-şi refacă
drumul astfel încât să ducă în altă parte…
Asta era soluţia.
O scânteie de speranţă se aprinse în ea.
Tella putea să călătorească înapoi în timp şi să recreeze
întreaga zi. Acum că toate Sorţile erau treze, avea cum să o
facă. Astfel, întoarcerea lor ar fi adus măcar un lucru bun.
Tella îşi ridică privirea spre Jacks, văzându-l pentru prima
dată de când o purtase în braţe. Buclele lui blonde şi răvăşite îl
făceau să semene mai mult cu un băiat pierdut decât cu o
Soartă criminală; ochii nepământeni erau albaştri-argintii ca
visele tinerelor fete, iar buzele îi erau atât de subţiri, încât ea
îşi imagina că un sărut de-al lui ar fi putut să rănească. Nu
putea să aibă încredere în el, dar ca să facă asta, avea nevoie
de ajutorul lui.
— În Cărţile Destinului, era o Soartă care putea să
călătorească prin timp şi spaţiu – Asasinul. Dacă ar putea să ne
ajute să îndreptăm lucrurile?
— Ştiu că eşti îndurerată, spuse Jacks, dar e cea mai proastă
idee pe care am auzit-o vreodată. Călătoria în timp e mereu o
greşeală.
— Ca şi încrederea în tine. Dar iată-mă şi încă nu m-ai
rănit.
— „Încă” este cuvântul cheie în ce ai spus. El îşi trecu un
deget rece pe sub bărbia ei. Dacă rămâi suficient de mult, îţi
garantez că situaţia se va schimba.
Tella îşi îndreptă postura.
— Spune-mi unde este Asasinul şi am să plec de îndată.
— Chiar dacă aş şti unde este, nu ţi-aş spune, Donatella. Nu
este o idee bună să-l contactezi pe Asasin şi nu doar din cauza
poreclei lui. Înainte ca Sorţile să fie prinse în cărţi, Steaua
Căzută, Regina Nemuritoare şi Regele Ucis au apelat la Asasin
ca să călătorească prin timp şi spaţiu, iar diferitele fire
cronologice l-au făcut să înnebunească. Nu e întotdeauna
conştient de locul în care se află şi dispare multă vreme.
Oamenii care l-au convins să-i ducă înapoi în timp nu se întorc
întotdeauna. Repet, e cea mai proastă idee.
— Nimic n-ar putea să fie mai rău decât asta! Te rog, Jacks!
Tella îi apucă în pumni cămaşa umedă, trăgându-i faţa crudă şi
mai aproape. Ajută-mă să-l găsesc! Te implor! Sufăr atât de
mult! Prea mult! Totul doare. De fiecare dată când închid
ochii, văd cum o omoară. De fiecare dată când este linişte, aud
zgomotul îngrozitor al roţii. Şi nu pot să o opresc!
Pe spatele ei mâna lui Jacks înţepeni.
— Şi dacă aş putea să-ţi iau durerea şi tristeţea?
— Cum? întrebă ea.
— E una dintre puterile mele, spuse şi-i mai şterse o
lacrimă de pe obraji.
O flacără de avertisment străpunse o parte din durerea
Tellei. Conform miturilor, Prinţul Inimilor avea puterea de a
controla emoţiile. Dar de vreme ce Jacks nu fusese în Cărţile
Destinului când Legend le eliberase pe celelalte Sorţi, puterea
lui tot ar fi trebuit să fie la jumătate.
— Credeam că nu ţi-ai recăpătat complet puterile.
— Nu mi le-am recăpătat, zise el tăios. Tot nu pot să
controlez emoţiile aşa cum reuşeam cândva sau să fac pe
cineva să simtă ce nu simte, dar, temporar, pot să îndepărtez
sentimentele nedorite. Pot să-ţi iau durerea în seara asta.
Degetele-i reci zăboviră pe obrazul ei, o promisiune amorţită şi
un avertisment în acelaşi timp. Nu ţi-o voi şterge de tot,
iubirea mea. Tot o vei trăi. Dar mâine, când tristeţea va reveni,
nu va mai fi la fel de puternică.
Cu cealaltă mână o mângâie pe spate până când fetei îi fu
mai uşor să respire. Prea uşor. Se întreba dacă îşi folosea
puterile ca să o calmeze. Însă Tella nu se putea convinge să-i
pese la fel de mult pe cât ar fi trebuit. Durerea sufletească era
copleşitoare. Ştia că de îndată ce Jacks i-ar fi dat drumul,
plămânii i s-ar fi strâns din nou şi ar fi început să suspine iar şi
că, deşi nu ar fi închis ochii, tot şi-ar fi văzut mama murind de
nenumărate ori. O sută de morţi într-o secundă. Ar fi fost prea
multe secunde şi ar fi putut să moară şi ea.
— Fă-o! zise Tella. O parte din ea ştia cât de greşit era să se
lase alinată de o Soartă. Dar, chiar dacă era o greşeală, nu
putea fi la fel de gravă ca situaţia ei. Ia-mi tristeţea şi durerea –
ia tot ce mă face să sufăr!
13.
Donatella
Jacks îi cuprinse obrazul cu mâna lui rece.
— Bine, iubirea mea.
Îşi înclină chipul spre al lui şi îşi apropie buzele de ale ei.
Tella îi împinse pieptul cu palmele şi se ridică din poala lui.
— Ce faci?
— Îţi iau durerea.
— N-ai spus că trebuie să mă săruţi.
— E cea mai uşoară metodă. Tot te va durea, dar…
Ultima dată când se sărutaseră, inima nu-i mai funcţionase
cum trebuia.
— Nu, zise ea. Nu-ţi permit să mă mai săruţi o dată. Jacks
îşi trecu limba peste dinţi, gândindu-se un minut prelung.
— Mai există o metodă, dar – ezită o secundă – implică
schimbul de sânge.
De-a lungul şirei spinării, Tella simţi avertismentul ca pe o
ţepuşă. Împărtăşitul sângelui era puternic. În timpul primului
Caraval la care participase, Tella aflase că sângele, timpul şi
emoţiile extreme erau trei dintre lucrurile care alimentau
magia. Ea mai băuse sânge. Nu îşi amintea clar momentul, dar
ştia că se aflase în pragul morţii după altercaţia cu Regina
Nemuritoare şi Slujitoarele ei. Ar fi putut chiar să moară, dar
apoi sângele care îi fusese dat să-l bea îi salvase viaţa. Pe de
altă parte, sângele putea şi să ia o viaţă. O picătură de sânge o
costase cândva pe Scarlett o zi din viaţă.
— Cât sânge trebuie să bei? întrebă ea.
— Nu trebuie să beau, dacă nu vrei să procedăm aşa, zise
şi-i zâmbi feroce în clipa în care scoase din cizmă un pumnal
cu pietre preţioase în vârf. Jumătate dintre pietre lipseau, dar
cele rămase tot străluceau albastru intens şi mov nimicitor.
Cu vârful îşi crestă mijlocul palmei. Sângele străluci cu
stropi aurii.
— Va trebui să faci la fel. Jacks îi dădu pumnalul.
— Ce se întâmplă după ce mă tai?
— Ne unim palmele şi spunem cuvinte magice.
Vorbea plictisit, dar în ochii nepământeni îi străluci un gând
sumbru când îi întinse palma sângerândă.
Cu sângele-i împestriţat cu auriu care i se aduna în palmă
nu semăna nicidecum cu un om. Tella ar fi trebuit să fie
înspăimântată, dar era atât de tristă şi de îndurerată încât nu
putea să mai simtă şi teama.
Nici măcar nu simţi pumnalul când şi-l apăsă în palmă.
Sângele curse mai întunecat decât cel strălucitor care se
prelingea pe încheietura lui Jacks. Însă el nu făcu nicio
mişcare ca să-l oprească. Se uită la mâna ei, urmărind cum doi
stropi roşii căzură şi-i pătară eşarfa galbenă murdară şi fusta de
un mov deschis. La începutul zilei, rochia fusese foarte
strălucitoare, însă acum era distrusă ca atât de multe alte
lucruri.
Tella îi înapoie pumnalul, dar el îl lăsă să cadă la pământ şii luă mâna sângerândă.
Pulsul lui era mărit, iar palmele mai fierbinţi ca niciodată.
Sângele din rana lui părea dornic să se amestece cu al ei.
— Acum repetă după mine.
El vorbi într-o limbă pe care Tella nu o recunoscu. Fiecare
cuvânt păru să prindă viaţă pe limba ei, metalic şi fermecat de
dulce, ca şi când ar fi putut să guste sângele care le curgea din
palme şi care şiroia mai intens şi mai repede cu fiecare cuvânt
străin. Jacks îi promisese să-i ia durerea şi tristeţea, dar
schimbul acesta o făcea să simtă ca şi când ar fi fost de acord
să-i dea lui şi mai mult.
„Opreşte-te, înainte să fie prea târziu!”
Însă Tella nu putea să se oprească. I-ar fi oferit orice ar fi
vrut – numai să-i ia suferinţa.
El rosti ultimele trei cuvinte cu o voce pătrunzătoare:
„Persys atai lyrniallis.”
Cuvintele acestea nu fură deloc dulci, cuprinzându-i limba
ca nişte ghimpi tăioşi şi profani. Canapeaua din piele,
şemineul gol şi biroul aglomerat dispărură.
Tella încercă să nu ţipe sau să se sprijine de Jacks când
sforile invizibile ale magiei le cuprinseră mâinile împreunate;
păreau nişte fire de foc şi vise incendiate. Apoi focul se
răspândi pârjolindu-i braţele, arzându-i pieptul şi însemnându-i
carnea când magia brută îi otrăvi venele.
— Nu-mi da drumul! îi porunci Jacks, prinzându-i acum
palma nevătămată, dar Tella abia îl simţi.
Era înapoi în peşteră, pe podeaua pietroasă, urmărind cum
mama se îndepărta de ea. Apoi apăru şi Gavriel, dar fără ca
roata care se învârtea să mai fie între ei. Tella o vedea pe
Steaua Căzută scoţându-şi pumnalul din piept şi înfigându-l în
inima mamei sale şi răsucindu-l până când…
— Uită-te la mine! şuieră Jacks.
Tella deschise ochii.
Fruntea lui Jacks era umedă de transpiraţie, iar pieptul i se
mişca sacadat, respirând la fel de greoi ca ea. Nu îi îndepărta
pur şi simplu durerea – i-o lua. Lacrimi însângerate îi pătară
obrajii, iar agonia îi fură strălucirea ochilor.
Tella îi strânse mai puternic mâinile şi-şi lipi fruntea de a
lui.
— E schimbul de sânge prea puternic pentru tine, gâfâi
Jacks, ori chiar îţi faci griji pentru mine?
— Nu te flata!
— Nu mă minţi; simt tot ce simţi acum, spuse el şi-şi
apropie buzele atât de mult de gura ei încât Tella putu să-i
guste lacrimile însângerate care-i curgeau pe la colţuri. Erau
amare, pline de pierderi şi durere, dar şi reci, şi limpezi ca
gheaţa. Nu fu tocmai un sărut, dar nu o duru atât de mult când
îşi atinse uşor buzele de ale lui.
Poate ar fi trebuit să-l lase să o sărute… poate nu ar fi
durut-o acum.
— Promit că nu o să te doară de data asta, îi şuieră el pe
buze.
Tella îşi permise să-l mai sărute o dată. Era un mincinos şi o
Soartă, dar, când îşi lipi buzele de ale lui, se simţi mai bine
decât în orice alt moment din ziua aceea.
Durerea i se sfărâmă când o sărută la rândul lui. Totul fu o
încolăceală de limbi, lacrimi, sânge şi bătăi ale inimii cât Jacks
continuă să-i ia tristeţea. I-o bău cu fiecare mişcare dornică a
buzelor lui reci lipite de ale ei. Nu-i dădu drumul mâinilor, dar
i le strecură la spate, ţinând-o mai puternic şi strângând-o când
amândoi se rostogoliră pe podea.
Nu semăna câtuşi de puţin cu primul lor sărut, perfect, de la
Balul Sorţii. Acesta era imperios, sălbatic, brutal şi corupt, plin
de toate emoţiile teribile care pluteau între ei – un torent de
suferinţă şi durere. Cei doi erau unul peste celălalt, pe covorul
aspru. Ea îi muşcă buzele suficient de tare încât să le facă să
sângereze.
El o sărută şi mai apăsat, posesiv, muşcându-i uşor
maxilarul şi apoi gâtul când îşi plimbă buzele şi dinţii peste
clavicula ei.
Înainte el putea să simtă emoţiile fetei, dar acum ea le
simţea pe ale lui. Cu toate că-i luase suferinţa şi durerea, nu
asta simţea el acum. Simţea dorinţă, disperare, voluptate,
obsesie. O dorea. Ea era tot ce-şi dorea el. Singura la care se
gândea. O simţea în felul în care sărutul, la început nesăbuit şi
nerăbdător, devenise senzual, de parcă el ar fi savurat
momentul, ca şi când s-ar fi gândit multă vreme la asta, iar
acum făcea tot ce îşi imaginase.
Un loc îndepărtat pe care Tella încercă să-l ignore îi spuse
că totul era o mare greşeală – nu pe Jacks şi-l dorea cu
adevărat, ci pe Legend. Indiferent ce făcea sau ce era, pe
Legend şi l-ar fi dorit pentru totdeauna. Probabil că nu ar fi
putut niciodată să-l aibă cu adevărat, dar îl dorea. Dacă tot
trebuia să-l sărute pe unul dintre răufăcători, îşi dorea ca acela
să fie Legend, nu Jacks.
Trebuia să-l îndepărteze pe Jacks.
Însă Legend nu o mai atingea. Chiar dacă Legend ar fi fost
acolo, s-ar fi putut să nu o ţină în braţe, darămite să o sărute. Şi
era atât de plăcut să fie sărutată, preţuită şi atinsă! Să simtă
dorinţa, nu durerea. Tristeţea aproape dispăruse, iar sărutul
deveni şi mai pătimaş. Sau poate că acum Tella nu mai simţea
disperarea nimicitoare şi nu mai vedea moartea; putea să simtă
întru totul sărutul şi fiecare centimetru din trupul lui Jacks
când se lipi de al ei.
Dar, chiar şi în confuzia ei, Tella ştia că nu putea să mai
continue.
Îşi smulse mâna sângerândă din a lui Jacks şi-şi depărtă
buzele de ale lui.
Jacks nu făcu nicio încercare să o oprească, dar nici să se
mişte. Stăteau amândoi pe o parte, cu piepturile lipite şi
picioarele încolăcite.
Durerea, suferinţa şi chinul dispăruseră, dar şi toată puterea
ei. Era moale, vlăguită. Jacks, rochia şi mâinile ei erau pătate
de sânge. Ceva intim, dincolo de graniţele fizicului, tocmai se
petrecuse între ei.
Dungi roşii îi pătau obrajii, urmele lacrimilor pe care le
vărsase pentru ea.
Tella ar fi trebuit să încerce să plece, dar era epuizată. Şi îi
plăcea cum se simţea în braţele lui Jacks care o strângea
puternic la pieptul său rece, ca şi când ar fi vrut ca ea să
rămână. După ce-şi recăpăta puterea, l-ar fi urât din nou.
Acum nu-i păsa decât că durerea dispăruse.
— Mulţumesc, Jacks!
El închise ochii şi inspiră profund.
— Nu sunt sigur că ţi-am făcut o favoare, iubirea mea.
14.
Donatella
Tella se trezi cu greu. Visele ei fuseseră nişte străfulgerări
febrile, toate destrămându-se prea repede ca să şi le amintească
pe deplin, dar ştia că Legend nu apăruse în ele.
După două luni în care-şi împărtăşise visele cu Legend, nu
era obişnuită să viseze singură. În plus, nu se aşteptase să
viseze singură. Legend îşi recăpătase pe deplin puterile. De
vreme ce-i luase toate puterile vrăjitoarei, probabil era mai
puternic decât înainte. Însă tot nu o vizitase pe Tella în visele
ei.
Oare o văzuse urmărindu-l cu o zi în urmă? Încă era ceva în
neregulă cu puterile lui? Sau era altceva?
Tellei îi bătea inima cu putere, iar pielea îi era fierbinte, mai
puţin în locurile în care se atinsese de braţele şi picioarele reci
ale Prinţului Inimilor.
„Pe toţi zeii!”
Trebuia să plece.
Nu intenţionase să doarmă acolo toată noaptea. Trebuia să
plece şi să-şi găsească sora care, probabil, era îngrijorată de
moarte.
Cu grijă, Tella îşi retrase un picior dintre ale lui Jacks, iar
braţele lui răspunseră trăgând-o mai aproape. Ea rămase fără
aer când chipurile li se aliniară perfect.
Chiar şi adormit, frumuseţea lui îl făcea să pară maliţios.
Sprâncenele formau o linie crudă; genele lungi păreau destul
de ascuţite încât să-ţi înţepe degetele; obrajii îi erau atât de
palizi încât căpătaseră o nuanţă îngheţată de albastru, iar
buzele îi erau încă pătate de sânge unde-l muşcase în timpul
sărutului lor.
Pielea i se încălzi brusc. Încă-i mai simţea gustul buzelor pe
ale ei: de tartă, amare şi delicios de dulci; de mere, suferinţă şi
magie a Sorţilor. Refuza să se gândească la sărut ca la o
greşeală, dar nu putea permite să se mai întâmple.
Renunţând la graţie, Tella se smuci din prinsoarea lui, sări
în picioare şi se grăbi spre ieşire.
Când bătu la uşa pensiunii, Tella simţi mirosul de terci de
ovăz de la micul dejun şi de ceai negru amar. Lemnul de un
maro deschis era cald datorită soarelui care abia răsărise. Avea
să fie o altă zi caniculară. Din cauza căldurii din ce în ce mai
mari, Tellei deja îi transpira ceafa.
Se uită în jos la murdăria şi sângele de pe obosita rochie
violacee. Ar fi trebuit să fure o mantie de la Jacks înainte să
plece. Dacă Scarlett ar fi văzut sângele de pe fustă, i-ar fi pus
întrebări la care Tella nu era dornică să răspundă, iar tânăra îşi
imagina că sora ei avea deja o mulţime de întrebări.
Însă acum era prea târziu. Proprietara deschisese uşa. Ea se
uită o dată la Tella şi dădu să o închidă.
— Nu facem acte de caritate.
— Stai… Tella apucă marginea şi o ţinu bine. Probabil că
femeia nu o recunoscuse, aşa răvăşită cum era. Sora mea şi cu
mine avem un apartament aici, la etajul doi.
— Nu mai aveţi. Proprietara strâmbă din buze. Voi două aţi
fost evacuate pentru distrugerea bunurilor. Pleacă sau pun să te
aresteze.
— Nu poţi să faci asta! Ultima dată când Tella fusese aici,
rupsese un cearşaf de pe pat, dar nu se putea spune că
distrusese vreun bun. Noi am plătit pentru tot anul. Aşa că dăte din calea mea sau poate pun eu să fii arestată!
Tella împinse uşa destul de puternic încât să o forţeze să se
deschidă de tot.
— Opreşte-te! strigă proprietara. Chem patrula dacă mai
înaintezi!
— Fă-o! urlă Tella când urcă în grabă scările. Nu ştia ce se
petrecea, dar trebuia să-şi vadă sora şi…
Tella se opri brusc în faţa uşii din ale cărei balamale atârnau
acum numai bucăţi de lemn. Cineva bătuse în cuie o pânză,
dar, cumva, asta făcea ca totul să pară şi mai grav, ca un sicriu
închis la o înmormântare.
Tella smulse materialul cu o singură mişcare.
— Scarlett? strigă ea, însă doar haosul şi liniştea îi
răspunseră.
Mobilierul era crăpat şi ars, oglinzile erau crăpate, iar
podeaua era acoperită de bucăţile de sticlă sparte din
candelabre. Semăna cu locul unei crime.
— Scarlett! strigă Tella din nou, mai tare decât prima dată.
Emoţiile supărătoare pe care i le luase Jacks ameninţau să
revină într-o nouă formă la gândul de a-şi fi pierdut sora. Nu
vedea urme de sânge, dar asta nu însemna că Scarlett era în
regulă, iar Tella nu putea să-şi imagineze că sora ei făcuse
toate astea.
— E acolo sus, domnilor! Vocea formală a femeii se auzi
mai sus pe scări, urmată de doi străjeri în uniforme albastre
regale.
Tella începu să intre în panică. Pieptul i se strânse ca în
noaptea precedentă.
— Scarlett? mai strigă ea o dată, deşi era evident că sora ei
nu era aici.
Între timp, mai mulţi locatari scoseseră capul pe uşă.
Expresiile lor variau de la curiozitate la teamă şi enervare, dar
niciunul nu suflă o vorbă când străjerii se apropiară de Tella.
Femeia străjer înaintă prima, încet şi cu grijă, ca şi când
Tella ar fi fost o pisică vagaboandă care ar fi putut să zgârie
sau să fugă.
— N-avem de gând să-ţi facem rău.
— Numai dacă fugi.
Tella întoarse capul spre bărbat.
Şi apoi simţi apăsarea puternică a metalului rece în clipa în
care femeia îi puse rapid cătuşele.
— Ce faceţi? strigă Tella.
— Te arestăm din ordinul Alteţei Sale, Prinţul Dante.
15.
Donatella
Tella trase de gratiile temniţei, simţindu-se ca Domniţa
Prizonieră care fusese închisă într-o celulă fără niciun motiv
întemeiat.
— Înălţimea Ta!
Magia o gâtuia de fiecare dată când încerca să-l strige pe
Legend, dar nu avea dispoziţia necesară să ţipe după cineva
care nu exista cu adevărat şi să urle numele lui Dante sau, mai
grav, „Prinţe Dante”. Însă cuvintele „Înălţimea Ta” aveau ceva
plăcut de batjocoritor.
Nu îi venea să creadă că el ordonase ca ea să fie arestată.
Oare din cauză că ştia că-l urmărise cu o zi înainte? Nu credea
că o văzuse, dar asta tot nu-i dădea dreptul să o încarcereze.
Acum chiar că nu trebuia să se simtă vinovată că-l sărutase
pe Jacks.
Trase din nou de gratii. Capetele de balaur de piatră trase în
ţeapă deasupra lor o priveau cu ochi ieşiţi din orbite. Nu ştia
cât timp fusese închisă aici, singură. Când fusese târâtă
înăuntru, se uitase la celelalte celule, întrebându-se dacă
Legend îşi adusese aici şi vrăjitoarea. Însă Tella nu văzuse
decât însemnările scrijelite pe pereţi. Pe zidurile din piatră
uscată erau cioplite şi nişte nume, dar nu plănuia să rămână
suficient de mult timp încât şi al ei să devină unul dintre ele.
— N-ai niciun drept să mă ţii închisă! strigă Tella.
O uşă grea se deschise cu un zgomot în capătul holului
luminat de torţe, după care se auziră paşii încrezători pe care-i
cunoştea prea bine. Legend încă nu purta coroana, dar se mişca
deja ca un împărat care intra în sala tronului.
Tella îşi ridică privirea de la cizmele lui negre şi înalte la
pantalonii negri, strâmţi pe picioarele musculoase. Şi cămaşa
era neagră, dar ieşea în evidenţă pentru că peste ea purta o
vestă plină de dunguliţe gri care se asortau cu cravata şi
reverele hainei de catifea. Haina avea intensa culoare regală a
murelor – o nuanţă pe care nu-l mai văzuse purtând-o. Însă îl
prindea bine; îi evidenţia tenul bronzat şi-i făcea părul să pară
şi mai negru, iar ochii şi mai strălucitori, subliniind picăţelele
aurii care-i aduceau ei aminte de stele.
Nu era de mirare că prin oraş oamenii începuseră deja să-i
ridice statui. Poate că era un mincinos şi un răufăcător, dar
făcea să pară că aceste însuşiri erau nişte calităţi.
Celelalte celule erau goale, dar el nici măcar nu se uită la
ele, iar Tella avu impresia că Legend nu s-ar fi uitat în jur nici
dacă ar fi fost pline de criminali. Se mişca de parcă nimic din
lumea oamenilor nu ar fi putut să-l rănească. Nu trebuia să
privească peste umăr. Potrivit spuselor vrăjitoarei, avea o
singură slăbiciune şi Tella se îndoia că aceea era în această
temniţă.
Nu-i venea să creadă că-l urmărise într-o altă lume pentru
că se gândise că el era în pericol. Cu toate că era posibil să fi
spus adevărul despre pierderea unor puteri, ea ar fi trebuit să
ştie că Legend ar fi făcut orice pentru a şi le recăpăta.
— Dă-mi drumul de aici, nenorocitule!
— Cred că prefer „Înălţimea Ta.”
El continuă să meargă elegant spre ea fără să-şi grăbească
paşii pe holul slab luminat. Altcineva ar fi putut să creadă că
nu avea niciun sentiment deosebit de puternic faţă de situaţia
lor. Însă Tella îşi petrecuse ultimele două luni întâlnindu-se cu
el în fiecare vis. Era conştientă de mişcările lui – de el. Îi
observă zvâcnirea maxilarului când o cercetă lent, dinspre
picioarele-i goale către gambele dezgolite. Privirea i se înăspri
când ajunse la fusta cu penele rupte, dar, în loc să facă vreun
comentariu batjocoritor, Tella îl văzu încruntându-se ca şi când
ar fi încercat să-şi dea seama de ceva.
Oare să nu fi ştiut că-l urmărise când se dusese la
vrăjitoare? Şi dacă aşa stăteau lucrurile, atunci de ce ordonase
să fie închisă?
Ea se uită urât la el când privirea-i scrutătoare ajunse – în
cele din urmă – de la gâtul şi buzele ei la ochii săi.
Deodată, în temniţă se făcu foarte cald. Privirea lui era tot
intensă şi întunecată, dar învăluită de o căldură pe care fata o
simţea până-n vârfurile degetelor de la picioare.
Luni întregi, Tella se gândise cum ar fi fost reîntâlnirea lor
în afara viselor ei. Se întrebase dacă avea să o atingă, să-şi
ceară scuze pentru că o lăsase pe treptele din faţa Templului
Stelelor. Odată chiar şi-l imaginase cerându-i să fie
împărăteasa lui. Gândindu-se acum la asta, aproape că-i veni
să râdă, dar fu serioasă când zise:
— Doar pentru că ai să fii împărat nu înseamnă că poţi să
mă închizi fără motiv.
Arogant, el strâmbă încet din buze.
— Ba chiar aşa stau lucrurile. Însă nu am vrut să fii
arestată. Eu doar le-am zis străjerilor mei să te ia şi să mi te
aducă după ce te găsesc.
Vocea îi era rece, egală. O altă persoană nu ar fi sesizat cât
de tăios rostea ultimele cuvinte din fiecare frază. Cu siguranţă
era furios – furios pe ea.
Tellei nu-i venea să creadă. Mama ei era moartă. Sorţile
erau treze. Sora ei fusese răpită. Străjerii lui o închiseseră şi,
totuşi, Legend o privea ca şi când ea ar fi greşit cu ceva.
— Ce nelegiuire am comis?
— Ţi-am zis, nu am ordonat să fii arestată. Ştiu ce părere ai
despre celule. Încercam doar să te găsesc.
— Chiar a trebuit să apelezi la străjerii tăi? Ea încerca să-i
vorbească pe cât de egal putea, însă îi era greu. Simţea cum
vraja lui Jacks se risipea. Pieptul îi era încordat şi inima îi
bătea cu putere. Şi Legend tot nu descuiase uşa celulei. Dacă
voiai să mă găseşti, de ce nu m-ai vizitat pur şi simplu în vis,
să mă întrebi unde sunt?
El îşi încleştă maxilarul.
— Am încercat.
— Atunci, de ce nu ai putut? zise Tella. La scurt timp după
prima apariţie în visele ei o învăţase cum să controleze unele
lucruri – mici trucuri ca să-şi schimbe hainele şi altele mai
importante, în caz că nu voia ca anumiţi oameni să pătrundă în
visele sale. Dar chiar şi atunci când fusese supărată pe Legend,
mereu îi permisese să intre. Nu ţi-am interzis să apari.
— Ştiu, dar altceva a făcut-o.
Tella nu îl văzu pe Legend mişcându-se – probabil apelase
la magia lui ca să ascundă ce făcea – dar, brusc, uşa dintre ei
se deschise, iar Legend ţinea ceva în mâini – două bucăţi de
confetti, una în formă de pică şi una în formă de inimă.
Brusc, Tella îşi aduse aminte cum Jacks o purtase pe braţe
în casa lui de jocuri de noroc, în timp ce bucăţile de confetti în
formă de cărţi de joc picau din tavan. De aceea era Legend
supărat pe ea? Pentru că fusese cu Jacks?
— Unde ai fost noaptea trecută, Donatella?
Nici acum nu-l văzuse mişcându-se, dar acum el era şi mai
departe, sprijinindu-se de gratiile din faţa celulei sale, făcând-o
să înţeleagă clar că, deşi nu erau în visele ei, unele reguli nu se
schimbaseră. Legend tot păstra distanţa.
— Nu e treaba ta, se răsti Tella, şi chiar dacă ar fi, n-am
timp să mă cert cu tine în privinţa asta. Trebuie să-mi găsesc
sora.
— Tella!
Vocea lui Scarlett pluti pe hol înainte ca Tella să o zărească
fugind într-o furtună de fuste roz, suficient de intense încât să
lumineze întreaga temniţă.
— Unde ai fost? Scarlett o îmbrăţişa atât de strâns pe Tella
încât o lăsă fără suflare. Sau poate că nu putea să respire din
cauza emoţiilor brusc prizoniere în gâtul ei. Sora sa nu era
moartă, rănită sau răpită. Era aici, teafără şi în viaţă. V-am
căutat în tot oraşul pe tine şi pe Paloma.
— Credeam că ţi s-a întâmplat ceva, zise Tella gâtuit.
— De ce ai crede aşa ceva? Scarlett îi aruncă o privire
acuzatoare lui Legend.
El continuă să se sprijine de gratii, uitându-se cu ochi
întredeschişi la Tella.
— N-am avut ocazia să-i spun că eşti aici.
— O, bine, ai găsit-o! Julian apăru în capătul holului,
păşind ţanţoş ca şi când atmosfera din temniţă n-ar fi fost
suficient de tensionată încât să-i înece. Era îmbrăcat cu haine
mai elegante decât îl văzuse Tella vreodată, dar păreau
ponosite ca şi când le-ar fi purtat două zile la rând. Unde era?
— Tocmai încercam să ne dăm seama. Scarlett se întoarse
la sora ei. Legend ne-a zis că el crede că Jacks te-a luat.
Fustele de un roz intens ale lui Scarlett începură să-şi piardă
culoarea când se uită la rochia cu pene răvăşită a Tellei.
Probabil pierduse câteva cât timp fusese cu Jacks, dar se
îndoia că dispăruseră aşa cum îşi imagina Scarlett. Şi după tot
ce văzuse cu o zi în urmă, Jacks nu i se mai părea cel mai
periculos nemuritor.
— E şi mama ta aici? întrebă Julian.
Scarlett nu spuse nimic, dar Tella citi întrebarea şi în ochii
ei. Ochi atât de asemănători cu ai mamei lor încât simplul fapt
de a-i privi o făcu pe Tella să tremure din nou, ca şi când
oasele ar fi vrut să-i iasă prin piele şi să fugă înainte să fie
obligate să retrăiască ororile nopţii trecute.
— Tella, ce s-a întâmplat? Scarlett îşi luă din nou sora de
mână.
Tella îi cuprinse degetele ca în ziua în care aflaseră că
mama lor dispăruse de pe Trisda. Din cele două surori, Tella
descoperise prima că Paloma lipsea. Găsise camera pe care
tatăl ei o distrusese după ce nu reuşise să dea de Paloma. Apoi
venise şi Scarlett, luându-şi sora de mână şi promiţându-i în
tăcere că atâta vreme cât Tella avea nevoie să o ţină, nu i-ar fi
dat niciodată drumul.
— A plecat iar? presupuse Scarlett.
Tella fu tentată să-i confirme. Ar fi fost mult mai uşor
pentru ea şi sora ei dacă ar fi lăsat-o pur şi simplu pe Scarlett
să creadă că mama lor fugise. Dar dacă Tella o apuca acum pe
calea cea uşoară, avea să fie mult mai greu s-o urmeze pe cea
necesară.
În noaptea precedentă, jurase să o ucidă pe Steaua Căzută şi
intenţiona să se ţină de cuvânt. Trebuia să găsească o cale de a
o distruge şi nu putea să o facă de una singură.
Inspiră profund, dar nu reuşi să expire până ce nu rosti
„Mama noastră a murit ieri.”
Scarlett se clătină înapoi şi se prinse de burtă, ca şi când ar
fi rămas fără suflare.
Tella voia să-şi ia din nou sora de mână, dar nu se putea
opri ca să o aline. Dacă se oprea din vorbit, ştia că avea să
înceapă să plângă. Trebuia să continue. Din buzunar scoase
scrisoarea de adio a mamei. Apoi Tella le povesti cum
ignorase avertismentele Palomei şi se dusese după ea printre
nişte ruine, de unde urmărise toate lucrurile tulburătoare care
se petrecuseră între Steaua Căzută şi mama lor până când, în
cele din urmă, aceasta îi luase viaţa Palomei. Singura parte în
privinţa căreia Tella nu fusese complet sinceră era cea care îl
implica pe Jacks. De vreme ce ei ştiau deja că fusese cu el, le
povesti cum o găsise şi o scosese din peşteră, dar nu le mai
spuse şi că, după aceea, o ajutase luându-i o parte din
suferinţă.
Când termină, cei patru nu mai păreau să se afle pe holurile
temniţei lui Legend. Nici de data asta nu-l văzuse pe Legend
mişcându-se, dar ştia că el crease iluzia mângâietoare în care
erau acum. Podelele reci se transformaseră în covoare crem
moi, zidurile de piatră erau acum din steatit alb, iar ferestrele
cu gratii fuseseră înlocuite de unele cu vitralii frumoase, pline
de imagini plăcute cu nori pe ceruri senine, care aruncau o
palidă lumină albastră pe feţele sumbre ale tuturor.
Julian îi oferi primul condoleanţele sale. La un moment dat,
în timpul istorisirii ei se apropiase de Scarlett şi-i cuprinsese
umărul cu un braţ.
Legend continuă să păstreze distanţa. Se sprijini de unul
dintre pereţii strălucitori, dar când se uită la Tella, ea observă
că furia şi precauţia de mai devreme dispăruseră, fiind
înlocuite de o privire incredibil de blândă pe care fata nu şi-ar
fi imaginat-o niciodată ca fiind a lui Legend.
— Mi-aş fi dorit să am puterea de a o aduce înapoi. Ştiu cât
de mult a însemnat pentru tine şi îmi pare rău că ai pierdut-o
astfel.
Degetele îi zvâcniră ca şi când ar fi fost tentat să o atingă,
dar, pentru prima dată, Tella se bucură că nu încercă să o facă.
Seara trecută, Jacks o ajutase să nu se piardă cu firea atingândo, dar Tella avea sentimentul că dacă Legend ar fi îmbrăţişat-o
acum, s-ar fi pierdut cu totul. Putea să facă faţă privirilor lui
urâte şi comentariilor răutăcioase, dar tandreţea lui putea să o
desfiinţeze.
Scarlett nu rosti niciun cuvânt, dar lacrimile îi curseră pe
obraji – mai multe decât s-ar fi aşteptat Tella, având în vedere
sentimentele ei nestatornice pentru mama lor. Tella simţea că
ea ar fi trebuit să încerce să o aline, nu Julian, dar se temea că
şi asta ar fi făcut-o să plângă.
Apoi, căldura o cuprinse când Scarlett plecă de lângă Julian
şi o luă în braţe. Pieptul i se cutremura, dar braţele îi erau
ferme, ţinând-o pe Tella incredibil de strâns ca atunci când
mama lor dispăruse pentru prima dată.
Tella se cutremură la pieptul surorii ei, dar nu se pierdu cu
firea aşa cum se temuse. Odată, mama lor le spusese că nimic
nu se compara cu iubirea unei surori, iar acesta era unul dintre
momentele în care Tella simţea că era adevărat. Simţea că sora
ei o iubea de două ori mai mult ca înainte, încercând să
vindece rana lăsată de moartea mamei. Era prea curând pentru
asta, iar Tella nu ştia dacă durerea lor avea să treacă vreodată.
Însă iubirea lui Scarlett îi amintea că, deşi peste unele lucruri
nu se putea trece niciodată, altele deveneau mai puternice.
— Poate ar trebui să plecăm şi să le lăsăm un pic singure, îi
şopti Julian lui Legend.
— Nu! zise Tella, îndepărtându-se de Scarlett. Nu vreau să
jelesc acum. Am să jelesc după ce Steaua Căzută o să moară.
— Trebuie să le oprim şi pe celelalte Sorţi, adăugă Scarlett
cu un suspin. Nu mai putem să lăsăm pe nimeni să sufere aşa
sau ca oamenii pe care i-am văzut ieri.
— Ce ai văzut ieri? întrebă Tella.
— O familie împietrită de Otrăvitor.
— Deşi până acum nu am fost siguri că el a făcut-o sau că
Sorţile se trezesc într-adevăr, adăugă Julian.
— Dar aţi bănuit – de asta ţi-ai trimis străjerii după mine?
Tella se întoarse spre Legend, dar el nu-i arătă dacă fusese
cu adevărat îngrijorat de siguranţa ei sau, pur şi simplu, gelos
pe Jacks. Expresia lui Legend se întunecase şi orice urmă de
blândeţe sau tandreţe dispăruse de pe chipul său frumos.
— Ai mai văzut şi alte Sorţi cât ai fost cu Jacks? întrebă el.
Ştii cu cine lucrează acum?
— Nu, spuse Tella.
Ar fi putut să zică mai multe. Ar fi putut să le spună unde
era Jacks şi ce făcea în casa de jocuri de noroc; era sigură că
toţi erau curioşi, dar nu Jacks era adevăratul duşman acum.
Steaua Căzută era şi, potrivit vrăjitoarei, o singură slăbiciune
permitea să fie ucis, una pe care o avea şi Legend.
— Cred că trebuie să ne facem mai puţine griji în privinţa
lui Jacks – care chiar m-a ajutat seara trecută – şi mai multe
pentru Steaua Căzută. Care este slăbiciunea Stelei Căzute?
— Nu ştiu, zise Legend.
— Ba da, ştii.
Tella se uită fix la el. Mai devreme privirea lui fusese plină
de stele, dar acum ochii îi erau de un negru hain, cu vinişoare
de un albastru închis – aceleaşi culori ca ale aripilor tatuate pe
spatele lui Dante. Cum de crezuse că Legend era Dante? Tella
ar fi trebuit să-şi dea seama numai după ochi. Ochii nu-şi
schimbau culoarea. Poate că pupilele se dilatau şi albul ochilor
devenea galben sau roşu, dar irisurile nu se schimbau ca în
cazul lui.
— Nu mă minţi, Legend! Esmeralda ţi-a zis că slăbiciunea
ta e aceeaşi cu a Stelei Căzute.
Ochii lui Legend licăriră alb-auriu. Pentru o clipă, îi apărură
cute în jurul lor ca şi când ar fi zâmbit, dar dispărură atât de
repede încât Tella se întrebă dacă îşi imaginase. Amuzamentul
nu era răspunsul la care se aşteptase.
— Ce-a spus este inutil, răspunse Legend, ceva asemănător
amărăciunii întunecându-i tonul. Dacă vrem să învingem
această Soartă şi să avem o şansă să le ucidem pe celelalte,
trebuie să găsim o altă slăbiciune.
— Stai… te-ai dus să o vezi pe Esmeralda? Şocul de pe faţa
lui Julian dezvălui clar că Tella nu era singura faţă de care
Legend îşi păstra secrete activităţile extracurriculare.
— Cine este Esmeralda? întrebă Scarlett, uitându-se la ei pe
rând.
— N-am mai auzit numele acesta de multă vreme, se auzi o
nouă voce când Jovan intră în holul strălucitor.
Se număra printre cei mai veseli artişti ai lui Legend, dar, în
acelaşi timp, era şi poate cea mai misterioasă. Zâmbea
întotdeauna; era mereu prietenoasă, mereu voioasă. Pentru că
era imposibil ca cineva să fie atât de fericit tot timpul, uneori
Tella îşi imagina că zâmbetele lui Jovan erau doar o altă parte
din ţinuta pe care o purta în timpul Caravalului.
Însă Jovan nu zâmbea astăzi. Chipul măsliniu păru
neobişnuit de sobru când se apropie de Legend. Într-unul
dintre visele lor, Legend îi spusese Tellei că majoritatea
artiştilor lui îşi luaseră roluri la palat când ultimul Caraval se
terminase, iar el fusese declarat moştenitor. Jovan părea să fie
un străjer de rang înalt, fiind îmbrăcată cu o haină de soldat
albastră, ai cărei ciucuri aurii pe umeri se asortau cu dungile
aurii ale pantalonilor.
— Sire, pot să-ţi vorbesc o clipă? A mai avut loc un
incident.
16.
Donatella
Crăpături subţiri ca firele de păr apărură de-a lungul
ferestrelor create de magia lui Legend.
— Care Soartă a fost?
— Otrăvitorul, din nou. I-a transformat în piatră pe toţi
nuntaşii care petreceau în apropierea Castelului Idyllwild.
Acum sunt bine, adăugă repede Jovan. Însă persoana care i-a
salvat nu este. Otrăvitorul a lăsat un bilet în care a spus că toţi
cei de la petrecere vor redeveni oameni dacă cineva este dispus
să le ia locul. Sora miresei s-a sacrificat.
Scarlett îşi împreună mâinile ca şi când ar fi vrut să se
roage zeilor.
— Şi sora e împietrită acum?
Jovan dădu sumbru din cap.
— Îmi pare rău, sire! Am luat toate măsurile de precauţie
pe care ni le-ai cerut.
Legend îşi masă maxilarul cu o mână.
— Mut-o pe fată în grădina de piatră şi vezi dacă vreuna
dintre poţiunile pe care le prepară Delilah în timpul
Caravalului poate să inverseze vraja. Măcar petrecăreţii l-au
văzut bine pe Otrăvitor de data asta?
— Nu pe el, zise Jovan. Dar unuia dintre ei i s-a părut că
Otrăvitorul era însoţit.
Legend înjură în barbă.
— Crezi că trebuie să anulăm Labirintul de la Miezul
Nopţii şi să le spunem tuturor să rămână în casă? întrebă
Jovan.
— Nu, spuse Legend. Putem să declarăm stare de asediu la
nivelul întregului oraş pentru oamenii care nu sunt invitaţi şi
să le spunem că e din cauza pregătirilor pentru încoronare. Dar
dacă anulăm labirintul, toată lumea va şti că e ceva în
neregulă.
— Dar ceva este în neregulă. Julian îi aruncă o privire dură
fratelui său, dar aceasta tot păru prietenoasă în comparaţie cu
răceala pe care putea s-o afişeze Legend.
— Frica este hrana Sorţilor, spuse Legend. Nu vreau să
transform întregul oraş într-un festin pentru ele. Şi din câte
ştim numai Steaua Căzută, Otrăvitorul şi Prinţul Inimilor s-au
trezit.
— Jacks nu este o ameninţare, protestă Tella. Steaua Căzută
e Soarta în privinţa căreia trebuie să ne îngrijorăm – nici măcar
nu putem să le rănim pe celelalte înainte ca el să moară. Dar
Legend nu vrea să ne spună cum să-l înfrângem, pentru că îi
este teamă să-şi recunoască slăbiciunea. Tella îi aruncă lui
Legend cea mai tăioasă privire.
El îşi umflă nările, iar Tella se îndoia că doar printr-o
coincidenţă nori mohorâţi de furtună şi fulgere umplură
ferestrele vitrate chiar în acel moment.
— Lăsaţi-mă un moment singur cu Tella.
Legend nu fu nevoit să spună asta de două ori. Julian şi
Jovan se întoarseră şi plecară repede pe hol. Numai Scarlett se
uită la Tella, dar ea îi făcu semn din cap că era în regulă s-o
lase cu Legend. Trebuia de mult timp să discute cu el.
De îndată ce toţi ceilalţi plecară, Tella se întoarse către
Legend, dar fu luată prin surprindere când coridorul se
schimbă din nou.
Tavanul se înălţă patru etaje în timp ce pereţii de steatit alb
fură înlocuiţi cu unii de mahon masiv, cu rafturi pline de
volume îngrijite şi dulăpioare cu comori luminate de scântei
delicate care pluteau ca nişte zâne pierdute. Vechea ei celulă se
transformase acum într-un foc plăcut, încălzindu-i spatele când
blănuri extraordinar de moi îi învăluiră tălpile. Apoi apărură
scaune de catifea roşie cu spătare în formă de scoică, precum
cele care îi plăceau atât de mult în visele în care se întâlnise cu
Legend. Acestea se aflau în faţa focului mistuitor invitând-o să
se aşeze, în timp ce muzica liniştitoare de vioară se auzea din
tavanul boltit.
Nu se putu abţine să nu compare decorul cu biroul întunecat
al lui Jacks cu canapeaua din piele uzată şi covoarele pătate
din cauza tăciunilor. Era un loc în care să faci greşeli şi târguri
păguboase. Deşi nu menţionase că îşi petrecuse noaptea cu
Jacks, i se părea cumva că Legend încerca să demonstreze
ceva cu măreaţa-i iluzie: ceea ce putea să-i ofere Jacks nu s-ar
fi comparat niciodată cu lucrurile de care era în stare Legend.
— Încerci să te dai în spectacol? Sau doar să îmi distragi
atenţia de la anumite lucruri?
— Credeam că te vei simţi mai confortabil aici. Legend
traversă cu paşi mari camera elegantă ca să-şi sprijine cotul de
policioara şemineului. Dacă nu-ţi place decorul, pot să-l
schimb. Care era visul care ţi-a plăcut cel mai mult? Cel cu
zebrele?
El o tachină cu un zâmbet, semănând mai mult cu Legend
din visele ei decât cu insul care îşi făcuse apariţia prima dată în
temniţă. Zâmbi şi mai larg când Tella îşi simţi rochia
schimbându-se, devenind mai lucioasă când penele se
transformară în linii albe şi negre de mătase, precum rochia
strâmtă pe care o purtase în visul menţionat mai devreme.
Zebrele pe care el le crease după ce ea îi spusese că nu era
sigură că animalul ciudat era adevărat o încântaseră. Însă ceea
ce o electrizase cu adevărat fusese faptul că, în vis, Legend nu
reuşise să-şi desprindă privirea de la ea.
— Nu mai încerca să mă distragi! zise Tella. Şi scoate-mi
iluzia de pe rochie! Nu vreau să fiu următoarea ta Esmeralda.
Lui Legend îi pieri zâmbetul.
— Tu şi Esmeralda…
— Nu-mi spune că nu semănăm, zise Tella. Mi-am dat deja
seama de asta când te-am spionat.
Ochii lui se întunecară.
— Atunci de ce eşti supărată?
— Ai păcălit-o. I-ai luat toată magia şi apoi ai răpit-o!
Expresia lui Legend nu se schimbă, dar în spatele lui focul
se înteţi, portocaliul devenind un roşu mistuitor.
— Dacă ai cunoaşte-o, nu ai compătimi-o, Tella. Nu este
nevinovată. Am luat-o ca să poată plăti pentru crimele ei.
Esmeralda are un trecut pe care nu-l cunoşti. În trecut, era
consoarta Stelei Căzute şi, înainte să-l prindă în cărţi –
împreună cu Sorţile lui – l-a ajutat să le creeze. Este
responsabilă de existenţa lor, iar Templul Stelelor vrea să fie
judecată pentru asta.
— Şi ce legătură are povestea asta cu tine? întrebă Tella.
— S-ar putea să-ţi aminteşti că am făcut un târg cu templul.
Legend îşi dădu jos haina, desfăcu un buton şi-şi suflecă una
din mânecile negre.
Ar fi putut să pară că o făcea din cauza căldurii înăbuşitoare
a focului doar că, atunci când se mişcă, Tella zări însemnul de
pe partea inferioară a încheieturii.
Semnul nu era nici pe departe la fel de evident ca atunci
când Tella îl văzuse marcat cu fierul roşu pe piele. Acum se
vedea atât de puţin încât abia îl zărea, ca şi când s-ar fi
vindecat şi ar fi dispărut. Însă tot îşi amintea cum arătase
înainte şi ce însemna. Templul Stelelor îl însemnase pe Legend
pentru a-i permite Tellei să intre în cripta în care mama ei
ascunsese blestematele Cărţi ale Destinului în care Sorţile erau
prizoniere.
— Le-am jurat celor de la templu că le-o voi aduce pe
vrăjitoarea care a ajutat la crearea Sorţilor. Când am făcut asta,
am jurat pe nemurirea mea. Dacă nu le-aş fi dus-o pe
Esmeralda, aş fi murit în seara aceea şi atunci nimic nu m-ar
mai fi readus la viaţă. Ştiu că acum eşti furioasă pe mine, dar
speram că nu mă vrei mort.
Bineînţeles că nu şi-l dorea mort. Doar gândul că Legend
avea probleme o îmboldise pe Tella să-l urmărească într-o altă
lume. Dar a recunoaşte lucrul acesta însemna să dezvăluie mai
multe, când el tot nu-i dezvăluia nimic.
Când Legend acceptase însemnul celor de la Templul
Stelelor în locul Tellei, i se păruse un mare sacrificiu din
partea lui. Dar ştiind până unde ar fi mers Legend ca să obţină
ce-şi dorea, Tella nu mai era sigură că făcuse târgul ca să-i
împiedice să o subjuge sau ca să se asigure că ea avea să intre
în criptă şi să ia cărţile pentru el.
Voia să creadă că o făcuse pentru ea, dar tot nu era sigură şi
acum nu asta conta. Poate că îi dăduse informaţii despre
vrăjitoare, dar încă nu îi oferise răspunsurile pe care şi le dorea
cel mai mult.
— De asta nu vrei să-mi spui care este slăbiciunea ta?
întrebă ea. Chiar ai crezut că te vreau mort? Crezi că ţi-aş
folosi slăbiciunea împotriva ta?
El se uită la foc evitându-i privirea.
— Slăbiciunea pe care o avem în comun Steaua Căzută şi
cu mine nu ne ajută să înfrângem această Soartă.
— De când îţi pasă ţie de lucrurile care sunt de folos?
— Nu-mi… Legend tăcu. Se uită pe lângă ea, ca şi când ar
fi auzit un zgomot dincolo de iluzia lor.
Orice ar fi fost, Tella nu-şi dădu seama de unde se auzea
până când o uşă nu apăru pe peretele de lângă şemineu, iar
Armando intră în încăpere.
Tella se retrase, apropiindu-se de şemineu şi de Legend.
Armando era artistul care jucase rolul logodnicului surorii
ei în timpul primului Caraval. Tella nu suporta să-i vadă
zâmbetul încrezut, ochii verzi prevăzători şi felul în care bătea
uşor cu degetele sabia pe care o purta la şold. Precum Jovan,
era şi el îmbrăcat ca un străjer din garda lui Legend, cu o haină
de soldat cu un şir strălucitor de nasturi aurii.
— Ce caută aici? întrebă Tella.
— Armando a fost de acord să te păzească atunci când nu
pot fi eu prin preajmă.
— Nu, zise Tella. Nu vreau să mă urmărească şi nu am
nevoie de un străjer.
Legend o pironi cu o privire mai fierbinte decât flăcările din
spatele lui.
— Nu te-am eliberat din cărţi doar că să te văd ucisă de
Sorţi.
Tella deschise gura, dar nu reuşi să găsească răspunsul
potrivit. Legend nu vorbea niciodată despre ce făcuse ca să o
elibereze din cărţi. Singura dată când îşi recunoscuse fapta
fusese acea noapte când îi spusese că nu era dispus să o
sacrifice. Dar apoi, după ce-l numise eroul ei, el plecase,
făcând-o să pună totul sub semnul întrebării.
— Eşti binevenită să rămâi aici, la palat. Legend se
îndepărtă de policioara şemineului şi îşi luă haina de pe
scaunul cu spătar în formă de scoică. Vechea ta cameră din
turnul auriu încă îţi aparţine, dacă o vrei, iar sora ta poate să-şi
ia camera dacă doreşte.
Tella miji ochii.
— Ce vrei în schimb?
— Nu mi-am dorit niciodată să pleci.
Legend se întoarse şi intră prin pereţii iluziei, ca şi când ar
fi spus prea multe.
Deşi Tellei i se păru că nu spusese mai nimic.
17.
Scarlett
Câtă vreme Tella şi Legend discutară despre Sorţi şi iluzii,
Scarlett îşi dori să fi trăit doar o iluzie.
Sentimentele tuturor erau peste tot. Erau mult prea colorate
ca Scarlett să le ţină minte sau să le ignore. Nu mai simţise
niciodată ceva asemănător. Era mult mai intens decât pâlpâirile
rapide pe care le văzuse cu Nicolas şi Julian. Griul niciodată
trist acoperea pământul ca o ceaţă mortală. Lujeri de un violet
neliniştit se întindeau prin holul palatului. Iar nuanţele
temătoare şi întunecate de verde transformau totul în ceva
bolnăvicios şi toxic.
Scarlett nu putea să respire.
Abia reuşi să le spună lui Jovan şi Julian că avea nevoie de
aer înainte să se împleticească spre uşa masivă care ducea spre
scări. Deşi Scarlett şi ceilalţi îi lăsaseră pe Tella şi pe Legend
singuri în temniţă ca să poată sta de vorbă,
Scarlett tot mai simţea greutatea copleşitoare a durerii gri a
Tellei şi furia grozavă de un roşu intens faţă de Sorţi. Nu
reuşise să vadă emoţiile lui Legend, dar jura că ele erau cele
care îi îngreunau atât de mult respiraţia. Sau poate că era chiar
suferinţa neaşteptată a propriului ei suflet, cauzată de pierderea
mamei.
— Roşiuţo! Julian se grăbi lângă ea.
— Nu mă atinge! Scarlett îi împinse mâna. Îngrijorarea lui
era mai mult decât putea să suporte. Era de un albastru
furtunos, rotitoare, feroce şi…
Scarlett văzu numai negru în faţa ochilor.
— Roşiuţo!
18.
Donatella
Legend nu făcuse doar să se mute la palat, ci îl luase în
stăpânire. Servitorii erau peste tot prin clădire, agitându-se ca
albinele în timp ce fie pregăteau viitoarea încoronare a lui
Legend, fie se ocupau de renovarea impresionată cu care îi
însărcinase.
În timpul domniei lui Elantine, palatul ei fusese numai praf
şi istorie. Fusese măreţ ca vechile poveşti, plin de detalii
arcuite, tapiserii ţesute şi obiecte de artă delicate, însă Tella îşi
imagina că palatul lui Legend nu avea să fie deloc aşa.
Legend avea frumuseţea unui înger căzut care cerea atenţie.
Îl caracterizau tatuajele acoperite de costumele croite la
comandă şi minciunile pe care oamenii voiau să le creadă.
Palatul său urma să fie uluitor aşa cum numai lucrurile
puternice puteau să fie.
Tella bătu încă o dată la uşa surorii ei din aripa de safir.
Eşafodajele ocupau ambele părţi ale intrării, dar, momentan,
nu se vedea niciun muncitor, aşa că Scarlett ar fi trebuit să
audă bătăile.
— Ori nu-i aici, ori nu răspunde, zise Armando.
— Nu ţi-am cerut părerea.
Tella ciocăni din nou doar ca să fie nesuferită, deoarece era
sigură că Legend făcuse pur şi simplu pe nesuferitul când îl
desemnase pe Armando – pe care ştia că-l dispreţuia – străjerul
ei personal.
Se întrebă dacă Scarlett era cu Julian. În temniţă păruseră
mai apropiaţi decât se aşteptase Tella. Legend o anunţase de
revenirea lui Julian în Valenda într-un vis, dar, din câte ştia ea,
acesta nu o vizitase pe Scarlett decât după plecarea ei. Probabil
că reîntâlnirea fusese fantastică sau poate că Scarlett încă mai
simţea ceva pentru el, în ciuda a ceea ce susţinea – lucru pe
care surorile îl aveau în comun.
Tella ciocăni o ultimă dată, dar Armando avea dreptate –
Scarlett nu era acolo sau nu răspundea. Oricare ar fi fost
situaţia, Tella nu putea să stea cu mâinile-n sân, nu câtă vreme
Sorţile umblau libere.
Tella se îmbăiase, scăpând de murdăria din peşteră, şi se
schimbase într-o rochie subţire de un albastru precum gheaţa
cu fuste suprapuse pe care, probabil, o lăsase la palat. Însă
niciodată nu avea să spele amintirea celor întâmplate printre
ruine. Încă mai auzea zgomotele roţii şi vedea trupul rănit al
mamei nemişcat pe pământ.
Steaua Căzută trebuia oprită – şi trebuia să plătească pentru
ce-i făcuse mamei sale. Şi dacă Legend nu voia să-i spună
Tellei ce slăbiciune avea în comun cu Soarta aceasta, atunci
intenţiona să găsească pe altcineva care să o facă şi ştia cine
era persoana potrivită: Jacks.
Tella simţi un fior pe şira spinării. Pentru o clipă, se trezi
din nou în biroul lui, pe podea, febrilă şi înfierbântată, mai
puţin în locurile în care membrele lui reci se atingeau de ale ei.
Era o idee proastă să se întoarcă, dar dacă ştia cineva
slăbiciunea Stelei Căzute, acel cineva trebuia să fie o altă
Soartă. Şi nu spusese Jacks ceva de ura faţă de Steaua Căzută?
Tella aruncă o privire spre Armando care era la mai puţin
de doi paşi în urma ei. I-ar fi fost cam greu să scape de el, dar
nu putea să-i permită să o însoţească la Jacks. Dacă Legend ar
fi aflat că Tella îl vizita din nou pe Jacks, ar fi putut s-o
închidă în turn.
Chiar credea că întemniţarea din această dimineaţă era o
greşeală, dar Tella ştia şi că nu avea de-a face cu Legend din
visele ei, în privinţa căruia aproape se convinsese că nu era
atât de diferit de Dante, ci cu Legend nemuritorul, viitorul
împărat, care făcea orice ca să obţină ce îşi dorea. Şi dacă el
voia ca Tella să fie în siguranţă – şi departe de Prinţul Inimilor
– ea putea să şi-l imagineze luând măsuri care depăşeau simpla
numire a unui străjer personal.
Tella grăbi pasul când trecu prin Grădina de Piatră. Statuile
fuseseră cândva oameni, dar, în urmă cu secole bune, când
Sorţile conduseseră lumea, îi trataseră mai mult ca pe nişte
obiecte şi jucării. Una dintre Sorţi îi împietrise pe toţi oamenii
din grădină doar ca să aibă nişte decoraţiuni veridice. Tella nu
ştia dacă mai trăiau, dacă fiinţele care fuseseră transformate în
piatră mai puteau să vadă şi să audă. Era convinsă că feţele
statuilor păreau mai îngrozite decât înainte ca Sorţile să fie
eliberate din cărţi. Se întreba dacă sora miresei care fusese
împietrită astăzi se afla printre ele sau dacă găsiseră o cale să o
vindece, dar, cumva, avea îndoieli în privinţa asta.
Membrele îi tremurară iar când ajunse la cabana pentru
trăsuri.
— Înălţimea Sa ar prefera să nu părăseşti împrejurimile
palatului, spuse Armando.
— Şi eu aş prefera să nu aibă atât de multe secrete. Tella
sări într-o trăsură plutitoare care urma să o ducă în Districtul
Templului.
Cu un geamăt, Armando urcă şi el în trăsură, aşezându-se în
faţa Tellei când aceasta plecă de pe loc.
— Sper că măcar ne ducem într-un loc interesant.
— De fapt, nu ne ducem nicăieri.
Şi cu replica asta Tella deschise uşa şi sări din trăsură. Din
cauza aterizării stângace îşi rupse tivul rochiei albăstrii şi
aproape că îşi scrânti glezna. Dacă trăsura s-ar fi înălţat şi mai
mult, cu siguranţă s-ar fi rănit, dar, ca să scape, merita riscul.
Armando se grăbi spre uşă, dar trăsura era prea sus în aer ca
să sară în siguranţă.
Tella îi trimise o bezea, în bătaie de joc.
— Dacă nu mă pârăşti, n-am să-i spun Înălţimii Sale că mai pierdut, zise Tella şi apoi luă o altă trăsură care să o ducă la
Universitatea Circle şi la Prinţul Inimilor.
19.
Scarlett
Pernele de sub Scarlett erau mult mai pufoase decât cele
pline de cocoloaşe din apartamentul ei închiriat. Şi cearşafurile
erau mai fine. Miroseau ca brizele răcoroase, ca nopţile
luminate de stele şi ca singurul băiat pe care-l iubise vreodată.
Pernele, cearşafurile şi patul nu erau ale ei. „E patul lui
Julian.” Şi, pe moment, i se păru cel mai sigur loc din lume.
Scarlett voia să îmbrăţişeze perna cu pene şi să se ghemuiască
sub cearşafuri până ar fi adormit.
— Roşiuţo! Era vocea lui Julian – blândă, dar suficient de
sigură încât să-i dea de înţeles lui Scarlett că ştia că era trează.
Ea se ridică şi, încet, deschise ochii. Pentru o clipită,
vederea tot îi fu înceţoşată, dar sentimentele nu se
îngrămădeau în cameră. Singurele culori pe care le vedea erau
cele care trebuiau să fie acolo: albastrul rece şi închis al
cearşafurilor care o învăluiau, griul lucios al perdelelor din
colţurile patului, maroniul cald al pielii lui Julian şi
chihlimbarul ameţitor al ochilor lui.
Aceleaşi culori îi umpleau camera uşor răvăşită, ca
înfăţişarea lui. Barba începuse să-i crească, părul arăta de
parcă şi-ar fi trecut tot timpul mâinile prin el, iar cravata era pe
podea, la picioarele lui. Scarlett nu trebuia să-i vadă emoţiile
ca să-i simtă îngrijorarea. Julian se aşeză pe pat lângă ea, dar
părând pregătit să o prindă dacă ar mai fi căzut o dată.
— Cât am dormit? întrebă ea.
— Suficient de mult încât să mă îngrijorez că nu este doar
un alt truc prin care să intri în patul meu.
Scarlett reuşi să zâmbească.
— Şi dacă ţi-aş spune că e un truc?
— Ţi-aş zice că n-ai nevoie de unul. Eşti oricând binevenită
în patul meu.
Zâmbetul primejdios pe care-l afişă ar fi fost convingător
dacă ea n-ar fi văzut fantomaticele firişoare argintii care îl
înconjurau. Scarlett se întrebă dacă el bănuia că ea nu leşinase
doar din cauza suferinţei.
Voia să închidă ochii şi să alunge emoţiile pe care le emana
Julian, dar nu voia să-l îndepărteze.
— Mulţumesc! spuse Scarlett.
— Îţi sunt la dispoziţie pentru orice ai nevoie. Julian se
apropie mai mult de tăblia patului – o invitaţie tăcută. Putea să
se sprijine de el dacă dorea, ceea ce şi făcu.
Scarlett îşi lăsă capul pe umărul său puternic şi închise
ochii. Dar, chiar dacă reuşi să reducă la tăcere grija argintie
care zăbovea în jurul lui, nu putu să alunge totul. Mai devreme
crezuse că durerea simţită era doar a Tellei, dar poate că o
parte fusese şi a ei.
— Nu mă gândeam că o să mă doară, mărturisi Scarlett.
Credeam că mi-am pierdut mama cu mult timp în urmă. Am
fost supărată pe ea şi nu i-am acordat încrederea mea. Nu miam dorit-o înapoi în viaţa noastră, nu am vrut-o… Nu am vruto deloc.
Julian o ţinu mai strâns pe Scarlett şi o sărută pe frunte.
Nu ştia cât timp rămăseseră aşa şi nu ştia dacă era tristă din
cauza morţii mamei sale sau pentru că îşi dorise ca ea să plece.
Voia să fie tristă că mama ei era moartă; asta ar fi simţit o fiică
bună şi, dacă Scarlett încerca ceva, încerca să fie bună. Însă
încetase să-şi mai dea silinţa când venea vorba de mama sa.
— Ştii unde-i sora mea acum? întrebă Scarlett.
— Cred că e tot cu Legend, spuse Julian.
Scarlett dădu încet cearşafurile la o parte. Voia să se ridice,
dar, având în vedere simpatia pe care i-o purta rochia ei lui
Julian, o îngrijora un pic posibila transformare din timpul
şederii în pat. În mod ciudat, era tot de acelaşi roz intens ca
mai înainte. Ea se întrebă dacă emoţiile care o epuizaseră îi
storseseră, cumva, şi rochia de magia proprie.
Julian sări de pe pat, interpretându-i greşit ezitarea.
— Ai nevoie de ajutor?
— Mă descurc, spuse Scarlett.
Însă Julian, ale cărui braţe îi cuprindeau deja talia, o ridică
dintr-o mişcare şi o duse într-un salon.
— Pot să merg, Julian!
— Poate vreau doar un motiv să te ţin în braţe, zise el şi
zâmbi ca un hoţ care tocmai scăpase basma curată.
Ea îşi permise să se sprijine de el. Se simţea bine în braţele
lui. Îi distrăgea atenţia de la toate ororile la care ar fi putut să
se gândească. Julian o lăsă pe o canapea de catifea încălzită de
razele soarelui care intrau prin ferestrele înalte din podea până
în tavan.
O tavă cu mâncăruri pentru prânz se afla pe măsuţa de cafea
din faţa ei. Julian îi umplu o farfurie cu sandviciuri şi brânză.
Cât mâncă, observă că bandajul din ziua precedentă înconjura
încă braţul lui şi că, deşi nu-şi schimbase hainele, ţinuta părea
curată ca şi când nu s-ar fi grăbit să îmbrace una nouă cât
dormise Scarlett.
Cu grijă, ea atinse partea de jos a materialului.
— Nu mi-ai spus ce ai păţit.
— Este secret, spuse şi se legănă pe călcâie, îndepărtânduse uşor de ea.
Scarlett nu-şi dădea seama dacă o făcea în joacă sau voia să
evite subiectul.
— Ai de gând să porţi bandajul o veşnicie?
El îşi duse mâna la ceafă, evitând clar discuţia.
— De ce te interesează atât de mult?
— Pentru că pari rănit şi nu vrei să-mi spui ce s-a întâmplat.
— Şi dacă, în schimb, ţi-aş zice un secret?
Înainte să poată să-i răspundă, el se grăbi în dormitor şi se
întoarse cu o carte legată cu cârpe, atât de veche încât coperta
de culoarea ocrului era, practic, subţire ca hârtia.
— Am rugat pe cineva s-o ia din biblioteca lui Legend cât
dormeai. E una dintre cele mai vechi cărţi pe care le are despre
Sorţi şi aici scrie numai despre obiectele Sortite.
Scarlett îşi strânse picioarele sub ea ca să-i facă loc pe
canapea.
— Vrei să-mi citeşti o poveste înainte de culcare?
— Poate mai târziu. Din buzunar scoase o pereche de
ochelari care-l făceau să pară copilăros, fermecător şi mai
dulce decât ar fi crezut Scarlett. Mai ai cheia pe care ţi-a dat-o
ieri fetiţa?
Scarlett căută în buzunarul rochiei şi o scoase.
— La asta te referi?
— Să ai grijă cui i-o dăruieşti. Cred că fetiţa avea dreptate
când spunea că este fermecată şi că s-ar putea să fie unul dintre
cele opt obiecte Sortite. Julian se aşeză lângă ea pe canapea,
piciorul atingându-i uşor genunchii lui Scarlett când începu să
citească:
„În Cărţile Destinului, Cheia Visului prevesteşte că visele
se îndeplinesc. Poate să transforme orice încuietoare şi să ducă
pe cel care ţine cheia lângă oricine îşi imaginează. Totuşi,
puterea Cheii Visului nu poate fi luată. Ca să fie folosită, cheia
trebuie primită în dar. Ca multe dintre obiectele Sortite, cheia
alege cui să-i fie oferită, deseori apărând din senin înainte să
fie dată unei persoane vrednice şi căreia îi este de folos.”
Obiectul străluci mai intens şi mai cald în palma lui
Scarlett. Cu siguranţă părea fermecat. Poate era doar în mintea
ei, dar i se părea că obiectul spera să-i fie de ajutor, ba chiar
era mai plin de speranţă decât fusese sincera fetiţă cu codiţe
când îi zisese că ea credea că Scarlett era fermecată.
Momentan, Scarlett nu se simţea fermecată. Emoţiile ei
păreau fragile, uscate şi crăpate ca vopseaua. Însă Julian se
străduia atât de mult să o înveselească cu secretul lui încât, de
fapt, îi părea mai mult un dar. Poate că nu era ceva tangibil,
dar era incredibil de bine gândit. Ar fi putut să-i spună că i-l
dăruia ca parte a competiţiei, dar nu o făcuse. Şi Scarlett nu
voia să-i strice momentul aducând vorba despre Nicolas sau
despre competiţie.
— Este perfect! Ba chiar reuşi să-i zâmbească. Dar ca să
mă asigur că ai dreptate, cred că ar trebui să încercăm cheia
împreună.
Julian se lumină la faţă când buzele lui descriseră un
zâmbet.
Lui Scarlett i se păru că auzise o bătaie la uşă, dar dacă o
auzise şi Julian, o ignorase. Se uită numai la Scarlett cât ea
ţinu cheia de cristal care strălucea şi mai intens decât înainte,
ca şi când ar fi rostit ce-şi dorea obiectul să audă.
20.
Donatella
Tella ştiu că găsi locul corect când văzu ciocănelul de bătut
în uşă în formă de inimă frântă. Îi dădea impresia că nimic bun
nu s-ar fi întâmplat odată ce ar fi trecut pragul.
Poate ar fi trebuit să se străduiască mai mult să-l facă pe
Legend să-i spună slăbiciunea lui înainte să fugă atât de repede
la Jacks. Era posibil ca Jacks să aleagă să nu o ajute din nou şi
dacă i-ar fi spus slăbiciunea Stelei Căzute, cu siguranţă asta ar
fi presupus un cost. Dar ce-ar fi costat-o dacă ar fi plecat de
acolo? Oare Steaua Căzută ar fi omorât şi mai mulţi oameni?
Ar fi descoperit că Paloma avea două fiice şi ar fi venit după
Scarlett şi Tella?
Tella ciocăni la uşa care se deschise imediat, lăsând-o să
intre în bârlogul de pariuri al lui Jacks.
Zarurile zburau în timp ce clienţii tineri aplaudau, toţi
dornici să piardă averi pe care nici măcar nu le câştigaseră şi
favoruri pe care Jacks cu siguranţă le-ar fi cerut mai târziu.
Toţi păreau mai odihniţi decât noaptea trecută. Zâmbetele
domnişoarelor nu erau obosite, cravatele domnilor erau
apretate, iar băuturile nu erau vărsate. Jocurile de astă seară
abia începuseră.
— Ce frumuşică eşti!
O femeie cu diamante roşii pictate pe obraji se îndreptă spre
Tella. Era îmbrăcată în aşa fel încât să se asorteze cu cărţile de
pe mese, cu o fustă până la genunchi cu dungi albe şi negre
care i se umfla peste coapsele-i voluptuoase. Haina strâmtă
camufla nasturii lucioşi în formă de pică, dar mânecile lungi
erau total nepotrivite pentru Sezonul Cald, făcând-o pe Tella să
se întrebe dacă ascundeau cărţi de joc sau arme. Dacă femeia
asta lucra pentru Jacks, nu ar fi fost o surpriză.
Deşi, la o a doua privire, Tella nu-şi imagină că persoana
asta lucra pentru Prinţul Inimilor sau că era, măcar, o persoană.
Buclele roşcate care străluceau ca monedele încadrau un chip
de un măsliniu deschis, cu pistrui închişi la culoare şi ochi
precum diamantele lichide – deosebit de limpezi şi
nepământeni. Nu, cu siguranţă nu era un om. Femeia asta era o
Soartă.
Tella făcu un pas greşit în spate, împiedicându-se de tivul
rupt.
— Nu e răspunsul pe care-l primesc de obicei.
Soarta zâmbi larg, făcându-i pe toţi cei de pe o rază de trei
metri să rânjească la unison. Apoi urmă o rundă de aplauze
furtunoase, întrerupte de mai multe fluierături, ca şi când mai
mult din jumătate de cameră tocmai ar fi avut un noroc imens.
Femeia era cu siguranţă o Soartă. Stăpâna Norocului dacă
presupunerea Tellei era corectă.
De obicei, cartea ei reprezenta norocul, dar Tellei nu îi păsa.
Ea continuă să meargă cu spatele spre uşă când bucăţile roşii şi
negre de confeti căzură din tavan.
— Nu te apropia de mine!
Zâmbetul Stăpânei se întunecă şi mai multe suspine şi
vaiete dezamăgite umplură bârlogul de jocuri de noroc.
— Ştii cât ar plăti majoritatea oamenilor pentru sfatul meu?
întrebă Soarta.
— De asta prefer să-l refuz. Sunt sigură că preţul este mult
prea mare.
Soarta scutură din cap şi-şi ţuguie buzele, dar, apoi, o
lumină irizantă se aprinse în ochii înfiorători.
— O, vai, tu eşti, nu? Tu eşti cea care a făcut să-i bată inima
lui Jacks? Privirea clară a Sorţii se îndreptă spre pieptul Tellei
ca şi când acolo ar fi ascuns o parte dintr-o comoară
misterioasă. Tu eşti slăbiciunea lui.
Tella îngheţă când auzi cuvântul „slăbiciune”.
Stăpâna Norocului zâmbi din nou, iar bârlogul se umplu
încă o dată de veselie.
— Se pare că acum ţi-am atras atenţia.
O, cu siguranţă Tella era atentă la ea. Era exact ce-şi dorea
Tella. Dacă femeia asta putea să-i spună ce voia să afle, atunci
Tella nici măcar n-ar fi fost nevoită să discute cu Jacks.
— Ce înseamnă să fii slăbiciunea unei Sorţi?
— Înseamnă că tu şi Jacks sunteţi în pericol. Nemuritorii şi
oamenii nu sunt meniţi să fie împreună.
Tella îşi înghiţi un râset.
— Jacks şi cu mine nu suntem împreună. Îl urăsc.
Însă cuvintele cu siguranţă nu păreau la fel de adevărate
cum ar fi trebuit.
ei.
Stăpâna Norocului îşi dădu clar seama de asta din răspunsul
— Şi, de obicei, oamenii nu evită lucrurile pe care le urăsc?
— Uneori, Jacks este un rău necesar.
— Atunci, fă-l să nu mai fie aşa. Stăpâna Norocului o apucă
pe Tella de braţ când tonul vesel deveni aspru. Relaţia ta cu
Prinţul Inimilor se va sfârşi cu o catastrofă.
— Ţi-am spus deja că nu avem o relaţie. Tella încercă să se
elibereze, dar strânsoarea Sorţii era inuman de puternică.
— Negi. Dacă n-ai fi atrasă de el, n-ai fi aici.
Tella încercă să obiecteze, dar Soarta continuă să vorbească.
— Eşti fata pământeană care a făcut ca inima lui Jacks să
bată din nou. Se şopteşte că eşti singura lui iubire adevărată,
dar asta nu înseamnă ce crezi tu. Nemuritorii nu pot să
iubească. Iubirea nu este una dintre emoţiile noastre.
— Atunci nu ar trebui să conteze dacă sunt singura iubire
adevărată a lui Jacks, spuse Tella.
— Nu m-ai lăsat să termin. Stăpâna Norocului o strânse un
pic mai tare de braţ pe Tella. Când suntem atraşi de oameni,
suntem conduşi doar de obsesii, fixaţii, senzualitate şi dorinţa
de stăpânire. Dar în foarte rare ocazii întâlnim oameni care ne
tentează să iubim, însă mereu se sfârşeşte prost. Pentru noi
iubirea este otravă. Iubirea şi nemurirea nu pot să coexiste.
Dacă un nemuritor simte iubirea adevărată chiar şi pentru un
minut, în acel minut devine om. Dacă sentimentul durează
prea mult, caracterul muritor devine permanent. Şi majoritatea
nemuritorilor mai degrabă şi-ar ucide obiectul afecţiunii decât
să devină oameni. Nu e înţelept să tentezi un nemuritor să
iubească. Şi dacă Jacks nu te ucide pentru că este tentat să te
iubească, atunci te asigur că obsesia lui pentru tine te va
distruge.
La cuvintele ei, peste încăpere se lăsă o linişte ca şi când
toţi ar fi primit o mână proastă.
— Dacă ai vreun strop de minte, ai să faci cale întoarsă.
Soarta îi eliberă braţul Tellei şi apoi, însoţită de aplauze şi
urale, îşi croi drum prin marea de cartofori.
Tella încercă să scape de senzaţia lăsată de prinsoarea ei,
însă cuvintele fură cele pe care nu reuşi să le uite.
„Iubirea şi nemurirea nu pot să coexiste. Dacă un nemuritor
simte iubirea adevărată chiar şi pentru un minut, în acel minut
devine om. Dacă sentimentul durează prea mult, caracterul
muritor devine permanent.”
Acum Tella ştia că slăbiciunea unui nemuritor era Iubirea.
Ca să ucidă Steaua Căzută, trebuia să-l facă să se
îndrăgostească, dar el cu siguranţă era genul de Soartă care să
ucidă o fiinţă înainte să o iubească.
O durere surdă îi străbătu pieptul, chiar pe lângă inimă, însă
durerea era mult mai profundă. Nu era slăbiciunea pe care şi-ar
fi imaginat-o Tella, dar acum înţelegea de ce Legend nu dorise
ca ea să ştie: el nu o iubea şi nu avea să o iubească niciodată –
nu câtă vreme voia să rămână nemuritor.
— Se pare că suferi din nou, zise Jacks tărăgănat.
Tella se roti, inima bătându-i cu putere la sunetul vocii lui.
În seara asta, Prinţul Inimilor era îmbrăcat ca un maestru de
manej desfrânat, cu o haină de un roşu intens, guler înalt şi
mâneci scurte care dezvăluiau cămaşa în alb şi negru de
dedesubt, ai cărei nasturi fuseseră, întâmplător, lăsaţi
descheiaţi. Cravata albă îi atârna desfăcută la gât, iar
pantalonii negri erau doar pe jumătate băgaţi în cizmele uzate.
Era exact opusul lui Legend. Legend arăta mereu de parcă
ar fi putut să scape de apocalipsă viu şi nevătămat, în timp ce
Jacks arăta întotdeauna de parcă tocmai ar fi ieşit dintr-o luptă
– avea o înfăţişare sălbatică, aproape violent de nesăbuită. Şi
totuşi, pentru că era o Soartă, Jacks tot reuşea să fie aproape
dureros de atrăgător.
— Ai venit să vezi dacă pot să te fac să te simţi mai bine?
spuse şi-şi muşcă buza, lăsând să curgă un strop roşu de sânge
strălucitor. Te ajut din nou, cu bucurie!
Tella simţi un nod în stomac, iar obrajii i se înroşiră din
cauza căldurii.
— Nu asta vreau.
— Eşti sigură? Pari să vrei ceva. El râse când scoase limba
ca să prindă stropul de sânge din colţul gurii. Chicotind în
continuare, se îndepărtă cu paşi mari spre o ruletă din
apropiere.
— Aşteaptă! Tella se grăbi după el. Trebuie să-ţi vorbesc.
— Prefer să joc. Apucă mânerul din centrul roţii în roşu şi
negru care se învârtea deja şi-l mai roti o dată, făcându-l să
capete şi mai multă viteză când oamenii de la masă mormăiră.
Pune un pariu şi vom sta de vorbă.
— Bine.
Tella scoase o mână de monede.
— Nu e genul acela de pariu, iubirea mea. Ochii lui
albaştri-argintii licăriră zeflemitor şi îndrăzneţ, însoţiţi de o
altă senzaţie pe care ea nu reuşi să o identifice suficient de
repede. Cred că putem face jocul un pic mai interesant.
— Cum?
Cu două degete palide, el îşi trase buza de jos.
— Dacă bila ajunge pe negru, vom sta de vorbă, aşa cum
vrei. Am să-ţi răspund la întrebările pentru care ai venit. Dar
dacă ajunge pe roşu, trebuie să mă laşi în visele tale.
— Nicio şansă!
— Atunci conversaţia asta s-a încheiat, spuse el şi se
întoarse.
— Stai! Tella se întinse şi-l prinse de umăr.
Jacks se roti lent, zâmbind ca şi când deja ar fi câştigat mai
mult decât dreptul de a se strecura în visele ei.
— Încă n-am fost de acord, spuse Tella, şi dacă accept
pariul, trebuie să-mi promiţi că nu vei împiedica pe alţii să
intre în visele mele.
— De ce? El se apropie, înconjurând-o cu mirosul proaspăt
al merelor. S-a plâns cineva?
— Eu mă plâng! Sunt visele mele, iar tu nu ai dreptul să le
interzici altora să intre.
— O făceam pentru tine, spuse dulce Jacks. Visele pot să
pară neînsemnate, dar dezvăluie mai multe secrete decât îşi
dau seama oamenii.
— De asta vrei să-ţi dau voie să intri în ale mele?
Zâmbetul lui era tăios. Deodată, Tella nu auzi decât cum
pronunţase Stăpâna Norocului cuvântul „obsesie”. Nu conta de
ce voia Jacks să fie prezent în visele ei – faptul că voia şi că-l
împiedicase pe Legend să intre ar fi trebuit să o sperie.
Seara trecută, Jacks păruse de încredere pentru că Tella
fusese prea amorţită ca să-i pese de lucrurile pe care le făcuse
el, dar tot era maliţios.
— Ar fi bine să te hotărăşti repede, o tachină Jacks.
Circumstanţele ar fi putut să fie mai rele, iar eu aş fi putut să
cer mult mai mult.
Scârţ…
Scârţ…
Scârţ…
Roata continuă să se învârtă, dar mica bilă albă îşi pierdea
din inerţie, iar Tella era sigură că atunci când s-ar fi oprit,
Jacks ar fi plecat sau i-ar fi oferit un pariu cu şanse mai rele.
— Bine, zise Tella. Sunt de acord.
Bila se opri imediat şi alunecă pe negru.
Tellei nu-i venea să creadă.
— Eu…
Bila sări şi ajunse în spaţiul roşu de alături.
— Nu! Tella se holbă la bilă, aşteptând să se mişte iar, dar
bineînţeles că nu o făcu. Ai trişat!
— M-ai văzut atingând bila? Jacks flutură inocent din gene.
Tella se luptă cu impulsul de a-l pocni.
— Ştiu că tu ai făcut-o să se mişte.
— Sunt flatat că mă crezi atât de abil, dar nu sunt Legend.
Nu fac trucuri de magie.
Nu. Cu siguranţă nu era Legend. Legend era înşelător şi nu
juca corect, dar nu trişa pe faţă.
Jacks îi luă mâna Tellei şi o sărută rapid şi rece înainte să se
îndepărteze de lângă masă.
— Ne vedem mai târziu în seara asta, iubirea mea!
— N-am terminat! Tella se grăbi după el, făcându-şi loc
printre cartoforii beţi până ce-l zări pe aceleaşi scări pe care o
purtase în braţe noaptea trecută. Covorul o făcu să-şi aducă
aminte de cât de neajutorată fusese. Pieptul i se strânse, iar
paşii îi şovăiră pe trepte.
Jacks se întoarse brusc.
— De ce eşti atât de supărată? Ce te îngrijorează că am să
văd în visele tale?
— Revino-ţi! Tella inspiră greoi. Am venit pentru că vreau
să aflu cum să o ucid pe Steaua Căzută.
— Dacă te apropii de Steaua Căzută, te va ucide mai rapid
decât ţi-a ucis mama.
Tella tresări.
— Bun, spuse Jacks. Mă bucur că pari speriată.
— De asta trebuie să-l omor.
— Nu poţi, zise Jacks hotărât.
— Şi cum rămâne cu iubirea?
Ochii lui Jacks îngheţară din cauza enervării, iar Tella jură
că pe scări se făcu un pic mai frig.
— Cine ţi-a spus asta?
— Aşadar, e adevărat? întrebă Tella. Iubirea poate să facă
dintr-un nemuritor om şi să îl menţină aşa suficient de mult
încât să fie ucis?
— Este adevărat, dar nu se va întâmpla. Jacks începu din
nou să urce scările.
— Atunci spune-mi o altă cale! strigă Tella când îl urmă.
Poate că îi spusese că nu intenţiona să plece fără ca el să îi
răspundă, dar bănuia că nu ar fi fost o ameninţare prea mare.
Probabil că şi a-l urma era o idee groaznică. Urcând treptele,
se gândi din nou la cuvintele Stăpânei Norocului: „Dacă Jacks
nu te ucide pentru că este tentat să te iubească, atunci te asigur
că obsesia lui pentru tine te va distruge.”
Însă, acum, Jacks îi întorsese spatele. Nu părea deloc
obsedat de ea. Şi tot i se părea că era cel mai indicat să o ajute
să-şi dea seama cum să învingă Steaua Căzută. Ştia că era
primejdios, dar, în noaptea asta, după ce ar fi obţinut de la el
ce-şi dorea, nu şi-ar mai fi permis să-l vadă.
Când îl urmă înăuntru, biroul său mirosea vag a mere şi a
sânge. Pielea o mai furnică o dată când îşi aduse aminte de
sărutul lor interzis în clipa în care zări covorul pârlit din faţa
canapelei uzate din piele. Se uită repede în altă parte,
concentrându-se asupra mesei de scris pe care se afla o hartă a
oraşului, ţintuită într-un colţ de un pachet fals de Cărţi ale
Destinului.
Pachetul era uşor decolorat şi uzat pe la colţuri. Nu semăna
deloc cu pachetul magic al mamei sale, dar era un alt obiect
care-i aducea aminte de Paloma şi de câte sacrificase ea –
inclusiv propria-i viaţă – ca să încerce să le împiedice pe Sorţi
să mai ajungă la domnie.
Jacks se lăsă pe scaunul din spatele mesei, părând enervat
că ea îl urmase înăuntru.
— Steaua Căzută a omorât-o pe mama, spuse Tella. Am
urmărit cum a ucis-o. Nu mă aştept să-ţi pese de asta, dar ştiu
că noaptea trecută mi-ai simţit durerea. Te-am văzut vărsând
lacrimi de sânge.
— Oricine are un pachet de Cărţi ale Destinului m-a văzut
vărsând lacrimi de sânge. Nu transforma totul într-o tragedie şi
să nu crezi că asta înseamnă că-mi pasă. Jacks îşi luă pachetul
şi începu să amestece cărţile cu degete elegante.
— Şi să nu crezi că înseamnă că sunt de partea ta.
Vocea lui era atât de severă, încât ea aproape nu-şi dădu
seama că era felul lui de a spune că avea să o ajute.
— În Biblioteca Nemuritoare este o carte, Ruscica,
continuă Jacks. Din ea poţi să afli întregul trecut al unui om
sau al unei Sorţi. Dacă Gavriel are o slăbiciune fatală de care
nu ştie nimeni, cartea asta ar putea să o dezvăluie. Însă nu este
o idee bună să foloseşti Ruscica. Ţi-ar trebui sângele lui
Gavriel ca să-i accesezi trecutul, şi s-ar putea să mori dacă
încerci să faci rost de el. Dacă eşti hotărâtă să-l ucizi, cea mai
bună şansă să găseşti ce-ţi trebuie este în Piaţa Dispărută.
Jacks tăie cărţile şi întoarse o jumătate de pachet. Prima
carte era a Pieţei Dispărute, care înfăţişa un curcubeu de tarabe
colorate, toate având la vânzare animale exotice, articole de
olărie şi mâncăruri din vremuri trecute.
Poate că nu avem ce vrei, dar avem ce îţi trebuie.
Piaţa Dispărută era unul dintre cele opt locuri Sortite. În
Cărţile Destinului, Piaţa Dispărută era o carte favorabilă, deşi
amăgitoare. Promitea unei persoane să-i ofere ce avea nevoie,
însă cei mai mulţi oameni consimţeau că era o diferenţă între
ce le trebuia şi ce îşi doreau. Şi Tella îşi imagina că, în piaţă, a
face negoţ era aproape la fel cu a face un târg cu unul dintre
artiştii lui Legend în timpul Caravalului. Se îndoia că putea să
cumpere ce-i trebuia cu monede.
— Dacă există o altă metodă de a-l ucide, s-ar putea să-ţi
găseşti răspunsul în piaţă, zise Jacks. Acolo e o tarabă unde
două surori vând şi cumpără secrete. În schimbul secretelor
tale, îţi vor da unul dintre secretele Stelei Căzute.
Tella îl studie pe Jacks nesigură.
— L-am văzut doar de la distanţă, dar nu-mi pare genul de
Soartă care să-şi vândă secretele.
— Nu este, dar numai surorile pot să aibă vreunul dintre
secretele lui. Piaţa există dincolo de limitele timpului. Dacă le
vizitezi, ai să afli că au metode unice de a aduna informaţii.
— Unde pot să găsesc piaţa?
— Cândva, mai multe dintre ruinele din oraş erau locuri
Sortite, dar ca să ai acces la magia lor, trebuie să le invoci.
Jacks îi arătă nişte ruine din partea de vest a Districtului
Templului. Caută o clepsidră gravată în piatră şi dă-i un strop
din sângele tău ca să invoci piaţa. Dar să ai grijă – există
mereu un preţ ca să intri într-un loc Sortit căruia i s-a cerut să
se arate. Piaţa solicită o dijmă de timp de la oricine păşeşte
înăuntru. Pentru fiecare oră petrecută în piaţă, în lumea noastră
va trece o zi.
— Mulţumesc pentru avertisment!
Tella nu ştiuse lucrul acesta şi fu mai mult decât surprinsă
că Jacks i-l spusese, de vreme ce principala sursă de distracţie
a unei Sorţi era să se joace cu oamenii. De fapt, tot ce-i zisese
o surprindea. Venise aici dorindu-şi să se răzvrătească faţă de
Legend şi, în acelaşi timp, sperând să găsească răspunsuri.
Chiar nu se aşteptase să primească vreunul, dar primise. Acum
ştia care era slăbiciunea nemuritoare a lui Legend şi unde să
caute slăbiciunea Stelei Căzute.
— Îmi imaginez că acum vrei ceva în schimb.
Încet, Jacks îşi coborî privirea spre buzele ei.
Un aer rece i le mângâie ca un sărut.
— Ţi-am spus deja că nu de asta am venit.
— Atunci, de ce nu ai plecat?
Râsul lui o urmă pe Tella când fata ieşi pe uşă.
21.
Scarlett
Scarlett ar fi trebuit să cadă lată din cauza epuizării, nu să
danseze în strălucitorul apartament din palat.
După ce folosise Cheia Visului cu Julian ca să viziteze un
brutar pe care-l cunoştea el în nord, unde Scarlett gustase cele
mai bune prăjituri din viaţa ei, o dusese apoi să vadă un vechi
prieten de-al lui din Imperiul Sudic, unde apa avea cea mai
strălucitoare nuanţă de turcoaz pe care o văzuse vreodată şi
oamenii foloseau ţestoasele ca să trimită mesaje. Scarlett ar fi
putut să rămână acolo mai mult, dar Julian îşi dorise să o ducă
la un văr îndepărtat de-al său care locuia într-o casă cu un
acoperiş făcut pentru ca toţi cei care ajungeau acolo să
urmărească cele mai spectaculoase apusuri ale pământului.
Într-o singură după-amiază, Julian şi Cheia Visului
schimbaseră îngusta viziune a lui Scarlett asupra lumii,
lărgindu-i orizonturile mai mult decât îşi dăduse ea seama.
Tânăra încercă să-şi înfrâneze zâmbetul. Căzând pe pat, nu
ar fi trebuit să fie atât de buimăcită. Ar fi trebuit să jelească
moartea mamei sale, să-şi facă griji şi să se întrebe unde era
Tella sau să se teamă că toate Sorţile se trezeau.
Însă îi era greu să simtă frică de coşmaruri când se mai
gândea încă la visul care era Julian. Minţise în legătură cu
nevoia de somn pentru că se simţise atât de acaparată de el
încât îşi dorise să se trezească şi să se întoarcă în lumea reală.
Regretă imediat gândul.
Cheia Visului încă era caldă în buzunarul ei. Se gândi să o
folosească pentru a-l găsi şi a-l ruga să mai viziteze un loc
fermecat. Şi poate că ar fi făcut-o, dacă o servitoare nu ar fi
bătut la uşă cu un pachet din partea lui Nicolas.
Scarlett nici măcar nu trebuia să deschidă felicitarea care-l
însoţea ca să ştie că era un cadou de la el. Era o stropitoare din
cristal, suficient de mică încât să-i încapă în palmă, de parcă ar
fi fost pentru plante minuscule.
Scarlett reveni brusc la realitate. Încercase să nu se
gândească la competiţia dintre Julian şi Nicolas. Luând în
considerare tot ce se mai întâmplase în ultimele două zile, nu
mai părea nici pe departe la fel de importantă ca înainte, dar nu
putea să o ignore pur şi simplu.
Tânăra deschise biletul cu reticenţă. În trecut, când primea
scrisori de la Nicolas, le recitea până când hârtia se subţia. Însă
îşi dorea ca aceasta să nu fi sosit niciodată.
Dacă Julian ar fi scris cuvintele, Scarlett era sigură că inima
i-ar fi bătut nebuneşte sau că ar fi durut-o obrajii din cauza
zâmbetului prea larg. Ar fi simţit ceva. Însă nici măcar rochia
nu reuşi să-i dea un răspuns.
Închizând ochii, Scarlett îşi lăsă capul pe perne.
Înainte, Nicolas i se părea cel mai potrivit pretendent. Şi
poate că era o opţiune mai sigură decât Julian. Nicolas era
atrăgător şi grijuliu, aşa cum îi păruse în scrisorile anterioare,
dar Scarlett nu simţea nimic pentru el. Nu, nu era adevărat. Se
simţea uşurată că nu erau căsătoriţi.
Poate că Nicolas ar fi fost alegerea mai înţeleaptă, dar
Scarlett voia să-l aleagă pe Julian. Între Nicolas şi Julian nu
era nicio competiţie; Julian îi cucerise inima lui Scarlett cu
mult timp în urmă.
Se duse la birou ca să-i scrie lui Nicolas o ultimă scrisoare.
Scarlett încercă, dar nu mai reuşi să scrie niciun cuvânt.
După toate şansele lor ratate, i se părea teribil să-l informeze
pe Nicolas printr-o scrisoare că luase deja o hotărâre. Ei nu i-ar
fi plăcut să fie respinsă astfel.
Mototolind biletul şi aruncându-l la gunoi, Scarlett se mai
uită o dată la scrisoarea lui. Nu putea să-i ofere mâna, dar
putea să-i acorde această ultimă întâlnire. Îi datora măcar atât.
22.
Donatella
Valenda era un oraş care fusese făcut pentru noapte. Când
Tella luă o trăsură plutitoare înapoi spre palat, lumea de sub ea
scânteia. Bisericile şi sanctuarele din Districtul Templului
luceau ca nişte fragmente de lună care îşi pierduseră calea, în
vreme ce luminile mai slabe din Cartierul Mirodeniilor
mocneau ca tăciunii unui foc ce refuza să se stingă. Apoi, erau
casele adormite dintre districte, luminate de felinarele stradale
ce le ofereau oamenilor care dormeau în paturile lor iluzia
siguranţei.
Nimeni nu ştia cât de fragilă era apărarea lor, iar Tella se
întreba dacă şi mai multe Sorţi se trezeau acum. Probabil ar fi
trebuit să-l întrebe pe Jacks înainte să plece, dar Prinţul
Inimilor păruse să vrea ceva mai mult în schimbul
informaţiilor.
Când ajunse la cabana pentru trăsuri a palatului, trăsura
Tellei se opri lent. Neuitând de tivul sfâşiat al rochiei, coborî
cu grijă.
Aerul parcă era zaharisit, lumea licărea, iar stelele păreau
suficient de aproape încât să le fure şi să le bage în buzunar,
făcând-o pe Tella să se simtă de parcă ar fi fost într-unul dintre
visele lui Legend sau în timpul Caravalului. Cu toate că
soarele apusese, servitorii tot umblau de colo-colo pe lângă
palat, pregătindu-se pentru Labirintul de la Miezul Nopţii, de a
doua zi. Praful nopţii care făcea tot ce atingea să scânteieze
sub lumina stelelor din apropiere, umplea găleţile pe care
servitorii le cărau ca să poată curăţa totul de la gardurile vii şi
fântânile care încadrau aleile, până la iepuraşii care ţopăiau
prin grădini.
Cei mai mulţi nu îi acordară Tellei prea multă atenţie, dar
fata jură că, înainte să se întoarcă unii spre alţii şi să şoptească
despre ea, câţiva o priviră cu ochi întredeschişi.
Ştia că era o idee proastă să se oprească şi să asculte –
bârfitorii rareori făceau complimente. Şi totuşi, Tella urmări
spre Grădina de Piatră două servitoare care sporovăiau. Se
ghemui în spatele unei statui feminine de la marginea grădinii
– fusta bufantă fu ascunzătoarea perfectă pentru Tella când
servitoarele se apucară să cureţe celelalte statui cu praful
strălucitor al nopţii.
— Ai văzut-o?
Vocea primei fete era delicată şi veselă, ca a unei păsări.
Tella o mai auzise, chiar în prima ei noapte la palat, când
venise în Valenda pentru ultimul Caraval, iar Dante spusese
personalului că era logodită cu Jacks. Nu fusese prea furioasă
înainte să o audă din întâmplare pe această servitoare veselă
vorbind despre logodnă sau, mai degrabă, despre Jacks şi cum
se zvonea că era un ucigaş. Nu ştiuseră că era, de fapt, Prinţul
Inimilor şi, pe atunci, nici Legend nu ştiuse.
— Credeam că este logodnica fostului moştenitor, răspunse
cea de-a doua servitoare.
Tella nu-i recunoscu vocea, dar hotărî că nu-i plăcea când
auzi cum rosti fără suflare „Credeam că Nobleţea Sa, Prinţul
Dante, nu o vrea prin preajmă.”
— O, Nobleţea Sa cu siguranţă n-o vrea prin preajmă, zise
fata veselă. Cred că micuţa şleampătă speră pur şi simplu ca
Prinţul Dante să fie noul ei logodnic, acum că fostul nu mai
face parte din familia regală. Dar toată lumea – mai puţin ea –
ştie că aşa ceva nu o să se întâmple. Probabil că prinţul o ţine
pe-aproape pentru că i-a aparţinut fostului moştenitor şi,
continuând să o păstreze, îşi afişează puterea.
„Nu este adevărat!” Tella voia să sară din spatele statuii ca
să protesteze.
Dar poate că era un strop de adevăr în cele spuse. Legend
era gelos pe Jacks. Şi, după zisele Stăpânei Norocului, când
nemuritorii erau atraşi de oameni, se lăsau conduşi doar de
obsesii, fixaţii şi dorinţa de stăpânire.
— Am auzit că în dimineaţa asta chiar a închis-o în temniţă!
zise fata veselă.
— Oare pentru ce? întrebă cea de-a doua fată cu suflarea
tăiată.
— N-am făcut-o pentru că n-o vreau prin preajmă, zise
Legend, vocea lui gravă umplând întreaga grădină de piatră.
Brusc, Tella n-ar fi putut să iasă din ascunzătoare nici dacă
ar fi încercat. Cu doar câteva clipe în urmă, lumea fusese plină
de praful nopţii şi stele, dar acum el preluase controlul.
Scârţâitul încrezător al cizmelor lui Legend răsună prin
grădină, iar Tella şi-l imagină apropiindu-se şi umbrindu-le pe
servitoarele încremenite când zise:
— O vreau aici. Dacă ar fi după mine, aş ţine-o aici pentru
totdeauna. Am cerut-o de soţie şi m-a refuzat. De asta am
închis-o. A fost un răspuns nepotrivit, dar uneori mai exagerez.
El făcu o pauză, iar ea şi-l imagină afişând un zâmbet
dezmăţat.
— Să nu uitaţi asta data viitoare când hotărâţi să răspândiţi
zvonuri; altfel, s-ar putea să vă treziţi şi voi întemniţate.
— Nu vom mai răspândi niciun zvon.
— Ne pare foarte rău, Înălţimea Ta!
Se auzi apoi sunetul unor papuci scâlciaţi, ca şi când
servitoarele s-ar fi grăbit să facă plecăciuni şi să iasă din
grădină, lăsând probabil în urma lor o dâră de praf strălucitor
al nopţii.
— Poţi să ieşi acum, Tella!
În vocea lui Legend se simţi tachinarea când îşi sprijini un
cot de statuia în spatele căreia se afla ea. Îmbrăcat în acelaşi
costum negru cu gri de mai devreme, cu o capă asortată pe
umeri, păru şi libertin, şi regal cât o privi ieşind din
ascunzătoare.
Dacă ar fi fost unul dintre visele ei când Tella şi Legend
încă se prefăceau că nu le păsa, şi-ar fi dat ochii peste cap în
faţa lui, oferindu-i un răspuns contrar sentimentelor sale. Dar
acum tânăra simţea că jocul acela se încheiase. Şi totuşi, nu
putea să fie întru totul vulnerabilă şi să-i spună cât de mult o
răscoliseră cuvintele lui. El minţise, făcând să pară că era un
prinţişor cu toane doar ca să nu-i distrugă ei reputaţia.
— Cred că le-ai speriat de moarte pe servitoare, spuse Tella.
Dar ştii că tot vor repeta ce le-ai zis.
— Nu-mi pasă ce vorbeşte lumea, câtă vreme vorbeşte
despre mine.
Tonul său era al unei persoane superficiale de viţă nobilă,
însă privirea lui era profundă şi mistuitoare. O ţintui cu
privirea de parcă n-ar fi avut nicio intenţie să se uite vreodată
în altă parte – ca şi când poate ar fi rostit adevărul zicând că
voia să o ţină acolo pentru totdeauna.
Gâtul ei se înroşi din cauza căldurii ce i se răspândea în
jurul claviculei.
Se gândi din nou la avertismentul Stăpânei Norocului –
nemuritorii se lăsau conduşi de obsesii, fixaţii şi dorinţa de
stăpânire. Dar poate Legend simţea mai mult…
Avea să se audă că fusese respins de fosta logodnică
insipidă a lui Jacks. Numai zvonurile l-ar fi făcut pe Legend să
pară slab – era un mod groaznic de a-şi începe domnia, dar
nici măcar nu ezitase să o apere.
Asta o făcea să-şi dorească să-i ofere ceva în schimb.
— Cred că ştiu cum să aflu dacă Steaua Căzută are o altă
slăbiciune.
Lui Legend ochii îi licăriră ca şi când tocmai ar fi câştigat
nişte puncte la jocul pe care ea credea că nu-l mai jucau. Dar,
pentru prima dată, avea să i le ofere cu bucurie.
— Putem să-i cumpărăm unul dintre secrete din Piaţa
Dispărută şi mă gândeam că ai putea să mă însoţeşti până
acolo.
Brusc atent, ridică din sprâncenele-i de un castaniu închis.
— Cum de ai aflat unde e piaţa?
— De la mine. Vocea blândă a lui Jacks o făcu să simtă un
fior pe şira spinării.
Tella se întoarse.
Jacks stătea chiar în faţa ei, arătând exact ca Prinţul
Inimilor pentru care făcuse o obsesie în copilărie. Tenul palid
strălucea, iar părul blond şi splendid îi atârna peste
nepământenii ochi albaştri uşor înroşiţi, însă zâmbetul îi era
intens, tăios şi elegant, ca o lamă dornică să fie folosită.
— Cum de ai ajuns tu aici?
Vocea lui Legend era letală, dar când Tella îl privi iar, el o
fixa cu privirea. Ochii lui se umplură cu ceva asemănător
durerii înainte să se transforme într-un soi de acuzaţie.
— O întrebare mai potrivită este cum a ajuns el aici? Jacks
miji ochii la Tella.
— Eu… începu Tella, dar se opri ca să se uite din nou la
cerul plin de stele aflat imposibil de aproape – poate că nu era,
de fapt, în această parte a palatului? Poate nu se oprise ca să
asculte două servitoare şi poate că Lenged nu-i luase apărarea
în faţa lor.
Probabil că Jacks întreba ce căuta Legend aici pentru că
Jacks îl cunoştea tot drept Dante şi se presupunea că Dante nu
avea puteri magice, precum aceea de a intra în visele cuiva.
Tella se uită în jos la tivul rupt al rochiei de un albastru
precum gheaţa şi îi impuse să se ţeasă, lucru de care ar fi fost
în stare doar într-un vis. Pentru o clipă, nu se întâmplă nimic.
Apoi, aproape imediat ce gândi că nu era într-un vis, rochia
începu să se ţeasă. Ruptura dispăru şi o nouă sfâşietură îi luă
locul în inima Tellei.
Situaţia nu era adevărată. Legend nu riscase nimic apărândo în faţa servitoarelor pentru că ei erau într-un vis.
Până în acel moment, iubise visele cu Legend – i se păreau
speciale deoarece le trăiau împreună, însă acesta îi părea o
dezamăgire.
Îşi întoarse privirea de la ochii furtunoşi ai lui Legend la
zâmbetul tăios al Jacks, simţindu-se de parcă ar fi stat în
mijlocul unui joc de strategie al nemuritorilor. Nu-i plăcuse
cum o păcălise Jacks ca să intre în visele ei, dar era aproape
mai rău că Legend o păcălise încă o dată să creadă că o iluzie
era reală.
— Sunteţi groaznici amândoi!
Tella îşi impuse să se trezească şi deschise ochii tocmai
când trăsura plutitoare se opri.
Probabil adormise cât traversase oraşul, imaginile nocturne
ale Valendei transformându-se în vise fără ca ea să-şi dea
seama măcar.
Coborî din trăsură ca să-i găsească pe servitori agitându-se
pe lângă palat şi vopsind totul cu praful nopţii, dar acesta nu
mai strălucea atât de intens, stelele nu mai păreau suficient de
aproape încât să le atingă şi niciunul dintre slujitori nu-i aruncă
nicio privire şi nici nu şopti pe la spatele ei.
Tella auzi vocea unei servitoare abia a doua zi dimineaţă, în
camera ei provizorie de la palat.
— Domnişoară Donatella! se auzi numele ei după bătaia
zgomotoasă în uşă care o trezise.
Tella îşi puse halatul şi făcu un efort să coboare din patul cu
baldachin şi să traverseze covoarele groase. Lumina
îndrăzneaţă a soarelui îi încălzi uşa când deschise uşile
principale. Două servitoare de la palat stăteau de-o parte şi de
alta a uşii – aceleaşi pe care le visase în noaptea aceea.
Fiecare ţinea capătul unei cutii negre şi strălucitoare
aproape la fel de lungi cât era Tella de înaltă.
— Avem un cadou din partea Înălţimii Sale, Prinţul Dante,
zise servitoarea cea veselă când ambele fete lăsară cutia pe cea
mai apropiată canapea.
— În plus, a vrut să se asigure că primeşti şi asta. Zâmbind
indiscret, cealaltă servitoare îi înmână Tellei un plic negru şi
neted.
Însă Tella nu intenţiona să deschidă un bilet din partea lui
Legend de faţă cu cineva, mai ales nu în faţa unor persoane
despre care îşi imagina că aveau să răspândească cele scrise.
— Puteţi să plecaţi, zise Tella.
De îndată ce ele plecară, rupse sigiliul plicului în care se
afla o bucată simplă şi pătrată de hârtie, plină de cuvinte scrise
îngrijit şi, pentru prima dată în cazul lui Legend, lizibile.
Ea reciti scrisoarea…
— Donatella! Vocea lui Scarlett se auzi odată cu o bătaie în
uşă, întrerupând gândurile Tellei înainte să devină interesante.
— Nu sunt aici momentan! strigă ea.
— Atunci nu te deranjează dacă intru.
Mânerul se răsuci – deşi Tella ar fi jurat că îl blocase – şi
Scarlett intră. Rochia de dantelă, de un roşu şocant de intens,
contrasta cu zâmbetul sobru.
Îndreptându-se către locul în care Tella se cuibărea pe
canapea lângă cutia de la Legend, mica trenă din rozete de
dantelă se undui în urma ei. Dar Scarlett nu se uită cu atenţie la
cutie când se aşeză pe scaunul din faţa surorii sale.
Era prima dată când erau singure de la moartea mamei lor
şi, după modul în care se uita Scarlett la Tella, era clar motivul
principal al vizitei, dar suferinţa Tellei era încă prea recentă.
Dacă ar fi vorbit acum despre mama ei, ar fi fost ca şi când ar
fi smuls o cojiţă înainte ca rana să aibă ocazia să se vindece.
— Cum te mai simţi? întrebă Scarlett.
— Sunt extrem de obosită, gemu Tella. Dar cred că s-ar
putea să-mi mai revin dacă îmi spui de ce păreai ieri atât de
apropiată de Julian.
Un roz intens coloră obrajii lui Scarlett, iar rochia ei căpătă
exact aceeaşi nuanţă.
— Ştiam eu! cârâi Tella. Te-ai îndrăgostit iar de el!
Nu că ar fi crezut cu adevărat că Scarlett trecuse vreodată
peste sentimentele ei pentru Julian.
Scarlett scutură din cap, încercând să lupte contra roşeţii.
Probabil că tot era de părere că ar fi trebuit să discute despre
mama lor, şi nu despre băieţi.
Însă Tella avea nevoie de o astfel de discuţie mai mult decât
de una despre sentimente răvăşite, şi credea că şi sora ei era de
aceeaşi părere.
— Spune-mi tot!
Scarlett oftă.
— Cred că-mi fură iar inima. Ea îi povesti despre
întoarcerea lui Julian şi cum insistase să o însoţească la
întâlnirea cu Nicolas, care părea mult mai decent decât se
aşteptase Tella. Scarlett îşi surprinse din nou sora
mărturisindu-i că-i provocase pe ambii domni la un joc. Dar
cred că am să-l anulez.
— Mă tentează să-ţi spun să nu o faci. Înainte de Caraval,
Scarlett n-ar fi apelat niciodată la un joc, iar Tella era
impresionată că o făcuse. Pare o idee strălucită, dar ştii că nam fost niciodată a admiratoare de-a lui Nicolas.
— Nu-i nimic în neregulă cu Nicolas. Pur şi simplu nu
este…
— Nu este Julian.
Zâmbetul cu care-i răspunse Scarlett îi spuse Tellei tot ce
trebuia să ştie. Poate că Julian nu era perfect, dar era perfect
pentru sora ei.
— Acum este rândul tău!
Scarlett se uită la cutia neagră şi strălucitoare de lângă
Tella.
— Este un cadou de la Legend. Vrea să ne întâlnim în seara
asta la Labirintul de la Miezul Nopţii. Tella scoase biletul
trimis de Legend şi i-l dădu lui Scarlett. Cred că e felul lui de
a-şi cere scuze fără să o spună, pentru că m-a păcălit într-un
vis.
— Hmm. Scarlett se încruntă, iar rochia ei căpătă o nuanţă
bănuitoare de mov când citi. De fapt, cred că are de gând să-ţi
ofere mai mult decât nişte scuze în seara asta, zise şi o privi pe
Tella cu ochii de un căprui solemn. Ştiai că Labirintul de la
Miezul Nopţii nu este doar începutul săptămânii dinaintea
încoronării unui nou conducător? E o veche tradiţie din
Valenda, cu origini foarte romantice. Primul Labirint de la
Miezul Nopţii a fost construit de un prinţ pentru prinţesa pe
care voia s-o ia de soţie. Poveştile spun că prinţul i-a zis că va
găsi un premiu în mijlocul labirintului. Apoi s-a furişat acolo
şi a aşteptat-o, pregătindu-se să îi ceară mâna când l-a găsit.
— Deci tu crezi că Legend are de gând să mă ceară în
căsătorie? rosti Tella întrebarea ca pe o glumă.
Legend nici măcar nu-şi ceruse scuze că o lăsase în seara
aceea în faţa Templului Stelelor. Era imposibil să plănuiască o
cerere în căsătorie.
Dar Scarlett părea extrem de serioasă.
— Nu cred că este o idee cu totul deplasată. Deşi în poveste
prinţul nu i-a mai cerut mâna prinţesei. După ce a intrat în
labirint, nu a mai fost văzută niciodată. Se spune că, în fiecare
Labirint de la Miezul Nopţii, fantoma prinţului apare şi îşi
caută prinţesa pierdută.
— Sună mai mult a tragedie decât a poveste de iubire, zise
Tella.
— Dar pare şi ceva caracteristic lui Legend. Cred că îi plac
poveştile tragice.
Scarlett o ţintui pe Tella cu o privire ca un soi de
avertisment înainte să se uite din nou la cutia lungă şi neagră
de lângă sora ei, ca şi când conţinutul i-ar fi confirmat
bănuielile.
— Probabil că e doar o rochie, de vreme ce ştie că ne-am
pierdut aproape totul când apartamentul nostru a fost distrus.
Tella scoase capacul, dar să spună că înăuntru era o simplă
rochie ar fi fost ca şi când ar fi afirmat că şi Caravalul era un
simplu joc, când era mult mai mult decât atât.
Aroma dulce şi fermecătoare care umplu camera o făcu să
se gândească la fiecare vis petrecut cu Legend când scoase o
rochie care ar fi făcut orice fată să se îndrăgostească.
Rochia trimisă avea bretele din petale de flori, un corsaj din
fundiţe înconjurate de pietre preţioase mici ca firele de praf şi
o rochie voluminoasă din sute de fluturi de mătase, toţi în
diferite nuanţe de albastru care, împreună, dădeau naştere unei
culori magice nemaivăzute. Unii aveau aripi albastre
transparente, aproape la fel de străvezii ca lacrimile, alţii erau
ca albastrul cerului, câţiva prezentau urme violete, iar alţii
aveau vinişoare violacee. Fluturii nu erau vii, dar erau atât de
delicaţi şi de diafani încât, la o primă vedere, păreau adevăraţi.
Era întocmai ca rochia viselor ei, cea pe care o purtase cu
patru nopţi în urmă, când se aflaseră într-o versiune de vis a
Bisericii lui Legend. Crezuse că el nici măcar nu observase ce
purta ea, dar, în mod evident, o făcuse.
Era tentant să îndese rochia în cutie şi să nu se ducă deloc la
petrecere. Sorţile încă umblau libere; trebuia să se ducă în
Piaţa Dispărută şi să afle slăbiciunea Stelei Căzute. Era egoist
din partea ei să participe acum la o petrecere.
Dar adevărul era că se temea mai mult să-i ofere încă o dată
inima lui Legend decât să se lupte cu monştrii.
Înainte să-l cunoască pe Legend, Tella nu-şi dorise să aibă
de-a face cu iubirea. Crezuse că destinul ei era să trăiască
numai iubiri neîmpărtăşite. Apoi se îndrăgostise de el şi fusese
ca şi când ar fi băut magie – ceva de nedescris, devorator şi
fantastic de asemănător unui drog. Tella nici măcar nu voia să
se căsătorească, dar dacă exista o singură persoană care ar fi
putut să o tenteze, aceea era Legend.
— Ai de gând să te duci? întrebă Scarlett.
— Bineînţeles că mă duc, spuse Tella.
Pur şi simplu nu ştia ce ar fi făcut dacă Legend chiar ar fi
cerut-o de nevastă. Nimeni nu ştia cum să o facă să viseze, să
se mire sau să simtă la fel de mult ca Legend. Dar, pe de altă
parte, nimeni nu ştia cum să-i frângă inima ca Legend. Încă nu
îşi revenise pe deplin după ultima durere sufletească şi, dacă
totul s-ar fi repetat, se temea că n-ar fi putut să treacă niciodată
peste asta.
23.
Scarlett
Fiecare pas făcut de Scarlett părea o mişcare în direcţia
greşită.
Ca să evite haosul provocat de Labirintul lui Legend de la
Miezul Nopţii care pusese stăpânire peste toate terenurile
periferice ale palatului, Scarlett îl rugase pe Nicolas să se
întâlnească în altă parte. El îi răspunsese trimiţându-i o hartă
desenată de mână, cu indicii. Ea îşi imagină că tânărul încerca
să fie romantic şi, dacă harta ar fi fost de la Julian, şi-ar fi atins
scopul. Dar în loc să simtă romantismul, lui Scarlett i se părea
că făcea o greşeală.
Ar fi trebuit să-i spună Tellei că se ducea să-l vadă pe
Nicolas. Îi zisese surorii sale că anula jocul, dar nu-i
mărturisise că intenţiona să-l anunţe personal pe Nicolas. În
sinea ei, Scarlett ştia că a părăsi siguranţa terenurilor palatului
era o alegere îndoielnică.
După incidentele cu Otrăvitorul din ziua precedentă, nu mai
auzise de nicio Soartă care să fi provocat dezastre ca să se
amuze. Dar mergând pe străzile din Valenda, Scarlett văzu mai
multe Sorţi în forma avertismentelor şi a afişelor lipite de
străjerii lui Legend.
Paginile pâlpâitoare erau peste tot prin oraş. Unele îi
avertizau pe oameni să nu accepte băuturi de la străini. Pe
altele, cuvântul „Căutat” era scris deasupra schiţelor care
înfăţişau Steaua Căzută potrivit descrierii Tellei. Însă acestea
nu spuneau clar că, de fapt, Sorţile erau cele căutate.
Petrecăreţii de pe stradă treceau pur şi simplu pe lângă ele.
Scarlett voia să-i scuture pe toţi care treceau şi să-i facă să
citească anunţurile. Ştia că Sorţile se hrăneau cu frica, dar
toată lumea părea mult prea vulnerabilă.
Scarlett mai băgă o dată mâna în buzunar ca să se asigure
că mai avea Cheia Visului. Măcar era protejată – dacă voia să
scape, nu trebuia decât să bage cheia în cea mai apropiată
încuietoare. Şi totuşi, nu putea să scape de nelinişte.
Până şi rochia ei părea nesigură.
Urmărind traseul de pe hartă până la docurile de la
marginea oraşului, rochia lui Scarlett căpătă o nuanţă prudentă
de maro, perfectă pentru a nu fi băgată de seamă. După alţi
câţiva paşi pe lemnul şubred, simţi mirosul cunoscut de sare,
peşte şi scânduri mereu ude.
Trisda, mica insulă pe care îşi petrecuse cea mai mare parte
din viaţă, mirosise dintotdeauna aşa. În loc să o facă să-i fie
dor de casă, mirosul o făcea să vrea să fugă, aşa cum şi Trisda
îi provocase acelaşi sentiment. Dar Scarlett hotărâse că, după
Caraval, nu avea să se mai lase condusă de frica ei.
Numără docurile urmărind pe hartă ce desenase Nicolas
până ce ajunse la un ponton lung, acoperit cu un covor negru
cu auriu care conducea spre ce părea a fi un palat plutitor. Pe
carenă erau sculptate imagini detaliate cu sirene şi tritoni care
ţineau tridente şi scoici. Catargele erau şi ele decorate cu
uriaşii cu coroane de stele, ţinând somptuoase pânze purpurii.
Podoabele erau aproape ofensatoare. Vasul aparţinea unei
persoane care avea o părere foarte bună despre sine. Nu asta
era impresia pe care i-o făcuse Nicolas. El părea mai cu
picioarele pe pământ, dar toţi purtau câte o mască.
Scarlett se opri când păşi pe doc. Înainte nu o agitase
gândul de a-l întâlni, dar acum frica o avertiza să se întoarcă.
Nu-i datora nimic lui Nicolas.
Celor mai mulţi oameni nu le era uşor să accepte
respingerea. Şi faptul de a-l respinge pe Nicolas pe vasul lui,
de pe care putea cu uşurinţă să o arunce peste bord – sau să
plece în larg, cu ea la bord – i se părea deosebit de nesăbuit.
Se întoarse. Scarlett voia să fie curajoasă, dar nu şi
nesăbuită.
— Scarlett? Tu eşti Scarlett Dragna?
Vocea nu era a lui Nicolas.
„Fugi! Ascunde-te! Ţipă!” Sentimentele ei căpătară o
nuanţă intensă de roşu, iar ea începu să fugă, dar era deja prea
târziu pentru că se trezi cu o pungă neagră peste cap.
— Dă-mi drumul! Scarlett încercă să rupă punga cât ţipă,
dar mâinile îi fură trase la spate şi legate cu brutalitate.
— Aveţi grijă cu ea! ordonă o nouă voce. Nu vrea ca fiica
lui să fie vătămată.
24.
Donatella
Înainte să ajungă la Labirintul lui Legend de la Miezul
Nopţii, Tella nu ştia ce miros avea anticiparea. Mirosul de
cuişoare roşii şi frunze în creştere pătrundea peste tot.
Se aşteptase la garduri vii simple, dar ar fi trebuit să ştie că
era imposibil să asocieze ideea de simplitate cu faptele lui
Legend. Fiecare zid viu era format din diferite flori rare: crini
din foc de stele de un portocaliu arzător, ciulini mov
crepusculari, părăluţe căţărătoare de un galben intens, viorele
sălbatice ivorii şi campanule de un roşu pârjolitor. Toate
creşteau şi se întindeau de fiecare dată când cineva intra în
labirint.
Când participase la primul ei Caraval, Tella aflase că
emoţiile se numărau printre lucrurile care hrăneau magia,
făcând-o să se întrebe dacă Legend devenea mai puternic odată
cu numărul mai mare de oameni care se bucurau de petrecerea
lui şi dacă, prin urmare, vraja şi iluzia petrecerii sporeau la
rândul lor.
Nu că Tella îl văzuse pe Legend, dar auzise câteva şoapte
despre cât de spectaculos arăta Nobleţea Sa în seara aceasta.
Aparent, porecla nu fusese doar o parte din visul ei, dar Tella
tot simţea nevoia imperioasă de a se răsti la oricine o rostea.
Emoţiile provocate de ce ar fi putut să o întrebe Legend şi
modul în care ar fi răspuns trecură la atac, învăluind-o când se
avântă şi mai departe în labirint. Licuricii apăruseră, făcându-i
pe toţi pe lângă care trecea să pară oarecum fermecaţi când le
auzi râsetele şi flirturile.
Contrar numelui, Labirintul de la Miezul Nopţii nu începea
la miezul nopţii, ci pe la apusul soarelui, când orizontul era o
bătălie de culori, ca şi când norii ar fi încercat să scape de pe
cer. Probabil încercau să ajungă la labirint, care era plin de şi
mai multe culori.
Pe Tella nu ar fi surprins-o dacă o parte din scenariu ar fi
fost mâna lui Legend. Cu atât de multe emoţii care pluteau
prin labirint, magia lui ar fi trebuit să devină mai puternică.
Poate că acesta era un alt motiv pentru care el îşi dorise să
creeze labirintul – îi trebuia ca să-şi alimenteze puterile înainte
ca toate Sorţile să se trezească.
— O, uite! exclamă un petrecăreţ din apropiere. Uşa aceea
tocmai s-a deschis în mijlocul gardului viu. Hai să vedem dacă
ne duce în centrul labirintului!
Tella auzi foşnetul unor fuste şi pe cineva şoptind „Domnii
mai întâi.”
Cei care chicoteau în faţa ei se făcură nevăzuţi, dispărând
printr-o uşă plină de flori albastre de gura-leului odată cu
aceasta. Mai rămăseseră doar roiul de licurici care zăboveau şi
liniştea. Tella auzea doar fluturatul aripilor, blând precum
cântecele de leagăn şi delicat ca fluturii.
Când se uită în jos şi-şi văzu rochia prinzând viaţă cu
bătăile a sute de aripi, pielea i se strânse cu acea senzaţie pe
care, de obicei, i-o dădea stomacul. Tella râse şi fluturii
zburară de pe rochia care, în urmă cu doar câteva clipe, fusese
lipsită de viaţă.
Legend era acolo.
Trebuia să fie în apropiere. El era cel care făcea ca rochia ei
să prindă viaţă şi labirintul să se transforme în faţa ochilor săi.
Locul fremăta mai rapid ca înainte, înălţându-se şi devenind
mai dens şi mai puternic. În partea de sus apărură nişte
crenelări frunzoase, făcând ca totul să semene cu un castel
fermecat.
Ea alergă după fluturii care i se desprindeau de pe rochie
până când găsi o arcadă strălucitoare din bujori din diamante
albe orbitoare.
De îndată ce trecu pe sub arcadă, florile se mişcară în urma
ei, despărţind-o de restul de petrecăreţi şi lăsând-o singură cu
Legend.
Îi luă câteva secunde doar să-l admire.
Când Legend se sprijini de un zid de frunze din cealaltă
parte a îngrăditurii, lumina arămie care îl înconjura îi făcu
pielea să strălucească şi ochii să pară un pic mai vii. Era
îmbrăcat în tonuri de negru cărbune, cu excepţia pantalonilor
de un roşu intens, băgaţi în cizmele înalte şi lustruite. Haina
era mai lungă ca de obicei, aproape până la pământ, cu un
guler regal înalt, ţesut cu fir arămiu ca lumina care îl
înconjura, ca şi când razele soarelui care apunea ar fi zăbovit
doar ca să se agaţe de el.
— Ce-ţi mai place să te dai în spectacol! îl tachină ea.
El îi zâmbi devastator.
— Numai când încerc să impresionez o fată.
Nu se grăbi să se uite la ea, privirea scânteindu-i uşor când
zăbovi asupra fundiţelor delicate care alcătuiau corsetul înainte
să-i întâlnească, în cele din urmă, ochii.
— Eşti frumoasă! Se îndepărtă de zid şi veni mai aproape,
dar, pentru prima dată, în loc să audă zgomotul încrezător al
cizmelor sale, Tella nu auzi decât cuvintele din biletul primit:
„Am vorbit serios când am zis că te vreau.”
Când Legend se opri chiar în faţa ei, suficient de aproape să
o atingă, mai mulţi fluturi îşi luară zborul de pe rochia ei. În
lume nu se mai simţea mirosul anticipării, ci al lui – ca de
magie şi bătăi de inimă.
„Te rog să nu-mi frângi din nou inima!” gândi ea. Deşi nu-i
ceruse mâna, părea că intenţiona să îi ceară ceva. Colţul lor
izolat din labirint devenea din ce în ce mai strălucitor, plin de
stele nou apărute care luceau şi dansau, dar Legend o ţintuia cu
privirea concentrată, intensă şi la fel de intimă ca orice
atingere.
Ea începu să respire superficial.
Un colţ al gurii lui Legend zvâcni.
— Deja te-am speriat?
— Încerci să mă sperii?
— Credeam că ţi-am spus – încerc doar să te păstrez, zise el
şi-i atinse uşor buzele într-un sărut.
Labirintul, petrecerea şi lumea se făcură nevăzute, iar ea îi
simţi buzele moi doar pentru o clipă.
Totul se petrecu atât de repede încât Tella ar fi putut să
creadă că-şi imaginase, dacă nu ar fi văzut scânteia din
privirea care o tachina.
— Am venit să primesc un premiu, nu să te joci cu mine.
Tella întinse mâna ca şi când ar fi trebuit să-i dea ceva.
Legend râse profund şi răsunător.
— Întotdeauna am să vreau să mă joc cu tine, dar în seara
asta nu mă joc. Te vreau, Donatella Dragna. N-am mai simţit
asta pentru nimeni altcineva şi nici nu i-am cerut-o cuiva
vreodată. Îi vorbi atât de încet încât o făcu să-şi strângă
degetele în papuci, iar fluturii zburară de pe rochia ei.
Scarlett avea dreptate. Voia să o ceară de soţie.
Ochii îi străluciră şi mai intens, iar zâmbetul deveni tentant.
— Vreau să te păstrez, Tella. Vreau să te fac nemuritoare.
Tella încremeni. „Nemuritoare.” îi cerea să devină
nemuritoare, nu să-i fie soţie.
— Ţi-aş spune că poţi să te gândeşti cât timp ai nevoie, dar
acum că Sorţile sunt treze, nu vreau să mai aştept. Nu vreau să
risc să te pierd. Legend îi cuprinse talia, părând că voia să o
sărute din nou, dar de data asta n-ar mai fi fost un sărut rapid şi
uşor. Când degetele lui îi atinseră pieptul, îi simţi mâinile
încălzindu-se din ce în ce mai mult.
Dacă s-ar fi aplecat spre Legend, ar fi sărutat-o până ar fi
mistuit-o, până când n-ar mai fi putut să respire fără el şi ar fi
acceptat orice i-ar fi propus.
Tella îi permise să o ţină, dar nu se aplecă spre el. Nu fusese
pe deplin pregătită ca el să o ceară în căsătorie şi cu siguranţă
nu era pregătită pentru asta.
— Nu sunt sigură că ştiu ce-mi ceri. Îmi propui să devin
unul dintre artiştii tăi?
— Nu, zise mângâindu-i talia în sus şi-n jos. Ai fi diferită.
Artiştii mei nu sunt nemuritori; pur şi simplu nu îmbătrânesc.
Magia mea îi împiedică să o facă, dar pot să-i readuc la viaţă
numai în timpul Caravalului când puterea mea e maximă. În
afara Caravalului, nu pot să-i ajut cu nimic. Dar, ca
nemuritoare, dacă ai muri, ai reînvia mereu. Nimeni nu ar
putea să te ucidă. Nu ai îmbătrâni niciodată şi n-ai fi slabă sau
fragilă, ci tânără, puternică şi vie pentru totdeauna.
Luminile din jurul lor scânteiară ca pietrele preţioase,
rotindu-se, învolburându-se şi promiţându-i că o veşnicie cu
Legend ar fi fost la fel de plină de magie. Ar fi fost ca şi când
ar fi trăit într-unul dintre visele lui. Dar, dintr-un oarecare
motiv, Tella nu se putea convinge să accepte.
Legend strâmbă din buze şi o ţinu şi mai strâns de mijloc.
— Credeam că ai să fii mai încântată. Aşa putem să fim
împreună.
El tot părea că ar fi vrut să o sărute, dar, în loc să se aplece,
se jucă cu fundiţele de pe corsetul ei, desfăcându-le cu grijă ca
să-i poată mângâia spatele gol.
Fata închise ochii. Numai vârfurile degetelor lui îi atingeau
pielea, dar Tella le simţea peste tot. Îi spusese că în seara aceea
nu se juca cu ea, dar sigur o făcea – deşi se întreba dacă
Legend îşi dădea măcar seama de asta.
Oamenii nu prea contau pentru Legend. Erau piese de joc în
lumea lui. Până şi pe vrăjitoarea care îl crease o transformase
într-un pion de sacrificiu ca să fie mai puternic. Şi totuşi, în
ciuda tuturor lucrurilor, Tella îşi dorea să creadă că el nu o
percepea aşa. Decât să se apere, ea voia să persevereze. Îşi
dorea să creadă că nu avea să-i mai frângă inima, că nu o
manipula, că ea era singura lui excepţie. Dar poate că Legend
nu ştia cum să facă excepţii; poate că îi înşela pe toţi.
El spunea că nu mai avusese niciodată astfel de sentimente
şi nu se oferise să acorde cuiva nemurirea, dar nu se deranjase
să menţioneze singura slăbiciune despre care ea aflase cu o
seară în urmă.
„Nemuritorii nu pot să iubească. Pentru noi, iubirea este
otravă. Iubirea şi nemurirea nu pot să coexiste. În foarte rare
ocazii, întâlnim oameni care ne tentează să iubim… Dacă un
nemuritor simte iubirea adevărată chiar şi pentru un minut, în
acel minut devine om. Dacă sentimentul durează prea mult,
caracterul muritor devine permanent.”
Brusc, totul deveni clar. Tella înţelese de ce Legend îi
apărea în vise, dar păstra distanţa, refuzând să o atingă până în
seara asta, chiar înainte de a se oferi să o schimbe. Cu o noapte
în urmă, crezuse că Legend nutrea sentimente adevărate – că
putea să o iubească, dar lucrurile erau taman pe dos. Legend
nu se schimba – spera să o schimbe pe ea.
Şi nu credea că o făcea pentru ca ea să nu moară. Legend
voia să o transforme într-o nemuritoare pentru ca el să nu
moară.
Nu o iubea. Se temea să se îndrăgostească de ea pentru că
iubirea era singura lui slăbiciune. Dacă Legend ar fi iubit-o, şiar fi pierdut nemurirea şi ar fi devenit om. Însă n-ar fi trebuit
să-şi facă griji dacă ea ar fi fost nemuritoare, pentru că
nemuritorii nu puteau să se iubească.
Nemuritorii aveau obsesii, fixaţii şi simţeau dorinţa şi
nevoia de a stăpâni, iar Legend trăia clar acele lucruri. Tella
simţi asta cu fiecare apăsare a degetelor lui, când el continuă
să se joace cu fundiţele de pe corset şi să-i atingă uşor şi
fierbinte pielea.
Ea tresări, deschizând ochii când se eliberă din braţele lui.
Legend strălucea mai intens, lumina arămie care-l înconjura
făcând totul să lucească. De obicei, arăta ca un om, dar, pentru
o clipă, arătă dureros ca un nemuritor când strâmbă din buzele
perfecte.
— Ce s-a întâmplat?
— Seara trecută am aflat care este slăbiciunea ta.
Lui îi înţepeniră umerii.
— Ce ţi s-a spus?
— Că dacă întâlneşti vreun om care te face să simţi iubire,
devii muritor şi dacă sentimentul durează prea mult,
schimbarea devine permanentă. Ceea ce mă face să cred că nu
vrei să mă schimbi ca să nu mor; vrei să mă schimbi doar ca să
trăieşti tu.
— Nu. Răspunsul lui fu ferm şi prompt. Nu de asta vreau să
te schimb. Vreau să fii nemuritoare ca să nu mori.
— Dar nu vreau nemurirea, Legend. Vreau iubirea ta.
El făcu un pas înapoi. Ea nici măcar nu credea că era
conştient de mişcările lui.
— Nu pot să ţi-o ofer.
— Ba da, poţi, doar că refuzi să alegi iubirea în locul
nemuririi.
Lumina din ochii lui se stinse, iar lumea deveni un pic mai
întunecată.
— Chiar dacă ar fi adevărat, poţi să mă învinovăţeşti?
— Nu, zise Tella cu sinceritate. Dar nu vreau să fiu ca tine.
De asta nu pot să te las să mă faci nemuritoare.
Privirea lui o întâlni din nou pe a ei. Lumina era tot
dispărută, dar ochii îi licăreau într-un fel care-i aduse aminte
de toate lucrurile magice pe care putea să i le ofere.
— Te vei simţi diferit dacă mă laşi să te schimb.
— Dar nu vreau să mă simt diferit. Vreau să simt iubirea în
toate formele ei. Înainte mă temeam de ea, dar acum cred că
iubirea este un alt fel de magie. Face totul mai strălucitor; îi
face pe oamenii care o simt mai puternici; încalcă reguli care
nu ar trebui să existe; are o valoare infinită. Nu pot să-mi
imaginez viaţa fără ea. Şi dacă ai simţi vreun strop de iubire în
inima ta, ai înţelege.
Tella îi întâlni ochii întunecaţi.
Un licăr de durere îi traversă chipul, dar Tella nu-şi dădu
seama dacă era adevărată sau doar ca să o convingă să-i facă
pe plac.
— Ai să mori, Donatella!
— Am murit deja.
— Dar de data asta nu vei mai reveni la viaţă.
— Cei mai mulţi oameni nu o fac, dar nu e motivul pentru
care îmi oferi posibilitatea asta. Să fiu nemuritoare ar face
situaţia mai uşoară pentru tine. Nu vrei să mă iubeşti şi să-ţi
pierzi nemurirea.
Buzele i se tot depărtară şi se apropiară şi, pentru o clipă
înainte să vorbească, păru cu totul pierdut.
— Nu e vorba că nu vreau să te iubesc, Tella. Nu pot să te
iubesc.
Vocea îi era egală, goală şi extrem de sinceră. Nu părea că o
zicea pentru că era nemuritor, ci deoarece credea cu adevărat
că era incapabil să simtă aşa ceva. Dacă aşa stăteau lucrurile,
dacă într-adevăr se credea cu inima de piatră, atunci poate nu
fusese tentat să o iubească. Poate că voia doar să o aibă.
„Vreau să te păstrez.”
— Nu gândeşti în perspectivă, spuse el.
Legend se întinse după mâna ei.
Cu o săptămână în urmă, i-ar fi crescut inima de bucurie
pentru că el voia să o atingă, dar ea se forţă să mai facă un pas
înapoi. El o tenta, nu nemurirea. Nu putea să-l mai atingă dacă
făcea asta.
— Nu trebuie să mă gândesc. Uneori ştii ce trebuie să faci,
pur şi simplu. Şi eu ştiu că nu pot să-mi imaginez o eternitate
cu cineva care nu mă va iubi nicicând.
Ea dădu să plece.
— Tella, stai…
Tânăra înaintă; nici măcar nu-şi permise să privească
înapoi. Arcada pe sub care trecuse ca să-l întâlnească
dispăruse, fiind înlocuită de un zid plin de flori. Petalele
catifelate păreau reale pe pielea ei, dar ea ştia că era doar o
iluzie. Aproape imediat ce le atinse, Legend despărţi florile şi
ramurile înfrunzite ca să-i permită să treacă.
Culoarul plin de frunze din faţa ei era mai puţin luminat
decât îşi amintea. Licuricii dispăruseră, un aer rece
strecurându-se în locul lor. La ceafă simţi furnicături. Răcoarea
ar fi trebuit să-i prindă bine după o discuţie aprinsă, dar vântul
care sufla era rău mirositor şi neprielnic, un vis destrămat.
Când se strădui să audă ceva, nu mai desluşi râsetele
distante ale petrecăreţilor; paşii erau duri, grăbiţi.
Ceva era în neregulă.
— Tella… Legend o apucă de mână, apărând lângă ea.
— Te rog, lasă-mă să plec!
— Nu are legătură cu noi…
El tăcu şi o strânse mai puternic. Se crispă, iar chipul îi păli
când lumina din jurul lui se stinse.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Tella.
Mai mulţi paşi frenetici răsunară la distanţă, însoţiţi de
ţipete înăbuşite. Frunzele se desprinseră de pe zidurile
labirintului, veştejindu-se odată ce atinseră pământul.
— Pleacă de aici! îi zise Legend. Du-te în turn şi închide-te
în camera ta!
— Nu mă închid într-un turn!
— Atunci fugi! Dacă vrei să faci ceva pentru mine, fugi –
cred că Sorţile sunt aici.
Apoi o sărută apăsat, rapid şi fierbinte.
Tella se împletici când el îi dădu drumul. Labirintul din
jurul lor era doar un amestec de ramuri goale şi frunze
veştejite. Tella vedea prin ele.
— Sorţile fac asta?
— Tella, pleacă odată! urlă Legend.
Mirosul stricat din aer deveni mai puternic şi mai dulce,
mai dens şi mai morbid, ca moartea, când două siluete umbrite
apărură de cealaltă parte a gardului viu.
Tellei îi îngheţă sângele în vene.
Femeia palidă purta un petic de ochi cu pietre preţioase, iar
bărbatul avea o tăietură grozavă de-a latul gâtului, ca şi când
capul i-ar fi fost retezat şi pus înapoi la loc. Regele Ucis şi
Regina Nemuritoare.
Genunchii i se înmuiară şi gâtul i se uscă.
Tella îl apucă pe Legend de mână ca să fugă cu ea, dar un
nou gard răsări între ei, despărţind-o de el.
— Nu!
Ea bătu cu pumnii în ramurile desfrunzite, fusiforme şi cu
ghimpi ale gardului. Era mai puţin rezistent decât iluzia de mai
devreme, dar suficient încât să formeze o barieră între ei.
— Prinţe Dante, zise lent Regele Ucis. Mă întreb dacă
istoria îţi va spune Dante cel Mort sau te va da uitării după
noaptea asta.
— Tragic, murmură Regina Nemuritoare. Chipul tău ar fi
arătat minunat pe o monedă!
Înainte ca Tella să mai audă vreun cuvânt, gardul cu ghimpi
din faţa ei se mişcă şi i se lipi de piept, forţând-o să facă paşi
înapoi. O împinse din ce în ce mai departe, mânând-o la mare
distanţă de Legend şi de Sorţi.
„Ticălosul!” Legend îşi folosea magia ca să o îndepărteze,
iar ea nu avea putere să-l oprească – sau să le oprească pe
Sorţile care veniseră după el.
Voia să se întoarcă şi să se lupte cu zidul din spatele ei, să
fie iar lângă Legend, dar zidul fermecat era nemilos şi Tella
ura să recunoască faptul că nu putea să facă nimic împotriva
Sorţilor – doar să spere că el era mai puternic. Ea supravieţuise
când Regina Nemuritoare şi Slujitoarele ei încercaseră să o
ucidă. Şi Legend avea să supravieţuiască.
Trebuia să o facă.
În faţa ei, palatul strălucea ca luna pe cerul întunecat –
singurul loc de pe pământ care nu părea cuprins de iad.
Celelalte terenuri erau tot întunecate; toate luminile de la
petrecere se stinseseră, însă Tella îi auzea pe oamenii care se
grăbeau să părăsească labirintul când ramurile începură să se
rupă şi să cadă. Totuşi, se mai auzeau câteva chicote şi râsete;
probabil unii oameni credeau că totul făcea parte din joc.
Dacă ar fi fost Caravalul, Tella ar fi crezut acelaşi lucru; şiar fi imaginat că era planul lui Legend, dar îi simţise teama
când o sărutase şi o forţase apoi să plece.
Tălpile o arseră când papucii atinseră pământul, gardul viu
continuând să o împingă de la spate, zgâriind solul. Simţea
freamătul prafului şi auzea ramurile care se rupeau şi…
Pământul de sub Tella se cutremură. Ea îşi spuse să fugă în
continuare, dar nu mai auzea gardul viu. Când încetini pasul,
nu-l mai simţi la spate şi, când se întoarse, nu-l văzu.
Gardul, labirintul, fluturii de pe fusta ei şi tot ce făcuse
parte din petrecere dispăruseră. Nu mai rămăseseră decât
fuioarele de fum care se încolăceau spre înălţime.
„Nu! Nu! Nu! Tella nu ştia dacă ţipase cuvintele, dacă le
mormăise ori doar se gândise la ele. Ştia că exista un singur
motiv pentru care magia lui Legend s-ar fi oprit brusc.
Era mort.
— Nu!
De data asta, cu siguranţă urlase cuvântul. Apoi picioarele îi
cedară şi căzu în genunchi.
MIJLOCUL
25.
Donatella
Tella simţea pământul negru de sub palme şi genunchi, dar
nu ştia dacă era uscat, umed sau înţepător din cauza ierbii şi a
crenguţelor. Şi nu ştia nici cât timp rămăsese acolo, incapabilă
să se mişte. Ştia doar că trebuia să se ridice, să se mişte şi să
fugă în continuare, aşa cum o implorase Legend cu ultimele lui
cuvinte.
Un suspin uscat îi cutremură pieptul când încercă să se
ridice.
Legend nu era mort pentru totdeauna. Nu o păţise ca mama
ei, pe care nu avea să o mai revadă vreodată. Legend ar fi
reînviat; dar acum era mort.
Se uită în spate, la dezastrul care în urmă cu câteva minute
fusese labirintul, dar el nu ieşi din fum.
Haosul domnea acolo unde, acum câteva ore, fuseseră
magia şi fluturii. Auzea sunetele oamenilor care scăpau, paşii
stângaci şi respiraţiile greoaie ale celor care nu erau obişnuiţi
să alerge.
Tella se chinui să se ridice. Ştia că trebuia să fugă. Legend o
rugase să fugă cu ultimele lui cuvinte. Dar ce s-ar fi întâmplat
cu trupul lui, dacă ea ar fi plecat? Dacă Sorţile îşi dăduseră
seama că era Legend? Dacă i-ar fi luat trupul ca, odată înviat,
să-l ucidă la nesfârşit?
Tella se întoarse în fugă spre agitaţie.
— Pleacă din oraş! avertiză ea orice om întâlnit. Pleacă de
aici!
Nu ştia dacă în apropiere erau mai mult de două Sorţi, dar
dacă veniseră să-l ucidă pe moştenitorul lui Elantine, nu se
temeau să fie descoperite. Şi era foarte probabil ca, apoi, să
ocupe palatul. Spre deosebire de terenurile din afara lui, era tot
luminat şi strălucitor, neatins de violenţă. Deocamdată. Când
Sorţile ar fi preluat controlul asupra palatului şi, apoi, asupra
Imperului, fântânile ar fi fost probabil pline de sânge.
O mână rigidă o apucă de umăr.
— Ce faci?
Ea se încordă şi se pregăti de luptă, chiar dacă recunoscu
vocea joasă şi cu un accent uşor tremurat: era a lui Julian.
Pe întuneric, îi era greu să-i vadă chipul, dar groaza cu care
îşi înfipsese degetele în umărul ei îi zise destul. „Ştie deja ce sa întâmplat.”
— Trebuie să ne întoarcem în labirint ca să-i luăm trupul,
spuse ea.
— Tella. Julian îi strânse umărul. Fratele meu este mort.
— Dar va reveni la viaţă… nu?
Încercă să-i alunge mâna lui Julian sau poate doar tremura.
— E nemuritor, îşi va reveni.
— De ce nu-mi pari mai sigur de asta?
— Pentru că acum încerc să-ţi salvez viaţa. M-a obligat să
jur că dacă i se întâmplă aşa ceva, trebuie să am grijă să fii în
siguranţă.
Julian îşi luă mâna de pe umărul Tellei, o apucă de braţ şi o
trase în direcţia opusă palatului.
— Stai… stai, gâfâi Tella. Cum rămâne cu Scarlett?
— Nu este aici. Julian o trase mai tare de mână, forţând-o
să treacă prin norii de fum. Când n-a venit să ne întâlnim în
labirint, m-am dus să o caut… dar nu este la palat.
— Unde este?
— Cu contele.
— Dar… dar… se bâlbâi Tella. Scarlett mi-a zis că vrea să
anuleze competiţia.
— Îmi doresc să o fi făcut, mormăi Julian, rostind cuvintele
mai repede când o îndemnă să mărească pasul. Când m-am dus
în camera ei, am găsit un bilet în care contele îi cerea să o
revadă astăzi.
— Unde locuieşte el? întrebă Tella.
— La periferia oraşului – dincolo de ruinele sudice din
Districtul Templului.
— Atunci, într-acolo mergem, zise ea.
Urmă o pauză în care se auziră numai respiraţiile lor
greoaie, în care Julian ar fi putut să o contrazică şi să-i spună
că trebuia să o ducă într-un loc sigur pe Tella şi că, apoi, urma
să o caute singur pe Scarlett. Dar, aparent, dragostea pentru
sora ei cântărea mai mult decât promisiunea făcută lui Legend,
ori Julian ştia că nu avea sens să se certe cu Tella. Acesta era
motivul pentru care tânăra îl plăcuse dintotdeauna pe Julian.
Nu renunţa niciodată la Scarlett.
Împreună traversară rapid oraşul întunecat, dar nu se
mişcară mai repede decât zvonurile:
„Prinţul Dante este mort – strivit de labirintul său.
Fostul moştenitor s-a întors şi l-a omorât pe Prinţul Dante.
Prinţul Dante a fost ucis de cineva din labirint.
Invadatorii au preluat controlul oraşului şi l-au decapitat pe
Prinţul Dante.”
Unele afirmaţii erau mai aproape de adevăr decât altele, dar
toate aveau în comun un lucru: Legend era mort.
Paşii îi şovăiră, dar nu se opri. Ba chiar începu să fugă mai
repede. Sorţile mai câştigaseră o rundă. Dar odată ce Tella îşi
găsea sora şi Legend revenea la viaţă, toţi aveau să se ducă în
Piaţa Dispărută. Acolo urmau să găsească o cale de a distruge
Steaua Căzută şi de a opri celelalte Sorţi.
Când ajunseră la răsărit la marginea oraşului, papucii îi erau
găuriţi. Răsăritul era de un roşu splendid ca şi când cineva ar fi
despicat norii, iar razele roşii ceţoase s-ar fi scurs în locul
ploii. Într-o altă dimineaţă, ar fi părut nelalocul lui, dar, în ziua
aceasta, faptul că până şi orizontul părea violent părea potrivit.
O fâşie prăfuită de iarbă uscată şi îngălbenită separa oraşul
de moşia contelui. Lătratul trist al unui câine era singurul
sunet, cu excepţia paşilor obosiţi ai Tellei şi ai lui Julian.
Acum că mergeau mai încet, Tella încercă să îşi recapete
suflarea. Ea inspiră profund, dar aerul avea gust de murdărie,
ca în cele mai mizerabile părţi ale oraşului; nu era proaspăt, ca
la ţară. Duhoarea deveni mai intensă, iar tristul lătrat al
câinelui se auzi mai tare când se apropiară de moşia contelui.
Tella îşi prinse braţele la piept, iar Julian veni lângă ea.
Reşedinţa contelui semăna cu un început de poveste înainte
de sosirea magiei. Grădinile erau pline de flori stranii şi bine
îngrijite care păreau să fi fost plantate cu atenţie. Însă casa era
acoperită de vopsea sărită, ferestrele erau curate, dar pline de
crăpături, iar coşurile năruite păreau să aibă urgentă nevoie de
reparaţii. Până şi lunga cărare pe care merseră către casă era
plină de crăpături.
— Credeam că reşedinţa contelui este mai elegantă, spuse
Tella. Scarlett mi-a descris-o ca fiind mult mai frumoasă.
— Nu cred că ieri a văzut-o aşa cum este în realitate. Cred
că se gândea prea mult la întâlnirea cu contele. Şi nici nu
mirosea atât de urât. Julian îşi acoperi nasul şi gura cu mâna.
Tella procedă la fel, agitaţia cuprinzându-i stomacul.
Duhoarea era atât de scârboasă încât abia respiră când ajunseră
la uşa de la intrare. Aceasta era deschisă, lăsând să iasă şi mai
mult mirosul execrabil.
Câinele lătră din nou, prelung şi ascuţit.
Tella se opri când uşa se deschise de tot şi un bâzâit
groaznic însoţi lătrăturile chinuite ale câinelui nevăzut.
Nu îşi amintea să fi intrat, dar avea să regrete pentru tot
restul vieţii că păşise înăuntru. Niciun servitor nu-i întâmpină
sau nu îi avertiză să plece. Se auzeau numai lătratul nesfârşit al
câinelui, bâzâitul muştelor şi rugăciunile tăcute ale Tellei.
„Să nu fie moartă sora mea. Să nu fie moartă sora mea.”
Pentru că sigur cineva murise. Duhoarea morbidă se
intensifică şi mai mult când ea şi Julian trecură în sfârşit de hol
şi ajunseră în biblioteca deschisă.
Tella se legănă pe picioare când văzu trupul contelui. Sau i
se păru că era al lui. El era în biblioteca de la cel de-al doilea
etaj, în scaunul imens din spatele biroului şi părea că pielea iar fi fost pârjolită.
Câinele de lângă el lătră din nou şi-şi scutură capul trist,
încercând să împiedice viermii şi muştele din a se înfrupta din
rămăşiţele contelui.
Tella încercă să nu se uite la trupul ars; văzuse prea multe
morţi în acea săptămână. Nu trebuia să se uite din nou în ochii
morţii. Nu mai văzuse niciodată un trup mistuit de flăcări şi îşi
dorea să nu fi văzut acum. Însă nu se putea dezlipi de scena
macabră din faţa ei. Nu ar fi trebuit să fie posibil. Dacă
Nicolas fusese ars de viu, atunci şi celelalte părţi ale bibliotecii
ar fi trebuit să se aprindă. Dar era ca şi când cineva ar fi
instruit flăcările să ardă numai pielea lui.
Clătinându-se, Tella făcu un pas înapoi când îşi aminti ce-i
spusese Jacks: „Măcar a înjunghiat-o în loc să o facă scrum cu
puterile lui. Să mori mistuit de flăcări e cel mal dureros.”
— Cred că ştiu cine a făcut asta, zise Tella. Cred că Steaua
Căzută a venit să o găsească pe Scarlett.
Julian se făcu gri la faţă.
— De ce să o vrea pe Roşiuţă?
— Din cauza mamei noastre. Înainte să o ucidă, Steaua
Căzută a spus că l-a obligat să intre din nou în Cărţile
blestemate ale Destinului; cred că a mai fost liber şi înainte, iar
mama noastră l-a închis încă o dată. Probabil că nu i-a fost de
ajuns să o omoare – acum vine după fiicele ei.
Lucru care ar fi explicat şi faptul că apartamentul lor fusese
devastat.
Tella spera să se înşele. Nu putea să-şi piardă sora aşa cum
îşi pierduse mama, dar nu era în stare să-şi imagineze cine
altcineva ar fi făcut asta sau de ce. Nu-l plăcuse niciodată pe
Nicolas, dar faptul că în mod clar fusese torturat până la
moarte o făcea să creadă că el nu renunţase la sora ei – sau cel
puţin nu cu uşurinţă.
Scarlett ar fi putut să scape. Toţi servitorii păreau să fi
scăpat, deci poate o luaseră şi pe sora ei. Sau poate că reuşise
să se ascundă, iar ei trebuiau doar să o găsească.
Julian încercă să scoată câinele din încăpere când plecară să
o caute pe Scarlett, dar câinele nu voia să plece; cât Tella şi
Julian o căutară pe Scarlett prin toate colţurile pătate de
funingine ale moşiei, animalul continuă să latre şi să-şi
păzească stăpânul.
— Roşiuţo! strigă Julian, iar Tella ar fi jurat că ochii îi erau
înceţoşaţi. Nu plângea, dar nici nu mai avea mult. Roşiuţo!
— Scarlett! ţipă Tella în acelaşi timp, repetând numele până
când răguşi.
Vederea periferică începu să i se înceţoşeze cât căută prin
dulapurile, pivniţele şi camerele prăfuite pline de piese de
mobilier acoperite cu pânze. La finalul căutării, Tellei îi
tremurau picioarele, era transpirată şi, pe lângă asta, nu găsise
niciun semn că Scarlett ar fi trecut pe acolo.
Şi Julian era la fel de transpirat. Părul i se lipi de frunte şi
cămaşa de piept când plecară în grabă din casă şi intrară în
grajdurile goale. Erau singurele locuri de pe moşie care nu
duhneau a moarte.
Însă Tella nu voia să se odihnească acolo. Nu voia să se
ghemuiască în fân şi să mănânce ce furase Julian din bucătărie.
Nu voia să discute despre nicio grozăvie şi nici să stea în
tăcere cât cele mai mari frici ale ei se adevereau. Pe mama ei şi
pe Legend îi pierduse deja. Nu putea să-şi piardă sora.
Pieptul i se strânse şi, pentru o clipă disperată, Tella îşi dori
ca Jacks să fi fost acolo ca să-i ia durerea.
26.
Scarlett
Scarlett aşteptă ca lumea să se cutremure, ca vasul să se
legene, iar stomacul să i se întoarcă pe dos, însă numai
stomacul reacţionă aşa cum se aşteptase, agitându-se din cauza
neliniştii greţoase când se trezi într-un pat moale de pene şi
deschise ochii ca să vadă că totul era numai coloane crem şi
aurii, covoare şi cuverturi cu delicate nuanţe de roz.
Nimic nu era mov, culoarea tatălui ei. Nu-i simţea mirosul
urât şi nici nu-i vedea chipul plin de ură. Şi totuşi, Scarlett nu
se simţi nici pe departe în siguranţă când coborî din patul în
formă de semilună şi acoperit de cearşafuri roz, subţiri ca
borangicul.
Nesigură pe picioarele încă instabile din cauza drogului
care-i fusese dat, Scarlett îşi croi drum printre coloanele
decorate cu capete de îngeraşi cu ochi de animal. Totul era
încântător şi greşit în acelaşi timp. Însă decoraţiunile nu erau
la fel de tulburătoare ca frescele oamenilor cu părţi de animale
pictate pe tavan.
Cineva avea gusturi îngrozitoare în ceea ce priveşte
ornamentele.
Stomacul îi fremătă când ajunse la ferestrele înalte până la
tavan şi dădu rapid perdelele la o parte.
Văzu alte nenumărate arcade şi bolte aurii şi albe. Scarlett
nu ştia sigur unde se afla, dar nu era pe o barcă la docuri sau
pe apele oceanului. Părea să fi călătorit înapoi în timp, înainte
ca ruinele din Valenda să devină ruine.
Se întoarse şi fugi ţopăind peste covoarele crem pufoase ca
să caute o uşă. Cheia Visului era tot în buzunarul ei; nu trebuia
decât să găsească o încuietoare, dar nu găsi decât un val de
draperii roz, un pic mai groase decât cearşafurile străvezii de
pe patul său.
Le dădu la o parte şi se grăbi într-un salon plin de alte
fresce, însă o cuşcă aurită o făcu să se oprească. De cealaltă
parte a cuştii era o uşă, dar înăuntru era o tânără într-o rochie
mov care stătea pe un leagăn ca o pasăre de companie.
Scarlett ar fi putut să treacă în grabă pe lângă ea. Capul
femeii prizoniere era uşor plecat, iar ochii îi erau închişi, ca şi
când ar fi adormit de atâta legănat. Dacă păstra liniştea, nu o
trezea, dar nu putea să scape şi să lase o altă fată prizonieră.
Cu grijă, Scarlett se apropie un pas.
În jurul tinerei captive nu roia nicio culoare dezgustătoare,
dar Scarlett simţi un val de nesiguranţă când se apropie. Toată
scena i se părea cunoscută, însă era încă prea ameţită din cauza
drogurilor ca să-şi dea seama de ce.
Lacătul lucitor de pe uşa aurie a cuştii era mai mare decât
pumnul lui Scarlett. Întinse mâna spre buzunar, întrebându-se
dacă s-ar fi deschis cu Cheia Visului, dar rochia închise
buzunarul înainte să poată băga degetele. Taman în acelaşi
moment, femeia prizonieră îşi înălţă capul, arătându-şi ochii
vigilenţi la fel de mov ca rochia.
— Ce drăguţă eşti! Vocea îi era răguşită de parcă n-ar mai fi
vorbit de mult timp. Din păcate, nu poţi să mă eliberezi,
pământeanco. Numai adevărata lui moarte îmi va permite să
ies din cuşcă.
— Dar eu nu mor niciodată cu adevărat, se auzi o nouă
voce.
Pentru un moment, i se păru că se uita la un înger. Bărbatul
masiv din faţa ei era îmbrăcat în cel mai pur alb şi înconjurat
de scântei care o făceau să creadă că aerul din jurul lui mai
avea un pic şi se aprindea.
Scarlett putea să jure că acum, când el stătea lângă ea, cuşca
aurită părea fadă. Pielea lui măslinie strălucea, iar în părul des
şi castaniu avea şuviţe aurii care se asortau cu ochii minunaţi.
În mod clar nu era om.
— Bună, Scarlett! Bărbatul din faţa ei zâmbi uşor. Poate ar
fi fost un zâmbet convingător, dacă ochii aurii n-ar fi licărit şi
ridurile nu i-ar fi apărut pe la colţuri o secundă prea târziu, ca
şi când ar fi fost nevoit să-şi aducă aminte că un zâmbet
trebuia să-i apară pe întregul chip. Semeni leit cu mama ta, dar
ea nu s-ar fi oprit niciodată să o elibereze pe Anissa dacă ar fi
crezut că poate să scape. Paradise era nemiloasă.
El rosti cuvântul „nemiloasă” aşa cum altcineva ar fi spus
„frumoasă”. Zâmbetul i se citi chiar şi în ochi de data asta,
făcându-i să lucească precum stelele furate; străluceau mai
intens decât scânteile din jurul lui care încălzeau camera ca
nişte flăcări adevărate. Brusc, Scarlett îşi dădu seama cine era
nemuritorul dinaintea ei – Steaua Căzută. Soarta care-i
omorâse mama în faţa Tellei.
Scarlett se clătină în spate, izbindu-se cu umerii de cuşcă.
Nu ştia ce voia Steaua Căzută de la ea, dar nu-şi dorea să afle.
Încercă să treacă pe lângă el, spre uşă.
— Ai face o greşeală.
Mâna îi căzu pe umărul lui Scarlett, grea şi suficient de
puternică încât să-i strivească tot braţul dintr-o singură
apucătură.
— Gavriel, fii un pic mai blând sau ai s-o distrugi, zise
femeia din cuşcă.
Steaua Căzută îşi relaxă mâna, dar nu-i dădu drumul.
— Nu vreau să te rănesc. Te-am adus în Menajerie ca să te
protejez.
Singurul lucru de care avea nevoie Scarlett era ca el să o
apere, dar probabil că era o idee proastă să dea glas ideii,
încercă să se concentreze la ce tocmai îi spusese. Când ieşea
de aici – pentru că avea de gând să o facă – voia să poată să le
spună celorlalţi exact unde fusese.
— Menajeria nu e unul dintre locurile Sortite?
Nu studiase locurile Sortite la fel de mult ca pe nemuritori,
dar îşi aducea aminte că Menajeria era un soi de grădină
zoologică plină de himere fermecate şi de oameni cu părţi de
animal – o explicaţie pentru toate frescele tulburătoare şi
femeia din cuşca de lângă ea.
Scarlett se întreba dacă plănuise să o ţină şi pe ea
prizonieră. Gândurile agitate nu o ajutau să-şi amintească prea
multe de Steaua Căzută, doar că le crease pe toate celelalte
Sorţi şi că îi omorâse mama. Poate că mai colecţiona şi femei
ca animale de companie, iar Scarlett era următoarea achiziţie.
— Cred că tot o sperii, ciripi tânăra din cuşcă.
— Nu trebuie să te temi de mine, auhtara.
Prinsoarea de pe umărul ei se mai relaxă un pic în clipa în
care rosti cuvântul străin. Scarlett cunoştea limbile, dar nu mai
auzise aşa ceva.
— De ce-mi tot spui aşa?
El îşi dezgoli dinţii într-o altă încercare de a afişa un
zâmbet care era tot ce nu trebuia să fie.
— În limba mea maternă înseamnă „fiică”.
Camera decorată se învârti în jurul lui Scarlett. Nu ştia dacă
el încerca să o înfricoşeze sau să o surprindă. Voia să spere că
era o glumă proastă, dar se îndoia că nemuritorul era în stare
să facă glume. Era monstrul cu care se comparau ceilalţi
monştri. Dacă era adevărat ce spunea, Scarlett nu era pe deplin
sigură ce era ea, dar nici măcar nu voia să afle.
Nu voia să-l creadă.
Sigur delira.
Sigur el se înşela.
Trebuia să fie o greşeală. Avea deja un tată criminal, avid
de putere. Nu merita un altul.
Era imposibil să fie adevărat, deşi, în sinea ei, o parte din
Scarlett îşi aducea aminte cum oamenii comentau deseori că
Tella era leită tatălui lor, dar că Scarlett nu-i semăna deloc. În
plus, mama se căsătorise cu tatăl ei după o aventură romantică,
despre care Scarlett îi auzise pe servitori şoptind cu câţiva ani
în urmă. Spuneau că se căsătorise rapid pentru că Paloma era
însărcinată – iar unele servitoare juraseră că nu era copilul lui
Marcello Dragna.
— Totul ar fi decurs mai bine dacă n-ai fi răpit-o mai întâi,
îl mustră tânăra din cuşcă. Săraca fată e şocată!
— Taci, Anissa, sau mâine ai să te trezeşti într-o cuşcă şi
mai mică! Steaua Căzută îşi îndreptă atenţia spre Scarlett. Văd
că-ţi vine greu să crezi, dar trebuie să fi simţit că nu eşti o
simplă pământeană. E ceva ce tu poţi să faci şi majoritatea
oamenilor nu pot să facă?
— Dar sunt om, protestă Scarlett, chiar dacă se văzu
înconjurată de nuanţe temătoare de mov. Ştia că nu era un dar
obişnuit, ca şi mai recenta ei abilitate de a vedea sentimentele
celorlalţi. Nu sunt o Soartă.
— Nu, nu eşti, dar ca fiică a mea, poţi să devii una.
Zâmbetul lui nepământean se lărgi. Ea îşi imagină că el
încerca să o liniştească, dar un om care tocmai spusese unei
prizoniere că avea să o pună într-o cuşcă şi mai mică şi că
putea să o transforme şi pe Scarlett într-un monstru nu
prezenta nimic liniştitor.
— Spune-mi, auhtara, ce poţi să faci?
Scarlett înghiţi cu greu. Nu voia să-i răspundă, dar ştia că
era o încercare, iar ea nu voia să afle ce s-ar fi întâmplat dacă
ar fi dat greş.
— Dintotdeauna mi-am văzut emoţiile în culori, recunoscu
ea, dar de curând am început să văd şi emoţiile celorlalţi
oameni.
— Poţi să-mi vezi vreuna dintre emoţii? întrebă el, cu o
voce încă blândă.
Era o altă încercare şi, de data asta, Scarlett nu ştia care era
răspunsul corect. Se gândi că oamenilor nu le-ar fi plăcut să le
vadă emoţiile. Dacă tatăl care o crescuse i-ar fi adresat
întrebarea, atunci răspunsul ar fi fost clar „nu”. Dar Steaua
Căzută era Soarta care crease toate celelalte Sorţi. Nu şi-ar fi
dorit o fiică fără daruri.
Scarlett inspiră ca să se calmeze. Niciodată nu încerca în
mod voit să vadă emoţiile altora, iar Steaua Căzută era o
Soartă, nu un om; dar, aparent, nici ea nu era întru totul om.
Ea se îndreptă un pic, alungându-şi teama, grija şi teroarea
până când zări culori care nu-i aparţineau. Se aşteptase la
nuanţe de roşu furios şi mov maliţios, dar Steaua Căzută era
doar auriu magnific.
Era mulţumit şi fiecare minut care trecea îl făcea să se
încânte şi mai mult. Când o văzu folosindu-şi puterile ca să-l
citească, zări urme de verde nerăbdător.
— Ce vezi? o întrebă el.
— Te bucuri că sunt aici, mai mult decât te-ai fi aşteptat…
şi eşti mândru. Văd scântei arămii în jurul tău când îţi vorbesc.
— Excelent! El dădu o dată aprobator din cap, iar verdele
nerăbdător din jurul lui deveni mai intens. Ştiam că eşti
talentată! mai era o Soartă cu o putere asemănătoare. Putea să
controleze emoţiile, însă darul lui nu funcţiona asupra
nemuritorilor.
— Pot doar să văd emoţiile, nu să le controlez, îl corectă
Scarlett.
— Asta pentru că nu te-am ajutat. Steaua Căzută întinse
mâna ca să o mângâie pe creştet.
Scarlett nu se putu abţine; se retrase. Dacă voia să o
răpească sau să o bage într-o cuşcă, nu era suficient de
puternică încât să-l oprească, dar nu avea de gând să-i accepte
vreodată dovezile de afecţiune. Poate că nu era cea mai
inteligentă cale de a supravieţui, dar nu totul avea legătură cu
supravieţuirea.
Steaua Căzută îşi lăsă mâna să cadă, dar, spre surprinderea
ei, îi oferi un alt zâmbet neomenesc.
— Dacă m-ai fi acceptat prea uşor, aş fi fost dezamăgit, dar
nu mi te vei mai împotrivi. Eşti unicul meu copil. Când voi
urca pe tron, voi împărţi cu tine întregul Imperiu Meridian,
dacă devii ceea ce îmi doresc.
El flutură o mână masivă, iar groaza lui Scarlett se
intensifică în clipa în care scânteile din aer explodară în flăcări
care umplură spaţiul de deasupra capetelor lor şi dădură
naştere unor forme strălucitoare. Se văzu stând pe un tron întro rochie de petrecere cu o diademă cu pietre preţioase şi un
rând de peţitori – unii în genunchi, alţii întinzând cadouri
lucrate cu grijă.
— Odată ce îţi capeţi toate puterile, pot să-ţi îndeplinesc
toate visurile. Pot să te fac o Soartă, ca mine.
Scarlett se abţinu să spună că a domni alături de el sau a
deveni o Soartă nu era unul dintre visurile ei când Gavriel mai
flutură o dată din mână, iar imaginea incandescentă se
schimbă.
Scarlett se afla tot în sala tronului, dar acum era la
picioarele Stelei Căzute şi, în loc să aibă o diademă pe cap,
avea o cuşcă.
— Am să-ţi permit să-ţi alegi viitorul. Gândeşte-te la asta
cât am să fiu plecat. Încântătoarea Domniţă Prizonieră îţi va
ţine companie şi-ţi va aduce aminte de ce se întâmplă dacă
încerci să părăseşti Menajeria.
El mângâie gratiile cuştii aurite, iar Scarlett îşi dădu seama
de ce tânăra i se părea atât de cunoscută. Domniţa Prizonieră
era o altă Soartă. În Cărţile Destinului, cartea ei avea două
înţelesuri: uneori imaginea sa promitea iubirea, dar, de obicei,
însemna sacrificiu.
Scarlett nu-şi amintea care erau puterile Domniţei
Prizoniere, dar spera că nu şi le folosea ca să prezică într-un
fel viitorul când ochii mov ai tinerei se albiră în clipa în care
spuse „Aştept cu nerăbdare să văd cum te transformi în ce-şi
doreşte el.”
27.
Donatella
Tella spera să-l găsească pe Legend când, în cele din urmă,
căzu răpusă de somn. Nu-i păsa dacă era distant din cauză că-l
respinsese ori pentru că era încă mort; spera doar că era acolo.
Căutând o sală de bal care nu găzduia nicio petrecere, îşi târâi
fustele rupte şi albastre precum cerul peste podelele din
castelul Idyllwild, adunând sclipiciul de la stelele de hârtie
aruncate.
Ştia că visa, dar totul aducea mai mult cu o amintire uitată
cândva. Spre deosebire de prima noapte a ultimului joc de
Caraval, când Dante o însoţise aici, sala de bal era tăcută, cu
excepţia câtorva jalnice fântâni de petrecere din care picura
apă. La ultimul Caraval, erau pline de vin de un roşu intens,
dar acum abia dacă mai picura un lichid roşu ruginiu, de
culoarea inimilor rănite.
Jacks se apropie de ea dinspre cuşca din mijlocul încăperii
purtând haine elegante boţite şi pe jumătate încheiate. Părul
auriu îi cădea peste ochi şi strălucea mai puternic decât orice
altceva din sală. Părea neîmblânzit şi era mai frumos decât
voia Tella să recunoască.
Cu mişcări nepăsătoare, dar totuşi graţioase, tăia felii dintrun măr la fel de albastru ca rochia ei.
Ea îşi simţi brusc obrajii înroşindu-se când apucă o felie de
măr cu dinţii şi muşcă sănătos.
— Ce faci aici? voi tânăra să ştie.
— Nu mă distrez la fel de bine pe cât am sperat.
El se apropie şi mai mult. În seara aceea mirosea divin –
mireasma merelor se combina cu o aromă picantă pe care nu
putea să o identifice. Încercă să-şi spună că-i plăcea doar
pentru că, atunci când fusese trează, simţise doar mirosul
morţii, dar cu cât Jacks se apropie, cu atât se luptă mai mult cu
impulsul de a-l adulmeca. Era ceva foarte în neregulă cu visul
acesta.
— Nu la asta mă refer, zise ea dintr-o suflare. Ţi-am dat
permisiunea să intri în visele mele doar pentru o noapte.
— Şi totuşi n-ai încercat să mă împiedici să intru în seara
asta? Buzele lui perfecte se jucau cu vârful ascuţit al lamei
cuţitului. La ce te gândeai înainte să adormi?
— Nu la tine.
— Serios? o tachină el. Nu-ţi doreai să fiu acolo, ca să te
fac să te simţi mai bine?
Jucându-se în continuare cu cuţitul, privirea nepământeană i
se îmblânzi când se uită la buclele ei răvăşite, la mâinile fără
mănuşi şi, în cele din urmă, la tivul zdrenţuit al rochiei de
seară distruse. Tella aproape crezu că era îngrijorat, înainte ca
el să zică:
— Arăţi groaznic.
— Nu e politicos să spui asta unei fete! se răsti ea.
— N-am venit aici să fiu politicos, iubirea mea. El lăsă
cuţitul să cadă la pământ cu un zgomot şi se apropie mai mult.
Sunt aici pentru că ai vrut să vin.
— Ba nu, nu am vrut!
— Deci nu vrei să-ţi iau durerea? Albastrul fără cusur al
sticlei de mare lustruite era nuanţa ochilor lui. Pot să te fac să
simţi ce vrei când te trezeşti. Trebuie doar să-mi ceri.
El îi cuprinse obrazul cu mâna rece şi se apropie mai mult.
Ea ar fi trebuit să se retragă. Se gândi din nou la cuvântul
„obsesie”, dar când Jacks o atinse, nu reuşi să se convingă că
era o idee groaznică să accepte acest gest sau să-i urască
atingerea aşa cum se cuvenea. Pielea lui rece îi alina obrazul
încălzit, făcând-o să închidă ochii, să se aplece spre el şi să ia
ce îi oferea.
— Nu te simţi mai bine? Buzele lui reci erau lângă urechea
ei, atingându-i uşor pielea sensibilă. Spune „da” şi am să-ţi iau
tot ce te doare. Pot să te fac să uiţi de toate. Şi pot să-ţi ofer
lucruri pe care nu putea să ţi le dea prinţişorul tău mort.
Tella simţi un fior pe şira spinării şi deschise ochii. Nu asta
îşi dorea. Lucrurile care o răneau erau numai lucruri de care îi
păsa – Legend, mama ei, Scarlett, faptul că Sorţile preluau
conducerea imperiului.
Tella scutură din cap şi se retrase. Nu avea nevoie ca Jacks
să o facă să se simtă mai bine. Trebuia să se trezească, să-şi
găsească sora şi, apoi, să se ducă în Piaţa Dispărută ca să
cumpere un secret care ar fi putut să-i spună cum să distrugă
Steaua Căzută. Nu trebuia să-şi şteargă durerea, ci să o
folosească drept impuls să acţioneze. Doar pentru că era o
emoţie negativă nu înseamnă că nu era valoroasă.
— Nu facem asta.
Jacks se legănă pe călcâie şi îşi trecu limba peste dinţi.
— Nu vrei să te simţi mai bine?
— Nu, şi nu te vreau pe tine!
El râse, dându-şi pe spate capul blond şi făcând sunetul să
se audă în toată sala de bal părăsită.
— Asta spui tu, iubirea mea, dar o parte din tine mă vrea;
altfel, nici măcar n-aş fi aici!
28.
Scarlett
Scarlett îşi imagină că nu era îngrozită, că nu era închisă în
Menajeria Sortită. Încercă să se convingă că, în locul
împietritelor nuanţe de mov, sentimentele ei erau de un roz
liniştit care se asorta cu patul în formă de semilună pe care se
forţă să se întindă.
Vrusese să folosească Cheia Visului din clipa în care Steaua
Căzută plecase, dar Domniţa Prizonieră nu-şi luase privirea de
lavandă de la ea. Din cauza cuştii, Soarta nu putea să o
împiedice fizic pe Scarlett să plece, dar tânăra nu voia ca
Domniţa Prizonieră să strige şi să alerteze vreun străjer înainte
să poată să scape. Era mai sigur să se strecoare afară după ce
Soarta adormea.
— Poţi să-mi spui ce pui la cale.
Domniţa Prizonieră sări delicat de unde era cocoţată şi
merse către marginea cuştii, urmărind-o pe Scarlett printre
zăbrelele aurite. Zâmbetul pe care-l afişa era mult mai
convingător decât al Stelei Căzute, dar era o Soartă şi, cu toate
că era închisă, păruse destul de loială lui Gavriel înainte ca el
să plece.
Celălalt tată al lui Scarlett, Marcello, avea astfel de străjeri
– străjeri mai tineri cărora le spusese să fie prietenoşi cu fiicele
lui doar pentru a le supraveghea mai atent.
— Nu pun nimic la cale, zise Scarlett.
— Ba da, spuse Soarta.
— Îmi spui asta datorită puterilor tale? Scarlett tot nu avea
încredere în Soarta prizonieră, dar era curioasă în privinţa ei.
Îşi aducea aminte ce reprezenta cartea ei, dar nu şi abilitatea
sa. Când ochii ţi s-au albit mai devreme, ai văzut viitorul?
— Cândva, vedeam viitorul, drăguţo. Înainte să mă aflu în
cuşca asta, eram iubită pentru darurile mele. Oamenii se
temeau de celelalte Sorţi, dar pe mine mă adorau şi ştiau că pot
să aibă încredere în mine pentru că nu sunt capabilă să mint.
Cuşca mi-a slăbit puterile. Acum doar întrezăresc ce se va
întâmpla. Din când în când, primesc semne care îmi spun care
sunt cele mai bune alegeri sau ce nu trebuie făcut, dar singurul
meu dar neafectat este incapacitatea de a minţi.
Scarlett se uită sceptic la Soartă când ea începu să
zdrăngăne gratiile cuştii. Partea despre imposibilitatea de a
minţi i se părea cunoscută, dar nu o făcea pe Scarlett să aibă
încredere în ea.
— Tot mă priveşti ca şi când ţi-aş fi duşman, dar eşti mai
liberă decât mine. Ştii cât de groaznic este să fii ţinută ca un
animal de companie?
„Nu.” Dar Scarlett avea sentimentul că, dacă nu avea să
plece în curând, urma să afle.
— De ce te-a închis într-o cuşcă?
— N-a făcut-o doar el; a fost o altă Soartă, Apothic poate să
mişte metalele şi pietrele cu puterea minţii. A creat o cuşcă, iar
Gavriel a sigilat-o cu focul lui astfel încât numai el să poată
intra. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Fecioara Morţii, când la pus pe Apothic să-i închidă capul într-o cuşcă de perle. Ca şi
ea, nu voi fi liberă până când Gavriel nu va muri cu adevărat.
Ochii violeţi se umplură de tristeţe, dar Scarlett vedea
fuioare de mov violent în jurul ei. Nu îi era loială Stelei
Căzute, dar asta nu însemna că avea să-i fie lui Scarlett. Să
iasă din cuşcă era tot ce conta pentru Domniţa Prizonieră.
— Lui Gavriel îi face plăcere să pedepsească. Dacă ai
minte, ai să mă asculţi. După ce va deveni conducătorul
Imperiului Meridian, vom avea parte de o dinastie a terorii.
Singurul motiv pentru care nu stă acum pe tron este că îi place
să se joace cu oamenii şi vrea ca supuşii lui să-l adore înainte
să ajungă să-l urască.
— Nu o să reuşească, zise Scarlett.
Legend nu era preferatul ei, dar ştia că el ar fi făcut tot
posibilul să îşi păstreze tronul.
— O, scumpo, oftă Soarta. Deja s-a apucat de treabă; cât
dormeai ca o domniţă supărată, Gavriel a trimis câteva Sorţi
fidele să-l ucidă pe următorul împărat.
— Ce?
Scarlett simţi cum rămâne fără sânge în obraji. Era
imposibil ca Legend să fie mort; era nemuritor. Se presupunea
că nemuritorii nu puteau să moară, dar Scarlett ştia mai bine
decât majoritatea că Legend putea să fie ucis – îi văzuse
cadavrul în timpul primului Caraval. În cele din urmă, avea să
revină la viaţă. Dar dacă acum chiar era mort, ce se întâmplase
cu Julian şi cu Tella?
Când Scarlett plecase ca să-l găsească pe Nicolas, Tella şi
Julian fuseseră în palat. Tella ştia când să fugă, dar lui Julian îi
plăcea să lupte – era fratele lui Legend; făcea parte din jocurile
lui şi, acum, era unul dintre curtenii săi. Şi, spre deosebire de
Legend, Julian era muritor. Dacă îşi pierdea viaţa în afara
Caravalului, nu şi-o mai recăpăta.
Deodată, lui Scarlett i se uscă gura. Chiar trebuia să scape
de aici şi să îi găsească pe Julian şi pe sora ei.
— Mă bucur să văd că în sfârşit crezi ceva din ce ţi-am
spus. Acum, Regele Ucis şi Regina Nemuritoare deţin
controlul. Cărţile voastre de istorie spun că au fost
conducătorii noştri, dar ei îi dau socoteală lui Gavriel. El le-a
ordonat să-i facă pe toţi cât mai nefericiţi posibil, până când
întreg oraşul va fi îngrozit. Atunci va sosi Gavriel ca un
salvator şi va pretinde tronul. Între timp, oamenii vor deveni
dornici să-i creadă minciunile. Asta dacă nu hotărăşti să-l
împiedici.
Domniţa Prizonieră apucă gratiile cuştii când se uită la
Scarlett, în cealaltă parte a camerei.
— Trebuie să devii ce îşi doreşte el cel mai mult. Numai tu
ai puterea să-l învingi.
Ochii violeţi ai Sorţii căpătară din nou acea nuanţă de alb
lăptos. Apoi, umerii i se lăsară. Ea dădu drumul gratiilor, se
întoarse la locul ei, închise ochii şi adormi ca şi când nu i-ar fi
spus lui Scarlett cu puţine clipe înainte că lumea se sfârşea şi
că era sarcina ei să o salveze.
Dar singurii oameni pe care se gândea să îi salveze în acel
moment erau Tella şi Julian. Trebuia să scape şi să se asigure
că ei erau nevătămaţi.
Se aşeză pe pat şi dădu din picioare, nemaifiind în stare să
ascundă faptul că era îngrozită. Anissa părea să doarmă, dar
Scarlett aşteptă până când ea începu să sforăie uşor.
Cu atenţie, Scarlett se ridică şi făcu un pas.
Soarta sforăia în continuare.
Scarlett mai făcu un pas.
Şi încă unul.
Şi un altul. Şi, apoi, fără să vrea, se trezi alergând spre uşile
principale şi băgă Cheia Visului în încuietoare.
„Julian. Julian. Julian.”
Să se gândească la numele lui Julian când întoarse cheia fu
cea mai rapidă hotărâre luată vreodată. Dacă trăia, ea trebuia
să…
Gândul îi fu întrerupt când păşi pragul şi se trezi stând în
picioare sub un hambar din lemn şubred, holbându-se la o
mare de paie şi fân, în mijlocul cărora se afla un băiat chipeş şi
obosit.
Nu mai avea haina, mânecile îi erau suflecate, pantalonii
erau rupţi, iar ei îi sări inima în gât în clipa în care îl văzu.
Ochii de chihlimbar ai lui Julian licăriră când o văzu şi,
probabil, şi din cauza rochiei sale care se transformase într-una
strălucitoare de bal, cu o fustă voluminoasă plină de rubine. Îi
era greu să fugă astfel îmbrăcată, dar asta nu o împiedică să se
avânte spre el şi să-l îmbrăţişeze.
El mirosea a praf, lacrimi şi perfecţiune, iar ea hotărî că
niciodată nu avea să-i mai dea drumul. Îşi dorea să fi existat o
cale prin care să-şi lege inima de a lui astfel încât şi atunci
când ar fi fost despărţiţi să fie tot împreună. În lumea asta
existau lucruri de care să se teamă cu adevărat, dar a-l iubi pe
Julian nu era unul dintre ele.
— Mă bucur atât de mult că trăieşti! Când am auzit ce i s-a
întâmplat lui Legend, gândul că şi tu ai fost rănit m-a
înspăimântat.
— Sunt bine. Sunt bine. Julian o ţinu mai strâns, ca şi când
nici el nu ar fi vrut să-i dea drumul. Doar că mi-am făcut griji
pentru tine. Cum ai ajuns aici?
— Am folosit cheia. Scarlett se retrase suficient cât să-i
vadă ochii. Trebuia să te găsesc.
Înainte ca Julian să poată să-i răspundă, ea se apropie din
nou şi-l sărută pătimaş.
De îndată ce buzele lui Scarlett le găsiră pe ale lui, el îşi
împleti degetele în părul ei, iar limba sa îi luă în stăpânire
gura.
De obicei, era dulce când o săruta, venerându-i buzele şi
explorând-o uşor cu mâinile, dar sărutul acesta nu era deloc
dulce; era disperat şi devorator: un sărut cu dinţi şi gheare, ca
şi când ar fi avut nevoie să se ţină unul de celălalt nu doar cu
mâinile. Spatele rochiei dispăru, iar Julian îi însemnă pielea
goală cu palmele.
Ea ştia că probabil aveau de discutat alte lucruri importante,
dar nimic nu părea mai important decât momentul prezent.
Dacă ultimele zile îi dovediseră ceva, era cât de dureros de
repede putea lumea să se schimbe. Oamenii mureau. Erau
răpiţi. Se dovedeau a fi cu totul altfel decât îşi imaginase
Scarlett.
Dar ea ştia cine era Julian. Avea cusururi şi nu era perfect,
ci nesăbuit şi impulsiv. Dar, pe de altă parte, era pasional, loial
şi iubitor – şi cel pe care şi-l dorea. A lui era mâna pe care voia
să o ţină. Vocea lui era sunetul pe care voia să-l audă, iar
zâmbetul său nu era doar ceva ce-şi dorea să vadă; voia ca ea
să fie motivul pentru care el zâmbea.
Niciodată nu avea să fie perfect; îi spusese lucrul acesta, dar
tânăra nu-şi dorea perfecţiunea, ci numai pe el. Mâinile îi
atinseră nasturii cămăşii.
— Aşteaptă, Roşiuţo… Julian o apucă de încheieturi cu
blândeţe. Oricât de bine m-aş simţi, trebuie să ne oprim.
Cu grijă, îi luă mâinile de pe cămaşa lui. Când se mişcă, o
urmă roşiatică se zări pe braţ în locul bandajului. Acum
dispăruse şi, în locul său, pe partea inferioară a braţului,
cerneala de un roşu intens descria un tatuaj în formă de stea.
Ea începu să lăcrimeze imediat.
— E stacojie, murmură tânăra.
Julian îi zâmbi timid.
— De fapt, e roşiatică.
— Dar… dar… Scarlett se bâlbâi, neştiind ce să spună.
Se tatuase când nici măcar nu-şi vorbeau şi nu avea nicio
garanţie că aveau să fie împreună.
— Nu am vrut să aştept, zise el, citindu-i cu uşurinţă
gândurile pe chip. Ştiam că dacă mă întorc şi lucrurile nu merg
cum trebuie, am să regret că te pierd, dar că nu aş regreta
niciodată să am ceva care să-mi aducă aminte de tine.
— Te iubesc, Julian!
Zâmbetul lui ar fi putut să salveze lumea.
— Slavă sfinţilor morţi… Am aşteptat să te aud spunând-o.
Îşi strivi din nou buzele de ale ei, devorând-o încă o dată.
— Ar fi trebuit să-ţi spun mai devreme, zise ea, rostind
cuvintele printre sărutări, nereuşind să se abţină. Ar fi trebuit
să-ţi spun din clipa în care am plecat de la moşia lui Nicolas şi
mi-am dat seama că jocul inventat de mine este o greşeală. Te
aleg pe tine, Julian, şi-ţi promit că mereu te voi alege şi te voi
iubi. Te voi iubi cu fiecare os din trupul meu ca şi după
moartea mea o parte din mine să rămână cu tine pentru
totdeauna.
Julian o sărută din nou, mai dulce de această dată, atent şi
blând când îi şopti cuvintele pe buze.
— Te iubesc din seara în care ai apărut pe plaja din Trisda,
crezând că poţi să mă mituieşti să fug fără tine. Mi-am dat
seama cât de îngrozită erai când am apărut, dar nu ai dat
înapoi.
— Şi după aceea m-ai răpit.
El îi zâmbi ca un lup.
— A fost ideea surorii tale. Dar, de atunci, am tot încercat
să te fur. Împletindu-şi mâinile la spatele ei, o trase mai
aproape pentru încă un sărut.
Dar pe Scarlett o sperie un zgomot care venea de undeva de
sus.
Brusc, îşi ridică privirea ca să o vadă pe Tella uitându-se în
jos din grămada de fân. Arăta de parcă s-ar fi trezit dintr-un
somn foarte agitat. Părul îi era plin de paie, avea ochii roşii, iar
colţurile gurii îi erau căzute într-o expresie de tristeţe.
29.
Scarlett
Tella arăta aşa cum se simţise Scarlett după ce Steaua
Căzută o răpise: epuizată, distrusă şi nu întru totul sigură de
următoarea mişcare.
— Scar, spuse Tella, fiind răguşită pentru că abia se trezise
din somn.
Sunetul paşilor grăbiţi se auzi când coborî repede scara,
înainte să păşească pe ultima treaptă, sări şi o îmbrăţişă pe
Scarlett.
— Mă bucur nespus că eşti în regulă!
— Nu o să mi se întâmple nimic. Scarlett îşi strânse sora în
braţe. Îmi pare rău că nu ţi-am zis unde mă duc. Întâlnirea cu
Nicolas a fost o greşeală.
Liniştea se lăsă în hambar. Scarlett nu auzi decât foşnetul
fânului când Tella şi Julian se priviră îngrijoraţi. Tella îşi lăsă
sora când Julian îşi duse mâna la ceafă.
— Ce s-a întâmplat? repetă Scarlett.
— Nicolas a murit, zise Tella. Credem că Steaua Căzută l-a
ucis.
Dacă Scarlett ar fi putut să simtă mai multe emoţii,
picioarele fie i s-ar fi înmuiat, fie ar fi simţit lacrimile
adunându-i-se în ochi pentru bărbatul cu care, cândva,
intenţionase să se căsătorească. Dar, pentru un moment,
singurele culori pe care le văzu erau alb şi negru, ca şi când
emoţiile ei s-ar fi retras ca să nu o devoreze.
Nu-şi imaginase niciodată că jocul ei s-ar fi sfârşit astfel.
— De unde ştii că a fost Steaua Căzută? întrebă Scarlett.
— După modul în care a fost ucis, îi răspunse Julian,
uitându-se în jos. A fost mistuit de flăcări.
— Sărmanul Nicolas!
Scarlett îşi strânse braţele la piept, dorindu-şi să se fi putut
întoarce în timp, dorindu-şi să-l fi iertat pe Julian mai devreme
şi să nu fi reluat legătura cu Nicolas. Era o certitudine că
Steaua Căzută venise ca să o caute, iar Nicolas plătise preţul.
— Cum ai scăpat? întrebă Tella. Unde ai fost?
Era tentant să născocească o minciună. După ce în sfârşit îşi
mărturisise sentimentele lui Julian, Scarlett nu voia ca el să o
vadă altfel, iar Tella părea deja prea fragilă. Scarlett îşi
imagina că o pană ar fi putut să o doboare; să afle că Soarta
care le ucisese mama era tatăl natural al lui Scarlett ar fi putut
să o distrugă, dar secretul era prea periculos ca să-l păstreze.
Tânăra începu cu cele mai puţin şocante informaţii,
spunându-i Tellei despre Cheia Visului care-i fusese oferită şi
cum putea să o folosească pentru a fugi oriunde îşi dorea. Un
strop de mirare şi o urmă de invidie o făcură pe Tella să-şi
revină un pic; era mai bine decât să fie fragilă şi temătoare, dar
Scarlett se îndoia că ar fi reacţionat la fel în continuare.
Scarlett tot nu ştia ce simţea în legătură cu asta, dar ştia că nu
putea să păstreze secretul.
Ea inspiră profund.
— E bine că am avut cheia pentru că, de fapt, nu am scăpat.
Am fost răpită de Steaua Căzută. Tella, ai avut dreptate privind
motivul pentru care a venit aici, dar nu ne căuta pe amândouă,
ci doar pe mine. Este tatăl meu.
Parţial, Scarlett se aşteptase ca pământul să se cutremure
sau ca acoperişul şubred să se prăbuşească la cuvintele ei.
Tella se albi la faţă, dar expresia ei deveni feroce, iar mâna,
caldă şi fermă când o luă pe a lui Scarlett şi o strânse.
— Eşti la fel ca întotdeauna, doar că acum ştim mai multe
despre tine. Asta nu te schimbă – dacă nu îi permiţi, iar lucrul
acesta nu schimbă nici relaţia dintre noi. Chiar dacă n-am fi
rude de sânge, tot aş zice că eşti sora mea şi m-aş lupta cu
oricine ar încerca să spună că nu este adevărat. Tu eşti familia
mea, Scarlett. Identitatea tatălui tău natural nu schimbă asta.
— Nici eu nu te văd diferit. Julian o cuprinse pe Scarlett cu
un braţ, dar când vorbi din nou, o făcu într-un mod precaut.
Asta înseamnă că eşti o Soartă?
— Nu, zise Tella imediat. Vrăjitoarea care l-a ajutat pe
Gavriel să creeze Sorţile a spus că Sorţile devin ceea ce sunt,
nu se nasc aşa. Şi Scarlett nu ar putea să fie niciodată o Soartă
– Sorţile nu pot să iubească. Iubirea transformă un nemuritor
în muritor şi amândoi ştim cât de mult iubeşte Scarlett.
— Tella are dreptate; nu sunt o Soartă, zise Scarlett.
Dar, când încercă să şi zâmbească, vocea îi şovăi când se
gândi la ameninţarea Stelei Căzute de a o transforma într-una.
Acum nu era cu el. Însă puterile ei sporiseră de la sine – dacă
se transforma deja într-o Soartă?
Julian o strânse mai puternic.
— Este în regulă, Roşiuţo, eşti în siguranţă acum. Nu-i vom
permite să te găsească.
— Nu asta mă îngrijorează, mărturisi Scarlett. Steaua
Căzută a zis că vrea să-mi cultive puterile şi să mă transforme
într-o Soartă.
Julian încremeni lângă ea.
— Nu trebuie să-ţi faci griji; nu te mai are, spuse Tella.
— Şi dacă se întâmplă fără el? Mereu mi-am văzut emoţiile
în culori. Dar, în ultima vreme, am văzut şi sentimentele altor
oameni.
— Pe ale noastre? întrebă Julian.
Scarlett dădu aprobator din cap.
— La început, a fost doar o licărire, dar simt că devin mai
puternică…
Lătratul care se auzi de aproape şi suficient de tare încât să
le atragă atenţia tuturor spre intrarea în hambar, unde câinele
lui Nicolas lătră din nou, mai disperat de această dată, o
întrerupse.
30.
Donatella
Tellei îi plăceau câinii. În Trisda, ajunsese o dată chiar să
fure un căţel. În mod ingenios, îl botezase Câinele Prinţul
Tuckleberry. Dar după ce aflase tatăl ei, Tella nu îl mai văzuse
pe Prinţul Tuckleberry. Petrecuse atât de puţin timp cu
animalul încât nu ştia prea multe despre cum comunicau câinii.
Dar în mod clar animalul de companie al lui Nicolas încerca să
le spună ceva.
Câinele mare şi negru lătră şi apoi îşi întoarse capul imens
spre spaţiul din afara hambarului, ca şi când ar fi vrut ca ei trei
să îl urmeze.
— Crezi că ne spune că Nicolas este cumva încă în viaţă?
întrebă Scarlett.
— Nu, răspunse Tella.
Dar poate că era altcineva – „Legend, de exemplu.”
Cei trei porniră spre uşile crăpate ale hambarului şi ieşiră în
după-amiaza târzie. Julian o luă pe Scarlett de mână ca şi când
ar fi plănuit să nu o mai scape de sub observaţie. Sora ei spera
să nu o facă. Acum că Scarlett revenise, Tella trebuia să se
ducă în Piaţa Dispărută şi să facă tot posibilul pentru a
cumpăra un secret care să îi arate cum să distrugă Steaua
Căzută înainte ca aceasta să îşi poată pune mâinile oribile pe
sora ei şi să o transforme într-o Soartă.
Tella voia să creadă că nu era nici măcar posibil. Dar ar fi
trebuit să fie imposibil ca o Soartă să fie adevăratul tată al lui
Scarlett – sau ca Scarlett să aibă acum abilitatea de a vedea
sentimentele altor oameni. Nu că asta ar fi schimbat ceva.
Tella vorbise serios – chiar dacă nu ar fi avut acelaşi sânge,
Scarlett tot ar fi rămas sora ei.
Un vânt de seară spintecă aerul când Tella continuă să
urmeze paşii greoi ai lui Timber spre partea din spate a casei.
Nu se simţea deloc odihnită, ci la fel de uzată ca papucii din
picioare. Dar inima îi bătu mai repede când Timber îi conduse
spre o alee pietruită atât de plină cu tufe de mure încât ea şi
Julian nu o observaseră explorând prima dată locul acela.
Câinele se opri şi lătră până când cei trei dădură la o parte
plantele ţepoase.
De îndată ce îi făcură suficient loc să treacă, animalul
alergă înainte.
Aerul deveni acru când Tella îl urmă. Ea strâmbă din nas
când simţi mirosul de sânge, transpiraţie şi stinghereală. Brusc,
speră ca Legend să nu fie pe partea cealaltă. Duhoarea nu era
nici pe departe la fel de spurcată ca aceea din casa lui Nicolas,
dar Tella simţi o groază tot mai mare când zări un amfiteatru
vechi. Mai întâi văzu treptele; pietrele erau aproape albastre în
lumina tot mai slabă, culoarea mâinilor reci şi a venelor. Nu
erau multe. Teatrul era mic, construit pentru spectacolele
destinate familiei sau pentru scenete distractive, dar nimic nu
era distractiv la mascarada din mijlocul scenei.
Oamenii erau îmbrăcaţi în haine de servitori şi purtau un fel
de măşti oribile în nuanţe urâte de mov, roşu, albastru, galben
şi portocaliu. Culorile o făcură pe Tella să se gândească la
bucăţile putrede de confetti care refuzau să cadă când servitorii
se mişcau pe scenă, cu braţele şi picioarele atârnate de sfori
care îi transformau în marionete.
Tella înjură.
Scarlett suspină.
Julian arăta ca şi când alimentele mâncate în hambar i se
ridicaseră în gât.
Nimeni nu părea să tragă de sforile servitorilor: toate se
mişcau prin magie, săltându-i pe scenă într-un dans forţat plin
de plecăciuni şi reverenţe tulburătoare.
Tella îl ţintui cu privirea pe cel mai tânăr participant forţat,
un băiat cu bucle la fel de frumoase ca ale unei păpuşi şi un
chip pătat de lacrimi uscate.
— Nu e de mirare că nu am găsit niciun servitor, spuse
Julian.
— De cât timp crezi că sunt în starea asta? întrebă Scarlett.
Nimeni nu ştiu cum să răspundă la întrebare. Dacă servitorii
fuseseră atârnaţi când fusese ucis contele, atunci trebuia să fi
trecut cel puţin o zi întreagă. Cei mai mulţi nici măcar nu
păreau conştienţi; capetele lor rămâneau plecate în timp ce
trupurile era smucite pe scenă.
Tella alergă într-acolo, sperând că nu era prea târziu să îi
salveze.
— Pare mâna Nebunului. El are abilitatea de a anima
obiecte. Probabil că i-a legat pe toţi, iar apoi şi-a folosit magia
asupra funiilor ca să îi mişte în continuare.
— Cum anulăm vraja? întrebă Scarlett. Când Otrăvitorul a
împietrit familia aceea, a lăsat un bilet.
Dar nimeni nu găsi niciun bilet pe scenă.
— Cred că trebuie doar să tăiem sforile sau să le dezlegăm,
spuse Julian.
Ceea ce se dovedi mai uşor de spus decât de făcut.
Membrele bieţilor servitori se mişcară mai repede cu
fiecare încercare de a-i elibera. Julian era singurul care avea un
cuţit; i-l dădu lui Scarlett. Dar niciunul dintre ei nu se descurcă
uşor. Cu toţii fură nevoiţi să sară din nou înapoi ca să evite
loviturile în stomac sau pumnii în faţă când încercau să
dezlege sforile servitorilor. Din fericire, Nicolas nu angajase
prea mult personal.
Erau doar şase. Inimile încă le băteau, dar slab. Niciunul nu
reuşi să stea pe picioare foarte mult timp după ce fusese
eliberat.
— Stăpânul are leacuri pentru răni în seră, mormăi un
bărbat mai în vârstă când îşi smulse masca putrezită de culoare
albastră de pe faţă.
Tella îşi imagină că era majordomul. Ochii lui erau mai
trişti decât ai tuturor când se uită la colegii de breaslă, toţi
prăbuşiţi pe scenă.
Julian găsi leacurile în timp ce Tella aduse apa, iar Scarlett
făcu rost de bandaje dintr-un dulăpior pentru încheieturile
rănite ale mâinilor şi gleznelor servitorilor. Tot chinul fu foarte
greu de suportat. Scarlett, Julian şi Tella nu spuseră niciunui
servitor ce se întâmplase cu Nicolas şi niciunul dintre ei nu
întrebă, făcând-o pe Tella să suspecteze că probabil ştiau deja.
Sau că fuseseră destul de îngroziţi ca să nu-şi dorească să ştie.
Se auziră multe şoapte de mulţumire, dar servitorii nu se
uitară în ochii ei, ca şi când ar fi fost ruşinaţi de ce li se
întâmplase. Doar băiatul cu bucle se uită direct la Tella şi chiar
reuşi să zâmbească strâmb, de parcă ea ar fi fost un fel de
eroină, ceea ce nu era – chiar deloc. Tella era parţial vinovată
de tot ce se întâmplase. Dar în acea clipă jură că avea să
compenseze rolul jucat în eliberarea Sorţilor.
— Voi afla cine v-a făcut asta şi mă voi asigura că nu va
mai răni niciodată pe nimeni.
— Purta o mască, spuse băiatul. Dar nu ca asta. Copilul lovi
cu piciorul bucata de material roşu care-i fusese legat pe faţă.
A lui era strălucitoare ca porţelanul şi într-o parte avea dinţi,
iar în cealaltă ochiul închis şi limba pe jumătate scoasă.
— Nebunul, spuse Tella. Este o Soartă.
Câţiva adulţi se uitară brusc în direcţia ei când vorbi; cel
puţin unul părea să creadă că nu se cuvenea să spună nimic din
toate astea băieţelului, dar după ceea ce tocmai trăiseră,
niciunul nu o contrazise.
Tella nu povesti istoria Sorţilor sau cum fuseseră eliberate
din Cărţile Destinului, dar spuse destul încât imediat ce
servitorii şi băiatul şi-ar fi revenit, să îi poată avertiza pe
ceilalţi despre pericolul în care se afla acum Valenda.
Părea un efort neînsemnat, dar spera că avea să scutească
alţi câţiva oameni de a fi transformaţi în jucării umane sau de a
fi ucişi – ca mama ei şi Legend.
Tella scrută orizontul întunecat ca şi când Legend ar fi putut
în sfârşit să apară, strălucind mai puternic decât stelele care
începeau să răsară, şi continuă să caute semnele întoarcerii lui
după ce toţi servitorii fură hrăniţi, bandajaţi şi ajutaţi să revină
în camerele lor din spatele casei, lipsite de putregaiul rămas în
biblioteca contelui.
Tella era gata să-i urmeze pe servitori înăuntru şi să se
spele, dar Scarlett zăbovea în faţa uşii pe o potecă plină de
margarete stranii.
— Vrei să intri cu mine ca să te speli? întrebă Tella.
Aerul era liniştit, dar fusta lui Scarlett foşnea în jurul
gleznelor ei. Tella nu observase când rochia îşi schimbase
culorile. Mai devreme, fusese o rochie de bal de un roşu
strălucitor; acum era neagră.
— Îmi pare rău de Nicolas, spuse Tella. Nu merita să moară
aşa.
— Nu, nu merita. Nu ar fi trebuit să încerc să îl găsesc.
Dacă nu aş fi făcut-o, ar mai fi trăit. Ochii lui Scarlett licăriră
de lacrimi când îşi ridică privirea la Tella. Nu putem să-i
permitem Stelei Căzute să mai facă asta altcuiva.
— Nu o vom face. Tella se întinse ca să-şi ia sora de mână,
dar Scarlett se retrase, cu o cută de îngrijorare între sprâncene.
— Îmi pare rău, Tella – credeam că pot să rămân aici cu
tine şi cu Julian, dar trebuie să mă întorc la Steaua Căzută.
— Ce? Nu! Vocea lui Julian o însoţi pe a Tellei când ieşi
din casa servitorilor.
— Nu poţi.
Julian probabil tocmai se spălase. Din părul lui închis la
culoare apa picură pe poteca plină de ierburi când Scarlett se
apropie de casă şi se îndepărtă de ferestrele deschise ale
servitorilor.
— Îmi pare rău! spuse Scarlett. Dar trebuie să o fac. Cred
că s-ar putea să joc rolul principal în înfrângerea Sorţilor.
— Absolut nu! urlă Julian în timp ce Tella strigă:
— Ţi-ai pierdut minţile? Ne-a ucis mama şi a ameninţat să
te transforme într-o Soartă. Nu te poţi întoarce la el!
— Nu vreau să mă întorc, spuse Scarlett, dar mi-am dat
seama că trebuie să o fac imediat ce i-am văzut pe servitorii
aceia. Dacă ar fi fost lăsaţi mai mult timp cum i-am găsit, nu ar
fi supravieţuit.
— Dar cum îi va ajuta întoarcerea ta pe alţii ca ei? întrebă
Tella. Îşi dorea acelaşi lucru ca sora ei: să găsească o cale de a-
l ucide pe el şi pe Sorţile lui, dar nu aşa. Piaţa Dispărută este
unul dintre locurile Sortite, adăugă ea. Acolo sunt nişte surori
care vând secrete şi cred că s-ar putea să aibă unul care să ne
spună cum să ucidem Steaua Căzută.
— Dar dacă nu au? zise Scarlett.
— Atunci vom găsi altă cale, interveni Julian.
— Cred că asta e cealaltă cale, spuse Scarlett. Steaua
Căzută vrea să îmi stăpânesc puterile, iar eu cred că ar putea fi
cheia pentru a-l opri. Mai era o Soartă acolo, Domniţa
Prizonieră. Ea mi-a spus că pentru a învinge Steaua Căzută,
trebuie să devin ce-şi doreşte el.
— Bineînţeles că a zis aşa ceva, spuse Tella. Domniţa
Prizonieră este o Soartă.
— El a închis-o în cuşcă; nu poate să iasă decât după
moartea lui. Şi chiar dacă încearcă să mă manipuleze, nu
înseamnă că se înşală. Ce mi-a spus are logică. Tella, ai spus
că dacă un nemuritor iubeşte, devine om. Dacă pun stăpânire
pe puterile mele, l-aş putea face să iubească. L-aş putea
transforma în om, iar apoi l-am putea învinge.
— Sau ai pune stăpânire pe puterile tale şi te-ai transforma
într-o Soartă, spuse Tella.
— Şi dragostea nu aşa funcţionează, adăugă Julian. Magia
poate face multe lucruri, dar nu cred că poţi să o foloseşti ca să
faci pe cineva să iubească. Este prea periculos.
— Nu vă cer să mă lăsaţi să o fac. Este alegere mea, nu a
voastră. Aşadar, vă rog doar să nu mă opriţi. În afară de cazul
în care găsim o altă cale de a-l distruge, sunt singura care e
capabilă de asta şi vreau să o fac. Tella, cândva mi-ai spus că
viaţa înseamnă mai mult decât să rămâi în siguranţă…
— Mă refeream la distracţie, nu la locuitul cu un criminal!
— Ei bine, nu cred că vreunul dintre noi se va distra dacă
Steaua Căzută preia controlul imperiului. Şi amândouă ştim că
ai face acelaşi lucru.
Scarlett îşi îmbrăţişă din nou sora. Se pricepea de minune să
îmbrăţişeze: ştia exact cât de mult să strângă, când să rămână
tăcută şi când să dea drumul. Dar indiferent când ar fi pus
capăt acestei îmbrăţişări, ar fi fost prea curând.
Tella o strânse mai puternic. Voia să se mai certe. Dacă ar fi
contrazis-o în continuare, dacă i-ar fi spus lui Scarlett cât de
îngrozită era, dacă i-ar fi dat detalii despre moartea
îngrozitoare a lui Nicolas şi i-ar fi amintit cum le ucisese
mama Steaua Căzută, Tella ştia că ar fi reuşit să o convingă să
rămână. Tella îşi dorea mult să o convingă, dar tocmai jurase
să facă tot ce era necesar ca să înfrângă Steaua Căzută şi
vorbise serios. Doar că nu se gândise că preţul ar fi fost sora
ei.
Se sprijini de Scarlett când cerul se întunecă pe deplin.
— Eşti sigură că nu vrei să fii egoistă acum şi să te gândeşti
doar la cum să te salvezi pe tine?
— Bineînţeles că vreau. Dar trebuie să plec – pentru mine,
pentru tine, pentru Julian şi pentru toţi servitorii pe care tocmai
i-am ajutat şi care nu au şansa să facă ce pot face eu. Nu pot să
stau cu mâinile-n sân când am capacitatea să acţionez. Şi am
Cheia Visului: dacă situaţia devine prea periculoasă, am să
evadez.
— Cheile pot fi furate, şopti Tella.
— Voi fi precaută.
Scarlett îşi îmbrăţişă mai strâns sora până ce Tella se retrase
în cele din urmă, deşi nu îşi dorise să o facă. Dar dacă Scarlett
intenţiona să se întoarcă la Steaua Căzută, trebuia să o facă în
curând, înainte să îi observe cineva lipsa. Probabil că Scarlett
voia să îşi ia rămas bun cum se cuvine şi de la Julian.
Iar prin „cum se cuvine”, Tella se gândea la un rămas bun la
care o soră discretă nu ar fi trebuit să asiste.
31.
Scarlett
Când Tella intră în casa de oaspeţi şi încercă să spele praful,
tristeţea şi urmele de vinovăţie care zăboveau, Scarlett stătea
sub o rază de lună, pregătindu-se pentru un alt rămas bun pe
care nu şi-l dorea.
Iulian părea să simtă acelaşi lucru. Fruntea îi era încruntată
şi strângea din buze, iar când o cuprinse în braţe pe Scarlett,
atingerea lui nu fu nici blândă, nici tandră.
— Ştiu că ai zis că nu este alegerea mea dacă tu pleci sau
rămâi, dar nu îmi poţi spune că m-ai ales, iar apoi să-mi
interzici să mă implic în viaţa ta.
— Mă rogi din nou să nu plec?
— Nu. El o strânse mai puternic, sprijinindu-i capul de
pieptul său. Pe viitor – deoarece va exista un viitor pentru noi
– sper să poţi să-mi vorbeşti despre astfel de lucruri, în loc să
îmi spui că ai luat deja o hotărâre.
— Bine, cedă Scarlett. Dar sper să faci acelaşi lucru.
— Nu ţi-aş cere asta, dacă nu aş avea de gând să o fac.
Julian îi cuprinse talia cu degetele ca şi când tot ar mai fi
putut să găsească o cale prin care ea să nu fie nevoită să plece.
Scarlett îşi dorea ca el să poată face asta. De fapt, nu voia să
se întoarcă la Steaua Căzută. Dar, în acea clipă, îşi făcea mai
multe griji pentru Julian. Ca şi Tella, era impulsiv şi condus de
emoţii, pe care Scarlett le vedea ca fiind gri ca norii de furtună
şi pline de îngrijorare.
— Dacă aş încerca să îţi trimit scrisori pe furiş o dată la
câteva zile? Nu cred că ar fi sigur să te mai vizitez. Şi era de
părere că nici să îi trimită mesaje nu era un lucru bun, dar îşi
făcea griji că dacă nu ar fi găsit o cale prin care să îl asigure că
era în regulă, în cele din urmă el ar fi venit după ea şi s-ar fi
pus în pericol. Pot să deschid o uşă cu Cheia Visului ca să îţi
trimit bilete şi să te anunţ că sunt bine.
— Tot nu îmi place ideea, spuse Julian.
— Dacă ţi-ar fi plăcut, probabil mi-ai fi rănit sentimentele.
El o sărută pe frunte şi, pentru o clipă, buzele îi zăboviră
acolo.
— Ai grijă, Roşiuţo!
— Mereu am grijă.
— Nu ştiu… Se retrase doar ca ea să îi vadă un colţ al gurii
zvâcnind. O fată precaută nu ar spune că mă iubeşte.
— Te înşeli. Nu cred că inima mea ar putea fi altundeva în
mai multă siguranţă decât în mâinile tale. Dar în clipa în care
rosti cuvintele, îşi simţi inima grea.
Julian încă mai schiţa un zâmbet, dar ochii lui exprimau
altceva. Lui Scarlett îi plăcuseră dintotdeauna ochii lui – erau
căprui, blânzi şi plini de toate emoţiile care îl conduceau. Spre
deosebire de ochii lui, Julian nu era întotdeauna sincer şi,
momentan, se uita la ea ca şi când s-ar fi temut că la
următoarea revedere ea nu avea să mai fie la fel.
— Mă voi întoarce la tine, îi promise ea.
— Nu este singurul lucru care mă îngrijorează. Vocea îi era
răguşită. Mi-am petrecut o mare parte din viaţă în preajma
magiei – magia fratelui meu m-a readus la viaţă de mai multe
ori decât pot număra. Am încercat să mă îndepărtez, dar este
greu să părăseşti o astfel de magie. Ştiu că acum crezi că dacă
poţi să-ţi stăpâneşti puterile, poţi să controlezi Steaua Căzută,
dar, în schimb, ai putea ajunge să fii controlată de propria
magie.
Ochii lui îi părăsiră privirea ca să se uite la rochia fermecată
înainte să se oprească la cheia Sortită din mâna ei, care
strălucea argintiu în lumina obscură.
Ea nici măcar nu îşi dăduse seama că o scosese deja din
buzunar. Să se bazeze pe cheie devenise un obicei, la fel ca
purtatul rochiei fermecate. Dar nu voia să depindă de ea, ci
doar să o stăpânească suficient încât să poată face Steaua
Căzută să o iubească şi să îl transforme pe Gavriel în muritor.
Apoi, ar fi fost mulţumită să nu o mai folosească niciodată.
— Nu trebuie să îţi faci griji pentru mine. Scarlett îşi ridică
fruntea şi îl sărută repede pe Julian, dorindu-şi să poată spune
mai multe, dar ştiind că trebuia să se întoarcă.
Când folosise prima dată cheia, nu plănuise să se întoarcă,
deci nu se gândise la cât timp trecea. Spera că Steaua Căzută
să nu mai vină în vizită curând. În plus, o îngrijora şi trezirea
Domniţei Prizoniere.
După ce răsuci Cheia Visului, Scarlett continuă să meargă
tiptil. Dar de îndată ce intră în camera ei din Menajerie, află că
lucrurile nu erau aşa cum le lăsase.
Domniţa Prizonieră era trează, legănându-se tăcută pe
stinghie în timp ce fusta ei mov atingea podeaua lustruită a
cuştii aurite.
— Dacă vrei să te furişezi, nu ar trebui să fii prea mult
plecată. Şi nu fi atât de surprinsă; chiar credeai că nu ştiu?
Ea pufni uşor afectată.
— De ce să mă prefac? întrebă Scarlett.
— Pentru că ştiam că nu ai să pleci dacă mă crezi trează.
Dar trebuie să fii mai înţeleaptă. Vocea îi deveni o şoaptă, iar
ochii violeţi nepământeni se albiră, aşa cum o făcuseră mai
devreme în acea seară. Dacă pleci de aici ore în şir, ai să fii
prinsă cu cheia aceea mai curând decât ar trebui.
32.
Donatella
Trecuse o zi întreagă, iar Legend era în continuare mort.
Trebuia să revină la viaţă. Legend nu trebuia să moară, iar
Tella nu îşi încheiase toate socotelile cu el.
— Cât timp durează să revină la viaţă? îl întrebase pe Julian
în timpul primei călătorii spre moşia contelui.
— De obicei, nu mult – după răsărit, întotdeauna mai puţin
de o zi, îi răspunsese el.
Tinerei îi fusese greu să îl facă să spună mai mult. Tella
simţea că magia îl împiedica să dezvăluie prea multe secrete.
El mărturisise că Legend avea o legătură cu toţi artiştii – Julian
avea să simtă când Legend ar fi revenit la viaţă – iar dacă
Legend voia să îl găsească pe Julian, o putea face cu uşurinţă.
Dar Legend nu apăruse, iar Julian nu îl simţise.
Tella nu ştia cât era ceasul acum, doar că părea cea mai
întunecată parte a nopţii, iar ea şi Julian ieşiseră de pe
proprietatea contelui ca să se îndrepte spre Piaţa Dispărută.
După spusele lui Jacks, Piaţa Dispărută putea fi invocată
ducându-te la nişte ruine la vest de Districtul Templului. De
vreme ce Nicolas locuia în afara oraşului, călătoria era una de
câţiva kilometri, iar Julian păstră tăcerea o mare parte din
drum. Era o tăcere care o făcea pe Tella să creadă că plănuise
să îşi ţină respiraţia în absenţa lui Scarlett.
Tella ar fi putut face acelaşi lucru. Era o susţinătoare a ideii
că fiecare trebuie să facă greşeli şi să îşi dea silinţa să se
descurce mai bine data următoare. Dar Tella se temea că dacă
Scarlett ar fi făcut un pas greşit, probabil nu ar mai fi existat o
dată următoare.
Se rugă sfinţilor – chiar şi celor pe care nu îi plăcea prea
mult. Mai zise o rugăciune şi pentru întoarcerea în siguranţă a
lui Legend, dar ştia că lucrul acesta nu depindea de sfinţi.
Legend avea o singură slăbiciune care putea face posibilă
uciderea lui definitivă: dragostea.
Ea încerca să nu se gândească la asta. Nu voia să îşi aducă
aminte cum practic îl implorase să o iubească, nu cu mult timp
înainte să fie ucis.
În acea seară, nu îl crezuse pe deplin când spusese că nu era
capabil să iubească. Crezuse că pur şi simplu se temea de
iubire pentru că nu voia să îşi sacrifice nemurirea şi să devină
om. Iar acum, înţelegea de ce.
Tânăra îşi spuse să nu se mai îngrijoreze. Acesta era
Legend, iar el era de neclintit când venea vorba de magie şi
nemurire. Nu şi-ar fi permis niciodată să moară pentru
dragoste. Dar Tella tot se trezi încercând să îşi aducă aminte
cum o sărutase în noaptea aceea din labirint. Să fi simţit el
numai dorinţă şi obsesie? Ori iubirea îi alimentase sărutul?
Pentru o clipă, cuvintele lui, „Vreau să te păstrez”, îi păruseră
a exprima dorinţa de posesie, nicidecum romantismul. Dar
acum, se trezi sperând ca el să fi simţit doar emoţiile pe care ea
le considerase atât de supărătoare în acea seară.
— Aproape am ajuns, spuse Julian.
Tella vedea acum conturul vag de la distanţă. Pe întuneric,
era greu să facă diferenţa dintre pietre şi umbre, dar părea că în
ruinele din faţa lor se zăreau un drum flancat de pomi
fosilizaţi, bolţi sfărâmate la ambele capete şi câteva statui
înspăimântător de realiste. Tella spera cu disperare că nu erau
oameni pietrificaţi.
Cel puţin nu era nicio Soartă prin preajmă.
Tella se opri chiar înainte să ajungă la marginea ruinelor,
într-un petic perfect de lumină albă-gălbuie a lunii.
— Sunt nesăbuită? întrebă ea.
Julian se opri şi o privi.
— Depinde la ce te referi. Dacă vorbeşti despre faptul că ai
de gând să faci un sacrificiu de sânge ca să vizitezi unul dintre
locurile Sortite pe baza vorbelor altei Sorţi, atunci nu,
deoarece sunt aici şi eu nu sunt nesăbuit. Dar dacă te referi la
orice îl implică pe fratele meu, s-ar putea să fii.
— Mulţumesc pentru că mi-ai spus-o cu atâta blândeţe, zise
Tella.
Julian ridică un umăr.
— Încerc să fiu sincer. Când mint, am probleme cu sora ta.
— Nu vreau să minţi. Îmi doresc doar să fi avut ceva
adevărat de spus din ce vreau eu să aud.
Julian îşi masă maxilarul cu o mână. Combinaţia dintre
lumina lunii şi umbre îl făcea să semene oarecum cu fratele
lui, să fie mai tăios, mai dur. Însă chiar şi în lumina slabă,
privirea lui Julian era mai blândă şi mai prietenoasă decât a lui
Legend.
— Dacă vrei să-ţi spun că fratele meu te va iubi cândva, nu
pot. Îl cunosc de-o viaţă. Sunt unul dintre puţinii oameni care
îl cunosc dinainte de a deveni Legend, iar el nu a iubit
niciodată pe nimeni. Dar are alte calităţi. Nu renunţă, iar dacă
tu contezi pentru el, te va face să te simţi mai importantă decât
oricine altcineva şi…
Se opri, ca şi când ar fi vrut să se oprească, dar apoi adăugă
şovăind:
— Chiar cred că tu contezi pentru el.
Dar era suficient?
— Acum, haide! spuse ursuz Julian. Dacă Legend ar reveni
chiar acum, probabil că m-ar ucide pentru că te las să stai în
drum atât de expusă.
— Stai! Tella sări în faţa lui Julian înainte să-şi poată
continua drumul spre ruine. Mai am o întrebare. Mi-a cerut să
devin nemuritoare.
— Asta nu e o întrebare, Tella.
— Nu ştiu ce să fac.
Tella credea că ştiuse. Îşi dorea iubirea lui Legend, dar
moartea lui o făcuse să îşi dea seama că nu îi mai putea cere
niciodată să o iubească.
— Tot nu e o întrebare, spuse Julian. Chiar dacă ar fi, e o
alegere pe care nu aş vrea să o fac în locul nimănui. El voi să
treacă lângă ea, dar apoi se opri şi se întoarse. Dacă accepţi, să
fii foarte sigură că este ceea ce vrei. Nemurirea e permanentă.
— Dacă nu cumva mă îndrăgostesc.
Julian scutură din cap.
— Nu conta pe asta. Nemuritorii nu se pot îndrăgosti unul
de celălalt şi foarte puţini oameni îi seduc. Indiferent ce a făcut
fratele meu, nu am încetat niciodată să îl iubesc, dar el nu mi-a
împărtăşit sentimentul.
Vocea lui Julian era perfect monotonă ca şi când n-ar fi fost
rănit, dar Tella ştia că probabil era distrus. Legend era fratele
lui. Nu îşi putea imagina cât de devastator ar fi fost dacă sora
ei nu ar fi iubit-o.
Însă Tella simţea că Julian nu voia mila ei. El se întoarse
aproape imediat ce termină şi se îndreptă spre ruine într-un
ritm rapid care îi dădu clar de înţeles că nu voia să fie ajuns
din urmă prea curând.
Când încetini pasul, cercetară ruinele împreună în linişte. El
spusese tot ce era de spus şi, chiar dacă Sorţile nu pândeau în
apropiere, ştiau că era necesar să fie discreţi. Nu folosiră
torţele ca să caute simbolul clepsidrei, pe care Tella se temea
că nu aveau să-l găsească. Julian susţinea că vede perfect pe
întuneric, dar, în ciuda faptului că mai devreme zisese că nu
minţea, ea se îndoia de afirmaţia lui.
— L-am găsit! spuse el mândru şi prea zgomotos.
Clepsidra nu mai mare de o palmă era ascunsă într-o boltă
din piatră distrusă şi strălucea ca şi când ar fi fost luminată de
magie. Emana doar suficientă lumină încât Tella să vadă că
ţepii ieşeau din partea de sus ca şi când ar fi implorat sângele
pe care trebuia Tella să îl folosească pentru a invoca piaţa.
— Eşti sigură că vrei să intri singură? o întrebă Julian.
— Fiecare oră petrecută înăuntru înseamnă o zi care trece
aici, afară, îi aminti Tella. Dacă din orice motiv Scar încearcă
să folosească cheia ca să te găsească, nu este sigur pentru ea să
fie în piaţă. Dacă durează prea mult să se întoarcă la
Menajerie, Steaua Căzută ar putea să o prindă.
— Şi dacă te caută pe tine?
— Ce drăguţ din partea ta să gândeşti aşa! spuse Tella. Dar
cred că amândoi ştim că nu pe mine mă va căuta cu cheia.
Tella nu făcuse decât să urmărească din şură când Scarlett
se întorsese prima dată, deci nu auzise toată conversaţia dintre
Scarlett şi Julian, dar văzuse cum se uitase sora ei la el. Era
privirea pe care unii oameni o aşteptau toată viaţa, iar alţii îşi
trăiau toată viaţa fără să o primească. Era privirea pe care tot
sperase Tella să o vadă la Legend.
— Întotdeauna voi fi sora ei, nu poţi să-mi furi locul. Dar
cred că tu eşti acum prima ei dragoste, şi aşa şi trebuie. Dacă
ţi-ai tot fi ales fratele în locul surorii mele, n-aş fi crezut că o
meriţi. Tot ce îţi cer este să nu strici totul. Julian, nu trebuie
doar să-i împărtăşeşti iubirea, ci să lupţi pentru ea în fiecare zi.
— Asta intenţionez să fac.
Cu aceste cuvinte, Tella îşi apăsă degetele într-unul dintre
ţepii din partea de sus a clepsidrei şi lăsă sângele să picure pe
piatra gravată.
Lumina eterică se revărsă din boltă. Brusc, Tella văzu un
drum vechi şi denivelat, flancat de copaci străini pe cale să îşi
piardă toate frunzele roşii strălucitoare. Între copaci, corturile
se întindeau ca aripile colorate ale unor păsări, toate presărate
cu resturi din natură. Nu erau corturile magice pe care le
văzuse Tella în timpul primului Caraval. Corturile lui Legend
erau din mătase netedă perfect întinsă, iar acestea erau
acoperite de brocart zdrenţuit şi căptuşite cu ciucuri învechiţi.
Cu toate acestea, încă mai aveau un aer nepământean. Tocmai
când Tella întoarse capul ca să-şi ia rămas bun de la Julian,
putea să jure că toate corturile se transformaseră şi că, pentru o
clipă, urmele de uzură şi rupturile dispăruseră, părând şi mai
strălucitoare decât cele de la Caraval.
Tella intră curajoasă prin boltă şi ajunse în Piaţa Dispărută.
Avea impresia că intrase într-o carte de istorie ilustrată.
Femeile purtau rochii cu mâneci bufante, talie joasă şi centuri
ce atârnau mult pe coapse, făcute din broderii groase, iar
bărbaţii purtau cămăşi ţesute în casă care se legau în faţă cu
şireturi şi pantaloni largi băgaţi în cizme cu carâmb larg.
Între corturi, copiii îmbrăcaţi cu haine asemănătoare se
jucau de-a lupta cu săbii din lemn sau stăteau şi împleteau
coroane din flori.
— Salutări! Salutări! Salutări! Piaţa Dispărută este la
dispoziţia ta. Poate că nu vei pleca cu ceea ce vrei, dar îţi vom
da ce îţi trebuie! strigă un bărbat îmbrăcat ca un sol când Tella
se aventură şi mai mult înăuntru.
Era evident că erau obişnuiţi cu vizitatori din alte timpuri.
Niciunuia nu părea să îi pese că rochia lungă până la gambe şi
cizmele uzate din piele pe care le împrumutase de la o
servitoare nu se potriveau. La drept vorbind, ţinuta părea să
impresioneze pe toată lumea.
— Bună, drăguţo, vrei ceva care să îţi lumineze tenul
cenuşiu şi să-ţi aducă înapoi iubitul?
O femeie care purta o diademă subţire din aur pe frunte îi
întinse o amuletă plină cu un lichid roz deschis.
— Ce zici de nişte alge de mare proaspăt prăjite? strigă un
alt vânzător. Vindecă inimile frânte şi nasurile.
— Nu vrea algele tale putrezite. Nu vindecă nimic! Asta îi
trebuie cu adevărat tinerei!
Negustorul din faţa lui, un bărbat cu foarte multe riduri şi
cu câţiva dinţi lipsă, întinse o pălărie complicată cu mărgele, la
fel de lată ca o umbrelă şi cu voaluri lungi la fel de subţiri ca
pânzele de păianjen. Dacă nu eşti atentă, domniţă, curând
pielea ta va fi la fel de ridată ca a mea.
— Nu îi spune asta fetei! Este frumoasă! strigă o femeie cu
ten măsliniu şi basma ivorie. Prăvălia ei era cea mai
aglomerată dintre toate. Înăuntru nu erau nici măcar mese,
doar grămezi strălucitoare de ciudăţenii. Poftim, uită-te în
oglindă, copilă! Femeia întinse braţul în faţa Tellei.
— Nu sunt…
Tella se opri când zări limpezimea oglinzii. Marginile erau
acoperite cu vârtejuri de aur topit, exact ca Aracle – un obiect
Sortit pe care se bazase puţin prea mult Tella când fusese
prinsă într-o carte.
Nu ştia dacă era adevăratul Aracle, acum eliberat din cărţi,
dar îşi feri repede privirea şi făcu rapid un pas înapoi, înainte
să îi poată arăta vreo imagine neplăcută din viitor.
— În mâinile potrivite, dezvăluie mai mult decât chipul
celui care se uită în oglindă, spuse mieros femeia.
— Nu mă interesează! Îmi place aşa cum sunt.
Tella continuă să meargă clătinându-se. După aceea, îşi
dădu silinţa să nu se lase distrasă cât negustorii încercară să îi
vândă perii care aveau să o asigure că nu şi-ar fi pierdut
niciodată părul, picături care i-ar fi făcut ochii să aibă orice
culoare îşi dorea şi un desert tulburător, plăcinta de colibri.
Fiecare vânzător era prietenos şi puţin cam nerăbdător, ca şi
când Tella ar fi fost primul oaspete din ultimele secole, ceea ce
probabil că era adevărat, de vreme ce şi Piaţa Dispărută fusese
închisă într-un pachet blestemat de Cărţi ale Destinului.
— Am pantofi care te vor împiedica să te mai rătăceşti.
Sunt ai tăi, dacă îmi dai toate şuviţele frumoase de păr.
Vânzătorul entuziast ţinea deja un foarfece greu în mâini.
Tella era sigură că i-ar fi tăiat tot părul fără permisiune dacă
nu ar fi intrat repede în următorul cort. Acesta era mai gol
decât celelalte, înăuntru aflându-se numai două draperii cu
dungi turcoaz şi portocalii care cădeau din tavanul de material
textil spre podeaua de pământ.
O fată uluitor de frumoasă, cam de vârsta Tellei, cu un ten
perfect, ochi minunaţi de culoarea cobaltului şi părul de
aceeaşi culoare ca al ei, stătea în faţa draperiilor pe un taburet
înalt. Ea o salută pe Tella cu un zâmbet călduros, dar Tella jură
că tablourile aveau ochi mai pătrunzători. Spre deosebire de
alţi vânzători, fata nu oferea nimic spre vânzare, ci doar îşi
legăna picioarele înainte şi înapoi ca un copilaş.
Tella aproape dădu să plece, când o altă femeie ieşi din
spatele draperiilor. Era mult mai în vârstă, cu pielea ridată şi
un păr de un albastru spălăcit, părând versiunea decolorată a
tinerei. Amândouă aveau ochi de culoarea cobaltului, dar, spre
deosebire de cei goi ai tinerei, ai babei erau ageri şi vicleni.
Tellei i se părea că se uita la două versiuni diferite ale
aceleiaşi persoane. Una îşi pierduse tinereţea, iar cealaltă îşi
pierduse minţile.
— Voi două sunteţi surori? se hazardă Tella.
— Suntem gemene, îi răspunse cea în vârstă.
— Cum? spuse Tella fără să gândească.
Nu că ar fi contat. Singurul lucru de care ar fi trebuit să îi
pese era că acesta era locul căutat, însă prezenţa gemenelor o
făcea să-şi simtă stomacul ca de plumb.
Sora mai tânără continuă să dea mulţumită din picioare în
timp ce chipul ridat al surorii mai în vârstă se posomorî.
— În urmă cu mult timp am făcut o înţelegere care ne-a
costat mai mult decât ne-am aşteptat. Consideră că te-am
avertizat. Să nu faci negoţ cu noi dacă nu eşti dispusă să
plăteşti costuri neprevăzute. Nu oferim nimic la schimb şi nu
returnăm nimic. Nu ai o a doua şansă. După ce cumperi un
secret de la noi, este al tău, iar noi nu ni-l vom mai aminti, la
fel cum tu vei uita ce ţi-am luat.
— Încerci să faci rost de clienţi sau să îi alungi? întrebă
Tella.
— Încerc să fiu cinstită. Nu vrem să ne păcălim clienţii, dar
natura târgului nostru înseamnă că nimeni nu ştie niciodată cu
adevărat ce câştigă sau ce pierde.
Tellei nu trebuia să i se spună asta. Ştia că un târg făcut întrun loc Sortit ar fi costat-o probabil mai mult decât îşi dădea
seama. Dar dacă ele aveau un secret care să dezvăluie
slăbiciunea capabilă să ucidă Steaua Căzută, nu putea refuza
oferta. Sorţile erau periculoase, dar îşi respectau promisiunile,
iar Piaţa Dispărută le promitea oamenilor care intrau că aveau
să găsească lucrurile care le trebuiau. Iar Tellei îi trebuia un
secret. Avea nevoie de el ca sora ei să nu mai fie în pericol, ca
oamenii să nu mai fie spânzuraţi precum marionetele şi nimeni
altcineva să nu mai fie ucis ca mama ei, Legend sau Nicolas.
— Bine, spuse Tella. Ce mă va costa să aflu un secret
despre o Soartă?
— Depinde de Soartă şi de secret.
— Vreau să ştiu cum să ucid Steaua Căzută.
— Nu e un secret, dragă. Nemuritorii au doar o singură
slăbiciune. Dragostea.
— Dar trebuie să aibă o altă slăbiciune – una despre care nu
vrea să afle nimeni.
O cale prin care sora ei să scape de pericol, pentru că dacă
dragostea era singura slăbiciune a Stelei Căzute, atunci era cel
mai probabil ca Scarlett să fie persoana care să îl învingă sau
să moară încercând.
Tella nu îşi putea lăsa sora să moară şi, totuşi, i se păru că
auzea ceasul vieţii lui Scarlett ticăind cât sora mai tânără şi cu
părul albastru continuă să dea din picioare când cea mai în
vârstă închise gânditoare ochii.
— Am unul dintre secretele lui, spuse ea după un timp şi se
întoarse spre sora ei mai tânără. Millicent, scumpo, deschide
pivniţa.
Tânăra fată trase de un ciucure arămiu pe care Tella nu îl
observase, iar draperiile grele din spatele femeii în vârstă se
depărtară imediat, dezvăluind rafturi aliniate cu cufere vechi
de comori de toate mărimile şi culorile. Unele păreau să se
dezintegreze din cauza vechimii şi altele străluceau proaspăt
lăcuite. Câteva păreau cât palma Tellei, iar câteva erau destul
de mari încât să ţină loc de coşciuge.
După aproximativ un minut, sora mai bătrână reveni dintre
rafturi ţinând un cufăr pătrat din jasp roşu cu o inimă în partea
de sus înconjurată de flăcări pictate. La o simplă privire,
vopseaua portocalie şi galbenă părea uşor ciobită şi decolorată.
Dar când Tella se uită la chipul surorii mai mari, imaginea
licări şi, pentru o clipă, văzu flăcări adevărate atingând inima.
— Dacă foloseşti corect secretul pe care îl conţine, te va
ajuta să învingi Steaua Căzută. Totuşi – femeia ţinu cutia mai
aproape de piept – înainte să ţi-o dau, am nevoie de un secret
de la tine.
— Pot să aleg secretul? întrebă Tella.
Femeia îi aruncă un zâmbet ciudat, unul care îi lumină ochii
fără să îi mişte şi gura.
— Mă tem că secretele tale nu sunt destul de valoroase ca
să facem schimbul, domnişoară Dragna. Secretul pe care îl
vrem aparţine fiicei tale.
— Nu am nicio fiică.
— Vei avea. Te-am întâlnit în trecutul nostru şi în viitorul
tău şi ştim că vei avea cândva o fiică.
— Ştii cine este tatăl acestei fiice?
Noua voce era joasă şi profundă, iar sunetul ei îi făcu inima
Tellei să bată de două ori mai repede.
Se întoarse.
Tot ce era în Piaţa Dispărută se înceţoşă, culorile
contopindu-se ca şi când lumea din jurul ei s-ar fi mişcat prea
repede, mai puţin tânărul chipeş care stătea în faţa ei şi care
ocupa toată intrarea în cort.
Legend era aici.
33.
Donatella
Legend era aici, în viaţă, şi atât de viu încât vederea lui o
făcu pe Tella să zâmbească până o durură obrajii.
— Ai revenit!
Nici măcar nu îi păsa că vorbise pe nerăsuflate.
Nu mai putea să ascundă faptul că rămânea fără aer când îl
vedea. El părea o dorinţă împlinită. Ochii îi erau plini de stele,
pielea bronzată strălucea uşor, iar părul brunet era un pic
zburlit. Nu purta cravată, iar nasturele de sus al cămăşii negre
era descheiat, ca şi când ar fi plecat în grabă – ca să ajungă la
ea.
Dacă zâmbetul ei nu ar fi fost atât de larg, ar fi zâmbit şi
mai mult.
— Credeai că nu mă întorc?
Ochii lui îi întâlniră pe ai ei, iar colţul gurii îi zvâcni cu
aroganţa care îi plăcea tinerei atât de mult.
— Am…
Tella se opri. Cuvintele „am fost îngrijorată” îi rămaseră în
gât. Avea un singur motiv să îşi facă griji pentru el.
Îşi înghiţi vorbele când se forţă să zâmbească în continuare.
El era în viaţă. Era în viaţă şi era acolo. Era tot ce conta. Trăia.
Dacă el ar fi murit pentru că o iubea, ea nu ar fi putut trece
niciodată peste asta. Şi, totuşi, o durea mult să-şi dea seama că
el era acolo, în viaţă, arătând ca un vis împlinit, tocmai pentru
că nu o iubea, iar ea îl iubea cu atâta disperare.
— Hm! spuse sora bătrână. În caz că aţi uitat, timpul trece
diferit aici, iar eu eram în mijlocul unei conversaţii.
Legend nu mai zâmbi când se întoarse spre femeie şi miji
uşor ochii, ca şi când ar fi vrut să folosească o iluzie ca să o
facă să dispară. Poate că şi încerca să o facă, dar magia lui nu
funcţiona la fel în locul Sortit.
Ceea ce era bine, deoarece Tella avea nevoie de locul acesta
şi de femeie.
— Ai spus că voi avea o fiică, zise Tella.
— Da. Tatăl copilului tău va avea puteri magice, răspunse
femeia. Fiica ta se va naşte cu un dar puternic, dar va avea o
slăbiciune mortală. În schimbul celui mai bine păzit secret al
Stelei Căzute, vrem să descoperi slăbiciunea secretă a fiicei
tale, să revii în piaţă şi să ne-o spui.
— Eşti sigură că nu vrei un secret de-al meu? întrebă Tella.
Încă nu se obişnuise cu ideea că urma să aibă un copil sau
că avea să viziteze din nou piaţa în viitor, ceea ce o făcea să
creadă că ar fi supravieţuit întregii situaţii. Dar nu îi plăcea să
creadă că era singura cale.
— Încă nu ne-ai spus cine este tatăl, rosti Legend,
rezemându-şi nepăsător un umăr lat de stâlpul cortului. Dar
Tella jură că îi văzu maxilarul zvâcnind.
— Nu avem permisiunea să dezvăluim informaţia asta,
spuse sora în vârstă, şi nu este bine să ştii prea multe despre
viitor.
Tella consimţi. Cartea Aracle care îi arătase frânturi din
viitorul ei aproape o ucisese. Şi, totuşi, nu se putu abţine să nu
întrebe:
— Poţi să-mi zici dacă el este tatăl?
— Cine altcineva ar putea fi tatăl? mormăi Legend.
— Nu te supăra pe mine! izbucni Tella. Tu ai întrebat
primul. „Şi tu nu mă iubeşti”, fură cuvintele transmise de
privirea ei.
Ochii lui licăriră auriu şi, apoi, apăru brusc în cort şi chiar
în faţa ei, privind-o cu chipul frumos pe care se temea că nu
avea să-l mai revadă.
— Ţi-am cerut să devii nemuritoare. O mână îi cuprinse
talia, caldă şi puternică, iar cealaltă îi găsi ceafa. Zâmbetul lui
deveni diabolic în clipa în care o trase mai aproape.
Tellei i se tăie respiraţia.
— Ce faci?
— Îţi cer din nou.
Legend o sărută apăsat, repede şi cam sălbatic. Ea îşi
depărtă buzele, dar nu reuşi să facă şi altceva. Mâna din talia ei
o ţinea lipită de el, iar degetele de pe ceafă se răsfirară,
acoperindu-i gâtul când îi înclină capul pe spate şi preluând
total controlul când o sărută mai profund. O poseda,
stăpânindu-o cu fiecare mişcare a limbii şi apăsare a buzelor,
spunându-i din nou fără cuvinte că voia să o păstreze pentru
totdeauna. Nu o săruta ca şi când pur şi simplu revenise la
viaţă. O săruta ca şi când dacă ar fi murit şi ar fi fost îngropat,
ar fi ieşit din mormânt ca să ajungă la ea.
Tella nu mai trăise niciodată o asemenea senzaţie. Poate că
nu o iubea, dar Julian avea dreptate: Legend ştia cum să o facă
să se simtă dorită.
— Acceptă, îi şopti el pe buze. Lasă-mă să te fac
nemuritoare.
— Nu joci corect, murmură ea.
— Nu am spus niciodată că joc cinstit şi nu o voi face nici
acum. Cu degetul mare, îi mângâie partea sensibilă a gâtului.
Eşti prea importantă, Tella.
„Dar tu nu mă iubeşti.” Deşi era dureros să ştie că nu o
iubea, ştia şi că dacă ar fi făcut-o, n-ar mai fi fost în viaţă.
— Hm! Sora mai mare îşi drese vocea. Dacă vreţi să
concepeţi acum copilul, mă tem că nu e locul potrivit.
Tella sări de lângă Legend, revenind brutal la realitate şi
roşind mai intens ca niciodată.
— Vă sugerez să trecem mai departe, continuă sora mai
mare. Dacă mai continuaţi aşa, în lumea voastră vor trece
câteva săptămâni înainte să plecaţi din a noastră.
„La naiba!” Tella chiar pierduse noţiunea timpului. Nu
auzise niciun clopoţel sunând, dar îşi imagina că se scursese
mai mult de o oră, poate chiar mai mult, ceea ce însemna că în
lumea ei trecuse cel puţin o zi. Încă o zi în care sora ei era
ţinută prizonieră de Soarta care îi ucisese mama, iar oamenii
din Valenda sufereau orori neştiute din partea Sorţilor care îi
foloseau drept jucării pe care voiau să le strice.
Iar ea îl sărutase pe Legend.
Tella se uită din nou la cutia roşie de jasp din mâinile femeii
în vârstă. Pentru asta venise aici – un secret care ar fi putut să-i
salveze pe toţi – şi avea nevoie de el, indiferent de preţ.
— Sunt de acord, spuse Tella. Facem târgul.
— Tella, nu trebuie să te târguieşti. Legend se întoarse spre
sora mai mare, înclinându-şi capul şi aruncându-i un zâmbet
care le-ar fi făcut pe majoritatea doamnelor să leşine. Poţi avea
unul dintre secretele mele.
Sora mai mare îşi ţuguie buzele.
— Nu suntem interesate.
Ofensarea luă forma unei cute între sprâncenele negre ale
lui Legend.
— Atunci, probabil că vreţi altceva.
Afară, soarele încă acoperea lumea cu lumina gălbuie, dar
nicio rază nu ajungea în cort. Aerul se răcea, umplându-se lent
cu valuri dense de ceaţă albastră-argintie.
— Legend… Tella puse o mână pe braţul său, înainte ca
ceaţa să devină prea densă ca să mai vadă prin ea. Este în
regulă; nu trebuie să mă salvezi. Ştiu ce fac.
— Dar nu ar trebui să fii nevoită să o faci. Se întoarse din
nou spre ea şi, chiar dacă nu mai spuse un cuvânt, ochii îi erau
blânzi, plini de scuze şi Tella îşi dădu seama că nu era vorba
despre el sau secretele lui.
Legend se gândea la singurul lucru la care nu se gândise
Tella. Sau, mai degrabă, la singura persoană – mama ei.
Când mama ei se aflase în posesia Cărţilor Destinului în
care Sorţile erau prizoniere, Templul Stelelor îşi dorise ca
Paloma să le-o dea pe Scarlett în schimbul ascunderii
blestematului de Pachet al Destinului. Mama sa refuzase, dar o
oferise cu uşurinţă templului pe Tella. Şi păruse cel mai rău soi
de trădare, un fapt ce aducea cu intenţia de acum a Tellei.
— Nu trebuie să o faci, spuse Legend.
Dar Tella nu vedea o variantă mai bună şi se temea că nu
putea risca să piardă timpul găsind una.
— Sora mea este cu Steaua Căzută. Nu va fi în siguranţă
până când el nu va muri.
— Ştiu, Julian mi-a spus înainte să te găsesc aici.
— Atunci, ştii că trebuie să o fac acum. Tella se întoarse din
nou spre surori înainte să încerce conştiinţa ei să o convingă să
se răzgândească. S-a făcut!
— Excelent! spuse cea în vârstă. Trebuie doar să-ţi
pecetluim promisiunea. Dacă nu descoperi cea mai mare
slăbiciune a fiicei tale înainte să împlinească şaptesprezece ani
sau să alegi să nu ne-o spui, te va costa viaţa.
Şi, înainte ca cineva să poată protesta, sora mai tânără îi
apăsă interiorul încheieturii mâinii cu o tijă groasă din fier.
Ea ţipă zgomotos.
Legend ţâşni înainte şi o apucă de mâna liberă.
— Uită-te la mine, Tella! Prinsoarea lui era puternică şi
liniştitoare, dar nici pe departe un gest suficient să o distragă
de la durere sau de la tristeţe… atât de multă tristeţe.
Tella era obişnuită cu suferinţa, dar aceasta era suferinţa
care apărea când frângeai inima cuiva. O inimă fragilă. O
inimă de copil. Inima unei fiice.
Tella închise ochii ca să-şi oprească lacrimile.
Sora mai tânără retrase fierul de pe încheietura Tellei. Unde
carnea fusese cândva perfectă, acum se vedea o cicatrice
subţire şi albă în forma unui lacăt din spini. Nu o durea.
Durerea dispăru în clipa în care apăru semnul. Dar, chiar dacă
Tella nu mai simţea durere sau tristeţe, nici nu se mai simţea
ca înainte.
Se gândi la mama ei şi la momentul în care aceasta
renunţase la ea. Tella nu avea să afle niciodată de ce mama ei
alesese varianta aceasta, dar în acea clipă Tella nu credea că
era din cauză că nu îi păsa, ci pentru că îi păsa. Îi păsa
suficient încât să facă orice. Poate de aceea alesese să o dea pe
Tella în locul lui Scarlett. Scarlett s-ar fi sacrificat de bunăvoie
– s-ar fi distrus – dacă ar fi crezut că făcea alegerea corectă.
Tella semăna mai mult cu Paloma: era dispusă să facă tot ce
era necesar, chiar dacă era un lucru greşit, dacă aşa obţinea ce
îi trebuia. Poate că Paloma o sacrificase pe Tella deoarece ştia
că faptul în sine nu ar fi distrus-o.
Dar Tella jură în tăcere să se asigure că fiica ei nu avea să
fie nevoită să ia astfel de hotărâri. Când toate acestea s-ar fi
sfârşit, Tella ar fi găsit o cale să îndrepte situaţia, indiferent de
metodă.
Tella luă cutia roşie din jasp cu o mână şi mâna lui Legend
cu cealaltă. De când o apucase în cort, el nu-i dăduse drumul.
Degetele lui mari rămaseră împletite cu ale ei, ţinând-o
aproape de el când se întoarseră prin piaţa aglomerată. Nu mai
încercase să o sărute, dar, ocazional, când se uita la el, vedea
un zâmbet satisfăcut.
Tella voia să se uite în cutie, să ştie pentru care secret
promisese atât de multe. Dar nu voia să stea mai mult timp
decât era necesar. Îşi imagina că pierduse o oră sau două, dar
poate că trecuse mai mult timp. Poate că ea şi Legend
pierduseră trei sau patru zile, nu una sau două.
Când trecură pe sub bolta care îi ducea înapoi în Valenda,
cerul era de un albastru închis, făcând imposibil să-şi dea
seama cât era ceasul sau cât timp trecuse.
Legend avea case în tot oraşul. Julian trebuia să îi aştepte la
Casa Îngustă din Cartierul Mirodeniilor. Dintre toţi artiştii,
doar Aiko, Nigel, Caspar şi Jovan ştiau de ea.
Să se îndrepte într-acolo ar fi trebuit să pară o opţiune mai
sigură decât să zăbovească pe străzile neîngrijite ale Valendei;
nu durase mult timp ca gunoiul să se adune, acum că monarhia
era răsturnată. Tella nu văzu nicio Soartă, dar le simţi
instalându-se acolo unde fuseseră cândva petrecăreţi nocturni.
Cutia de jasp din mâna ei deveni mai grea. Voia să o
deschidă acum, dar deja ajunseseră la Casa îngustă, care era,
într-adevăr, o clădire înaltă. Dar cu cât se apropiau mai mult,
cu atât mai mare devenea.
Tella urmări cum ferestrele decorative boltite apărură de
ambele părţi ale uşii. Sub ele erau ghivece pline cu flori de
degeţel-roşu – în urmă cu câteva clipe Tella ar fi jurat că nu
erau acolo.
Casa ar fi părut ciudat de primitoare dacă nu şi-ar fi ridicat
privirea ca să o vadă pe Fecioara Morţii stând în mijlocul
ferestrei de la al doilea etaj, zâmbind macabru din spatele
cuştii ei de perle.
Legend o apucă mai strâns de mână pe Tella.
În Cărţile Destinului, cartea Fecioarei Morţii prezicea
pierderea unei persoane dragi sau a unui membru al familiei.
Şi cartea ei fusese cea care prezisese prima dată că Tella avea
să-şi piardă mama.
Aerul din jurul ei pârâi şi, o fracţiune de secundă mai târziu,
o siluetă cu glugă se materializa între Tella şi Legend.
Tella înţepeni. Nu vedea chipul acestei siluete – era ascuns
în mantie – dar nu era nevoie să o facă. O singură Soartă avea
abilitatea de a călători prin spaţiu şi timp şi de a se materializa
după plac; Asasinul – cel care, potrivit lui Jacks, era şi nebun.
— Fecioara Morţii a venit să vă vadă pe amândoi, spuse el.
34.
Donatella
Casa Îngustă era încă una dintre înşelătoriile lui Legend.
Tella văzuse dincolo de frumuseţea superficială şi i se
păruse fermecătoare. Dar înăuntru, casa îi aminti de iluzia
creată de Legend în temniţă, când îi transformase celula întrun birou cu patru niveluri. Tavanele Casei înguste erau şi mai
înalte, iar cărţile de pe rafturile înconjurătoare nu păreau la fel
de lipsite de imperfecţiuni ca în iluzia lui. Unele volume erau
vechi, crăpate şi fragile, ca şi când ar fi trăit câteva vieţi
înainte să îşi găsească un cămin pe aceste rafturi.
Când intrară în camera boltită, Legend îşi ţinea un umăr
protector pe umerii Tellei. El nici măcar nu îşi dorise ca ea să
intre în casă, dar Asasinul insistase, la fel ca Tella – era lupta
ei, dar şi a lui Legend.
Scena în care intraseră ar fi putut fi un tablou intitulat
„Ostatici la o petrecere cu ceai.” Cei mai de încredere artişti ai
lui Legend stăteau rigizi pe scaune tapiţate roşii care
încercuiau masa strălucitoare de abanos, aranjată cu un
serviciu de ceai cositorit pe care nu îl atingea nimeni în afară
de Nigel, ghicitorul plin de tatuaje al lui Legend. Julian şi
Jovan erau acolo, la fel şi Aiko – istoricul lui Legend care
surprindea trecutul Caravalului în imagini – şi Caspar, care
cândva se prefăcuse că e logodnicul Tellei.
În spatele lor, Asasinul şi Fecioara Morţii erau ca nişte
gazde macabre. Pe câteva dintre celelalte Sorţi Tella le văzuse
câteodată strălucind, dar Asasinul, care îşi ascundea chipul în
gluga imensă, părea să adune umbre.
Fecioara Morţii arăta exact ca în cartea ei din Pachetul
Destinului. Capul îi era înconjurat de zăbrele arcuite din perle
care păreau o cuşcă sau o colivie, iar rochia ei semăna cu nişte
zdrenţe lungi de material transparent care fuseseră cusute. Nici
ea nu strălucea, dar veşmântul zdrenţuit se umfla în jurul ei, ca
şi când ar fi avut în permanenţă aproape un vânt doar al ei.
— Să nu vă temeţi de noi, spuse Fecioara Morţii. Am venit
să vă ajutăm să înfrângeţi Steaua Căzută.
— Iar dacă am fi vrut să vă rănim, v-am fi înfipt pumnale în
inimă în clipa în care v-am văzut afară.
Vocea Asasinului era ca un cui care lovea sticla, aspră şi
discordantă.
— Aşa convingi tu oamenii să fie de partea ta? mormăi
Julian.
— Daeshim, spuse Fecioara Morţii cu o voce mult mai
blândă decât a însoţitorului ei cu mantie, îţi aminteşti ce am
discutat?
— Ai spus să fiu prietenos. Am făcut şi eu o glumă.
Nimeni nu râse în afară de Jovan.
— Cred că trebuie să mai lucrezi la umorul tău, prietene.
— Dacă nu ne ucizi pe toţi, te voi ajuta, adăugă Caspar.
— Mulţumesc, răspunse Asasinul, nu că politeţea lui ar fi
putut să relaxeze pe cineva.
De fapt, terveia lui nu făcu decât să creeze şi mai multă
încordare. Uitându-te la Caspar şi Jovan zâmbindu-i
Asasinului cu glugă parcă vedeai nişte pisoi ţopăind spre un
crocodil.
— Ştiu că nu aveţi de ce să ne credeţi, dar vin să vă
avertizez de pericol, nu să îl aduc. Ochii trişti ai Fecioarei
Morţii îi întâlniră pe ai lui Legend, iar vântul care îi umfla
rochia sfâşiată se înteţi. Simt că întreaga ta lume este în pericol
dacă refuzi să ne accepţi ajutorul.
— Orice pericol pentru lumea noastră este cauzat de cei ca
tine, spuse Legend.
— Nu eşti atât de diferit de noi, răspunse Fecioara Morţii.
Eşti nemuritor şi ai abilităţi ca ale noastre. Dar nu ştii cum este
să fii legat de Steaua Căzătoare. Noi suntem monştrii lui
nemuritori, iar când acţionăm, ne pedepseşte pentru totdeauna.
Miturile voastre susţin că Moartea mi-a închis capul în perle,
dar, de fapt, Gavriel a făcut asta. Cândva m-a dorit. L-am
refuzat. Aşadar, mi-a închis capul în sfera asta blestemată, ca
să nu mă mai atingă nimeni. Am încercat să o îndepărtez; ba
chiar am şi murit şi am revenit la viaţă, dar cuşca îmi va
rămâne pe cap până la moartea lui.
— Şi care este povestea ta tristă? îl întrebă Tella pe Asasin.
— Nu te priveşte. Ar trebui să ai încredere în mine tocmai
pentru că nu vă ucid pe niciunul în clipa asta.
— E un motiv suficient de bun pentru mine, spuse Caspar
râzând şi părând să creadă că Asasinul spunea încă o glumă.
Tella nu era atât de sigură.
Julian părea şi el bănuitor. Stătea în faţa Sorţilor şi îşi
sprijini coatele pe masă când se aplecă înainte cu o privire care
mai că isca o ceartă.
— Toţi suntem de acord că-l urâm pe Gavriel, dar tot îmi
este greu să cred că îl vreţi mort, de vreme ce moartea lui vă
face pe amândoi mai vulnerabili.
— Să fii vulnerabil nu este pe cât de rău ar putea crede unii,
spuse Fecioara Morţii. Moartea Stelei Căzute ne-ar face veşnic
tineri. E adevărat că dacă am muri, nu am reveni la viaţă. Dar
dacă suntem veşnic tineri, am putea trăi totuşi aproape la fel de
mult ca un nemuritor, dacă suntem prudenţi, deşi nu toţi cei ca
noi vor să trăiască atât de mult timp. Unora dintre noi le-ar
plăcea să poată muri în cele din urmă. Dar nu vor să i se opună
făţiş. Nimeni nu vrea să îşi petreacă eternitatea într-o cuşcă.
— Cred asta. Tonul lui Legend era mai diplomatic decât al
fratelui său, dar din greutatea din spatele lui era clar că o
mişcare greşită din partea Sorţilor i-ar fi schimbat abordarea.
Puteţi să ne lăsaţi o clipă singuri? Dacă aţi venit într-adevăr să
ne ajutaţi, nu îmi imaginez că va fi o problemă.
Fecioara Morţii se îndreptă tăcută spre locul în care Legend
şi Tella stăteau lângă uşă. Imediat ce ea plecă, Asasinul
dispăru simplu şi înfricoşător, într-un fel care le aminti tuturor
că putea să apară din nou, cu cuţitele despre care vorbise mai
devreme.
Tella avu impresia că zidurile se zguduiră, ca şi când biroul
ar fi încetat în sfârşit să îşi ţină respiraţia.
Legend îşi relaxă prinsoarea, dar nu îi dădu drumul Tellei
când se apropie de masă. Era prima dată când îl văzuse
interacţionând astfel cu artiştii lui. Unii dintre ei nici măcar nu
ştiau cine era el cu adevărat, dar aceştia erau cei de care era cel
mai apropiat.
Se lăsă o linişte respectuoasă când Legend şi Tella ajunseră
împreună la masă. Toată lumea părea nerăbdătoare să îşi
exprime părerea, dar niciunul nu spuse niciun cuvânt înainte ca
Legend să se întoarcă spre Nigel.
Ghicitorul tatuat luă o ceaşcă de ceai şi sorbi înainte să
vorbească, buzele lui fiind înconjurate de o sârmă ghimpată
tatuată.
— N-am putut să-mi dau seama de intenţiile niciunei Sorţi.
Gluga îi ascundea ochii Asasinului, iar când Fecioara Morţii sa uitat spre mine, mi-a întâlnit doar privirea. Nu s-a uitat la
niciunul dintre tatuajele mele.
— Care este impresia ta personală? întrebă Legend.
— Că niciodată nu trebuie să ai încredere în Sorţi, spuse
Nigel.
— Dacă Asasinul ar fi vrut să ne rănească, ar fi făcut-o, îl
întrerupse Caspar.
— Poate că planul lor implică mai mult decât să ne ucidă
într-un salon, spuse Jovan.
— Nu toate Sorţile sunt criminali, zise Aiko.
— Aşadar, crezi că ar trebui să avem încredere în ele?
întrebă Legend.
— Da, răspunseră Caspar şi Aiko odată cu Jovan, care
spuse categoric:
— Nu. Oricine foloseşte cuvântul „acel” în faţa numelui nu
este niciodată de încredere. Dar de vreme ce ai ordonat restului
trupei să se întoarcă pe insulă pentru siguranţă, s-ar putea să nu
fie o idee rea să ne gândim la noi aliaţi.
Legend se întoarse spre Julian.
— Nu pot să cred că voi spune asta, dar… Julian îşi trecu
mâna peste cicatricea de pe faţă. Îmi plac puterile Asasinului.
S-ar putea duce la Roşiuţă dacă am avea vreodată nevoie să o
facă.
— Nu cred, interveni Tella. Am auzit că Asasinul nu era în
toate minţile din cauză că a călătorit prea mult în timp. Dar
poate că nu vom avea nevoie de el sau de Fecioara Morţii.
Poate că avem deja soluţia pentru înfrângerea Stelei Căzute.
Ea ieşi de sub braţul lui Legend şi întinse cutia roşie de
jasp, explicându-le în acelaşi timp de ce putea fi răspunsul la
toate problemele lor.
Dar aproape imediat ce Tella deschise încuietoarea, îşi dădu
seama că acea cutie nu avea să fie răspunsul la nicio problemă.
Biletul dinăuntru era atât de subţire încât părea că s-ar fi putut
destrăma la o atingere.
Tella ignoră junghiul pe care îl simţi când văzu numele
mamei sale şi reciti biletul, sperând să apară şi mai multe
cuvinte pe pagină. Dar nu apărură.
Nu asta îşi dorise.
Tella îşi dori o listă de slăbiciuni, un defect fatal sau un plan
simplu care preciza cum să ucizi o Soartă sau o Stea Căzută.
Dar acest secret îi spunea doar că singura persoană care putea
să ucidă Steaua Căzută era deja moartă.
— Ignoraţi ideea asta. Tella puse cutia pe masă. Ea ar fi
mototolit şi cuvintele inutile dinăuntru, dar biletul dispăruse
imediat ce terminase de citit. „Puf!” Dispăruse.
Simţea că speranţa îi slăbea, dar Tella tot voia să găsească
slăbiciunea Stelei Căzute. Iar biletul dezvăluia un lucru. În
noaptea în care murise mama ei, Tella nu înţelesese de ce
Paloma îl înjunghiase, dar acum înţelegea. În mod sigur,
Paloma crezuse că Gavriel o mai iubea şi că reuniunea lor avea
să-l facă muritor astfel încât să îl poată ucide. Doar că, în
schimb, ea sfârşise prin a fi ucisă.
— Aţi luat o hotărâre?
Fecioara Morţii vorbi încet din pragul uşii, dar Tella simţi
puterea pulsând în jurul ei când rochia fantomatică flutură, iar
Asasinul veni lângă ea, adunând umbre.
Chipul frumos al lui Legend părea nepăsător, dar Tella fu
convinsă că pragul uşii în care stăteau Sorţile se înălţă,
făcându-i pe amândoi să pară mai mici.
— Vă mulţumim pentru ofertă, spuse el, dar am prefera să
purtăm singuri lupta asta.
— Nu cred că puteţi câştiga fără noi, oftă Fecioara Morţii.
Cel puţin ia astea.
Se auziră un şuierat şi un pocnet, ca şi când un chibrit ar fi
fost aprins, iar apoi Asasinul apăru lângă Tella, lăsându-i două
discuri groase în palmă. „Monedele fără noroc.”
Tella îşi aminti de momentul în care Jacks îi dăduse una şi
că moneda magică i se păruse un dar foarte special. Dar era un
motiv pentru care se spunea că erau „fără noroc”. Puteau fi
folosite nu doar pentru a chema Sorţile, ci şi pentru a le da de
urmă oamenilor.
— În caz că vă răzgândiţi, spuse răguşit Asasinul.
— Ţine-le strâns, rosteşte-ne numele şi vom veni în ajutorul
tău, promise Fecioara Morţii.
Tella trebui să recunoască: erau mai politicoşi decât oricare
dintre celelalte Sorţi pe care le cunoscuse şi, cu toate acestea,
tot aruncă monedele în coşul de gunoi imediat ce ei plecară.
— Aşadar, ce facem acum? întrebă Jovan.
— Am o idee nouă, propuse Tella.
O altă fată poate ar fi tăcut după ce ultimul ei plan eşuase
atât de spectaculos. Dar din acel motiv simţi Tella nevoia să
găsească un plan care să funcţioneze. Ideea era o sugestie de-a
lui Jacks, dar pe care nu o luase în considerare. Ar fi fost mai
riscant pentru sora ei, deoarece ar fi însemnat că ea trebuia să
obţină sângele Stelei Căzute, dar dacă ar fi funcţionat, ar fi
ajuns să o salveze pe Scarlett – şi tot imperiul.
— În Biblioteca Nemuritoare este o carte care dezvăluie tot
trecutul unei persoane sau al unei Sorţi. Dacă o găsim şi citim
istoria Stelei Căzute, ar trebui să ne arate ce slăbiciune are.
Aiko îşi ridică privirea din caietul de notiţe, unde deja
începuse să deseneze întâlnirea lor cu Asasinul şi Fecioara
Morţii.
— Te referi la Ruscica. Adevărat, cartea ar putea fi foarte
utilă, dar ca să accesăm istoria Stelei Căzute, ne-ar trebui o
fiolă cu sângele lui.
— Ştiu. Tella inspiră adânc, sperând că riscul avea să
merite. Sora mea este cu Steaua Căzută şi, imediat ce avem
cartea, îi putem trimite un mesaj prin care să îi cerem să facă
rost de sânge.
— Nu! obiectă Julian. Ar pune-o într-un pericol mult prea
mare.
— Suntem cu toţii în pericol, spuse Aiko.
— Iar Scarlett nu va fi singură. Legend se uită între Nigel,
Aiko, Caspar şi Jovan. Cât Tella şi cu mine căutăm Ruscica,
Nigel se întoarce în palat şi află ce au plănuit Sorţile. Aiko,
află care Sorţi sunt în Valenda – nu vreau să fiu surprins de
alte vizite. Caspar, găseşte şi tu o cale de intrare în palat şi
încearcă să afli cât de loiali le sunt oamenii Sorţilor aflate la
conducere. Jovan, vreau să o urmăreşti pe Scarlett. Furişeazăte în ruinele Menajeriei, asigură-te că rămâne în siguranţă, iar
când poţi, strecoară-i un bilet prin care să-i dai de ştire că
avem nevoie de sângele Stelei Căzute.
Tella voia să protesteze – să obţină sângele Stelei Căzute
avea să fie riscant pentru Scarlett. Nu-şi dorea ca sora ei să
încerce să facă rost de sânge înainte să aibă cartea. Dar cu cât
mai mult aşteptau să îi ceară lui Scarlett să ia sângele, cu atât
mai mult ar fi rămas în Menajerie cu el.
— Tot nu îmi place planul acesta, spuse Julian. Dacă
trebuie să o supravegheze cineva pe Roşiuţă, eu ar trebui să o
fac.
— Nicio şansă, răspunse Legend. Vei fi prins, iar dacă
păţeşti ceva acum, nu te pot aduce înapoi.
Julian se încruntă la fratele lui.
— Nu vei fi nevoit să mă aduci înapoi. Nu voi fi prins.
— N-am de gând să mă cert pentru asta. Legend scutură din
cap, tonul lui fiind hotărât.
Julian se ridică de pe scaun şi, brusc, toată lumea de la
masă se uită în altă parte, dar Tella nu reuşi să îşi mute
privirea. Legend era mai înalt şi mai voinic, dar Julian afişa un
fel de emoţie brută pe care Legend nu o arăta niciodată.
— Nu vrei să mă contrazici pentru că ştii că am dreptate.
— Nu ai dreptate! spuse Legend. Eşti îndrăgostit şi asta te
face neglijent.
Julian tresări. La fel şi Tella.
Nu că Legend păru să-i fi observat măcar reacţia.
— Ai dreptate, Legend, spuse Tella, atrăgând din nou
atenţia asupra ei.
Legend zâmbi, mulţumit că era de acord cu el, până ce Tella
continuă.
— Dragostea este dezordonată. Nu este uşor de controlat,
dar asta o face atât de puternică. Este pasiune neînfrânată. Te
face să îţi pese de viaţa altcuiva mai mult decât de a ta. Sunt de
acord că Julian este probabil într-un pericol mult mai mare de
a fi prins, sau mai rău, dacă se duce la ruinele Menajeriei ca să
o supravegheze pe Scarlett, dar cred că este admirabil că este
dispus să îşi asume riscul.
Julian se simţi mai mândru.
— Mulţumesc, Donatella!
— Dar tot sunt de acord cu Legend. Dacă eşti supus
riscului, Julian, atunci sora mea este într-un pericol şi mai
mare – dacă ar afla că eşti acolo şi în pericol, ar face orice să te
salveze. Cred că ar fi cel mai bine pentru ea dacă nu te-ai
apropia.
Julian scutură din cap, încruntându-se.
Dar după asta nu mai avură loc certuri. Era aproape ciudat
cum nimeni altcineva nu îşi discuta sarcinile. La sfârşit, toată
lumea căzu de acord să urmeze ordinele lui Legend. Chiar şi
Julian, care primise o sarcină care nu implica infiltrarea în
ruinele Menajeriei unde era ţinută Scarlett.
Când Tella îi urmări pe toţi plecând în linişte, se întrebă
dacă probabil Legend îi manipulase pe toţi. Mai avea şi un alt
soi de magie de care ea nu ştia? Sau poate că totul ţinea de
legătura dintre ei toţi…
— Ştiu la ce te gândeşti, spuse Julian. Toţi ceilalţi
plecaseră, iar el aproape era la uşă, dar se întoarse şi se uită la
Tella. Te întrebi dacă am căzut de acord cu toţii doar pentru că
suntem legaţi de Legend prin magie. Te întrebi dacă acelaşi
lucru se va întâmpla cu tine în cazul în care accepţi oferta pe
care ţi-a făcut-o fratele meu şi devii nemuritoare…
— Julian! îl avertiză Legend.
— Relaxează-te, frate! Un zâmbet lacom înlocui
încruntarea lui Julian. Voiam doar să îi spun adevărul. Toţi
avem liber arbitru, Tella. Dacă devii nemuritoare, nu ţi-l vei
pierde. Nu vei simţi că fratele meu te controlează, dar nici că
te iubeşte aşa cum o iubesc eu pe Roşiuţă. Spunând asta, el ieşi
din cameră, lăsându-i singuri pe Tella şi pe Legend.
Luminile calde ale biroului se micşorară când Tella îl auzi
pe Legend apropiindu-se. Aerul deveni mai cald, iar inima îi
bătu mai repede, dar nu îndrăzni să îşi ridice privirea la el. Era
prea uşor să fie hipnotizată de toate însuşirile lui.
Mai devreme, când o sărutase în piaţă, simţise cât de mult o
dorise şi crezuse că probabil putea fi suficient; să fie dorită de
Legend era îmbătător şi intens. Apoi se uitase la Julian. Julian
nu o atrăsese niciodată, dar pentru o clipă, urâse cât de geloasă
putea fi pe relaţia dintre el şi sora lui. Tella nu s-ar fi mulţumit
nicicând cu puţin. Îşi dorea o dragoste pentru care merita să
lupţi, dar nemuritorii nu puteau iubi.
— Fratele meu a spus asta doar pentru că este supărat.
Vocea lui Legend se auzi chiar lângă Tella, iar când el
vorbi, lumea se schimbă. Zidurile se transformară în fum,
masa abandonată dispăru, la fel ca şi pragul uşii, până ce
rămaseră numai ei doi, sub un cer catifelat plin de stele albe
ireale – lumini pâlpâitoare, licăritoare, strălucitoare. Dar
niciuna dintre ele nu străluci ca ochii negri, precum cărbunele,
ai lui Legend când ea îşi ridică în cele din urmă privirea la el.
— Când eşti nemuritor, ai şi alte avantaje, spuse şi-i
cuprinse gâtul cu mâna caldă înainte ca degetele să-i intre în
părul ei. Dă-mi o şansă. Te rog!
Tella îşi înclină capul pe spate, aplecându-se în palma lui la
cuvintele „te rog”. Modul în care le rostise o făcu din nou să se
simtă dorită şi importantă.
Gura lui zvâcni schiţând un zâmbet, iar lumea deveni puţin
mai luminoasă când câteva stele căzură din cer, rostogolinduse spre pământ în bolte orbitoare de foc.
Tellei îi plăcea când el se dădea în spectacol. Îi plăcea că
era magic. Îi plăceau atât de multe lucruri la el. Îl dorea mai
mult decât îşi dorise vreodată pe cineva – nu voia să îi dea
drumul sau să o lase în pace nici măcar o clipă. Voia să o
urmărească până la capătul pământului, să îi apară în vise în
fiecare noapte şi să fie acolo şi când se trezea. Voia să o
iubească.
Dar ştiind ce l-ar fi costat dragostea pe Legend, nu putea să
i-o ceară din nou. Tella trebuia să pună capăt chinului, pentru
amândoi.
Ştia că Legend nu o iubea; spusese că nu avea să o facă
vreodată. Dar, în caz că situaţia s-ar fi schimbat, ultimul lucru
pe care şi-l dorea era ca iubirea lui pentru ea să fie motivul
pentru care nu revenea la viaţă când murea.
Tella îi schiţă un fel de zâmbet pe care îl asocia, de obicei,
cu scuzele formale.
— Nu pot face asta.
Câteva stele dispărură de pe cer.
Tella ezită, dar nu se opri.
— Credeam că este o posibilitate. Dar chiar cred că mă
îndrăgostesc mai mult de imaginea ta decât de tine.
Legend îşi încleştă maxilarul.
— Nu vorbeşti serios, Tella.
— Ba da.
Ea rosti forţat cuvintele, fiecare având un gust mai rău decât
ultimul. Dar ştia că dacă nu o făcea acum, i-ar fi fost imposibil
să o facă altă dată.
Poate că Legend nu simţea iubirea, dar după felul în care se
uita la ea – după felul în care gura i se încordă într-o linie
strânsă, iar ochii îi deveniră distanţi şi rezervaţi – era clar că se
simţea rănit.
se.
Tella îşi impuse să continue, zâmbetul ei forţat estompându-
— Este cam ca atunci când ai vrut să vezi dacă poţi
convinge lumea că eşti moştenitorul lui Elantine. Doar că eu…
Ea inspiră adânc. Am vrut să văd dacă l-aş putea face pe
Marele Maestru Legend să se îndrăgostească de mine.
Chipul lui Legend deveni o mască de un calm perfect, dar
toate stelele rămase pe cer se stinseră la unison, învăluindu-i
brusc pe amândoi în întuneric.
— Dacă este adevărat, Donatella, atunci niciunul din noi na obţinut ce şi-a dorit.
Înainte ca ea să-i poată răspunde, el dispăru.
35.
Donatella
În acea seară, Tella încercă să nu se gândească la Legend.
Trebuia să se concentreze. Scriindu-i surorii ei un bilet care
avea fie să-i condamne pe toţi sau să îi salveze, nu se putea
gândi la lucrurile supărătoare pe care i le spusese sau la felul în
care o lăsase el în întunericul deplin.
Tella pierdu numărul clipelor în care reciti biletul înainte să
i-l dea în cele din urmă lui Jovan, care urma să i-l înmâneze lui
Scarlett mai târziu în acea zi, pentru că era deja trecut de
miezul nopţii. Tella era foarte obosită, dar chiar şi după ce urcă
în pat, se chinui să nu adoarmă, nedorindu-şi să înfrunte ce o
aştepta – sau, mai degrabă, ce nu o aştepta – în visele ei.
36.
Donatella
Trăsura zburătoare de basm se contură lent şi o învălui pe
Tella ca o amintire ascunsă, presărată cu urme de măr şi
magie. Pernele din piele de sub ea erau untoase şi dichisite cu
un albastru intens regal care se asorta cu draperiile grele ce
mărgineau ferestrele ovale. Era aidoma primei trăsuri
zburătoare în care fusese, excepţie făcând dimensiunea. Era
cam de două ori mai mică decât una obişnuită, nelăsând
practic niciun spaţiu între ea şi tânărul care stătea în faţa ei,
Jacks.
El zâmbi ca un ticălos când roti un măr alb şi strălucitor
printre degetele lui albe. Şi pentru prima dată, Tella se bucură
că îi dăduse permisiunea de a intra în visele ei.
Mărul părea să aibă coaja scufundată în sclipici şi totuşi,
strălucirea lui era precum a scânteii de flacără în comparaţie cu
Prinţul Inimilor. Părul îi era uşor zburlit, ca de obicei –
pantalonii maro deschis erau băgaţi doar pe jumătate în cizme,
fracul de catifea de un roşu rugină era şifonat, iar cravata crem
era legată numai pe jumătate. Dar pielea lui strălucea ca o stea,
părul auriu scânteia mai intens decât orice coroană, iar ochii
nepământeni licăreau cu o nuanţă de albastru care o făcea pe
Tella să se gândească la cele mai minunate greşeli.
— Ce cauţi aici? întrebă ea. Ştia că erau într-un vis şi, ca şi
Legend, Jacks părea să aibă abilitatea de a-l controla.
— M-am gândit să încerc ceva nou. Vreau să o luăm de la
capăt. El îşi arătă gropiţele într-un fel pe care Tella şi-l
imagină ca fiind schiţarea unui zâmbet nevinovat.
Pentru o clipă, se întrebă ce s-ar fi putut întâmpla dacă i-ar
fi zâmbit astfel prima dată când se întâlniseră, în loc să o
ameninţe că o aruncă din trăsură. Nu ar fi crezut că era mai
nevinovat sau mai puţin periculos, dar ar fi fost intrigată.
— Să spunem că ai putea retrăi acea zi. Ce ai fi făcut
diferit?
— Poate ţi-aş fi oferit o gură din mărul meu. El se aplecă
înainte, apropiindu-se de ea aproape politicos şi-i lăsă bucata
strălucitoare de fruct în palmă. Era mai rece decât pielea ei,
gheaţa mărului aproape arzând-o. Haide, ia o gură, draga mea!
Este doar un măr.
— Nu ştiu de ce, dar nu te cred.
Zâmbetul îi şovăi o secundă.
— S-ar putea să fie un pic vrăjit.
— Cum?
— Gustă şi află. Privirea sfidătoare a lui Jacks părea o
provocare, una pe care ai fi pierdut-o de îndată ce ai fi
acceptat-o.
Dacă asta s-ar fi întâmplat la prima lor întâlnire, probabil că
ar fi luat o gură, pe jumătate curioasă de fructul alb şi magic,
pe jumătate sperând să-l impresioneze şi mai mult pe băiatul
magic din faţa ei. Şi probabil că ar fi vrăjit-o mai mult decât o
făcuse sărutul lui.
— Cred că am să te refuz, zise şi îi dădu mărul înapoi.
Jacks o prinse pe ea în schimb. Într-o clipă, ea se trezi în
partea cealaltă a trăsurii şi aşezată frumos în poala lui, braţele
sale reci cuprinzând-o, iar buzele lui fiind destul de aproape
încât să se sărute.
— Jacks! Tella îi puse o mână pe piept înainte ca el să se
poată apropia mai mult. Mărul poate m-ar fi tentat, dar
probabil că te-aş fi împins afară din trăsură dacă ai fi încercat
asta în ziua aceea.
— Atunci împinge-mă, Donatella! Nu te voi opri dacă asta
vrei. Dar în loc să îi dea drumul, braţele din jurul ei se
strânseră şi mai mult. Apoi, el îşi înclină capul şi buzele lui
găsiră locul sensibil unde gâtul ei întâlnea maxilarul.
— Jacks…
Vocea îi era prea slabă, părând o invitaţie şi nu un
avertisment când gura lui coborî pe gâtul ei, mişcându-se încet
şi blând pe pielea-i moale. Buzele lui coborâră mai mult, spre
claviculă, iar inima fetei bătu mai repede. Când Jacks o săruta,
mereu avea impresia că o venera oarecum. Şi, cu tot ce se
întâmplase cu Legend, era atât de tentant să îi permită să o
facă.
— Spune-mi ce vrei, Donatella. Spune şi îţi voi da. Gura îi
zăbovi lângă clavicula ei.
— Jacks! spuse şi-i împinse pieptul cu putere.
De fapt, spaţiul insuficient din trăsură nu-i permitea să se
ducă undeva, dar reuşi să îi dezlipească buzele de pe piele. În
urmă cu trei luni nu l-ar fi oprit. Tella care nu credea în
dragoste s-ar fi jucat cu Jacks în acelaşi fel în care lui îi plăcea
în mod clar să se joace cu ea. Dar în seara asta se simţea prea
vulnerabilă ca să se joace.
— Îmi pare rău, Jacks. Nu cred că poţi să-mi oferi ce îmi
doresc.
Culoarea ochilor lui se estompă într-un albastru deschis ca
sticla de mare, ceva asemănător suferinţei umplându-i privirea.
— Dacă aş fi avut puteri depline, te-aş fi putut face să te
răzgândeşti. Aş fi putut să te fac să simţi mai mult decât ţi-ai
imaginat vreodată. Pot chiar să fac sentimentul să dureze dacă
îmi spui cine este Legend.
El îi mângâie obrazul: atingerea lui era afectuoasă – dar
nimic din ce-i sugerase nu era tandru sau afectuos.
Spre deosebire de celelalte Sorţi, Jacks nu fusese în cărţi
când Legend le eliberase din Pachetul Destinului, deci era în
continuare slăbit. Dar cu puterile lui depline Jacks putea
controla emoţiile oricui. Chiar dacă fusese o uşurare că îi luase
emoţiile pentru o noapte, Tella nu şi-ar fi dorit niciodată să
ofere cuiva atât de multă putere asupra ei pe termen nelimitat.
— Nici asta nu mi-aş dori, spuse ea încet.
— Cel puţin am încercat, zise el şi zâmbi din nou. Presupun
că va trebui să mă străduiesc mai mult.
Îşi trecu din nou degetele pe obrazul ei când visul se
destrămă.
37.
Scarlett
În timp ce Tella era încă adormită, Scarlett primi un bilet
împăturit în şerveţelul din pânză care îi însoţea micul dejun.
Rezistă impulsului de a deschide imediat mesajul. În schimb,
luă încă o sorbitură din tonicul ei de dimineaţă şi strecură
pagina în buzunar.
I se părea că vede adieri provocatoare purpurii ridicându-se
din locul în care era ascuns mesajul, ca şi când ar fi conţinut o
parte din nerăbdarea surorii ei.
Domniţa Prizonieră era prietenoasă, deschisă cu ce ştia
despre planurile Stelei Căzute şi nu îi spusese acestuia că fiica
lui folosise Cheia Visului. Şi totuşi, Scarlett încă nu avea totală
încredere în ea. Lăsă biletul în buzunar până mai târziu în acea
după-amiază, când Domniţa Prizonieră adormi în cele din
urmă, iar Scarlett văzu că, într-adevăr, culorile ei se
transformară în turcoazul apelor liniştite.
Domniţa nu dormea niciodată mult timp – Scarlett îşi
imagina că avea o legătură cu faptul că era forţată să doarmă
pe o stinghie. Aşadar Scarlett citi repede, iar apoi scrise în
grabă un bilet.
38.
Donatella
Tella îşi imaginase cu naivitate că Biblioteca Nemuritoare
avea să fie la fel de uşor de găsit ca Piaţa Dispărută. Era un
gând aproape la fel de ridicol ca ideea că mai folosea cuvântul
„uşor”. Pufni delicat când îşi dădu seama cât se înşelase.
Dacă Legend o auzise, nu reacţionă. Umerii lui laţi nu se
mişcară, iar capul brunet nu se întoarse de la apele fântânii
crăpate la care se uita – aceeaşi fântână în faţa căreia se
sărutaseră în seara în care Tella îşi dăduse seama că se
îndrăgostea de el.
Măcar dacă ar fi fost la fel de uşor să nu îl mai iubească.
Până atunci nu îşi mai dorise să nu îl iubească pe Legend. Dar
azi, cât cercetară coloanele distruse care înconjurau ruinele
soţiei blestemate, se tot gândi la ce încercase Jacks să îi ofere.
Puterile lui nu erau depline, deci nu putea să ia vreuna dintre
emoţiile Tellei mai mult de o zi sau să îi schimbe cu adevărat
sentimentele, dar ideea de fi indiferentă, în loc să simtă totul, o
tenta un pic.
Ştia că Legend îşi amintea de noaptea în care o purtase pe
braţe aici, iar apoi o sărutase până ce ea uitase durerea. Dacă
închidea ochii, îşi amintea totul. Îşi amintea cum o purtase spre
treptele acoperite cu muşchi din faţa ruinelor, cum vorbiseră
despre trecuturile lor, iar apoi cum se sărutaseră. Îşi amintea
senzaţia blândă şi interesată a buzelor lui pe gura şi gâtul ei şi
duritatea cu care îi apucase funia din jurul taliei, trăgând-o şi
mai aproape de el când îi şoptise cât de mult o dorea.
Şi el îşi amintea, dar refuza să se uite la ea. Practic, o trata
ca pe o străină. La fel se întâmplase şi în dimineaţa asta, la alte
ruine pe care le vizitaseră. Când vorbea, ori îi dădea răspunsuri
scurte la una dintre întrebările ei, ori ordine clare.
Era nedrept că dintre toate planurile pe care le făcuse recent
Tella, singurul care funcţionase implica îndepărtarea lui.
Credea că putea să suporte faptul că Legend nu o iubea, dar nu
se descurca prea bine cu ideea că o dispreţuia.
Ea ocoli din nou fântâna, chiar dacă ei deja colindaseră
ruinele căutând imagini care ar fi putut să reprezinte Biblioteca
Nemuritoare şi să o conducă la Ruscica. Pe rând, picuraseră
sânge pe orice părea simbolic. Dar intrarea în Biblioteca
Nemuritoare ori nu era aici, ori aveau nevoie de ceva mai mult
decât sânge ca să o deschidă.
Legend îşi trecu o mână prin părul brunet înainte să se
întoarcă în cele din urmă dinspre fântână şi să meargă tăcut
spre treptele sfărâmate care conduceau înapoi spre străzi.
Amândoi erau îmbrăcaţi cu haine obişnuite care îi făceau uşor
de trecut cu vederea. Tella purta o rochie cu mâneci scurte de
culoarea apei murdare a lacului, iar Legend purta pantaloni
simpli maro şi o cămaşă ţesută manual cu mâneci zdrenţuite –
totuşi, ticălosul încă reuşea să se mişte cu aroganţa cuiva care
ştia că privirile s-ar fi îndreptat spre el indiferent ce ar fi
purtat. Păşea cu încrederea pe care unii oameni o căutau toată
viaţa lor.
— Vii? o întrebă el pe un ton morocănos când ajunse în
partea de sus a scărilor.
— Depinde de destinaţie. Vocea care se auzi de la baza
scărilor era frumuseţea cristalizată, clară şi delicată, şi foarte
puternică.
Tella se apropie doar ca să o audă mai bine. Legend încercă
să vină în faţa ei, dar Tella trebuia să vadă a cui era vocea.
Femeia care apăru în partea de sus a treptelor era aproape la
fel de frumoasă ca sunetul cuvintelor ei. Rochia translucidă de
culoarea piersicii se umfla deasupra pământului crăpat când ea
se mişca, la fel ca rochia zdrenţuită a Fecioarei Morţii, ca şi
când un vânt magic ar fi urmat-o oriunde ar fi mers. Stătea mai
mândră decât Legend. Pielea îi era albă şi dură ca marmura,
era tunsă scurt, iar coroniţa de aur de pe cap o făcea să semene
cu o prinţesă antică.
— Nu-i aşa că eşti chipeş? îi spuse ea lui Legend cu aceeaşi
voce hipnotică.
El îi răspunse cu un zâmbet irezistibil.
— Aşa cred cei mai mulţi oameni.
— Tu crezi?
Femeia fermecătoare se întoarse din nou spre Tella.
Dar imediat ce îi adresă întrebarea, Tella nu văzu decât
imagini ale lui Legend. Şi-l imagină în timpul Caravalului,
când o aşteptase în faţa Templului Stelelor doar cu o pânză lată
acoperindu-i jumătatea inferioară a trupului, dezvăluindu-i
pieptul minunat în toată splendoarea lui sculptată.
— Ar fi trebuit să îl vezi fără cămaşă. Este minunat.
De îndată ce rosti cuvintele, Tella rămase cu gura căscată.
Nici măcar nu o cunoştea pe femeie. Iar ea nu mai trebuia să
fie îndrăgostită de Legend.
Dar Legend nu zâmbea sau rânjea cum ar fi făcut-o de
obicei. De fapt, părea feroce.
Femeia râse, sunetul fiind la fel de fermecător ca vocea ei.
Acesta o îndemnă pe Tella să râdă şi ea, dar, de data asta, Tella
rezistă impulsului de a ceda când se mai uită o dată la ţinuta
femeii şi la coroniţa ei. Era plină de simboluri antice pe care
Tella nu le putea citi, dar îşi imagină că dacă le-ar fi putut
descifra, i-ar fi spus că femeia nu era o prinţesă antică, ci
Preoteasa Sortită.
Magia ei era în voce; de aceea Tella îi răspunsese atât de
sincer. Ori de câte ori Preoteasa punea o întrebare, persoana fie
putea să răspundă sincer, fie să se împotrivească şi să moară.
Vocea nu era doar convingătoare – era mortală.
— Îmi dau deja seama că va fi amuzant să mă joc cu voi
doi, spuse Soarta. V-ar plăcea să rămâneţi aici şi să vă jucaţi cu
mine?
Toţi perii de pe braţele Tellei se ridicară. Cuvântul „nu” i se
izbi de ţeastă, urmat de „niciodată”, iar apoi de cuvintele „aş
prefera să te ucid”. Dar ştia că ar fi fost o greşeală să strige
vreunul dintre acestea aşa cum voia să o facă.
Ei trebuiau să scape.
Dar cuvintele „nu” şi „niciodată” continuau să i se izbească
de ţeastă. Se izbeau şi se izbeau şi…
— Mă tem că trebuie să plecăm în altă parte, răspunse lin
Legend.
Tella îşi recăpătă abilitatea de a gândi, dar numai o clipă.
— Sunt dezamăgită. Soarta se bosumflă. Ce loc ar putea fi
mai interesant decât să petreceţi timpul cu mine?
Imaginile Bibliotecii Nemuritoare scoase din Cărţile
Destinului preluară controlul asupra gândurilor Tellei. Ea văzu
rafturi magice pline cu volume interzise, iar apoi Ruscica
deschisă la o pagină cu instrucţiuni detaliate privind
modalitatea de a ucide Steaua Căzută.
— Ne ducem la ruinele din jurul Valendei în căutarea
Bibliotecii Nemuritoare, spuse Legend, cu o voce încă perfect
egală. Tella nu ştia dacă el încerca să reziste întrebării sau dacă
magia îl afecta mai mult decât pe ea, făcând imposibilă
refuzarea răspunsului.
Cândva între clipa de faţă şi ultima întrebare, Preoteasa
venise mai aproape de el. Degetele ei lungi şi albe erau pe
braţul lui, mişcându-se spre gât.
— Locul acela nu este menit oamenilor. Ce ar trebui să fac
pentru ca tu să rămâi aici, cu mine?
Întrebarea nu era adresată Tellei de data asta – nu îi apăsa
ţeasta. Şi totuşi, ea simţea că Soarta o încărcase cu şi mai
multă magie. Tella simţi cum întrebarea umplu ruinele cu o
duhoare greţoasă şi dulce când Soarta îşi băgă mâinile în părul
lui Legend, la fel ca Esmeralda, iar Tella se temu că Soarta nu
îşi folosea doar puterile ca să îl oblige pe Legend să răspundă
la o întrebare. Voia să îl posedeze.
— Nimic nu îl va face să se răzgândească! strigă Tella,
atrăgând atenţia Sorţii ticăloase spre ea.
Buzele Preotesei se subţiară.
— Simţul tău de conservare nu e puternic, nu-i aşa?
— Sunt mai puternică decât crede majoritatea, spuse Tella.
Ei i se păru că vede revenind o urmă a zâmbetului dispărut
al lui Legend.
Şi înainte ca Soarta să poată pune o altă întrebare, pământul
începu să se cutremure. Ruinele hârâiră, treptele se despicară,
fântâna blestemată se crăpă în două, iar vinul se vărsă pe
pământ când rămăşiţele casei distruse se prăbuşiră într-un nor
bubuitor de praf şi resturi.
Praful era atât de dens încât Tella nu îi vedea pe Legend şi
pe Preoteasă, dar, căutând un loc sigur în care să se ascundă
până la încetarea cutremurului, i se păru că o auzi pe Soartă
îndepărtându-se în fugă.
Nu văzu decât praf, dar nu se înecă cu el şi, chiar dacă
lumea din jurul ei se prăbuşea, îşi dădu seama că nimic nu o
atinsese de fapt.
— Legend? încercă ea să strige, deşi era destul de sigură că
Preoteasa plecase. Spune-mi că tu faci asta.
Praful dispăru, cutremurul se opri, iar ruinele reveniră la
starea iniţială. Singurele crăpături rămase erau cele iniţiale.
Totul fusese o iluzie.
Legend apăru după aceea. Dar, spre deosebire de ruine,
părea să se fi schimbat. Părul ud îi era lipit de frunte, iar pielea
bronzată păru gri când se îndreptă clătinându-se spre Tella.
Legend nu se clătina niciodată.
Ea îl luă instinctiv în braţe, iar el ori era cu adevărat slăbit,
ori ajunseseră la un armistiţiu temporar, deoarece nu o
respinse. Se rezemă greoi de tânără, făcând imposibil ca ea să
se mişte. Se epuizase folosind prea multă magie.
Legend era secretos cu multe lucruri, inclusiv cu tot ce
implica puterile lui, dar ea ştia că magia lui era deplină în
timpul Caravalului deoarece era alimentată de toate emoţiile
tuturor participanţilor. La palat, fusese probabil mai puternic
din motive asemănătoare.
— Nu trebuia să te deranjezi atât de mult ca să o sperii,
spuse Tella.
Degetele lui Legend îi găsiră părul şi trecură prin buclele ei
– era un gest inutil pe care poate nici nu-şi dădea seama că îl
făcea.
— Nu am vrut să-ţi pună întrebări la care să refuzi să
răspunzi.
— Nu sunt atât de încăpăţânată! pufni Tella.
— Ba da, eşti, şopti el, dar îmi place asta la tine.
Legend îşi retrase mâna din părul ei şi îi cuprinse ceafa
vulnerabilă – cu siguranţă un gest intenţionat. Îi mângâie
pielea cu degete care o făcură să creadă că nu era atât de slăbit
pe cât părea, iar apoi îi înclină capul pe spate până ce ea îşi
ridică privirea la el.
Chipul frumos îşi recăpăta deja culoarea, făcându-l să pară
puţin de neatins, deşi continua să o atingă.
Ea îşi muşcă buza inferioară. Pentru o clipă de slăbiciune,
speră că acesta nu era un armistiţiu temporar şi că el înţelesese,
în sfârşit, discursul ei de seara trecută.
Legend îi eliberă gâtul şi se retrase.
— Ar trebui să plecăm.
— Dar abia am ajuns aici.
Prinţul Inimilor apăru în capul scărilor. Se rezema de
balustrada surpată, cu hainele elegante şifonate şi mişcări
lente, iar părul auriu atârna peste ochii care păreau să îi fi
urmărit de ceva timp.
Tella îngheţă, dar fiorul era diferit de cel pe care îl simţea
ori de câte ori o privea Jacks, deoarece căutătura lui trecu pe
lângă ea şi se opri asupra lui Legend, pe care Jacks şi restul
imperiului îl cunoscuseră ca Dante – un tânăr care trebuia să
fie mort, un tânăr care tocmai folosise o cantitate
înfricoşătoare de putere, un tânăr care nu îl înjura pe Jacks şi
nu încerca să o protejeze pe Tella, ca cum făcuse în prezenţa
Preotesei.
Tânăra se întoarse repede ca să îl vadă pe Legend. Umerii
lui laţi erau rigizi şi expresia îi era neschimbată. Stătea
nemişcat ca o statuie lângă ea, la fel cum o făcuse în seara
Balului Sorţii când Jacks îşi folosise puterile ca să oprească
momentan inimile tuturor.
— Jacks! Încetează! îi ceru Tella.
Dar Prinţul Inimilor nici măcar nu o luă în seamă. În ochii
lui albaştri se citea o privire lacomă, iar în clipa aceea Tella îşi
dădu seama la ce se gândea el. Spre deosebire de celelalte
Sorţi, Jacks avea doar jumătate din putere; voia să-şi recapete
şi restul puterilor, iar Legend era cel care putea să i le redea.
— Nu te apropia de el! îl imploră Tella.
Legend era deja slăbit din cauză că folosise prea multă
magie; nu voia să se gândească ce i-ar fi făcut acum o
înfruntare cu Jacks.
Însă Prinţul Inimilor continuă să o ignore, privirea lui
turbată rămânând asupra siluetei îngheţate a lui Legend.
— Ştii, m-am întrebat dacă erai Legend în timpul
Caravalului şi din nou când te-am văzut în visul ei. Dar apoi ai
murit.
— Nu este Legend! minţi Tella.
Jacks îşi înclină în cele din urmă capul spre ea, dar nimic
din zburdălnicia din seara precedentă nu se zărea în ochii lui.
Semăna mai mult cu băiatul dur pe care îl întâlnise prima dată
în trăsură, care ameninţase să o arunce afară doar ca să vadă
dacă ar fi supravieţuit.
— Dacă nu este Legend, atunci cine a creat iluzia pe care
tocmai am văzut-o şi cum de este în viaţă? Relatările pe care
le-am auzit spuneau că noul moştenitor a fost ucis.
— Erau zvonuri, spuse Tella. Eu le-am răspândit ca să ţin
Sorţile la distanţă.
Jacks râse, dar ochii îi rămaseră reci.
— Pentru prima dată, sper că minţi, draga mea! Iar dacă nu
minţi, atunci îmi pare rău.
Tella se ţinu de piept şi se aplecă, brusc ameţită, îngreţoşată
şi incapabilă să respire. Ruinele, Jacks şi Legend deveniră
neclare, iar stelele îi ţâşniră în faţa ochilor când durerea o orbi.
— Ce naiba… înjură Legend, în sfârşit scăpat de sub
influenţa puterii lui Jacks.
— Dacă nu vrei să moară, nu mai face nicio mişcare spre
ea! îl avertiză Jacks.
— Jacks… suspină Tella când căzu în genunchi, nereuşind
să mai stea în picioare. De ce…
— Ce ai făcut? strigă Legend.
— Îi provoc un atac de cord, spuse calm Jacks. O voi ucide
foarte curând, dacă nu-mi redai puterile depline. Tic. Tac. Nu
mai are mult de trăit.
— Jacks… gâfâi Tella. Nu îi venea să creadă ce făcea el.
Nu… face…
— O voi face, spuse Legend. Nu o mai răni şi îţi voi reda
puterile, cu o parte din ale mele. Însă numai dacă juri chiar
acum, cu sânge, să nu îţi nu mai foloseşti niciuna dintre
abilităţi asupra mea sau asupra Tellei.
Prinţul strâmbă din buze, iar privirea i se îndreptase,
probabil, din nou spre Tella.
— Bine. Ne-am înţeles! Nu o voi face decât dacă îmi cere
vreunul din voi să o fac. Jacks scoase un pumnal din cizmă şi
se tăie în palmă, lăsând sângele să curgă pentru a pecetlui
promisiunea.
Tella începu să suspine, gâfâind.
— Eşti un demon! L-ar fi înjurat mai mult pe Jacks, dar nu
voia decât să respire. Avusese încredere în el. Crezuse că îi
păsa cu adevărat de ea, iar el încercase să o ucidă.
Braţele lui Legend o cuprinseră, ţinând-o în picioare cât îşi
recăpătă suflarea.
— M-ai speriat, şopti el.
— Ce preţ vei plăti pentru asta? întrebă ea pe pieptul lui.
În loc să-i răspundă, Legend o conduse prudent spre
marginea fântânii, părând să îşi fi recuperat o mare parte din
magia folosită mai devreme, şi o ajută să se aşeze.
— Rămâi aici. Mă întorc imediat!
El se întoarse din nou spre Prinţul Inimilor.
— Nu facem asta aici. Legend intră ţanţoş în ruinele casei
dărăpănate fără să aştepte ca Jacks să îl urmeze.
De îndată ce Jacks şi Legend se făcură nevăzuţi, Tella se
împinse din fântână cu braţele tremurânde şi merse în direcţia
în care plecaseră ei. Jacks trebuia să ia doar o parte din puterea
lui Legend. Dar ea nu avea încredere în el şi văzuse schimbul
de puteri dintre Legend şi vrăjitoare – văzuse când Legend îi
luase toată magia Esmeraldei. Nu putea permite ca Legend să
se afle în aceeaşi situaţie.
Poate că Jacks o lăsase prea slăbită ca să facă multe, dar
nici dacă ar fi fost într-o formă mai bună nu ar fi reuşit să
despartă doi nemuritori puternici. Totuşi, asta nu ar fi
împiedicat-o să încerce dacă era necesar.
Se apropie de casa distrusă în care intraseră Jacks şi
Legend. Toată structura era scheletică, un cadavru din cărămizi
şi pietre în loc de oase. Tella îşi lipi mâinile de zidurile
murdare ca să nu se prăbuşească când se uită printr-o gaură
zimţată.
Ştia din propria experienţă cu Jacks că schimburile de sânge
puteau fi foarte emoţionale. Gura lui Jacks era lipită de
încheietura mâinii lui Legend. Sângele îi păta buzele pe la
colţuri, iar pe chipul său se citea ceva sadic şi lacom în timp ce
bea.
Spre deosebire de Jacks, Legend părea să nu simtă nimic.
Păru indiferent până când, brusc, îşi retrase încheietura mâinii
din gura lui Jacks cu destulă forţă încât să arunce Soarta câţiva
paşi în spate.
— Tella nu este a ta! Cuvintele erau tăioase ca un brici.
Jacks îi răspunse cu un zâmbet însângerat.
— Va fi.
Tella se ţinu de zid ca să rămână în picioare când îşi aminti
din nou cum îşi arătase gropiţele şi spusese „Presupun că va
trebui să mă străduiesc mai mult.”
Aşa se străduia?
Ea continuă să privească în timp ce Jacks îşi şterse sângele
de la gură cu dosul mâinii.
— M-a mai iertat. Mă va ierta din nou. Iar acum că
tranzacţia ţi-a luat posibilitatea de a o vizita în vise, nu ar
trebui să-mi fie prea greu să o cuceresc.
Tella se împinse de zid, gata să intre şi să îi spună lui Jacks
cât de dificilă şi neiertătoare putea fi, dar picioarele nu o
ascultară, ci se prăbuşiră sub ea şi o făcură să cadă pe
pământul tare.
— Ticălosule!
— Sper că nu vorbeşti despre mine.
Ea îşi ridică privirea.
Legend se înălţa deasupra ei. Dar culoarea îi dispăruse din
nou – părea palid, şi nu bronzat – iar părul negru i se zburlise.
— Te-am rugat să rămâi lângă fântână.
Nu. Îi spusese să stea. Dar nu voia să se certe cu el din
cauza asta, nu după ceea ce tocmai îl văzuse făcând.
— Îmi pare rău de vise.
— Nu-mi pasă de vise. Vocea lui deveni imediat dură. Îmi
pasă că aproape ai murit.
— Nu cred că m-ar fi ucis cu adevărat.
— Ba da, ar fi făcut-o, Tella! Este o Soartă; tu eşti un om şi
obiectul obsesiei lui. Povestea ta cu el poate să aibă un singur
final – asta dacă nu îmi permiţi să te fac nemuritoare.
Ea nici măcar nu îl văzuse mişcându-se, dar, brusc, Legend
era în genunchi în faţa sa. Ochii lui îi întâlniră pe ai ei şi
feroce, şi tandru în acelaşi timp, iar mâinile lui calde îi
cuprinseră obrajii.
— Ce – ce faci? se bâlbâi ea.
— Am renunţat prea uşor. Degetul lui mare îi mângâie
maxilarul. Mi-ai cerut să te las să pleci, dar nu pot.
— Deja ţi-am spus. Era doar o idee…
— Ai minţit. Mişcându-se din nou rapid, nu-i mai ţinu
obrajii astfel încât unul din braţe să-i poată aluneca pe sub
picioarele ei, sprijinindu-i spatele cu celălalt.
— Legend… protestă Tella. Nu trebuie să mă duci în braţe.
El tot o ridică şi o strânse la piept, atât de aproape încât îi
simţea bătăile ritmice ale inimii.
— A încercat să te ucidă. Trebuie să te duc în braţe.
Tot aerul îi ieşi din plămâni când el se îndreptă hotărât spre
ruine şi coborî treptele.
— Tot nu te las să mă faci nemuritoare.
— Vom vedea. Vocea i se îmblânzise, iar ei ar fi putut să i
se pară dulce, dar nu era nimic dulce la felul în care zâmbea.
Era un zâmbet care-i promitea că avea să-i placă noul joc,
chiar dacă ar fi pierdut.
39.
Donatella
Tellei nu îi mai fusese niciodată atât de frig într-unul dintre
visele ei. Suflarea ei căpăta forma unor adieri albe care
zăboveau ca o ceaţă, în timp ce rătăcea printr-o casă din cărţi
de joc care, de fapt, era mai mult un coşmar decât un vis. Toate
cărţile erau ori regine care zâmbeau ca ea, ori regi cu faţa
crudă a lui Jacks, făcându-i semn din ochi ori de câte ori
îndrăznea să se uite la ei.
— Ştiu că eşti pe undeva pe aici! strigă Tella.
Nu ştia cum intrase el în visul ei. După ce încercase să o
ucidă, îşi luase măsuri de precauţie ca să-l împiedice să intre,
dar, în mod clar, acele măsuri eşuaseră.
Jacks ieşi ţanţoş dintre două regine roşii cu chipul ei care
avuseseră îndrăzneala să îi trimită bezele.
Ea înaintă repede şi îi dădu o palmă pe obraz, destul de
puternic încât să îi lase un semn roşu pe pielea albă.
— Nu te voi ierta niciodată pentru ce ai făcut azi!
Toţi regii şi toate reginele din cărţi se încruntară sau,
cuprinşi de şoc, îşi acoperiră gurile. Unii părea că ar fi putut
chiar să iasă din cărţi şi să atace, dar Jacks le făcu lent semn cu
o mână când o emoţie asemănătoare tristeţii licări în ochii
albaştri-argintii.
— Nu ai fost niciodată în pericol, Donatella. Vocea lui era
mai serioasă decât de obicei. Ştiam că nu mă va lăsa să te ucid.
— Asta nu justifică ce ai făcut. Ea încercă să nu strige şi să
nu arate cât de mult o rănise, cât de mult îi păsa. Nu îşi dorise
niciodată să aibă încredere în el, dar tânărul o consolase când
murise mama ei şi avusese grijă de ea când Legend nu o
făcuse. Ştia că era o Soartă, ştia că nu prea avea conştiinţă, dar
începuse să creadă că încerca să lupte împotriva firii lui pentru
ea. Ce ai fi făcut dacă ar fi refuzat să îţi dea puterea lui? M-ai
fi lăsat să mor?
— Ştiam că nu va refuza.
— Nu e un răspuns!
Tella îşi strânse mâinile în pumni. Voia să îl pălmuiască din
nou – voia să îl doboare la pământ şi să dărâme şi toată casa
din cărţi de joc în acelaşi timp şi să îl rănească la fel cum o
făcuse el. Dar Legend avea dreptate – Jacks era nemuritor, iar
ea era, în mod clar, obsesia lui. Povestea lor nu avea un final
fericit. Nici măcar nu era capabil să aibă aceleaşi emoţii ca ea.
Dacă ar fi simţit vreo vină sau dacă ar fi avut vreun sentiment
real pentru ea, nu ar fi încercat să o ucidă.
— De ce îţi pasă? întrebă Jacks. Ai spus că nu mă vei ierta
niciodată.
— Tot îmi ignori întrebarea.
Jacks îşi masă obrazul pălmuit când se rezemă de unul
dintre regii de hârtie.
— M-ai crede dacă ţi-aş spune că nu te-aş fi lăsat să mori –
că nu te-aş lăsa niciodată să mori?
— Nu, spuse Tella. Nu am să te mai cred vreodată. Şi vreau
să nu mai intri în visele mele. Ştia că el făcuse un jurământ cu
sânge să nu îşi folosească puterile asupra ei, dar dacă ar fi vrut
să o facă, era sigură că ar fi găsit o cale să ocolească
jurământul, aşa cum făcuse cu toate celelalte lucruri. Cum de
ai pătruns aici în seara asta?
Regele de hârtie de care era rezemat Jacks îi zâmbi strâmb
Tellei.
— Între noi doi există o legătură. Nu am avut niciodată
nevoia de permisiune ca să intru în visele tale.
Tellei îi îngheţă sângele.
— Nu, nu există nicio legătură. Şi după asta, nu vreau să te
mai văd vreodată.
Zâmbetul regelui de hârtie dispăru, dar Jacks părea
netulburat.
— Aşa vorbeşti acum, dar te vei întoarce la mine.
40.
Donatella
Timpul trecea mai repede decât putea curge sângele dintr-o
arteră tăiată. În două zile, Steaua Căzută urma să revendice
tronul – asta dacă nu cumva reuşeau să îl oprească. În ziua
precedentă, Sorţile continuaseră să chinuie oraşul incendiind
toate bisericile din Districtul Templului care nu venerau una
dintre Sorţi. Aerul era încă maroniu din cauza fumului.
Flăcările fuseseră stinse de un grup de cetăţeni curajoşi înainte
ca incendiul să se poată răspândi în alte părţi din Valenda, dar
distrugerile marcaseră un nou punct critic. Se întâmplase aşa
cum prevăzuse Scarlett în ultimul ei bilet. Oamenii erau
pregătiţi pentru un salvator. Când Steaua Căzută ar fi apărut,
toată Valenda l-ar fi văzut drept salvatorul ei.
Tella se rugă la toţi sfinţii să găsească în Biblioteca
Nemuritoare o cale de a-l ucide înainte ca timpul să expire.
Din nefericire, părea că biblioteca Sortită încă nu voia să fie
descoperită. Sau poate că nu fusese în Valenda de la bun
început.
Când căutară prin districtul ars al Templului simbolurile
bibliotecii, Tella văzu o statuie a Prinţului Inimilor, dar nu prea
semăna cu Jacks. Chipul de piatră părea mult mai blând,
obrajii erau plini, şi nu scobiţi, zâmbetul era mai degrabă
neastâmpărat decât răutăcios, iar buzele nu păreau la fel de
subţiri.
Legend puse o mână caldă pe spatele ei. Din ziua
precedentă nu încetase să o atingă. Ar fi fost mai înţelept să se
despartă, cel puţin câţiva metri, cât căutau simbolurile care să
îi conducă în bibliotecă. Dar se părea că Legend adoptase o
nouă strategie când era vorba de cucerirea Tellei.
— Eşti gata să mergem mai departe, scumpo?
Tella miji ochii.
Legend îi zâmbi uimit.
— Ce zici de „drăguţo” sau „îngeraş”?
— Cred că amândoi suntem de acord că sunt departe de a fi
un înger. Şi nu mă vei convinge să devin nemuritoare cu un
nume de alint.
Ea se retrase, dar el îi apucă repede eşarfa din talie şi şi-o
înfăşură în jurul pumnului său ca să o tragă mai aproape. Era
de culoarea cerului, la fel ca rochia ei dungată. Hainele
monotone din urmă cu o zi nu îi făcuseră să treacă neobservaţi,
aşa că Tella alesese de această dată o ţinută mai drăguţă.
— Ai dreptate, cred că „diavoliţă” ţi se potriveşte mai mult.
Continuă să o tragă spre el, ochii lui negri fiind plini de
amuzament. Nu părea îngrijorat că lumea din jurul lor practic
se dărâma – se uita la ea ca şi când ar fi fost tot ce conta.
— Te rog, spune-mi că întrerup ceva, rosti tărăgănat Jacks
când ieşi din spatele fântânii Tronului Însângerat din faţa lor.
Bazinul era uscat – probabil apa roşie fusese folosită la
stingerea incendiilor – lăsând să se vadă picături roşii care, în
mod normal, s-ar fi asortat cu ţinuta aleasă la întâmplare a lui
Jacks. Dar, pentru prima dată, Prinţul Inimilor avea o ţinută
imaculată. Părul auriu era strâns frumos la spate, hainele erau
călcate, cizmele erau lustruite, iar costumul lui alb avea
culoarea pe care, de obicei, oamenii o asociau cu îngerii.
Legend veni imediat în faţa Tellei ca un scut.
Jacks strâmbă din buzele-i palide.
— Nu am venit să fac ameninţări – îmi respect jurământul.
Am doar un cadou pentru Donatella.
— Nu vreau cadouri de la tine! spuse ea cu năduf.
Jacks trase frustrat de cravată, stricându-i aspectul
impecabil.
— Ştiu că mă urăşti din nou, dar sper că asta îţi va dovedi
că nu sunt cu adevărat inamicul tău. El îi întinse un sul legat de
hârtie. De aceea nu ai reuşit să găseşti Biblioteca Nemuritoare.
Tella ignoră intenţionat papirusul.
— Nu mai facem înţelegeri cu tine.
— Nu este nicio înţelegere. Gândeşte-te că darul este modul
meu de a-mi cere scuze. Ochii lui Jacks îi întâlniră încet pe ai
ei. Azi erau de un albastru strălucitor cu firicele roşii, ca şi
când ar fi fost foarte epuizat pentru că nu dormise. Dar Tella
ştia că era o minciună de vreme ce apăruse în visele ei. Chiar
dacă nu vrei să îl accepţi, este ceea ce îţi trebuie dacă vrei să
găseşti Biblioteca Nemuritoare. Poţi să găseşti biblioteca doar
dacă ai mai fost acolo sau dacă foloseşti Harta Întregului.
Papirusul începu să strălucească în mâinile lui Jacks – aşa
cum o făceau adesea Sorţile.
Tella încercă să nu se uite la el. Harta Întregului era un
obiect al Sorţilor, asemănător cu Cheia Visului, dar, în loc să
găsească oameni, găsea locuri. Se spunea că dacă o persoană
atingea harta, aceasta o conducea spre locul pe care îşi dorea
cel mai mult să îl găsească – chiar dacă acel loc era într-un alt
ţinut. Putea dezvălui porţi ascunse şi uşi spre alte lumi. Era
nepreţuită, mitică şi făcea alte comori să pară neînsemnate.
Era greu să reziste impulsului de a o lua direct din mâinile
lui Jacks.
— Nu avem nevoie de harta ta.
— Dar o vom lua, spuse Legend. Cu o singură mişcare
fulgerătoare, harta rulată ajunse în mâna lui.
Tella se aşteptă la un protest din partea lui Jacks, dar el doar
îşi băgă mâinile albe în buzunare.
— Sper că acum puteţi găsi ce căutaţi. El îi aruncă Tellei o
ultimă privire, întâlnind-o pe a ei cu ochi trişti şi cu atât de
multă sinceritate încât ar fi putut fi o imagine a unui sfânt pe
zidul unei strane.
Dar, cu toate că îi venea să creadă că era supărat pentru că îl
ura din nou, se îndoia că el regreta cu adevărat ce făcuse. Tella
nu avea nicio îndoială că Jacks o dorea, dar a dori pe cineva nu
era acelaşi lucru cu a-l iubi, iar în ziua precedentă dovedise că
îşi dorea puterile chiar mai mult decât pe ea.
Jacks se îndepărtă fără să mai spună ceva.
Legend desfăcu harta. Chipul îi era rece, dar repeziciunea
cu care desfăşură pergamentul trăda o urmă de nerăbdare să
deţină obiectul Sortit, în ciuda faptului că provenise dintr-o
sursă neplăcută.
Hârtia deschisă la culoare avea nuanţa ovăzului, dar Tella
urmări cum se transformă în mâinile lui Legend. La început
era goală, dar cât o ţinu, pe ea apăru o pată de un albastru
închis. Aceasta se mări în rămăşiţele mocnite ale Districtului
Templului, grămezi desenate de cenuşă formându-se de-a
lungul statuilor Sorţilor. Tella văzu statuia Prinţului Inimilor şi
fântâna Tronului Însângerat. Apoi apăru ea. Mai întâi se iviră
buclele răzleţe, urmate de chipul în formă de inimă şi rochia
dungată cu decolteu tot în formă de inimă şi mâneci scurte.
Aşteptă ca imaginea lui Legend să apară după aceea, dar tot
ce văzu fu o mică stea la picioarele ei.
Ea era în locul în care voia Legend să fie.
— Nu te arăta atât de surprinsă!
El îi aruncă un zâmbet strâmb, iar în privire i se citi aceeaşi
dorinţă de a o tachina ca mai devreme, când îi spusese
„scumpo”. Dar ea observă că el nici măcar nu îi atinse degetul
când îi dădu harta magică.
Era posibil ca Legend să se îndrăgostească de ea cu
adevărat?
Nu că ea ar fi vrut să se întâmple asta. Nu mai voia,
indiferent în ce măsură numai gândul la posibilitatea iubirii lui
îi făcea inima să bată repede. Nu-şi dorea ca el să devină om
şi, astfel, supus morţii. Iar el, la rândul lui, îi zisese clar de
nenumărate ori că nu voia aşa ceva.
Tella îşi coborî privirea la hartă când aceasta începu să se
schimbe din nou. Nu voia să se încreadă în hartă – ar fi părut
că avea încredere în Jacks – şi îşi imagina că Legend probabil
simţea la fel, dar era recunoscătoare că el luase obiectul Sortit.
Senzaţia de necontrolat că timpul se scurgea prea repede,
iar ei se mişcau prea încet, revenise. Ori de câte ori Tella se
gândea la Scarlett, inima i se strângea de frică. Îşi amintea că
sora ei mai mare era precaută, iar în scrisoarea trimisă cu o zi
în urmă promitea că urma să aducă sângele Stelei Căzute în
seara aceea. Dar Tella nu putea să nu se teamă că ceva ar fi
putut decurge prost şi, chiar dacă Scarlett ar fi reuşit să ia
sângele, nu le-ar fi folosit la nimic dacă nu găseau Ruscica.
Tella şi Legend nu îşi permiteau luxul de a pierde timpul – iar
harta era prea uimitoare ca să fie ignorată.
Urmărind Harta Întregului, aceasta nu le contură doar un
drum, ci le dezvălui un ciudat simţ al umorului etichetând
ciudat câteva locuri, plante şi animale pe lângă care treceau
Tella şi Legend – şi câteva pe lângă care nu trecuseră.
CÂINE FOARTE INTELIGENT
AVEŢI GRIJĂ LA PĂDUCHI
SCHELET ADEVĂRAT ÎN DULAP
CEA MAI BUNĂ CIOCOLATĂ CU PEŞTE DIN
VALENDA
TUNELURI SUBTERANE CARE CONDUC AFARĂ
DIN ORAŞ
TUNELURI SUBTERANE CARE CONDUC SPRE
MOARTE ŞI DEZMEMBRARE
Tella aproape încetase să se gândească spre ce se îndreptau
de fapt, când poteca de pe hartă se termină în cele din urmă la
sud de Districtul de Satin. Cuvintele Intrarea în Biblioteca
Nemuritoare apărură, dar Tella nu vedea decât o staţie de
trăsuri părăsită cu un rând de scânduri putrede bătute în cuie
de-a curmezişul uşii de la intrare.
Cuvintele Pericol şi Nu intraţi erau pictate peste scânduri,
cu simboluri de cranii şi păianjeni care se sărutau, dedesubt.
Tella nu întâlnise niciodată arahnidele periculoase, dar
auzise poveşti despre ele. Păianjenii care se sărutau atacau
noaptea în timp ce oamenii dormeau, depuneau ouă în gura
victimei, iar apoi îi lipeau buzele cu pânzele lor imposibil de
distrus. Acestea rezistau până ce păianjenii ieşeau din ouă, dar
până atunci victimele erau deja moarte.
— Toate astea sunt o vrajă, spuse Legend.
Tella îşi coborî privirea la hartă. Cuvintele „Are dreptate”
pluteau deasupra imaginii staţiei de trăsuri infestate şi, totuşi,
ea ezita să intre.
— Dacă este o vrajă, de ce smulgi scândurile de pe uşă?
— Este o magie mentală alături de magia vizuală, ca iluziile
pe care le folosesc eu. Trebuie să ne purtăm ca şi când totul ar
fi real ca să trecem mai departe.
Tella închise gura când intrară şi, în sinea ei, îşi spuse că
nimic nu era real. Mirosul putred care şerpuia spre nările ei era
fictiv. Orice strivea sub papuci nu erau ciuperci; păianjenii
galbeni care i se căţărau pe braţe nu erau cu adevărat acolo.
— E cea mai veche magie pe care am simţit-o vreodată…
Legend se opri, iar pentru o clipă, ei i se păru că vede ceva
asemănător admiraţiei în ochii lui când zidurile din jurul lor
începură să se dărâme şi o cascadă de păianjeni căzură din
tavan.
Tella se luptă cu impulsul de a ţipa ca nu cumva unul sau
mai mulţi să-i aterizeze în gură.
Legend o luă de mână şi o împinse înainte prin avalanşa de
păianjeni. Ea le simţi picioarele minuscule târâindu-se peste
tot când se înmulţiră, acoperindu-i fiecare centimetru de piele.
Tella nu ştia dacă era posibil să moară din cauza unei iluzii.
Apoi îşi aminti ce spusese Jacks despre faptul că sângele era
necesar pentru invocarea locurilor Sortite. Rana din palma ei
din clipa în care făcuse schimb de sânge cu Jacks era aproape
vindecată, dar se gândi că putea să o deschidă cu unghiile.
Îşi trase mâna din a lui Legend şi zgârie rana care se
vindeca, lăsând să curgă un nou şuvoi de sânge.
„Lasă-l să curgă aici”, o anunţă harta, indicând o explozie
de păianjeni din colţul camerei. Erau prea mulţi încât Tella să
vadă un simbol, dar ascultă harta şi, imediat, păianjenii,
pământul pestilenţial şi zidurile dărâmate dispărură.
Într-o clipă lumea se destrămă, iar apoi ea şi Legend se
treziră într-o curte făcută din ziduri de gresie acoperite cu
iasomie care mirosea la fel de dulce pe cât arăta. Tella inspiră
timid. Nu era sigură dacă era încă o iluzie a bibliotecii Sortite,
dar era mult preferabilă cascadei de păianjeni ucigaşi.
Deasupra lor, o jumătate a cerului era puternic luminată de
soare, iar cealaltă jumătate strălucea de stele. Într-un capăt era
o boltă decorativă de gresie cu două statui mari din nisip
strălucitor portocaliu. Jumătăţile inferioare ale statuilor erau
feline, în timp ce toracele erau umane, unul fiind al unui
mascul şi celălalt al unei femele. Capetele ar fi părut umane la
rândul lor, dacă nişte coarne curbate nu ar fi ieşit din ele.
Statuia masculină deschise gura.
— Bine aţi venit, frate nemuritor şi tânără muritoare.
— Sperăm să găsiţi ce căutaţi, adăugă femela. Dar fiţi
atenţi, trebuie să plătiţi un mic preţ ca să intraţi şi să ne citiţi
cărţile. Gurile ambelor statui se închiseră cu un pocnet
perceptibil.
Se închise şi maxilarul Tellei. Ea se luptă să depărteze
buzele, să deschidă gura ca să vorbească, dar nu reuşi.
Se întoarse spre Legend. El scutură din cap, cu gura la fel
de închisă ca a ei.
Probabil că tăcerea lor era preţul intrării în bibliotecă.
41.
Donatella
Liniştea din Biblioteca Nemuritoare era absolută şi vie.
Tella simţea că îi înghiţea zgomotul paşilor şi absorbea sunetul
întoarcerii paginilor cărţii şi al fitilelor pâlpâitoare dinăuntrul
lămpilor, dar cea mai neplăcută era senzaţia liniştii cauzate de
buzele lipite dureros de strâns.
Legend se întinse şi o luă din nou de mână. Ochii lui îi
promiseră tăcuţi că erau împreună în situaţia asta, iar apoi îi
sărută foarte uşor mâna. Ea simţi atingerea de la vârful
degetelor mâinii până la cele de la picioare, amintindu-i că
gurile închise le aduceau foloase, când se aventurară pe sub o
boltă alcătuită din cărţi şi mai departe în locul Sortit.
Totul mirosea a praf prins în lumină, piele crăpată şi vise
neaşteptate. Inspirând şi expirând pe nas, Tella îşi coborî
privirea la Harta Întregului, care se transformase imediat ce
intraseră în bibliotecă. Acum dezvăluia un întreg regat din
cărţi care ar fi putut fi ori coşmarul unui iubitor de carte, ori o
dorinţă împlinită. Castelul cu Spinarea Ruptă, Râul Necitit,
Prăpastia din Pagini Rupte şi Valea Poeziei erau doar câteva
dintre titluri, urmate de un rând de Munţi de Romane şi, în cele
din urmă, de Ruscica şi Cărţile pentru fantezii avansate.
Cea mai directă cale spre camera asta era prin zona la care
se făcea referire ca la Grădina Zoologică. Tella se întrebă dacă
în cuşti avea să vadă cărţi, dar Grădina Zoologică nu avea nici
măcar rafturi cu cărţi. Volumele se mişcau toate liber în
cameră, lipindu-se unele de altele ca să ia formele diferitelor
animale. Tella văzu rinoceri cu aspect de carte, elefanţi din
hârtie şi girafe foarte înalte care mergeau ciudat de liniştite.
Elefantul o adulmecă pe Tella cu trompa gri din pielea cărţilor
când un iepure de hârtie din pagini desprinse ţopăi fără zgomot
după Legend. Iepurele continuă să îi urmeze când părăsiră
Grădina Zoologică şi ajunseră în Sala de Lectură, unde cărţile
formau canapele, scaune şi un tron masiv.
Un avertisment licări pe hartă: Nu te aşeza pe tron.
Tella deveni imediat curioasă, dar nu suficient încât să
testeze harta, mai ales când erau atât de aproape de ceea ce
voiau. Conform hărţii, nu trebuiau decât să urce pe scările
făcute din cărţi, care erau în spatele tronului, iar apoi aveau să
găsească sala Ruscica.
Treptele erau prea înguste ca să meargă unul lângă celălalt.
Şovăind, Tella dădu drumul mâinii lui Legend când începu
să urce. Scările din cărţi erau atât de abrupte încât părea
periculos să te întorci. Erau instabile, mişcându-se sub papucii
ei. Dar Legend îi atinse spatele sau umărul la fiecare câteva
trepte, anunţând-o că era încă acolo. Era cu ea şi nu pleca,
chiar dacă tânăra nu putea să-l vadă sau să-l audă.
Comportamentul lui o făcu să se gândească la toate celelalte
lucruri pe care i le spusese fără cuvinte în trecut. Când
ajunseră în capătul scărilor şi în sala cu Ruscica, Tella fu
recunoscătoare că biblioteca înghiţea zgomotele. Nu îi ascuţea
celelalte simţuri, dar o făcu mai conştientă de ele şi mai
conştientă de Legend când veni lângă ea şi îi atinse în linişte
degetele. Mişcarea fu rapidă şi subtilă, iar ea poate că nu ar fi
observat-o dacă ar fi stat acolo, aşteptând ca el să vorbească, în
loc să fie atentă la tăcerea lui.
Harta nu indica unde anume în încăpere era Ruscica,
forţându-i pe ea şi Legend să se despartă în timp ce căutau.
Multe dintre volume aveau cotoare acoperite cu numere,
simboluri sau limbi pe care ea nu le înţelegea. Erau şi câteva
cu titluri pe care i-ar fi plăcut să le citească, dacă nu ar fi fost
presată de timp.
Sirene şi tritoni şi cum să devii unul dintre ei
Zece reguli esenţiale ale călătoriei în timp
Metamorfozarea pentru începători
Prăjituri, prăjituri şi iar prăjituri
Transformarea umbrei tale într-un animal de companie
Dragoste, moarte şi nemurire
Ea ar fi luat cartea despre prăjituri sau nemurire, dacă cea
din urmă nu ar fi fost chiar lângă un volum gros de culoarea
pielii, cu un cuvânt cusut brut pe cotor: Ruscica.
Cartea ieşi din raft într-un nor de praf roşu care îi furnică
vârfurile degetelor Tellei când o luă.
Legend era în partea opusă a sălii liniştite. Când îi arătă
premiul, el zâmbi. Niciunul din ei nu ştia dacă urmau să
găsească informaţia de care aveau nevoie, dar Tella se simţi în
cele din urmă victorioasă când Legend o luă din nou de mână.
După ce Fecioara Morţii şi Asasinul îi vizitaseră casa din
Cartierul Mirodeniilor, Legend ajunsese la concluzia că
trebuiau să se mute în fiecare noapte. Dar o parte din Tella
credea că el doar se lăuda cu casele lui multe. Vila cu patru
etaje de pe coastă părea să fi fost construită cam în acelaşi
timp cu a contelui Nicolas, dar în vreme ce casa lui Nicolas
păruse că avea nevoie de magie, a lui Legend era opusul. Plină
de ferestre strălucitoare şi balcoane mari care dădeau spre
oceanul înspumat, casa era poziţionată pe coasta stâncoasă a
Valendei aşa cum Tella îşi imagina că ar fi stat Legend pe
tronul lui, cerând atenţie doar pentru că era acolo.
Merseseră cam un kilometru, iar degetele lui Legend
rămăseseră împletite cu ale ei tot drumul. Ea ar fi trebuit să se
elibereze: mai devreme, atingerea lui o liniştise când o trăsese
printre păianjeni şi o echilibrase în bibliotecă. Dar acum, el nu
o ajuta, ci afirma ceva. Când îşi coborî privirea la mâinile lor
strânse, Tella îşi aminti că nimic bun nu putea să se întâmple,
dar nu îi dădu drumul. El avea degete lungi, palme puternice,
unghii frumos tăiate – şi nicio urmă de tatuaj.
Ea le ridică mâinile, uitându-se mai cu atenţie.
— Ţi-a dispărut trandafirul negru?
— Chiar credeai că îl voi păstra? El îi ridică mâna spre gură
şi o sărută pe monturi. Nu mai trebuie să fii geloasă pe tatuaj.
— Nu eram geloasă.
— Atunci poate că ar fi trebuit să îl mai las.
Trandafirul reapăru pe dosul mâinii lui.
— Eşti un ticălos! Tella ridică mâna liberă ca să îl lovească
în joacă cu cartea.
El îi prinse încheietura mâinii înainte să o facă, iar apoi îi
luă cealaltă mână şi i le prinse pe amândouă la spate. Ajunseră
în sfârşit la veranda casei lui şi, cu o mişcare rapidă, o întoarse
şi o lipi cu spatele de uşă.
— Cred că mă placi pentru că sunt îngrozitor.
— Nu. Tella se zvârcoli, dar el nu se clinti. Am decis să îmi
placă băieţii cumsecade, precum Caspar.
— Din fericire pentru mine, lui nu-i plac fetele. Şi eu pot fi
şi cumsecade. Dar cred că îţi place când nu sunt.
Îi eliberă încheietura mâinii şi îi cuprinse şoldurile cu
braţele. Pulsul Tellei se mări când degetele lui se răsfirară,
revendicând-o când o trase mai aproape.
Poate că încă un sărut nu ar fi stricat.
Valurile se izbeau de coasta din apropiere, umplând aerul cu
sare şi umezeală, când Legend continuă să se încline…
Uşa din spatele lor se deschise larg.
Tella se clătină în spate şi ar fi căzut dacă Legend n-ar fi
strâns-o în braţe.
— Scuze! Julian îşi trecu o mână prin păr, părând un pic
jenat, deşi ea simţea că, de fapt, nu era. În privirea lui se citea
o duritate care nu era în mod normal acolo. Şi era imaginaţia
Tellei sau el refuza să se uite la ea?
Îi promisese lui Legend că avea să stea departe de
Menajerie, unde era ţinută Scarlett, dar, cunoscându-l pe
Julian, găsea căi de a se întâlni cu Jovan, care trebuia să o
supravegheze pe sora ei.
— Scarlett este bine? întrebă Tella.
Julian se uită în sfârşit la ea şi chiar reuşi să zâmbească. Dar
Tella nu putea scăpa de sentimentul că ceva era în neregulă.
— Trebuie doar să discut cu fratele meu.
Încet, Legend îi dădu drumul taliei.
— Te caut eu când terminăm, îi şopti el.
Tella intră în casă şi închise uşa în urma ei, dar nu reuşi să
se convingă să urce pe scara spiralată din lemn spre dormitorul
ei. Dacă Julian minţea şi Scarlet nu era deloc bine – dacă
fusese rănită încercând să ia sângele lui Gavriel sau dacă nu
reuşise deloc să îl ia – Tella nu voia să i se ascundă informaţia.
Rămase aproape de uşă, cu mâinile lipite de lemnul cald,
dar, în afară de valurile oceanului, era linişte, întrebându-se
dacă fraţii aşteptau ca ea să se îndepărteze înainte ca ei să
înceapă să vorbească, făcu nişte paşi zgomotoşi dinspre uşă şi
se întoarse repede pe furiş la timp ca să îl audă pe Julian
spunând:
— Ce faci cu Tella?
Ea tresări când îşi auzi numele, neliniştea ei luând o direcţie
nouă când se apropie şi se uită prin vizorul uşii.
Legend răspunse prea încet ca ea să îl audă, dar îi vedea
expresia de pe chip. Era încruntat, iar privirea din ochii lui era
distrusă.
— Ştiu că nu o iubeşti, spuse Julian.
Tella se retrase un pas, clătinându-se. Ştia deja că Legend
nu o iubea, dar felul în care Julian rostise cuvintele făcea totul
să pară şi mai rău. Nu conta că vocea lui era blândă. Cuvintele
erau ca un punct la capătul unei propoziţii – mic, dar cu putere
absolută.
— Dacă îţi pasă de ea, atunci ar trebui să o laşi în pace, nu
să încerci să o schimbi.
Linişte.
Tella îndrăzni să se uite din nou prin vizor. Soarele aproape
apusese. Noaptea punea stăpânire pe cer când Legend îşi
coborî privirea la fratele său cu o expresie acuzatoare.
— Asta e alegerea ei, nu a ta. Deşi nu ai obiectat când ţi-am
spus că jurământul de sânge te-ar putea face veşnic tânăr.
— Şi mă urăsc pentru asta câteodată. Vocea lui Julian
deveni dură. Nu-mi place să te văd pierzându-te bucată cu
bucată ci şi să am şi nişte beneficii din asta. Apoi te-am văzut
cu Tella. Credeam că poate după ce ai salvat-o de pachetul de
cărţi, te vei schimba.
Tella îşi ţinu respiraţia, dar nu se schimbă nimic la Legend.
Semăna cu Lengend care o părăsise pe treptele din faţa
Templului Stelelor – închis, rece şi de neatins.
— Dacă m-aş fi schimbat, aş fi murit.
— Nu ai de unde să ştii, îl contrazise Julian. Poate că doar
ai fi făcut lucrurile diferit. Eşti neglijent cu viaţa ta. Îţi asumi
riscuri pentru că ştii că nu poţi muri. Este în regulă dacă aşa
vrei să trăieşti tu, dar nu fi neglijent cu viaţa ei. El îşi ridică
privirea la fratele său, părul castaniu acoperindu-i ochii care
păreau să poarte o luptă între abandon şi speranţă. Îţi aminteşti
cum era jocul când a început?
— Încerc să nu o fac.
— Ar trebui, era amuzant.
— Abia dacă era un carnaval ambulant, mormăi Legend.
Julian zâmbi, ca şi când speranţa tocmai ar fi câştigat.
— Aşa era. Dar tot inspira oamenii să viseze şi să creadă în
magie. Pe mine m-a făcut să cred în magie.
Legend îşi privi fratele ca şi când şi-ar fi pierdut minţile.
— Ştii că magia este reală.
— Doar pentru că este real nu înseamnă că tu crezi în acel
lucru. Sorţile sunt reale, dar nu am încredere în ele. Cândva,
aveam încredere în tine şi vreau să am din nou. Ştiu că poţi să
te descurci mai bine de atât.
Legend râse, dar râsul care nu părea deloc vesel o întristă
pe Tella, nu doar pentru Legend, ci pentru ei toţi.
— Când ai devenit atât de idealist?
— Când am întâlnit o fată care îşi iubeşte sora atât de mult
încât a reuşit să îşi dorească revenirea ei la viaţă. Poate că ai
magie, dar o asemenea dragoste este puterea adevărată.
— Şi totuşi, toată dragostea din lume nu ar fi adus-o înapoi
pe Tella fără magia mea.
— Nici nu ar fi murit fără magia ta. Zâmbetul lui Julian
dispăru. Tella ar fi găsit o altă cale. Nu avea şi nu are nevoie să
o salvezi. Ea trebuie să te salveze pe tine.
42.
Scarlett
Scarlett se uită în oglinda de deasupra mesei de toaletă roz
din marmură şi încercă să nu plângă ca urmare a ce vedea.
Tella nu ar fi plâns. Tella şi-ar fi transformat durerea în putere
şi ar fi folosit-o ca să repare totul – indiferent de preţ.
Şi Scarlett putea face asta. Putea să o facă pentru sora ei,
pentru Julian, pentru toată lumea din imperiu şi pentru ea.
Chiar dacă momentan părea imposibil.
Cel puţin sora ei şi Julian nu o vedeau acum.
Scarlett continuă să se uite la noua reflexie din oglindă când
gândurile ei o duseră înapoi în seara trecută, după ce trimisese
ultimul bilet Tellei şi lui Julian, când totul decursese atât de
prost.
O dată pe zi, de când Scarlett sosise în Menajerie, ochii
violeţi ai Domniţei Prizoniere se făceau albi lăptoşi, anunţândo pe Scarlett că zărea un fragment din viitor, zicându-i:
„Singura cale de a înfrânge Steaua Căzută este să devii ce îşi
doreşte el cel mai mult.” Dar tot ce voia Steaua Căzută de la
Scarlett era ca ea să îşi controleze puterile şi să controleze
emoţiile altora. Iar planul ei iniţial fusese să facă exact asta –
să îşi cultive puterile ca să îi schimbe emoţiile şi să îl facă să o
iubească, astfel încât să devină muritor.
Dar, în ultimele câteva zile, Steaua Căzută spusese clar că
dacă Scarlett îşi stăpânea abilităţile, ar fi fost catalizatorul care
să o transforme într-o Soartă nemuritoare.
El i-o zisese ca să o încurajeze să îşi controleze puterile.
Dar Scarlett ştia că odată ce ar fi devenit nemuritoare, nu ar
mai fi putut să iubească. Dragostea era o parte atât de
importantă din fiinţa ei, încât nu ştia nici măcar cine ar fi fost
fără dragoste. Dacă o făcea să fie ca tatăl ei, care voia doar
putere?
Aşadar, în ciuda avertismentului Anissei, Scarlett plănuise
să ia sângele de care aveau nevoie Tella şi Julian pentru cartea
lor Sortită.
— Eşti sigură că vrei să faci asta? întrebă Domniţa
Prizonieră. Nu pot să mint, deci dacă fac o ameninţare,
trebuie să fiu dispusă să o împlinesc. Iar dacă te prinde, cheia
ta magică nu te va scoate dintr-una dintre cuştile lui.
— Ştiu, spuse Scarlett. Dar dacă funcţionează, niciuna
dintre noi nu va trebui să se îngrijoreze că va fi întemniţată.
Ceea ce era unul dintre motivele pentru care alesese să aibă
încredere în Soartă. Scarlett nu credea că îngrijorarea Anissei
pentru ea era reală, dar credea că Anissa voia să iasă din
cuşca ei. Cred că va funcţiona, dar dacă ai îndoieli…
— Eu şi Gavriel ne-am certat aşa decenii la rând. Domniţa
Prizonieră sări de pe stinghia ei ca să se apropie de Scarlett.
Mă descurc indiferent ce vrea să îmi facă.
— Şi eu, spuse Scarlett, mimând încrederea pe care nu o
simţea când scăpă paharul de vin din mână, spărgându-l de
podeaua din marmură. Cioburile ascuţite de sticlă aterizară în
jurul picioarelor ei când cupa de vin se împrăştie, pătând tivul
rochiei roz a lui Scarlett în timp ce Domniţa Prizonieră se
întinse printre gratii şi luă cel mai mare ciob de sticlă.
O clipă mai târziu, Scarlett ţipă destul de puternic încât să
alerteze străjerul din faţa uşii ei, care sosi după un moment.
Când se uită la Scarlett, lipită de cuşca Anissei, Soarta întinse
mâinile printre gratii ca să apese un ciob de sticlă pe gâtul lui
Scarlett şi un nor mucegăit şi verde de frică se formă în jurul
gardianului când duse mâna spre sabie.
— Nu aş face asta, în afară de cazul în care vrei să o ucid.
Domniţa Prizonieră înclină vârful ciobului spre cea mai
lipsită de apărare parte a gâtului lui Scarlett. Acum, continuă
ea discuţia, adu-l pe Gavriel! Spune-i ce ai văzut şi că dacă nu
vine aici chiar acum, am să-i tai gâtul fiicei lui.
Străjerul se supuse imediat. Ca şi Scarlett, ştia că Domniţa
Prizonieră nu putea minţi.
— Sper să funcţioneze, şopti Soarta imediat ce el plecă.
Chiar nu mi-ar plăcea să te ucid.
— Nu prea vreau să mor, spuse Scarlett, sperând că nu îşi
supraestima valoarea pentru Steaua Căzută. Scarlett ştia că
lui nu îi păsa de ea, iar el cu siguranţă nu o iubea. Dar după
cât timp îşi petrecuse zilnic lucrând cu ea ca să-şi controleze
puterile, ştia că îi păsa foarte mult de abilităţile ei şi de ce
putea face ea pentru el. Şi totuşi, palmele începură să i
transpire când el intră.
Scarlett nu ştia şi nu voia să ştie ce făcuse Steaua Căzută,
dar avea stropi de sânge pe cămaşa albă ca oasele şi furie în
ochi. Camera deveni mai încinsă când se umplu cu scânteile
violente şi roşii care îl înconjurau.
— Dacă foloseşti focul împotriva mea, ea va muri! strigă
Domniţa Prizonieră din spatele gratiilor. Dacă o vrei, vino şi
ia-o!
Scarlett nu trebuia să simuleze tremuratul de frică la auzul
acelor cuvinte. Din cauza incapacităţii Domniţei Prizoniere de
a minţi, dacă Steaua Căzută îşi folosea flăcările, atunci ea era
obligată să-şi ducă la capăt ameninţările. Dar Scarlett şi
Domniţa Prizonieră fuseseră de acord cu riscul. Dacă Steaua
Căzută îşi folosea focul, atunci ar fi înfrânt-o pe Anissa
înainte să îl poată împunge cu ciobul de sticlă şi să ia sângele
care îi trebuia lui Scarlett.
Scânteile lui Gavriel dispărură când traversă camera mai
repede decât reuşi Scarlett să clipească.
Ea se lăsă într-o parte când Domniţa Prizonieră o împinse
şi tăie gâtul Stelei Căzute cu ciobul.
Tăietura fu sângeroasă şi perfectă.
Prea bună. Dar Scarlett nu avea să îşi dea seama de asta
decât mai târziu.
Ea alergă spre Steaua Căzută când Soarta căzu în genunchi
şi îşi apăsă batista pe gâtul însângerat ca să adune sângele
care curgea în clipa în care el închise ochii şi muri.
Era cel mai urât lucru pe care îl făcuse Scarlett vreodată.
Asta însemna să fie o Soartă? Dură mai puţin de un minut, dar
păru să treacă o eternitate înainte ca ochii lui aurii să se
închidă şi corpul să se moleşească. Scarlett nu îşi putea face
mâinile sau picioarele să nu mai tremure. Ştia că ele două nu
îl uciseseră pentru totdeauna, chiar dacă o merita. El îi
ucisese pe mulţi alţii şi pe mama ei. Totuşi, părea un lucru
greşit.
Iar Scarlett deja îşi imagina ce ar fi făcut Steaua Căzută în
furia lui când ar fi revenit la viaţă. Trebuia să se mişte repede.
Picură sânge pe podeaua de marmură când alergă spre
baie cu pânza însângerată ca să stoarcă sângele Stelei Căzute
într-o fiolă. De ce nu se gândise să ascundă fiola undeva
asupra propriei persoane şi să i-o pună direct la gât?
Pic. Pic.
Dura prea mult ca să umple fiola.
Pic. Pic. Pic.
— Ce faci cu aia, auhtara?
Scarlett se uită repede spre oglinda din baie, membrele ei
tremurânde lichefiindu-se. Steaua Căzută stătea în spatele său
ca o statuie de bronz care fusese spintecată. Se prefăcuse? Sau
îşi revenise atât de repede?
El aruncă fiola la pământ, spărgând sticla şi cuprinzându-i
gâtul cu o mână, sufocând-o.
— Eşti dezamăgită că nu sunt mort?
— Te rog, spuse răguşită Scarlett. Eu… am luat sângele
pentru că am crezut că dacă îl beau, poate mă va ajuta să îmi
controlez în sfârşit magia.
— Atunci ar fi trebuit doar să ceri. Ţi l-aş fi dat, auhtara.
Dar acum trebuie să îţi dau altceva în schimb. O strânse din
nou de gât, iar lumea ei se întunecă.
Când Scarlett se trezi mai târziu, capul îi păru prea greu ca
să se mişte şi ceva strâns în jurul gâtului îi zgâria pielea.
— Probabil că va dura un timp să te obişnuieşti cu cuşca.
În vocea Stelei Căzute se simţea o urmă de amuzament.
Ochii lui Scarlett se deschiseră spre o lume roşie. Rânduri
verticale de mărgele roşii ca rubinul îi înconjurau capul – o
întemniţase într-o colivie. Un suspin îi scutură pieptul. Ea
încercă să o smulgă; degetele ei traseră de pietrele preţioase,
încercară să îndoaie gratiile şi să le smulgă, dar erau
ineficiente şi, curând, începu să plângă prea în hohote ca să
mai facă ceva.
Steaua Căzută îşi strecură mâna printre gratiile rubinii ca
să mângâie obrazul ud al lui Scarlett.
— Să nu mă mai trădezi niciodată. Pedeapsa mea nu va fi
atât de blândă data viitoare.
Amintirea se estompă în timp ce Scarlett se uită în oglinda
măsuţei de toaletă. Cuşca rubinie care îi înconjura capul
semăna cu ruda însângerată a cuştii purtate de Fecioara Morţii.
Dar în loc să pară puternică precum fusese dintotdeauna acea
Soartă în Pachetul Destinului, Scarlett credea că părea complet
lipsită de putere. Nu reuşise să doarmă cu ea pe cap, aşadar
avea cearcăne adânci sub ochi şi, de vreme ce părul îi fusese
liber când i-o pusese, şuviţele brunete i se lipeau de gât, fixate
de gulerul nemişcat al cuştii.
Anissa încercase să îi spună că era drăguţă şi că se asorta cu
cerceii roşii. Cândva, fuseseră un dar preţuit de la mama ei.
„Tatăl tău mi i-a dăruit, spusese ea, pentru că roşul este
culoarea mea preferată.” Ei o făceau pe Scarlett să creadă că
Marcello Dragna, tatăl care o crescuse, fusese cândva un
bărbat mai bun. Dar, îşi dădu seama Scarlett, probabil mama ei
se referise la Steaua Căzută.
Încercase să nu se gândească la mama ei, însă pentru prima
dată îşi dori să se poată întoarce în timp ca să discute cu ea şi
să o întrebe ce să facă.
Scarlett nu îi contactase pe Julian şi pe sora ei. Fusese prea
ruşinată şi jenată ca să le furişeze un bilet prin care să îi anunţe
că nu reuşise să obţină sângele şi că nu voia să o vadă astfel,
nici măcar o secundă. Scarlett ştia acum că trebuia să fie şi mai
precaută. Nu putea risca folosirea Cheii Visului decât dacă era
o urgenţă.
Nu mai putea face o greşeală şi nu mai putea fugi. Dacă
Scarlett voia să se salveze alături de toţi ceilalţi înainte ca
Steaua Căzută să ia tronul peste două zile, îi mai rămăsese o
singură şansă: să îşi controleze puterea şi să o folosească
pentru a-l face să o iubească.
Inspiră adânc şi ieşi din dormitor ca să îl întâlnească.
În seara aceea, el era îmbrăcat cu pantaloni maro din piele,
o cămaşă largă albă şi o mantie de un auriu deschis care se
asorta cu strălucirea victorioasă a ochilor lui. Avusese o stare
de spirit excelentă de când pusese cuşca în jurul capului lui
Scarlett; îi plăcea să poată demonstra câtă putere avea asupra
ei. Dar în seara aceea, entuziasmul îl făcea să pară aproape
copilăros.
Când Scarlett se aşeză lângă el pe banca din marmură de
lângă cuşca Anissei, Gavriel îi zâmbi şi mângâie gratiile
rubinii curbate care înconjurau chipul lui Scarlett.
— Sorţile mele le-au dat de urmă membrilor consiliului
regal. Acum toate capetele lor tăiate sunt trase în ţeapă la
docuri. Nu mai există bariere care să mă împiedice să revendic
tronul mâine seară.
— Mâine. Scarlett încercă să îşi ascundă panica din voce.
Credeam că mai aştepţi o zi?
— Nu am fost niciodată răbdător, spuse şi sări din locul lui.
Dar nu te îngrijora; ca să te pregăteşti pentru încoronarea de
mâine, am adus un cadou care sper că te va ajuta să îţi
controlezi în sfârşit abilităţile.
Steaua Căzută îi strigă străjerului personal să deschidă uşa
şi o tânără care arăta ca şi când cineva ar fi luat o cârpă ca să-i
şteargă jumătate din culorile personale intră clătinându-se în
cameră. Părul avea o nuanţă decolorată de roşu, iar pielea era
albă-gălbuie, cu tatuaje negre şterse ieşind de sub mănuşile
lungi, negre şi ele. Totuşi, culorile sentimentelor nu erau deloc
şterse. Nuanţe urâte de culoarea prunelor putrede se roteau
împrejurul ei ca nişte cercuri furioase sfidătoare.
Steaua Căzută se îndreptă spre prizoniera lui cum s-ar fi
apropiat un vânător de prada prinsă.
— Am salvat-o ieri din Districtul Templului, când era
incendiat. Din nefericire, nu este foarte recunoscătoare; am
fost deja nevoit să o pedepsesc. S-ar putea să-ţi fie greu să
lucrezi cu ea, dacă nu găseşti o cale de a o controla. El îşi trecu
un deget peste obrazul tinerei.
Femeia strânse din dinţi peste degetul lui, muşcându-i
vârfurile.
Steaua Căzută îşi smuci mâna din gura ei înainte să îl poată
răni.
— Poartă-te frumos!
Vocea lui rămase blândă, dar cuvintele fură urmate de o
explozie de flăcări care arseră capetele firelor ei de păr.
— Dacă reuşeşti să îi controlezi emoţiile, îţi scot cuşca de
pe cap. Dar dacă nu reuşeşti, mă tem că rezultatul eşecului tău
va fi neplăcut. Privirea lui contură rândurile de rubine care
întemniţau capul lui Scarlett. Mă întrebam dacă nu ţi-ai
stăpânit puterile din cauza lipsei unei motivaţii potrivite. Sper
să o ai acum. Voi reveni dimineaţă ca să îţi văd progresul şi
spre binele tău, auhtara, chiar sper să progresezi!
43.
Donatella
Tella nu putea să doarmă. Se zvârcoli şi se răsuci până ce
împinse toate cearşafurile reci de mătase de pe pat. Dar de
îndată ce adormi, se rearanjară singure, învelind-o la loc. Nu
ştia ce fel de vrajă era, dar ştia că Legend o făcea cumva.
Era atât de frustrant, de derutant şi de imposibil că încă nu
putea să nu se gândească la el.
Nu venise să o vadă după conversaţia cu Julian. Iar acum că
Jacks îi luase abilitatea de a o întâlni în visele ei, ştia că nu
avea să îl vadă nici acolo. Dar dacă o făcea, nu ştia ce mai era
de spus.
„Ea trebuie să te salveze.”
Însă Legend nu voia să fie salvat cum voia Julian, iar Tella
nu ştia dacă putea cu adevărat să îl salveze sau dacă ar fi putut
să devină numai motivul pentru care el murea şi nu revenea la
viaţă.
Se ridică, renunţând la ideea de a dormi şi trase draperiile
delicate albastre care îi înconjurau patul cu baldachin. Tot din
cameră părea de vis, de la candelabrele strălucitoare la
covoarele groase ca blănurile şi pernele foarte pufoase de pe
scaunele ei. Îşi imagina că, la fel ca cearşafurile care se
rearanjau singure, toate erau în mare parte o iluzie, dar oricum
se bucură de ea.
Mergând pe podeaua moale, se îndreptă spre Ruscica, aflată
pe biroul ei. Aceasta strălucea slab, plină de puterea Sortită.
Dar dacă Scarlett nu apărea cu sângele Stelei Căzute, niciuna
dintre puterile acelea nu putea fi deblocată, iar ei nu aveau
cum să învingă Steaua Căzută. Moartea mamei ei ar fi rămas
nerăzbunată, Valenda ar fi ars, iar Scarlett…
Tella îşi opri gândurile agitate înainte să meargă prea
departe.
Poate că Scarlett încă nu apăruse cu sângele, dar noaptea
abia începuse. Era prea curând ca să se îngrijoreze. Probabil că
urma să vină mai târziu, cu sau fără sânge. Scarlett avea cheia
magică, iar dacă ceva ar fi mers prost, ar fi folosit-o ca să
scape.
Îşi trecu degetele peste coperta antică a cărţii Ruscica. Nu o
deschisese niciodată şi totuşi, avea multă încredere în ea. Îşi
dori să nu fie nevoie de sânge ca să o citească. Dar când
deschise cartea, dorinţa ei nu se adeveri. Paginile erau goale şi
neatinse.
Tella se uită la instrumentele de scris de pe birou. Peniţa
tocului cu vârf de sticlă era destul de ascuţită ca să o rănească.
Jacks spusese că ea avea nevoie de sângele Stelei Căzute ca să
îi citească povestea. Dar Jacks arareori era complet sincer.
Curioasă, Tella îşi înţepă degetul cu peniţa tocului şi lăsă
sângele să picure în călimară, umplând-o de culoare roşie,
până când cantitatea fu suficientă încât să scrie în cartea
magică.
„Spune-mi o poveste.”
Urmări cum sângele intră în hârtie şi se rearanjă lent într-un
rând nou de cuvinte ondulate: „Bine ai venit în viaţa
Donatellei Dragna!”
Nu era ceea ce sperase. Tella deja îşi cunoştea povestea şi
totuşi era curioasă să citească ce spunea cartea despre ea.
Un cuprins apăru sub primul rând. Se aşteptase să îi
marcheze viaţa în ani, dar cuprinsul favoriza evenimentele
importante, care păreau să fie enumerate în ordine cronologică.
Unele erau evidente, precum Naşterea Donatellei Dragna,
Mama Donatellei şi a lui Scarlett dispare şi Primul sărut al
Donatellei. Dar ea fu surprinsă de alte titluri:
Donatella petrece o săptămână prefăcându-se că e sirenă
Donatella fură un ţap şi îl botează Cuddles
Donatella fură toată lenjeria intimă a surorii ei
Donatella îi scrie prima scrisoare lui Legend
Donatella se mărită cu Prinţul Inimilor
Tellei îi îngheţă sângele. Se uită din nou la cuprins, ca să
vadă dacă mai era ceva neadevărat, dar niciuna dintre celelalte
afirmaţii nu era falsă.
Poate cartea avea un simţ al umorului ca Harta Întregului?
Sau poate că Jacks îi dăduse o hartă falsă care conducea spre o
bibliotecă falsă, de unde obţinuse o carte falsă.
Nu se căsătorise cu Jacks. Tella nu era căsătorită. Nici
măcar nu era sigură că voia să se căsătorească.
Conform cuprinsului, evenimentul se petrecuse după
moartea mama ei. Tella dădu în grabă paginile cărţii până ce
găsi capitolul înspăimântător. Citi cu atenţie fiecare cuvânt, dar
anumite pasaje ieşeau în evidenţă mai mult decât altele.
Era imposibil. Tellei nu îi venea să creadă, dar o parte din
ea simţea asta. Dacă era cu adevărat sinceră, simţise lucrul
acesta din seara în care se întâmplase, când hotărâse să stea
acolo cu el, să doarmă lângă el în loc să plece; îl simţise din
nou când se întorsese în ziua următoare ca să ceară ajutor. Şi
din nou, când se simţise atât de trădată şi rănită de el după ce
aproape o ucisese, când nu ar fi trebuit să simtă decât furie.
Dacă ar fi fost o nuntă omenească, ar fi închis cartea,
imaginându-şi că nu s-a întâmplat, dar nu era ceva ce putea fi
ignorat.
Era o legătură nemuritoare care îi unea pentru totdeauna
sufletul cu al lui Jacks.
44.
Donatella
Tellei nu îi păsa că era miezul nopţii, că îşi uitase mantia
sau că străzile Valendei erau mult mai periculoase decât
fuseseră vreodată, acum că Sorţile preluaseră controlul. Ea se
îndreptă spre Jacks ca şi când ar fi fost mai periculoasă decât
orice altceva ar fi putut ea să întâlnească.
Imediat ce ajunse la uşă, bătu cu pumnul, iar apoi dădu
buzna în clipa în care se deschise. O mulţime de pocnituri şi
aplauze o asaltară imediat.
Părea că în loc să se ascundă de Sorţi, jumătate de oraş
tocmai venise aici. Tella se întrebă dacă Jacks le schimbase
emoţiile ca să îi aducă acolo sau dacă toţi erau la fel de
nesăbuiţi ca ea.
Corpuri foarte parfumate se atinseră de ea când se mişcă
prin aglomeraţie. Ultima dată când fusese la Jacks, bărbaţii
erau majoritari, dar în seara asta domnii erau copleşiţi numeric
de doamne. Toate erau coafate şi curate. Niciuna nu era
acoperită de transpiraţie ca Tella.
Un junghi oribil de gelozie o străbătu la gândul că ar fi
putut să-l găsească pe Jacks ţinând în braţe o altă fată. Dar era
cu adevărat geloasă sau avea brusc sentimentul acesta doar
pentru că erau căsătoriţi veşnic?
Căsătoriţi!
Tellei încă nu îi venea să creadă. Încercase să aibă din nou
încredere în el după ce îi dăduse harta, dar nu ar fi trebuit să o
facă suficient încât să îl lase să o păcălească astfel de la bun
început.
— Nu-i aşa că eşti înfocată în seara asta? Mulţimea plină de
viaţă se dădu la o parte când Stăpâna Norocului se apropie de
Tella, îmbrăcată complet în catifea verde mulată şi cu o privire
misterioasă. Se pare că nu poţi sta departe de el.
— Unde este? întrebă cu năduf Tella.
Soarta arătă spre zidul acoperit cu inimi negre şi albe.
— Acolo este o uşă ascunsă; te va duce spre sala de jocuri
unde îi place lui Jacks să joace. Dar…
Tella plecă fără să audă avertismentul femeii. Nu ar fi
contat ce ar fi spus.
Tella intră pe uşă şi coborî scările care o conduseră într-o
cameră ce părea să fi fost atacată de un pachet de cărţi. Totul
era alb şi negru, cu nuanţe violente de roşu. Pereţii albi erau
acoperiţi cu linii strâmbe de frunze roşii strălucitoare, în timp
ce podeaua arăta ca şi când cineva ar fi luat o mână de trefle,
romburi şi inimi şi le-ar fi aruncat peste tot. În mijlocul
camerei, masa rotundă şi grea era la fel de nebunească, plină
cu jetoane, cărţi, bucăţi de bijuterii, câteva cămăşi
extravagante şi sticle cu băutură pe jumătate goale. Scaunele
care o încercuiau erau pline de jucători, toţi în diverse stadii de
despuiere, explicând astfel prezenţa pe masă a hainelor
amestecate cu jetoanele.
Singurul care rămăsese aproape îmbrăcat era Jacks. El îşi
pierduse jacheta mai devreme, îşi scosese cravata aurie, iar
cămaşa îi era descheiată, toţi butonii ascuţiţi cu romburi
lipsind.
— Toată lumea afară! strigă Tella.
Mai multe capete se întoarseră spre ea, toate chipurile
îmbătate afişând diverse grade de surpriză. În afară de Jacks.
Ochii lui albaştri-argintii îi întâlniră pe ai ei aşteptând, iar apoi
îi zâmbi ca un diavol ce era. Se aşteptase la clipa asta.
— Bună, nevastă!
Încă uitându-se la ea, Jacks flutură leneş din mână spre
masă.
— Doamnelor şi domnilor, v-aş prezenta-o pe mireasa mea,
dar cred că prefer să vă dau afară ca să putem vorbi în
particular.
Tella se aşteptă la câteva şoapte de protest, dar Jacks
probabil îşi folosise puterile nou refăcute ca să controleze
emoţiile tuturor. Grupul nu obiectă, iar într-un minut jucătorii
pe jumătate dezbrăcaţi erau pe scări.
— Asta da apariţie! Jacks se rezemă de scaunul său înaripat
şi puse o cizmă zgâriată pe masă. Ai venit să ne consumăm…
Tella se aruncă spre el înainte să poată termina de vorbit.
Scaunul său căzu pe spate, doborându-i pe amândoi odată cu
el.
— Demon prost, fără inimă, ticălos, necinstit, manipulator,
mâncător de mere!
Înjurăturile erau necizelate, nici pe departe la fel de urâte pe
cât ar fi trebuit să fie, iar loviturile ei erau ineficiente. Jacks îi
prinse cu uşurinţă încheieturile mâinilor cu mâinile lui reci, aşa
că Tella nici măcar nu îl lovi, dar îi plăcea să i se
împotrivească. Îi plăcea să se zbată în prinsoarea lui.
— M-ai păcălit să mă căsătoresc cu tine!
— M-ai rugat să te ajut.
— Voiam să îmi iei emoţiile, nu să mă faci soţia ta.
— Dar am fost un soţ bun. Ţi-am spus cum să găseşti Piaţa
Dispărută, ţi-am dat harta Sortită.
— M-ai şi ameninţat cu moartea! Şi aproape că m-ai
omorât!
Tella gâfâi când îşi eliberă în cele din urmă încheieturile din
mâinile lui reci ca gheaţa. Ar fi încercat să îl lovească din nou,
dar nu trebuia să îl mai atingă.
Se ridică de pe el, iar apoi în picioare până ce se înălţă
deasupra lui. Jacks nici măcar nu gâfâia. Pur şi simplu o privea
ca şi când ar fi fost un înger poznaş cu păr auriu atârnându-i pe
fruntea palidă.
— Vreau să o desfaci, ceru ea. Vreau să desfaci căsătoria,
iar apoi nu vreau să te mai văd.
— De ce aş accepta? mormăi el. De fapt, nu mă aleg cu
nimic.
— Vrei să fii căsătorit cu cineva care te urăşte?
— Poate că îmi place intensitatea căsătoriei.
Îi zâmbi când se ridică de pe podea, lăsând scaunul între ei.
Tella abia putea respira de furie. Ar fi ieşit afară dacă ar fi
putut. Dar căsătoria asta nu era ceva ce putea ignora. Simţea
asta şi acum, după felul în care îl ura. Înflăcărat şi mistuitor,
mult mai puternic în acel moment, pentru că stătea în faţa ei ca
personajul său negativ personal.
— Dacă nu o desfaci, jur că am să te ucid! Ea păşi peste
scaun până ce ajunseră să fie atât de aproape încât fu nevoită
să îşi întindă gâtul ca să se uite la chipul lui ascuţit. Dacă
rămân soţia ta, promit că te voi face să te îndrăgosteşti de
mine. Voi deveni tot ce ţi-ai dorit vreodată, iar în clipa în care
ai să devii muritor, am să-ţi înfig cel mai ascuţit obiect în piept
şi am să-ţi opresc inima pentru totdeauna!
— Nu dramatiza atâta! oftă Jacks. Dacă vrei să scapi de
mariaj, există o cale mai simplă să o faci.
El băgă mâna în cizmă şi scoase pumnalul.
Tella se dădu repede înapoi, aproape împiedicându-se de
scaunul căzut.
— Nu te îngrijora, draga mea, este ca să îl foloseşti
împotriva mea. El întoarse pumnalul şi-l întinse cu mânerul
spre ea. Căsătoria eternă nu poate fi desfăcută cu semnături şi
bucăţi de hârtie. Ca să tai legătura, trebuie să mă răneşti.
— Şi dacă fac asta, căsătoria e desfăcută?
— Desfacerea căsătoriei presupune că nu s-a petrecut
niciodată. Într-o clipă, vocea tăioasă a lui Jacks deveni blândă.
Ce este făcut nu mai poate fi anulat, dar poate fi tăiat. Tot ce
trebuie să faci este să foloseşti cuţitul şi să spui cuvintele
„Tersyd atai es detarum.” El păşi peste scaun până ce spaţiul
dintre ei dispăru din nou.
Tella acceptă precaută cuţitul. Era acelaşi pumnal bătut cu
pietre preţioase pe care îl folosiseră în seara în care el îi luase
emoţiile, când se şi căsătorise cu ea. Îl înclină încet spre gâtul
lui Jacks.
El nu tresări. Nici măcar nu păru să respire, deşi buzele îi
rămaseră depărtate când se uită direct în ochii ei, cu cea mai
tristă nuanţă de albastru pe care o văzuse ea vreodată. Nu
credea că era adevărat. Şi totuşi, expresia de pe chipul lui era
atât de convingătoare, încât o făcu să îşi pună întrebări
suficient cât să ezite.
— Să-ţi uşurez munca?
El îşi descheie cămaşa, dezgolindu-şi pieptul neted şi
sculptat, ca marmura cu puls. Ea auzea cum pulsul rapid bătea
la unison cu al ei, mai repede cu fiecare respiraţie. Când se
întâlniseră prima dată, inima lui nu bătea deloc. Apoi pornise
din nou – datorită ei.
Ea apucă pumnalul mai strâns, dar nu făcu o altă mişcare.
— De ce eziţi, draga mea?
— De ce faci să pară că e atât de uşor?
— Crezi că mie îmi este uşor? Jacks se aplecă înainte până
ce pielea i se lipi de lamă. Pentru prima dată, nu mirosea a
mere. Mirosea a băutură şi suferinţă, iar când vorbea, cuvintele
lui erau aproape prea blânde ca să fie auzite. Crezi că îmi stă în
fire să fiu cumsecade?
— Nimic din ce mi-ai făcut nu e cumsecade.
— Ai dreptate, şopti el. Am făcut totul din egoism. Aşadar,
înjunghie-mă înainte să hotărăsc să fiu din nou egoist. Cu cât
mai mult timp suntem legaţi, cu atât mai greu îţi va fi să te
opui. Poate că mă urăşti, dar te vei trezi că vei vrea şi vei avea
nevoie să fii lângă mine. Deci, dacă vrei cu adevărat să pui
capăt lucrurilor, fă-o acum! Taie-mă şi rupe tot ce ne leagă.
Transpiraţia udă mânerul încrustat din mâinile Tellei. Voia
să o facă. Voia să îl taie şi să se termine odată. Dar ceva din
cuvintele „rupe tot ce ne leagă” o făcu să se oprească.
Poate că el ştiuse de la bun început că imediat ce afla că
erau căsătoriţi avea să vină aici şi să-i ceară să anuleze
căsătoria. Poate că de aceea ceda atât de uşor, deoarece asta
voia de fapt – să rupă orice legătură dintre ei. Ea trebuia să fie
adevărata lui dragoste. Ea era cea care îi făcuse inima să bată
din nou – ceea ce însemna că era şi cea mai mare slăbiciune a
lui.
— Dacă fac asta, dacă tai legătura noastră, voi mai putea fi
adevărata ta dragoste?
— De ce ţi-ar păsa? Buzele lui Jacks se subţiară ca şi când
abia ar fi aşteptat să scape de ea, dar expresia din ochii lui
spunea că îşi dorea să o devoreze. Îmi imaginez că după ziua
de azi nu mă vei mai săruta.
— Răspunde-mi la întrebare, Jacks!
Într-o clipă, cu mâna lui rece îi cuprinse mâna tremurândă
şi trase pumnalul mai jos, făcând o linie de piele roz când îl
mişcă spre mijlocul pieptului.
— Nu ştiu dacă eşti dragostea mea adevărată, Donatella.
Tot ce ştiu este că vreau să fii.
El lăsă pumnalul şi-i cuprinse talia. Pentru o clipă, ea nu se
putu mişca. Degetele lui erau mai reci ca niciodată, dându-i
fiori care-i intrau adânc sub piele.
— Ştiu că am greşit cu ce am făcut. Dar dacă aştepţi o
poveste tristă prin care să-ţi justific ce am făcut, nu o vei afla.
Sunt personajul negativ, chiar şi în propria poveste. Dar tu
trebuia să ai un rol diferit. Nefericirea îi umplea ochii. Trebuia
să fii dragostea mea adevărată. Trebuia să mă doreşti pe mine,
nu pe el. Trebuia să fii la fel de obsedată de mine cât sunt eu
de tine. El o strânse şi mai mult, pumnalul ameninţând să îi
străpungă pielea când îşi rezemă fruntea rece de a ei. Dacă
eziţi să pui capăt lucrurilor deoarece crezi că te voi ucide sau
te voi răni imediat ce legătura va fi tăiată, gândul acesta nu
poate fi mai departe de adevăr. Când i-am spus lui Legend că
te voi ucide dacă nu îmi dă puterea de care am nevoie, nu am
vorbit serios – nu aş fi făcut-o. O parte din mine spera chiar ca
el să spună nu, astfel încât să te îndepărtezi de el şi să mă alegi
pe mine. Sunt egoist şi te doresc, dar nu te-aş răni vreodată.
— Deja o faci, spuse Tella şi apoi îi tăie pieptul cu
pumnalul.
45.
Donatella
Trebuia doar să îl rănească numai pe el, dar
agonizând când cuţitul străpunse pielea lui
cuvintele ca să se elibereze. Coastele şi inima
brusc. Nu putea să respire. Era ca şi când
spintecat pieptul şi ar fi scos ceva vital.
Tella se aplecă
Jacks şi rosti
ei se aprinseră
cineva i-ar fi
Vederea i se înceţoşă, iar când îi reveni în cele din urmă,
toată sala cărţilor era în ceaţă, în afară de Jacks. Pentru restul
vieţii ei, ori de câte ori s-ar fi gândit la suferinţă, ar fi văzut
cum o privea. Braţele lui se îndepărtară de ea. Chipul lui era
răsucit de durere. Lacrimi roşii ca sângele îi curgeau din ochi.
Dar el nu se ţinea de rana deschisă şi nu făcea nimic să
oprească sângele care curgea pe piept şi băltea pe podea.
Tella ştia că făcuse alegerea corectă, dar nu se simţea deloc
aşa cum se aşteptase.
— De ce mai eşti aici?
El căzu din nou pe scaun, lăsând în continuare sângele din
piept să curgă peste tot. Nu era o rană mortală, dar era mai
adâncă decât intenţionase ea. Tellei nu îi plăcea ideea de a-l
ucide, deşi ar fi fost ceva temporar.
— Ar trebui să faci ceva în privinţa asta. Ea păşi spre el,
pregătindu-se să oprească sângerarea.
— Nu o face! Jacks întinse o mână tremurândă, expresia
din ochii lui fiind acum rece ca gheaţa şi blestemele. Ar trebui
să pleci. Ai primit ce voiai.
Dar Tella nu mai era sigură ce primise.
Ar fi trebuit să se simtă triumfătoare. Nu îşi dorise niciodată
să fie legată de Jacks. Şi totuşi, picioarele îi tremurară la
fiecare pas pe care îl făcu îndepărtându-se de Jacks şi de casa
lui.
Pentru o fracţiune de secundă, fu tentată să se întoarcă şi săşi îndrepte fapta. Fără să îşi dea seama, ea se simţise mai puţin
singură când fuseseră legaţi. Dar el nu era persoana de care
voia să fie legată.
Un fior îi străbătu corpul şi ceva ca o crampă îi sfâşie
stomacul. Goliciunea lăuntrică era una pe care nu o mai
simţise niciodată.
Trecând pe lângă case, Tella îşi imagină oamenii care
dormeau înăuntru. Îşi imagină soţii şi soţiile ţinându-se în
braţe. Văzu surori care împărţeau camerele şi băieţi cu câini la
picioarele paturilor.
Dar Tella nu avea un câine.
Tella avea o soră, dar sora ei avea acum pe altcineva.
Iar Legend nu avea să fie niciodată soţul Tellei. De fapt,
Tella nu era nici măcar sigură că voia un soţ – pur şi simplu şil dorea pe el. Îşi dorea tot ce însemna el. Întotdeauna îşi dorise
tot ce însemna el. Chiar înainte să îl cunoască, se îndrăgostise
de băiatul care avusese pasiunea de a-şi împlini singura dorinţă
şi curajul de a-şi spune Legend.
Apoi, se îndrăgostise din nou de el când îl întâlnise. Ea îl
iubise ca Dante, dar îl iubise şi mai mult ca Legend. Dante o
ajutase să uite, dar Legend o învăţase cum să viseze din nou,
iar ei îi plăceau toate visele orbitoare pe care le împărţeau şi
minciunile superbe pe care le spunea cu iluziile lui. Dar îi
iubea adevărul imperfect la fel de mult. Îi plăcea cât de
protector era şi cât de glumeţ putea fi. Îi plăcea băiatul care i
se adresase folosind cuvintele „înger” şi „demon” în aceeaşi
conversaţie.
Îi plăcea cum o tachina şi nu voia ca el să înceteze. Voia să
audă restul poveştilor lui şi să facă parte din ele. Dar mai mult
decât oricare dintre lucrurile acestea, voia să fie mereu lângă
el, fie că îi era alături în timp ce ea se lupta cu un coşmar sau
urmărea un vis, fie că invers, ea îl ajuta să-şi împlinească unul
nou. Chiar dacă asta însemna să sacrifice unul dintre visele ei.
Poate că asta era dragostea. În tot acest timp, îşi dorise să o
iubească şi suferise ştiind că el nu o iubea, dar poate că nu îl
iubea cu adevărat. Îl alesese, luptase pentru el, îl compătimise,
dar nu fusese dispusă să sacrifice ce voia pentru el.
Tella începu să alerge spre coastă, înapoi spre casa lui
Legend, inima bătându-i mai repede când în cele din urmă
ajunse destul de aproape încât să audă vuietul valurilor
oceanului. Era trecut de miezul nopţii, aproape de răsărit, dar
înainte de acesta. Era acea perioadă deosebită când nu era nici
noapte, nici dimineaţă, ci ceva între ele.
Dacă Scarlett ar fi fost acolo, ar fi îndemnat-o pe Tella să se
gândească mai mult la asta. Dar dacă Tella nu avea timp de
pierdut? Doar în săptămâna asta fusese martoră la moartea ei,
îl văzuse pe Legend minţind, îşi văzuse sora răpită şi tot
imperiul invadat de Sorţi. Nici măcar nu îşi putea imagina ce
avea să se întâmple în zilele următoare dacă Steaua Căzută
urca pe tron. Dar prefera să trăiască ştiind că, indiferent de
situaţie, avea un prezent şi un viitor – o veşnicie – cu Legend.
Se furişă în casă şi ţâşni în baie ca să spele sângele de pe
mâini. Se gândi să îmbrace şi o rochie nouă. Oglinda reflecta o
fată cu bucle rebele şi o rochie de un albastru safir îmbrăcată
în grabă, dar Tella era prea nerăbdătoare ca să se schimbe.
Urcă repede pe scări. Înainte să ajungă la al patrulea etaj,
deja gâfâia. Holul care ducea spre camera lui Legend era slab
luminat, dar vedea razele delicate de lumină care ieşeau
şerpuind din crăpăturile de sub uşa lui.
Bătu uşor. Apoi un pic mai tare.
Undeva la distanţă, valurile încă se spărgeau, dar nu se
auzea niciun sunet din camera lui Legend.
Încercă mânerul, fără să se aştepte ca un ins retras şi
secretos ca Legend să ţină uşa neîncuiată. Dar mânerul de
sticlă se răsuci cu uşurinţă.
Tella simţi un fior străbătându-i umerii. Nu mai fusese în
niciuna dintre camerele lui private. Nu în timpul Caravalului,
nu la palat, nu de când o adusese într-una dintre casele lui. Era
aproape sigură că el aruncase o iluzie peste dormitorul ei ca
să-i fie pe plac. Dar când intră în camera lui, singura vrajă pe
care o văzu fu lumina.
Nu se vedea nicio lumânare aprinsă, totuşi sfere de lumină
blândă galbenă şi albă dansau împrejur, făcând totul să
strălucească.
Din locul în care stătea, Tella vedea dormitorul lui luminat
şi salonul. Apartamentul său era bine mobilat, dar mai simplu
decât s-ar fi aşteptat. Înainte să îl cunoască, şi-ar fi imaginat că
salonul lui Legend era căptuşit cu draperii fastuoase din catifea
roşie şi plin cu perne joase şi pufoase pentru întâlniri
încântătoare. Dar nu se vedea nici urmă de catifea, cum nu se
vedeau nici perne joase sau draperii. Ferestrele impecabile
până la tavan ofereau o privelişte fermecătoare a oceanului în
timp ce lăsau lumina ceroasă a lunii să alunece pe podeaua de
abanos, biroul ordonat, rafturile pline de cărţi şi canapelele
negre încăpătoare.
Totul părea atât de ordonat, încât Tella îşi imagină că ar fi
putut să lase urme dacă ar fi pătruns în cameră. Merse tiptil pe
lângă ceea ce era în mod clar dormitorul lui Legend.
Patul lui ocupa aproape jumătate din spaţiu, iar cu cadrul
greu din fier şi cearşafurile negre din mătase era exact la ce se
aştepta. Legend era întins în mijlocul patului; nu mai avea
cămaşă şi era pe burtă, cu cearşafurile destul de coborâte încât
să dezvăluie aripile superbe tatuate pe spatele lui frumos.
Tella nu reuşi să îşi ascundă zâmbetul. Ştia că multe dintre
celelalte tatuaje dispăruseră, dar îşi dorea mult ca acesta să fie
adevărat.
Aripile erau la fel de fermecătoare pe cât şi le amintea.
Negre, cu firişoare de un albastru închis ca al dorinţelor
pierdute şi al prafului de stele căzut. Aripile erau unul dintre
lucrurile preferate la el. Voia să se aplece şi să le contureze, să
îşi treacă degetele pe spatele lui şi să îl trezească. Dar, cu toate
că îşi petrecuse nenumărate vise cu Legend, nu îl văzuse
niciodată dormind şi era curioasă.
Nemaiuitându-se la aripi, îşi îndreptă privirea spre chipul
lui. Părea să fi adormit citind. O mână bronzată ţinea o carte
aproape de capul adormit, în timp ce părul negru ca penele
corbului îi cădea pe frunte. Era o postură foarte umană şi
totuşi, pielea îi strălucea slab cu o lumină inumană. Părea
perfect şi ademenitor şi, în acel moment, Tella se simţi ca o
fată dintr-un basm care dăduse peste un zeu adormit care i-ar fi
dat un premiu dacă l-ar fi trezit cu un sărut.
Şi era tentată să facă exact asta – să dea la o parte părul
brunet şi să îl sărute pe frunte, când ceva în spatele ei îi captă
atenţia. Fusese atât de atrasă să îl vadă pe Legend dormind în
propriul pat încât nici măcar nu observase pictura murală de pe
zidul din spatele lui.
Tella făcu doi paşi înapoi ca să studieze totul. Obsedantă,
clară şi tristă în acelaşi timp, opera de artă acoperea aproape
întregul perete.
De la distanţă, părea o pictură copleşitoare a cerului aprins
al nopţii. Dar Tella se apropie. Tella văzu că nu era o
reprezentare a cerului sau a focului, ci o serie de imagini mai
mici; un caleidoscop de stele, noapte şi clepsidre, baloane cu
aer cald şi jobene, cranii şi trandafiri, moarte şi canale, cascade
de lacrimi şi sânge, şi ruine, şi bogăţii. Era frumuseţe şi
groază, durere şi năzuinţă.
Sufletul lui Legend era pictat pe acest perete.
Nu-şi imagina că el ar fi vrut ca acel perete să fie văzut de
cineva şi, totuşi, nu îşi putu muta privirea. Putea să jure că
pictura murală se mişcă atunci când se apropie şi mai mult şi
se uită până ce nu mai fu deloc un tablou, ci o poveste.
Tella văzu imaginile de la Caravalele trecute, cât şi unele
care păreau a fi din viaţa lui Legend din afara jocului.
În timpul ultimului Caraval îi spusese că tatuajele îl ajutau
să-şi aducă aminte ce era real. Întrucât o parte din tatuaje
dispărea după ce jocul se termina, ea îşi imaginase că era o
minciună. Dar acum se întreba dacă rostise şi vreun adevăr
printre lucrurile pe care i le spusese, pentru că în mod clar îşi
pictase trecutul pe pereţi.
Privirea i se îndreptă spre partea din dreapta jos a zidului,
unde pictura murală se oprea brusc. Presupunea că imaginile
de dinaintea peticului gol ori reprezentau ultimul Caraval, ori
ultimele două luni din viaţa lui Legend.
Pulsul i se mări când găsi ultima imagine. Era din timpul
Caravalului, cu ea şi Legend. Erau în faţa Templului Stelelor,
iar el o ţinea strâns. Probabil era momentul ce urmase
eliberării ei din cărţi. O ţinea ca şi când nu ar fi avut nicio
intenţie să îi dea drumul, chiar dacă o făcuse.
Dacă imaginile erau amintiri, în mod clar nu vedea lucrurile
ca ea.
Tella ştia că era drăguţă, iar când zâmbea, putea convinge
oamenii că era mai mult decât drăguţă; era frumoasă. Dar în
imaginea asta, ar fi putut fi o zeiţă după felul în care o pictase
pe acele trepte îngrozitoare, în timp ce el părea mai mult o
umbră macabră.
„Aşa s-a văzut?”
— Ce părere ai?
Vocea lui Legend era răguşită din cauza somnului.
Tella se întoarse spre pat ca să îl descopere stând la
marginea lui, cu picioarele goale pe podea, pantalonii negri
acoperindu-i picioarele şi fără vreo haină pe pieptul perfect.
Pielea bronzată strălucea un pic mai mult, iar pantalonii îi erau
atât de coborâţi încât ea vedea conturul clar al…
— Donatella.
Vocea lui era un mormăit încet. Ea se uită la chipul lui.
Barba îi acoperea maxilarul, părul negru îi atârna peste frunte
şi, chiar dacă îşi ţinea ochii întredeschişi, privirea lui era
departe de a fi obosită. Ar fi putut incendia camera cu
intensitatea privirii lui.
— Nu trebuie să te mai uiţi aşa la mine.
— Cum mă uit la tine, mai exact? îl provocă ea.
El zâmbi uşor ca şi când ar fi urmat să o provoace la rândul
lui.
— Sunt pe jumătate dezbrăcat, în patul meu, iar tu te uiţi la
mine ca şi când ai vrea să mi te alături.
— Poate că vreau.
Ochii lui licăriră cu o nuanţă albă-aurie şi brusc se ridică în
picioare, înălţându-se deasupra ei.
— Tella, nu am chef de jocuri acum.
Ea inspiră tremurând. Nu se răzgândise, dar pentru o clipă
se temuse că îl făcuse pe el să se răzgândească.
— Nu joc niciun joc.
Ea se apropie de pat şi inspiră din nou neregulat. Nu se mai
simţise niciodată atât de vulnerabilă, dar dacă şi-ar fi ridicat iar
garda, el nu şi-ar fi coborât-o pe a lui.
— Vreau să mă faci nemuritoare.
Legend se încruntă circumspect. Nu era reacţia la care
sperase ea.
— De ce te-ai răzgândit? Din cauză că nu am venit în
camera ta în seara asta?
— Nu. Ea i-ar fi spus să îşi revină, dar era pe cale să se
arunce spre el mai puternic şi să îşi deschidă inima şi mai larg.
O mare parte din viaţă am idealizat moartea. Îmi plăcea ideea
că ceva este atât de fantastic încât să merite să mori, dar m-am
înşelat. Cred că pentru cele mai fantastice lucruri trebuie să
trăieşti.
Ea mai făcu un pas, până ce ajunse chiar în faţa lui. Se
întinse şi puse o mână pe pieptul lui gol, chiar în dreptul
inimii.
El inspiră adânc, dar nu se îndepărtă, nu o respinse, iar ea
îşi mişcă mai sus mâna pe gâtul lui. Îşi răsfiră degetele,
simţindu-i mărul lui Adam înălţându-se şi coborând când
Legend înghiţi.
— Tella…
Cuvântul era o rugăminte, iar ea nu îşi putea da seama dacă
el voia să se oprească sau să continue. Dar avea impresia că tot
nu o credea.
Pulsul i se mări când îşi mişcă încet degetele spre maxilarul
său. De obicei, pielea lui era netedă, dar în seara asta o simţi
aspră când îi cuprinse faţa şi o înclină astfel încât el să se poată
uita doar la ea.
— Cred că eşti spectaculos, Legend, şi vreau să petrec o
veşnicie cu tine. Ea se ridică şi îşi apropie încet gura spre a lui.
Legend era nemişcat, dar îşi lăsă buzele să se atingă o dată
de ale ei.
— Vorbeşti serios?
— Mai mult decât oricând.
El închise ochii şi apoi o îmbrăţişă. Ridicând-o grăbit, o
întinse pe patul mare şi o sărută din nou. Salteaua de sub ei era
moale, dar tot ce avea legătură cu Legend era dur. Când limba
îi alunecă în gura ei deschisă, ea simţi că el avea gustul boarei
oceanice care se furişa printr-o fereastră întredeschisă a
dormitorului – sărat, ispititor şi de nestăpânit.
Mâinile îi explorară spatele lui mare şi neted, în timp ce
gura lui o părăsi pe a ei ca să îi găsească gâtul. O sărută mai
delicat la baza acestuia, făcând-o să tremure înainte ca buzele
lui să coboare. Scoţând limba, îi linse languros pielea,
gustând-o când o sărută pe gât de nenumărate ori.
Era cel mai blând mod în care o sărutase vreodată şi totuşi,
sărutul avea ceva şi mai intens. Ca şi când, în ciuda celor spuse
de ea, nu o credea – ca şi când tot nu credea că aveau un viitor,
dar era hotărât să reziste cât de mult timp posibil.
— Nu te merit. Mâinile îi coborâră spre gambele ei,
ridicând materialul rochiei spre coapse.
— Ba da, şopti ea.
Abia îşi aminti să respire. Mişcările lui erau încrezătoare şi
conştiente de ce făceau. Ştia unde să o atingă şi ce să facă.
Dar când aruncă o privire în ochii ei, păru îngrozit.
— Tella, nu vreau să faci asta pentru că te simţi obligată.
— Nu ştiu ce înţelegi prin asta. Dar eu am venit la tine. Nu
simt decât că vreau să fiu cu tine. Ţi-am dăruit inima când mai sărutat la fântână şi nu am mai luat-o înapoi. Te iubesc,
Legend.
Corpul lui îngheţă deasupra ei.
„Pe toţi sfinţii!” Se înjură pentru că lăsase cuvintele să îi
scape.
Înainte să-i poată răspunde, el se ridicase din pat şi era la
jumătatea camerei.
— Trebuie să ne oprim, spuse Legend. Nu putem face asta
şi nu te pot schimba.
— De ce nu? Pentru ce am spus? Voiam să ştii cât de mult
îmi doresc să mă transformi.
— Nu e doar asta. Pieptul i se ridică şi coborî când respiră
adânc. Meriţi ceva mai bun, Tella.
Nu. Nu putea să o părăsească din nou. Nu putea să plece
din nou, dar ea îşi dădea seama că deja se pregătea să o facă.
Luminile albe din cameră slăbiră, pregătindu-se să dispară, la
fel ca stelele de ultima dată când terminase discuţia plecând.
— Să nu îndrăzneşti să faci asta! Ştiu ce vreau şi te vreau
pe tine.
— S-ar putea să nu mă mai vrei, dacă mă laşi să te
transform.
Vocea lui era aproape o şoaptă. El închise ochii, iar când îi
deschise, semăna mai mult cu umbra pictată pe zidul lui decât
Legend pe care îl iubea.
— Ar trebui să pleci. Nu sunt altruist. Întotdeauna caut o
cale să obţin ce vreau. Acum pot să o fac pentru că nimeni nu
m-a văzut vreodată la fel ca tine când ai spus cuvintele acelea
şi… meriţi să ai pe cineva care să te privească în acel fel.
Meriţi pe cineva care te poate iubi, cineva pentru care merită
cu adevărat să trăieşti, nu un nemuritor care vrea doar să te
aibă.
46.
Scarlett
Luna dispăruse, iar stelele fugiseră ca să supravegheze o
altă parte a lumii, lăsând cerul nocturn al Valendei monoton şi
negru. Singurele pete de strălucire veneau de la câteva ferestre
luminate de lămpi şi lumânări ca acelea care străluceau în
apartamentul lui Scarlett din Menajerie, unde ea gâfâia în faţa
cuştii poleite a Domniţei Prizoniere.
Fruntea lui Scarlett era udă de transpiraţie pe care nu o
putea şterge complet din cauza gratiilor rubinii care îi
cuprindeau capul. Sfera de pietre preţioase devenise şi mai
grea în ultimele câteva ore, când încercase şi eşuase de
nenumărate ori să schimbe emoţiile furioase ale tinerei pe care
i-o adusese Gavriel.
Scarlett trebuia să facă asta. Dacă putea să controleze
emoţiile acestei femei, atunci putea să le controleze şi pe ale
Stelei Căzute şi să-l oprească înainte să ia tronul în mai puţin
de o zi.
Dar în ciuda eforturilor ei, Scarlett nu putea face nimic în
afară de a ghici sentimentele tinerei. Scarlett îi vedea furia şi
supărarea coborând pe spatele ei drept ca o mantie de foc. Îşi
imagina că ar fi ars-o dacă ar fi îndrăznit să se apropie mai
mult. Femeia stătea pe banca din marmură de lângă cuşca
Domniţei Prizoniere şi nu se mişcase de acolo de când plecase
Steaua Căzută.
La început, Scarlett se simţise uşurată. După cum îi
muşcase degetele lui Gavriel, se aşteptase ca tânăra să o atace.
În schimb, ea alesese să se aşeze ca un model pentru un
portret, până ce se mişcă să îşi scoată mănuşile lungi şi negre
cu dinţii.
Braţele îi erau acoperite cu trandafiri negri tatuaţi şi lujeri
decoloraţi care se terminau în două mâini distruse, pline de
copci proaspete. Degetele femeii fuseseră tăiate şi, după
aspectul copcilor, părea că se întâmplase recent.
Scarlett se retrase. Aşa trebuie să o fi disciplinat mai
devreme Steaua Căzută pe femeie pentru neascultare. Tot aşa
plănuia să o pedepsească şi pe ea de data asta, dacă eşua?
Încercă să vorbească cu tânăra femeie, dar ea nu rosti niciun
cuvânt. După câteva ore, femeia îşi sprijini obrazul pe o palmă
cioturoasă, simulând plictiseala. Poate că ar fi fost credibilă,
dacă nu ar fi fost emoţiile aprinse pe care încă le purta ca pe o
mantie distructivă.
Scarlett încercă să o calmeze trimiţându-i gânduri
liniştitoare. Când asta nu funcţionă, încercă să proiecteze
imagini şi emoţii care ar fi putut să o facă pe tânără să se simtă
adormită, entuziasmată sau fericită.
Nimic.
Nimic.
Nimic.
— Nu pot face asta, spuse Scarlett în cele din urmă.
Încercase să alunge toate emoţiile acestei femei, dar în loc
să o facă să simtă, Scarlett doar se epuizase. Abia îşi ţinea
ridicat capul închis în cuşcă şi nici măcar nu se putea gândi la
ce s-ar fi întâmplat când s-ar fi întors Steaua Căzută: nu voia
să afle cum i-ar fi pedepsit eşecul.
Era timpul să plece. Scarlett simţea epuizarea profundă care
îi spunea că i se apropia sfârşitul. Steaua Căzută putea să
revină în orice clipă şi să descopere că ea nu reuşise. Scarlett
trebuia să utilizeze Cheia Visului şi să iasă de acolo. Se
supraapreciase imaginându-şi că dacă rămânea aici suficient
de mult timp, putea să îl înfrângă, în loc să fie invers. Ura
ideea ca Tella şi Julian să o vadă întemniţată, dar trebuia să se
întoarcă la el ca să poată născoci un alt plan.
— Dacă pleci acum, nu îl vei învinge niciodată, spuse
Domniţa Prizonieră, oprind-o pe Scarlett când se apropie de
uşa de la intrare. Până în acel moment, Anissa fusese tăcută,
mulţumindu-se să se legene pe stinghia ei şi să vadă eşecurile
repetate ale lui Scarlett cu tânăra femeie. Dar acum Soarta era
în picioare, apucând gratiile aurii ale cuştii când ochii îi
deveniră ciudat de albi. Nu renunţa. Nu trebuie să fie
adevăratul tău sfârşit, dar va fi începutul lui dacă pleci acum.
— Aş rămâne dacă aş şti ce să fac, dar… Scarlett se opri
când mânerul uşii se roti. „La naiba!”
Ezitase prea mult timp. El revenise.
Doar că atunci când uşa se deschise, nu văzu Steaua
Căzută. Lumina dimineţii pătrunse prin uşă când un băiat
împinse înăuntru un cărucior plin cu mâncare, pe care o aşeză
repede pe masă.
Scarlett nu-şi dăduse seama cât de foame îi era sau cât de
stătut devenise aerul până când acesta nu se umplu brusc de
mirosurile prăjiturilor de la micul dejun, ale plăcintelor cu
căpşuni, ale fagurilor spiralaţi, ale cârnaţilor cu zahăr brun, ale
ouălor condimentate şi ale ceaiului fierbinte.
Tânăra se mişcă în cele din urmă de pe scaunul ei. Se
ridică, merse spre tava de pe masă, ridică stângace ceainicul cu
palmele şi îl răsturnă peste toată mâncarea înainte ca Scarlett
să o poată opri.
Mantia ei de furie licări momentan cu urme strălucitoare
care semănau a victorie. Dar, ca majoritatea sentimentelor
reuşitei, licăritul nu dură mult. După o clipă, urmele se
transformară în sentimente de ură, furie şi amărăciune de un
roşu închis.
Un nou plan luă naştere când Scarlett urmări emoţiile
necontrolate ale tinerei. Ea era nefericită, dar nu fără motiv.
Steaua Căzută îi tăiase degetele, iar apoi i-o dăduse fiicei lui ca
unealtă de antrenament. Şi Scarlett ar fi fost furioasă.
Gândul îi dădu un licăr de speranţă. Poate că, la urma
urmei, avea cum să schimbe emoţiile femeii.
— Sunt dezamăgită, spuse Scarlett. Aş fi crezut că ştii că nu
trebuie să nu îmi sfidezi tatăl. Poate că nu reuşesc să îţi
controlez emoţiile, dar le văd. El este cel care ţi-a tăiat
degetele?
Femeia stătea nemişcată ca o păpuşă, dar Scarlett vedea
culorile vii ale emoţiilor ei pârâind ca un foc alimentat cu un
buştean.
— Steaua Căzută este cel pe care îl urăşti şi crezi că dacă te
porţi ca un copil răsfăţat cu mine îl vei răni, dar te înşeli. Dacă
vrei cu adevărat să îl răneşti, ajută-mă!
Scarlett luă plăcinta udă cu căpşuni şi muşcă din ea ca şi
când nu ar fi urmat să-i facă o propunere riscantă. Poate că
femeia îl ura pe Gavriel, dar asta nu era o garanţie că ar fi
ajutat-o pe Scarlett. Sila ei era atât de oribilă, de aprigă şi de
puternică, încât Scarlett nu era sigură că femeia era capabilă să
simtă şi altceva.
Dar Scarlett trebuia să încerce. Anissa avea dreptate; dacă
pleca acum, ar fi fost începutul sfârşitului. Scarlett putea folosi
Cheia Visului ca să scape, dar ea, sora ei şi Julian nu ar fi fost
în siguranţă mult timp, iar întregul Imperiu Meridian probabil
că niciodată.
— Nici mie nu îmi place Steaua Căzută, mărturisi Scarlett.
Poate că sunt fiica lui, dar a ucis-o pe mama şi mi-a închis
capul în cuşca asta. Dacă vrei să îl răneşti, ajută-mă să îl
păcălesc – găseşte o întrebuinţare mai eficientă pentru ura ta.
Văd că te aprinde, dar o poţi folosi să îl arzi, în schimb, pe el.
Sau poţi să te mulţumeşti să răstorni ceainice.
Scarlett termină plăcinta udă cu căpşuni cât încercă să
citească răspunsul femeii. Dar furia şi ura erau atât de
puternice încât, dacă ea simţea altceva, Scarlett nu îşi dădea
seama.
Ea aruncă o privire spre Domniţa Prizonieră, care stătea din
nou pe leagănul ei aurit.
— Ar trebui să fie foarte interesant.
Iar apoi mânerul uşii se roti.
De data asta, intră Steaua Căzută. O mantie aurie cu
broderii roşii elegante şi blană groasă şi albă îi atârna pe
umeri. Era prea mult pentru Sezonul Cald, dar ea se îndoia că
lui îi păsa. Părea puternic, ceea ce era foarte important pentru
el.
Zâmbetul mulţumit afişat în timpul ultimei vizite dispăruse;
acea victorie devenise deja istorie, iar acum voia ceva mai
mult.
— Ţi-am mai adus un dar.
El pocni din degete. Ieşiră scântei şi doi servitori care cărau
o cutie aproape la fel de mare ca Scarlett intrară în cameră.
— Cred că îţi va plăcea cadoul. Dar mai întâi să văd cum ai
progresat, sau nu acesta va fi cadoul tău. Ochii lui aurii se
îndreptară spre micul dejun ud de ceai al lui Scarlett.
— Cred că vei fi mulţumit. Scarlett se forţă să zâmbească.
Poate că îţi vei da seama după masa de dimineaţă că frustrarea
este una dintre emoţiile pe care le-am proiectat eficient. Am
şi…
— Nu îmi trebuie un rezumat. Vreau o demonstraţie şi aş
prefera să văd o emoţie care se abate de la starea ei naturală de
furie şi nemulţumire. Vreau să mă adore.
Steaua Căzută se aşeză pe banca de marmură.
— Fă-o să mă venereze. Vreau să simtă că sunt zeul ei.
Scarlett se îngreţoşă. Chiar dacă femeia ar fi vrut să intre în
jocul lui Scarlett, nu şi-o putea imagina făcând-o. Simulând
încrederea, Scarlett se uită la ea printre gratiile rubinii ale
cuştii, dar se îndoia că avea să o ajute.
Scarlett va trebui să încerce din nou.
„Te rog. Te rog. Te rog să faci asta”, spuse ea în gând.
Inima îi bătea cu putere, iar îşi strânse degetele când şi-o
imagină pe femeie ridicându-se de pe bancă şi căzând în
genunchi în semn de veneraţie.
În faţa ei nu se schimbă nimic: emoţiile femeii erau o
furtună de culori vii. Intensitatea era atât de mare încât lui
Scarlett îi luă o clipă să îşi dea seama că ochii tinerei se
domoliseră. Apoi buzele începură să i se mişte. Până în acest
moment, gura ei palidă fusese o linie subţire, dar acum se
depărtă ca şi când ar fi scăpat un suspin tăcut la vederea Stelei
Căzute.
Era un lucru extraordinar de urmărit.
Femeia căzu în genunchi, lacrimile strălucind în ochii ei ca
şi când Steaua Căzută chiar ar fi fost obiectul adoraţiei sale.
Era dincolo de ceea ce îşi imaginase Scarlett. Ar fi crezut că
reuşise, dacă nu ar fi fost culorile urâte care continuau să
coboare de pe umerii femeii spre braţele tatuate. Din fericire,
Steaua Căzută nu le vedea. Dacă ar fi văzut, ochii nu i-ar fi
strălucit în timp ce o privea pe femeia îngenuncheată în faţa
lui.
— Este remarcabil! Nu am crezut niciodată că mă va mai
privi vreodată astfel. Ridică-ţi privirea! îi ordonă el.
Femeia se supuse.
Steaua Căzută întinse mâna şi îi mângâie gâtul, făcând
femeia să tremure de ceea ce el probabil interpretase ca fiind
plăcere.
Buzele lui schiţară un rânjet dispreţuitor.
— Chiar este păcat că ţi-a dispărut magia, iar acum eşti
complet inutilă. Chiar şi să te ating mă dezgustă. Îşi retrase
mâna. Ar trebui să pleci înainte să hotărăsc să îţi tai mai mult
decât degetele.
Femeia izbucni în lacrimi.
Steaua Căzută râse, urât şi aprins. Scarlett nu era sigură la
ce se uita, dar îşi imagina că reacţia lui nu era cauzată numai
din ceea ce i se păruseră a fi acţiunile lui Scarlett. Cumva, el
avea un trecut cu femeia asta, iar Scarlett simţea că nu era
vorba doar de tăiatul degetelor.
— Este minunat! Răspunde ca şi când chiar mă venerează,
iar eu am distrus-o. E foarte bine, auhtara. Nu ai făcut-o doar
să simtă, i-ai dat emoţii adevărate. Dar – un rid îi strică fruntea
perfectă – nu cred că ţi-ai folosit încă toată magia. Să vedem
ce se întâmplă când le iei. Vreau ca orice urmă de dragoste şi
adoraţie să dispară. Vreau să nu simtă nimic. Transform-o întro pleavă lipsită de emoţii.
Vocea lui era plină de cruzime.
Scarlett se luptă să nu îşi arate dezgustul, concentrându-şi
din nou toată atenţia asupra femeii, ca şi când Scarlett ar fi fost
cea care o controla.
Dar nu se întâmplă nimic.
La drept vorbind, tânăra plângea mai tare. Ea vărsa lacrimi
siropoase, ca şi când emoţiile ar fi fost necontrolate.
Scarlett nu ştia ce făcea femeia. Adevăratele ei emoţii nu se
schimbaseră. Lacrimile nu erau adevărate, dar îl înfuriau
eficient pe Gavriel.
Aerul din cameră se încălzi; zidurile începură să transpire.
El se încruntă la Scarlett.
— Fă-o să înceteze!
— Nu pot, recunoscu Scarlett. Eu…
— Oblig-o sau o fac eu să înceteze! ameninţă el.
Femeia căzu pe podea cu faţa în jos, isterică precum un
copil. Plânsul ei se auzea tot mai tare.
Domniţa Prizonieră îşi acoperi urechile.
Scarlett încercă frenetic să proiecteze gânduri şi imagini
liniştite. Nu trebuia să citească emoţiile Stelei Căzute ca să ştie
cât de distrugător era. El se ridică de pe scaun. Flăcările îi
atingeau cizmele.
— Acordă-mi doar un minut, se rugă Scarlett. Pot să îndrept
lucrurile. Învăţ.
— Nu va fi nevoie. Steaua Căzută ridică femeia de pe jos
ţinând-o de gâtul pe care apoi i-l frânse.
APROAPE FINALUL
47.
Donatella
Visele Tellei aveau gust de cerneală, sânge şi dragoste
neîmpărtăşită. Ea era în pictura murală a lui Legend. Noaptea
mirosea a vopsea, iar stelele care se uitau pe furiş păreau nişte
pete de culoare albă-aurie, în loc de sfere strălucitoare. Când
îşi coborî privirea, vopseaua de pe treptele de piatra lunii i se
lipi de degetele de la picioare, făcându-le să strălucească alb.
Ea era în ultima scenă a picturii murale, stând pe treptele
din faţa Templului Soarelui. Dar, spre deosebire de tablou,
Legend nu îi era alături.
Tella era singură cu treptele şi statuile zeilor, care se
încruntară la ea când Fecioara Morţii se apropie.
— Pleacă!
Tella nu avea nevoie acum să i se spună că urma să mai
piardă o persoană dragă.
— Funcţionează vreodată? întrebă Fecioara.
— De obicei nu, dar întotdeauna este plăcut să o spui.
— Ai nevoie în viaţa ta de mai multe sentimente plăcute.
— Prin urmare îţi spun, aducătoare a morţii, să pleci.
Fecioara Morţii oftă.
— Refuzi să mă înţelegi. Încerc să previn moartea, nu să o
vestesc. Dar, după seara asta, nu voi mai veni nechemată la
tine. Pentru că dacă nu ne chemi pe mine şi pe Asasin când te
trezeşti, va fi prea târziu să o salvezi pe sora ta sau imperiul.
Fecioara Morţii sări înainte, apucând mâinile Tellei şi…
Tella se ridică din pat, udă de transpiraţie din cap până în
spatele genunchilor. Mâinile îi erau uscate, dar imediat ce-şi
răsfiră degetele, se umeziră.
Două monede fără noroc erau în palmele ei: una pentru
Asasin şi cealaltă pentru Fecioara Morţii.
Tella sări din pat şi îmbrăcă un halat. Nu voia să o creadă pe
Fecioara Morţii şi chiar nu voia să o cheme în ajutor. Dar chiar
dacă Fecioara Morţii nu ar fi venit la ea într-un vis, Tella ar fi
ştiut că era ceva în neregulă – ar fi trebuit să se trezească mai
devreme.
În seara precedentă, urcase în pat cu ferestrele deschise,
sperând că sunetul valurilor oceanului avea să acopere ecourile
respingerii lui Legend.
„Meriţi pe cineva care te poate iubi… nu un nemuritor care
vrea doar să te aibă.”
Nu ştia dacă o spusese doar ca să o îndepărteze – dacă
urmase sfatul fratelui său de a o lăsa în pace – sau dacă aşa
simţea cu adevărat. Dar la jumătatea nopţii îşi dăduse seama că
nu conta. Legend avea dreptate. Tella chiar merita mai mult
decât pe cineva care voia doar să o aibă. Problema era că îşi
dorea ca Legend să fie acela.
Putea să se mintă şi să-şi spună că nu voia ca Legend să îşi
piardă nemurirea pentru ea. Dar ştia că dacă i-ar fi oferit
vreodată dragostea, ar fi acceptat-o şi ar fi păstrat-o pentru
totdeauna.
Chinuită de toate aceste gânduri, nu se aşteptase să
adoarmă. Şi dacă adormise, Julian trebuia să o trezească pe
Tella imediat ce Scarlett aducea sângele Stelei Căzute. Dar ori
Julian nu o trezise, ori Scarlett nu venise seara trecută.
Tella bătu la uşa lui Julian şi o deschise aproape în acelaşi
timp.
— Jul… Tella ezită când îi văzu patul gol.
Plecă de acolo şi coborî scările, dar Julian nu era la etajele
inferioare. Nu era nicăieri.
Tot ce găsi fu un bilet prins pe dosul uşii de la intrare.
48.
Scarlett
Steaua Căzută aruncă trupul distrus al femeii, lăsându-l să
cadă pe podea cu un zgomot surd.
— Îmi pare rău că a trebuit să vezi asta.
El păşi peste cadavru ca să ajungă la Scarlett şi doar atunci
strâmbă din buze. Se pare că încă nu ai reuşit, dar mă bucur că
faci în sfârşit progrese. Degetele i se aprinseră şi apropie unul
spre gratiile rubinii care îi întemniţau capul: brusc, toată cuşca
scânteie şi dispăru, eliberând capul şi gâtul lui Scarlett.
Umerii i se plecară, scăpaţi în sfârşit de greutatea cuştii.
Capul nu-i păruse niciodată atât de uşor, dar nu era în stare să
îi mulţumească. După ce uşurarea iniţială trecu, nu reuşi decât
să se uite la femeia moartă de pe podea.
— Chiar era necesar să o faci?
— Să nu te simţi prost pentru moartea ei. M-a trădat cu
mult timp în urmă. Întotdeauna am vrut să o ucid. Aproape am
ucis-o când am găsit-o întemniţată lângă Templul Stelelor, dar
m-am gândit că mai întâi ar putea fi de folos.
El întinse mâna ca să netezească o buclă udă de pe obrazul
lui Scarlett cu o atingere surprinzător de uşoară.
Scarlett tot voia să se retragă; voia să folosească Cheia
Visului şi să fugă în sfârşit. Nu reuşise să obţină sângele; nu
reuşise să îşi controleze puterile. Dar cât Steaua Căzută
continuă să îi îndepărteze părul lipit de faţă cu ceva
asemănător duioşiei, Scarlett îşi aminti de prima dată când se
întâlniseră şi cum menţionase asemănarea izbitoare cu mama
ei – femeia cu care făcuse un copil, femeia pe care o ucisese şi,
conform unui bilet pe care îl trimisese Tella, singura femeie pe
care o iubise Steaua Căzută.
Poate că Scarlett procedase complet greşit. Poate că nu
trebuia să înveţe să îşi controleze puterile ca să îl facă să o
iubească. Poate că Scarlett ar fi putut să reînvie sentimentele
de iubire pe care le avea Gavriel pentru mama ei şi să îl facă
suficient de mult timp uman încât să îl ucidă.
Gândul o făcu să respire cutremurat. Nu voia să folosească
dragostea adevărată ca pe o armă sau ca să ucidă, dar era
singura armă pe care o avea Scarlett. Şi nu era vorba doar de
ea, ci şi de femeia care zăcea moartă pe podea şi oamenii din
Valenda şi din tot Imperiul Meridian care aveau să sufere dacă
nu îl oprea pe Gavriel.
— Cum ai cunoscut-o pe mama? întrebă încet Scarlett.
Mâna lui se opri pe părul ei.
Întrebarea i se păru imediat o greşeală, dar Scarlett insistă.
— Celălalt tată al meu…
El îşi scoase de tot mâna din părul ei, iar culoarea piersicii
care îl înconjurase momentan se întunecă spre un portocaliu pe
cale să se aprindă.
Dar cel puţin îl făcea să simtă. Apatia era opusul iubirii,
aşadar, chiar dacă îi conducea emoţiile în direcţia greşită,
măcar le conducea undeva. Trebuia doar să se descurce mai
bine ghidându-i sentimentele astfel încât să simtă ce voia ea.
— Mă refer la bărbatul care m-a crescut, se corectă Scarlett.
Deşi nu a vrut să aibă de-a face cu mine până nu am crescut
suficient încât să mă mărite. Îl urăsc.
Ochii Stelei Căzute străluciră puţin mai interesaţi. Ura era o
emoţie pe care o înţelegea, dar Scarlett trebuia să fie precaută
– altfel el ar fi rămas blocat asupra urii, şi nu a iubirii.
— Nu vreau să te urăsc şi pe tine, dar mă tot înspăimânţi,
spuse ea. Şi nu cred că asta mă face slabă; cred că mă face
isteaţă. Sunt recunoscătoare că mi-ai scos cuşca, dar dacă vrei
să lucrez în continuare la descătuşarea puterilor mele, trebuie
să îmi dai un motiv ca să am încredere în tine. În mod clar,
mama a avut o relaţie cu tine. Sau s-a culcat cu tine cel puţin o
dată.
Nările lui se umflară. Scarlett dansa pe muchia unui cuţit.
— Relaţia noastră a fost mai mult de atât.
— Atunci povesteşte-mi, spuse Scarlett.
— Cred că aş vrea şi eu să aud povestea asta, zise Anissa.
Flăcările atinseră gratiile cuştii ei când Gavriel îi aruncă o
privire încruntată.
— Iar eşti înspăimântător, spuse Scarlett.
— Sunt înspăimântător, dar nu vreau să te sperii.
Cadavrul de pe podea îi dădea lui Scarlett altă impresie, dar
nu voia să îl contrazică. Nu când îi făcea semn să îl urmeze
afară din cameră şi pe hol.
El arareori o lăsa să părăsească încăperea.
Totul era imens şi atins de magie, făcând-o pe Scarlett şi
mai conştientă de umanitatea ei fragilă când trecură pe lângă
stâlpii antici la fel de groşi ca nişte case mici şi acoperiţi cu
fresce reprezentând fantome şi hibrizi om-animal. Fiind unul
dintre locurile Sortite, aspectul Menajeriei fusese refăcut
imediat ce Sorţile închise în cărţi se treziseră. Dar locurile
Sortite necesitau sânge şi sacrificii ca să devină complet
animate, aşadar, din fericire, creaturile din picturi nu erau
reale. Chiar şi aşa, Scarlett era convinsă că ochii lor priveau şi
urechile lor ascultau când Steaua Căzută vorbi în cele din
urmă.
— Paradise era cea mai curajoasă hoaţă pe care am întâlnito vreodată. Nu se temea să fure nimic. Îi plăceau fiorul,
pericolul şi riscurile. Cred că de aceea a fost atrasă de mine.
— De ce te-a atras? întrebă Scarlett.
— Totul a început când m-a ameninţat cu moartea.
Scarlett voia să creadă că glumea, dar el părea pe deplin
serios.
— Înainte să ne cunoaştem, Paradise a fost angajată de
Biserica Stelei Căzute. Vocea lui puternică se umplu de
mândrie, iar Scarlett – de groază.
Auzise de Templul Stelelor, dar nu ştiuse că exista o
biserică dedicată Stelei Căzute. Deşi nu ar fi trebuit să fie
surprinsă. Districtul Templului avea de toate, inclusiv o
Biserică a lui Legend, care nu mai părea ciudată având în
vedere modul în care îşi descria Gavriel locul de închinăciune.
— Biserica Stelei Căzute a vrut ca ea să fure un Pachet de
Cărţi ale Destinului de la Împărăteasa Elantine. Au mai
încercat şi alţii, dar toţi au fost prinşi şi ucişi pentru eşecul lor
– biserica mea nu voia să ştie cineva că îşi doreşte Pachetul
Destinului, pentru că era pachetul care ne întemniţa pe mine şi
pe toate celelalte Sorţi. În cele din urmă, ei au recrutat-o pe
Paradise. Între timp, vestea reputaţiei mortale a sarcinii s-a
răspândit, dar Paradise nu s-a temut să o accepte. Şi, spre
deosebire de toţi cei care s-au dus înaintea ei, a reuşit să fure
cărţile.
Gura i se curbă într-un zâmbet atât de puţin vizibil încât
Scarlett se îndoi că el era conştient că îşi dezvăluie astfel
sentimentele. Chiar o admirase pe mama ei.
— Paradise nu era convinsă că biserica mea nu o va trăda.
Aşadar, a adus numai o carte – cea care, din întâmplare, mă
întemniţa pe mine. A spus că restul pachetului este ascuns în
siguranţă undeva şi că va dezvălui locul după ce va fi plătită.
Avea de gând să fugă din oraş, dar lucrurile nu au decurs
conform planului. Biserica Stelei Căzute luase naştere ca să
dea de urma acestui Pachet al Destinului şi să ne elibereze pe
mine şi pe celelalte Sorţi. Înainte să o plătească pe Paradise,
cei din biserică au fost nevoiţi să se asigure că sunt autentice
cărţile, deci un membru al congregaţiei s-a sacrificat ca să mă
elibereze.
Doar cuvântul „sacrificiu” o făcea pe Scarlett să se
crispeze, dar Steaua Căzută zâmbi mai larg, ca o persoană care
îşi amintea ceva plăcut. Dacă el chiar încerca să nu o sperie cu
povestea asta, nu prea îi ieşea.
— Imediat ce am fost eliberat, am plecat după Paradise ca
să găsesc Pachetul Destinului şi să-mi eliberez toate Sorţile,
dar ea nu mai avea pachetul. Chiar dacă biserica mea m-a
eliberat, Paradise şi iubitul ei au folosit cărţile ca să-şi afle
viitorul şi au văzut magia din ele. Paradise tot nu ştia exact ce
sunt cărţile, dar a fost suficient de isteaţă să îşi dea seama că
merita mai mult decât oferea biserica. Intenţiona să ceară o
sumă mai mare. Numai că atunci când s-a trezit în dimineaţa
următoare, a aflat că iubitul ei a luat cărţile şi a plecat. Am
găsit-o legată de pat. Nu ştia cine sau ce sunt când am sosit. A
ameninţat să mă ucidă dacă nu o dezleg, iar eu am fost intrigat
imediat.
Vocea lui deveni melancolică de parcă ar fi ajuns la partea
romantică a poveştii şi totuşi, culorile aprinse din jurul lui se
înteţeau, atingând treptele, apucându-i mantia şi neliniştind-o
pe Scarlett pentru că simţea că planul ei nu avea să funcţioneze
aşa cum voia.
— La început am fost precauţi unul faţă de celălalt ca aliaţi.
Lumea se schimbase atât de mult de când am fost prins, încât
aveam nevoie de ajutor ca să găsesc Pachetul Destinului, iar ea
avea nevoie de cineva care să o protejeze de biserica mea.
Niciunul din noi nu voia să ştie celălalt cât de suspicios era în
această relaţie. Nu am recunoscut în sinea mea ce simt cu
adevărat pentru ea până în ziua în care mi-a spus că este
însărcinată cu tine.
Asta era partea în care Scarlett s-ar fi aşteptat să se uite la
ea. Iar el o făcu, însă ar fi fost mai bine dacă nu ar fi făcut-o.
Era ceva aproape sălbatic în ochii lui aurii – în ei se citea toată
violenţa urii amestecate cu pasiunea iubirii, ca şi când toate
astea s-ar fi întâmplat cu o zi în urmă, şi nu cu optsprezece ani.
— Urma să o fac pe Paradise nemuritoare după ce năştea.
Dar înainte să îi pot spune cine sunt, a aflat singură şi a ales să
se întoarcă împotriva mea. A găsit tot Pachetul Destinului şi,
în loc să îmi spună şi mie, m-a închis iar într-una dintre cărţi.
Voiam să-mi petrec veşnicia cu ea, iar mama ta m-a trădat.
Steaua Căzută se opri brusc, rămânând pe un palier a cărui
privelişte era un canion strălucitor şi alb. Nu o mai dusese
niciodată pe Scarlett acolo, dar ea recunoscu roţile crăpate ale
morţii împrăştiate pe margine şi râul roşu care îl străbătea.
Acesta era locul pe care i-l descrisese Tella când îi povestise
lui Scarlett cum o ucisese pe mama lor.
Scarlett făcu un pas înapoi.
El o prinse imediat de braţ.
— Nu te voi răni – am nevoie de tine şi acesta e motivul
pentru care nu îţi voi face rău. O strânse până când o duru.
Paradise a folosit cele mai puternice sentimente pe care le-am
avut vreodată împotriva mea. Dacă aş fi iubit-o, ar fi putut să
mă omoare. Iubirea este singura slăbiciune pe care nu am
reuşit niciodată să o înving. Oamenii încearcă să o facă să pară
un dar. Însă imediat ce găsesc dragostea, ea nu durează, ci doar
distruge, iar nouă ne aduce moartea eternă. Dar cred că după
ce vei reuşi să îţi controlezi puterile, vei putea să elimini
definitiv acest defect care îmi permite să simt dragostea
umană.
49.
Donatella
— Când am să-mi mai văd fratele, am să-i pun o lesă.
Vocea lui Legend era slabă, dar Tella avea senzaţia că
zdruncină tablourile care flancau holul.
După ce găsise biletului lui Julian, plecase să îl trezească pe
Legend. Părea că nu dormise mult după ce ea îl părăsise în
seara precedentă. Stătea în pragul uşii deschise într-o cămaşă
neagră şifonată pe care probabil tocmai o îmbrăcase. Părul
brunet era încâlcit, pe sub ochi avea umbre, iar mişcările nu
erau la fel de precise ca de obicei.
— Ştiam că fata aia îi va aduce moartea, mormăi Legend.
— Nu este o fată oarecare! Este sora mea şi îşi riscă viaţa
ca să repare greşeala pe care am făcut-o amândoi.
Legend îşi trecu o mână peste faţă.
— Îmi pare rău, Tella!
El se uită din nou la ea, iar umbrele de sub ochii lui
dispărură. Dar Tella ştia că erau încă acolo, ascunse sub una
dintre iluziile sale. Lui îi păsa de fratele său. Julian poate că nu
simţise asta, dar Tella o văzu şi o auzi în vocea lui când
Legend spuse:
— Plec să îi găsesc.
— Plecăm să îi găsim, îl corectă Tella.
Era sora ei. O lăsase pe Scarlett să se întoarcă la Steaua
Căzută şi îi ceruse să fure sângele pentru Ruscica – lucru care,
în mod clar, fusese inutil.
— Înainte să îmi spui că este prea periculos, să ştii că am să
plec după sora mea şi după Julian indiferent ce mi-ai spune.
Dacă nu vrei să mă iei cu tine, ştiu pe cineva care o va face. Ea
întinse monedele fără noroc pe care le găsise la trezire.
Legend se încruntă la monede, iar ele dispărură.
— Adu-le înapoi! spuse Tella. Ştiu că mai sunt acolo, chiar
dacă nu le simt.
— Ce ai de gând să faci cu obiectele alea? mormăi Legend.
— Am să-l contactez pe Asasin şi am să-i cer să mă ajute să
îmi salvez sora. Ar putea să o scoată din ruinele alea într-o
clipă.
— Tu eşti cea care a spus că Asasinul este nebun.
— Steaua Căzută este mult mai periculos, iar eu nu
intenţionez să rămân aici în timp ce sora mea este în pericol.
Nu îmi place ideea asta, dar cred că Fecioara Morţii şi
Asasinul ar putea fi cea mai bună cale prin care să ne scăpăm
fraţii de Steaua Căzută.
Legend îşi masă maxilarul, iar Tella se pregăti pentru încă
un argument.
— Dacă facem asta, intri cu Asasinul, îţi găseşti sora şi ieşi
imediat de acolo.
— Chiar eşti de acord cu mine?
Monedele reapărură în mâna ei, dar Legend deja părea să îşi
regrete decizia. Muşchii gâtului său erau încordaţi.
— Tot nu-mi place planul, dar Aiko şi Nigel nu i-au văzut
pe Fecioara Morţii şi pe Asasin în palat, Jovan nu i-a văzut la
ruine, iar Caspar nu a auzit nicio discuţie conform căreia ei ar
lucra pentru Steaua Căzută. Nu vreau să am încredere în ei.
Dar, deşi pot să te duc la ruinele unde este ţinută sora ta cu
vrăji şi iluzii, dacă Julian şi Scarlett sunt acolo, va fi o
provocare să ieşim toţi patru nedetectaţi. Tella, promite-mi că
dacă facem asta, nu îţi vei asuma niciun risc inutil.
Legend îi întâlni privirea, semilunile negre de sub ochii lui
apărând din nou. Dură doar o secundă, dar în acea clipă el păru
mai uman.
50.
Scarlett
Ajungând la uşa camerei ei, Steaua Căzută îi zâmbi larg lui
Scarlett, ca şi când ar fi avut prima lor discuţie dintre tată şi
fiică. Probabil că era o actriţă mai bună decât credea. Dacă ar
fi ştiut că Scarlett nu avea să fie niciodată motivul pentru care
el ar fi devenit invincibil – că nu şi-ar fi stăpânit nicicând
puterile ca să îl facă imun la dragoste – ar fi pus-o într-o altă
cuşcă.
Scarlett fu gata să întindă mâna după Cheia Visului imediat
ce Steaua Căzută o aduse înapoi în camera ei şi plecă. Dar
imediat ce intrară în camera ei, el invită alte Sorţi să li se
alăture: Slujitoarele, Sorţi de rang inferior, recunoscute după
firul roşu care le cosea gurile albe.
— O, ce bine! spuse Anissa din cuşca ei din mijlocul
salonului, deşi nu părea nici pe departe bucuroasă de sosirea
lor.
— Ce caută ele aici? întrebă Scarlett.
Steaua Căzută flutură o mână spre cutia pe care o adusese
mai devreme.
— Au venit ca să te ajute să te pregăteşti de încoronare.
— Se vor asigura şi că stăpâna lor ştie totul despre tine,
şopti Anissa imediat ce Steaua Căzută plecă. Regina
Nemuritoare spionează prin Slujitoarele Ei. Regina şi Gavriel
au avut o aventură cu mult timp în urmă. Chiar dacă noi,
Sorţile, nu putem să iubim, suntem foarte pasionale şi geloase.
Nu s-a bucurat să audă că a făcut un copil cu o muritoare şi
presupun că este curioasă în privinţa ta.
Scarlett nu ştia dacă acesta era felul în care Domniţa
Prizonieră încerca să o determine să nu evadeze chiar acum,
dar nu conta. Slujitoarele erau deja lângă Scarlett. Ele îi
îndepărtară rochia cu o viteză nefirească, aruncând-o pe covor,
împreună cu preţioasa Cheie a Visului care era încă în buzunar.
În tot acest proces, Scarlett se imagină sărind după rochie şi
cheie. Dar dacă ar fi plecat acum, Steaua Căzută ar fi aflat
imediat că ea dispăruse şi i-ar fi dat de urmă şi mai repede.
Cea mai bună opţiune a lui Scarlett era să suporte până ce
Slujitoarele Ei ar fi plecat. Îşi reprimă jena când mâinile lor
grăbite insistară să o spele şi să o ajute cu lenjeria intimă. Îi
făcură bucle cu cleşti fierbinţi, iar apoi îi adunară părul
deasupra capului, înainte să îi contureze ochii cu fard,
vopsindu-i buzele cu lac rubiniu şi presărându-i praf auriu pe
toată pielea până ce ajunse să strălucească precum una dintre
Sorţi. Deşi, când se uită în oglindă, semăna izbitor de mult cu
mama ei.
Scarlett tremură când Slujitoarele Ei deschiseră cutia pe
care o adusese Gavriel mai devreme.
Dacă ar fi venit de la altcineva, rochia dinăuntru ar fi fost
un cadou minunat. Corsajul era auriu, cu bretele joase din stele
cu diamante minuscule galbene care străluceau în lumină şi
reflectau raze mici de curcubeu în cameră. Fusta era largă şi
roşie ca o inimă frântă, mai puţin atunci când se mişca. O
răsucire sau o înclinare a şoldurilor făcea ca o explozie aurie
să cadă de la talie în jos spre tiv, unde auriul licărea, strălucea
şi sclipea ca nişte mici comete.
Scarlett nu urâse niciodată ceva atât de frumos. Nu se
împotrivi când Slujitoarele o ajutară să o îmbrace, sperând că
acum treaba lor era terminată şi că, în sfârşit, aveau să plece.
Dar de îndată ce Scarlett fu îmbrăcată, apăru un nou însoţitor.
Chipul lui era prea frumos ca să fie uman. Avea pielea
măslinie, ochii mărginiţi de gene groase şi lungi şi buze cu un
contur care îl făcea să pară că zâmbea mereu. Mantia lui verde
era de culoarea frunzelor iederei otrăvitoare în Sezonul Cald.
Aceasta îi căzu în jurul gleznelor când făcu o plecăciune atât
de reuşită în faţa lui Scarlett, încât din pocalul plin din mâna
lui nu se vărsă nici măcar o picătură.
„Cu siguranţă este tot o Soartă.”
Fire dulci de magie se amestecau cu pocnetele entuziasmate
aurii care se roteau în jurul lui.
Domniţa Prizonieră nu se mai legăna, ci era atentă la noua
şi tânăra Soartă cu o combinaţie nehotărâtă de fascinaţie de un
roşu aprins şi dezgust galben când el întinse mâna liberă ca să
o strângă pe a lui Scarlett.
— Mă bucur atât de mult să te cunosc, Înălţimea Ta! Inelele
de pe degetele lui străluciră când îi aduse mâna la buze şi i-o
sărută curtenitor. Ne vom petrece mult timp împreună. Sunt
Otrăvitorul.
Scarlett îşi retrase imediat mâna, amintindu-şi de familia
nemişcată pe care o găsise în timpul Festivalului Soarelui.
— Se pare că deja ţi-a auzit numele şi nu prea îi place,
spuse Domniţa Prizonieră din cuşca ei.
— O voi face să se răzgândească. Otrăvitorul zâmbi,
dezgolindu-şi dinţii perfect aliniaţi. Voi deveni cel mai bun
prieten al ei.
— Mă îndoiesc, zise printre dinţi Scarlett.
El îşi puse mâna pe piept, în dreptul inimii, pietrele
preţioase strălucind pe degetele lui.
— Credeam că eşti mai amabilă decât tatăl tău. Orice am
făcut ca să te ofensez te rog să mă ierţi. Altfel, va fi o seară
foarte plictisitoare. El întinse un braţ spre Scarlett. Sunt aici să
te însoţesc la încoronare.
— Atenţie! o avertiză Domniţa Prizonieră.
— Calmează-te, spuse Otrăvitorul. Chiar crezi că aş răni-o
pe fiica lui Gavriel?
— Nu o avertizam doar pe ea. Vocea Anissei se domoli
puţin, iar ochii ei căpătară o nuanţă albă descurajantă. Tortura
şi moartea sunt pe drum.
Scarlett tremură.
Otrăvitorul o trase puţin mai aproape de el.
— Nu te agita, mică stea. Cred că tot ce spune este că va fi
o petrecere dramatică.
Fără alte solemnităţi, Otrăvitorul o scoase pe Scarlett din
cameră şi o conduse pe holurile mari înainte să coboare printro serie de culoare subterane care duceau din Menajerie în
Turnul Auriu al palatului regal.
Soarta vorbi încontinuu cât tot urcară spre vârful turnului.
Lui Scarlett îi era cald cu rochia grea şi machiajul strălucitor.
Dar Otrăvitorul devenea tot mai vioi cu fiecare şir de trepte, ca
şi când avertismentul Domniţei Prizoniere l-ar fi emoţionat cu
adevărat.
El nu se opri până nu ajunseră în faţa camerei unde trebuiau
să-i întâlnească tatăl.
— Am vorbit serios când am spus că vreau să ne
împrietenim. Poate că nu mă placi, mică stea, dar dacă ai
nevoie de mine, te voi ajuta.
Zâmbetul lui fermecător deveni din ce în ce mai toxic în
clipa în care uşile din faţa lor se deschiseră, lăsându-i să intre
în camera în care îi aştepta Steaua Căzută.
Tapiseriile care înfăţişau războaiele violente atârnau pe
pereţi, iar foamea de bogăţie era evidentă la Steaua Căzută. El
se afla în mijlocul grupului de străjeri, tineri musculoşi, femei
şi bărbaţi, care trebuie să fi fost cei mai buni din Valenda, dar
care, pe lângă Gavriel, păreau nişte copii care încercau să se
îmbrace frumos. Aerul din jurul lui era încărcat de scântei;
ochii îi erau plini de flăcări; mantia pe care o purta îi cobora de
pe umeri ca aurul lichid.
Când ea intră, el căscă ochii. Licărul roz al surprinderii,
culoarea inimilor fragile, se zări şi, pentru o clipă atât de scurtă
încât poate nervii lui Scarlett o păcăliră, îşi imagină că el o
vedea pe mama ei.
Gavriel o luă de braţ de la Otrăvitorul şi o conduse spre
balcon. După atenţia cu care o trata, nimeni nu ar fi presupus
că, în urmă cu câteva ore, ucisese pe cineva în faţa ei.
Aplauzele şi strigătele de bucurie izbucniră când ieşiră
afară. Curtea de sticlă de dedesubt era plină de oameni. Copiii
stăteau pe umerii părinţilor, iar ceilalţi se îngrămădeau în
fântâni şi se urcau în copaci, niciunul dintre ei neştiind de ce
aclamau cu adevărat.
Privirea i se opri asupra unui băieţel care purta o coroană
din hârtie şi care se holba la Steaua Căzută ca şi când ar fi vrut
ca Soarta să îl observe. Alţi copii şi adulţi se uitau la Scarlett
în acelaşi fel, admirând-o doar pentru că era într-o rochie
uimitoare şi stătea pe un balcon lângă bărbatul care deţinea
toată puterea.
Scarlett voia să vomite. Nu era prinţesa ori salvatoarea lor;
era eşecul lor. Nici măcar nu ascultă ce spunea Steaua Căzută
până ce nu auzi cuvintele „Paradise cea Pierdută”.
Scarlett se concentră mai mult.
— În istorie, Paradise este cunoscută ca o hoaţă şi o
criminală, dar eu am cunoscut-o ca soţie. Gavriel închise ochii
şi se încruntă, mimând tristeţea. Ea este motivul pentru care
am revenit în Valenda. Aş vrea să pot spune că am venit ca să
vă salvez pe toţi de răufăcătorii care l-au ucis pe ultimul vostru
pretendent la împărăţie, dar eram pe drum înainte să se
întâmple asta. Am venit aici din partea cealaltă a lumii imediat
ce am aflat că un tâlhar pe nume Dante Thiago Alejandro
Marrero Santos urmează să fie încoronat împărat. Ştiam că
trebuie să îl opresc. Nu el era copilul pierdut al lui Elantine, ci
soţia mea, Paradise cea Pierdută.
Toţi cei din curte rămaseră cu gura căscată şi oftară. Toată
lumea era dispusă să îl creadă, deşi nu avea nicio dovadă
concretă.
Ovaţiile spectatorilor încetară respectuos când Gavriel le
promise că avea să domnească aşa cum şi-ar fi dorit soţia lui
moartă. Vocea chiar i se sparse, iar lui Scarlett i se păru că
vede câteva doamne leşinând. Faptul că ar fi trebuit să pară
mai în vârstă dacă fusese căsătorit cu Paradise nu părea să
alarmeze pe nimeni.
— Iar acum, spuse Steaua Căzută, aş vrea să vă prezint o
persoană deosebită. Eu şi Paradise am avut un copil, pe noua
voastră prinţesă, Scarlett. El îi puse diadema cu rubine pe cap.
Ea este singura mea moştenitoare, dar nu vă îngrijoraţi,
intenţionez să rămân la conducere foarte mult timp.
Curtea izbucni în aplauze. Probabil câţiva indivizi cu
intuiţie îi percepură ultimele cuvinte mai mult ca pe o
ameninţare decât ca pe promisiune a prosperităţii, dar Scarlett
nu le văzu chipurile când Steaua Căzută flutură o mână şi
Otrăvitorul înaintă, ţinând o coroană de aur atât de mare încât
majoritatea muritorilor s-ar fi aplecat sub greutatea ei. Părea
un simbol, pentru că în curând toţi oamenii din imperiu urmau
să fie striviţi de pumnii Sorţii care o purta.
Scarlett încercă să se îndepărteze de el când părăsiră
balconul, dar Steaua Căzută o luă de braţ.
— Vreau să-mi fii alături în seara asta.
Împreună coborâră toate treptele Turnului Auriu spre sala
tronului şi intrară într-un coşmar care părea a fi o petrecere.
51.
Scarlett
O astfel de festivitate ar fi intrat în cărţile de istorie şi, în
cele din urmă, s-ar fi transformat în basme romanţate care ar fi
făcut chiar şi părţile îngrozitoare să pară interesante. După o
sută de ani, era posibil ca oamenii care auziseră de celebrarea
încoronării Stelei Căzute să-şi dorească să fi participat la ea,
deşi, de fapt, mulţi dintre cei prezenţi îşi doreau să nu fi făcut
parte din mulţimea norocoasă căreia i se permisese accesul
înăuntru.
Scarlett nu ştia cum hotărâseră străjerii pe cine din curte să
lase înăuntru, dar se întrebă dacă li se spusese că aveau să fie
răsplătiţi dacă ar fi supravieţuit nopţii pentru că, în ciuda
tuturor felurilor de abuzuri, nimeni nu părea să riposteze.
Aproape de scările pe care tocmai coborâse, Slujitoarele
coseau buzele invitaţilor cu fir gros şi roşu. Apoi, Mireasa
Necăsătorită cu vălul ei de lacrimi săruta toţi bărbaţii însuraţi
până ce soţiile lor începeau să plângă. Prinţul Inimilor părea să
se destrăbăleze, dar Scarlett nu se uită la el suficient de mult
timp încât să vadă ce făcea. Sau poate că el era cel care
controla emoţiile astfel încât toţi oamenii să se poarte frumos.
Preoteasa emana suferinţă când ocolea invitaţii într-o rochie
din straturi de material subţire ca un văl care se umfla atunci
când ea se mişca. Scarlett nu-i vorbise niciodată, dar Anissa îi
spusese că darul Preotesei era vocea sa. Soarta putea face o
persoană să îşi trădeze mama, jumătatea sau cele mai
îngrozitoare secrete.
Scarlett încercă să se îndepărteze mai mult de Preoteasă –
nu că ar fi fost multe locuri sigure. Tronul pe care Gavriel s-ar
fi aşezat de obicei sângera acum, ca şi când ar fi fost chiar
Tronul Însângerat din Pachetul Destinului, deşi Scarlett nu ştia
dacă era acel tron sau doar o reproducere. În faţa acestuia se
afla o scenă veselă din lemn lustruit care duhnea a putreziciune
şi tortură. Era exact ca scena din spatele casei lui Nicolas.
Scarlett urmări cum Nebunul îi mişca pe oameni în jurul
acesteia ca şi când ar fi fost nişte paiaţe. Braţele şi picioarele le
erau legate cu aţe pe care Nebunul le controla cu ajutorul
magiei pentru ca mişcările lor să fie smucite ca ale unor
marionete.
Scarlett voia să îi elibereze pe toţi, dar nu păreau să se afle
într-un pericol la fel de mare ca oamenii din jurul Otrăvitorului
care ţineau neliniştiţi cupe cu lichid purpuriu efervescent. Nu
ştia ce fel de joc juca el, dar îşi aminti de avertismentele
Anissei despre tortură şi moarte când observă câteva dintre
cele mai noi decoraţiuni din cameră: statui din piatră în
mărime naturală şi sculpturi de gheaţă care se topea ale
oamenilor care ţineau cupele.
Scarlett se înfurie şi plecă să îşi caute tatăl.
— Cred că Sorţile tale exagerează. Credeam că vrei ca
oamenii tăi să te adore.
— Nu fac decât să se distreze.
— Eu nu mă distrez. Îşi smuci braţul din prinsoarea lui
Gavriel. Vreau să anunţi sfârşitul petrecerii. Scarlett ştia că era
posibil ca vorbele ei să aibă urmări, dar merita să se opună
situaţiei.
Asta nu mă face să vreau să îmi controlez pe deplin puterile
şi să devin una dintre Sorţile tale.
Chipul lui Gavriel se ridă de supărare.
— Otravă, transformă-i din nou în oameni; fiicei mele nu îi
place jocul acesta.
După câteva minute, majoritatea statuilor şi sculpturilor se
transformară din nou în oameni. Dar ororile serii nu se
terminară.
Tocmai când Otravă îşi readucea la viaţă ultima statuie,
Scarlett zări un chip frumos printre străjerii de lângă uşi.
Pielea aurie, gura jucăuşă şi ochii căprui blânzi se fixară
asupra ei. Julian.
Scarlett ar fi trebuit să îşi mute privirea. Ar fi trebuit să facă
ceva pentru a cauza o distracţie astfel încât Julian să poată fugi
de la petrecerea asta nenorocită. Deocamdată, deghizarea lui
ţinea la distanţă Sorţile, dar nu prea însemna că era în
siguranţă.
— Străjerul acela tânăr, spuse Steaua Căzută, urmărindu-i
privirea. Îl cunoşti? Să îl aduc aici? Poate ne-ar fi de folos ca
să îţi încerci noile puteri.
— Nu, spuse Scarlett.
Dar, pe de altă parte, ar fi trebuit să facă lucrurile diferit. Ar
fi trebuit să spună orice în afară de acel singur cuvânt. De
îndată ce îl rosti, Steaua Căzută se întoarse spre cea mai
apropiată Soartă – Preoteasa, cea a cărei voce hipnotiza
oamenii.
— Adu-l aici pe străjerul cu cicatrice pe faţă, îi ordonă
Steaua Căzută.
— Nu o face, te rog! spuse Scarlett. Dar rugămintea ei păru
la fel de eficientă ca şi refuzul, făcând-o pe Steaua Căzută doar
să rânjească atunci când Preoteasa îşi strecură un braţ în jurul
lui Julian şi îl convinse să înainteze.
— Nu cred că ar trebui să îmi încerc puterile aici, spuse
Scarlett. Dacă eşuez ca înainte? Nu vreau să te fac de râs.
— Nu cred că se va întâmpla de data asta. Gavriel îi aruncă
un zâmbet neliniştitor când Preoteasa apăru ţinându-l de braţ
pe Julian.
O buclă de păr castaniu îi cădea pe frunte. Părea mult mai
tânăr decât afurisitul pe care îl întâlnise prima dată în Trisda şi
mult prea muritor când Preoteasa îşi înfipse degetele în braţul
lui.
Pielea ei strălucea ca marmura, iar rochia lungă o făcea pe
Scarlett să se gândească la sacrificarea fecioarelor – deşi avea
sentimentul că Julian urma să fie sacrificat în scenariul acesta.
Dar Julian nu se înjosi, ci rămase demn, înconjurat de
explozii curajoase galbene şi vârtejuri nesăbuite maronii.
— Mulţumesc pentru că m-ai adus aici, spuse el. Speram să
o invit pe noua prinţesă la dans.
Amuzamentul făcu ochii Stelei Căzute să se lumineze.
— Mai întâi trebuie să îmi răspunzi la o întrebare. Scântei
vesele umplură aerul când el se întoarse spre Preoteasă.
Întreabă-l cum de o cunoaşte pe fiica mea.
Soarta repetă întrebarea, iar când vorbi, vocea ei fu singurul
lucru pe care îl auzi Scarlett. Era sunetul luminilor
strălucitoare, al lunilor pline, al dorinţelor pe cale să fie
împlinite.
Julian răspunse fără ezitare.
— Este iubirea vieţii mele.
Inima lui Scarlett se frânse şi explodă în acelaşi timp.
Scânteile din jurul Stelei Căzute se transformară în flăcări
neîmblânzite.
— Poate că de aceea nu ai reuşit să îţi controlezi puterile. Îl
iubeşti şi tu?
Preoteasa repetă întrebarea Stelei Căzute, adresându-i-se lui
Scarlett. Brusc, nu se putea gândi decât la Julian. Ei erau din
nou la Caraval, încolăciţi pe un pat în timp ce el îi oferea o
picătură de sânge ca să îi salveze viaţa. Îl iubise atunci şi îl
iubea şi acum, dar nu putea să recunoască aşa ceva de faţă cu
Gavriel.
— Nu te opune întrebării, auhtara; altfel, te va ucide.
Lacrimile curgeau pe obrajii lui Scarlett.
— Da, îl iubesc cu disperare!
— Ce dezamăgitor! Gavriel îi făcu semn Preotesei, care
începu să îl târâie pe Julian.
— Opreşte-te! Scarlett încercă să îi urmeze.
Steaua Căzută îi cuprinse braţul cu o mână de un roşu
intens, pe cale să ia foc, şi o trase către tronul însângerat.
Durerea atroce îi străbătu umerii. Scarlett strigă, atrăgând
asupra ei priviri din toată sala de bal.
— N-am de gând să-i fac rău şi aş prefera să nu te rănesc
din nou, dar o voi face dacă nu te porţi frumos. Mâna Stelei
Căzute se răci, dar continuă să o ţină pe Scarlett de braţul
băşicat, conducând-o înapoi spre tronul însângerat când
Preoteasa îl duse pe Julian lângă scena revoltătoare a
Nebunului.
— Nu vreau să ne audă şi să dea un spectacol ca acela pe
care l-ai aţâţat cu darul meu.
— La ce te referi? întrebă Scarlett.
— Nu cred că trebuie să ne mai prefacem. Steaua Căzută îşi
plecă buzele spre urechea lui Scarlett. Nimic din ce ai făcut în
ultima săptămână nu a fost un secret. Chiar credeai că Anissa
nu mi-ar fi spus ce pui la cale?
Da.
— Va trebui să te pedepsesc din nou pentru asta mai târziu,
dacă nu cumva te dovedeşti utilă acum. Gavriel se aşeză pe
tronul însângerat şi o forţă pe Scarlett să ia loc pe cotieră ca un
obiect de decor. Mai devreme spusese că era o prinţesă, însă
era doar un pion. Sângele îi pătă spatele rochiei frumoase când
se întrebă cum o mai trădase Anissa. Dar nu era vremea să îşi
facă griji.
Toţi cei aflaţi la petrecere urmăriră cum Julian fu adus pe
scenă din partea cealaltă a camerei. Scarlett îl îndemnă să fugă,
dar el probabil se temea pentru ea, pentru că nu se opuse când
Nebunul şi Preoteasa îi legară funii în jurul braţelor şi
picioarelor.
— Acum, şopti Gavriel. Vreau să îţi foloseşti puterile
asupra lui ca să-i iei dragostea pentru tine şi să o înlocuieşti cu
ură. Imediat ce îi citesc în privire că te dispreţuieşte sincer, îi
permit să plece viu.
— Nu pot s-o fac. Vocea lui Scarlett tremură cu fiecare
cuvânt, şi nu doar pentru că întregul ei trup respingea ideea de
a-l face pe Julian să o dispreţuiască. Nu pot să controlez
emoţiile.
— Atunci va muri, spuse chibzuit Gavriel. Şi dacă simt că
încerci să îmi schimbi în vreun fel sentimentele, voi incendia
toată sala şi-i voi ucide pe toţi oamenii dinăuntru.
Scarlett inspiră delicat când se uită rapid la toţi oamenii
neajutoraţi din sală. Jumătate o priveau acum pe ea, restul
petrecăreţilor fiind întorşi spre Julian, care era legat ca o
marionetă pe scenă. Iar culorile din jurul lui erau tot intense,
strălucitoare şi pline de o profundă şi nesfârşită dragoste de un
roşu închis. Scarlett nu mai simţise niciodată atât de multă
dragoste. Era pură, altruistă, lipsită de temeri sau regrete. În
clipa aceea, Julian nu-şi dorea decât ca ea să fie în siguranţă.
Iar tânăra trebuia să-l lipsească de toate acele sentimente ca
el să trăiască.
Scarlett ar fi putut să plângă. Se uită la el şi şopti cuvintele
„te iubesc”, ştiind că probabil nu ar mai fi putut să le rostească
vreodată. Dacă ar fi reuşit să îşi controleze puterile, ar fi făcut
mai mult decât să-l lipsească pe Julian de capacitatea de a o
iubi – ar fi devenit în sfârşit una dintre Sorţile tatălui ei şi n-ar
mai fi fost în stare să iubească.
Aşadar, înainte să încerce să şteargă dragostea lui Julian, îşi
permise să o mai simtă o ultimă dată. Îşi lăsă dragostea să o
atingă pe a lui, aşa cum două instrumente separate ar fi putut
cânta împreună ca să dea naştere unui cântec mai frumos şi,
brusc, Scarlett îşi dădu seama cum să schimbe ce simţea Julian
– cum să-i schimbe cântecul astfel încât să nu îl mai
acompanieze pe al ei.
Înainte, încercase mereu să proiecteze un sentiment sau o
imagine asupra unei alte persoane, dar ce trebuia să facă era să
îi forţeze emoţiile. Trebuia să-şi proiecteze magia şi să le
sucească până când culorile ar fi început să se schimbe la
nesfârşit…
— Nu! Julian se zbătu în sforile care îl ţineau pe scenă.
Poate că nu auzise instrucţiunile Stelei Căzute, dar ştia care era
scopul final al Sorţii pentru Scarlett. Julian ştia că atacul
asupra emoţiilor lui era cauzat de magia ei – de magia în
privinţa căreia o avertizase. Nu face asta, Roşiuţo!
Steaua Căzută bătu din palme, iar scânteile îi ţâşniră din
vârfurile degetelor.
Pe scenă, lui Julian i se prelingeau lacrimile pe obraji. I se
împotrivea, luptându-se din răsputeri cu puterile ei, dar chiar şi
lupta lui îi ajuta magia lui Scarlett să câştige. Ea vedea cum
dragostea lui se transforma în ură.
Scarlett începu să tremure.
Steaua Căzută o apucă din nou, ca să nu cadă de pe cotiera
tronului. Nu ştia dacă din cauza luptei cu Julian sau din cauză
că în sfârşit îşi accesase pe deplin puterile, dar avea impresia
că nu-şi mai controla trupul.
Simţea magia folosită umplând-o şi înconjurând-o la fel
cum, în urmă cu doar câteva clipe, o făcuse dragostea ei pentru
Julian. Era năvalnică şi puternică. Fără măcar să încerce, vedea
mai mult decât emoţiile lui Julian. Scarlett vedea culorile din
partea cealaltă a sălii. Verdele nerăbdător al câtorva Sorţi
dansa împrejurul unui curcubeu de culori umane îngrozite şi
morbid de curioase, iar ea ştiu că dacă ar fi vrut, le-ar fi putut
schimba pe toate cu un gând. Era minunat în toate sensurile
greşite. Fiecare centimetru al pielii ei o furnica. Când se uită în
jos, pielea îi strălucea cu praf auriu şi magia Sorţilor.
— În sfârşit! Steaua Căzută îi strânse braţul mai puternic.
Aproape ai reuşit, auhtara!
Julian strigă din nou.
— Nu o face, Scarlett!
Părea ciudat să-şi audă numele. Până acum, nu-i mai zisese
„Scarlett”. Dar numele nu durea la fel de mult pe cât ar fi
trebuit.
— Eşti aproape, spuse Steaua Căzută. Renunţă la ce simţi
pentru el şi stăpâneşte-ţi restul puterii!
Scarlett insistă mai mult, iar Julian se încruntă. Ea vedea
marginile emoţiilor lui devenind maronii, aşa cum se întâmpla
cu capetele unui lucru care ardea.
Julian se agită în sfori.
— Ai minţit, Scarlett! Ai spus că mă vei alege întotdeauna!
Ochii lui emoţionaţi îi întâlniră pe ai ei, dar, pentru prima dată,
fură lipsiţi de căldură.
Ea nu îl salva – îl distrugea.
Magia ei şovăi.
Nu putea să o facă.
Anissa spusese de nenumărate ori că Scarlett trebuia să
devină ce îşi dorea Steaua Căzută ca să îl înfrângă, dar Soarta
o trădase. Iar Scarlett ştia că, deşi era singura cale să îşi
învingă tatăl, presupunea trădarea lucrurilor în care credea.
Dacă îi permitea lui Gavriel să o oblige să facă asta, cât mai
putea să insiste imediat ce dragostea ei dispărea şi devenea o
Soartă? Ar fi ameninţat din nou Gavriel să îl ucidă pe Julian
dacă ar fi refuzat să îl lipsească pe bărbat de capacitatea de a
iubi? Şi ar fi putut oare să i se împotrivească – şi-ar mai fi
dorit măcar?
Scarlett îşi accesă din nou magia şi descâlci emoţiile lui
Julian, eliberându-le până ce nu mai fură încâlcite, înnodate şi
urâcioase.
El încetă să se mai zbată, plecându-şi capul, dar tot reuşi să
se uite la ea cu cei mai frumoşi ochi căprui pe care îi văzuse
tânăra vreodată. Erau sticloşi şi roşii – încă suferea, dar tot era
îndrăgostit de ea.
Steaua Căzută o strânse pe Scarlett de braţ, făcând băşicile
să se spargă pe pielea deja arsă, dar gestul nu fu suficient să o
facă să se răzgândească. Putea să o ardă, să o tortureze şi să o
pună din nou într-o cuşcă, dar nu mai putea să o oblige să îl
rănească pe Julian.
— Ce faci? întrebă el.
Scarlett zâmbi mulţimii, ca şi când asta ar fi fost o parte din
spectacolul pe care el o forţase să îl dea, dar ea vorbi în şoaptă,
ştiind că sfidarea lui publică l-ar fi putut determina să îl ucidă
foarte repede pe Julian.
— Fac un nou târg. Dacă îmi vrei puterile, ţi le voi da, dar
nu aşa. Dacă nu pleacă în clipa asta, nu obţii nimic de la mine.
Sângele tronului ţâşni mai repede, acoperind braţele Stelei
Căzute.
— L-aş putea ucide pentru neascultarea ta.
— Dar apoi nu îmi vei obţine niciodată puterile. Scarlett
continuă să zâmbească în timp ce alte capete se întoarseră spre
ei, probabil curioase de ce spectacolul se oprise brusc.
Eliberează-l acum sau nu am să mai fac niciodată nimic pentru
tine.
— Foarte bine. Îţi voi oferi ce vrei. Steaua Căzută le făcu
semn Nebunului şi Preotesei să îl dezlege pe Julian. Vezi cât
de generos pot fi? întrebă Gavriel. Iubitul tău preţios va fi
curând liber, dar când ne vom revedea, mă aştept să îţi respecţi
promisiunea. Îţi vei accepta puterea, vei deveni o adevărată
nemuritoare şi mă vei scăpa de slăbiciunea care poate să mă
facă să iubesc. Dacă dai greş, îi voi tortura pe toţi cei la care ţii
până când mă vei implora să îi salvez de suferinţă şi, în cele
din urmă, să-i ucid.
52.
Scarlett
Scarlett nu ştia cât ar fi durat ca Steaua Căzută să vină după
ea în acea seară, dar nu avea nicio intenţie să fie acolo când ar
fi sosit. Imediat ce i se dădu permisiunea să plece de la această
petrecere oribilă, se grăbi prin tuneluri până ce ajunse în
camera ei din Menajerie.
Domniţa Prizonieră sări de pe stinghia aurită într-o agitaţie
de material violet în clipa în care Scarlett intră în cameră.
— Ce…
— Nu-mi mai vorbi, prefăcuto! M-ai dezamăgit!
Anissa se încruntă simpatic.
— Am încercat să te avertizez; ţi-am spus că nu pot să mint.
— Ţi-am zis să nu mi te adresezi!
Scarlett îşi scoase rochia însângerată imediat ce ajunse în
dormitor şi se grăbi să îşi îmbrace rochia vrăjită care se încălzi
pe pielea ei ca şi când tânăra i-ar fi lipsit. Apoi deveni mai
groasă şi mai puternică în momentul în care satinul moale se
transformă într-o piele roşie care îi strângea pieptul şi se lărgea
din talie.
— Scarlett, ascultă-mă! spuse Domniţa Prizonieră. Orice ai
plănui…
— Nu mai vorbi! Scarlett scoase Cheia Visului şi se
îndreptă spre uşă. Dacă nu eşti o trădătoare, atunci păstrează-ţi
cuvintele ca să îl distragi sau să îl amăgeşti pe Gavriel când va
veni după mine.
— Dar tortura…
Scarlett ignoră orice spunea Anissa. Introduse Cheia
Visului în încuietoarea uşii gândindu-se doar la Julian şi
sperând că se îndepărtase deja de palat când răsuci obiectul
magic şi o deschise.
La început, crezu că nu funcţionase. Se afla pe holul unei
temniţe mult mai murdare decât cea în care o închiseseră pe
Tella străjerii lui Legend. Aerul mirosea a apă stătută şi a
lucruri lăsate să moară. În spatele gratiilor de fier, Scarlett
văzu diverse obiecte de tortură, rafturi, lanţuri şi sfori, iar apoi
pe Julian, atârnând de tavan.
Picioarele îi cedară. Îl văzuse rănit, îl văzuse mort şi, totuşi,
acum nu îi era mai uşor să-l privească.
Mâinile îi erau înlănţuite deasupra capului şi prinse de un
cârlig din tavan care îl făcea să atârne deasupra unei scurgeri
pătate de sânge. Cămaşa îi era sfâşiată, pieptul roşu şi
transpirat, iar chipul frumos era pe jumătate acoperit de o
mască de metal pe care Scarlett o vedea doar parţial din cauză
că îşi ţinea capul plecat ca şi când nu ar mai fi putut să-l ridice.
Probabil că tatăl ei le ordonase Sorţilor să pună mâna pe el
de îndată ce scăpase de la petrecere sau se întorsese, ca un
nesăbuit, după ea.
— Roşiuţă… Vorbea răguşit şi înăbuşit.
— Totul va fi bine! Ea încercă să pară încrezătoare, dar
cuvintele i se sparseră când inima i se rupse în două. Am…
Am să te eliberez.
— Nu, mormăi Julian. Tu… trebuie să pleci de aici.
— Nu fără tine. Scarlett se ridică pe vârfuri ca să îl coboare
de pe cârligul din tavan, dar era prea sus ca să ajungă la el.
Avea nevoie de o scară sau de un taburet.
Înnebunită, se întoarse alergând pe hol. Alţi câţiva
prizonieri strigară după ea, dar îi ignoră cât căută şi găsi un
mic taburet care, probabil, era al unui străjer absent. Ea îl târî
înapoi şi urcă repede pe el.
Emoţiile lui Julian erau nişte umbre slabe şi gri. El se
legănă cât ea căută încuietoarea cătuşelor de la mâini – doar că
nu era nicio încuietoare, ci un lanţ nesfârşit. Trebuia să îl ridice
ca să îi elibereze mâinile din cârligul de pe tavan, dar
încheieturile i-ar fi rămas încătuşate.
El deschise şi închise ochii.
— Te iubesc, gemu Julian. Dacă mor… a fost… Culorile
din jurul lui pâlpâiră şi dispărură complet.
— Nu! spuse Scarlett. Nu ai să mori! Vom depăşi momentul
împreună sau niciunul. Nu renunţa, Julian! Te salvez, te
salvez, te salvez, te salvez.
Scarlett repetă mantra în timp ce îşi folosi toată forţa ca să
îi ridice trupul moale din cârligul de pe tavan. Pielea lui era
rece şi lipicioasă din cauza transpiraţiei. El se lăsă pe ea,
aproape doborându-i pe amândoi pe podea cu greutatea lui.
— Julian. Ea îi rosti numele ca pe o cerere când îi cuprinse
cu braţele spatele febril şi îl ajută să se ridice. Trebuie să
ajungem la uşa celulei, iar apoi pot folosi Cheia Visului ca să
ieşim de aici.
— Mă tem că, de data asta, cheia nu-ţi va fi de folos. Toate
gratiile din închisoare se aprinseră, umplând temniţa cu flăcări
violente roşii şi portocalii când Steaua Căzută apăru în partea
cealaltă a celulei lui Julian. Otrăvitorul, care ţinea mereu o
cupă cu toxine, stătea lângă el, cu un zâmbet entuziasmat care
se lărgi în lumina focului.
Scarlett încercă să fugă cu Julian spre uşă, fără să îi pese că
aceasta ardea, dar Steaua Căzută ajunse primul. El o deschise
larg şi în afara razei ei de acţiune când intră în celulă.
Îşi scosese coroana, dar hainele regale erau încă ude de
sânge. Picăturile roşii stropiră pietrele de pe pământ când se
apropie.
Rochia lui Scarlett se transformă imediat. Cu o rafală de
pocnete metalice, pielea roşie se preschimbă într-o rochie
feroce cu armură de oţel.
Gavriel râse puternic şi urât.
— Rochia Înălţimii Sale… Rochia ta nu m-a plăcut
niciodată.
— Nu cu asta s-a îmbrăcat Regina Azane când a murit?
întrebă Otrăvitorul. Credeam că este mai mult o îndrăgostită,
nu o luptătoare.
— Poate că nu îi place de niciunul din voi, spuse Scarlett.
— Cu siguranţă nu m-a plăcut niciodată. Este şi păcat.
Azane ar fi putut fi minunată. Degetele Stelei Căzute se
aprinseră. Nu vreau să te rănesc.
— Atunci nu o face! Scarlett îl strânse mai bine pe Julian şi
căută cu privirea o altă ieşire, dar în faţa lor erau doar trei
ziduri impenetrabile şi gratii aprinse. Lasă-ne să plecăm!
— Încerc să te ajut, auhtara!
Bărbatul mai făcu un pas şi, înainte ca Scarlett să se poată
feri de el, îi atinse umeri placaţi cu oţel cu o mână fierbinte.
Scarlett ţipă şi îi dădu drumul lui Julian. Armura rochiei se
îngroşă, dar nu suficient încât să oprească durerea, iar ea nu
era îndeajuns de puternică să se elibereze. Arsura lui de mai
devreme nu era nimic în comparaţie cu ce simţea acum.
— Nu mi te mai împotrivi; te salvez, auhtara! Ochii aurii îi
întâlniră pe ai ei. Dacă pleci cu băiatul acela de sub braţul tău,
vei avea aceeaşi soartă ca Regina Azane, care s-a transformat
în acea rochie şi Reverie, care a devenit cheia din mâna ta. Au
fost Sorţi care s-au îndrăgostit de oameni şi care şi-au permis
să devină muritoare şi să piară. Dar magia nu poate muri.
Aşadar, când trupurile lor au murit, magia le-a fost transferată
în obiecte. Asta îţi doreşti?
— Dacă înseamnă să nu devin niciodată ca tine, atunci da,
spuse Scarlett gâfâind; aerul era aproape prea fierbinte ca să
respire. Ea tot încerca să se elibereze, dar prinsoarea lui era
prea puternică. Nu reuşi decât să întindă mâna în spate şi să
lase Cheia Visului în palma lui Julian. Pleacă…
— Nu poţi să-mi ceri să te părăsesc! Julian scrâşni din dinţi,
o luă de mână şi o trase cu mai multă putere decât ar fi făcut-o
un băiat care tocmai fusese torturat. Tot nu ar fi trebuit să fie
suficient ca să o elibereze – Steaua Căzută o apucă mai strâns,
arzându-i rochia de metal şi pielea până ce ea ţipă din nou –
dar, în acelaşi moment dureros, rochia lui Scarlett se
transformă.
În timpul unei respiraţii sacadate, rochia magică o lăsă pe
Scarlett doar în cămaşă când se transformă în două mănuşi
metalice care se prinseră de mâinile Stelei Căzute.
Peste tot în jurul lor, flăcările de pe gratii se transformară în
fum.
Gavriel înjură.
Scarlett tuşi, dar era scăpată din mâinile lui. Rochia ei
înăbuşise flăcările. Îl văzu luptându-se cu aceasta, topind
mănuşile armate de pe mâinile lui, distrugând rochia care se
sacrificase astfel încât Scarlett şi Julian să poată fugi.
— Opreşte-i! strigă Gavriel la Otrăvitorul.
Acesta păşi în faţa încuietorii întinzându-şi cupa mortală, pe
cale să-i arunce conţinutul şi să îi transforme în piatră sau mai
rău.
— Se pare că, până la urmă, nu vom fi buni prieteni.
Scarlett şi Julian se opriră brusc.
Gavriel era furios în spatele lor, încă luptându-se cu
mănuşile. Otrăvitorul era în faţa lor, gata să îi transforme în
piatră. Ei erau captivi. Scarlett îl apucă mai strâns pe Julian
când, brusc, toate gratiile temniţei începură să se sfărâme şi să
se regrupeze în jurul lui Otravă. Stâlpii groşi din metal îl
conduseră departe de uşă în timp ce formară o nouă cuşcă,
prinzându-l înăuntrul ei.
Aerul viciat, plin de fum deveni magic şi dulce.
— Legend este aici, spuse Julian gâfâind. El face asta.
— Foloseşte cheia acum! strigă Legend.
Scarlett nu îl vedea, dar nu ezită să îl asculte şi, împreună
cu Julian, se grăbi spre uşă.
Dar Otrăvitorul încă era prea aproape. Era întemniţat, dar
asta nu îl opri să arunce conţinutul cupei.
Julian o împinse pe Scarlett în spatele lui, ferind-o de
toxinele care acoperiră pieptul şi braţele lui.
— Nu! Scarlett ţipă, îl apucă pe Julian şi introduse Cheia
Visului în broască, gândindu-se la sora ei şi la siguranţă, dar
numai una din cele două dorinţe i se împlini.
53.
Scarlett
Scarlett intră pe uşă într-o ceaţă colorată şi agonizantă de
portocaliu băşicat, galben arzător şi roşu violent. Umerii o
usturau. Mai simţise durere, dar acum era singurul lucru pe
care îl simţea.
— Adu-i prosoape ude şi apă rece! Două mâini puternice o
ridicară şi o purtară spre un pat ca un nor.
— Nu, spuse gâtuită Scarlett. Îngrijeşte-te mai întâi de
Julian.
— Sunt bine, Roşiuţo, zise el şi apoi veni ea, ţinându-i o
cârpă rece pe umăr şi alinându-i un pic arsura când capul îi
căzu pe pernele pufoase, iar lumea îşi pierdu claritatea.
Nu ştia cât timp îşi pierduse cunoştinţa, dar când îşi reveni,
se trezi pe un nor roz şi auriu, din nou în dormitorul ei din
Menajerie, înconjurată de coloane de marmură, fresce
tulburătoare şi chipuri cunoscute, însă numai pe al lui Julian îl
văzu cu adevărat.
Masca oribilă încă îi acoperea faţa pe jumătate, însă
lanţurile din jurul încheieturilor dispăruseră. Stătea în picioare
fără ajutor. Pieptul îi era neted şi bronzat, nu roşu şi transpirat,
iar el respiră normal când desfăcu o cârpă udă ca să-i acopere
gâtul şi pieptul.
— E adevărat? întrebă ea.
— Tu să-mi spui. El o sărută afectuos pe frunte, cu
marginea gurii.
— Dar… cum de eşti teafăr? întrebă Scarlett.
— Mi-ai spus că depăşim momentul împreună sau deloc. Şi
– Julian se încruntă cumva nedumerit – orice ar fi fost în cupa
Otrăvitorului m-a vindecat.
— Era bine ca o parte să se fi vărsat şi pe Scarlett, spuse
Tella.
Scarlett se întoarse ca să-şi vadă sora. Ea era cocoţată în
cealaltă parte a patului, mâinile ei delicate apăsând o altă cârpă
udă pe celălalt umăr al lui Scarlett. La prima vedere, arăta
uimitor într-o rochie acoperită cu panglici de un albastru închis
şi dantelă bleu. Dar când Scarlett se uită mai bine, văzu că
ochii surorii ei erau umflaţi, iar obrajii îi erau pătaţi ca şi când
toată ziua s-ar fi străduit să nu plângă.
— Tella? Cum ai ajuns aici?
— Am fost ajutată. Ea dădu din cap spre coloanele care
flancau ferestrele şi ceilalţi invitaţi din cameră. Sorţile.
Scarlett tresări.
Tella înnebunise. Le adusese pe Fecioara Morţii şi pe o altă
Soartă cu mantie care păru foarte nelalocul său când perdelele
străvezii îi fluturară pe la spate. El purta o mantie de lână peste
umerii aplecaţi şi o glugă care îi ascundea toată faţa. Scarlett
fu nevoită să se gândească la toate Sorţile până îşi aminti de
Asasin, Soarta nebună care putea călători prin timp şi spaţiu.
— Este în regulă, spuse Tella, deşi Scarlett putea să jure că
vocea surorii ei era mai subţire decât de obicei, ca şi când încă
ar fi încercat să se convingă de asta. Îşi doresc acelaşi lucru ca
şi noi.
Scarlett nu voia să aibă încredere în niciunul din cei doi şi
ştia că sora ei ura Sorţile la fel de mult ca ea. Tella nu ar fi
avut încredere în acestea două fără un motiv întemeiat, iar
Otrăvitorul probabil că îi salvase viaţa lui Julian cu ce
aruncase pe el.
— Otrăvitorul lucrează cu voi? întrebă Scarlett.
— Nu suntem aliaţi cu Otrăvitorul, răspunse Fecioara
Morţii în timp ce Asasinul scutură din cap.
— Otravă lucrează singur! strigă Domniţa Prizonieră.
Scarlett se ridică în pat. Uitase complet de cealaltă Soartă
trădătoare din partea opusă a uşii deschise.
— Trebuie să ieşim de aici! strigă Scarlett. Este o spioană!
— Bineînţeles că sunt o spioană, spuse Domniţa Prizonieră.
De aceea m-a pus el aici, dar sunt şi de partea ta. Ea sări de pe
stinghie într-un vârtej teatral de fuste mov şi apucă gratiile din
faţa ei. Vreau să ies din cuşca asta. De ce crezi că i-am tăiat
gâtul atunci?
— Poate că te plictiseai.
Scarlett ştia că Domniţa Prizonieră nu putea minţi, dar nu
prea voia să o asculte.
Voia să urască toate Sorţile. Nu voia să se uite în ochii
Fecioarei Morţii şi să îşi aducă aminte de cât de îngrozitor se
simţise într-o cuşcă asemănătoare.
Scarlett nu ştia de ce îi ajuta Asasinul – era mai puternic
decât oricine altcineva şi totuşi, emoţiile negre care îl
înconjurau îţi dădeau senzaţia de zdrobire şi nefericire.
— Tella, de ce i-ai adus aici? întrebă Scarlett.
— De fapt, ei m-au adus. Fecioara Morţii este cea care mi-a
spus că eşti în pericol, iar Asasinul ne-a adus înăuntru. M-a
adus aici ca să te caut, iar Legend a plecat să îl caute pe Julian.
Voi doi l-aţi văzut?
— Ne-a ajutat să fugim, spuse Julian. Şi-a folosit iluziile ca
să se împotrivească Stelei Căzute şi să îl ţină ocupat cât am
plecat.
Chipul Tellei se albi ca hârtia.
— Nu ar fi trebuit să îl lăsaţi acolo.
— Se poate descurca singur, spuse Julian.
— Dar dacă a fost prins şi şi-au dat seama cine este? Îi vor
lua toată magia. Trebuie să îl recuperăm. Se întoarse spre
Asasin. Tu…
— Dacă ai să cobori ca să salvezi pe cineva, nu îl vei
înfrânge niciodată pe Gavriel, interveni Anissa. Ai să tot repeţi
aceleaşi greşeli – ai să sacrifici pe unul dintre voi ca să salvaţi
pe altul.
— Dar nu putem să-l părăsim pur şi simplu!
Chipul palid al Tellei se înroşi ca şi când se temea că
Legend şi-ar fi pierdut mai mult decât puterile. Părea gata să se
lupte personal cu Steaua Căzută.
Pe Scarlett o dureau coastele. Se uită spre spaţiul gol de pe
podea din faţa cuştii Domniţei Prizoniere, unde se aflase
corpul mai devreme în acea zi. Steaua Căzută îşi rezolva
problemele ucigând.
— Nu îl vom părăsi.
— Singura cale de a câştiga lupta este să devii ce îşi doreşte
cel mai mult Steaua Căzută. Privirea violetă a Anissei o întâlni
pe a lui Scarlett.
— Nu pot să fac aşa ceva, spuse Scarlett. Am încercat.
Dacă îmi folosesc pe deplin puterile, devin altcineva…
Acela fu momentul în care Scarlett îşi dădu seama. Poate că
asta trebuia să facă. Tatăl ei voia ca ea să se transforme, dar
mai voia pe cineva. Scarlett vedea asta ori de câte ori el o
privea cu un strop de tandreţe. Tot şi-o mai dorea pe Paradise,
singura femeie pe care o iubise vreodată. O ucisese, dar îşi
regretase fapta întrucât, ca toţi nemuritorii, era obsedat şi
posesiv. Ea îi lipsea. Mama lui Scarlett era ce îşi dorea mai
mult decât orice altceva.
În fundal, Scarlett îşi auzi sora opunându-se, dar toate
cuvintele se transformară într-un zgomot alb când îşi dădu
seama în sfârşit cum ar fi putut să-l înfrângă. Ideea era extremă
şi probabil ridicolă, dar dacă dragostea era singura slăbiciune a
lui Gavriel, atunci trebuia să devină singura persoană pe care
el o iubea.
— Asasinule? Poţi să iei alţi oameni cu tine când călătoreşti
în timp?
— De ce trebuie să călătoreşti în timp? întrebă Julian când
Tella rosti odată cu el „Pierdem vremea”.
Scarlett abia auzi cum Asasinul îi confirmă încet.
— Dar dacă te întorci în timp şi faci chiar şi cea mai mică
schimbare, s-ar putea să nu mai reuşeşti să te întorci în
prezent, iar cei pe care îi iubeşti aici nu te vor mai vedea
niciodată.
— Dar dacă mă întorc în timp ca să fur o rochie şi să fiu
atentă la o persoană, ca să pot să o imit?
— S-ar putea să nu schimbi nimic, spuse Asasinul. Dar
călătoria în timp arareori decurge conform planului – ai putea
ajunge să faci mai mult decât să furi o rochie şi să observi.
— Pe cine vrei să observi? întrebă Tella.
Dar după tremurul vocii ei, Scarlett îşi dădu seama că sora
sa deja ştia ce descoperise ea.
— Vreau să mă întorc în timp ca să o văd pe mama noastră.
Cuvintele lui Scarlett ar fi trebuit să pară imposibile, dar se
afla într-o cameră cu oameni imposibili – trei Sorţi, un băiat
care nu îmbătrânea şi o soră care murise şi revenise la viaţă.
Ideea lui Scarlett putea fi pusă în aplicare, dar era foarte
periculoasă. Dacă eşua, Steaua Căzută putea să o ucidă la fel
ca pe mama ei, să o pună într-o altă cuşcă sau să-şi respecte
promisiunea făcută mai devreme şi să-i tortureze pe toţi cei pe
care îi iubea ea. Dar dacă funcţiona, putea să-i salveze pe toţi –
putea să salveze imperiul.
— Ştiu cum par toate astea, dar chiar cred că mama noastră
este elementul principal în uciderea Stelei Căzute, îţi aminteşti
secretul pe care l-ai împărtăşit în scrisoarea ta? Secretul care
ne-a dezvăluit faptul că el a iubit-o? Am văzut-o în felul în
care se uită la mine câteodată. O vede pe ea în mine, iar asta îl
schimbă. Dacă pot să mă întorc, să fur o parte din hainele ei şi
să o observ, atunci probabil că aş putea să conving Steaua
Căzută că sunt ea. Dacă o fac, cred că va deveni destul de
uman încât să fie ucis.
Tella scutură din cap. Scarlett nu se gândise niciodată că
acele bucle blonde ar fi putut vreodată să pară supărate, dar
Tella păru furioasă când ele îi săltară în jurul feţei.
— Este moartă, Scarlett. Steaua Căzută a ucis-o.
— De aceea am nevoie de ajutorul Asasinului. Poate să mă
ducă la Steaua Căzută şi să-i spună că a luat-o pe Paradise din
trecut.
Tella se încruntă, strângând în pumni cârpa pe care o ţinea
ca şi când ar fi putut să o transforme într-o armă.
— Chiar dacă îl convingi că eşti Paradise, ce se întâmplă
dacă te va ucide pur şi simplu?
— Nu o va face. Cel puţin aşa spera Scarlett. Nu dacă îl
conving că sunt Paradise când era însărcinată cu mine.
— Roşiuţo, trebuie să fie o altă cale.
— Are dreptate, insistă Tella. Nu cred că auzi ce spui – e o
idee îngrozitoare.
— Nu, nu este, spuse Asasinul. Am mai văzut cum metoda
a dat rezultate.
Toate capetele din cameră se întoarseră spre el. Asasinul nu
se mişcase din poziţia lui de lângă stâlp, unde stătea adunând
umbre – sau poate că le crea. Scarlett trăise cu o Soartă, dar
puterea Asasinului era mult mai mare decât a Domniţei
Prizoniere. Când vorbea, camera tremura la sunetul grav al
vocii lui.
Totuşi, Tella avu curajul să se încrunte la el.
— Dacă ai văzut toate astea, de ce nu ne-ai spus că aşa
trebuie să acţionăm?
— Din experienţa mea, ştiu că oamenilor nu le place când
le spun că le-am vizitat viitorul şi ştiu că vor avea morţi
dureroase dacă nu mă ascultă. Funcţionează doar dacă îi las să
îşi dea singuri seama de asta.
— În vremuri grele, oamenii au nevoie de îndrumare,
adăugă Fecioara Morţii.
— Au dreptate, se auzi vocea Anissei din cealaltă cameră.
Încruntarea frustrată a Tellei se adânci.
— Scar, nu e singura noastră opţiune. Am Ruscica din
Biblioteca Nemuritoare. Dacă putem obţine o parte din sângele
Stelei Căzute, atunci…
— Am încercat să îi iau sângele, spuse Scarlett. Planul
acela nu a funcţionat.
— A sfârşit într-o cuşcă asemănătoare cu a ei. Domniţa
Prizonieră dădu din cap spre Fecioara Morţii.
Toată lumea tăcu.
Momentan, Tella părea să fi uitat cum să contrazică, iar
Julian că voia să o ridice pe Scarlett de pe pat şi să o
îmbrăţişeze pentru totdeauna, dar trebuia să aştepte.
— Este cea mai bună şansă a noastră, spuse Scarlett.
— Treci cu vederea doar un lucru. Fecioara Morţii îşi
înclină capul spre Julian, iar apoi spre Tella. Dacă planul
funcţionează, iar Gavriel simte o clipă de iubire, unul din voi
trebuie să îl ucidă. Dacă Scarlett încearcă să îl ucidă pe
Gavriel, s-ar putea să nu o mai iubească, iar apoi nu va fi
uman.
— De ce nu poţi să o faci tu sau Asasinul? întrebă Tella.
— Steaua Căzută a vrut să se asigure că niciunul dintre noi
nu îl va putea ucide vreodată, deci vrăjitoarea care l-a ajutat să
ne creeze a făcut o vrajă. Dacă una dintre Sorţile lui încearcă
să îl ucidă, moare ea în schimb.
— Atunci, o fac eu! Zâmbetul diabolic al Tellei ar fi putut
rivaliza cu al unei Sorţi. L-aş ucide cu bucurie pe monstrul
acela. Dacă mai este în sala tronului, pot să mă furişez
înăuntru şi să o fac.
— Nu va funcţiona, spuse tărăgănat Jacks când intră în
dormitor. Nu te vei putea apropia de el. Dar eu te pot duce
suficient de aproape încât să îl ucizi.
54.
Donatella
— Ce cauţi aici? întrebă Tella.
— Şi eu mă bucur să te văd, dragă!
Jacks se uită doar la Tella cât aruncă şi prinse cu degetele-i
lungi un măr negru ca şi când nu ar fi avut nicio grijă. Leneş,
se uită la rochia ei elegantă; ea nu fusese la încoronare, dar
voia să fie pregătită în caz că trebuia să se piardă în mulţime.
Rochia era din panglici de un albastru închis combinate cu
dantelă bleu care o făcea să pară un pachet ce putea fi uşor
desfăcut, dacă ştiai de ce să tragi.
El, pe de altă parte, nu se schimbase din îngrozitoarea seară
trecută. Cămaşa pătată de sânge părea să fi fost trasă peste rană
după plecarea ei, ca şi când nu l-ar fi înjunghiat în piept şi nu
ar fi curmat o legătură nemuritoare. Ea crezuse că o lăsa prea
uşor să plece, dar, în mod clar, nu renunţase.
— Cum ne-ai găsit? întrebă Tella.
— Steaua Căzută a ţinut-o aici pe sora ta o săptămână. Nu
este chiar o ascunzătoare genială, iar eu voi putea întotdeauna
să te găsesc, Donatella. El muşcă din măr înainte să îl arunce
pe podea. Fructul căzu cu un zgomot surd pe marmură şi se
rostogoli afară din cameră pe uşa deschisă până ce dispăru sub
cuşca poleită a Domniţei Prizoniere. Poate că între noi nu mai
există o legătură, dar ce ne-a apropiat nu va dispărea niciodată
întru totul.
— De aceea vreau să pleci! Tella încercă să nu ţipe; Jacks
părea mereu să se simtă bine când el era cel care o supăra. Dar
controlul precar pe care îl avusese asupra emoţiilor dispăruse
în clipa în care apăruse tânărul. Nu voi mai avea niciodată
încredere în tine.
— Vei avea, dacă vrei să îl salvezi pe Legend. Jacks se
rezemă de cea mai apropiată coloană şi îşi încrucişă gleznele.
Gavriel îl aduce chiar acum pe Legend în sala tronului. Îi plac
animalele de companie magice. Gavriel are de gând să îl pună
pe Apothic să îl bage într-o cuşcă, iar apoi să o închidă ca pe a
Anissei, ca Legend să nu-şi poată folosi toate puterile ca să
scape – în afară de cazul în care Gavriel este mort.
Tella scutură din cap. Nu voia să îl creadă, dar se temea că
se întâmplase într-adevăr ceva în clipa în care Julian le spuse
cum îi ajutase Legend să evadeze. Legend insistase ca Tella să
rămână cu Asasinul cât o căuta pe Scarlett, în timp ce Legend
plecase în căutarea lui Julian. Trebuia să îl găsească şi să
plece. Nu trebuia să fie o distracţie sau un martir.
Julian înjură, rostind câteva lucruri pe care le gândea Tella.
Jacks râse când studie masca neobişnuită care acoperea
chipul lui Julian pe jumătate.
— Se pare că şi tu i-ai vizitat pe Apothic şi pe Gavriel.
Julian se încruntă la el.
— Pot să supravieţuiesc şi aşa.
— Asta e ideea, spuse Jacks. Cuşca asta îl va ţine pe
Legend ca animal de companie şi prizonier. Chiar dacă moare
şi revine la viaţă, va reveni în cuşcă şi doar moartea definitivă
a lui Gavriel îl va elibera.
Se auzi un scârţâit, ca aprinderea unui chibrit, când
Asasinul dispăru şi reapăru în aceeaşi clipă. El fusese lângă
fereastră, iar acum stătea mai aproape de Scarlett, ţinând în
mână o grămadă de haine deschise la culoare.
— Spune adevărul. Apothic aproape că a terminat de
construit cuşca în jurul lui Legend.
— Atunci, scoate-l de acolo înainte să o termine, spuse
Tella.
Asasinul nu se clinti, cu excepţia umbrelor care se ţineau de
el şi care păreau să devină şi mai întunecate.
— Dacă fac ce îmi ceri, Gavriel va şti că eu am făcut asta şi
îţi va distruge şansele de a-l ucide.
— Vezi? Jacks bătu din palme. Ţi-am spus că ai nevoie de
mine!
— Nu, nu avem, zise Tella.
— Ba da, aveţi. Jacks zâmbi îngăduitor, ca şi când ar fi ştiut
că avea dreptate. Ţi-am auzit planul. Nu vei reuşi să te furişezi
acolo. Nimeni altcineva nu te poate ajuta. Asasinul va fi cu
sora ta. Gavriel ştie că Fecioara Morţii îl urăşte. Singurul mod
în care te poţi apropia suficient ca să îl ucizi este să intri în sala
tronului cu mine. Gavriel se aşteaptă deja la asta. M-a trimis să
te caut ca să te folosească drept avantaj împotriva surorii tale.
El mă va lăsa să te aduc înăuntru.
Tella scutură furioasă din cap. Trebuia să fie o altă cale.
Jacks avea să o trădeze din nou. Întotdeauna o ajutase şi
întotdeauna plătise un preţ neaşteptat. Dar o ajutase
întotdeauna.
— Tu ce câştigi din asta? întrebă Tella. De ce să trădezi
Steaua Căzută pentru noi?
Jacks îi zâmbi tăios.
— Nu o fac pentru voi. Doar pentru tine. Şi nu am să vă
ajut degeaba. Gavriel se va aştepta să îţi controlez puterile
când te voi preda şi nu putem să ne prefacem pentru că îşi va
da seama. Dacă vrei să te apropii suficient ca să îl ucizi, va
trebui să mă laşi să îţi controlez emoţiile astfel încât să mă
adori.
Tella pufni.
— Ar trebui să cred că după ce se va termina totul, mă vei
lăsa să te urăsc din nou?
— Nu, imediat ce se va termina, emoţiile tale îmi vor
aparţine pentru totdeauna. În vocea lui Jacks nu se simţea nicio
urmă de regret. Acesta e preţul ajutorului meu. Vei putea să îl
salvezi pe Legend şi să îl ucizi pe monstru, iar eu te voi avea.
— Fabulezi! spuse Tella. N-am de gând să-mi trăiesc restul
vieţii sub vraja ta.
— Atunci Legend îşi va trăi restul vieţii nemuritoare într-o
cuşcă. Vrei să îl salvezi pe Legend şi, totodată, imperiul sau să
te salvezi pe tine? Jacks îşi arătă gropiţele, zâmbindu-i jucăuş
Tellei.
— Eşti nebun! spuse Julian.
— Nu o face! zise Scarlett.
Dar ambele lor obiecţii păreau slabe şi anoste în comparaţie
cu ţiuitul din urechile Tellei. Pentru că Jacks nu era nebun; în
ciuda cuvintelor ei, ştia că el nu fabula. Era hotărât şi dispus să
facă orice era necesar ca să obţină ceea ce voia şi, din
nefericire, ea era ce îşi dorea el.
— Dacă o faci, spuse încet Tella, te voi urî pentru
totdeauna.
— Nu, dragostea mea. Dacă o fac, vei înceta în sfârşit să
mă urăşti. Zâmbetul lui Jacks dispăru şi, pentru o clipă, păru
foarte mâhnit, o umbră a persoanei cu gropiţe în obraji, cu ochi
frânţi şi pete de sânge pe piept. Era un nemuritor care nu
murea, dar care nu putea să trăiască vreodată pe deplin, pentru
că lucrurile pe care voia să le mistuie îl devorau. Tella îşi
imagină că a-ţi dori o persoană fără să o iubeşti era ca o foame
nesfârşită – chiar dacă reuşeai să controlezi persoana dorită,
sentimentul nu avea să fie niciodată suficient, iar să o eliberezi
ar fi fost şi mai rău.
Ar fi trebuit să îşi dea seama că relaţia lor nu putea fi ruptă
tăind-o cu un cuţit. Sau poate că acea tăietură condusese la
asta. Poate că Jacks o lăsase să pună capăt căsniciei pentru că
legătura lor îl făcuse să ţină la ea cu adevărat, fapt care îi
depăşea obsesiile nemuritoare, fixaţiile, dorinţa şi nevoia ca ea
să îi aparţină. Dar acum că legătura lor era tăiată, nu-i mai
rămăseseră decât impulsurile egoiste.
Stăpâna Norocului o avertizase că dacă Jacks nu o iubea,
obsesia lui pentru ea avea să o distrugă. Dacă Tella accepta,
exact asta urma să se întâmple. Dacă Jacks i-ar fi controlat
emoţiile, ar fi simţit doar lucrurile care îi făceau lui plăcere sau
care îi potoleau setea nestinsă pentru ea.
Tella voia cu disperare să creadă că mai exista o altă cale,
dar nu se putea gândi la una. Iar când se uită prin cameră, nu
văzu decât răul făcut de Gavriel: o mască de metal îi acoperea
chipul lui Julian pe jumătate; Fecioara Morţii era în cuşca ei de
perle; Domniţa Prizonieră era ţinută ca animal de companie.
Apoi şi-l imagină pe Legend prins într-o cuşcă mult mai puţin
frumoasă decât a Domniţei Prizoniere, purtând o mască
asemănătoare cu a lui Julian, în timp ce Steaua Căzută îl etala
prietenilor lui, pentru totdeauna.
Tella respiră sacadat. Legend trebuia să-şi petreacă
eternitatea cu ea, nu prins într-o cuşcă şi, chiar dacă asta nu sar fi întâmplat niciodată, tot nu putea lăsa lucrurile aşa. Nu
putea permite ca Legend să fie prizonier pentru totdeauna şi nu
putea fi motivul pentru care nu reuşise să ucidă Steaua Căzută.
Poate că la început îşi dorise să îl distrugă din cauza mamei ei,
dar, acum, totul era mai complicat.
Ura ideea, dar Jacks avea dreptate – fără ajutorul lui nu se
putea apropia ca să ucidă Steaua Căzută.
— Tella, spuse Scarlett, nu trebuie să o faci.
— Ba da… cred că da.
— Fratele meu nu şi-ar dori asta, spuse Julian. Vom găsi o
altă cale.
— Am încercat şi nu a funcţionat. Steaua Căzută este
împăratul, tu porţi o mască, iar Legend este într-o cuşcă. Cu
siguranţă nu ar vrea să fac asta, spuse Tella. De fapt, probabil
că s-ar fi înfuriat pe ea. Dar ştiu că dacă aş fi în locul lui, ar
face-o pentru mine.
El o salvase din cărţi, o salvase de Jacks, iar acum era în
sfârşit rândul Tellei să îl salveze. Ea se întoarse din nou spre
Jacks.
— Ce trebuie să fac?
— Stai… protestă Scarlett.
— Nu încerca să îi opreşti, spuse Asasinul. Nu ţi-ar plăcea
rezultatul.
Se auzi încă un scârţâit uşor, iar apoi Asasinul cu glugă o
luă pe Scarlett de mână. După o clipă, dispărură amândoi.
Jacks tremură.
— Am uitat cât de înfiorător este lucrul acesta.
— Nu eşti în măsură să spui ce este înfiorător, zise Tella.
— Te vei răzgândi curând în privinţa asta. Acum, dacă nu
vă deranjează, vă rog să ne acordaţi puţină intimitate, spuse şi
îşi îndreptă privirea spre Julian şi Fecioara Morţii.
Julian părea că voia să se certe, dar Fecioara Morţii îl
conduse afară din cameră, lăsându-i pe Jacks şi pe Tella în
mare parte singuri.
Jacks se apropiase ca să se rezeme de coloana de marmură
din faţa Tellei.
Ea se ridică de pe pat, dar nu mai făcu niciun pas ştiind că
ar fi putut fi ultima clipă în care alegea conştient să stea
departe de el. Tella era atât de condusă de sentimente încât nu
ştia cât de reale ar fi fost alegerile următoare imediat ce Jacks
i-ar fi manipulat emoţiile.
— Trebuie să ne tăiem din nou în palmă?
Ideea păru să-l intrige, dar apoi scutură din cap.
— Aveam doar jumătate din putere când ţi-am schimbat
emoţiile mai înainte. Aveam nevoie de o legătură fizică
puternică pentru ca schimbul să funcţioneze. Acum nu am
nevoie, având în vedere că Legend mi-a redat puterile depline.
Dar din cauza jurământului pe care i l-am făcut, am nevoie de
permisiunea ta.
— O ai. Dar… dar… dar… Mai voi să spună ceva doar că,
brusc, Tella nu îşi aminti exact despre ce vorbiseră. Se simţea
ameţită de parcă tocmai ar fi băut o jumătate de sticlă de vin.
Când începu să se clatine, braţele reci o cuprinseră – braţele
lui Jacks. Degetele îi erau reci, poate puţin prea reci şi, totuşi,
fiorul pe care o făcu să-l simtă nu-i păruse niciodată atât de
plăcut.
O voce slabă îi spuse că nu ar fi trebuit să simtă astfel, că
uita ceva ce trebuia să îşi amintească, dar apoi Jacks îi şoptea
la ureche: „Este în regulă, am grijă de tine.”
O întoarse cu faţa la el. Gura i se strâmbă schiţând un
zâmbet, ca şi când ar fi fost un pic prea agitat ca să îi
zâmbească larg. Nu că ar fi avut vreun motiv să fie neliniştit.
Zâmbetul lui era feroce şi orbitor şi, brusc, Tella simţi dorinţa
copleşitoare de a deveni motivul tuturor zâmbetelor lui.
De ce îl respingea întotdeauna?
Ştia că Jacks o minţise şi o manipulase, dar la fel făcuse şi
Legend. Legend o respinsese de nenumărate ori. Doar gândul
la asta o făcea să se simtă descurajată, ca şi când ar fi respins-o
din nou. El nu o dorea. Îi spusese să-şi găsească pe altcineva –
pe cineva care să se uite la ea aşa cum o făcea Jacks acum.
Ochii lui licăriră argintiu şi albastru. Dintotdeauna i se
păruseră nepământeni, dar, pe de altă parte, păreau înşelător de
dulci, ca şi când el n-ar fi vrut decât ca ea să fie fericită.
— Cum te simţi acum, iubito?
„Iubito.” Îi plăcea când îi spunea aşa. Ştia că el nu putea să
simtă cu adevărat dragostea, dar ar fi fost în regulă pentru că
Tella avea suficiente sentimente pentru amândoi. Poate că la
început fusese obsesia lui, dar acum Jacks era al ei.
Ea îi oferi cel mai frumos zâmbet.
— Simt că vreau să îmi petrec tot restul vieţii cu tine.
Gropiţele din obrajii lui Jacks îşi făcură din nou apariţia, şi
erau minunate.
— Cred că e posibil să reuşim.
55.
Scarlett
Scarlett se întrebă dacă Asasinul îşi ascundea mereu chipul
în gluga din lână. Era descurajant să nu vadă persoana care o
dusese înapoi în timp. Dar era prea târziu să-şi facă griji în
privinţa asta sau a oricărei alte decizii personale care o
condusese pe aleea acoperită de gheaţă din anii trecuţi, cu o
Soartă cunoscută pentru nebunia sa.
— Îmbracă-te! El îi înmână o rochie şi apoi o haină groasă
şi roşie căptuşită cu blană groasă aurie care îi cobora până la
genunchi, lăsând să se zărească rochia impresionantă cu
romburi albe şi negre.
— Nu ar trebui să încerc să mă pierd în mulţime? întrebă
Scarlett.
— O vei face.
Asasinul îşi înclină capul spre un capăt al aleii care părea să
conducă spre Districtul de Satin. Era la fel de extravagant ca în
prezent şi la fel de plin de oameni. Toată lumea care trecea pe
alee purta haine colorate căptuşite cu blană vopsită. Unii aveau
chiar şi umbrele care păreau făcute din blană de leopard.
— Va începe să ningă, mormăi Asasinul. Odată ce va
începe să ningă, mama ta va merge pe trotuarul acela. Urmeazo şi fură-i hainele, dar orice ai face, nu schimba trecutul. Azi
ea a aflat că este însărcinată cu tine. Nu o poţi împiedica din
greşeală să te nască, dar dacă schimbi trecutul, alte momente
din lumea ta ar putea fi anulate.
— Cum ar fi naşterea surorii mele?
— Da. Fii prudentă, prinţesă! Urmăreşte-ţi mama şi observo până când vei putea să furi rochia care îţi trebuie ca să îl
păcăleşti pe Gavriel. Apoi pleacă de acolo cât de repede
posibil. Te voi aştepta sub felinarul stradal defect.
Se auzi un mic scârţâit, iar apoi Asasinul dispăru.
Scarlett se grăbi să îmbrace hainele pe care i le dăduse.
Umerii arşi o usturau indiferent ce material îi atingea, dar aerul
rece şi viteza călătoriei în timp atenuaseră o mare parte din
durere.
Primul fulg de nea căzu o clipă mai târziu, iar Scarlett se
îndreptă spre capătul aleii, unde cărămizile reci se
transformară în culoare ordonate acoperite de fulgi albi care
licăreau ca un nou început pe care şi-l dorea a fi rapid şi
simplu.
Când venise cu ideea, îşi imaginase că întoarcerea în timp
ca să-şi spioneze mama şi să-i fure rochia ar fi fost ca
momentele din copilărie, când se furişa în dulapul ei ca să-i
probeze papucii extravaganţi cu dantelă – o acţiune riscantă,
dar nu una care să producă pagube. Scarlett nu intenţiona să
schimbe trecutul, ci doar să-şi observe mama, să-i ia una dintre
rochii şi poate un strop din parfumul ei, dar nimic mai mult.
Partea mai dificilă era să-şi convingă tatăl că ea era
Paradise din trecut imediat ce Scarlett s-ar fi întors. Faptul de
a-şi vedea mama mergând pe străzile acoperite de zăpadă nu
trebuia să-i zguduie lumea lui Scarlett sau să o facă să uite
cum să respire. La drept vorbind, să-şi vadă mama ca pe
Paradise infractoarea ar fi trebuit să o mai scape de vinovăţia
pe care ar fi putut să o simtă.
Dar urmărindu-şi mama pe stradă, Scarlett o văzu pentru
prima dată nu ca în amintirile sau imaginaţia ei, ci ca pe
femeia pe care o crezuse dintotdeauna Tella a fi.
Paradise mergea pe stradă într-o fustă atât de albă încât
făcea zăpada proaspăt căzută să pară gri. Zâmbea tuturor
persoanelor pe lângă care trecea, înclinându-şi capul şi făcând
pălăria cu pene roşii să se înalţe. Oamenii probabil nu ştiau că
era o infractoare sau toţi o plăceau atât de mult încât cei care
ştiau păstrau secretul. Arăta aşa cum ar fi arătat Dragostea
dacă s-ar fi privit în oglindă: foarte fericită şi frumoasă.
Ea intră într-o prăvălie cu rochii cu o marchiză frumoasă şi
purpurie, iar Scarlett nici măcar nu se gândi înainte să o
urmeze. Într-un colţ erau expuse nişte pălării de import, iar
Scarlett ţâşni direct spre ele, sperând să treacă neobservată. Nu
că ar fi trebuit să se îngrijoreze. Ochii femeii din magazin se
îndreptară direct spre Paradise. Erau doar ele trei, dar Paradise
le atrăgea atenţia ca o regină care îşi guverna supuşii.
Doamna care aranja o vitrină cu panglici scăpă o bobină. O
femeie durdulie care era pe cale să intre din spate se întoarse şi
tânăra care se rotise în faţa oglinzii înţepeni.
— Bună, Minerva! strigă Paradise celei durdulii care voia
să plece. Este gata comanda mea?
— Nu ştiu despre ce vorbeşti, dragă.
— Ba ştii. Gavriel a comandat o rochie pentru mine.
Trebuia să fie o surpriză, dar am aflat de ea, deci am de gând
să îi fac eu o surpriză. Paradise îşi atinse teatral pieptul,
amintindu-i lui Scarlett puţin de Tella. O voi purta în seara asta
şi îi voi cere lui Gavriel să ne căsătorim.
— Ceri un bărbat în căsătorie? strigă fata care se rotise.
Câtă îndrăzneală!
— Prefer să fiu îndrăzneaţă, nu înapoiată. Paradise vorbea
mult mai repede decât Scarlett, ca şi când ar fi vrut să
înghesuie cât de mult posibil în fiecare clipă a vieţii, o
observaţie pe care Scarlett o păstră pentru spectacolul ei. În
profesia mea, viaţa este deseori foarte scurtă, deci nu vreau să
pierd nicio clipă aşteptând o întrebare pe care aş putea să o pun
eu cu uşurinţă. Sunt şi destul de sigură că va accepta, zise şi
făcu semn din ochi.
Chiar şi din poziţia ei din spatele pălăriilor, Scarlett vedea
capul tinerei care se rotise explodând de idei. Scurta ei
conversaţie cu Paradise tocmai despicase felul în care ea vedea
lumea, deschizând o uşă de care fata nici măcar nu ştia că
exista.
— Dar, adăugă Paradise, dacă se teme de căsătorie sau de
mine, voi şti că este momentul să merg mai departe.
— La Marcello Dragna? spuse doamna cu panglici. Este
foarte frumos şi bogat.
— Atunci ar trebui să te căsătoreşti cu el! Paradise râse.
Probabil ar fi mult mai fericit cu tine decât cu mine. Marcello
doar crede că mă poate controla. Cred că vrea să mă
îmblânzească, ca pe un tigru închis la circ, astfel încât să se
poată lăuda prietenilor.
— Pare că asta vrei să faci tu cu Gavriel, spuse gânditoare
Minerva.
— Nu, pe Gavriel îl plac în afara cuştii lui şi nu am prieteni
cărora să mă laud, în afară de tine, Minerva.
Minerva mormăi ceva prea încet ca Scarlett să audă înainte
să se furişeze pe uşa pe care voia să iasă când intrase Paradise.
O clipă mai târziu, apăru ţinând creaţia care era mult prea
extravagantă încât să fie considerată o rochie. Era o abundenţă
de crem, negru, roşu şi roz cu stropi înfloraţi, dantelă şi foiţe
răzleţe de aur. Mânecile lungi erau prinse de un corsaj decorat
mulat până la şolduri, unde fusta se înfoia în straturi zburlite
care se terminau într-o trenă de flori aurii şi roşii cu frunze de
dantelă neagră.
Nu semăna cu ideea lui Scarlett despre dragoste, dar
înţelegea cum ar fi putut să o perceapă mama ei şi Gavriel.
Paradise suspină.
— Este sublimă!
— Fiecare dintre straturi poate fi dat jos uşor dacă trebuie
să fugi.
— Sau dacă vreau să mă distrez cu Gavriel, spuse Paradise.
Fata care se rotea roşi ca zmeura, doamna cu panglici
izbucni în râs, dar Minerva nu zâmbi. Ea părea la fel de
circumspectă cum se simţea Scarlett.
Scarlett ştia că mama ei se căsătorise cu Marcello Dragna,
nu cu Gavriel. Dar toată discuţia o lăsase pe Scarlett cu un
sentiment profund şi apăsător de groază. Sentimentul negativ o
însoţi pe Scarlett când o urmă pe Paradise afară din magazinul
de rochii şi pe o altă alee îngheţată.
Scarlett nu îl iubise pe Marcello, dar oricât îl ura Scarlett,
dacă Paradise nu s-ar fi căsătorit cu el, atunci Tella nu s-ar fi
născut. Scarlett mări pasul când mama ei dispăru după colţ.
Scarlett ştia că nu trebuia să intervină. Asasinul o avertizase
să nu schimbe…
Spatele i se izbi de zidul din cărămidă al unei clădiri în
clipa în care Paradise îi puse un cuţit la gât.
Ea se chinui să respire sacadat. Să o vadă astfel pe Paradise
era ca şi când s-ar fi uitat într-o oglindă ameninţătoare.
Aceasta era mama pe care se aşteptase Scarlett să o întâlnească
prima dată. Dar nu se putea simţi triumfătoare în privinţa asta;
dacă întâlnirea decurgea prost, putea distruge tot viitorul pe
care îl cunoştea Scarlett sau să îi curme viaţa.
— De ce o fetiţă drăguţă ca tine merge pe… Paradise se
opri brusc. Probabil şi ea îşi dădu seama de asemănare, deşi
singura reacţie fu să ţină cuţitul mai aproape de gâtul lui
Scarlett. Cine eşti? De ce încerci să-mi semeni? Ea vorbi şi
mai repede decât în magazin. Spune-mi în următoarele zece
secunde sau îţi tai gâtul şi plec înainte să îţi cadă corpul în
zăpadă. Unu. Doi. Trei.
— Nu am venit să te rănesc, spuse Scarlett.
— Nu este răspunsul corect. Paradise zâmbi feroce. Patru.
Cinci.
— Am venit pentru că familia ta este în pericol.
— Nu am o familie, spuse ea. Şapte. Opt.
— Ba ai, în viitor.
Paradise nici măcar nu se deranjă să-i dea vreo replică.
— Nouă.
— Ai o fiică, spuse Scarlett. Eşti însărcinată cu ea chiar
acum!
Paradise se opri din numărat.
— De unde ştii? I-am spus doar unei persoane, iar el nu ar
rosti un cuvânt. Ea miji ochii la Scarlett, apoi o fixă cu
privirea. De unde ai cerceii? Lăsă cutia pe care o ţinea şi îşi
atinse urechile împodobite cu o pereche asemănătoare.
— Sunt de la tine, spuse Scarlett. Mi-ai spus că tatăl meu ţi
i-a dat pentru că stacojiu este culoarea ta preferată. Este şi
numele pe care mi l-ai dat.
Paradise se retrase clătinându-se, dar continuă să ţină cuţitul
înainte. Ceaţa gri o învălui; era confuză, dar nu mai era ostilă,
deşi continuă să se arate serioasă.
— Şi ţi-ai schimbat numele în Paloma, spuse Scarlett. Ai
renunţat la identitatea asta şi aproape ai devenit o legendă.
Vorbele ei o făcură să schiţeze din nou un zâmbet, dar
acesta nu i se citi în privire, aşa cum se întâmpla mereu în
cazul lui Scarlett.
— Bine, să spunem că te cred; de ce ai venit aici?
„Ca să salvez lumea. Ca să opresc un monstru. Ca să te
văd.”
— Ca să fur o rochie.
Paradise râse, domolindu-se şi mai mult.
— Atunci eşti o hoaţă groaznică. Probabil că nu te-am
crescut prea bine.
Scarlett fu tentată să îi spună adevărul, să îi spună lui
Paradise că fusese o mamă îngrozitoare, că plecase când fiicele
ei aveau cea mai mare nevoie de ea şi nu se întorsese. Dar
Paradise încă nu era acea femeie, iar Scarlett se întrebă dacă
fusese vreodată acea femeie.
Cu timpul, Scarlett ajunsese să creadă că mama ei nu o
iubise sau că nu iubise cu adevărat pe cineva. Dacă şi-ar fi
iubit fiicele, nu le-ar fi părăsit sau rănit – oamenii nu îi răneau
pe cei dragi lor. Dar înainte ca Scarlett să apară, mama ei
emanase dragoste. Fusese atât de plină de dragoste încât urma
să ceară în căsătorie un bărbat. Dar nu o făcuse. În lumea lui
Scarlett, ea îl trădase în schimb, iar Scarlett se întrebă dacă
Paradise făcuse toate astea pentru că o iubea.
Chiar şi acum, Scarlett vedea cum dragostea prelua
controlul asupra emoţiilor lui Paradise când ea se tot uită de la
cercei la chipul lui Scarlett. În perioada aceasta, ele abia se
întâlniseră, dar Paradise deja alegea să o iubească pe Scarlett.
Lui Scarlett îi venea cam greu să înţeleagă. Ori de câte ori
iubea, o făcea aprig, dar niciodată atât de uşor şi nu s-ar fi
aşteptat să nu fie un efort pentru Paradise.
În mod clar, Scarlett nu îşi cunoscuse mama cu adevărat,
dar erau câteva lucruri pe care le ştia despre ea.
— Ai fost cea mai bună mamă, spuse Scarlett. Ai sacrificat
totul pentru mine şi sora mea.
— Ai o soră? Chipul lui Paradise se lumină, făcând-o să
pară şi mai atrăgătoare, iar Scarlett îşi dori ca Tella să fi putut
vedea cât de fericită era mama lor să afle că mai avea o fiică.
Abia aştept să îi spun tatălui tău despre asta.
— Nu! Nu îi poţi spune. Orice ai face, să nu îi spui!
Scarlett se trezi din nou tăcând. Asasinul o avertizase să nu
intervină în trecut, dar poate că Scarlett făcuse parte din trecut
în tot acest timp. Poate că nu era aici doar ca să fure o rochie
sau să vadă o mamă pe care nu o înţelesese niciodată. Poate că
Scarlett era aici ca să se asigure că mama ei făcea o parte din
alegerile pe care Scarlett nu le înţelesese niciodată. Pentru că
acum le înţelegea.
Dacă Paradise s-ar fi căsătorit cu Gavriel şi ar fi crescut-o
pe Scarlett cu el, viitorul s-ar fi schimbat – Tella nu s-ar mai fi
născut şi Sorţile ar fi avut o foarte mare şansă să fie eliberate
din cărţi curând.
— Gavriel nu este ce crezi tu că este, spuse Scarlett.
Paradise făcu un pas înapoi, o parte din duritatea ei citindui-se din nou pe chip.
Dar Scarlett nu se opri; ori se înşela şi deja schimbase
iremediabil viitorul, ori avea dreptate şi trebuia să insiste, să-şi
împiedice mama să facă o greşeală iremediabilă.
— Nu ştiu cât de multe am voie să îţi spun sau dacă trebuie
să îţi spun ceva din toate astea, dar nu te căsători cu Gavriel.
Nu este tatăl celui de-al doilea copil. Gavriel este o Soartă.
Este Steaua Căzută şi a fost închis în Pachetul Destinului pe
care l-ai furat de la Împărăteasa Elantine. Vrea să găsească din
nou pachetul ca să poată elibera toate Sorţile şi să preia
imperiul. Tu îl împiedici să o facă – îl prinzi din nou în carte.
Dar apoi, tot trebuie să te ascunzi, întrucât biserica lui –
Biserica Stelei Căzute – vine după tine pentru că ai fugit cu
cărţile. Aşadar, te căsătoreşti cu Marcello Dragna şi pleci cu el.
Paradise râse, dar nu amuzată ca mai devreme.
— Nu, nu m-aş căsători niciodată cu Marcello!
— Dar o faci, spuse Scarlett. Şi o miră că, dintre toate
lucrurile imposibile pe care tocmai le spusese, acesta era cel pe
care îl remarcase Paradise, iar asta o făcu pe Scarlett să se
întrebe dacă, în sinea sa, mama ei era deja conştientă de
adevăratele ţeluri ale lui Gavriel şi de identitatea lui.
Scarlett încercă să vadă culorile mamei ei. Erau emoţii
puternice care se luptau între ele, dar Scarlett vedea că
Paradise era îndrăgostită şi nesigură şi că, în ciuda calmului ei
aparent, era îngrozită de ce îi spusese Scarlett.
— Îmi pare rău! zise Scarlett.
— De ce te scuzi?
— Pentru că ştiu că îl iubeşti.
— Infractorii nu iubesc.
— Dacă ar fi adevărat, nu cred că aş fi aici. Dar sunt. Sunt
pentru că ai făcut tot ce trebuia ca să ai grijă de mine – fiica cu
care eşti însărcinată acum. Asta e o parte din ce te face atât de
remarcabilă. Ai părăsit Valenda, dar oamenii tot mai spun
poveşti despre tine. Chiar şi Împărăteasa Elantine a vorbit
despre tine înainte de a muri. I-a spus surorii mele că atunci
când iubeai, o făceai la fel de aprig precum trăiai. Erai dispusă
să faci orice era necesar ca să îi protejezi pe cei pe care îi
iubeai, chiar dacă aşa ajungeai să te răneşti sau să-i răneşti pe
ei.
Şi, atunci, Scarlett îşi dădu seama că proceda la fel. Tot ce
spusese avea să le facă să sufere pe ea, Paradise şi Tella. Dar
dacă Paradise ar fi ales altă cale, viitorul s-ar fi schimbat; toate
lucrurile la care ţinea Scarlett ar fi putut să dispară, iar Steaua
Căzută ar fi putut să fie de neînfrânt.
Paradise scutură din cap ca şi când ar fi putut să-şi alunge
emoţiile tulburate.
— Şi eu care credeam că ai venit doar ca să furi o rochie.
— Aşa cum ai spus, nu sunt o hoaţă foarte pricepută.
— Poate că m-am înşelat. Paradise se aplecă, luă cutia de la
prăvălia de rochii şi i-o întinse lui Scarlett. Ia-o; ai câştigat-o
cu povestea ta.
— Asta înseamnă că mă crezi?
— Nu ştiu, dar nu cred că mă logodesc în seara asta, spuse
Paradise indolentă şi frivolă. Parcă era Tella atunci când se
prefăcea că nu simţea nimic.
— Îmi pare rău! spuse Scarlett.
— Nu trebuie să te tot scuzi. Dar ai putea să faci ceva
pentru mine. Paradise îi zâmbi şovăitor lui Scarlett. Îmbracă
rochia! Nu am avut ocazia să o probez azi şi vreau să ştiu dacă
ar fi arătat la fel de fabulos pe cât îmi imaginez. Voi
supraveghea cealaltă alee ca să mă asigur că nu apare nimeni.
Paradise dispăru repede după colţ.
Scarlett voia să protesteze; nu avea chef să se dezbrace din
nou pe o alee îngheţată. Dar după tot ce îi spusese lui Paradise,
măcar atât putea face pentru ea. Era ultimul lucru pe care i l-ar
fi cerut vreodată. Şi se dovedi a fi şi ultimul pe care avea să i-l
spună.
După ce Scarlett se îmbrăcă şi ieşi de după colţ, văzu că
Paradise dispăruse.
Scarlett apucă partea de jos a noii ei rochii şi alergă spre
capătul aleii, sperând să-şi ajungă mama din urmă. Pe stradă,
se uită la toţi oamenii îmbrăcaţi cu hainele lor strălucitoare
care mergeau prin ninsoare. Dacă Paradise era printre ei,
Scarlett nu o vedea. Nu găsi decât un felinar stradal defect şi
un cuţit aruncat.
Mama ei plecase din nou. Scarlett nu putea fi surprinsă şi
nu se simţi rănită – nu de data asta. Poate că Paradise era
mama ei, dar era şi o fată care tocmai rămăsese însărcinată şi
căreia abia i se spusese că trebuia să facă o alegere
îngrozitoare. Scarlett nu putea să o condamne pentru că fugise
şi poate că nu ar fi trebuit să o condamne atât de mult înainte.
Scarlett îi iubea pe Tella şi pe Julian în ciuda imperfecţiunilor
lor; era timpul să înceapă să îşi iubească la fel şi mama.
Iar când Asasinul apăru o clipă mai târziu, Scarlett îşi
imagină că aşa era menit să fie de la început şi că mama ei
chiar se străduise din răsputeri. Poate că abia fugise de
Scarlett, dar tânăra credea că atunci când s-ar fi întors în viitor,
ar fi găsit lucrurile neschimbate.
— Ai făcut ce trebuia? întrebă el.
— Aproape. Scarlett luă cuţitul aruncat de mama ei. Era un
pumnal alb cu o piatră în formă de stea pe mâner. Scarlett se
întrebă dacă fusese un dar de la Gavriel când îl folosi ca să taie
o şuviţă de păr argintiu. În urmă cu câteva luni, şuviţa i se
păruse un preţ atât de mare lui Scarlett, dar nu se compara cu
ce sacrificase mama ei. Acum sunt pregătită.
De îndată ce auzi cuvintele, Asasinul o luă de mână şi
amândoi se treziră în curtea luminată de lumânări a Stelei
Căzute.
56.
Scarlett
Tella fusese dintotdeauna mai dramatică decât Scarlett.
Când era mică, se juca de-a sirena, piratul şi asasinul, iar
Scarlett încercase numai să se asigure că Tella era teafără.
Scarlett nu era actriţă, dar era timpul să joace rolul vieţii ei.
Trebuia să devină Paradise cea Pierdută; altfel, era posibil să
nu supravieţuiască nopţii.
Scarlett îşi impuse expresia pe care o avusese mama ei când
îi pusese cuţitul la gât. Apoi, se zbătu în prinsoarea Asasinului
când o târî cu brutalitate pe lângă scena părăsită a Nebunului,
mesele pe jumătate goale şi cupele abandonate pe podea.
Petrecerea se terminase, dar poate că Otrăvitorul transformase
toate servitoarele în piatră, pentru că dezordinea rămăsese.
Steaua Căzută se rezema pe tronul său însângerat, jucânduse cu flăcările din vârfurile degetelor în timp ce picături roşii i
se prelingeau pe umeri ca şi când s-ar fi plictisit deja de regatul
său.
Oamenii dispăruseră, dar câteva Sorţi mai erau prezente.
Scarlett îl văzu pe Jacks zăbovind aproape de baza tronului
şi discutând cu Otrăvitorul ca şi când ar fi fost vechi prieteni,
dar se forţă să nu fie atentă la el sau la sora ei. Scarlett se
prefăcea că e Paradise, iar tânăra Paradise nu ar fi ştiut cine era
Tella şi nu şi-ar fi făcut griji în privinţa adoraţiei cu care îl
privea ea pe Jacks. La prima vedere, emoţiile ei păreau să fie
de un roz minunat, dar la fiecare câteva secunde pâlpâiau cu
nuanţe urâte maro-gălbui, ca şi când ar fi fost infectate;
sacrificase prea mult. Tella nici măcar nu părea să observe
intrarea lui Scarlett sau pe Legend care era închis într-o cuşcă
de fier din stânga tronului.
Cuşca macabră a lui Legend era mult mai mică şi mai dură
decât cea a Anissei, cu o parodie de leagăn acoperit cu ţepi.
Părea nefericit şi slăbit şi nu îşi putea lua privirea de la chipul
visător al Tellei. Părea să strige la ea, dar probabil că vraja
închisorii lui, ca şi a cuştii Anissei, îi slăbea puterile pentru că
Scarlett nu vedea nicio iluzie, iar vocea lui nu se auzea.
— Ar fi bine să te împotriveşti şi mai mult, îi şopti
Asasinul.
Erau aproape lângă tron.
Scarlett se eliberă din prinsoarea Asasinului.
— Dă-mi drumul! Ea agită pumnalul alb pe care îl scăpase
Paloma.
Steaua Căzută o văzu în sfârşit. Privirea i se mişcă de la
Asasinul cu glugă la Scarlett, ochii aurii mărindu-se când îi
văzu rochia – rochia pe care o cumpărase pentru Paradise – cu
stropi crem, negri, roşii şi roz şi flori, şi dantelă, şi foiţe
rătăcite aurii. Flăcările din vârfurile degetelor lui dispărură.
Sângele din tron încetă să curgă şi, pentru o clipă, în sală fu
linişte deplină.
— Ce ai făcut? şopti el.
Fără să se mai uite la Scarlett, miji ochii la Asasin. Dar
tânăra nu putea fi sigură dacă era supărat deoarece credea că
era de fapt Paradise sau Scarlett.
— Am adus-o din trecut pentru tine. Cu palma, Asasinul o
împinse pe Scarlett înainte.
Paradise nu s-ar fi împiedicat, aşadar nu o făcu nici Scarlett.
Ea păşi ferm, apoi se crispă şi se strâmbă dezgustată. Paradise
făcea cumpărături în Districtul de Satin; îi plăceau lucrurile
frumoase. Poate că era o infractoare, dar tronul însângerat pe
care stătea Gavriel ar fi revoltat-o.
— De ce stai pe chestia aia? Cine sunt oamenii aceştia? Ea
vorbi la fel de rapid ca mama ei şi strâmbă din nas când se
dădu în spectacol uitându-se împrejur, dar nu îşi permise să
pară prea tulburată. Paradise îşi ascundea adevăratele emoţii.
Ce se întâmplă aici, Gavriel?
Steaua Căzută o ţintui cu privirea, ochii aurii licărind ca
nişte flăcări de chibrit pe cale să pornească un incendiu – ca şi
când ar fi văzut o fantomă. Minciuna funcţiona; credea că ea
era Paradise, dar nu părea îndrăgostit.
El se adresă Asasinului printre dinţi când emoţiile agitate se
zvârcoliră în jurul lui.
— Explică-mi, te rog, de ce ai adus-o pe ea aici! Monturile
care apucau tronul se albiră când rosti cuvântul „ea”. Din câte
ştiam, nu voiai să ai de-a face cu mine.
— M-am răzgândit, dar mă îndoiam că ai fi mulţumit,
răspunse răguşit asasinul. Aşadar, ţi-am adus-o în dar.
— Nu sunt un cadou!
Asasinul o ignoră, apucând-o din nou de braţ şi împingândo mai aproape de tron.
— Dă-i drumul! strigă Gavriel.
Asasinul îi eliberă braţul.
— Este însărcinată cu fiica ta. Ştiu că ai avut probleme cu
copilul. Credeam că ai putea să îndrepţi lucrurile, dacă ai
creşte-o tu.
— Ce… se bâlbâi Scarlett. De unde ştie? În afară de tine,
nu am spus nimănui că sunt însărcinată. Scarlett se uită din
nou în ochii Stelei Căzute, încercând să îşi aducă aminte cum
arătase mama ei când vorbise despre el în prăvălia de rochii.
Dar să imite o expresie iubitoare nu ar fi fost suficient ca să îl
facă să o iubească. Iar în acea clipă, iubirea lui o îngrijoră mai
puţin şi îşi făcu mai multe griji că ar fi putut să acţioneze la
mânie şi să ucidă pe toată lumea din sala tronului. Focul încă
nu dispăruse din ochii lui.
— Afară cu voi! ordonă el şi toate Sorţile îl ascultară.
Otrăvitorul se apropie de cea mai apropiată uşă. Asasinul
făcu o plecăciune şi se întoarse. Slujitoarele, despre care
Scarlett nici măcar nu ştia că mai erau acolo, se evaporară ca
fumul. Jacks, care era cel mai aproape de tron, începu să o
îndrume pe Tella ţinând-o de cot, dar ea se opri când se
apropiară de Scarlett. Se întoarse cu faţa spre sora ei, iar ochii
săi căprui îşi recăpătară concentrarea, ca şi când s-ar fi trezit
brusc dintr-un vis.
— Stai… Tella îl trase de braţ pe Jacks. E mama!
Trăieşte…
— Scoate-o de aici! strigă Steaua Căzută. Tronul lui izbucni
în flăcări, umplând camera de căldură.
Jacks o trase pe Tella cu o mână în jurul taliei, dar ea
continuă să i se opună.
— Nu… Mamă!
— Gavriel, ce se întâmplă? întrebă Scarlett, încercând să îi
smulgă atenţia de la sora ei, care părea să nu respecte
scenariul. Despre ce vorbeşte fata aceea?
— Nu o asculta.
Steaua Căzută coborî de pe tronul arzând lăsând o dâră de
sânge în urma lui, dar păru aproape liniştit în comparaţie cu
emoţiile care îl atacau. De obicei emoţiile lui furioase se
răspândeau ca scânteile când voia să incendieze ceva din
apropiere, dar aceste emoţii păreau să îl ardă pe el, intrându-i
în umeri şi braţe ca ţepii de la capătul unui bici.
Nu era furios pe ea, pe Asasin, şi nici măcar pe Tella; era
furios pe el însuşi. Emoţiile lui izbucniseră când apăruse ea,
dar pâlpâiseră când Tella rostise cuvântul „trăieşte”. Chiar
regreta că o ucisese pe Paradise.
Dar gestul din trecut tot nu era suficient să îl facă să o
iubească acum.
Când o iubise pe Paradise în trecut, şi ea îl iubise. Iar
Scarlett nu îl iubea deloc. Poate că de asta avea nevoie de fapt.
Ea credea că putea să reuşească. Îşi readusese sora la viaţă
cu iubire. Scarlett era iubitoare. Cunoştea culorile iubirii şi
formele pe care le lua. Ştia cum era să lupte pentru iubire, să o
piardă şi să o ofere fără a aştepta ceva în schimb. Şi poate că
de aceea nu funcţiona acum. Nu voia să îi ofere iubire.
Îl văzuse făcând prea multe lucruri oribile. Şi, cu toate că
acum era furios pe sine în mare parte, emoţiile lui erau atât de
puternice încât o îmboldeau să creadă că ar fi putut să facă
ceva hidos foarte curând – ori ei, ori surorii sale, care încă era
periculos de aproape.
Scarlett trebuia să găsească o cale să îi schimbe emoţiile,
încercă să caute din nou o scânteie de dragoste pentru el. Ea nu
îşi dorise să-şi iubească nici mama, dar Paradise merita mai
mult. Sau poate că nimeni nu merita iubirea. Poate că iubirea
era întotdeauna un dar, însă îi era mult mai greu să i-l ofere
Stelei Căzute pentru că îşi petrecuse toată existenţa luptând
împotriva sa. Pentru el era o boală, nu un remediu.
— Va fi bine. Voi avea grijă de tine şi mă voi asigura că
odrasla noastră va fi extraordinară.
Dezgolindu-şi dinţii şi afişând o lăcomie nepământeană,
lipsită de orice urmă de iubire, el îi oferi un zâmbet.
Planul ei nu funcţiona aşa cum ar fi trebuit.
57.
Donatella
Tella ar fi trebuit să se străduiască mai mult ca să-şi
oprească sora din a pune în aplicare planul acesta.
Gavriel părea aproape plictisit când Tella intrase în sala
tronului cu Jacks, dar, acum, parcă un singur cuvânt greşit l-ar
fi putut face să incendieze toată încăperea. Ochii îi licăreau ca
flăcările, însă felul în care se uita la Scarlett, cu un înfiorător
aer protector, îi spuse Tellei că putea să-i închidă sora în turnul
acesta la fel de uşor cum putea să-i dea foc dacă spunea ceva
greşit.
Panica o făcu pe Tella să tremure. Jacks o strânse şi mai
bine în braţe, trăgând-o mai aproape de el, dar nici măcar
atingerea lui liniştitoare nu reuşi să o calmeze complet. Dacă
nu făcea ceva curând, Tella se temea că urma să vadă istoria
repetându-se cu Steaua Căzută şi sora ei.
— Tella, şopti Jacks, nu o poţi salva. Planul surorii tale va
funcţiona. Trebuie să ieşim de aici înainte să îşi verse furia
asupra ta.
Frica o cuprinse pe Tella – Jacks avea dreptate. Ar fi fost în
mai multă siguranţă dacă ar fi plecat cu el. Jacks nu ar fi
permis să i se întâmple ceva – ar fi protejat-o pe Tella până la
sfârşitul timpului.
Dar Tella nu o putea lăsa pe sora ei să lupte singură cu
Steaua Căzută. Scarlett nu ar fi câştigat niciodată. Chiar dacă
Steaua Căzută o ţinea în viaţă, nu părea că avea să o iubească
vreodată. Dacă Tella nu-l putea ucide pe Gavriel, trebuia cel
puţin să îşi ajute sora să iasă de aici.
— Crede-mă, Jacks, am o idee!
Era una îngrozitoare, dar aşa erau multe dintre cele mai
reuşite idei ale ei.
— Mamă! strigă Tella. El nu va avea grijă de tine!
Se desprinse de Jacks şi sări între Scarlett şi Steaua Căzută.
Ochii Sorţii se înroşiră, iar flăcările izbucniră din nou.
58.
Scarlett
În clipa în care Tella sări între Scarlett şi Gavriel, mâinile
lui izbucniră în flăcări, creând o boltă de scântei şi fum negru
când le întinse spre umerii delicaţi ai Tellei.
Scarlett nici măcar nu gândi, ci pur şi simplu îşi dădu sora
la o parte şi se aruncă în calea Stelei Căzute. Scânteile zburară.
Tella ţipă.
Poate că şi Scarlett ar fi ţipat. Steaua Căzută se izbi cu ea,
mâinile lui pârjolind aceiaşi umeri pe care îi arsese mai
devreme în acea seară. Tot ce simţea Scarlett era durere. Apoi,
braţele lui o ridicară în loc să o ardă.
— Paradise! Flăcările din degetele lui se stinseră şi, pentru
prima dată de când îl cunoscuse, el păru speriat. Sprâncenele îi
erau strâns împreunate deasupra ochilor roşii. Nu am vrut să te
rănesc.
— Nici nu ai vrut să o ucizi? îl acuză Tella.
Gavriel o eliberă pe Scarlett, iar mâinile i se aprinseră din
nou, sfere incandescente de foc formându-i-se în palme.
— Încetează! strigă Scarlett. Paradise nu ar fi vrut să îi
răneşti fiica… sau să-ţi răneşti odrasla.
Gavriel îşi îndreptă din nou privirea spre ea. Flăcările din
vârfurile degetelor lui se înnegriră ca trădarea.
Îi surprinsese greşeala – ştia că nu era Paradise a lui – dar
Scarlett nu era sigură că era o greşeală. Spectacolul ei nu
reuşise să-i provoace vreun sentiment de iubire, deci poate că
era timpul să nu mai joace teatru.
Ea făcu un pas spre el, uitându-se în ochii lui răniţi în loc să
îi privească mâinile care o arseseră de multe ori. Nu se putea
gândi la autoconservare – starea ei era prea apropiată de frică,
iar tânăra îşi aminti ce scrisese mama ei, şi anume că frica le
dădea putere Sorţilor.
Scarlett refuza să îi fie frică. Frica era otravă pentru iubire,
iar iubirea era otravă pentru frică. Tot nu se putea convinge săl iubească. Dar era în stare să devină vulnerabilă şi poate că
asta l-ar fi convins.
— Ştiu că ţi-e frică de iubire. Ştiu că te-a rănit în trecut şi
că o vezi ca pe o armă. Crezi că iubirea este o boală, dar tu ai
devenit boala. Frica ta de iubire te distruge şi îi nimiceşte şi pe
toţi cei pe care îi atingi. Iar asta nu te face mai puternic; face
lumea din jurul tău să fie mai tragică. Scarlett flutură o mână
în jurul sălii tronului său catastrofal, cu scena urâtă, cuşca
îngrozitoare şi tronul care încă ardea cu flăcări mari. Mi-ai
spus că nu ai iubit-o pe Paradise, dar ştiu că ai iubit-o.
El nu tresări, dar nici nu se manifestă violent.
— Ai iubit-o pe mama şi ştiu că ea te-a iubit. Asasinul chiar
s-a întors în timp. M-a dus ca să o văd pe Paradise, iar ea era
foarte îndrăgostită de tine. Nu şi-ar fi dorit nimic din toate
astea pentru tine şi nu ar fi vrut să faci lucrurile pe care le-ai
făcut.
În cele din urmă, el se uită la gaura din mâneca lui Scarlett
şi la pielea distrusă de dedesubt, care se umpluse de băşici şi o
ustura unde o atinsese.
Scarlett respiră sacadat şi se forţă să facă un pas înainte.
— Te iert.
Pentru cea mai lungă clipă din viaţa lui Scarlett, expresia lui
rămase indescifrabilă, dar flăcările care îi luminau mâinile se
transformară din negru în gri, culoarea regretului. Ele pârâiră
când îi atinseră vârfurile degetelor, fiind singurul sunet din
sala tronului până când, în cele din urmă, mai încet decât orice
auzise Scarlett vreodată, el spuse:
— Chiar am iubit-o. Am iubit-o atât de mult încât m-am
speriat, iar apoi nu mi-am mai permis să iubesc. O lacrimă
aurie i se prelinse pe chip. Aş vrea să nu fi făcut ce i-am făcut.
Alte lacrimi o urmară pe prima.
Scarlett nu ştia dacă erau toate pentru mama ei. Ochii lui
erau plini de suferinţă nesfârşită, ca şi când tatăl ei ar fi simţit
în sfârşit gravitatea tuturor lucrurilor de nedescris pe care le
făcuse.
Flăcările care îi luminau degetele se stinseră.
Când mai vărsă o lacrimă, aceasta fu limpede, nu aurie; era
umană, frumoasă şi ultima pe care o vărsă înainte ca Tella să îl
înjunghie în inimă.
— Nu! Scarlett căzu cu Gavriel la podea. Cuţitul Tellei îi
ajunsese la inimă, iar el murea repede. Era ce îşi dorise
Scarlett, dar voia să nu îşi fi dorit niciodată asta.
Buzele îi zvâcniră cumva prea jalnic încât să descrie un
zâmbet.
— Amândoi ştim că nu merit tristeţea ta…
Cu ultimele puteri, Gavriel luă pumnalul alb pe care ea îl
scăpase. Scânteile abia mai ieşeau din vârfurile degetelor, dar
cumva reuşi să topească repede lama pumnalului până ce
aceasta formă o flacără brută. Lama în formă de flacără
strălucea cu o culoare pe care ea nu o mai văzuse. Dacă ar fi
trebuit să o descrie, ar fi spus că părea magică, amintindu-i de
ceea ce îi spusese Gavriel în temniţă despre Sorţile care îşi
transferau puterea în obiecte.
El îi înmână cuţitul lui Scarlett.
— Când voi muri… acesta îi va elibera pe cei pe care îi ţin
prizonieri… Foloseşte-l aşa cum nu aş fi făcut-o…
Apoi Steaua Căzută muri.
Iar Scarlett plânse. Plânse pentru cât de îngrozitor fusese el
şi pentru minunea care ar fi putut să fie.
59.
Donatella
Tella se simţea de parcă întreaga lume ar fi trebuit să se
oprească sau să o aplaude. Tocmai ucisese Steaua Căzută.
Ucisese monstrul care îi omorâse mama.
De asemenea, aproape murise ea însăşi. Încă simţea mirosul
de fum şi de carbon al flăcărilor care ar fi ars-o. Mâinile îi
tremurau, iar inima îi bătea cu putere. Dar Jacks îşi făcu apoi
apariţia, cuprinzând-o cu un braţ rece şi liniştitor şi trăgând-o
aproape.
— Este în regulă, draga mea.
„Dar nu este în regulă”, spuse o voce plăpândă din mintea
ei. Aceeaşi voce enervantă o îndemnă să se îndepărteze de
Jacks – era un adevăr despre el pe care alesese să îl uite. Dar
Tella nu voia să şi-l amintească. Îi plăcea minciuna
seducătoare care era Jacks. Îi plăceau jocurile lui crude,
zâmbetele cu care o tachina şi felul în care o muşca ori de câte
ori se sărutau. Poate că sala tronului arăta ca o pagină ruptă
dintr-o carte cu poveşti de groază, dar Jacks era Prinţul
Inimilor şi transformase totul într-un sfârşit de basm. Ea se
aplecă spre el, iar lumea deveni confuză.
— Am făcut-o, spuse Tella cu o urmă de neîncredere în
voce.
— Bineînţeles că ai făcut-o, draga mea. Dar acum trebuie
să plecăm de aici. Jacks o strânse mai mult când o trase de
lângă Scarlett. Tella o văzuse căzând pe podea împreună cu
Steaua Căzută, dar sora ei nu se ridicase, rămânând prăbuşită
pe corpul lipsit de viaţă.
— Stai, sora mea…
— Uită-te la mine, Donatella! Jacks o întoarse până când
ajunse cu faţa la el. Mai vrei să îţi petreci restul vieţii cu mine?
El îi adresă întrebarea ca şi când ar fi fost singurul lucru din
lume care conta. Tella nu simţise niciodată o întrebare cu atât
de multă putere, deşi Jacks păruse aproape lipsit de putere
când o pusese. Părul auriu era zburlit, ochii erau albaştri ca
marea, iar buzele muşcate – era frumos cum doar lucrurile
stricate puteau fi, iar Tella şi-l dorea exact aşa cum era. Şi-l
dorea distrus, haotic şi total neîmblânzit. Sentimentul era la fel
de mistuitor ca tot ceea ce simţea din partea lui ori de câte ori
o săruta – ca şi când nu ar fi fost niciodată suficient, chiar dacă
ea îi oferea totul.
— Eşti singurul lucru pe care mi-l doresc acum.
Jacks zâmbi uşor şi totuşi, mult mai real decât oricând.
Părea fericit. În ciuda morţii, a distrugerilor şi a fumului din
aer, el strălucea aşa cum ea nu îl mai văzuse.
— Şi tu eşti tot ce îmi doresc. Dar trebuie să plecăm chiar
acum sau cineva ar putea încerca să ne oprească să fim
împreună. El îi eliberă umărul ca să o ia de mână.
O trase brutal prin sala distrusă a tronului ca şi când vieţile
lor ar fi depins de plecare. Jacks trecu repede pe lângă scena
abandonată a Nebunului, presărată cu bălţi de vin şi o oglindă
care părea să ţină captivă înăuntru o persoană. Abia se opri ca
să deschidă uşile mari care conduceau spre curtea strălucitoare
de sticlă.
Noaptea se lăsase, iar stelele pâlpâiau pe cer, reflectându-se
pe solul sticlos ca…
— Tella! Vocea lui Legend spintecă noaptea, destul de
puternic încât să sperie cerul şi să o facă să simtă un nod în
stomac.
Tella închise ochii, ca şi când ar fi putut anula efectul pe
care îl avea Legend asupra ei. Ea nu îl mai dorea. Nici măcar
nu reuşise să îl privească în timpul în care fusese prizonier în
cuşcă; o singură privire aruncată în direcţia lui şi sentimentele
pe care nici măcar nu ştia că le avea izbucniseră. Îl ura pe
Legend. Ura tot ce avea legătură cu el, dar, cumva, sunetul
slab al vocii lui încă o tulbura.
— Nu te opri!
Jacks îi smuci mâna, iar ea îi fu din nou alături. Îşi forţă
picioarele să alerge cu el, să se îndrepte oriunde s-ar fi dus
Jacks. El era băiatul pe care voia să îl urmeze până la capătul
pământului. Dar corpul o trăda din nou pentru Legend.
Picioarele nu i se mişcau, iar degetele i se opinteau în papuci,
ca şi când ar fi vrut să se oprească.
Jacks îi smuci mai tare mâna, prinsoarea lui de gheaţă
cuprinzându-i degetele, dar Tella nici măcar nu putu să îşi
mute privirea când Legend se apropie.
El semăna cu sfârşitul unei poveşti de dragoste osândite.
Hainele lui negre erau sfâşiate, avea arsuri noi pe piept, iar
ochii cândva plini de stele erau pustii, negri cu dungi gri şi
linii roşii şerpuind prin albul lor.
Gâtul i se strânse. Nu ar fi trebuit să o rănească. Ea îl ura –
îl ura pentru toate lunile în care se jucase cu inima ei. Chiar şi
acum, tot controla o parte din ea. „Mereu va controla o parte
din tine”, spuse o mică voce în mintea ei, dar Tella o ignoră.
Voia să îşi ia inima înapoi şi să i-o ofere pe deplin lui Jacks.
— De ce nu poţi să ne laşi în pace? strigă ea. Nu m-ai
chinuit destul?
Ochii lui Legend îi întâlniră pe ai ei, mari şi rugători.
Dar Tella nu îi mai ceda.
— Anulează ce i-ai făcut! strigă Legend la Jacks.
— Nu mi-a făcut nimic, spuse Tella. Tu eşti cel care mă tot
răneşte!
— Cred că aşa îţi cere ea să pleci. Jacks rânji şi strânse uşor
mâna Tellei. Nu o mai ţinea la fel de strâns – ştia că ea îi
aparţinea.
— Tella, ascultă-mă! o imploră Legend. Poţi să lupţi cu ce
ţi-a făcut el.
— Singurul cu care vreau să lupt eşti tu! Ea se eliberă de
Jacks, pregătită să îl alunge în sfârşit pe Legend pentru
totdeauna. Dar imediat ce îi dădu drumul, Jacks dispăru, iar
lumea se mişcă. Magia umplu aerul, densă şi dulce. Curtea de
sticlă de sub picioarele Tellei se transformă în trepte netede din
piatra lunii în timp ce turnul auriu din spatele lui Legend
dispăru şi o nouă iluzie îl înlocui. Un templu alb strălucitor cu
un acoperiş boltit din aripi întinse – Templul Stelelor.
Deasupra lui, artificii roşii se amestecau cu mai multe stele
decât văzuse Tella vreodată, refăcând momentul în care
Legend o părăsise imediat după ce o salvase.
Inima Tellei se opri. Încă îşi mai aducea aminte de felul în
care o privise Legend în acea seară şi de răceala vocii lui când
îi spusese că nu el era eroul din povestea ei. Dar acum, ochii
lui erau din nou strălucitori ca stelele, plini de stropi aurii care
străluceau în noapte. O privea ca în tabloul de pe zidul lui, ca
şi când nu ar fi vrut ca ea să plece, ca şi când ar fi adorat-o şi
ar fi vrut, până la urmă, să fie eroul ei.
— Spulberă iluzia asta! spuse Tella, incapabilă să suporte să
o privească sau să se uite la el. Legend nu era un erou, iar ea
nu îşi dorise niciodată unul. Ea era eroina poveştii sale şi era
timpul să se salveze de el. Fă ca Jacks şi curtea să apară din
nou!
Legend se încruntă, emoţia din ochii lui intensificându-se.
Cândva, strălucirea lor ar fi putut să o convingă că el avea
capacitatea să îi ofere lumea. Dar acum Jacks era lumea ei, în
care Legend nu avea loc. Dacă era sinceră, nu avusese
niciodată suficient loc pentru el; era prea mistuitor.
— Ştiu că tu crezi că îl doreşti, dar îţi controlează emoţiile,
spuse Legend, vocea lui devenind mai serioasă şi mai profundă
cu fiecare cuvânt. Trebuie să te opui.
— Eşti gelos! Nu mă doreşti, dar nu vrei să mă aibă
altcineva. Ea încercă să se împingă în pieptul lui, să îl respingă
în sfârşit. Te rog, nu mă mai chinui! Lasă-mă să plec!
Un colţ al gurii lui Legend se ridică lent.
— Tu eşti cea care se ţine de mine, Tella!
— Nu… eu… Ea îşi coborî privirea ca să îşi vadă degetele
apucându-i cămaşa zdrenţuită.
Două mâini calde îi cuprinseră umerii când Legend o opri
pe loc.
Inima ei bătu mai repede. Chiar trebuia să se retragă, dar nu
se putea mişca. Corpul ei îşi amintea de vremea în care el nu
se apropia atât de mult de ea, când nu îşi punea mâinile pe ea.
Tot ce îşi dorise era atingerea lui, iar acum el o ţinea ca şi când
ar fi plănuit să nu-i dea drumul pentru foarte mult timp.
El zâmbi mai larg.
— Nu sunt gelos pe Jacks. Ştiu că sentimentele tale pentru
el nu sunt reale. Şi te înşeli dacă tu crezi că nu te doresc. Te
doresc demult şi nu voi înceta să o fac.
Prinsoarea lui deveni mai fermă când o trase şi mai
aproape, până ce se lipi de pieptul lui.
Tânăra respira sacadat şi suspina furioasă. Dar indiferent
cât de mult încerca să îl respingă, tot nu reuşea să o facă. Când
se gândi la Jacks, inima i se linişti, dar apoi tânji după felul în
care Legend o făcea să bată. Pentru că din inima ei nu-i
aparţinea doar o bucată – îi aparţinea complet.
„Nu!” Tella încercă să alunge gândul din minte, încercă să
îşi amintească de Jacks şi de cum o făcea el să se simtă, dar
nu-l simţi decât pe Legend când una din mâinile lui calde
coborî pe spatele ei.
— Mai vrei să afli de ce am plecat în seara aceea de pe
trepte?
Vru să spună că nu, dar îi spuse că vrea.
Palmele lui se încălziră, iar mâna de pe umărul ei coborî
spre gât şi în păr, înclinându-i faţa în sus, forţând-o să se uite
în ochii lui. Erau încă sticloşi şi întunecaţi cu pete aurii care
semănau cu nişte stele sparte, iar ea îşi spuse în sinea ei că îi
ura.
Ochii lui Jacks erau frumoşi; ochii lui Jacks erau cei pe care
îi adora. Dar ochii lui Legend îi luaseră prizonieri pe ai ei, iar
ea nu se putea abţine să nu îi privească. Îşi spuse că ochii lui
erau doar încă o iluzie, la fel ca toate sentimentele care
ameninţau să o copleşească. Ea închise ochii, dar degeaba.
Gestul o făcu doar mai conştientă de vocea profundă a lui
Legend când spuse:
— Îmi pare rău că te-am părăsit în seara aceea. Nu ar fi
trebuit să plec; nu ar fi trebuit să te rănesc. Şi nu ar fi trebuit să
te sperii şi să fug când mi-am dat seama că mă îndrăgostesc de
tine.
Tella deschise ochii, toate cuvintele rostogolindu-i-se de pe
limbă înainte să le poată opri.
— Mi-ai spus că nu poţi iubi.
— Nu credeam că pot.
Legend îşi mişcă mâna din părul ei ca să îi cuprindă
obrazul, ţinându-i faţa ca şi când nu ar mai fi atins niciodată
ceva atât de preţios.
— Nu pot spune că înţeleg dragostea sau că mă pricep la
asta, pentru că nu am mai iubit pe nimeni. Dar îmi place totul
la tine, Donatella Dragna. Totul. Mâna lui coborî mai mult ca
să îi mângâie obrazul. Îmi plac secretele pe care nu mi le-ai
spus şi minciunile de care ai încercat să scapi. Îmi plac
încăpăţânarea şi stăruinţa ta. Îmi place cum te prefaci
întotdeauna că nu îţi pasă când te vizitez în vis. Îmi place că nu
ai încetat să lupţi pentru ce ai vrut sau pentru cei pe care îi
iubeşti, chiar dacă nu meritau. Te iubesc şi nu intenţionez să
încetez să o fac şi sper că, undeva în sinea ta, încă mă iubeşti.
El îşi plecă buzele spre ale ei, tot mai aproape, avertizând-o
că dacă nu voia să îl sărute, trebuia să se retragă.
Dar ea nu mai voia să se retragă şi nu era nici măcar sigură
că putea să o facă. Dragostea chiar era un alt soi de magie.
Tella tremură din tot corpul, alungând restul vrăjii pe care
Legend o distrusese când îi spusese că o iubea. O iubea!
Gândul îi făcu membrele să tremure de mirare.
Nu fu în stare să vorbească, deci încercă să îi spună că îl
iubea cu un sărut când buzele lui calde le găsiră, în sfârşit, pe
ale ei. Erau atât de perfecte, de moi, de dulci şi de blânde!
Chiar dacă ea trebuia să îi spună lui Legend că îl iubea, i se
părea că el era cel care repeta cuvintele cu fiecare atingere
languroasă a buzelor, ca şi când ar fi avut tot timpul din…
Brusc, Tella îl împinse. Era ultimul lucru pe care voia să îl
facă. Ea îl împinsese, ştia că o făcuse. Îşi dorea să-i simtă
buzele până ar fi uitat cum să respire. Voia să îl îmbrăţişeze la
nesfârşit, dar el nu ar fi avut o eternitate dacă nu l-ar fi lăsat să
plece chiar acum.
Maxilarul lui se încordă, iar expresia îndurerată îi reveni pe
chip.
— Ce este în neregulă?
— Trebuie să pleci. Tella nu îşi recunoscu propria voce, ca
şi când s-ar fi luptat cu ea însăşi pentru fiecare cuvânt. Voia să
fie egoistă, voia să îl păstreze. Îl iubea – motiv pentru care se
forţă să îl împingă. Trebuie să mă părăseşti înainte să rămâi
aşa.
— Este prea târziu.
— Nu, nu este.
Tella îl împinse din nou.
El nici măcar nu se clătină înapoi pe treptele din piatra
lunii.
Se întoarse ca să fugă. Dacă el nu intenţiona să plece, pleca
ea. Dar înainte să se mişte un centimetru, o prinse de
încheietură şi o trase înapoi, îmbrăţişând-o.
— Tella.
— Dă-mi drumul! Ea vedea cum se schimba. Văzu
schimbarea în zâmbetul său, felul în care se umplu de iubire
când întregul chip i se lumină. Încercă să scape din braţele lui,
dar o făcu fără tragere de inimă. Dintotdeauna i se păruse
chipeş, dar când se uită la ea ca acum, era superb. Dacă nu-mi
dai drumul, nu mă voi mai putea împotrivi!
— Asta e bine, pentru că nu vreau să ne certăm. Vreau doar
să te iubesc. O ridică uşor şi o sărută din nou pe buze. Asta e
alegerea mea şi te aleg pe tine, Donatella. Nu am nevoie de
nemurire. Tu eşti eternitatea mea.
ADEVĂRATUL SFÂRŞIT
Scarlett
Oricine altcineva ar fi crezut că era rochia perfectă. Dar
niciodată nu avea să mai existe o altă rochie perfectă pentru
Scarlett. Nu îşi putea înlocui rochia Sortită. Însă opera de artă
pe care o purta azi era minunată – complet mulată, mai puţin la
spate, unde o trenă cădea în urma ei, mai albă decât zăpada
neatinsă şi decorată cu trandafiri roşii de mătase. Se asorta cu
mantia trimisă de Otrăvitorul în dar pentru încoronare,
acoperită complet cu petale de flori. Era minunată şi
extravagantă şi, chiar dacă Scarlett ar fi arătat ca o adevărată
împărăteasă în ea, nu o putea purta.
Otrăvitorul îi transformase la loc în oameni pe toţi cei pe
care îi împietrise şi făcuse un armistiţiu cu Scarlett. Dar după o
noapte cu Steaua Căzută drept împărat, Valenda încă avea
îndoieli în privinţa tuturor lucrurilor Sortite şi, fiind fiica unei
Sorţi, oraşul era curios şi în privinţa ei; nu conta că nu îşi
folosise complet puterile.
— Arăţi minunat!
Tella zâmbi mai larg decât o pisică atunci când prinde o
pasăre, când veni în spatele surorii ei care se uita în oglinda
poleită ce se asorta cu tot ce era în apartamentul imperial –
până şi aplicaţiile transparente ale draperiilor erau cusute cu
foiţe de aur. Şi totul era al lui Scarlett. O parte din ea era
constant tentată să folosească Cheia Visului şi să scape de o
responsabilitate atât de mare. Dar nu credea că ajunsese să
aibă cheia pentru asta.
— Tot imperiul se va îndrăgosti atât de mult de tine încât
Julian s-ar putea să fie gelos, spuse Tella.
Scarlett râse încet.
— Julian este deja gelos – crede că Otrăvitorul este
îndrăgostit de mine.
— Otrăvitorul chiar este îndrăgostit de tine. De ce crezi că a
acceptat un armistiţiu atât de repede?
— Poate din cauză că porecla surorii mele este Ucigaşa
Sorţilor.
Tella roşi de mândrie.
— Crezi că aş putea avea un afiş cu imaginea mea şi
denumirea aceea dedesubt?
— Nu eşti o infractoare, spuse Scarlett. Eşti o eroină!
— Da, dar mereu am vrut să am afişul meu.
Tella râse, dar nostalgia pe care o afişă îi spuse lui Scarlett
că se gândea din nou la mama lor.
— Crezi că mama noastră chiar era fiica Împărătesei
Elantine? întrebă Scarlett.
— Nu cred că vom şti vreodată cu siguranţă, dar îmi place
să cred că era. Când Împărăteasa Elantine vorbea despre
Paradise, părea tandră şi plină de regrete. Tella se îndreptă spre
zidul cu ferestre şi trase două draperii ca să se uite la mulţimea
care deja se aduna în curtea de sticlă pentru ceremonia serii.
Putem să-i cerem oricând Asasinului să ne ducă înapoi în timp
ca să o vedem din nou şi să aflăm cu siguranţă.
— Probabil, spuse Scarlett.
Dar se îndoia de asta. După moartea Stelei Căzute, Asasinul
dispăruse împreună cu majoritatea celorlalte Sorţi. Otrăvitorul
era singurul care rămăsese, iar Scarlett chiar spera că nu era
îndrăgostit de ea. Sentimentele Sorţilor tindeau să se
transforme într-o obsesie mortală, la fel ca aceea dintre Jacks
şi Tella. Din fericire, nimeni nu îl mai văzuse pe Jacks de când
dragostea lui Legend rupsese vraja aruncată asupra Tellei.
Scarlett nu ştia dacă Jacks fugise cu celelalte Sorţi în
regatele nordice, aşa cum se spunea. Acum că Gavriel era
mort, Sorţile pe care le crease nu mai erau nemuritoare, ci
veşnic tinere. Puteau să trăiască vieţi foarte lungi, dar puteau şi
să moară dacă le dădeau oamenilor motive să se răzbune.
Odată încoronată oficial drept împărătească, Scarlett
intenţiona să aibă spioni care să cerceteze chestiunea. Tot mai
voia să dea de urma Sorţilor mai crude, ca Nebunul, Regele
Ucis şi Regina Nemuritoare şi să le judece. De dragul surorii
ei, voia să se asigure că nici Jacks nu se întorcea.
— Scuză-mă, Înălţimea Ta! Vocea servitoarei fu urmată de
o bătaie uşoară în uşă. Domnul Julian a venit să te vadă.
— Condu-l înăuntru.
Scarlett traversă camera cu o viteză probabil nepotrivită
pentru o împărăteasă. Dar nu se putea abţine, la fel cum nu îşi
putu ascunde zâmbetul când Julian intră în cameră. Pumnalul
mamei ei, acum plin cu magia Stelei Căzute, îndepărtase
masca de fier Sortită de pe faţa lui cu o singură atingere.
Scarlett nici măcar nu îşi dădea seama că Julian o purtase
vreodată. El părea dichisit şi dezinvolt în costumul pe care îl
comandase pentru încoronarea din seara aceea. Lui Scarlett îi
plăceau în special vesta lui gri şi dungile subţiri şi roşii care se
asortau cu florile din rochia ei.
Tella trase draperiile cu o mişcare teatrală.
— Cred că este timpul să plec.
— Nu trebuie să pleci, spuse Scarlett.
— Este în regulă. Sunt sigură că aţi prefera să staţi în
intimitate, iar eu trebuie să îi scriu o scrisoare lui Legend.
Julian îi zâmbi Tellei.
— Cred că fratele meu este în palat acum.
— Ştiu. Dar aş prefera să îi scriu o scrisoare.
Tella se îndreptă spre uşă cu o expresie neastâmpărată care
probabil ar fi trebuit să o îngrijoreze pe Scarlett. Dar era prea
distrasă de Julian ca să-şi mai facă şi alte griji.
Imediat ce Tella plecă, Julian intră mai mult în cameră. Fără
să se grăbească, se uită la liniile mulate ale rochiei albe a lui
Scarlett, de la şolduri până la diadema de aur pe care avea să o
poarte până ar fi fost încoronată oficial.
— Nu eram sigur că vei avea timp să mă vezi azi.
— Sunt foarte importantă.
— Ştiu, spuse el solemn.
— Julian, glumesc! Ea îi lovi în joacă braţul, iar el profită
de ocazie ca de o scuză să o prindă de mână.
— Eşti fermecătoare! zise el, trăgând-o mai aproape. Dar
cred că rochiei tale îi lipseşte ceva.
El ridică haina împăturită pe braţ ca să dezvăluie cadoul din
mâna lui. Cutia era mică, îngustă şi legată cu o panglică simplă
roşie care o făcu să creadă că o împachetase personal.
— Ţi-am spus că nu am nevoie de daruri azi.
Dar ea zâmbi mai larg când deschise cutia.
Înăuntru se afla o pereche de mănuşi doar până la
încheietură, cusute simplu. Pentru o clipă, se întrebă dacă
acesta era felul său de a o cere în căsătorie. Mănuşile erau un
dar simbolic pe care domnii îl ofereau doamnelor pe care
doreau să le ceară de neveste. Dar obiceiul era demodat, iar
acestea nu păreau nişte mănuşi obişnuite. Când Scarlett le
atinse, ele începură să se transforme. Se mişcau aşa cum o
făcea rochia ei Sortită, transformându-se din mănuşi simple şi
albe cu cusături simple în manşoane lungi şi elegante din
dantelă de un rubiniu intens.
— De unde le ai? şopti Scarlett.
— M-am întors în temniţă şi am găsit câteva resturi de
material de la rochia ta, pe care le-am cusut.
— Tu le-ai cusut?
El zâmbi sfios.
— Nu am avut încredere să las pe altcineva să le atingă.
Scarlett strânse manşoanele la piept. Dacă nu l-ar fi iubit
deja, s-ar fi îndrăgostit atunci de el. Julian încerca să se
comporte ca un derbedeu, dar era cea mai drăguţă persoană pe
care o cunoscuse vreodată.
— Ştii, rochia te-a plăcut mai mult decât pe oricine
altcineva.
— Bineînţeles. El zâmbi. Întotdeauna îţi reflecta emoţiile.
În trecut poate că ar fi protestat, dar Scarlett nici măcar nu
voia să nege faptul acesta.
— Mulţumesc, este darul perfect!
— Mă bucur că îţi place. El zâmbi din nou, însă parcă un
pic mai timid când îşi atinse ceafa cu mâna. Mănuşile erau
cândva un dar simbolic.
— Da, spuse ea fără să gândească.
Tânărul ridică din sprâncene.
— Nu ţi-am adresat nicio întrebare.
— Orice m-ai întreba, răspunsul este „da”, zise ea şi-i
cuprinse gâtul cu braţele.
Drept răspuns, el o prinse de mijloc.
— Dar dacă ţi-aş fi cerut o jumătate din regat?
— Atunci, ţi-aş fi spus că poţi să-l ai pe tot. Tot ce am este
şi al tău, Julian.
— Şi cum rămâne cu astea? El îi atinse buzele.
— Mai ales astea! Ca să i-o dovedească, Scarlett îşi lipi
buzele de ale lui. Acum, şi tu eşti al meu!
El se retrase doar cât să îi zâmbească şiret.
— Dintotdeauna am fost al tău, Roşiuţo!
ENCORE
Legend
Legend nu credea în finaluri.
O mare parte din viaţa lui de nemuritor crezuse că lumea sar fi dărâmat dacă s-ar fi îndrăgostit şi ar fi devenit om. În
schimb, lumea lui devenise mai preţioasă, în special părţile
care o implicau pe ea.
Îşi înăbuşi un râs când îi reciti scrisoarea. Tellei nu i-ar fi
plăcut să afle că râdea, dar ea era unul dintre puţinele lucruri
pe care le considera amuzante.
Era unul dintre multele motive pentru care o iubea.
Glosar de sorţi şi termeni
CĂRŢILE DESTINULUI: o metodă de ghicit viitorul.
Cărţile Destinului conţin treizeci şi două de cărţi care
înfăţişează o curte cu şaisprezece nemuritori, opt palate şi opt
obiecte.
SORŢILE: conform legendelor, Sorţile înfăţişate în Cărţile
Destinului au fost cândva fiinţe magice, fizice. Se presupune
că au domnit peste un sfert de lume în urmă cu câteva secole,
când au dispărut misterios.
SORŢILE IMPORTANTE
Regele Ucis
Regina Nemuritoare
Prinţul Inimilor
Fecioara Morţii
Steaua Căzută
Stăpâna Norocului
Asasinul Otrăvitorul
SORŢILE DE RANG INFERIOR
Nebunul
Domniţa Prizonieră
Preoteasa, preoteasa
Slujitoarele ei
Mireasa Necăsătorită
Haosul
Fecioara Însărcinată
Apothic
OBIECTELE SORTITE
Coroana Spartă
Rochia Maiestăţii Sale
Cartea Goală
Tronul Însângerat
Aracle
Harta Întregului
Fructul Nemuşcat
Cheia Visului
LOCURI SORTITE
Turnul Pierdut
Livada Fanteziei
Menajeria
Biblioteca Nemuritoare
Castelul Miezului Nopţii
Imaginarium
Piaţa Dispărută
Focul Nemuritor
MONEDELE FĂRĂ NOROC: Monede cu abilitatea
magică de a urmări locul în care se află o persoană. Când
Sorţile domneau încă pe pământ, în cazul în care una dintre ele
făcea o fixaţie pentru un om, îi strecura o monedă fără noroc în
pungă sau în buzunar astfel încât să îl poată urmări oriunde sar fi dus. Monedele erau considerate de rău augur.
ALCARA: oraşul antic de unde domneau Sorţile, cunoscut
acum ca oraşul capitală din Imperiul Meridian, Valenda.
RUSCICA: o carte găsită în Biblioteca Nemuritoare care va
dezvălui Soarta unei persoane sau întregul trecut al acesteia,
dacă sângele acelei persoane sau al acelei Sorţi este oferit
drept hrană cărţii.
MULŢUMIRI
În seria Caraval, scriu mult despre visele care devin
realitate. Cred că, parţial, motivul este că scrierea acestei serii
a fost cu adevărat împlinirea unuia dintre visele mele. Încă mi
se pare un miracol că pot să scriu cărţi şi îi mulţumesc lui
Dumnezeu în fiecare zi pentru acest miracol.
Mi-a plăcut să scriu seria şi să o pot împărtăşi celorlalţi, dar
niciodată nu aş fi reuşit să o scriu singură. Există un grup
fundamental de oameni cărora trebuie să le mulţumesc. Aceste
mulţumiri s-ar putea să fie mai simple decât cele pe care le-am
scris în trecut – scriindu-le acum, mi se pare că mi-am folosit
deja toate cuvintele în cartea de faţă – dar le sunt profund
recunoscătoare tuturor celor menţionaţi mai jos.
Cei cărora le mulţumesc din toată inima sunt: Sarah Dotts
Barley, Jenny Bent, mama, tata, Allison, Matt Garber, Matt
Moores, Ida Olson, Stacey Lee, Kristin Dwyer, Adrienne
Young, Kerri Maniscalco, Katie Nelson, Julie Dao, Liz Briggs,
Amanda Roelofs, Patricia Cave, Bob Miller, Amy Einhorn,
Rebecca Soler, Liz Catalano, Nancy Trypuc, Donna Noetzel,
Cristina Gilbert, Katherine Turro, Jordan Forney, Vincent
Stanley şi Emily Walters. De asemenea, le mulţumesc şi
tuturor celorlalţi de la Flatiron Books, Macmillan Audio,
Macmillan Library şi Macmillan Sales – Molly Ker Hawn,
Kate Howard, Lily Cooper, Melissa Cox, Thorne Ryan, şi
celor de la Hodder şi Stoughton, Erin Fitzsimmons, Anissa de
Gomery, Kristen Williams, Lauren (FictionTea), Fairyloot şi
Owlerate.
Dacă citeşti aceste mulţumiri, vreau să îţi mulţumesc şi ţie –
pentru că ai luat cartea, pentru că ai intrat în lumea aceasta şi
pentru că mi-ai rămas alături în toată seria. Sunt foarte
recunoscătoare
pentru
fiecare
cititor,
blogger,
bookstagrammer, vânzător de carte, bibliotecar şi profesor care
a citit cartea aceasta sau care m-a sprijinit în orice fel. Să vă
ofer aceste personaje şi poveştile lor a fost una dintre cele mai
mari bucurii ale mele.