Omul Suspendat

15 decembrie 1942

A existat o vreme când oamenii practicau frecvent introspecția și nu li se părea câtuși de puțin rușinos să-și consemneze frământările lăuntrice. În zilele noastre însă, ținerea unui jurnal e considerată un răsfăț, o slăbiciune, un lucru de prost gust. Asta pentru că trăim într-o epocă în care se proslăvește duritatea. În zilele noastre, codul moral al atletului, al băiatului oțelit – o moștenire americană care vine, cred, de la gentlemanul englez –, acea combinație ciudată de strădanie, ascetism și rigoare ale cărei origini merg până la Alexandru cel Mare, este mai puternic ca oricând. Ai cumva sentimente? Există moduri corecte și moduri incorecte de a ți le arăta. Ai o viață interioară? Nu privește pe nimeni în afară de tine. Ai cumva emoții? Înăbușă-le în fașă. Toată lumea respectă codul acesta, într-o mai mare sau mai mică măsură. Și, ce-i drept, el permite un soi limitat de sinceritate, o franchețe cu buzele pecetluite. Dar asupra sincerității pure are un efect inhibitiv. Majoritatea problemelor grave sunt o carte închisă pentru persoanele cu inima împietrită. Acestea nu practică introspecția, prin urmare sunt prost echipate pentru a-i înfrunta pe acei dușmani pe care nu pot să-i împuște asemenea vânatului ori să-i învingă într-o întrecere.

„Dacă ai cumva necazuri, descurcă-te cu ele pe mu­tește", așa sună una dintre poruncile codului lor. S-o ia naiba! Eu unul am de gând să vorbesc despre necazurile mele, și, dacă aș avea tot atâta amar de guri câte brațe are Shiva și le-aș folosi tot timpul, tot nu mi-ar fi de ajuns. În halul de demoralizare în care mă aflu, este de-a dreptul necesar să țin un jurnal – adică să vorbesc cu mine însumi – fără să mă simt vinovat că m-aș răsfăța. Durii sunt recompensați pentru tăcerea lor; ei pilotează avioane sau se luptă cu taurii sau prind rechini, în timp ce eu ies rareori din cămăruța mea.

Într-un oraș unde ai trăit toată viața, slabe sunt șan­sele să te simți singur; și totuși, în adevăratul sens al cuvântului, eu așa mă simt. Sunt singur zece ore pe zi într-o cămăruță. La cum sunt în general cămăruțele astea nu-i chiar așa de rău, deși te lovești de obișnuitele neplăceri ale locatarului: miros de prăjeală, gândaci și vecini ciudați. Dar, de-a lungul anilor, m-am învățat cu toate aceste neajunsuri.

Cărți am destule. Nevastă-mea îmi tot aduce altele, în speranța c-o să le citesc. Ce bine-ar fi să pot. Pe vremuri, când aveam și noi apartamentul nostru, citeam întruna. Mereu cumpăram cărți noi, uneori chiar mai multe decât puteam eu citi. Dar, atâta vreme cât mă înconjurau, aveam impresia că-mi garantau accesul la o viață extinsă în alte sfere, mult mai prețioasă și mai necesară decât viața pe care eram silit s-o duc zilnic. Dacă mi-era cu neputință să duc în fiecare clipă o viață superioară, puteam măcar să-i păstrez simbolurile la îndemână. Când mi-era mai greu, mă uitam la ele și le atingeam. Acum însă, acum că am la dispoziție atâta timp liber și aș putea să-mi continui studiile pe care le-am început pe vremuri, mă găsesc în imposibilitatea de a citi. Cărțile nu mă mai prind. După două-trei pagini, ba uneori după un simplu paragraf, nu mai sunt în stare să merg mai departe.

Au trecut aproape șapte luni de când am demi­sionat din postul pe care-l aveam la Agenția de Voiaj Interamericană ca să răspund la apelul de înrolare făcut de Armată. Acum sunt în așteptare. Pare un lucru trivial, un fel de comedie birocratică îngropată în hârtii. În prima fază am tratat situația de aceeași manieră. A început ca o vacanță, un răgaz binemeritat, în luna mai, când am fost trimis acasă pentru că actele mele nu erau în regulă. Trăiesc în America de optsprezece ani, dar sunt canadian, supus britanic, și, cu toate că provin dintr-o țară prietenă, nu pot fi recrutat fără o investigație amănunțită. După o așteptare de cinci săptămâni l-am rugat pe domnul Mallender de la Agenția de Voiaj să mă reangajeze temporar, însă afacerile mergeau așa de prost, mi-a spus el, că nu putea să mă ajute. La sfârșitul lunii septembrie am fost informat în scris că investigația se încheiase și primisem aprobarea. Prin urmare, conform regulamentului, mi se indica să mă prezint pentru un al doilea test de sânge. O lună mai târziu am fost notificat că eram în categoria 1A și trebuia să fiu gata. Și m-am pus iar pe așteptat. În noiembrie m-am apucat să fac săpături și am descoperit că, printr-o nouă clauză vizându-i pe bărbații căsătoriți, recrutarea mea fusese din nou amânată. Am făcut cerere să fiu reclasificat, explicând că nu mai puteam lucra. După trei săptămâni de explicații, am fost transferat în 3A. Dar, înainte să mă pot prezenta acolo (nu trecuse o săptămână, drept să zic), m-au convocat pentru un nou test de sânge (care nu e valabil mai mult de șaizeci de zile). Și am trecut iar în 1A. Uite-așa o duc de atunci, și probabil va mai dura încă două, trei, patru luni.

Între timp, Iva, nevastă-mea, mă întreține. Spune că nu-i este deloc greu și că vrea să mă vadă bucurându-mă de acest timp liber, citind și făcând tot felul de lucruri plăcute pe care nu voi putea să le fac în armată. Acum un an am început câteva eseuri foarte ambițioase, cu precădere biografice, despre filosofii Iluminismului. Eram în mijlocul unuia despre Diderot când m-am oprit. Dar, în momentul în care a început această stare de incertitudine, se subînțelegea că le voi continua. Iva n-a vrut să-mi caut altă slujbă. Fiind în categoria 1A, oricum nu puteam să fac rost de una bună.

Iva este o fată tăcută. Are un stil aparte, care descurajează vorbăria. Nu ne mai facem confidențe; de fapt, sunt multe lucruri pe care nici nu i le-aș putea spune. Avem prieteni, dar nu ne mai întâlnim cu ei. Câțiva locuiesc într-o zonă mai îndepărtată a orașului. Alții sunt la Washington, iar alții, în armată; unul este în străinătate. Cu prietenii mei din Chicago m-am răcit, încet-încet. Nu mă prea trage ața să mă văd cu ei. Am putea să reînnodăm legăturile, dar, la cum văd eu lucrurile, s-a dus liantul care ne ținea amici, și până acum n-am avut nici o tragere de inimă să-l înlocuiesc. Așa că sunt foarte singur. Stau și tândălesc în camera mea, anticipând micile crize din ziua respectivă, ciocănitul servitoarei, apariția poștașului, programele de la radio și amărăciunea certă provocată de anumite gânduri.

M-am gândit să mă întorc la muncă, dar nu sunt pregătit să recunosc că nu știu cum să mă bucur de libertatea mea și că de fapt vreau o slujbă de lacheu pentru că n-am resurse – sau, mai bine zis, n-am caracter. Am încercat să mă înrolez la Marină ultima dată când m-au trecut în categoria inferioară, însă, din câte se pare, pentru că sunt străin, nu pot decât să aștept să fiu recrutat. N-am altceva de făcut decât să aștept, în această stare de incertitudine, și în timpul ăsta să mă deprim din ce în ce mai tare. Mi-e cât se poate de clar că mă deteriorez, că sunt din ce în ce mai plin de amărăciune și resentimente, care mă rod pe dinăuntru ca o otravă și-mi dizolvă generozitatea și bunăvoința. Însă această întârziere de șapte luni este doar una dintre sursele chinului prin care trec. Nu pot să mă gândesc la ea decât ca la fundalul stării mele de incertitudine. Înainte de a putea estima răul care mi-a fost făcut, ar trebui să fiu mai întâi adus cu picioarele pe pământ.

16 decembrie

Cu cât ceilalți sunt mai activi, cu atât mai încet mă mișc eu, și singurătatea mea crește proporțional cu vacarmul și frenezia lumii înconjurătoare. Lucrul acesta mi-e din ce în ce mai clar. În dimineața asta, nevasta lui Tad din Washington scrie că Tad a decolat spre Africa de Nord. În viața mea nu m-am simțit mai înmărmurit. Nu-s în stare nici măcar să mă duc până la magazin să-mi iau tutun, deși aș trage un fum. Așa că aștept. Asta pur și simplu pentru că Tad e pe punctul să aterizeze la Alger sau Oran sau se îndreaptă deja spre Casbah – am văzut împreună Pepé le Moko anul trecut. Mă bucur sincer pentru el și nu simt pic de invidie. Însă nu pot să scap de sentimentul că, în timp ce el zboară spre Africa și prietenul nostru Stillman călătorește spre Brazilia, eu stau proțăpit aici în scaun. Este o senzație reală, una fizică. Nici măcar nu mai încerc să mă scol. Sigur, aș putea să mă ridic și să umblu prin cameră, ba chiar să mă duc până la magazin, dar efortul n-ar face decât să mă arunce într-o stare dezagreabilă. O să treacă, dacă n-o iau în seamă. Dintotdeauna am fost pradă unor astfel de halucinații. În toiul iernii, fixând cu pri­virea un zid scăldat de soare, reușeam să mă conving, în ciuda zăpezii de afară, că era luna iulie, nu februarie. Și mi s-a întâmplat să transform și vara în iarnă, de tremuram înghețat pe zăduf. Fac asta și cu momentele zilei. E un truc banal, presupun. În cazul în care e dus prea departe, e posibil să-ți distrugă simțul realității. Când o să vină Marie să facă patul, o să mă ridic în picioare, o să-mi închei haina și o să mă duc la magazin, și uite-așa o să se termine și cu senzația asta.

În mod normal, abia aștept să găsesc un motiv s-o șterg din casă. Nici nu apuc bine să mă dezmeticesc, că încep să caut unul. Dar când plec, nu plec departe. Raza mea de acțiune se întinde în medie la o stradă, două. Și mi-e întruna frică să nu dau peste vreo cunoștință care să se mire că mă vede și să mă ia la întrebări. Evit centrul, iar atunci când chiar trebuie să mă duc am grijă să ocolesc anumite străzi. Cred că am păstrat din anii școlii sentimentul că nu e lucru curat să stai pe-afară, fără nici un motiv, ziua namiaza mare.

Cu toate astea, nu sunt capabil să găsesc motive convingătoare. Nu ies de mai mult de patru ori pe zi, de trei ori ca să mănânc și a patra oară ca să rezolv cine știe ce problemă măruntă ori să-mi satisfac un impuls fără rost. Nu mă duc departe. Și, pentru că nu fac mișcare, mă îngraș. Când Iva îmi face observație, îi spun: „Lasă, în armată o să dau sigur jos kilogramele astea". Străzile sunt neatrăgătoare în această perioadă a anului și, în plus, n-am galoși. Uneori mă aventurez mai departe, la spălătorie sau la frizer, la Woolworth’s pentru plicuri, sau chiar mai departe, dacă mă roagă Iva, să plătesc vreo factură sau, fără știrea ei, s-o văd pe Kitty Daumler. Și mai sunt și vizitele obligatorii la familie.

Am căpătat obiceiul de a schimba periodic restau­rantele. Nu vreau să mă obișnuiesc prea tare cu nici unul dintre ele, nu vreau să mă trag de șireturi nici cu vân­zătorii de sendvișuri, nici cu chelnerițele și nici cu casie­rele, să mă simt obligat să mint ca să le răspund la întrebări.

La opt și jumătate iau micul dejun. După aia, mă duc acasă și mă așez să citesc ziarul în balansoarul de lângă fereastră. Îl citesc cap-coadă, cu sfințenie, sorbind fiecare cuvințel. Întâi mă duc la pagina cu benzi desenate (asta pentru că așa fac din copilărie, trag de mine să le citesc până și pe cele mai noi și mai proaste), apoi trec la știrile serioase și articolele de fond și, în cele din urmă, ajung și la paginile de scandal, la cele cu sfaturi practice, rețete, necrologuri, știri despre diverși, anunțuri, rebusuri, tot. Vrând să amân momentul când va trebui să las ziarul jos, mă apuc să recitesc benzile desenate, ca nu cumva să fi pierdut ceva.

Odată ce revin la trezie după regenerarea dată de somn (în rarele momente când am parte de ea), trupește trec din starea de goliciune la cea de om îmbrăcat, iar sufletește, de la o puritate relativă la murdărie. Ridicând fereastra, verific vremea; deschizând ziarul, las lumea să pătrundă.

Acum iată-mă împresurat de această lume și complet treaz. E aproape amiază, vremea prânzului. De la unsprezece încoace simt în mine o neliniște crescândă, îmi imaginez că iar mi-e foame. În tăcerea casei picură sunete care iau amploare, o ușă închizându-se în altă cameră, stropii de apă căzând dintr-un robinet, șuierul aerului din radiator, zumzăitul mașinii de cusut de la etaj. Patul nefăcut, pereții, toate sunt vărgate cu dungi de lumină. Servitoarea bate la ușă și o deschide. Are în gură o țigară. Cred că sunt singurul în fața căruia îndrăznește să fumeze; își dă și ea seama cât de neînsemnat sunt.

La restaurant descopăr că de fapt nu mi-e foame, dar nu mai am încotro și trebuie să mănânc. La întoarcere urc mai greu scările. Intru în cameră trăgându-mi răsuflarea și dau drumul la radio. Fumez. Ascult muzică simfonică jumătate de oră, enervat că n-am reușit să aud ce spune crainicul când începe să facă reclamă la niște haine în rate. Pe la ora unu, fața zilei s-a schimbat, a dobândit un alt soi de neliniște. Încerc să citesc, dar capul nu mi-e la frazele de pe pagină sau la înțelesurile cuvintelor. Creierul meu își dublează eforturile, însă o mulțime de gânduri de o relevanță îndoielnică mă împiedică să mă concentrez, trivialul și esențialul amestecându-mi-se în minte. Așa că trag oblonul. Capul mi-e la fel de gol precum strada. Mă ridic și dau din nou drumul la radio. E ora trei și nimic nu mi s-a întâmplat încă; ora trei și se lasă deja întunericul; ora trei și poștașul și-a făcut ultimul rond, fără să lase nimic în cutie. Am citit ziarul și mi-am aruncat ochii într-o carte și am avut câteva gânduri răzlețe…

Mr. Five-by-five,

He’s five feet high

An’ he’s five feet wide...¹

iar acum, ca o casnică, ascult emisiunile de la radio.

Fiica proprietăresei ne-a atenționat să nu dăm prea tare sonorul; maică-sa e de trei luni la pat. Probabil că n-o mai duce mult. Este oarbă și aproape complet cheală; cred că se apropie de nouăzeci. O văd uneori, prin deschizătura perdelelor, când urc scările. Fiică-sa a preluat conducerea gospodăriei din septembrie. Locuiește cu bărbatu-său, căpitanul Briggs, la etajul al doilea. El a fost repartizat la intendență. Are vreo cincizeci de ani (e mult mai mare ca nevastă-sa), un tip bine făcut, îngrijit, cărunt și cu o voce calmă. Îl zărim adesea plimbându-se în fața gardului și fumând o ultimă țigară înainte de a se duce la culcare.

La patru și jumătate îl aud pe domnul Vanaker de vizavi cum tușește și mormăie. Nu se știe de ce, Iva l-a poreclit „vârcolacul. Este o ființă ciudată, care mă calcă pe nervi. Sunt sigur că tușește în parte pentru că e alcoolic, dar și de la nervi. Cred că e și o formă de activitate socială. Iva nu e de acord cu mine. Dar eu știu că de fapt tușește ca să atragă atenția asupra lui. Am trăit atâția ani la comun, că-i ghicesc din prima pe cei ca el. Pe Dorchester Avenue era cândva un bătrân care refuza să-și închidă ușa și stătea în șezut sau zăcea în pat cu fața către hol și urmărea pe toată lumea, zi și noapte. Și mai era unul pe Schiller Street, în chiuveta căruia auzeai încontinuu cum curge apa. Era modul lui de a ne anunța că există. Domnul Vanaker tușește. Pe deasupra, atunci când merge la closet lasă ușa întredeschisă. Bocănește în jos pe scări, după care îl auzi trăgând apa. Iva s-a tot plâns de asta doamnei Briggs, care a lipit pe perete următorul afiș: „Locatarii sunt rugați să închidă ușa la closet și să poarte halat de baie. Nu că ar fi ajutat la ceva.

De la doamna Briggs am aflat câteva lucruri interesante despre Vanaker. Înainte ca bătrâna să cadă la pat, Vanaker o îmboldea mereu să meargă la film cu el. „Când oricine știe că mama nu mai vede." Avea și obiceiul de a alerga pe scări ca să răspundă la telefon îmbrăcat doar în pantalonii de pijama – de unde și aluzia la halatul