Fişă Biobibliografică - M. Eminescu
Fişă Biobibliografică - M. Eminescu
Fişă Biobibliografică - M. Eminescu
Mihai Eminescu
Mediul familiar
Anul probabil al naşterii lui Petrea Eminovici, ţăran din satul Călineşti, lângă
Suceava (Bucovina), cel mai vechi dintre Eminovicii atestaţi în acte
oficiale.Strabunic al poetului.
Studii
Între anii 1857-1859 frecventează şcoala la Cernăuţi şi îşi petrece verile la
Ipoteşti în mijlocul naturii.
În 1860 şi 1863 este elev la Ober Gymnasium din Cernăuţi unde îl are
profesor pe Aron Pumnul.
În toamna anului 1869 Mihai Eminescu merge la Viena, pentru studii
universitare. In capitala Austriei, unde rămâne până 1872 poetul studiază literatura
şi filozofia.
După înca doi ani de studii la Berlin (1872-1874), Eminescu se reîntoarce în ţara, la
Iaşi.
Facultatea de filozofie ca student extraordinar, auditor, lipsindu-i
bacalaureatul, face cunoştinţă cu Slavici.
Debutul
1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În ianuarie
moare profesorul de limba română Aron Pumnul şi elevii scot o broşură,
"Lacramioarele învăţăceilor gimnazişti" , în care apare şi poezia "La mormântul lui
Aron Pumnul" semnată M.Eminoviciu. La 25 februarie/9 martie pe stil nou debutează
în revista "Familia", din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia "De-aş avea". Iosif Vulcan
îi schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet şi, mai târziu, şi de alţi
membri ai familiei sale. În acelaşi an îi mai apar în "Familia" înca 5 poezii.
Activitatea de jurnalist politic a lui Mihai Eminescu s-a desfăşurat în principal, timp
de şase ani (1887-1883), la cotidianul Timpul, organul oficial al Partidului
Conservator, unde în 1880 şi 1881 a fost redactor şef. Convingerile sale erau în
acord cu cele ale conservatorilor şi în special cu ale fracţiunii junimiste, condusă
de P.P. Carp şi Titu Maiorescu. Totuşi, în articolele sale şi-a exprimat părerile
proprii, care nu corespundeau întotdeauna liniei oficiale a partidului, ceea ce a
provocat proteste şi nemulţumiri din partea unor conservatori. Datorită implicării
sale afective în evenimentele politice şi datorită conştinciozităţii sale în îndeplinirea
obligaţiilor de redactor, oboseala şi dezamăgirile acumulate în cei şase ani au avut o
contribuţie importantă la declanşarea crizei maniaco-depresive din iunie 1883.
Perioada istorică în care Eminescu şi-a desfăşurat activitatea este cea a Războiului
de Independenţă şi a măsurilor luate pentru recunoaşterea de către puterile
europene a independenţei şi a proclamării regatului. Multe dintre părerile pe care
le-a exprimat Eminescu despre aceste evenimente şi despre protagoniştii lor nu
corespund cu opiniile consacrate ale istoricilor.
O comparaţie între principiile liberale şi cele conservatoare, aşa cum le
concepea Eminescu, găsim în articolul din 1 aprilie 1882. El considera că liberalii
priveau statul într-o „manieră mecanică”, ca pe un mecanism „cu resorturi moarte a
cărui activitate şi repaos se regulează după legile staticii şi ale dinamicii”. De aceea
ei nu respectau tradiţiile, pe care le considerau nişte prejudecăţi, şi credeau că pot
să inventeze după bunul lor plac legi noi sau să importe legi „traduse de pe texte
străine, supte din deget”. Pentru liberali scopul economiei politice era producţia,
ceea ce făcea ca omul să fie redus „la rolul unui şurub de maşină”. Prin această
abordare simplistă se ajungea ca statul să fie privit ca „un mijloc de-a face avere,
de-a-şi câştiga nume, de-a ajunge la ranguri şi la demnităţi”.
Eminescu avea o statura publica impresionanta si era perceput drept un cap al
conservatorismului dar si al luptei pentru unitate nationala, coordonata ulterior
printr-o intreaga retea de societati studentesti din orase centre universitare din
cuprinsul monarhiei Austro-Ungare. S-a creat un fel de network care avea ca
obiectiv direct lupta pentru unitatea politica a romanilor. Pe langa ,,Societatea
Carpatii”, au mai aparut la Budapesta Societatea “Petru Maior”, la Viena “Romania
juna”, la Cernauti “Junimea”,”Dacia”, “Bucovina si Moldova”, in Transilvania
societatea “Astra” si, in vechea Romanie, “Liga pentru unitatea culturala a tuturor
romanilor in vechea Romanie”, care avea filiale inculsiv la Paris. Toate aceste
organizatii se aflau in obiectivul serviciilor secrete ale Rusiei tariste si Austro-
Ungariei, fiind intens infiltrate si supravegheate. Colectia arhivelor politice vieneze
cuprinde numeroase rapoarte similare cu notele informative care priveau activitatea
lui Eminescu , considerat un lider primejdios.
Eminescu a respins categoric recurgerea de catre marile puteri la asa-zisul
“echilibru prin compensatii teritoriale”, facand referiri, in mod special, cu privire la
situatia Olteniei, Bucovinei, Basarabiei, Dobrogei, Insulei Serpilor, Venetiei,
Piemontului, Bosniei, Hertegovinei, Ciprului s.a.
Protestul sau, in cazul compensarii de catre Rusia a celor trei judete basarabene si
despagubirilor de razboi prin atribuirea Dobrogei Romaniei, semnifica o avertizare
asupra riscului pierderii legitimitatii istorice a teritoriului romanesc cedat si,
totodata, un apel la combaterea practicii, situate in afara dreptului international,
care constituia in fapt compensarea unui teritoriu romanesc cu alt teritoriu
romanesc. Pozitia lui Eminescu in aceasta privinta se apropie, pana la identificare, cu
aceea exprimata de primul-ministru I.C. Bratianu si de ministrul de Externe M.
Kogalniceanu. Insistenta cu care a sustinut cauza romaneasca in problema Basarabiei
a fost de-a dreptul iritanta nu numai pentru Rusia, ci si pentru guvernul de la
Bucuresti. In perioada 20 ianuarie 1878 30 aprilie 1878 a publicat, in Timpul, 16
articole si un studiu compus din sase capitole cu referire la provincie, acuzand Rusia
ca proceda neloial, contrar angajamentului asumat cu ocazia semnarii Conventiei cu
Romania.
Opera
Opera poetică a lui Mihai Eminescu. Alături de volumele cuprinzând traduceri din
limbi străine, piese de teatru, încercări beletristice, un rol important îl au ediţiile cu
versuri (antume şi postume).
1866, 12/24 ianuarie - Moare Aron Pumnul. Cu această împrejurare şapte gimnazişti
tipăresc o broşură cu Lăcrimioare... la mormântul prea-iubitului lor profesoriu. A
doua din aceste poezii este semnată: M. Eminoviciu, privatist.
25 februarie/9 martie - Revista Familia din Pesta îi publică poezia De-aş avea.
Iosif Vulcan, directorul revistei, i-a schimbat însă numele
din Eminovici în Eminescu, nume pe care poetul l-a adoptat imediat şi pentru
totdeauna.
2/14 aprilie 1867- Apare poezia Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie în
revista Familia.
1869, 31 ianuarie/12 februarie - Revista Familia continuă să-i publice poezii - Junii
corupţi.
7/19 1870 şi 9/21 ianuarie - Publică în Albina din Pesta articolul O scriere critică, în
care ia apărarea lui Aron Pumnul împotriva unei broşuri a lui D. Petrino din Cernăuţi.
Trece la situaţia politică a românilor şi a altor naţionalităţi conlocuitoare
din Austro-Ungaria publicând, sub pseudonimul Varro, înFederaţiunea din Pesta,
trei articole, strâns legate între ele, pentru care a fost citat de procurorul
public din Pesta:
1 martie - Apare în Convorbiri literare poezia Mortua est, trimisă lui Negruzzi în
scrisori.
8 aprilie - România junã ţine şedinţă de unificare a conducerii, alegând primul său
comitet, cu I. Slavici, preşedinte şi Eminescu, bibliotecar.
1 septembrie 1872 participă la o şedinţă a Junimii din Iaşi, unde citeşte fragmente
din Panorama deşertăciunilor, Egipetul şi începutul Evului de mijloc, apoi
nuvela Sărmanul Dionis. Prezenţa în ţară a poetului este confirmată şi de o scrisoare
pe care Eminescu o trimite din Botoşani, în august, lui Titu Maiorescu, în care
intervenea în favoarea lui Toma Micheru, pentru un concert al acestuia.
1879 - Creşte pasiunea pentru Mite Kremnitz, căreia îi predă lecţii de limba română
şi-i oferă în manuscris poezia Atât de fragedă. Faptul îl alarmează pe Maiorescu,
după cum reiese dintr-o însemnare a criticului din ziua de 1 iunie: „Grea epocă
Eminescu“. Se afundă din ce în ce mai mult în munca de gazetar. În redacţie are un
rol preponderent, dar obositor. Satisface cererile repetate ale lui Negruzzi şi-i
trimite la Iaşi poezii care se publică în Convorbiri literare:
1 octombrie - Afară-i toamnă, Sunt ani la mijloc, Când însuşi glasul, Freamăt de
codru, Revedere, Despărţire şi Foaia veştedă.
18 martie - Îi scrie tatălui său bolnav, cerându-i iertare că nu poate veni să-l
vadă. „Negustoria de gogoşi şi de braşoave” îl ţine strâns de „dugheană”. Se
plânge că-i e „acru sufletul de cerneală şi de condei„. Totodată îi scrie şi lui
Negruzzi, spunând că nu găseşte un minut liber spre a răspunde la scrisorile
primite. Îl anunţă însă că prin Maiorescu i-a trimis Scrisoarea III, pe care a
citit-o de mai multe ori laJunimea bucureşteană.
5 iunie - Adio
17 iulie - Ce e amorul?
13 noiembrie - Şi dacă...
1884 - Convorbirile literare din ianuarie şi februarie îi publică douăzeci şi una din
cele douăzeci şi şase de poezii, publicate ca inedite în volumul de la Socec.
12 februarie - Apare poezia Din noaptea... în Familia, ultima din grupul celor date
lui Iosif Vulcan în primăvara anului precedent.
1886
1887
1888
Opera autumă
Dacă privim opera poetică a lui Mihai Eminescu din perspectiva comparativă a
istoriei literare şi ţinând cont de criteriul cronologic, poetul face parte din ceea ce,
în Europa, poartă numele de a doua generaţie romantică, sau romantică târzie.
Activitatea literară a lui Eminescu se întinde pe ceva mai mult decât zece ani.
Motive Emineşcene
Deşi legată de tradiţia naţională, poezia lui Eminescu se înscrie în contextul
european, se recunosc mai ales afinităţile cu lirica germană, puse în evidenţă mai
ales de studiile lui George Călinescu, Tudor Vianu sau Zoe Dumitrescu Buşulenga. .
Unele versuri eminesciene par să izvorească din Trost in Tränen a
lui Goethe, Luceafărul, deşi cu rădăcini în folclorul românesc, aminteşte de
poemul Teilung der Welt al luiSchiller sau de Hyperion al lui Hölderlin, iar
pesimismul din Scrisori îşi are originea în lectura operei lui Schopenhauer, Welt als
Wille und Vorstellung ("Lumea ca voinţă şi reprezentare"). Dacă, pe de o parte,
Eminescu apare adânc impregnat de esenţele cele mai ancestrale ale poeziei
populare, pe de altă parte, din acea tradiţie el culege şi desvoltă chiar instanţele
unui instrument foarte eficient pentru procesul de unificare lingvistică şi culturală
de care burghezia nu se putea lipsi, dacă voia să-şi vadă încununat cu succes efortul
său revoluţionar în domeniul politic şi economic. Dar dacă a atinge prin propria
inspiraţie izvoarele poeziei populare este un postulat romantic, rezultatul la care
ajunge Eminescu nu mai este unul romantic strictu sensu. Ceea ce în poezia populară
apare atenuat de retorica proprie genului, va găsi la Eminescu o definiţie în termeni
de autoconştiinţă critică, seducţia anihilării abandonează ficţiunea personajului şi
capătă glas uman, acela al poetului, care nu mai întruchipează doar lupta generoasă a
eroului romantic împotriva mediocrităţii epocii, ci şi dorul arzător de eliberare de
sub tirania voinţei de a fi, sursa permanentei nevoi de împlinire. Aceasta este,
dincolo de aparenţa dorinţei amoroase, tema secretă a poezieiDorinţa, dorinţa
secretă sugerată de versurile:
Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri.
Pe această linie se înscrie şi tensiunea pioasă din Rugăciunea unui dac şi memorabilă
cadenţă din Împărat şi proletar: "că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi".
Sau, "o, moartea-i un secol cu sori înflorit", în durerosul imn al jalei eterne
din Mortua est, "şi te privesc nepăsător / c-un rece ochi de mort", din Pe lângă
plopii fără soţ, "setea liniştii eterne" din Scrisoarea a IV-a, "nu credeam să învăţ a
muri vreodată" din Odă (în metru antic), "dor de moarte", voluptatea morţii
din Peste vârfuri sau din Scrisoarea a I-a :
În această direcţie specifică, Mai am un singur dor este mai mult decât o declaraţie
poetică, fiind un crez ontologic, totul concentrat în optativul iniţial, "să mă lăsaţi să
mor". Ca şi în Mioriţa, propria anulare a eului postulează pătrunderea acestuia în
realitatea naturală, în universul vegetal, mineral şi animal, vis evocat în mod sublim şi
în basmul filozofic al Luceafărului.
În Scrisori este multă filozofie. Geneza din Scrisoarea a I-a are desfăşurarea
mitului. Ca în La steaua, gândul cade în câmpurile experienţei, mintea se înspăimântă
şi legea străbaterii luminii siderale devine un mister producător de fioruri
poetice. Scrisoarea a II-a se nutreşte aproape numai din sarcasm, din contrastul
dimensional. Labilitatea de sentiment, trecerea bruscă de la contemplaţie la
violenţă, de la şoaptă la declamaţie constituie lirismul predominant al poeziei.
Adversitatea materiei faţă de produsul spiritului îl convinge să renunţe la luptă sub
cea mai sardonică ameninţare:
Erotica lui Eminescu nu e mistică, depăşeşte metafora în care femeia nu-i decât un
simbol al fericirii paradisiace. Asta nu înseamnă că la Eminescu nu se întâlnesc
atitudini sublimate, dar erotica sa se întemeiază pe "inocenţă", nu pe virginitatea
serafică, inconştientă de păcat. Perechea nu vorbeşte şi nu se întreabă. Ameţită de
mediul încojurător, ea cade într-o uimire, numită de poet "farmec" (Floare
albastră, Lasă-ţi lumea, Iubind în taină):
Poezia lui Eminescu este cu mult prea complexă pentru a fi limitată la tiparele
acestui articol. E mult mai profitabil a interpreta textele eminesciene nu ca fiind
operă de final a unei perioade virtual încheiate în anii maturităţii sale, ci ca o creaţie
care păşeşte pe drumul poeziei viitoare, ba chiar al poeziei iminente.
Receptare critică
“Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omeneşte prevedea,
literatura poetică română va începe secolul al douăzecilea sub auspiciile geniului lui şi
forma limbei naţionale care si-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire
până astăzi va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului
cugetării româneşti”.
Titu Maiorescu
“Între poezia lui Eminescu şi limba românească există afinităţi aşa de strânse încât a
încerca să le desfacem una de alta înseamnă aproape un sacrilegiu”.
Elena Văcărescu