Filosofia dreptului

Filosofie şi drept
Obiectul şi problematica filosofiei dreptului

Filosofia dreptului,după cum o arată şi numele, este acearamură sau parte a filosofiei, care
priveşte dreptul în esenţa sauniversală, spre deosebire de ştiinţa dreptului care studiază dreptul înnatura şi
caracterele lui particulare. Nici o ştiinţă juridică specială dinmarea familie a ştiinţelor juridice nu poate să
spună ce este dreptul îngeneral, ceea ce are el universal, ci, poate numai să spună ce estedreptul la un
anumit popor (de ex., drept anglo-saxon, drept francez,drept german, etc.),într-un anumit moment dat.
Deci, cercetareadreptului în general depăşeşte competenţa oricărei ştiinţe juridice, eafiind apanajul
filosofiei dreptului.
Dacă juriştii, reflectând asupra domeniului lor, propun noţiunigenerale ca: izvor de drept, normă
juridică, raport juridic, act juridic,fapt juridic, subiect de drept, aplicarea dreptului, legalitate, etc.,filosofii
elaborează diferite modele explicative tipice filosofării,propunând noţiuni de maximă generalitate ca:
normă, raport social,act, fapt, esenţă, fenomen, sistem, structură, principiu, cauză, efect,etc., toate acestea
ţinând de o ramură sau alta a filosofiei. Căci pefilosofi nu-i interesează analiza înfăţişărilor concrete,
variabile aledreptului, ci generalitatea lui, în timp ce pe jurişti îi interesează tocmaiînfăţişarea lui
concretă, determinată desigur prin prisma uneiperspective generale asupra lui. De aceea filosofia
dreptului estefilosofia însăşi aplicată şi asupra dreptului: "Filosofia dreptuluimeditează asupra
conceptului de Drept, asupra celui de Justiţie, de carenu se interesează nici o ştiinţă juridică particulară,
deşi, paradoxal,fundamentele acestora îl au ca unic temei".
În acest sens, filosofia dreptului este o proiecţieconceptualizată asupra dreptului, pentru a-i
dezvălui raţiunileparticipării lui la universalitatea fiinţei în devenire, temeiul situării luiîn lume, măsura
în care el se adevereşte ca fiind pentru fiinţa umanăsperanţa pentru adevăr şi binele public.
Dorind să-i contureze problematica, profesorul Giorgio DelVecchio arată într-o celebră lucrare,
"Lecţii de filosofie juridică", căfilosofia dreptului îşi orientează cercetările în trei planuri:
● în plan logic, investigând dreptul în totalitatea sa logică,adică să ştim care sunt elementele
esenţiale comune tuturor sistemelorjuridice trecând peste particularităţile lor şi urmărind
conceptuluniversal al dreptului
● în plan fenomenologic, dezvăluind că "dreptul pozitiv nu eprodusul unor cauze speciale şi
excepţionale, ci este un fenomencomun tuturor popoarelor în toate timpurile, cu alte cuvinte , este
unprodus al naturii umane"
● în plan deontologic, evidenţiind faptul că juristul practicianse mărgineşte a înţelege şi a
interpreta în sens propriu normelepozitive, neîntrebându-se dacă nu ar putea să existe şi altele mai
bune.Ştiinţele juridice prin natura lor, se mărginesc să aplice un sistem
juridic existent, fără a-i pune în discuţie temeiurile. Este sarcinafilosofiei dreptului, să cerceteze tocmai
ceea ce ar trebui să fie în drept,opunând astfel, un ideal de drept unei realităţi juridice date.
Aceste trei direcţii de cercetare ale filosofiei dreptului, deşidistincte sunt totuşi conexe între ele.
Astfel, Del Vecchio ajunge la concluzia că "Filosofia dreptului este disciplina care defineşte dreptulîn
universalitatea sa logică, cercetează originile şi caracterele generaleale dezvoltării sale istorice şi îl
preţuieşte după idealul de justiţieafirmat de raţiunea pură".
Cu alte cuvinte, considerând dreptul în esenţa lui universală, şi în planul modului imperativ,
filosofia dreptului începe unde se sfârşeşte ştiinţa dreptului, căreia de altfel îi dă temeiurile şi noţiunile
fundamentale. Fiind meditaţie asupra ideii de drept, ea sintetizează, uneşte în mod logic toate datele
particulare ale jurisprudenţei. Regăsim aici raportul filosofie-ştiinţă în sensul întregirii lor reciproce:
ştiinţa dreptului are nevoie de filosofia dreptului pentru a-şi extrage din ea metodele şi principiile; la
rândul său, filosofia dreptului trebuie să ia în considerare ştiinţele juridice care, prin intermediul
jurisprudenţei, îi dă posibilitatea să-şi constituie, verifice şi aplice legile şi principiile. Filosofia dreptului

1
Filosofia dreptului

a fost reprezentată de-a lungul devenirii ei, fie de către filosofi precum Aristotel, Toma D’Aquino,
Hobbes, Locke, Leibnitz, Kant, Hegel, Marx, Husserl, etc.(în România: S. Bărnuţiu, V. Conta, D. Gusti,
P. Andrei, ş.a.), fie de către jurişti filosofi ca H. Grotius, Montesquieu, Kelsen, Fechner, Giorgio Del
Vecchio, ş.a. ( la noi: M.Djuvara, E. Speranţia).
Toţi marii creatori de sisteme filosofice au conştientizat faptul că ideile despre drept ocupă un
loc important în opera lor. De asemenea, toţi marii jurişti-filosofi de-a lungul timpului, au înţeles că
pentru a-şi cristaliza concepţia generală despre drept, pe parcursul dezvoltării gândirii şi doctrinei lor,
sunt indispensabile luări de poziţie filosofice.
Filosofia dreptului are o funcţie practică (propune şi pregăteşte recunoaşterea pozitivă a idealului
juridic), ea făcând de altfel, parte alături de etică, din ceea ce este cunoscut sub numele de „filosofie
practică”. În toate timpurile ea a îndeplinit atare funcţie. De aceea momentele importante ale filosofiei
dreptului sunt legate de toate marile evenimente politice ale omenirii. De exemplu, Revoluţia engleză de
la 1688, cea americană de la 1776 şi cea franceză de la 1789 au fost precedate de scrieri filosofico-
juridice.
În final, misiunea filosofiei dreptului, este de a elucida rolul pe care ideea de justiţie îl poate juca
în elaborare reală a reglementărilor juridice, ca mod de analiză raţională a condiţiilor ce determină
posibilitatea dreptului şi a cunoaşterii sale precum şi a criteriului specificităţii dreptului şi a întemeierii
raţionale a idealului de justiţie.

Întrebările fundamentale care preocupă omul la nivel

filosofic

În "Logica" sa, Imm. Kant prezintă următoarele întrebări care alcătuiesc dimensiunile câmpului
filosofic:
1. Ce pot sa ştiu?
2. Ce îmi este îngădui să sper?
3. Ce trebuie sa fac?
4. Ce este omul?

Filosofia este, in continuare, „captiva” unui tărâm al cunoasterii omenesti, „minat” de polemici
adesea duse la o extrema, de unde si indepartarea fata de raspunsul la intrebarea referitoare la obiectul
acestei stiinte si deplasarea intregii problematici catre subiectul acestei stiinte, adica catre fiinta umana.
Accentul din aceasta perspectiva dominatoare din gandirea contemporana se pune pe acea parte
a filosofiei supradenumita „filosofia luminarii” care, impreuna cu partea supradenumita „filosofia
cunoasterii” sau „a stiintei”, alcatuieste un intreg.
Naivitatea care determina intoarcerea individului spre propriul sau for interior este, in fapt, o
revenire la acea naivitate primordiala pe care a avut-o fiecare fiinta umana la momentul la care, copil
fiind, si-a pus intrebari legate, mai ales, de lumea inconjuratoare.
In legatura cu prima intrebare din cele patru, si anume aceea referitoare la limitele ratiunii
umane, doctrina este si aici deosebit de diversa, pozitionata fiind, de asemenea, la extreme. Astfel, exista
adeptii teoriei potrivit careia, date fiind capacitatile dovedite stiintific ale creierului uman, procesul de
cunoastere s-ar limita/se limiteaza strict la aceste capacitati. Exista insa si numerosi adepti ai teoriei
infinitului ratiunii umane, sustinuta aceasta de argumente de la cele mai simple, precum acela potrivit
caruia cine poate sa aiba o viziune asupra Universului, poseda o capacitate nelimitata de cunoastere,
pana la argumente ce tin de tehnologia informatiei si care afirma ca acela care poate crea un computer
super sofisticat, categoric, are o minte mult mai complexa si mai puternica decat obiectul creatiei sale.

2
Filosofia dreptului

In legatura cu a treia intrebare, „ce trebuie sa fac?”, sigur ca raspunsul sau continutul acestei
intrebari are in vedere, mai ales, latura etica, latura morala a conduitei fiintei care, odata inzestrata cu
informatie la maximum capacitatii sale de asimilare, se poate simti atat de puternica, incat nu ar trebui sa
i se limiteze ........
In legatura cu intrebarea „ce imi este ingaduit sa sper?”, se ridica mai multe probleme care ating,
in buna masura, sfera locului si rolului omului in Univers. Practic, cea mai complicata controversa legata
de fiinta umana. Daca in epoca precrestina, raspunsul la aceasta intrebare era proponderent optimist,
identificandu-se in forul interior al omului acel daimon de sorginte divina, in epoca contemporana se
remarca o atitudine mai mult pesimista, care face abstractie aproapte total ca, o data in plus, crestinismul
sau, mai corect, doctrina crestina a reafirmat existenta acestei parti divine din om, iata, de data aceasta,
creat el insusi dupa chipul si asemanarea Noastra.
In legatura cu a patra intrebare, aceasta le cuprinde pe toate celalalte trei (este o intrebare
valoroasa). Sensul existentei umane poate fi apreciat ca fiind acela potrivit caruia omul este dator ca,
pornind de la „dat”-ul propriei sale fiinte, sa desavarseasca un „construct” al fiintei sale. „Conditia
umana” este aceea care reprezinta scopul constructului sau al constructiei pe care fiecare individ o
„savarseste” asupra propriei sale persoane. Mai exact, este vorba de procesul de umanizare pe care il
traverseaza sau nu il traverseaza fiecare membru al speciei umane pe durata existentei sale fizice. O
mentiune aparte merita a fi facuta in legatura cu acea care „sustinandu-si” procesul de umanizare, pot sa
fie titularii unei sustineri mai substantiale sau, dimpotriva, a uneia destul de goale de continut.
„Ce este omul?” ca si intrebare ultima in succesiunea acelor intrebari care stau la temelia
edificiului spiritual al filosofiei contemporane ramane, practic, totodata, si tema fundamentala a acestei
filosofii. Omul, adica subiectul propriei sale luminari, subiect activ de data aceasta intr-o conceptie a
zilelor noastre, trebuie sa inteleaga, prin aparitia si prin pozitionarea acestei intrebari, ca raspunderea in
legatura cu procesul sau de umanizare a ajuns sa-i revina in exclusivitate.
Din punct de vedere al mesajului pe care filosofia contemporana il transmite puternic, dar
implicit catre fiecare fiinta umana, acesta ar putea fi sintetizat astfel, obligatia atingerii conditiei umane –
conditie sine qua non – fara de care nu se poate incerca raspunsul la intrebarea „ce este omul?”, a
devenit intrinseca existentei fiecarui individ, iar neonorarea acestei obligatii are consecinte fatale asupra
aceluia care se pozitioneaza astfel.

3
Filosofia dreptului

Momente din filosofia dreptului istoric

Antichitate

1. Socrate
Socrate, personalitate remarcabilă a lumii antice şi a culturiiuniversale, nu a lăsat nici o operă
scrisă posterităţii, faimoasele saleconvorbiri fiind consemnate de alţii. Ideile sale despre drept şi
dreptateau fost întruchipate de viaţa sa care a fost un neîntrerupt proces contrainjustiţiei, precum şi în
moartea sa, cu valoare de simbol, care adevenit condamnarea răsunătoare a tuturor tiranilor. Figura
saluminoasă, calităţile sale morale sunt descrise astfel de către Platon: "Pe bătrânul Socrate, cel atât de
drag mie, nu m-aş sfii să spun că esteomul cel mai drept dintre cei de atunci, îl însărcinară împreună cu
alţii,să aducă zilnic pe unul dintre cetăţeni ce urma să fie ucis, dorind să-lfacă părtaş la isprăvile lor, la
care el nu dădu ascultare înfruntândprimejdii de tot felul".
Socrate discuta într-un mod caracteristic, punând multiple întrebări şi trăgând simple concluzii
din răspunsuri. Afirma că nu ştie nimic, spre deosebire de sofişti, care presupuneau că ştiu totul. El îi
lovea cu ironia şi îi încurca cu întrebându-i chestiuni simple în aparenţă şi totuşi în fond foarte dificile şi
astfel, îi constrângea în mod direct să-i dea dreptate. În felul acesta interlocutorul era ajutat la o "naştere
spirituală", cu privire la ceea ce însuşi credea că nu ştie (de unde şi numirea metodei maieutica – termen
care în limba greacă înseamnpă a naşte).
Ceea ce îl interesa în primul rând pe Socrate era omul şi viaţa lui în cetate, ceea ce trebuie să
facă în lume. Deviza sa în viaţă era "cunoaşte-te pe tine însuţi" şi a arătat că trebuie distingem ceea ce
este impresia simţurilor, în care domină varietatea, arbitrariul individual, nestabilitatea şi întâmplarea
subiectivă, de ceea ce este produs de raţiune, unde gasim cunoştiinţe în mod necesar egale pentru toţi.
Deci, de la simţuri, trebuie să urcăm la unitatea conceptuală, raţională. Socrate preconiza cercetarea
principiului adevărului. A şti şi a face sunt pentru el un singur lucru, ca şi, de asemenea, ştiinţă şi virtute,
deoarece aceasta din urmă nu este decât aplicarea celei dintâi. Virtutea este adevărul cunoscut şi aplicat.
Socrate a preconizat respectarea legilor de caresofiştii le dispreţuiau şi nu numai a legilor ci şi a
celorlalte reguli morale, afirmândcredinţa sa într-o justiţie superioară, în care bunul cetăţean trebuie săse
supună legilor sociale. Însuşi Socrate a pus în practică acest principiu când a fost acuzat de a fi introdus
zei noi şi de a fi corupt tineretul, condamnat la moarte pentru aceste pretinse delicte, de care ar fi putut să
scape. Acuzaţia că ar fi vrut să introducă zei noi fusese posibilă pentru că Socrate sspunea că este
inspirat de o divinitate, care nu era altceva decât conştiinţa sa; această atitudine, care părea contrarie
religiei dominante, a servit ca pretext duşmanilor săi. Modul senin şi sublim în care Socrate aîntâmpinat
moartea a făcut din el un simbol şi un precursor al celorlalţimartiri ai gândirii.

2. Platon
Platon, genialul ucenic al lui Socrate, a exercitat o influenţă atât de adâncă şi în acelaşi timp
largă asupra culturii Occidentului, încât fără el această cultură nu mai poate fi înţeleasă. Platonismul este
o latură permanentă a spiritului european, iar scrierile platonice trăiesc şi astăzi prin frumuseţea
neîntrecută a formei antice şi a avântului poetic.
S-a apreciat că Platon pune problema fundamentului cunoaşterii provenind de la o dublă
opoziţie: aceea a opiniei şi a ideii, şi aceea a senzaţiei şi a ştiinţei. Astfel, Platon inaugurează un fel de a
gândi dualist, care separă cu claritate sensibilul (ceea ce ne este dat a afla imediat, prin simţuri) de
inteligibil (ceea ce putem înţelege prin mijlocirea raţiunii, a logos-ului). Opinia, precizează Platon, este
nesigură, multiplă şi contradictorie. Trebuie deci să se depăşească prin raţiune opoziţiile şi contradicţiile
dintre opinii pentrua ajunge la o cunoaştere veritabilă şi reală a lucrurilor.

4
Filosofia dreptului

Platon continuă lupta angajată de Socrate contra sofisticii, arătând că a considera senzaţia ca
infailibilă, a o considera drept ştiinţă, înseamnă a identifica existenţa cu aparenţa.
Platon este părintele tradiţiei raţionaliste, întrucât el postulează existenţa unei raţiuni comune
prin care fiecare atingere, dincolo de aparenţele sensibile, realităţile invariabile. Adevărata cunoaştere
este cunoaşterea ideilor care sunt adevăratele realităţi.
Ideile alcătuiesc un sistem logic subordonat unei idei supreme, care este ideea de Bine. Această
idee este condiţia cunoaşterii celorlalte idei, soarele lor inteligibil, asemeni soarelui care luminează
lumea sensibilă, dar este şi condiţia existenţei lor. Platon socoteşte ideea de Bine ca fiind o simplă
noţiune de valuare omenească, drept ideea ideilor, principiul universal deoarece universul este ordonat,
este armonic (idee pitagoreică) şi fiindcă armonia presupune dreptate (idee socratică); nu putem gândi
armonia lumii fără ideea din care izvorăsc ordinea şi dreptatea, fără ideea de Bine ce se identifică cu
Dumnezeu sau cu demiurgul, creatorul lumii. În acelaşi timp, ideile sunt principiile acţiunii morale. În
acest context, lumea sensibilă este o copie palidă a lumii ideilor, o lume de umbre şi de păreri ce nu au
realitate decât dacă se împărtaşesc din idei, eternele prototipuri ale lucrurilor.
Pe aceste coordonate filosofice fundamentale considerăm că poate fi înţeleasă concepţia lui
Platon despre cetate, dreptate, drept şi legi.
Având în vederenatura socială a omului, cât şi necesitatea unei înţelegericontractualiste între
oameni în societate, Platon argumentează în "Republica" faptul că " o cetate se naşte deoarece fiecare
dintre noi nu este autonom, ci duce lipsă de multe..." şi de aceea oamenii se strâng "mulţi într-un singur
loc spre a fi părtaşi şi a se înconjura...Fiecare dă ceva altuia..sau ia ceva, socotind că este mai bine pentru
sine..." când "produsele muncii sunt mai numeroase, mai bune şi făcute mai repede, atunci când fiecare
face un singur lucru, potrivit cu firea sa, în timpul pe care îl are şi fără să se preocupe cu alte activităţi".
Cetatea este concepută de Platon ca un întreg, ca un sistem de funcţii individuale, ca un individ de
proporţii mai mari astfel încât trebuie "să cercetăm mai întâi în ce fel este dreptatea în cetăţi. Şi apoi să o
privim şi în indivizi, urmărind asemănarea cu elementul mai mare în înfăţişarea celui mai mic...n-ar fi
nădejde mai bună să vedem şi ceea ce căutăm?"
Iar pentru Platon dreptatea este "ceea ce este în interesul statului ideal", "să faci ce este al tău şi
să nu te ocupi cu mai multe", fiind concepută nu ca o relaţie între indivizi, ci ca pe o proprietate a
întregului stat, întemeiată pe un anumit raport dintre clasele care îl favorizează.
Dreptatea se exercitată şi în interiorul individului ca o putere integratoare în măsura în care
puterile sufletului omenesc sunt exercitate cu virtute. Puterile sufletului sunt: raţiunea, voinţa, dorinţa.
Fiecărei puteri sufleteşti îi corespunde o formă distinctă de virtute,; virtutea raţiunii este înţelepciunea, a
voinţei vitejia, a dorinţei cumpătarea. Dreptatea ca principiu integrator, ca "virtute a virtuţilor", le
concentrează, le pune de acord, făcându-le virtuţi ale unuia şi aceluiaşi suflet.
În "Republica" lui Platon ţelul întregii activităţi este binele iar mijlocul de atindere a acestui ţel
este virtutea, cu tripla ei facultate şi apoi cu sinteza ei armonioasă în virtutea universală a dreptăţii.
Misiunea cetăţiiesete de a aduce în viaţa socială aceaşi ordine şi armonie pe care dreptatea o aduce
funcţiile sufletului individual. De aceea s-a apreciat că la Platon problema cetăţii este problema realizării
dreptăţii, iar dreptatea este principiu şi metodăpentru viaţa cetăţii.
În acest context, scopul dreptului este binele cetăţii, care este dreptatea, dreptul fiind subordonat
moralei, instrument moral-educativ al cetăţii.
Pentru a realiza acest ţel este nevoie, mai întâi, în cetate de o clasă care să întruchipezeraţiunea,
care să aibă virtutea înţelepciunii. Cei ce aparţin acestei clasetrebuie să deţină cunoaşterea, trebuie să ştie
ce e drept în acţiuneapolitică. Aceştia sunt filosofii, bărbaţii superiori. Apoi mai estenecesară o clasă de
războinici şi gardieni care se opun tendinţelorcontrare legii şi impun ordinele raţiunii conducătorilor. În
sfârşit,cetatea mai conţine o grupare de oameni care produc bunurilemateriale pentru întreaga societate.
Coexistenţa armonioasă şicolaborarea acestor clase realizează dreptatea în forma ei concretă şiprin ea se
desăvârşeşte adevărata cetate. Pentru ca dreptatea să devinăreală în cetate, trebuie ca instituţiile şi
activităţile cetăţii să fiedeterminate de raţiune, iar conducătorii filosofi adevăraţi, spiritecomplexe ce
observă în mod obiectiv evoluţia naturii şi societăţii.

5
Filosofia dreptului

Fiecare cetăţean trebuie să-şi îndeplinească doar datoria cecorespunde poziţiei sale anumite.
Numai atunci omul va da societăţiiceea ce are mai bun de dat. Nu oricine este capabil să participe
laelaborarea legilor şi conducerea statului. Şi dacă cineva care nu areasemenea capacităţi, ar încerca să
conducă statul sau să elaboreze legi,atunci în stat se va instaura haosul, iar oamenii vor fi nefericiţi.
Deaceea filosofia, înţelepciunea şi puterea politică trebuie să fie mereuîmpreună. Numai filosofii, bărbaţi
cu adevărat înţelepţi trebuie să seafle la cârma statului şi prima lor datorie este de a-i înlătura
peaventurierii de toata mâna, setoşi de putere cu scopul de a o folosipentru îmbogăţirea personală.
Pentru a exclude protejarea de către clasele conducătoare acopiilor lor, Platon recomandă
educaţia în comun a copiilor. După cese nasc, copiii sunt predaţi în creşe comune, unde toate
mamelehrănesc fără deosebire pe toţi nou-născuţii. După naştere, oricelegătură personală dintre mamă şi
copil se întrerupe. Astfel copiii sedeprind cu gândul că toţi bărbaţii şi toate femeile le sunt părinţii,
iaracestea îi recunosc pe toţi copiii, de care au grijă, ca fiind copiii lor.Educaţi în comun şi lipsiţi de orice
legătură personală, copiii se supunmai bine vieţii disciplinate în cetate. Ei nu cunosc altă familie şi
alţipărinţi decât cetatea.
Atitidinea lui Platon faţă de legile pozitive cunoaşte o anumită evoluţie, exprimâandu-şi această
opinie în "Republica". În acest sens, se poate distinge: adeziunea socratică la exaltarea legilor, absenţa
legilor şi subordonarea legilor unei ierarhii de valori.
Pentru Platon, legea este un expedient necesar şi, oricât de imperfectă ar fi, îşi are criteriul într-o
ierarhie a valorilor.

3. Aristotel
Aristotel, cel mai original discipol al lui Platon, esteîmplinitorul raţionalismului întemeiat de
către Socrate şi îmbogăţit dePlaton. În opere nepieritoare, Aristotel a lăsat cea mai sistematică şimai
enciclopedică moştenire culturală. După conţinut, operelearistotelice păstrate se împart în patru
categorii: 1) opere de logică, 2)metafizică, 3) opere naturaliste, 4) opere de etică, politică, retorică
şipoetică. Lucrările sale cele mai importante care privesc filosofia dreptului sunt "Etica Nicomahică" şi
"Politica".
Pentru Aristotel, ca şi pentru Platon, binele suprem estefericirea produsă de virtute. Statul este o
necesitate nu este o simplăalianţă, este o uniune organică perfectă, care are ca scop virtutea şifericirea
universală. El reglementează viaţa cetăţenilor prinintermediul legilor, care domină întreaga viaţă, pentru
că indivizii nu-şiaparţin lor, ci Statului. Omul este chemat de însăşi natura sa la viaţa politică.
Conţinutul legilor este justiţia, al cărei principiu este egalitatea.El distinge mai multe tipuri de justiţie
caracteristice dreptului.
Prima dintre ele este justiţia distributivă, care se aplică larepartizarea onorurilor şi bunurilor şi
tinde ca fiecare dintre asociaţi săprimească o parte potrivit meritului său. Este o justiţie proporţionalăsau
cum o numeşte chiar el "geometrică".
Al doilea tip de justiţie este cea corectivă, care ar putea să semai numească, după cum propune
Giorgio Del Vecchio, şi rectificativă,egalizatoare sau sinalagmatică, adică regulatoare a raporturilor de
schimburi reciproce. Şi aici se aplică principiul egalităţii, dar într-o formă deosebită de cea precedentă:
aici este vorba numai de măsurarea, în mod impersonal, a daunei sau câştigului, adică de lucruri şi
acţiuni în valuarea lor obiectivă, termenii personali fiind consideraţi ca egali (de exemplu, părţile în
cadrului contractului de vânzare-cumpărare).Acest tip de justiţie trebuie însă înţeles într-un sens mai
larg, elaplicându-se nu numai raporturilor voluntare sau contractuale,ci şi acelorape care Aristotel le
numeşte involuntare, care apar din delicte, pentrucă şi acolo se cere o anumită egalitate adică o
corespondenţă întredelict şi pedeapsă.
Justiţia corectivă se poate prezenta sub două aspecte: justiţie comutativă, cand determină
formarea raporturilor de schimb, după o anumită măsură, şi justiţie judiciară, când se repară, împotriva
voinţei unei părţi, o daună produsă pe nedrept.
Aristotel s-a preocupat de dificultatea aplicării legilor, având în vedere caracterul lor general, la
cazuri concrete şi a indicat un corectiv rigidităţii justiţiei, echitatea, criteriu de aplicarea a legii,

6
Filosofia dreptului

carepermite a o adapta la cazuri particulare, moderându-i asprimea. "sensul însuşi al echităţii constă în a
corecta legea, în măsura în care aceasta se dovedeşte insuficientă, din cauza caracterului ei prea general"
(Etica Nicomahică, Cartea a V-a, Cap. 10).

4. Cicero
Cicero, a fost un om dotat cu calităţi excepţionale, cu mari defecte şi cu o fire foarte complexă.
Filosof, avocat, politician, estet, a fost asasinat de oponenţii politici.
Pentru Cicero există un drept deasupra tuturor legilor omeneşti, care descinde din aceeaşi
raţiune din care descinde însăşi ordinea universală. Reflecţia superioară asupra dreptului-filosofia
dreptului trebuie "să pună în lumină natura dreptului, iar ea trebuie căutată în natura omului; apoi trebuie
studiate legile de guvernare a cetăţilor şi numai după aceea urmează să discutăm despre legile şi statutele
popoarelor, aşa cum au fost ele stabilite şi scrise, fără a omite nici drepturile civile ale poporului nostru".
Legile au în ele ceva nepieritor, deoarece ele derivă nu dinpărerile variabile ale oamenilor, ci din natura
noastră, care se conducedupă voinţa divină.
Cicero apreciază că nu tot ce se cuprinde în legile pozitive şi datini este just şi bun. Ignoranţa şi
atîtea defecte omeneşti se pot amesteca în făurirea legilor, aşa că sunt unele legi care nu-şi merită numele
acesta, tot aşa cum sunt "leacuri" date de vrăjitori sau ignoranţi dar care nu merită numele de "leacuri".
Numai când este justă o lege merită consideraţie, iar criteriul de apreciere a "justului" Cicero îl găseşte în
acest simţ intim de discriminare pe care îl numim "conştiinţă valorică". El apără dreptatea chiar şi
împotriva dreptului, considerând că uneori rezultă nedreptăţi dintr-un anumit abuz al legii şi dintr-o
interpretatre extrem de ingenioasă, dar înşelătoare a dreptului, încât maxima "summum ius summum
injuria" (maximum de drept, maximum de injustiţie) a devenit un proverb intrat în uz.
Cicero a fost cel mai mare avocat al latinităţii.

Evul mediu
1. Aureliu Augustin
Punctul de plecare al filosofieilui Augustin este lupta contra scepticismului şi setea după un
adevăr absolut, mai presus de orice îndoială, care poate fi găsit îndogmatismul credinţei. Pentru
Augustin, adevărul raţional este o confirmare a credinţei, "înţelege pentru ca să crezi", iar credinţa duce
la raţiune "crede pentru ca să înţelegi"; aşadar credinţa nu este împotriva raţiunii, ci, cel mult, este
deasupra ei, e supraraţională.
Scepticismul, ori nu este nimic, ori este o eroare, căci dacă ne îndoim trebuie să avem un adevăr
mai presus de îndoială; omul nu poate trăi fără adevăr. După Augustin, adevărul este în sufletulomului,
în gândirea şi simţirea sa. Dumnezeu este izvorul Adevărului,este temelia existenţei şi principiul binelui.
Drept şi just nu poate să fieceva decât prin puterea ce vine de la Dumnezeu şi prin
protecţiabisericii.augustin face distincţie între "legea eternă" şi "legea naturală". Prima este însăşi voinţa
Lui Dumnezeu, pe când cea naturală este un fel de întipărire a legii eterne în fiinţa noastră.
Legile pozitive, trebuie să derive din cele naturale şi au camenire să apere pacea şi ordinea
socială stabilită de Dumnezeu. Dacă însă unele dintre ele nu derivă din legea naturală, atunci respectarea
lor nu este obligatorie.

2. Toma D'Aquino
Toma D`Aquino, a fost un intelectualist şi un raţionalist, în opera sa el izbutind să contopească
aristotelismul cu dogmele bisericii şi cu ideile lui Augustin, alcătuind un sistem ce a dăinuit până astăzi
ca model al filosofiei catolice. Greutăţile pe care Toma D'Aquino trebuia să le învingă erau destul de
mari; trebuia să lase la o parte tot ceea ce în Aristotel era nefolositor sau primejdios bisericii, iar din ceea
ce rămânea trebuia să înalţe un sistem teologic-filosofic în care fiecare adevărat creştin să-şi găsească un

7
Filosofia dreptului

anumit loc, susţinut cu energie, şi, în acelaşi timp, un sistem care, deşi coerent, să fie mlădios pentru a
putea primi toate ideile mai folositoare bisericii. Pentru că a izbutit să treacă peste aceste greutăţi,
tomismul a supravieţuit până astăzi, iar prin el Aristotel a fost convertit pe faţă la catolicism.
Pentru Toma D`Aquino, credinţa este Raţiunea divină la nivelulomenesc, un reflex mărginit al
adevărurilor infinite. Omul trăieştepentru a înţelege lumea şi a contempla adevărurile eterne.
Legeadivină se găseşte în înţelepciunea lui Dumnezeu. Însă, din nefericire, nu toate adevărurile credinţei
pot fi dovedite raţional, adică nu tot ceea ce este în Biblie şi în părinţii bisericii este şi în Aristotel. Sunt
dogme ce rămân şi vor rămâne peste puterile raţiuni, accesibile numai credinţei. Şi chiar mai mult,
fiindcă nu pot fi dovedite, ci numai crezute, aceste dogme dobândesc o autoritate mai înaltă, autoritatea
revelaţiei, căci ce poate fi mai de preţ decât să avem încredre în lumina superioară a harului
dumnezeiesc.
Toma D'Aquino primeşte deosebirea aristotelică între virtuţile etice practice (curaj, cumpătare,
dreptate, înţelepciune) şi virtuţile teoretice, mai înalte (contemplarea esenţei divine). Cunoaşterea este o
virtute mai înaltă decât faptele. Însă, pe lângă aceste păgâne, adaugă cele trei virtuţi creştine sau
teolohice, sădite în noi de Sfântul Duh: credinţă, iubire şi speranţă.
După Toma d'Aquino, scopul urmărit de voinţă este Binele; binele stă în perfecţiune,
perfecţiunea în păstrarea esenţei omului care este inteligenţa. Dar intelingenţa are întotdeauna un obiect
"intenţional", asupra căruia este îndreptată. Obiectul inteligenţei este natura, creată de Dumnezeu (natura
naturata) şi creatorul şi păstrătorul ei infinit (natura naturans). De aceea scopul vieţii omeneşti este
aproprierea de Dumnezeu, până la asemănarea cu el, prin contemplaţie, iubire şi sfinţenie.
Toma D'Aquino continuă ideea augustiană a superiorităţii împărăţiei divine asupra celei
pământeşti, asupra statului lumesc. Totuşi, dezvoltă o nouă idee politică, inspirată de Aristotel şi care-l
îndepărtează de Augustin, ce presupune o nouă preţuire a statului lumesc ce nu mai apare, ca la
Augustin, ca rodul păcatului înnăscut, ca instrument al Satanei, ci ca un produs necesar al naturii,
deoarece "omul este o făptură socială".
Ca şi Augustin, Toma D'Aquino face distincţie între legea divină, legea naturii şi legea
omenească.
Legile naturii sunt unrezultat al celor divine. Dintre ele face parte "dreptul
natural",corespunzând naturii omului. Dreptul natural prescrie anumite limiteîntre care trebuie să se
desfăşoare activitatea omenească şi pot firegăsite în cuprinsul celor zece porunci ale "Vechiului
Testament".
Legea pozitivă adică legea omenească, este o elaborare datorităîmprejurărilor diverse şi
intervenţiei arbitrariului omenesc. Ea nu estedreaptă decât în măsura în care se menţine în acord cu
dreptul natural,dar cuprinsul ei depinde de nevoile şi condiţiile de viaţă ale oamenilor.Există aşadar o
ierarhie valorică a legilor, începând cu cele eterne şisfârşind cu cele omeneşti, de la principiile cele mai
largi şi necesarepână la normele cele mai înguste, variabile şi capricioase.
Dreptul omenesc pozitiv, realizat pe baza unor principii stabile, poate cuprinde amănunte şi
poate varia după timp şi spaţiu, de aceea de la el nu ne putem aştepta să realizeze justiţia supremă. El e
creaţiunea imperfectă a unor fiinţe imperfecte; el nu mai un produs sacrosant ci o realitate de ordin laic.
În acest context, Toma D'Aquino face distincţii interesante. La întrebarea "O judecată trebuie să
se desfăşoare conform legilor scrise sau dimpotrivă?" se comentează: "...întrucât nu legea scrisă îi
conferă dreptului natural autoritatea sa, ea nu poate nici s-o diminueze, nici s-o suprime, pentru că voinţa
omului nu poate schimba natura. De aceea, dacă legea scrisă conţine vreo prevedere ce contravine
dreptului naatural, ea este nedreaptă şi deci nu poate obliga... Legile injuste sunt prin ele însele contrare
dreptului natural, fie întotdeauna, fie cel mai adesea; la fel legile bine întocmite sunt în unele cazuri
defectuoase; în aceste cazuri nu se va judeca după litera legii, ci recurgând la echitate, după intenţia
legiuitorului... De altfel, în împrejurile date, legiuitorul însuşiar fi judecat altfel, dacă le-ar putea prevede"
(Summa theologiae).
La întrebare: "Este echitatea o virtute? Face ea parte din dreptate sau nu?" se răspunde că, deşi
se pare că echitatea este contrariul a două virtuţii, a dreptăţii, pentru că nu ţine cont de lege şi a rigorii

8
Filosofia dreptului

(severităţii), pentru că este chiar opusul ei, lucrurile nu stau aşa deoarece "echitatea se opune nu noţiunii
ca atare de justiţie, ci justiţiei aşa cum este ea determinată de lege. Ea nu este supusă nici noţiunii de
rigoare, fiindcă aceasta din urmă este conformă cu spiritul legii atunci când este oportună" (Summa
theologiae).
Cât priveşte partea a doua a întrebării: "Face achitatea parte din dreptatea sau nu?" se
comentează: "Echitatea corespunde dreptăţii legale; după modul în care este înţeleasă, ea face parte din
dreptate sau se deosebeşte de ea. Dacă prin dreptatea legală se înţelege supunerea faţă de lege, în literea
şi spiritul ei, atunci ea constituie o parte – principală – a dreptăţii legale. Dacă prin dreptatea legală se
înţelege doar supunerea faţă de litera legii, echitatea nu mai constituie o parte a dreptăţii legale, ci a
dreptăţii în sensul ei cel mai general; în cazul acesta, ea este superioară dreptăţii legale" (Summa
theologiae).
De asemenea, la întrebarea "Este legea naturală aceeaşi pentru toţi oamenii sau dimpotrivă?"
Toma D'Aquino arată că, în general da, este universală şi imuabilă, stabilind însă şi aici situaţii care
nuanţează principiul, ca de pildăfaptul că dacă prin legea naturală înţelegem tot ceea ce omul se simte
înclinat să facă în conformitate cu propria sa natură, trebuie să avem în vedere că oamenii sunt diferiţi şi
au înclinaţii naturale diferite.

Epoca modernă

1. Machiavelli
Nicolo Machiavellia fost figura cea mai caracteristică a mişcării de regenerare şi independenţă,
de liberă exprimare a faptelor politice şi a realităţilor vieţii colective în secolulal XVI-lea.
Lucrările principale ale lui Machiavelli sunt "Principele" şi "Discursuri asupra primei decade a
lui Titus Livius". În aceste lucrări găsim conturate alementele concepţiei sale politice, aşa-zise
machiavelice. În, "Principele", Machiavelli afirmă: Dorind să scriu ceva folositor pentru cine se pricepe,
mi s-a părut mai potrivit să merg direct la adevărul real al lucrului decât la închipuirea lui (căci mulţi şi-
au închipuit republici şi principate care nu s-au mai văzut, nici cunoscut în realitate), deoarece este atâta
deosebire între felul cum se trăieşte şi acela cum ar trebui să se traiască, încât acela care lasă ceea ce face
pentru ceea ce ar trebui să se facă îşi pregăteşte mai degrabă ruina decât apărarea. De aceea, un om care
ar vrea să se arate pretutindeni bun merge la pierzanie printre atâţia alţii care nu-s buni" (cap. XV).
Pentru Machiavelli omul este rău în esenţa lui: ingrat, schimbător, prefăcut, lacom de câştig,
temător de primejdii, convingeri care îl determină desigur, să nu ţină socoteală de bine şi de rău în ceea
ce priveşte pe indivizi, atunci când este vorba de fixarea regulilor de conducere ale Principelui, a cărui
misiune este numai menţinearea, consolidarea şi salvarea Statului, cel mai înalt obiectiv moral după el.
Deasupra Statului nu există nimic, legea supremă este salvarea lui, iar Principele, ca personificare a
Statului, trebuie să-i consacre toate preocupările sale, chiar moralitatea lui personală. Aşadar, idealul
moral cel mai înalt, morala superioară este existenţa Statului, binele şi siguranţa lui, în faţa cărora morala
curentă, individuală şi socială nu contează, n-au nicio valoare. De aceea, ek recomandă Prinţului să fie
mai degrabă cred decât milos, totdeauna temut decât iubit, să facă bine pe fiara, fiind leu şi vulpe
totodată, să nu se ţină de cuvânt dacă e nevoie, să fie simulator şi disimulator căci arta de a guverna nu-i
numai o artă de a face, ci şi de a te preface. Pentru menţinearea Statului, Principele "va fi deseori nevoi
să lucreze contra bunei credinţe, contra iubirii, contra omeniei, contra religiei. Trebuie deci să aibă un
suflet dispus să se întoarcă după cum vânturile şi schimbările soartei şi, după cum am mai spus, dacă
poate să nu se departeze de bine şi să ştie la nevoie să facă rău".
În lucrarea sa "Discursuri asupra primei decade a lui Titus Livius", concepută ca o completare a
"Principelui", se regăseşte aceeaşi concepţie generală politică, autorul socotind însă că republica este mai
aptă decât monarhia de a conserva şi dezvolta Statul, mărturisind totodată mai multă încredere în popor,

9
Filosofia dreptului

mai mult respect pentru dreptate, recunoscută ca unul din fundamentele Statului, pentru lege, care
trebuie să fie egală pentru toţi – ca una din condiţiile necesare ale unui Stat liber, drept şi puternic.

2. Jean Bodin
Afirmă că unul dintre cele mai importante şiprobabil principalul fundament al republicii constă
în a adaptaguvernarea la natura cetăţenilor şi legile şi reglementările sociale lanatura locurilor, oamenilor
şi timpului. În opinia lui Bodin, existăcinci forme de manifestare a suveranităţii:
- puterea de legiferare;
- dreptul de declara război şi a încheia pacea;
- dreptul de numire a înalţilor magistraţi;
- recunoaşterea suveranităţi de către supuşi;
- dreptul de graţiere şi amnistie.

Suveranitatea nu cunoaşte deasupră-i decât legile eterne alejustiţiei. Toate celelalte sunt sub ea,
fiindcă le face ea însăşi. Aceastăputere supremă aparţine statului, considerat ca un organism
colectiv.Ţinând seama de acest criteriu, Jean Bodin distinge trei tipuri de stat:monarhia, aristocraţia şi
democraţia. În opera sa mai sunt expuse şialte teme precum cea a administraţiei finanţelor, a separării
puterilor înstat, a toleranţei religioase faţă de luptele sălbatice dintre catolici şiprotestanţi în evul mediu.

3. Hugo Grotius
Hugo Grotius, jurist olandez, este întemeietorul dreptului internaţional public, al dreptului
maritim şi unul dintre întemeietorii dreptului natural. Hugo Grotius consideră că "dreptul natural este
datde totalitatea principiilor pe care raţiunea le dictează pentrusatisfacerea înclinării noastre naturale
pentru viaţa socială. După opinia sa, patru percepte fundamentale orienteazăîntregul drept:
- respectarea a tot ce e al altuia;
- respectarea angajamentelor;
- repararea pagubelor pricinuite altora;
- pedeapsa echitabilă a celor care încalcă aceste principii.

În ceea ce priveşte apariţia statului Hugo Grotius este adeptul teorieicontractualiste potrivit
căreia mai mulţi oameni liberi şi egali s-au unitde bună voie într-o organizaţie statală, pentru a se pune la
adăpost deprimejdii şi în vederea folosului reciproc, transferând suveranitateaasupra unui singur om sau
mai multora, fără condiţii.
Cât priveşte dreptul internaţional, Grotius consideră că încadrul marii comunităţi a popoarelor
nu poate fiinţa decât un drept încare toţi sunt egali, iar garanţia acestui drept trebuie dată de
hotărâreafiecăruia de a respecta convenţiile încheiate între state, egale şiindependente. În relaţiile
internaţionale, pacea trebuie preferatărăzboiului, dar în virtutea dreptului natural, statele au dreptul de a
seapăra, de a folosi forţa împotriva forţei

4. Thomas Hobbes
A fost apreciat ca unul dintre cei mai importanţi autori de filosofie a dreptului. Premisele
filosofice de la care el pleacă pentru a deduce concepţia sa politică sunt: omul nu este sociabil de la
natură, omul este în mod natural egoist, caută numai binele său propriu, este insensibil faţă de cel al
altora. Dacă omul ar fi guvernat numai de natura sa, ar trebui să se recunoască drept inevitabil un război
permanent între fiecare individ şi semenii săi, potrivit dictonului "homo homini lupus". Hobbes afirmă
posibilitatea de a ieşi din acest impas, graţie unui contract care conţine renunţarea fiecărui individ la acea
libertate neîngrădită, proprie dreptului natural renunţare în favoarea unui suveran care impune legile şi
stabileşte ce este just şi injust, licit şi ilicit. Acesta este statul, o creaţie artificială, o maşină omnipotentă,
care putere nelimitată asupra indivizilor. Prin aceasta, Hobbes se arată reprezentantul tipic al
absolutismului care prin centralizarea puterii politice suprimă libertatea de frica anarhiei şi adesfrâului.

10
Filosofia dreptului

Thomas Hobbes a plecat de la premisa că, în starea de natură,între oameni există o discordie
generalizată, un război al tuturor contratuturor ("bellum omnium contra omnes"), pentru că în natura
umană arexista trei cauze ale tendinţei spre agresiune:
1) spiritul de concurenţă(care generează lupta pentru câştig)
2) spiritul de neîncredere (determinălupta pentru asigurarea propriei securităţi)
3) dorinţa de glorie(provoacă lupta pentru reputaţie)

Hobbes a considerat că în natura umană există, de asemenea,trei pasiuni care i-au determinat pe
oameni să încheie un contract(pact) de neagresiune şi să se asocieze, şi anume: teama de moarte, dorinţa
de a-şi procura bunurile necesare pentru a trăi bine şi speranţa de a-şi realiza bunăstarea prin industrie.
Or toate cele treipasiuni necesitau o asociere potrivit unui acord de pace.
În consecinţă, legile fundamentale ale pactului, numite şi leginaturale (deoarece corespund unor tendinţe
ale naturii umane), vor fi următoarele: legea păcii, legea libertăţii şi legea egalităţii.

5. John Locke
Filosofia politică a lui John Locke din anii săi de maturitate creatoare a avut ca bază teoretică
ideea dreptului natural; omul are anumite drepturi naturale, care nu sunt date de către nici un monarh sau
conducător. Între drepturile naturale, dreptul de proprietate este esenţial. Oamenii se asociază într-o
comunitate organizată în baza unui contract social încheiat între fiecare membru pentru a obţine avantaje
pe care nu le pot avea, individual, în starea de natură. Contractul social este fundamentul contractului de
guvernământ, în care puterea politică este o asociere pentru bunăstarea oamenilor, ei înşişi fiind creatorii
şi beneficiarii acestei întreprinderi. Statul este bazat pe un contract între cel care conduce şi supuşi care-i
dau puterea astfel încât bunăstarea celor din urmă să crească, iar proprietăţile lor să fie protejate într-un
fel în care, în starea de natură, nu este posibil.
Părerea unanimă a celor care au analizat opera lui Locke este că semnificaţia capitală a operei
lui John Locke este legată de idealul eliminării arbitrariului şi al instituirii civilizaţiei bazate pe reguli. În
concepţia sa, autoritatea arbitrară, omnipotentă, este inacceptabilă, idee preluată de modernitate.
Exercitarea autorităţii, în epoca post renascentistă, poate fi justificabilă şi legitimă numai în
interiorul unor cadre liber-consimţite şi al unor reglementări fundamentate raţional. Idealul care pune în
mişcare atitudinile şi opţiunile moderne este cel al fixării de reguli pentru toate domeniile şi situaţiile. În
starea naturală concepută de Locke, omul are deja anumite drepturi, cum ar fi dreptul la libertatea
personală, dreptul la muncă, şi, pe cale de consecinţă, la proprietate care se bazează tocmai pe muncă.
Trecerea de la starea de natură la societatea politică este considerată de John Locke ca o reacţie la
fenomenele de lăcomie, conflict şi incertitudine a comunităţii în stabilirea de valori şi repere comune de
convieţuire.
Procesul de dezvoltare a instituţiilor politice este descris într-un mod abstract de către Locke, în
trei etape, ca faze ale contractului social şi al consimţământului: în prima etapă oamenii trebuie să fie
unanim de acord să formeze o comunitate pentru a putea acţionaîmpreună şi a-şi susţine drepturile; în a
doua etapă oamenii care auajuns la acord trebuie să creeze prin consimţământul lor instituţiilelegislative
şi celelalte instituţii ale statului; în a treia etapă, cei care auproprietăţi trebuie să–şi dea acordul lor, direct
sau prin reprezentanţi,asupra impozitelor şi dărilor pe care urmează să le plătească.
Statul la John Locke este o reafirmare a libertăţii individualenaturale (nu o negare a acestei libertăţi)
care-şi regăseşte în statgaranţia existenţei sale. Indivizii sacrifică numai acele libertăţi care facposibilă
funcţionarea statului ca un organ superior de protecţie. Pentrua demonstra că funcţionarea statului
trebuie să se bazeze pe anumiteprincipii, aceste principii nu sunt întemeiate pe raţiunea pură, ci
suntregăsite în momentul naşterii Statului.
Principiile de funcţionare a Statului sunt o consecinţă a acestororigini. Atribuirea consensului
cetăţenilor pentru instituirea puteriipolitice lasă deschisă acreditarea ideii că cetăţenii ar putea oricând
sărevoce guvernământul sau să-i modifice structura. Aceste lucruri seregăsesc cu pregnanţă în
Declaraţia de Independenţă a celor 13 StateAmericane, de la 4 iulie 1776, care stipuleză expres nu

11
Filosofia dreptului

numai dreptul, dar şi obligaţia ("duty") cetăţenilor de a schimba guvernământul carese îndepărtează de la
scopul pentru care a fost instituit. Pe de altăparte, ipoteza că indivizii, prin actul lor de voinţă,
mandateazăautoritatea statală să atingă anumite scopuri determinate, poateconstitui drept argument că
puterea politică este legată de îndeplinireaacestor scopuri.

6. Charles Montesquieu
A rămas în conştiinţa contemporanilorşi a posterităţii prin lucrarea sa fundamentală "Despre
spiritul legilor", despre care s-a spus că este cea mai completă în domeniulpoliticii de la Aristotel până
atunci. Legile societăţii nu-i apar luiMontesquieu ca impuse în mod arbitrar, ci ca raporturi
necesare,decurgând din natura lucrurilor. Legile în înţeles juridic, în materiepolitică penală, civilă, sunt
realizări necesare, în funcţie de o serie defactori diferiţi, care pot să varieze după condiţiile de spaţiu sau
dupăcondiţiile de timp ale istoriei: forma de guvernământ, diferitele formede libertate politică, climatul
sau natura teritoriului, precum şi o seriede condiţii dobândite în decursul experienţei sociale, cum
suntmoravurile, comerţul, întrebuinţarea monedei, credinţele religioase,etc.
Teoria lui Montesquieu despre separarea puterilor statuluia avut şi are o mare rezonanţă
contemporană. Principiul ei director constă în faptul că "pentru a împiedica abuzul de putere,
lucruriletrebuie astfel orânduite, încât puterea să îngrădească puterea". În acest sens, Montesquieu
descrie şi argumentează că în fiecarestat există trei feluri de puteri: puterea legislativă, puterea
executivăprivitoare la chestiunile care ţin de dreptul ginţilor şi puterea executivăprivitoare la cele ce ţin
de dreptul civil, adică puterea statului.
Întreaga sa operă ni-l dezvăluie ca pe un militant pentru dreptulpopoarelor, un apărător pasionat
al relaţiilor paşnice între ţări, alprieteniei şi colaborării dintre ele. În domeniul dreptului
internaţional,opera lui Montesquieu nu-şi găseşte egal în întreaga literatură juridicăa secolului său.

7. Jean-Jacques Rousseau
A fost un reprezentant tipic al epociisale, cu o influenţă hotărâtoare asupra Revoluţiei franceze.
El a adâncit teoria supremaţiei puterii legislative, imaginând cel mai liberal contract social posibil, în
care, în cadrul unei comunităţi, fiecare încheie un acord cu fiecare.
Din opera sa, sunt considerate ca semnificative din perspectiva filosofiei dreptului: "Discursul asupra
originii şi fundamentelorinegalităţii dintre oameni" şi "Contractul social", opere care se leagă între ele şi
se întregesc.
Prima dezvoltă teza că oamenii au fost la origine liberi şi egali, trăind cu o extremă simplitate în
păduri, numai după perceptele naturii, în aşa numita "stare naturală". În această primă epocă omul nu era
încă corupt de civilizaţie. El era bun, pentru că omul se naşte bun, ca tot ce vine de la natură, şi era
fericit. Prin apariţia proprietăţii private şi a dominaţiei politice s-a născut un regim de inegalităţi,
creându-se o antinomie profundă între constituţia nativă a omului şi condiţia sa socială.
"Contractul social" urmează aceeaşi ordine de idei şi exprimă regretul pierderii stării naturale,
recunoscând că o reîntoarcere pură şisimplă la starea naturală, după atingerea civilizaţiei este imposibilă.
Înesenţă el observă că ceea ce constituia fericirea primitivă era bucurialibertăţii şi egalităţii, iar pentru
regăsirea echilibrului iniţial, el recurgela ideea contractului social.
După Rousseau, contractul trebuie conceput în modul următor:pentru moment indivizii să
confere drepturile lor statului care apoi leredă tuturor cu nume schimbat (nu vor mai fi drepturi naturale,
cidrepturi civile). În acest mod, actul fiind îndeplinit în chip egal decătre toţi, nici unul nu va fi
privilegiat, iar egalitatea este asigurată.Legea, pentru Rousseau, nu este altceva decât expresia
voinţeigenerale, prin urmare ea nu este un act arbitrar de autoritate, ciexprimă adevărata suveranitate,
care este potrivit concepţiei saleinalienabilă, imprescriptibilă şi indivizibilă.
Spre deosebire de Hobbes, Rousseau consideră că poporul sausuveranul stabileşte nu numai
legile fundamentale ale pactului social,ci şi toate celelalte legi generale. Chiar dacă unele legi sunt
iniţiate deun anumit legislator, ele trebuie să fie ratificate de către popor prinliberul său sufragiu.

12
Filosofia dreptului

În consecinţă, Rousseau delimitează cel mai net puterea legislativăde puterea executivă şi raportul dintre
ele. Potrivit lui, suveranul(puterea legislativă) însărcinează un corp administrativ sau o magistratură(ca
putere executivă), care să se ocupe de aplicarea şi menţinerealegilor, precum şi de elaborarea de acte
referitoare la chestiuni deinteres particular, acte care, desigur, trebuie să corespundă contractuluisocial.
Rousseau e de părere că acest corp administrativ trebuie numitprincipe când e activ, şi guvernământ
când e pasiv.
Aşadar, puterea legislativă îşi subordonează puterea executivă,poporul este suveran în raport cu
principele. Suveranitatea poporului,argumentează Rousseau, este inalienabilă şi indivizibilă.

8. Immanuel Kant
Importanţa operei sale depăşeşte cu mult limitele filosofiei dreptului. El reprezintă în filozofie o
nouă direcţie: criticismul. Problema kantiană este deci, de a supune şi raţiunea însăşi unei critici.
Kant distinge două specii de judecăţi: analitice şi sintetice.Judecăţile analitice sunt acelea în care
predicatul aparţine subiectului,fiind conţinut implicit în conceptul acestuia. Judecăţile sintetice,
suntjudecăţi extensive, adăugându-i noţiunii obiectului un predicat. El maidistinge între cunoaşterea
apriori şi cunoaşterea aposteriori: "În cele ceurmează, vom înţelege deci prin cunoştinţe apriori nu pe
acelea care auloc independent de experienţă, ci pe acelea care sunt independente deorice experienţă.
Acestora le sunt opuse cunoştinţele empirice sauacelea care sunt posibile numai aposteriori, adică prin
experienţă"
Judecăţile aposteriori sunt totdeauna sintetice, adică ele, prinmijlocirea experienţei, ne învaţă
ceva nou, care nu este deja implicat însubiect pe când judecăţile analitice sunt totdeauna apriori: nu mai
estenecesară experienţa pentru a cunoaşte ceea ce este cuprins dinainteîntr-un concept dat.
În cazul dintâi însă, legea are forma unui imperativ, deoarece laom, deşi socotindu-l fiinţă raţională,
putem presupune o voinţă pură,dar, văzându-l afectat cu trebuinţe şi mobiluri sensibile, nu o
voinţăsfântă, adică o voinţă care n-ar fi capabilă de maxime potrivnice legiimorale.
De aceea, la oameni, legea morală este un imperativ, careporunceşte în mod categoric, deoarece
legea e necondiţionată; raportulunei atari voinţe faţă de această lege e dependenţă, sub numele
deobligaţiune, care înseamnă o constrângere la o acţiune, deşi numai prinraţiune şi prin legea ei
obiectivă.
Ea se cheamă datorie, deoarece o alegere voită afectată în modpatologic (deşi nu determinată prin
aceasta, deci tot încă liberă)conţine o dorinţă ce izvorăşte din cauze subiective. Din aceastăpricină,
alegerea voită poate fi adeseori potrivnică temeiului dedeterminare obiectiv pur, având deci nevoie, ca
de-o constrângeremorală, de împotrivirea raţiunii practice, care poate fi numită oconstrângere interioară,
dar intelectuală, în cea mai autarcă inteligenţăalegerea voită e reprezentată cu drept cuvânt ca nefiind
capabilă denici o maximă ce n-ar putea fi totodată lege din punct de vedereobiectiv, iar conceptul
sfinţeniei, ce i se cuvine pentru acest motiv, nuo ridică desigur deasupra tuturor legilor practice, dar
totuşi deasupralegilor practice limitative, deci deasupra obligaţiunii şi datoriei.
Kant distinge între raţiunea pură, despre care am făcut câtevareferiri, prin care omul încearcă să
cunoască lumea răspunzând la întrebarea "ce este" şi raţiunea practică, la care recurgem când vremsă ne
orientăm acţiunile, întrebând "ce trebuie să fie?".
Fiecare dintre indivizi posedă o voinţa liberă, ca pe un bunînnăscut şi inalienabil, însă
convieţuirea dintre voinţele libere ar fi cuneputinţă, dacă nu ar interveni limitarea lor reciprocă.
Aceastălimitare reciprocă este dreptul, care ne apare ca o totalitate de condiţiiîn care voinţa liberă a
fiecăruia poate exista cu voinţa liberă a tuturora,în conformitate cu o lege universală a libertăţii.
Kant caracterizează un stat fie în funcţie de forma stăpânirii,adică de numărul de persoane care
deţin puterea de stat supremă, fiedupă modul de conducere sau forma de guvernare, "care se referă
lamodul întemeiat constituţional ... prin care statul îşi foloseşte omnipotenţa" (Kant, "Spre pacea
eternă").

13
Filosofia dreptului

După forma stăpânirii, filosoful operează distinct obişnuit întreautocraţie sau puterea princiară
(unde unul singur conduce), aristocraţiesau puterea nobililor (unde unii, cârmuiesc) şi democraţie
sauputerea poporului (unde toţi posedă puterea supremă).
Potrivit lui Kant, de cea mai mare importanţă pentru asigurarealibertăţii de gândire este nu
forma de conducere, ci forma de guvernare.Aceasta este fie republicană, fie despotică. În explicaţia
kantiană,republicanismul separă puterea executivă (a guvernului) de cealegislativă, în timp ce
despotismul unifică cele două puteri, statul ratificândautoritar legile pe care el însuşi le-a dat.
Scopul statului, este, după Kant, numai protecţia dreptului.Statul trebuie să asigure cetăţenilor
posibilitatea de a se bucura dedrepturile lor, dar nu trebuie să se amestece în activităţile individuale.În
acest context, se remarcă faptul că dreptul, aplicându-se numai laacţiune, presupune o constrângere, ceea
ce distinge dreptul de virtute.
Proiectul kantian de pace perpetuă cuprinde mai multe articolepreliminare şi trei articole
definitive.
Articolele definitive în vederea păcii eterne cer următoarele:
1) "constituţia civilă a fiecărui stat trebuie să fie republicană"
2) "dreptulinternaţional trebuie să fie întemeiat pe un federalism al statelor libere"
3) "dreptul cosmopolit trebuie să se limiteze la condiţiile ospitalităţii universale"

9. Georg Wilhelm Friedrich Hegel

Prin filosofia lui, a avut un mare impact asupra lumii contemporane. În gândirea sa se află cheia
tuturor marilor ideologii apărute începând cu secolul al XIX-lea: liberalismul, marxismul, fascismul.
Principalele opere scrise de Hegel, sunt "Fenomenologia spiritului", "Ştiinţa logicii", "Filosofia
dreptului", "Prelegeri de estetică".
Concepţia lui fundamentală este idealismul absolut în sens obiectiv. Pentru Hegel, ceea ce e
raţional este real şi ceea ce este real este raţional. El face din contradicţie însăşi baza filosofiei sale, iar
sarcina raţiunii este să medieze între ele, să le împace. Spiritul obiectiv, se prezintă în trei forme: drept,
morală şi obicei, iar spiritul subiectiv se împarte în: suflet, conştiinţă şi raţiune. Cele mai înalte culmi le
atinge spiritul absolut în alte trei forme: arta, religia şi filosofia. Aşadar dreptul apare ca primă formă a
spiritului obiectiv.
Primul aspect al dreptului, este obiectiv şi exterior persoanei: este dreptul abstract. Al doilea este
antiteza primului, moralitatea subiectivă. Sinteza este al treilea moment: realitatea morală şi socială,
moralitatea obiectivă
Hegel distinge în istoria omenirii trei mari momente ale progresului ideii de libertate şi,
corespunzător, ale istoriei reale, practice. Orientalii ar fi cei care au ajuns iniţial la ideea libertăţii, dar ei
au ştiut că doar un singur om este liber şi acesta ar fi motivul pentru care au trăit în cadrul unor despoţii,
al opoziţiei dintre despot şi toţi ceilalţi. Pe o a doua treaptă sunt situate popoarele grec şi roman, care au
ştiut că numai unii oameni sunt liberi şi de aceea ar fi fost scindaţi în stăpâni şi sclavi, în liberi şi neliberi.
În fine, în cadrul creştinismului şi, apoi, al ideologiei moderne, care au avansat ideea egalităţii tuturor
oamenilor, naţiunile germanice ar fi cele care au ajuns la conştiinţa că omul ca atare e liber.
Formele de organizare socială sunt: familia, societatea civilă şi statul. Familia este prima
rădăcină etică a statului, societatea civilă este o realitate economică fondată pe interese egoiste şi
antagoniste aleindivizilor, iar statul este imaginea raţiunii eterne, garanţie a bineluicomun.
Deasupra statului nu este decât absolutul, de unde, consecinţaimportantă că nici o jurisdicţie
umană nu poate să existe deasupra lor.Astfel se ajunge la justificarea sistematică a războaielor,
deoarececonflictele între state, neputând să fie aplanate printr-o jurisdicţiesuperioară, vor trebui să se
rezolve în cele din urmă prin război, careeste un fel de judecată divină.
În filosofia naturii, considerând natura ca o primă încorporare aSpiritului, Hegel are meritul de a
afirma existenţa unei dialectici a naturii.Concret, el afirmă conexiunea din şi dintre domeniile
naturii,existenţa schimbărilor cantitative şi calitative din domeniul fizico-chimic,precum şi evoluţia lumii
vii.

14
Filosofia dreptului

Dincolo însă de fetişizarea statului, de admiraţia pentrubirocraţia prusacă, esenţiale rămân logica
extraordinară a lui Hegel şiviziunea lui asupra istoriei: adevărul, dreptul şi justiţia au un caracteristoric.
Ele evoluează şi rezultă din caracterul conflictual al istoriei, dintoate antagonismele.

Epoca contemporană

1. Mircea Djuvara
A fost personalitatea reprezentativă aculturii juridice româneşti din perioada interbelică a
României, unteoretician şi filosof al dreptului
El concepe Teoria generală a dreptului dintr-o perspectivăsintetică, generalizatoare, care reţine
ceea ce este persistent în drept,permanenţele juridice. Această perspectivă juridică asupra dreptului,se
completează cu perspectiva filosofiei dreptului, care "porneşte de la
filosofie, de la concepţiile despre viaţă şi le confruntă cu rezultateleştiinţei, caută să ajungă la rezultatele
sale".
Juristul român relevă dimensiunea socială a dreptului, faptul cărealitatea juridică în esenţa ei
implică subiecte de drept, drepturi şiobligaţii, activităţi care formează obiectul juridic al acestor drepturi
şiobligaţii, sancţiunea juridică recunoscută ca urmare a stabilirii unorobligaţii juridice. Dreptul,
precizează M. Djuvara arată "actelepermise, interzise sau impuse în societate pe baza ideii de justiţie".
Elface o distincţie importantă între dreptul raţional şi dreptul pozitiv.Astfel, toate judecăţile prin care
se constată justiţia acţiunilor însocietate, de dreptul pozitiv, sunt numite aprecieri de drept
raţional.Dreptul raţional este şi sursa idealurilor de justiţie pe care fiecaresocietate şi le făureşte raportând
ideea de justiţie la condiţiile eispecifice. Justiţia, apreciază juristul român, este o valoare raţională şise
impune prin propria sa autoritate.
Printre problemele cele mai importante ale filosofiei dreptuluiar trebui enumerate cele
referitoare la fundamentul dreptului, esenţa şispecificul acestuia in raport cu alte domenii ale activităţii
umane, finalităţile dreptului, conţinutul şi specificul conştiinţei şi cunoaşterii juridice. Soluţionarea unor
astfel de probleme necesită depăşirea oricărei analize ,,pur tehnice” a dreptului, a textelor de lege pentru
că ştiinţele juridice nu sunt discipline autonome, acestea depind în privinţa principiilor lor de o concepţie
integrală, totalizatoare care este filosofia generală.
Analiza teoriilor ce vizează structura, dinamica, finalităţile dreptului evidenţiază ideea că orice
ştiinţă a dreptului este ridicată pe un sistem filosofic, este dependentă de o atitudine în raport cu marile
probleme ale omului şi societăţii. De aceea tezele folosofiei dreptului vor servi întotdeauna pentru
explicarea şi aplicarea dreptului pozitiv.
Dreptul pozitiv, respectiv normele juridice impuse prin cutume şi legi, este dreptul care se aplică
într-o societate la un moment dat şi care trebuie să dezvolte, să aplice şi să organizeze principiile şi
normele dreptului raţional.
Abordarea filosofică a dreptului de către M. Djuvara, continuăprin surprinderea semnificaţiei
acestuia în viaţa social-umană.Conceperea dreptului ca o modalitate de coexistenţă a voinţelor
libere,subordonarea dreptului moralei, teze fundamentale care orienteazăgândirea sa juridică, vădeşte
puternica influenţă a filosofiei kantieneasupra formării sale.
O altă contribuţie remarcabilă a lui Mircea Djuvara s-a produsîn planul analizei raportului dintre
drept, stat şi naţiune. Respingândideea dreptului pur şi pozitivismul juridic care au instaurat
divinizareaabsolută a autorităţii legii scrise fără să o controleze prin apelul laideea de justţtie, dovedindu-

15
Filosofia dreptului

se a fi astfel o concepţie greşită şi chiarprimejdioasă, Mircea Djuvara a fost convins că dreptul se

întemeiazăpretutindeni pe realităţile istorice ale comunităţii umane concrete.Astfel, poporul român îşi
întemeiază dreptul pozitiv pe viaţa naţională.Naţiunea este o realitate istorică ridicată la rangul de
îndatorire eticăsupremă, iar statul a devenit numai expresia ei juridică.
Pentru realizarea justiţiei este nevoie de o conducere politică,pentru realizarea unei ordini in
acţiunile naţiunii este nevoie deconducerea unei elite politice, de o legatură solidă între conduşi
şiconducători. Iată de ce Mircea Djuvara considera că politicul nu poate fi desfăcut de juridic, ci el este
forma cea mai înaltă a juridicului, întrucât se subordoneaza ideii de justiţie.
Mircea Djuvara afirmă caracterul de adevăr obiectiv al aplicării dreptului şi al ideii de justiţie.
Obiectivitatea este datorată unei activităţi creatoare, dialectice care să constate că o acţiune este justă
pentru că scopul ei nu intră în contradicţie cu scopurile celorlalţi semeni ai noştri. Sunt doar câteva idei,
dintr-un sistem de gândire original, de certă valoare.
Iată cum un mare cărturar român printr-o operă extrem de fecundă, prin idei şi o argumentaţie
foarte clare, solide a impus filosofia românească a dreptului în circuitul european; prin valoarea şi
actualitatea sa conceţia filosofică a lui Djuvara a depăşit epoca ei, a propus noi standarde de referinţă in
planul modernităţii exercitând o influenţă de bun augur asupra şcolii româneşti a dreptului, mai cu
seamă în ultima parte a secolului al XX-lea. Nu întâmplător, cunoscutul filosof italian Giorgio Del
Vecchio îl considera pe Djuvara ca pe unul dintre cei mai mari gânditori contemporani in filosofia
dreptului.

2. Hans Kelsen
Este un remarcabil reprezentant al teoriei dreptului, expresia cea mai desăvârşită a
pozitivismului juridic şi a normativismului, care a respins în totalitate poziţiile dreptului natural, ale
sociologiei juridice sau ale şcolii istorice a dreptului. Afirmaţia fundamentală care stă la baza teoriei
kelsiene, este aceea că dreptul este o ierarhie de norme, nu o succesiune de cauze şi efecte, cum este
cazul legilor naturale studiate de ştiinţele naturii. În viziunea lui Kelsen, norma juridică se caracterizează
prin cinci trăsături: imperativul imperativ, constrângerea, validitatea, înlănţuirea şi eficacitatea.
Astfel, dacă norma morală este un normativ categoric, fără condiţii, (de ex. "să nu minţi"),
norma juridică este un imperativ, prevederile sale sunt subordonate unei condiţii (ex. "dacă nu-ţi plăteşti
impozitul, vei plăti penalizări").
Norma juridică este concepută sub regimul constrângerii, organizată şi specifică în raport cu
norma morală.
A treia condiţie de îndeplinit ca o normă să fie juridică este validitatea. Ea provine dintr-o
superioară, preexistentă, deoarece dreptul este conceput ca o disciplină de sistem.
A patra condiţie subliniază tocmai, în consecinţă că dreptul este un sistem ordonat şi coerent.
Această ordonare se realizează pe niveluri, care constituie piramida nivelurilor juridice, deci orice sistem
juridic nu este altceva decât o ierarhie de relaţii normative.
În al cincilea rând, o normă juridică nu este valabilă decât ea este efectivă, şi se bucură de o
anumită eficacitate. Teoria dreptului a lui Kelsen se înscrie ca o contribuţie titanică la dezvoltarea
gândirii juridice, prin aportul său specific în ceea ce priveşte rigoarea conceptelor juridice, abordarea
sistemică a dreptului, elucidarea relaţiilor dintre norma fundamentală şi celelalte norme juridice,
conceperea dreptului ca un sistem dar şi ca proces dinamic de concretizare, raţionalizarea structurilor
dreptului, etc.

Un reprezentant al filosofiei dreptului din România este EugeniuSperanţia (1888-

1972). Problemele filosofice care l-au preocupat au fostdin cele mai variate domenii: pedagogie,

16
Filosofia dreptului

sociologie, psihologie, teoriacunoaşterii, logică, estetică, filosofia dreptului, deaceea opera sa

filosoficăeste destul de bogată. Menţionăm aici numai cele maisemnificative lucrări ce ţin de
domeniul filosofiei dreptului, şi anume:Principii fundamentale de filosofie juridică (1936), Viaţă, spirit,
drept şistat (1938), Introducere în filosofia dreptului (1946) ş. a.Având o cultură bogată, bazată pe lecturi
aprofundate în domeniulştiinţelor sociale şi în cel al naturii, Eugeniu Speranţia elaborează ofilosofie
a dreptului în conexiune cu toate celelalte domenii. Concepţiafilosofică despre drept a gânditorului
român se integrează în concepţia luigenerală despre lume, care este o concepţie biologică.După
Speranţia, viaţa spirituală se prezintă cu două aspecte: unulsubiectiv sauindividual, iar altul obiectiv sau
social, ambele influenţindu-se reciproc.Astfel, personalitatea nu poate apărea şi nu se poate realiza decât
în sânulunei societăţi organizate, după cum, de asemenea, societatea nu poateajunge la o formă deplină
de organizare decât datorită activităţii fecundeşi ordonate a personalităţilor din cadrul ei. „Nu poate fi
justiţie şi ordine– menţionează gânditorul, - într-o societate în care indivizii sunt lipsiţi deconsecvenţă
logică, dar nici disciplină şi consecvenţă individuală nu poatefi într-o societate lipsită de ordine şi justiţie.
Ambele forme, ambeleaspecte ale spiritului cresc organic, împreună”Deşi având o concepţie despre
lume vădit biologică, EugeniuSperanţia nu exclude totuşi factorii apriorici, transcendentali,
înconstituirea dreptului. Ci din contra, le scoate cu putere în evidenţă rolul.„Dreptul, - menţionează el, -
înfăţişându-se întotdeauna ca un produsspiritual, sintetic, ce tinde spre un maximum de armonie şi
deconsecvenţă, o filosofie a dreptului trebuie să fie precedată de cel puţino succintă introducere în
filosofia Spiritului”.Speranţia Eugeniu, Principii fundamentale de filosofie juridică,
Cluj,1936, p. 16. 140anumite imperative, cărora înţelege să li se supună fiindcă ele exprimă însăşi viaţa
spiritului şi o face posibilă. Pornind de la constatarea că viaţasocială este o manifestare a spiritului
omenesc, Speranţia cere ca legilegenerale şi imutabile ale gândirii să se aplice şi aici cu toată
consecvenţa.De fapt, după el, nevoia de consecvenţă este cea mai ceneralănecesitate a spiritului
omenesc. Această consecvenţă se transpune înprincipiile din logica formală: principiul identităţii şi cel
al contradicţiei.Astfel, imitaţia şi, ca modalitate a acesteia, constrângerea, nu sunt altcevadecât o
consecinţă a necesităţii de identitate: „a = a înseamnă că ceea ceeste identic trebuie ca, întru totul şi
întotdeauna să se poată substitui; şiinvers’’nu poate fi justitie si ordine intr-o societate in care
indivizii sint lipsiti de consecventa logica,dar nici disciplina si consecventa individuala nu poate
fi intr-o societate lipsita de ordine si justitie.Ambele forme ,ambele aspecte ale spiritului cresc
organic,impreuna’
Dreptul,mentioneaza el infatisindu-se intontdeauna ca un produs spiritual,sintetic,ce tinde
spre un maximum de armonie si consecventa,o filosofie a dreptului trebuie sa fie precedata
de cel putin o succinta introducere in filosofia spiritului.;;
Abordind problema legilor evolutiei dreptului,E.Sperantia stabileste urmatoarele 2 legi
generale:
1)Dreptul ca unul dintre aspectele sociale ale vietii evolueaza in mod analog cu orice proces
vital;
2) Dreptul,ca fapt spiritual, evolueaza prin afirmarea progresiva a spiritualitatii omenesti.
In spirit kantian,E.S sustine ca filosofia D ‚’trebuie sa cerceteze fundamentele apriorice sau
transcedentele ale dreptului in genere.’’
Şcoli şi curente în universul juridic

1. Şcoala dreptului natural

În cadrul gândirii juridice cu un larg răsunet şi o mare longevitate, cu momente de ascensiune,
eclipsă şi renaştere, cu germeni încă din antichitate, cu evocări şi în epoca contemporană, se înscrie
şcoala dreptului natural.
Fundamentele şcolii dreptului natural trebuie căutate în ideea de ordine universală care
guvernează pe toţi oamenii şi ideea drepturilor inalienabile ale individului, care constituie o permanenţă

17
Filosofia dreptului

a naturii umane în orice loc şi în orice timp. Se poate constata o dualitate a conceperii dreptului: existenţa
unui drept pozitiv, creaţie a oamenilor, care se concretizează în legi şi alte acte normative şi a unui drept
natural, care nu este o creaţie voluntară a oamenilor şi are un caracter etern, universal. Şi se impune
dreptului pozitiv. Originea concepţiei dreptului natural o găsim încă în antichitatea greacă, la filosofii
greci şi apoi la cei romani. Gândirea greacă era impregnată de caracterul sacru al legilor, înrădăcinate în
tradiţiile cele mai vechi, aureolate de credinţe religioase. Se făcea distincţie între legea naturală şi legea
scrisă, între justiţia naturală şi cea legală. În evul mediu, părinţii bisericii, printre care şi Augustin, au
menţionat ideea dreptului natural, căutând însă să-i dea un fundament religios. Parte a dreptului divin,
dreptul natural este conceput ca ordin dat raţiunii spre binele comun (Toma D'Aquino).
În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, în epoca Renaşterii, în condiţiile luptei dintre monarhul
absolut şi supremaţia bisericii, noile clase sociale ale societăţii fac apel la principiile generale ale
dreptului natural pentru a-şi justifica acţiunile. Autoritatea spirituală a dreptului divin este înlocuită cu
cea a raţiunii şi explicaţia dreptului natural se dă recurgându-se la raţiunea umană. Funcţia contractului
social este aceea de a apăra drepturile naturale ale omului în relaţia cu guvernanţii societăţii.
Deşi admite fundamentarea dreptului pe principii de drept natural, Montesquieu introduce o
notă distinctă, susţinând că dreptul variază în funcţie de mediul natural, istoric şi social. În secolul al
XIX-lea începând cu apariţia neokantianismului a avut loc o adevărată renaştere a şcolii dreptului
natural, tendinţă continuată şi în secolul al XX-lea.
Juristul italian Giorgio Del Vecchio consideră dreptul natural ca un principiu de evoluţie juridică
prin care umanitatea este ghidată şi tinde spre o mai mare autonomie a omului. El concepe democraţia
ca făcând parte din dreptul natural modern, pentru că valorile cuprinse în legea democratică reprezintă
deciziile politice cele mai stabile care pot fi gândite ca aplicabile prin constrângere.
Şcoala dreptului natural are meritul de a fi evidenţiat cu pregnanţă că omul şi drepturile sale
inerente trebuie să reprezinte o permanenţă esenţială a dreptului. În acelaşi timp ea nu a fost scutită
demultiple critici, între care abordarea anistorică, abstractă şi asocială a dreptului.

2. Şcoala istorică a dreptului

A apărut în prima jumătate a secolului al XIX-lea în Germania. Fondatorul ei esteSavigny. Alţi
reprezentanţi sunt Hugo şi Puchta. Pentru susţinătorii acestei şcoli "dreptul este o operă a naturii. Dreptul
nu trebuie creat ci se creează singur ca un fenomen natural ca şi limba, arta literatura populară. El este o
oglindă a trecutului poporului. Dreptul creşte odată cu sufletul poporului şi oglindeşte întreaga istorie a
poporului" – Savigny. Dreptul este, în ultimă instanţă, Volksgeist (spiritul poporului).
Cutuma şi nu legea reprezintă izvorul principal al dreptului. Legiuitorul nu are putere creatoare
în drept. El este numai un organ care exprimă comunitatea spirituală a poporului. S-a apreciat că şcoala
istorică a dreptului explică instituţiile juridice ca fapte istorice, în lumina istoriei unui popor, a unei epoci.
Ea nu explică însă suficient ceea ce este conştiinţa colectivă şi nu lasă loc intervenţiei raţionale pentru
realizarea progresului în drept – M. Djuvara.

3. Şcoala idealismului în drept

Filosofia germană a secolelor XVIII şi XIX a exercitat o influenţă puternică asupra dezvoltării
gândirii juridice, prinreprezentanţii săi cei mai de seamă: Kant, Fichte şi Hegel. Notadefinitorie comună
pentru toţi trei o reprezintă înţelegerea omului cafiinţă raţională, care se bucură de liberul arbitru, distinct
de natură, pecare o poate lumina prin raţiune.Făcând distincţie între sfera moralei şi sfera dreptului,
Kantapreciază că moralitatea constă în conformitatea intenţiilor noastre cucerinţele imperativului
categoric. Dreptul permite convieţuirea dintrevoinţele libere, el fiind o totalitate de condiţii în care voinţa
liberă afiecăruia poate coexista cu voinţa liberă a tuturor, în conformitate cu olege universală a libertăţii,
dreptul implicând puterea de a constrânge.
Urmaşii imediaţi ai lui Kant au fost Fichte, Schelling şi Hegel. Sunt cei mai importanţi
reprezentanţi ai curentului filosofic numit "romantismul filosofic german".

18
Filosofia dreptului

Pentru Fichte, domeniul raporturilor juridice este format din acea parte a relaţiilor personale care
reglementează recunoaşterea şi delimitarea sferelor de libertate, pe baza libertăţii individuale şi a
drepturilor fundamentale. Herman Cohen este reprezentantul cel mai proeminent al mişcării filosofice
care cerea o întoarcere la Kant în planul gândirii filosofiei dreptului. El consideră că persoana reprezintă
conceptul central al dreptului. Criteriul fundamental pentru programarea evoluţiei viitoare a dreptului
trebuie să fie ideea kantiană a omului, considerat ca scop în sine. Preconiza concilierea armonioasă între
valorile kantiene cu caracter raţional, cu realitatea zilnică, inferioarăacestor idealuri, dar spre care tinde
totuşi.
Departe de a fi un curent pe deplin unitar, ceea ce am numit "idealismul în drept", a cunoscut
abordări diferite, interferenţe cu alte şcoli şi curente controversate. Filosofia dreptului din
aceastăperspectivă, trebuie să clarifice fundamentele valorilor sociale şi alepostulatelor juridice, să
analizeze sistemele juridice posibile, afinităţile şi contradicţiile existente în cadrul acestora.
Alte contribuţii importante la afirmarea gândirii neokantiene au avut fenomenologia (prin
reprezentantul cel mai strălucit, Edmund Husserl) şi existenţialismul, curent filosofic de mare rezonanţă
în contemporaneitate, prin Heidegger, Jaspers şi Sartre.
Din perspectiva filosofiei dreptului, se poate remarca încă o dată, într-o manieră specifică, faptul
că lupta pentru realizarea de sine a individului nu se poate face decât în cadrul ordinii sociale, al unui
minimum de reguli pentru viaţa în comuna indivizilor, în condiţii care permit fiecăruia să se realizeze,
fără teama de haos.
S-a apreciat că fenomenologia şi existenţialismul au permis pe terenul filosofiei dreptului o nouă
perspectivă a vechiului conflict între exigenţele colectivităţii şi revendicările individului, tentativa de a
revoluţiona conflictul aparent insolubil între ierarhia de valori eternă şi rigidă a dreptului natural şi
relativismul modern, care lasă la latitudinea individului să decidă între valorile în contradicţie, în funcţie
de convingerea sa. S-a deschis calea pentru aprecierea acestui conflict într-o ordine juridică concretă,
având în vedere echilibrul între aceste valori şi interese, într-o colectivitate dată, la un moment dat.

4. Şcoala pozitivismului în drept

Pozitivismul este indisolubil legat de dezvoltarea ştiinţei moderne, care, prin noile descoperiri
ştiinţifice în astronomie, biologie, chimie, fizică, etc., a afectat profund concepţiile filosofice despre om,
cunoaştere, univers. În prim planul cunoaşterii au fost situate nu ideile pure, ci faptele, experienţa,
practica, metodele experimentale de observare a faptelor. Una dintre primele interpretări filosofice ale
noii orientări îi aparţine lui August Comte, care consideră faza ştiinţifică sau pozitivistă ca o fază
distinctă, superioară a istoriei umane, după faza teologică şi cea metafizică.
Termenul de pozitivismîn filosofie, nu are o semnificaţie unică, general acceptată, el desemnând
şi alte curente filosofice precum: empirismul, pragmatismul. Semnificaţia centrală care ne interesează
din perspectiva filosofiei dreptului, constă în respingerea oricăror idei de drept natural, a oricărei justiţii
transcedentale şi înîncercarea de a orienta exclusiv cunoaşterea juridică spre realităţileeconomice,
sociale, politice, juridice, etc. Se pot evidenţia următoarelevariante de pozitivism:
Utilitarismul, reprezintă o reacţie împotriva caracteruluiabstract al filosofiei politice şi al
filosofiei dreptului din secolul alXVIII-lea. Principiul utilităţii include toate aspectele ce ţin de
imperiulplăcerii şi al suferinţei, sentimente eterne şi irezistibile ale vieţii, careînlocuiesc noţiunile de
dreptate, nedreptate, moralitate şi imoralitate.Scopul final al legislaţiei îl reprezintă maxima fericire
pentru un numărcât mai mare de oameni. John Stuart Mill încearcă o sinteză întredreptate şi utilitate,
relevând subordonarea interesului individual faţăde cel general, realizabilă prin organizare socială,
sancţiune şieducaţie.
Pozitivismul sociologic, se conturează în măsura în caresocietatea este cercetată ştiinţific tot
mai aprofundat, centrul degreutate al evoluţiei dreptului fiind societatea însăşi. Aceasta
înseamnădelimitarea unui obiect propriu de cercetare reprezentat de realitateasocială integrală a
dreptului în geneza, structura, dinamica şifuncţionalitatea sa şi utilizarea unui anumit set de investigare
afenomenelor juridice. În acest sens se face apel la metodele sociologieigenerale: observaţia sociologică,

19
Filosofia dreptului

analiza de conţinut, ancheta, sondajulde opinie, studiul de caz, dar şi la metodele utilizate în general
înştiinţele sociale: metoda logică, metoda socială, metoda comparativă,etc.
Pozitivismul pragmatic, este reprezentat cel mai bine decătre realismul juridic american şi
realismul juridic scandinav.Ceea ce contează cu adevărat în drept, afirmă exegeţiirealismului juridic
american, nu sunt propoziţiile normative şiconceptele, ci conduita practică a persoanelor oficiale, modul
real încare se soluţionează litigiile. Pentru a pune de acord dreptul cutransformările sociale trebuie să se
atribuie un rol discreţionarinstanţelor judecătoreşti. În această viziune judecătorul este înţelept şicreator,
liber de paragrafe şi precedente, cu o percepţie clară şi calmăşi o evaluare a rezultatelor sociale puse în
joc în fiecare cauză.
Realismul juridic scandinav este o critică filosofică îndreptată împotriva fundamentelor
metafizice ale dreptului. Astfel el respinge filosofia dreptului natural, orice idee de justiţie absolută care
controlează şi dirijează dreptul pozitiv, dar şi concepţiile care substituie imperativelor dreptului natural
imperativul suveranităţii statului modern, care reclamă supunerea necondiţionată a supuşilor faţă de stat,
prin drepturi şi obligaţii.
Dreptul nu este altceva decât viaţa însăşi a umanităţii în grupuri organizate şi condiţiile care fac
posibilă coexistenţa paşnică a indivizilor şi grupurilor sociale, cooperarea lor pentru realizarea unor
scopuri sociale. Dreptul este determinat într-o societate de interesul social (necesităţile minime ale vieţii
materiale, securitatea persoanei, a proprietăţii, libertatea de acţiune,etc.) În această viziune nu
sentimentul justiţiei, drepturile naturale inspiră sau orientează legea, ci sentimentele de justiţie sunt
ghidate de lege, de modul în care aceasta se aplică concret.
Mecanismul juridic, înţeles ca ansamblu de activităţi legislative, administrative şi judiciare,
trebuie să funcţioneze în afara oricărei ideologii şi să asigure ce mai bun echilibru posibil între
exigenţele sociale, acţiunile şi aspiraţiile rivale într-o anumită comunitate.
Pozitivismul analitic consideră că dreptul este o creaţie a statului, a cărui autoritate nu poate fi
pusă sub semnul îndoielii. Dreptul înseamnă totalitatea normelor în vigoare, dintr-o epocă dată şi dintr-
un stat dat. Din perspectiva pozitivismului analitic această
realitate normativă cât şi realitatea conceptelor juridice, constituieobiectul veritabil al doctrinei şi
filosofiei dreptului. Dreptul pozitiv se caracterizează prin patru elemente: ordin (comandament),
sancţiune, îndatorire şi suveranitate. Unul dintre reprezentanţii săi, Georg Jellinek, evidenţiază patru
trăsături ale normei juridice:
a) privesc conduita exterioară a oamenilor şi sunt aplicabile în raporturile dintre ei
b) sunt norme care provin de la o autoritate exterioară
c) forţa obligatorie a acestor norme este garantată este garantată de puterea exterioară a statului
d) o anumită eficacitate a normelor juridice

Axiologia dreptului
1. Dreptul şi valorile sociale
Relaţia omului cu lumea valorilor nu este pur şi simplu un "exerciţiu cultural" mai mult sau mai
putin opţional. Lumea valorilor esre chiar lumea sa, omul este şi un "aestimans", o fiinţă care alege în
mos inerent. El alege nu numai pentru că preferă să aleagă ci pentru că se află neîncetat şi efectiv în tot
felul de situaţii în care trebuie să aleagă, resimţind acut nevoia unei ghidări apreciative, a unei opţiuni
valorice.
Valuarea este faptul cel mai nemijlocit trăit, o experienţă personală intimă; aderă totuşi la
obiecte,la realitaţi, care de aceea au sau sunt valori; totuşi pare a fi ceva îndepărtat, un ideal de neatins
sau de nerealizat, o ordine deasupra realităţii, un tărâm nesensibil. Pur spiritual.
Concluzii după toate porcăriile pe care le-am citit (:D) :

20
Filosofia dreptului

●pentru a sesiza faptele sociale în genere, omul trebuie să aibă o conştiinţă teologică, adică o
conştiinţă a scopului şi a valorii;
● însuşirea existenţei de către conştiinţa umanăse realizează printr-un demers discursiv, rezultat
al actului de cunoaştere raţională, care constituie o tentativă cognitivă de dezvăluire a structurilor lumii
"ca atare" dar şi printr-o atitudine valorizatoare prin care omul instituie semnificaţii, conferă lucrurilor şi
acţiunilor un statut preferenţial;
●un fapt devine valoric de îndată ce intră în câmpul dinamic al intereselor şi al aprecierilor
noastre;
●valuare implică un raport între "ceva" demn de preţuit şi "cineva" în măsură să acorde preţuire,
un raport între obiectul valorizat şi subiectul valorizat. Acest raport are caracter social întrucât subiectul
valorizator acordă preţuire acelor obiecte, activităţi sau creaţii care, prin însuşirile lor obiective, se
dovedesc apte să satisfacătrebuinţe, necesităţi, aspiraţii umane iar aceste trebuinţe, necesităţi, aspiraţii
sunt istoriceşte şi socialmente condiţionate de practică.
●actul de valorizare, constituindu-se la nivelul conştiinţei sociale, are prioritate faţă de actele de
preferinţă, care au loc la nivelul conştiinţei individuale deşi se realizează numai prin acestea. Altfel spus,
actul de valorizare este o preferinţă validată de o comunitate umană;
● există un sistem de valori pentru fiecare comunitate umană, schimbările istorice şi sociale
antrenând modificări ce privesc criteriile de valorizare cât şi pe cele de înlăţuire şi ierarhizare ale
valorilor şi imprimâand o anumită dinamică a valorilor;
● poate fi remarcată existenţa unei valori general-umane, valori care răspunzând unor trebuinţe
(nevoi şi aspiraţii) universale ale tuturor oamenilor, aceştia le-au valorizat (preţuit şi dorit) şi valorificat
indiferent de timpul istoric;
● fiecare valuare are o finalitate intrisecă, ceea ce echivalează cu a spune că valorile sunt
ireductibile, neputând fi raportate la o categorie mai largă în acest sens, Kant arăta că există trei
manifestări ale sufletului omenesc, producător de cultură – adevărul, binele şi frumosul – ce rezultă din
trei energii speciale ale sufletului uman: adevărul – din ceea ce numeşte raţiunea pură, binele – din
raţiunea practică, frumosul – din sentiment;
● omul creează valori şi se creează prin valori, care devin coordonate ale acţiunii umane şi
determinaţii ontologice ale condiţiei umane. Valorile motivează, orientează, oferă criterii de apreciere,
modelele şi siteme de referinţă, principii de evaluare pentru acţiunea umană. Ele propun individului un
complex de soluţii codificate care "memorează" experienţa colectivă a grupului din care face parte,
anticipează şi umanizează creaţiile sale;
● valorile contribuie la cooperarea indivizilor, având o funcţie integratoare în societate, fiind în
acelaşi timp "fermenţi" în procesele de anticipare şi creativitate socială.

2. Pluralismul valorilor sociale

Încercările contemporane de surprindere a diferitelor configuraţii valorice şi a unor posibile
ierarhii relevă semnificaţia valorilor filosofice, morale, ştiinţifice, politice, juridice, religioase,
economice, artistice, cu privire la care reţinem câteva notiţe.
Referindu-se la valorile filozofice cei mai mulţi dintre autori relevă poziţiaprivilegiată a
filozofiei aptă să soluţioneze "deruta axiologică", să deţină un rol coordonator, ordonator şi de călăuză,
în condiţiile pluralismului de idei. În acest sens, M. Heidegger sublinia, că din moment ce concepţiile
despre viaţă se concurează între ele, depinde de argumentarea cea mai convingătoare care va fi
concepţia cea mai acceptata. Pentru realizarea acestui deziderat nobil dar plin de riscuri şi
responsabilităţi, filozofia trebuie să fie o instanţă capabilă să "regândească" problemele umane şi
deopotrivă, aptă să ofere şi modul de rezolvare a acestora.
În ceea ce priveşte valorile ştiinţifice s-a spus, pe drept cuvânt, că ştiinţa are în societatea
contemporană un dublu statut, de valoare – reprezentând o obiectivare a activităţii necontenit progresive
de cunoaştere a omului şi de instituţie, ea devenind paradigma raţionalităţii instituţionalizate. În
domeniul ştiinţelor socio-umane, procesul cunoaşterii vizează natura şi ipostazele complexe ale

21
Filosofia dreptului

existenţei umane, capacitatea omului de a se cunoaşte pe sine şi pe alţii, de a se perfecţiona, de a realiza

"progresul în om" (B. de Jouvenel) lucru ce presupune crearea unor "circuite culturale" şi conlucrarea
tuturor valorilor culturii.
Valorile economice, ca valori-mijloc, răspund unor necesităţi, unor trebuinţe esenţialeale omului
în planul relaţiilor sale cu natura dar şi cu societatea. Pentru aceasta, în sistemul de valori ale unei
societăţi autentic democratice şi umaniste, procesele economice trebuie subordonate unor idealuri şi
valori umaniste şi democratice, spre a fi apte să conducă la diminuarea frustrărilor umane, la creşterea
bunăstării fiecăruia, la realizarea umană prin reducerea tot mai sensibilă a surselor de înstrăinare a
omului.
Valorile politice vizează direct raporturile omului, ale individului cu puterea, cu statul, cu
partidele şi instituţiile politice, cu ideologiile politice etc. Valorile politice exprimă finalităţile sistemului
social-politic, tipurile de raporturi sociale fundamentale în societate,conţinutul şi structura puterii,
mecanismele exercitării conducerii politice, drepturile, libertăţile, obligaţiile politice ale cetăţenilor,
ideologiile politice. Astfel de valori sunt într-o societate autentic democratică contemporană, pacea,
libertatea, egalitatea, independenţa, suveranitatea, dreptul fiecăruia de a participa la conducerea
societăţii, de a-şi exercita liber convingerile politice etc. Politicul fiind mecanismul de reglare a vieţii
sociale prin intermediul instituţiilor şiorganizaţiilor de putere se impune a se face distincţie între două
planuri: primul, cel al valorilor politice instituţionalizate şi, al doilea, cel al opţiunilor (orientărilor)
valorice ale indivizilor. O optimă funcţionare a mecanismului social nu poate face abstracţie, „ci trebuie
să aibă în vedere contradicţiile, ca şi soluţionarea decalajelor” ce apar între cele două planuri, pe temeiul
pluralismului politic.

3. Drept şi valuare
Introducerea noţiunii de valoare în centrul teoriei juridice, susţine M. Virally, nu reprezintă o
operă inutilă, nici orientare spre idealism, nici lansare în speculaţii de ordin filozofic sau moral.
Dimpotrivă, înseamnă a aprecia cu exatitate maniera în care dreptul apără interesele individuale şi
colective.
Un alt savant, L.C.Tanugi constată că dreptul nu este un ambalaj exterior pentru deciziile
autorităţii, ci un limbaj cu efecte de structură, un rezultat al competiţiei între interese şi valori.
Prin valoare înţelegem însuşirea sau calitatea unor lucruri, fapte, idei, obiecte, fenomene de a
corespunde unor năzuinţe, unorideajuri de viaţă socială, generate de interesele spirituale de convieţuire
socială. De aceea, conceperea complexă a dreptului trebuie să includă dimensiunea axiologică, dreptul
fiind produsul faptelor sociale şi al voinţei omului, un fenomen material şi un ansamblu de valori morale
şi de ordine normativă, un ansamblu de acte de voinţă şi de acte de autoritate, de libertate şi constrîngere.
După cum remarcă pe bună dreptate Fr. Rigauh, dreptul este în indisolubilă legătură cu valorile
supreme ale societăţii. De aceea, pe parcursul manualului în cauză, noi tratăm şi cunoaştem dreptul în
complex, în baza unei teorii tridimensionale propusă de Rehbinder, dreptul ca ştiinţa a valorilor, ca
ştiinţă a normelor, ca ştiinţă a realităţii.
Normele, ca reguli ce orientează comportamentele umane, sunt o prezenţă definitorie a vieţii
sociale şi individuale, fiind impuse de cerinţe obiective, de nevoia de sens, scop şi eficienţă a acţiunilor.
Norma oferă o directivă, indică o limită, conciliază, oferă criterii, sugerează un scenariu de urmat,
cristalizează o experienţă socială. În lumea variată şi complexă a normelor, în care putem distinge norme
obişnuielnice, morale, tehnice, deontologice, religioase, estetice, de convieţuire socială, protocolare etc,
normele juridice institute un specific aparte. Norma juridică, în unitatea trăsăturilor sale definitorii ca:
violabilitatea, generalitatea şi impersonalitatea, tipicitatea, imperativitatea, vizează un raport
intersubiectiv, se află în relaţii complexe cu valoarea.
Însuşi procesul de constituire a normei juridice implică o dimensiune valorică inerentă, deoarece
acesta se raportează la plenul posibilităţii şi al virtualităţii, reţinându-se selectiv ceva din sfera
posibilităţii, voinţa raportându-se la ceea ce nu este încă, la un ideal spre care trebuie să tindă o realitate.
Astfel, selecţia împrejurărilor evocate de ipoteza normei juridice; are un temei valoric, nefiind o simplă

22
Filosofia dreptului

prezentare ale unor elemente factuale, dispoziţia se dă în numele unor valori, care o legitimează, iar
sancţiunea este şi ea indisolubil legată de raţiuni axiologice.
Normele juridice mai pot fi concepute ca modele abstracte şi generale de intervenţie în relaţiile
interindividuale si de grup, astfel încât să se obţină coordonarea conduitelor individuale cu aspiraţiile
valorice obiective estimate şi totodată să fie satisfăcute şi interesele materiale şi spirituale ale marii
majorilăţi a indivizilor din comunitate.
În cadrul operei de legiferare sunt analizate chiar valorile care au fundamentat construcţia
normelor anterioare şi necesitatea schimbării lor. Dacă sunt propuse noi criterii valorice sau o nouă
experienţă socială impune o nouă perspectivă axiologică, atunci sistemul normelor juridice cunoaşte
transformări care să întruchipeze din punct de vedere juridic schimbările produse.
Tratată la nivelul conştiinţei individuale, opţiunea axiologică se exteriorizează prin conduita
juridică a subiectului care valorizează – destinatar al normelor juridice.
Responsabilitatea juridică este implicit o responsabilitate pentru aprecierea faptelor, pentru
decizii axiologice motivate, reprezentînd mobilul acţiunii individuale producătoare de efecte juridice.
Recunoaşterea valorii juridice conţinută de o normă de drept şi realizarea prescripţiilor acesteia întăreşte
autoritatea normei de drept, confirmînd concordanţa voinţei legiuitorului şi individului care respectă
norma juridică în cadrul aceleiaşi atitudini valorice. Normele juridice reprezintă în acest caz "o
modalitate specifică de transmisie şi conservare a valorilor".
După cum s-a constatat, credem că în mod argumentat, că "s-ar putea susţine că ideea de valoare
nu se aplică celor care nesocotesc legea, căci aceştia nesocotesc chiar valorile. O viziune axiologică
asupra dreptului nu face însă diferenţieri de acest gen. Individul care săvârşeşte un act ilegal acţionează
desigur cu dispreţul valorii cuprinse în regula de drept, dar non-valoarea nu este egală cu non-existenţa
din natură, ci este un termen faţă de care se raportează valoarea ca atare astfel încât în momentul în care
individul alege ilegalitatea, prin aceasta el dă curs unui model impropriu de a ierarhiza valoric alegerile
sale şi nimic mai mult". În acest context, "Rolul judecătorului nu constă în a da curs unor mecanisme
rigide de juxtapunere a normelor la fapte, ci de a valorifica particularităţile speţei, astfel încât decizia pe
care o pronunţă, în raport cu aceste particularităţi şi cu ideca de dreptate care-1 orientează, să fie
recunoscută ca deţinătoare de adevăr juridic".
Între normele juridice şi faptele sociale există relaţii complexe. Dreptul se naşte, cel puţin în
parte, din fapte şi totodată se aplică acestora. Se instituie, în mod constant, un du-te-vino între drept şi
fapte,, acestea avînd vocaţia de a fi reglementate prin drept şi dreptul fiind destinat, prin definiţie, să
reglementeze faptele.
După opinia lui E. Durkheim, dreptul, "el însuşi un fapt social", nu preia în mod mecanic
faptele, semnificaţia atribuită faptelor de către drept, pentru a le permite să aibă consecinţe juridice este
atri¬buită prin referinţă la valori. Aşa cum remarca M. Djuvara, una este făptul pe care îl constatăm şi
care nu comportă nici nu fel de apreciere şi alta este dreptul care este prin esenţă însăşi aprecierea.
Valorile "topite în norma juridică nu funcţionează numai «sincronic», în momentul ataşării consecinţelor
juridice unor fapte, evenimente sau acţiuni, ci au şi o participare procesuală în care faptele, pentru a
dobândi juridicitate, sunt ajustate, modificate, recreate. Numai examenul valoric poate preîntâmpina sau
atenua consecinţele unor situaţii, în care normativitatea juridică nu apreciază faptele sociale la justa lor
valoare, deci în ce măsură corespund unor nevoi, interese, aspuaţii umane ale unui timp istoric.
Astfel, dreptul poate să atribuie faptelor sociale o semnificaţie şi adeseori consecinţe juridice în
afara proporţiilor pe care acestea le poate suporta. Dreptul care a pierdut contactul cu realitatea nu va
putea să o supună şi ca urmare, revolta faptelor contra dreptului zguduie din când în când şi răstoarnă
după mai mult sau mai puţin sânge vărsat, instituţiile care nu se adaptează noii situaţii a societăţii. După
cum s-a remarcat în doctrina juridică "în definitiv lentă şi progresivă pentru principii, rapidă şi
capricioasă pentru simpla tehnică, evoluţia dreptului sub acţiunea faptelor sociale este o realitate inerentă
în materie juridică a cărei efectivitate depinde de adecvarea sa la nevoile vieţii sociale". Fără idolatrie
excesivă, pentru realitatea faptelor se poate conchide că discordanţa legii faţă de fapte conduce la
moartea legii şi că ordinea juridică depinde de compatibilitatea sa cu faptele sociale pe care le regizează.

23
Filosofia dreptului

Trebuie atunci să se verifice care este raportul ce uneşte dreptul şi faptele sociale, dacă acestea se găsesc
în mod corespunzător în conţinutul dreptului pozitiv.
Trebuie să remarcăm că valoarea este o prezenţă implicită sau explicită a raportului juridic.
Analizând această realitate şi evidenţiind rolul valorii în definirea raportului juridic şi asigurarea unităţii
trăsăturilor sale specifice, M. Djuvara concepe raportul juridic ca o apreciere care se poate face din
punctul de vedere al dreptăţii asupra unei fapte comise de o persoană cu privire la altă persoană.
Astfel, dacă considerăm un contract de împrumut prin care A împrumută lui B o sumă de bani
cu datoria s-o înapoieze într-o anumită zi - ziua scadenţei, debitorul datorînd suma de bani face rău, e
vinovat dacă nu o înapoiază. Raportul juridic este apreciat ca având un caracter normativ în sensul că
aprecierea nu are ca obiect ceea ce există, ci cum trebuie să fie o activitate. în virtutea acestei
normativităţi debitorul trebuie să înapoieze suma de bani la scadenţă, dar s-ar putea ca lucrurile să nu se
petreacă întocmai. Raportul juridic cuprinzând o apreciere normativă este în acelaşi timp un
comandament, un ordin. Când zicem că debitorul datorează în urma unui contract de împrumut o sumă
de bani creditorului, prin aceasta înţelegem că debitorul este supus ordinului de a plăti o sumă de bani.
Raportul juridic cuprinde un ordin special, care implică ideea unei obligaţii. Acest ordin se dă în ultimă
analiză în numele ideii de justiţie. Dar când spunem că cineva nu trebuie să facă o faptă pentru că ar fi
nedreaptă, prin aceasta înţelegem că are o obligaţie. Ideea de obligaţie este esenţială, în orice raport
juridic. Ori de câte ori se stabileşte un raport juridic se stabileşte şi un raport de obligaţie. Nu se poate
înţelege o obligaţie fără a înţelege că cineva este obligat faţă de altcineva, la ceva. Toate acestea se
contopesc într-un tot, în ideea de obligaţie. Aceasta însă implică consacrarea unei valori. Datornicul
trebuie să plătească la scadenţă suma de bani cuvenită. Suntem în faţa a două interese. Datornicul ar
avea interesul să nu plătească, creditorul are interes să încaseze suma. Ideea de obligaţie subordonează
un interes altuia, declarând că unul are o valoare mai mare decît altul, din punct de vedere raţional, că
interesul datornicului trebuie să cedeze în fata interesului creditorului.
Tema 12

Conceptiile despre stat si drept.

Conceptul de stat. Aparitia si evolutia statului. Statul reprezinta principala institutie a sistemului politic,
deoarece, prin intermediul sau, se realizeaza elementele esentiale ale organizarii si conducerii societaţ;ii.
Datorita acestui fapt, problematica statului ocupa o importanta pondere în aria de investigatie a fenomenului
politic.Problema definirii statului a constituit o preocupare a politologilor si a altor oameni de stiinta înca din
antichitate si care continua si în prezent. Exista o mare diversitate de pareri privind definirea statului, având
fiecare, luate în parte, elemente rationale care contribuie la elaborarea unei definitii cât mai corespunzatoare a
conceptului de stat.
Notiunea de stat provine de la latinescul "statius" care, initial, desemna o "stare de repaus". Romanii mai
foloseau si termenul "civitas", semnificând "cetate, stat", precum si "res publica" aproximativ cu acelasi înteles.
Despre "polisul" grecesc s-a aratat deja ca el desemneaza cuvântul "stat", "cetate". Germanii au interpretat
notiunea de "statius" în sensul de "land", cu semnificatia de "stat", "tara", vizând organizarea politica statala.
Expresia "statio" apare pentru prima data în lucrarea lui N. Machiavelli "Il Principe", în strânsa legatura cu
faurirea unitatii statale. Abia în sec. al XVII-lea aceasta idee este larg admisa, termenul începând sa patrunda în
toate limbile.
Diversitatea de pareri privind conceptul de stat se explica prin nivelul de cunoastere propriu momentului
istoric dat, împrejurarilor istorice în care s-a gândit, diversitatea de criterii de la care s-a plecat etc. Astfel, în
antichitate, statul era considerat o forta de origine divina, conceptie care se va regasi si în urmatoarele
formatiuni sociale. În optica lui Platon, statul reprezenta o organizare de tip aristocratic bazata pe caste, în care
era inclusa întreaga populatie, cu exceptia sclavilor. Conducatorii erau filosofii, înteleptii, gardienii erau cei care
îndeplineau rolul de paznici, iar mestesugarii si agricultorii asigurau baza sociala.În perioada Renasterii s-a
remarcat în aceasta privinta N. Machiavelli, care considera statul o organizatie politica nationala,sub egida
monarhiei absolutiste, înscrisa în limitele unui anumit teritoriu.
În epoca luminilor, Montesquieu[1]) prezinta statul ca o institutie centrala bazata pe legi si structurata pe
trei elemente ale puterii: legislativa, executiva si judecatoreasca. J.J. Rousseau[2]) defineste statul ca o putere
contractuala, legitimata printr-un contract social, adica o orgganizatie politica separata de societate, careia i se
cedeaza o parte din drepturile comunitatii, pentru a sluji comunitatea. Immanuel Kant întelege statul ca o

24
Filosofia dreptului

grupare a oamenilor supusi regulilor de drept, ceea ce este adevarat dar nu complet, pentru ca nu se explica
scopul gruparii respective de oameni. El avea în vedere, prin urmare, numai latura juridica, dar nu si cea politica
a statului. Interesanta apare definitia data de Oppenheimer care, într-o lucrare intitulata "Statul, orginile sale si
aparitia sa", în 1913, concepe statul ca un organism politic impus de catre un grup de învingatori, pentru a se
apara de revoltele interioare si atacurile din afara, urmarind exploatarea economica a învinsului de catre
învingatori.
În conceptia marxista, statul reprezenta un instrument de dominare a unei clase sociale asupra alteia.
Dintre teoriile care s-au formulat în legatura cu geneza si continutul statului, si care au o larga circulatie,
mentionam urmatoarele: teocratica, în lumina careia statul apare ca o creatie divina, respectul su supunerea fata
de aceasta fiind apreciate ca o îndatorire religioasa. Astfel de teorii întâlnim în perioada antica, în feudalism si
chiar în conditiile de astazi când, în unele constitutii, se formuleaza ideea ca monarhul domneste din mila lui
Dumnezeu; patriarhala, care sustine ca statul ar fi luat nastere direct din familie, iar puterea monarhului, din
puterea parinteasca. Elemente ale acestei conceptii se întâlnesc, de asemenea, în antichitate, la Aristotel, dar si în
epoca moderna, de exemplu, la politologul Robert Filmer, care (într-o lucrare intitulata "Patriarhul", aparuta în
1953) dezvolta aceasta teorie, sustinând ca monarhul detine puterea ca mostenitor al lui Adam, care a primit prin
bunavointa lui Dumnezeu aceasta putere, ca si puterea parinteasca (conceptie combatuta de John Locke);
contractuala, potrivit careia statul a aparut pe baza unei întelegeri între putere si cetateni, ca o necesitate
naturala, teorie sustinuta din antichitate, dar dezvoltata în epoca luminilor, în mod deosebit la Ch. Montesquieu
si J.J. Rousseau; violentei, potrivit careia statul a aparut ca rezultat al starilor conflictuale dintre oameni, în care
tribul învingator îsi subordona tribul învins. Ca reprezentanti ai acestei teorii pot fi considerati Eugen Dühring,
Oppenheimer etc. În cadrul acestei conceptii poate fi inclusa si teoria marxista, care sustine ca statul este
rezultatul luptei de clasa; organicista, care transpune mecanic situatia din natura în societate, în care statul ar
reprezenta anumite celule specializate pentru a asigura functionalitatea organismului social; rasista, ca varianta a
teoriei violentei, în care o rasa trebuie sa domine o alta rasa; psihologica, care explica existenta statului prin
factori de ordin psihologic si care se poate rezuma la faptul ca în societate exista doua categorii de oameni care,
din punct de vedere psihic, unii sunt destinati sa conduca, si altii sa fie condusi; juridica, potrivit careia
raporturile dintre oameni nu pot exista decât pe baza unor reglementari juridice. Majoritatea acestor teorii
contin un anumit adevar, dar sufera prin unilateralitate, data atât de contextul istoric al elaborarii, cât si de
mobilurile ideologice.
Fara a opera o analiza minutioasa a tuturor acestor teorii, vom preciza ca, din punct de vedere stiintific,
statul este considerat de catre mai multi analisti ca forma de organizare politica a societatii aflate pe diferite
trepte de dezvoltare, elementele cadru ce conditioneaza existenta statului fiind: teritoriul, populatia si caracterul
de organizare politica. În viziunea francezului Armand Cuvillier "Statul este un ansamblu de organisme politice,
administrative si judecatoresti, care se concretizeaza în societatea ajunsa la un anumit nivel de diferentiere,
conducere si putere de constrângere a societatii"[3]).
Dupa M. Duverger, statul este si un mijloc de a asigura o anumita ordine sociala, o anumita integrare a
tuturor în colectiv pentru binele comun[4]).
Noi consideram ca statul poate fi definit ca principala institutie prin care se exercita puterea politica în
societate, în limitele unui anume teritoriu, de catre un grup organizat de oameni care îsi impun vointa membrilor
societatii privind modul de organizare si conducere a acesteia.
Statul, ca principala institutie politica, a aparut pe o anumita treapta a evolutiei istorice, raspunzând
nevoilor de dezvoltare si progres ale societatii. În general, aparitia statului este situata în perioada de trecere de
la organizarea gentilica a societatii spre orânduirea sclavagista. Necesitatea aparitiei statului este legata de
nevoia comunitatii umane evoluate de a-si asigura functionalitatea printr-o organizare politica.
Printre factorii care au determinat aparitia statului se pot include:
Ø atingerea unui înalt grad de evolutie a triburilor si uniunilor tribale, prin cresterea lor numerica dar si
calitativa, prin tendinta de a se transforma în popoare si de a deveni sedentare, în care functionalitatea
comunitatii nu se mai putea realiza doar pe baza legaturilor de sânge, prin supunerea copiilor fata de parinti, ci
prin altfel de relatii - superioare - oferite de organizarea statala, în care apare o noua relatie conducatori -
condusi;
Ø diviziunea sociala a muncii, legata îndeosebi de aparitia agriculturii (viata comunitatii începând sa capete
un caracter sedentar) a generat necesitatea de a organiza comunitatea pe un anumit teritoriu, pe baza unor
structuri politice;
Ø diferentierea sociala, ca rezultat al aparitiei plusprodusului, care reclama o armonizare a intereselor
privind productia, circulatia si, mai ales, distribuirea si redistribuirea produselor, ceea ce ducea, totodata, la
necesitatea existentei unei autoritati politice cu mijloace de impunere a vointei proprii.
Statul a aparut si s-a dezvoltat în strânsa legatura cu specializarea unei anumite parti din societate, careia
i s-au încredintat anumite functii de conducere, organizare, aparare etc., pentru asigurarea functionalitatii sociale
în conditiile complexe în care au început sa se dezvolte anumite comunitati umane: tribul, uniuni tribale,
popoare, natiuni.

25
Filosofia dreptului

A devenit o axioma, de pilda, ca, în zilele noastre, natiunea nu poate exista si, mai ales, nu se poate
dezvolta fara o organizare politica asigurata de stat.
Dupa cum se observa, statul a aparut legat de evolutia unor comunitati umane care, pentru a functiona,
aveau nevoie de o organizare politica data de stat. La început, statul era o organizare politica a triburilor si
uniunilor tribale, iar apoi, o data cu formarea popoarelor, statul a devenit principalul mod de organizare politica
a acestora, situatie ce o întâlnim atât în perioada sclavagista cât si în cea feudala.
Fiecare dintre popoarele existente în sclavagism si feudalism a reclamat, pentru dezvoltarea sa, o
organizare statala proprie, desi aceasta organizare era grefata pe modurile de productie respective. De pilda, în
sclavagism, n-a existat stat sclavagist, în general, ci stat al unei comunitati umane din sclavagism precum: statul
egiptean, statul chinez, statul indian, persan, grec, roman, celt, dac etc.
În feudalism, au existat, de asemenea, statele legate de popoarele acestei formatiuni sociale ca: statele
germane, statul francez, englez, arab, spaniol, italian, rus, român, grec, bulgar etc.
O data cu trecerea la capitalism, în epoca moderna se desfasoara procesul de transformare a popoarelor
în natiuni, care va conduce la constituirea statelor nationale unitare. De remarcat ca în zona occidentala
europeana, acest proces a avut loc mai devreme.
Putem afirma, cu deplin temei, ca statul devine pentru natiune nu o simpla trasatura, cum sustin
marxistii, ci însusi modul de organizare politica.
Procesul de constituire a statelor nationale a fost si ramâne un proces foarte complex si dificil, dar
inexorabil. Natiunile dezvoltate din punct de vedere economic, politic, cultural s-au realizat, ca atare, în cadrul
statelor nationale unitare. Cu cât acest proces s-a produs mai devreme, cu atât viata natiunilor respective a
înflorit si a prosperat mai repede. În timp ce acolo unde acest proces a întârziat, din diferite motive, s-a constatat
o ramânere în urma pe calea dezvoltarii natiunilor respective.
Aparitia si existenta în unele cazuri, adevarat putine, a statelor multinationale vine sa confirme aceasta
regula, si nicidecum sa o infirme. Statele multinationale au aparut ca urmare a faptului ca procesul de formare a
natiunilor în viata unor popoare a avut loc în conditiile în care acestea se aflau sub stapânirea unor imperii din
evul mediu. Din aceste considerente, popoarele respective nu au putut sa se organizeze de la început în state
nationale de sine statatoare, ceea ce a constituit o serioasa frâna în calea dezvoltarii lor.
Pe masura evolutiei istorice, adâncirii procesului de formare a constiintei nationale, tendinta natiunilor
de a se constitui într-o viata politica de sine statatoare a devenit atât de puternica încât a actionat ca principalul
factor de destramare a imperiilor, pe ruinele carora s-au format state nationale. Astfel, s-au dezagregat imperiile:
otoman, habsburgic, german si altele.
Printre marile imperii s-a numarat si cel tarist, care, în timpul primului razboi mondial, a primit o
puternica lovitura, ducând la eliberarea unor natiuni. Dupa revolutia socialista din octombrie 1917, imperiul
rusesc a reusit în mare parte sa se salveze, devenind stat sovietic multinational. În prezent, se desfasoara însa un
accentuat proces de transformari infrastructurale, republicile unionale constituindu-se în state nationale
independente si suverane. Fenomene asemanatoare se constata si în cadrul fostei Cehoslovacii si fostei
Iugoslavii, desi în situatiile respective procesul îmbraca aspecte deosebite.
În epoca actuala asistam la tendinta de manifestare a unei vieti nationale de sine statatoare prin
constituirea de state nationale, iar uniunile de state - daca se vor mentine si vor exista pe perioade mai lungi sau
mai scurte - se vor fundamenta, potrivit sensului evolutiei situatiei prezente, pe baza de independenta, egalitate
si suveranitate, în care statul sa constituie modul principal de organizare politica a fiecarei natiuni.
CONCEPTUL DE DREPT
1.ETIMOLOGIA TERMENULUI "DREPT"
Etimologia cuvântului "drept" porneste din limba latina, de la latinescul directum, raspândit apoi în diverse
limbi (droit în franceza, diritto în italiana).Termenul "drept" poate fi înteles în doua sensuri, care reprezinta
realitati distincte, si anume sensul juridic si sensul obiectiv. Sensul juridic al termenului poate fi privit sub doua
aspecte si anume sub aspectul dreptului obiectiv si al dreptului subiectiv.
2. ORIGINEA sI APARIŢIA DREPTULUI. Pentru studiul dreptului trebuie avuta în vedere si viziunea
istorica, legata de descifrarea originilor dreptului.Ca institutie ce deriva de la societate si îsi gaseste suportul în
relatiile reciproce dintre oameni, dreptul este indiscutabil legat de evolutia generala a societatii, de
particularitatile societatii în diferitele trepte de dezvoltare istorica.De-a lungul timpului, filozofii antici au dat o
serie de definitii dreptului, care prezinta interes a fi cunoscute, întrucât dreptul, în oricare din întelesurile care îi
sunt date, reprezinta o realitate atât de prezenta si de activa în viata oamenilor, încât în mod firesc, a constituit
obiect de preocupare, de studiu si de reflectie pentru gânditorii antici.
Raportând dreptul la realitatile si cerintele vietii sociale, gânditorii antichitatii au constatat ca dreptul are, în
primul rând, un rol social întrucât reglementeaza relatii sociale, potrivit unor reguli care fac posibila
convietuirea sociala, întrucât sta la baza ordinii juridice în lipsa careia linistea sociala nu poate fi conceputa.
3. DREPTUL CA OBIECT DE STUDIU AL sTIINŢEI
Dreptul, conceput ca totalitate a normelor juridice impuse în societate, face obiectul stiintei dreptului.stiinta
reprezinta un sistem de cunostinte despre natura, societate si gândire, format în mod istoric si care se dezvolta pe

26
Filosofia dreptului

baza practicii sociale.stiinta dreptului are mai multe subdiviziuni. Unele dintre acestea studiaza diferite
grupuri,norme juridice care au un obiect comun (stiinta dreptului civil, a dreptului penal, administrativ etc).
Altele se refera la organizarea diferitelor organe de stat (drept constitutional, drept administrativ). În normele de
drept îsi gasesc expresie si elemente ale activitatii statale: elaborarea dreptului, aplicarea normelor de drept,
interpretarea lor.

4. CONSTANTELE DREPTULUI
Constatând dificultatea elaborarii unei definitii complete si universal acceptate a dreptului, urmare a diversitatii
elementelor ce caracterizeaza acest fenomen si imposibilitatii cuprinderii lor într-o singura definitie, juristul
belgian Edmond Picard introduce termenul generic de "constante" (permanente) ale dreptului, prin care
surprinde ceea ce exprima elementul de esenta a acestuia, indiferent de evolutia si schimbarile fenomenale care-l
afecteaza. Acest termen a fost preluat de mai toti juristii si teoreticienii domeniului ( inclusiv de catre Mircea
Djuvara în perioada interbelica).

Ce e justitia?
PUNCTUL DE PORNIRE

Cicero spune ca Justitia este insasi splendoarea maxima a virtutilor. Filozoful spune in Etica sa
ca nici Speranta, nici Stralucirea nu sunt atat de admirabile ca Justitia. Acest lucru este sigur,
toate virtutile se concentreaza in sanul justitiei ca virtute generala. Este virtutea perfecta in cel
mai inalt grad(.), nu este o simpla parte a virtutilor, este toate virtutile la un loc.
Pentru a expune cu precizie arta justului si pentru a expune cu aceeasi precizie ce sunt justitia
si justul trebuie sa explicam clar punctul de pornire: adica, de la ce fapt social sau de la ce
dimensiune a vietii oamenilor in societate pornim, pentru a explica virtutea justitiei si arta
juristului - in sensul cel mai propriu si cel mai strict - arta expertului in ius sau just si pentru a
avea astfel certitudinea ca drepturile noastre sunt protejate si garantate.
In natura intalnim o multitudine de fenomene cum ar fi: fenomenele chimice, fenomenele
mecanice, fenomenele fizice, fenomenele biologice. La fel si in societate intalnim o
multitudine de fenomene, numite fenomene sociale. Fenomenele sociale ce caracterizeaza
societatea sunt urmatoarele: morala, politicul, economicul, arta, stiinta, religia
Unul din aceste fenomene sociale este fenomenul juridic, alcatuit din dreptul pozitiv, faptele
juridice, constiinta juridica, formele institutionalizate cu caracter juridic. Fenomenul juridic,
social, poate fi studiat din mai multe unghiuri de vedere: sociologic, filosofic, logic, istoric.
Spre deosebire de Filosofia dreptului, care studiaza dreptul din punct de vedere filosofic,
Teoria Generala a Dreptului il studiaza din unghiul juridic de vedere.
Ea cerceteaza formele, continuturile, structurile, functiile, mecanismele fenomenului social al
dreptului, strans legate de realizarea si aplicarea lui intr-un drept pozitiv, pentru a le explica in
mod rational.
Filosofia dreptului, aparuta in veacul XIX, cerceteaza geneza si fundamentul dreptului; in
filosofia dreptului s-au elaborat mai multe teorii, din care una este aceea a dreptului natural.
Filosofia dreptului este impartita in doua mari categorii: una identificata cu teoria dreptului
natural, presupusa a fi opera filosofilor, incorigibilii metafizicieni si alta apartinand juristilor
care, sub titlul de "teoria dreptului" are ca obiect problemele generale ale dreptului, facand
abstractie de vreo referinta la "dreptul natural".
Odata cu schimbarea conceptiilor privitoare la modul in care este analizat dreptul, atat din
punct de vedere filozofic cat si juridic putem spune ca aceasta situatie tulburatoare supune
societatile noastre unei mobilitati permanente si cere in plus indivizilor sa inventeze fara
incetare reguli si norme noi. Problema pusa individului contemporan prin sfarsitul traditiilor si
certitudinilor stabilite, este de fapt nelinistitoarea problema a limitei si a fundamentului limitei,
si in acest context s-a amplificat nevoia de drept. Incetarea practicilor traditionale lasa loc

27
Filosofia dreptului

unei constiinte individualiste bazata pe dinamica unei democratii individualiste, cu o constiinta

solitara .
Dreptul nu are cum sa tina locul moralei. Dreptul modern face posibila libertatea fixand limite,
acceptate ca atare, pentru folosirea infinita a libertatilor. Putem spune ca nevoia de drept este
simtita tot mai mult in societatile democratice individualiste, deoarece absenta reperelor
traditionale duce la o libertate excesiva, cu posibilitati infinite de desfasurare.
Dincolo de logica interna a unui drept pozitiv, relevata de teoria generala a dreptului, se afla
temeiul axilogic al Justitiei, fara de care evaluarea ca just sau injust a respectivului drept
pozitiv nu e posibila. O filosofie a dreptului ar presupune, pentru a determina conditiile unei
evitari a acestor doua negari ale dreptului, actualizarea configuratiilor intelectuale din care se
trag, elucidarea provenientei lor, diversele forme pe care le-ar fi putut lua, figuri particulare
care astazi sunt ale lor, logica ce le sustine si care le-a conferit o astfel de forta de
persuasiune.
Si acest lucru este astazi cu atat mai necesar cu cat cuvantul justitie este utilizat in sensurile
cele mai diverse, si acelasi lucru este valabil si pentru expresia "justul".
1. Lucrurile sunt repartizate.
a) In ceea ce priveste punctul de pornire, putem intalni mai multe raspunsuri: acest punct de
pornire este nevoia unei ordini, sau existenta unei puteri sociale, sau divergenta de interese
dintre oameni Fara a nega ceea ce poate fi valabil in aceste raspunsuri pentru a explica
fenomenul juridic in ansamblul sau, trebuie sa spunem ca nici una dintre ele nu reprezinta
punctul de pornire pe care il cautam. Acest punct de pornire nu este altceva decat un fapt
social usor de constatat: in afara exceptiilor care nu-si au locul aici, lucrurile sunt atribuite
diferitilor subiecti, altfel spus, lucrurile sunt repartizate. Nu totul este al tuturor; nici totul nu
este al colectivitatii umane: exista lucruri care sunt repartizate.
Lucrurile, atunci cand sunt atribuite unui subiect, cand sunt repartizate, intra in domeniul unui
om, sau al unei colectivitati: ele sunt ale sale. Apar notiunile: al meu, al tau, al sau
Iata premisa care face posibila justitia in sensul pe care il dam aici acestui termen - a da
fiecaruia ceea ce este al sau - caci acolo unde nu exista lucruri atribuite sau repartizate,
nimeni nu poate spune: acest lucru este al meu, nu exista lucruri ale sale (ale cuiva) .
b) Iata un punct crucial pentru a intelege in adevaratul sens ceea ce este justitia despre care
vorbim. Daca actul de justitie consta in a da fiecaruia ceea ce este al sau, a da fiecaruia
dreptul sau (ius suum cuique tribuere), este evident ca justitia se va putea exercita doar acolo
unde subiectele poseda lucrurile ce sunt ale lor. Justitia nu atribuie ea lucrurile ci decurge din
faptul ca lucrurile sunt deja atribuite . In sine, actul prin care se atribuie unui subiect un lucru
care nu-i era atribuit - in nici un fel si sub nici un aspect - nu este un act de justitie (acest act
nu ar insemna a da fiecaruia ceea ce ii apartine, ci a da cuiva un lucru care nu este inca al
sau). Acest act ar putea fi un act de buna guvernare, un act de liberalitate, un act de buna
administrare, dar nu un act de justitie. Justitia are ocazia sa se exercite doar dupa ce un lucru
a fost atribuit cuiva, adica atunci cand cineva poate sa spuna, cel putin intr-un anumit fel sau
sub un anumit aspect, ca acel lucru este al sau .
De aceea s-a remarcat - si pe buna dreptate - ca actul de justitiei este un act secund . El
depinde intotdeauna de un act primar: cel care, atribuind lucrurile, creeaza dreptul, « al sau
». Contractul de vanzare-cumparare, in virtutea caruia un subiect vinde un bun altcuiva in
schimbul unui pret, nu este un act de justitie, asa cum nici actul de a cumpara nu este un act
de justitie. Cele doua acte sunt decizii libere si nici una dintre ele nu consta in a da cuiva ceea
ce i se cuvine, sau ceea ce este al sau. Odata ce contractul s-a realizat, apare titlul fiecareia
dintre parti, referitor la ceea ce a fost contractat; este un act de justitie - odata contractul

28
Filosofia dreptului

incheiat - ca vanzatorul sa dea lucrul vandut si cumparatorul sa dea pretul. Intr-un anumit
mod si sub un anumit aspect, odata incheiat contractul, pretul apartine vanzatorului si bunul
apartine cumparatorului. A da pretul vanzatorului si lucrul cumparatorului sunt acte care dau
fiecaruia ceea ce este al sau.
c) Pentru a intelege bine conceptul de justitie, trebuie sa avem mereu in minte principiul
fundamental urmator: justitia decurge din drept. Nu poate exista un act de justitie acolo unde
nu exista un titlu asupra unui lucru, acolo unde lucrul nu este, in virtutea unui titlu, ceva
datorat, sau un drept.
In ceea ce ne priveste, putem afirma ca Justitia este virtutea care consta in a indeplini si a
respecta dreptul, si nu virtutea care consta in a-l crea .
Punctul pe care il tratam este fundamental pentru a intelege ce este justitia si in acest caz ce
este dreptul just sau injust. Pare ca justitia ar fi anterioara dreptului, astfel incat justitia ar fi
un criteriu anterior si superior prin care am pune in valoare dreptul pozitiv. Mai mult, justitia
ar fi virtutea din care s-ar naste dreptul just. A vorbi despre drept just sau injust ar avea sens
doar in acest caz. Caci trebuie sa spunem despre aceasta idee atat de inradacinata ca, daca
ea este acceptabila in mediul curent, ea nu poate fi sustinuta conform unui criteriu stiintific
riguros.
Noi insine vorbim astazi de ordine sociala justa si buna, vorbim de o justitie dreapta si
echitabila, de proprietate inviolabila si sacra, de bune moravuri in conjuctie cu ordinea publica
etc.
Dreptul - pe care-l intelegem ca lege, sau pe care il concepem ca lucru just - nu isi are
originea in virtutea de justitie, si aceasta nu este nici anterioara nici superioara lui. Virtutea de
justitie presupune dreptul; in acest sens, ea este mereu intr-o oarecare masura posterioara
dreptului. Orice act de justitie presupune un drept stabilit cu anterioritate, de aceea este un
act secund. Actul primar, cel care instituie dreptul nu este un act de virtute, ci un act de
putere. Acest act de putere poate fi reglat, fara indoiala, de virtuti, in mod concret de virtutea
de prudenta, dar. - spunem noi - intelepciunea trebuie sa guverneze prudenta ; dar aceste
virtuti pot lipsi (un act de vanzare, de exemplu, poate fi imprudent), fara ca prin aceasta sa
fie afectata valabilitatea actului de putere. Constituirea dreptului este in sine, un act de
putere, nu un act de virtute. Dreptul odata stabilit, justitia actioneaza, dand fiecaruia dreptul
sau.
Atunci, cum sa vorbim de un drept just sau injust ? Este evident ca problema dreptului just
sau injust se pune doar in relatie cu dreptul pozitiv. Posibilitatea de a ridica o asemenea
problema inseamna ca dreptul pozitiv in sensul constituirii lui se face in contextul unui drept
anterior si preexistent, un drept pe care il numim inca din antichitatea drept natural. Atunci
evident dreptul pozitiv poate da sau refuza cuiva ceea ce este al sau, fiind just sau injust.
Dupa parerea noastra, ceea ce numim ordine de justitie, exigenta de justitie sau norma de
justitie nu este altceva decat dreptul natural. Si principiile numite de justitie nu sunt diferite de
principiile si preceptele proprii acestui drept. Ceea ce preexista in realitate dreptului pozitiv nu
este justitia, ci dreptul natural. Daca se intelege ca in afara dreptului pozitiv nu exista nici un
drept veritabil preexistent, nici nu s-ar pune problema temei unui drept injust in sens propriu
si strict.
d) S-a afirmat ca justitia este virtutea repartizarii lucrurilor si ca arta dreptului este arta
repartizarii juste. Cele doua afirmatii, daca le luam in sens corect, sunt adevarate, dar exista
pericolul de a le intelege uneori gresit, si este oportun sa aducem precizari in acest sens.
Repartitia poate fi inteleasa fie ca un act primar fie ca un act secund. Intelegem repartitia sau
ca act primar atunci cand are loc pentru prima oara atribuirea bunurilor catre destinatari, fara

29
Filosofia dreptului

ca acestia sa fi avut inainte vreun titlu aspra bunurilor. Repartitia ca act primar genereaza
titlul destinatarilor asupra bunurilor. Repartitia este un act secund atunci cand consta in
desavarsirea unei prime repartizari; ceea ce distinge repartitia ca act secund este faptul ca
destinatarii se bucura, anterior actului secund de repartizare, de un titlu asupra partii din
bunurile de repartizat care li se dau. De exemplu, faptul de a repartiza prin testament
propriile bunuri intre diferite institutii culturale este o repartitie primara. Nici una dintre
institutiile destinatare nu avea, anterior actului testamentar, dreptul la aceste bunuri,
deoarece nu existase anterior nici o atribuire. In schimb, atunci cand executorul testamentar,
ducand la indeplinire ceea ce este dispus in testament, repartizeaza intre aceste institutii
bunurile ce formeaza mostenirea, el realizeaza o atribuire secunda (o repartitie ca act secund)
.
Repartitia ca act primar nu este atributul justitiei, ci al altor virtuti (cum ar fi liberalitatea), sau
un act de buna guvernare, de contracte, de conventii etc. Ceea ce este propriu justitiei in
sens strict este repartizarea secunda, aceasta repartitie in care destinatarii, sub un anumit
aspect si intr-un anumit mod, primesc un titlu asupra bunurilor de repartizat.
e) Punctul de pornire al intelegerii justitiei este intotdeauna faptul ca « lucrurile sunt
repartizate »; sau altfel spus, punctul de pornire nu este faptul de a "trebui sa repartizam
lucrurile", cu exceptia cazului in care este vorba de o repartitie secunda, in care lucrurile sunt
deja, intr-un fel sau altul, repartizate anterior, adica atribuite. Imperativul « trebuie sa
repartizam » - sau "trebuie sa le repartizam bine sau mai bine" - daca este vorba despre o
repartizare primara, adica daca nu exista un drept preexistent propriu si veritabil, nu este un
imperativ juridic, ci mai degraba un imperativ moral. Poate, tocmai din aceasta cauza, uneori
"s-a spus prea des ca justitia este un raport, un echilibru, si s-a uitat ca justitia este inainte de
toate moralizarea individului, adica procesul prin care el este facut drept. Doar cu aceasta
conditie echilibrul justitiei este un echilibru uman - este de parere D.C. Danisor, I. Dogaru si
Gh. Danisor.
Preexistenta dreptului este, repetam, criteriul distinctiv al justitiei. De exemplu, daca
reprezentantii salariatilor si ai patronilor se aseaza la aceeasi masa pentru a negocia salariile -
adica partea din roadele intreprinderii care trebuie sa mearga la muncitori - este vorba in
principiu de o chestiune de politica a muncii. In schimb, repartitia efectiva a roadelor rezultata
din acorduri - plata salariilor convenite - este un act de justitie; se face repartitia acordata,
repartitia deja stabilita cand acordul nascut din negociere devine realitate.
In exemplul dat, am putea poate obiecta ca repartitia de negociat nu este doar o chestiune
de politica a muncii, ci si una de justitie. Salariul acordat poate fi just sau injust. Mai mult,
chestiunea importanta a salariului just s-a nascut pentru ca salariile au fost si sunt adesea
injuste , desi au fost acceptate de salariat in contractul de munca.
Prin urmare, o chestiune de justitie se poate insera intr-o negociere asupra salariilor. Tot
astfel, se poate intampla ca un sistem de atribuiri - modul cum sunt repartizate lucrurile - sa
fie injust; de exemplu distribuirea proprietatii in anumite tari.
Daca un sistem istoric si pozitiv de repartitie si de atribuire este injust, el este astfel fiindca
exista un drept anterior la repartitie; daca un sistem pozitiv de repartitie si de atribuire este
injust, inseamna ca el nu este in concordanta cu drepturile naturale. Justitia, la randul ei,
daca, inainte de toate, nu urmareste moralizarea individului, atunci ea si-a pierdut ratiunea de
a fi un echilibru uman si un raport interpersonal. Este adevarat ca preceptele morale prezinta
un unghi de perfectibilitate strain dreptului si ca dreptul este inferior fata de morala, dar si
dreptul trebuie sa faca efortul de a recunoaste ca ceea ce-i lipseste este credinta in
perfectibilitatea omului.

30
Filosofia dreptului

Notiunile de Just si Injust - spune Lidia Barac - apartin moralei, iar evaluarea dreptului
exprima relatia in care se afla cu morala, pe de o parte iar pe de alta promoveaza justitia,
dreptatea si adevarul in societate si in viata membrilor sai. Indiferent de acceptiunile acestor
termeni, trebuie sa constatam ca ei sunt subordonati ideii de justitie, animata de un element
comun, potrivit cu care oamenii, pot pretinde in raporturile lor un anumit grad de egalitate
relativa.
Acest element comun exprima in realitate o regula cu valoare de principiu care se manifesta
prin impartirea unor profituri sau dezavantaje, drepturi si obligatii

31