UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE LITERE
DEPARTAMENTUL LIMBA ROMÂNĂ, LINGVISTICĂ
GENERALĂ ŞI LIMBI CLASICE

Emilia OGLINDĂ

LINGVISTICĂ
GENERALĂ ŞI ROMANICĂ
(Suport de curs)

Aprobat de
Consiliul Calității al USM

CHIŞINĂU, 2015
 Aprobat de Consiliul profesoral al Facultății de Litere

Recenzenți: Claudia Cemârtan, doctor, conferențiar universitar;

Raisa Galben, doctor, conferențiar universitar

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

ISBN
© E. Oglindă, 2015
© USM, 2015
 CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE.......................................................................... 4

OBIECTIVE GENERALE................................................................ 5

TEMA I. Obiectul de studiu al lingvisticii generale şi romanice.

Scurt istoric al lingvisticii presaussuriene (tradiţii, şcoli, curente).... 6

TEMA II. B. de Courtenay şi F. de Saussure – precursori ai

lingvisticii contemporane.................................................................. 27

TEMA III. Orientări noi în lingvistica sec. XX.

Structuralismul. Integralismul........................................................... 42

TEMA IV. Corelaţia dintre unele metode tradiţionale şi moderne

în lingvistică...................................................................................... 55

TEMA V. Postulate ale lingvisticii contemporane........................... 72

TEMA VI. Sistemul limbii şi nivelurile sale prin prisma

lingvisticii generale........................................................................... 88

TEMA VII. Controverse privind clasificarea limbilor

romanice. Răspândirea teritorială a limbilor romanice................. 102

TEMA VIII. Problema formării limbilor romanice (controverse).. 111

TEMA IX. Romanizarea (premise, factori). Specificul

romanizării unor provincii (Iberia, Galia, Dacia)........................... 125

TEMA X. Analiza comparată a fenomenelor lingvistice în

limbile romanice............................................................................. 140

ANEXE........................................................................................... 154

TEXTE............................................................................................ 162

BIBLIOGRAFIE............................................................................. 165
3
 CUVÂNT ÎNAINTE
Cursul „Lingvistica generală şi romanică” are ca obiectiv formu-
larea şi aprofundarea conceptelor de bază ale lingvisticii şi formarea
la studenţi a unei viziuni de ansamblu asupra limbii ca fenomen so-
cial. În suportul de faţă se preconizează comentariul detaliat al unor
probleme ce ţin, pe de o parte, de lingvistica generală şi contrastivă,
iar, pe de altă parte, de romanistică, fiind relevate multiple aspecte ale
idiomurilor romanice.
Cursul menţionat cuprinde variate compartimente: „Obiectul de
studiu al lingvisticii generale şi romanice. Scurt istoric al lingvisticii
presaussuriene”, „B. de Courtenay şi F. de Saussure – precursori ai ling-
visticii contemporane”, „Tendinţe şi curente noi în lingvistica sec. XX”,
„Corelaţia dintre unele metode tradiţionale şi moderne în lingvistică”,
„Postulatele de bază ale lingvisticii contemporane”, „Sistemul limbii şi
nivelurile sale prin prisma lingvisticii generale”, „Controverse privind
clasificarea limbilor romanice”, „Răspândirea teritorială a limbilor ro-
manice” etc. Capitolele nominalizate facilitează interpretarea adecvată
a problemelor controversate de teorie a limbii, lingvistică contrastivă şi
romanică, studenţii obţinând dexteritatea de a aplica multiple procedee
ale metodelor tradiţionale şi moderne, de a comenta trăsăturile esenţiale
ale limbii: caracterul social, semiotic, sistemic, dinamic.
Se pune accentul pe procedeele unor metode tradiţionale: compa-
rativ-istorică, geografia lingvistică: de exemplu, compararea diacroni-
că evidenţiază trăsăturile comune ale limbilor romanice provenite din
latină, iar compararea sincronică serveşte pentru a elucida specificul
câtorva limbi romanice (româna, franceza ş.a.). Aspectul aplicativ al
cursului presupune compararea unor variate fenomene de ordin lexical
şi morfosintactic, care denotă atât similitudini, cât şi deosebiri între
idiomurile romanice. Este reliefată comunitatea materială şi structu-
rală a acestora, datorată, în bună parte, aceleiaşi origini, în raport cu
limbile neromanice.
Studenţii conştientizează corelaţia dintre diferite şcoli lingvistice,
interdependenţa conceptelor şi a teoriilor elaborate în Lingvistica ge-
nerală şi romanică şi ale celor din domeniul disciplinelor lingvistice
aplicate.

4
 OBIECTIVE GENERALE:
a. Cunoaştere şi înţelegere:
• să determine obiectivele şi conţinutul disciplinei Lingvistica
generală şi romanică;
• să definească conceptele fundamentale ale disciplinei în cauză;
• să semnaleze principiile pozitiviste /antipozitiviste şi să nume-
rească promotorii acestora;
• să stabilească finalităţile analizei comparativ-istorice şi contras-
tive din perspectiva lingvisticii generale şi romanice;
• să explice problemele de bază ale lingvisticii (limba ca sistem şi
structură, caracterul arbitrar şi nonarbitrar al semnului lingvis-
tic etc.) promovate de către reprezentaţii unor şcoli lingvistice
(naturalistă, psihologistă, neogramaticistă, şcolile structuraliste
ş. a.);
• să releve problemele fundamentale de lingvistică generală şi
romanică, prin prisma unor concepţii elaborate de şcolile ling-
vistice semnalate.

b. Aplicare:
• să aplice procedeele unor metode tradiţionale (comparativ-
istorică, geografia lingvistică ş.a.) la compararea fenomenelor
în idiomurile cercetate;
• să evidenţieze diverse modele caracteristice structurii limbii
române, în raport cu cele ale altor limbi studiate (romanice şi
neromanice);
• să comenteze asemănarea materială a limbilor romanice, unele
corespondenţe fonetice, lexicale şi gramaticale ale acestora.

c. Integrare:
• să aprecieze raportul dintre unele structuri similare şi diferenţi-
ale de ordin lexical şi gramatical;
• să determine corelaţia dintre unele şcoli lingvistice;
• să estimeze pertinenţa unor concepţii în materie de lingvistică
generală şi romanică.

5
 Tema I
Obiectul de studiu al lingvisticii generale
şi romanice. Scurt istoric al lingvisticii
presaussuriene (tradiţii, şcoli, curente)

Obiective:
- să releve obiectul de studiu şi sarcinile lingvisticii generale şi
romanice;
- să menţioneze principalele tradiţii, curente şi şcoli lingvistice;
- să delimiteze unele probleme abordate de către reprezentanţii
acestora;
- să explice continuitatea de idei a unor şcoli lingvistice (tradiţii-
le din antichitate, naturalism şi psihologism, neogramaticism şi
antineogramaticism ş. a.).

Subiecte:
 Obiectul de studiu şi sarcinile lingvisticii generale şi romanice
 Lingvistica în antichitate
a) Tradiţiile orientale (indiană şi chineză veche): reprezentanţi de
seamă, probleme
b) Tradiţia greco-romană: reprezentanţi de seamă, probleme
 Lingvistica în Evul Mediu, în epoca renascentistă şi postrenas-
centistă
a) Tradiţiile medievale arabă şi europeană
b) Lingvistica în perioada postrenascentistă. Gramatica raţională
 Naturalism şi psihologism (limba ca fenomen dinamic, esenţa
limbii, forma internă ş. a.)
 Unele principii ale neogramaticilor. Factorii ce implică dezvol-
tarea şi progresul limbii.

Bibliografie
1. Graur Al., Wald L. I. Lingvistica până în secolul al XIX-lea; IV.
Naturalismul lingvistic; V. Psihologismul lingvistic. VI. Şcoala
neogramaticilor. În: Graur Al., Wald L. Scurtă istorie a lingvis-

6
 ticii, ediţia a II-a revăzută şi adăugită. Bucureşti: Editura ştiin-
ţifică, 1965, p. 9 – 18; 44 – 51; 52 – 58; 59 – 65.
2. Ionescu E. Capitolul al III-lea. Metodă ştiinţifică şi gândire fi-
losofică în lingvistica din secolul al XIX-lea. 1. Introducere;
2. Organicismul lingvistic; 3. Wilhelm von Humboldt; 4. Psiho-
logismul lingvistic. În: Ionescu E. Manual de lingvistică gene-
rală. Ediţia a II-a, revizuită. Bucureşti, 1992, p. 50 – 56.
3. Lyons J. Lingvistica: Studiul ştiinţific al limbii. În: Lyons J. In-
troducere în lingvistica teoretică / Traducere din limba engleză.
Bucureşti, 1995, p. 11 – 51.
4. Novac L., Oglindă E. Lingvistica în antichitate. Lingvistica în
Evul mediu, epoca Renaşterii şi cea postrenascentistă. Elabo-
rarea lingvisticii generale. Concepţia lingvistică a lui W. von
Humboldt. Naturalismul lingvistic. Psihologismul lingvistic.
Şcoala neogramaticilor. În: Novac L., Oglindă E. Lingvistica
generală. Materiale didactice. Chişinău: USM, 1998, p.4 – 8,
9 – 11, 12 – 18, 19 – 22, 23 – 27, 28 – 31.
5. Oglindă E. W. von Humboldt. Naturalismul lingvistic. August
Schleicher. Psihologismul lingvistic. H. Steinthal. A. Potebnea.
Şcoala neogramaticilor. K. Brugmann, H. Osthoff. Hermann
Paul. În: Oglindă E. Capitole de istorie a lingvisticii (Material
didactic cu texte adnotate). Chişinău: CEP USM, 2005, p. 19 –
28, 29 – 43, 44 – 54, 55 – 62.
6. Oglindă E., Păduraru G. Introducere în lingvistică (suport di-
dactic). Chişinău: CEP USM, 2011, p. 319 – 320, 321 – 322,
323 – 324, 324 – 328.
7. Robins R.H. Capitolul 2. Grecia; Capitolul 3. Roma; Capitolul 5.
Renaşterea şi perioada următoare; Capitolul 7. Lingvistica isto-
rică şi comparată în secolul al XIX-lea. În: Robins R. H. Scurtă
istorie a lingvisticii / Traducere din limba engleză. Iaşi: Poli-
rom, 2003, p. 26 – 69; 77 – 96; 136 – 175; 226 – 256.
8. Постовалова В.И. Язык как деятельность. Опыт интерпрета-
ции В. Гумбольдта. Москва, 1982.
9. Березин Ф.М. История лингвистических учений. Москва,
1984.

7
 Obiectul de studiu şi sarcinile lingvisticii generale şi

romanice
Sunt de semnalat următoarele finalităţi ale cursului „Lingvistica
generală şi romanică”:
• acesta are ca scop aprofundarea conceptelor de bază ale ling-
visticii;
• se preconizează comentariul detaliat al unor probleme ce ţin
de lingvistica generală, contrastivă şi romanică;
• se pune accentul pe procedeele metodelor tradiţionale: com-
parativ-istorică, geografia lingvistică ş.a.: de exemplu, com-
pararea diacronică evidenţiază trăsăturile comune ale limbi-
lor romanice provenite din latină, iar compararea sincronică /
contrastivă serveşte pentru a elucida specificul câtorva limbi
romanice (română, franceză ş. a.);
• aspectul aplicativ al cursului presupune caracterizarea trăsă-
turilor izomorfe şi a celor alomorfe proprii limbilor descrise,
compararea unor variate fenomene de ordin lexical şi morfo-
sintactic, care denotă atât similitudini, cât şi deosebiri între
limbile studiate.
În cadrul Romanisticii, sunt de reţinut următoarele obiective:
• cursul de faţă este orientat spre a cerceta comunitatea materi-
ală şi structurală a limbilor romanice, datorată, în bună parte,
aceleiaşi origini, în raport cu limbile neromanice;
• sunt evidenţiate asemănările şi deosebirile dintre limbile ro-
manice, condiţionate atât de provenienţa comună a acestora,
cât şi de tendinţa spre divergenţa / diferenţierea lingvistică;
• se urmăresc tendinţele comune în evoluţia limbilor romanice,
în primul rând, tendinţa spre analitism, manifestată în sistemul
nominal şi verbal;
• sunt descrise unele corespondenţe fonetice, lexicale şi grama-
ticale specifice limbilor menţionate;
• sunt relevaţi factorii ce au condiţionat formarea şi evoluţia
limbilor romanice.

8
  Lingvistica în antichitate
a) Tradiţiile orientale (indiană şi chineză veche): reprezentanţi
de seamă, probleme
Tradiţia indiană veche comportă un caracter pragmatic şi empiric,
ceea ce se explică prin necesitatea de a păstra nealterate textele sacre:
Vedele (imnuri religioase, cunoscute şi transmise de către brahmani).
Printre reprezentanţii de seamă ai tradiţiei vizate ar putea fi menționați
Panini, Vararuci, Bhartrihari, Amara ş. a.
Panini (sec. IV î.e.n.) a elaborat tratatul Ashtadhyayi (Opt cărţi)
ce cuprinde aforisme mnemonice, similare unor formule algebrice.
În fonetică sunt analizate 14 clase de sunete (vocale, semivocale, na-
zale, explozive, sibilante, consoana h) în baza unor anumite criterii:
de exemplu, vocalele sunt delimitate potrivit aperturii, iar consoanele
sunt examinate conform locului şi modului de articulare.
Morfologia include reguli referitoare la părţile de vorbire (nume,
verb, prepoziţie, particulă), derivarea cuvintelor, modificarea lor gra-
maticală. Se ştia deja despre conceptele morfem-zero, flexiunea inter-
nă, sandhi = morfonem). În sintaxă, propoziţia este interpretată ca o
îmbinare a numelui şi a verbului [4, p. 5].
Vararuci este autorul  Gramaticii pracrite, considerată, pe drept
cuvânt, o formă rudimentară de gramatică comparată în care este emi-
să ideea că limbile indiene medii – pracritele – au evoluat dintr-un
idiom mai vechi – sanscrita. Bhartrihari ( Vakyapadya ) examinează
raportul dintre propoziţie şi judecata logică. Propoziţia, unitate comu-
nicativă a limbii, este definită ca un enunţ unic indivizibil ce exprimă
un sens unic.
În China arta gramaticii presupune elaborarea semnelor grafice iero-
glifice şi comentariul textelor scrise. O atenţie deosebită se acordă per-
fecţionării şi standartizării scrierii ieroglifice, fapt ce distinge tradiţia
chineză veche de celelalte tradiţii din antichitate.
Tratatul Eriya (sec. III-I î.e.n.), divizat în 19 capitole tematice, cu-
prinde o amplă descriere a scrierii ieroglifice chinezeşti. În compar-
timentele lucrării sunt interpretate în plan filosofic categoriile funda-
mentale ale lumii înconjurătoare. Tratatul Fanian, elaborat de Ian Siun
(sec. I e.n.), conţine cuvinte şi expresii regionale, raportate la echiva-
lentele lor din limba literară. Un alt cărturar chinez, Siu Şeng, a scris
9
tratatul Şoven ţzeţzî, în care peste 9000 de semne grafice sunt explicate
în baza celor 540 elemente de bază, numite „ bu”  [4, p. 6].
b) Tradiţia greco-romană: reprezentanţi de seamă, probleme
Tradiţia greco-romană înglobează două perioade inegale: filosofică
(sec. V – III î.e.n.) şi cea alexandrină (sec. III î.e.n. – sec. V e.n.) [7,
p. 26]. În cea dintâi perioadă, filosofi notorii – Heraclit, Democrit, Pla-
ton, Aristotel ş. a. – pun în discuţie probleme filosofice referitoare la
originea limbajului uman, la raportul dintre obiectul denumit şi cuvânt
etc., iar în perioada alexandrină ştiinţa despre limbă îşi obţine propriul
obiect de studiu.
Perioada filosofică. Este de notat controversa dintre adepţii teoriei
thesei, potrivit căreia între obiect şi numele său, între complexul sonor
al cuvântului şi sens se stabileşte o legătură convenţională, şi părtaşii
concepţiei physei care afirmă contrariul, constatând un raport natural
între acestea. După cum semnalează J. Lyons, „în discuţiile privind
limba, distincţia dintre „natural” şi „convenţional” a ajuns să se refere
îndeosebi la problema dacă există o legătură necesară (obligatorie)
între sensul unui cuvânt şi forma acestuia” [3, p. 14].
Platon în dialogul Cratylos încearcă să demonstreze că legătura
dintre obiect şi cuvânt nu este nici absolut arbitrară, nici naturală [4,
p. 7]. Filosoful atenian distinge cuvintele primare, apărute arbitrar, şi
cele secundare, formate în urma convenţiei între vorbitori. În dialo-
gul menţionat sunt formulate regulile modelării etimologice, căile de
constituire a unităţilor lexicale: compunerea, abrevierile, eufonia, de-
etimologizarea ş. a.
În Poetica lui Aristotel cuvintele sunt definite drept simboluri ale
unor reprezentări. Orice expresie verbală cuprinde conjuncţia, numele,
verbul, articolul, cazul, prepoziţia. Numele şi verbul exprimă subiec-
tul şi predicatul judecăţii logice. Aristotel foloseşte termenul ptosis
pentru conceptul de caz şi îl extrapolează asupra formelor oblice ale
numelor şi verbelor.
O concepţie similară aparţine stoicilor Zenon şi Chrisippos, care
deosebesc perioada creării limbii, când a existat legătura naturală din-
tre nume şi obiect, şi perioada ulterioară, când această legătură dis-
pare. Stoicii consideră cuvântul ca semn al noţiunii ce cuprinde trei
laturi: sunetul, obiectul denumit şi sensul. Reprezentanţii acestei şcoli

10
filosofice au adus o contribuţie substanţială la elaborarea teoriei părţi-
lor de vorbire, limitând conceptul de ptosis (caz) doar la nume.
Perioada alexandrină. În perioada evidenţiată este pusă în circula-
ţie sintagma techne grammatike (ars grammatica), axată pe cerce-
tarea filologică a textelor şi pe arta vorbirii literare corecte.
Are loc disputa dintre anomalişti (Cratet din Mallos, stoicii) şi ana-
logişti (Aristarh din Alexandria, Caesar). E vorba despre două tendinţe
opuse în dezvoltarea limbii:
• tendinţa spre analogie, când diminuează numărul formelor ne-
regulate, supletive, în favoarea celor reglementate;
• tendinţa spre anomalie când predomină excepţiile de la diferite
reguli.
Dionysios Thrax examinează în tratatul Techne grammatike urmă-
toarele părţi de vorbire din limba greacă veche: numele, verbul, par-
ticipiul, articolul, pronumele, prepoziţia, adverbul, conjuncţia. Dintre
categoriile nominale sunt relevate genul, numărul, cazul, iar dintre
cele verbale – modul, diateza, aspectul, persoana, timpul [4, p. 7].
M.T. Varro în tratatul De lingua Latina ocupă o poziţie de compro-
mis între concepţiile anomalistă şi analogistă. În limbă, care apare din
necesitatea de a comunica şi funcţionează după anumite reguli, s-ar rea-
liza ambele tendinţe: spre anomalie şi spre analogie. Limba suportă atât
modificări spontane, cât şi cele produse sub influenţa umană; evoluează
de la formele neregulate spre cele regulate, şi invers. În acelaşi tratat se
analizează evoluţia ablativului latin, se fac cercetări de ordin etimologic
etc., se examinează şi unele fenomene ce ţin de latina vulgară.
Priscian (sec. IV e.n.) în tratatul Institutionum grammaticae, com-
pus din 18 cărţi, descrie detaliat categorii morfologice şi sintactice în
limba latină. „Priscianus Maior” (16 cărţi) se referă la fonetică şi mor-
fologie, iar „Priscianus Minor” (2 cărţi) – la sintaxă. Se preconizează
opt părţi de vorbire: numele, verbul, participiul, pronumele, adverbul,
prepoziţia, conjuncţia, interjecţia [7, p. 91 – 92].
Cuvântul este definit drept partea minimală a unei expresii com-
plexe, privită ca o integritate semantică. Cuvintele (dictiones) sunt
organizate în construcţii complexe, numite orationes (propoziţii), ce
redau un gând terminat. „Oratio” înseamnă orice unitate sintactică –
îmbinarea de cuvinte, propoziţia, fraza.

11
 Tratatul lui Priscian a fost înalt apreciat de către specialiştii în
materie. De exemplu, R. Robins constată următoarele: „Prin efortul
minuţios (chiar dacă pe alocuri greşit) de a adapta teoria şi metode-
le de analiză greceşti la limba latină, el reprezintă punctul culminant
al strădaniilor celor mai mulţi dintre învăţaţii romani după contactul
cu lingvistica greacă. … Opera lui Priscian înseamnă mai mult decât
sfârşitul unei epoci. În domeniul lingvisticii, ea este puntea de legătură
dintre Antichitate şi Evul Mediu” [7, p. 96].
Reprezentanţii tradiţiilor în cauză au atât merite, cât şi carenţe:
Merite:
• au elaborat un model al gramaticii descriptive şi o terminologie
adecvată,
• gramatica a fost detaşată din cadrul filosofiei.
Neajunsuri:
• nu este apreciată just relaţia dintre limba scrisă şi vorbită,
• cu excepţia tradiţiei chineze vechi, nu sunt cercetate fenomene-
le dialectale.
Generalizând cele expuse, le putem include în Tabelul 1: „Tradiţi-
ile lingvistice din antichitate” (a se vedea Anexele).

Lingvistica în Evul Mediu, în epoca renascentistă şi


postrenascentistă
a) Tradiţiile arabă şi europeană
Reprezentanţi de seamă sunt ibn Manzur, al Farahidi, Sibaweihi,
al Kaşgari ş. a. Sibaweihi („Al Kitab”) elaborează trei teorii: nahv
(teoria ascensiunilor) în care sunt analizate părţile de vorbire şi propo-
ziţia; sarf (teoria despre modificări), referitoare la formarea cuvintelor
şi modificarea verbelor şi a numelor; tadjvid, axată pe clasificarea şi
modificarea sunetelor.
Potrivit concepţiei nahv, propoziţia este o îmbinare predicativă
de cuvinte care exprimă o idee. Sunt delimitate acordul, recţiunea şi
aderarea. În lexicografie sunt elaborate diferite tipuri de dicţionare:
explicative, de sinonime, de cuvinte rare, de împrumuturi lexicale, bi-
lingve.
Cărturarul Al Firuzabadi a elaborat dicţionarul „Kamus”
(„Oceanul”) ce inserează 80.000 de unităţi lexicale. Mahmud al Kaş-

12
gari (sec. XI) compară limbile turcice, de tip aglutinant, cu araba, de
tip flectiv. Lucrarea sa „Divan lugat at-turk” („Divanul limbilor tur-
cice”) este o primă încercare de a compara limbile în plan contrastiv-
tipologic [4, p. 9 – 10].
În Europa medievală (sec. XI – XV) apare gramatica logicistă; se
pune problema universaliilor. Are loc disputa între realişti şi nomina-
lişti privind raportul dintre noţiuni şi obiectele corespunzătoare. Rea-
liştii (Anselm din Kenterburry, Toma d’Aquino) susţin ideea despre
existenţa reală doar a noţiunilor generale (Universalia sunt res), iar
nominaliştii (Roscellinus, Berengario din Tours) afirmă că în realitate
există doar obiectele dotate cu anumite proprietăţi (Universalia sunt
nomina), noţiunile generale nu există independent de obiecte şi nu
reflectă proprietăţile lor [4, p. 10].
Dante Alighieri (1265 – 1321) în tratatul De vulgari eloquentia
analizează natura limbajului uman, relevă limba ca fenomen bilateral:
sunetele formează latura senzorială a limbii; latura raţională denotă
capacitatea limbii de a reda un anumit conţinut. Limba se dezvoltă
necontenit; limba vorbită (il volgare) are un rol deosebit şi nu este o
„alterare” a limbii literare.
b) Lingvistica în perioada postrenascentistă. Gramatica
raţională
„Gramatica de la Port-Royal” – „Gramatica generală şi raţională”
(1660), elaborată de către călugării savanţi A. Arnauld şi C. Lancelot
de la mănăstirea Port-Royal, este întemeiată pe filosofia carteziană a
lui R. Descartes, care promovează principiul despre primatul raţiunii
umane: Cogito, ergo sum (Gândesc, deci exist).
Scopul lucrării rezidă în a studia principiile logice care determină
structura tuturor limbilor, a formula legi valabile atât limbilor concre-
te, cât şi tuturor limbilor lumii. Odată ce oamenii operează cu aceleaşi
categorii logice, reiese că şi categoriile limbii sunt comune. Se încear-
că descrierea structurii şi funcţionării limbilor naturale, fiind elaborat
un metasistem gramatical care generalizează fenomenele din limbi
concrete, ca: greaca, latina, franceza, vechea ebraică, spaniola, italia-
na, parţial – germana şi engleza.
Se foloseşte metoda inductivă, se compară câteva sisteme linguale;
limbile concrete sunt considerate drept variante ale unei scheme lin-

13
guale universale. Gramatica universală conţine legi pancronice care
nu depind de timp.
Li s-ar putea reproşa unele exagerări: confundarea categoriilor lo-
gice şi lingvistice: cuvântul este socotit drept un concept exprimat prin
sunete articulate, judecata redată prin cuvinte este numită propoziţie.
Propoziţia are o structură egală cu cea a judecăţii logice şi conţine
subiectul, copula şi predicatul [4, p. 11].
O evaluare imparţială a gramaticilor raţionale, în ansamblu, şi a
lucrării menţionate, în particular, oferă reputaţii savanţi Al. Graur şi
L. Wald: „Lipsurile lor fundamentale au persistat, însă şi ele pot fi
reduse la două: autorii gramaticilor raţionale nu au ţinut seama că
fiecare limbă are trăsături specifice şi că, de aceea, limbile nu pot fi
cuprinse într-o schemă unică decât deformându-se sistemul lor; în al
doilea rând, nu s-a luat în considerare faptul că limbile se transformă
după legi proprii, că structura lor nu e stabilă o dată pentru totdeauna.
Încercarea de a lega limba de gândire e meritorie, dar unitatea acestor
două fenomene a fost înţeleasă ca identificarea lor” [1, p. 16].

Naturalism şi psihologism (limba ca fenomen dinamic,


esenţa limbii, forma internă ş. a.)
La mijlocul şi în a doua jumătate a sec. XIX au fost fondate şcolile
naturalistă şi psihologistă, ai căror adepţi recunosc, deopotrivă, carac-
terul dinamic al limbii. Între doctrinele acestora există diferenţe prin-
cipiale ce vizează, întâi de toate, esenţa limbii şi poziţia lingvisticii în
corelaţie cu alte domenii ale ştiinţei.
a) Naturalismul lingvistic
Un reprezentant de vază al şcolii naturaliste este A. Schleicher
(1821 – 1868), care şi-a expus concepţia în lucrările: „Formenlehre
der kirchenslavischen Sprache” („Morfologia limbii slave biseri-
ceşti”, 1852); „Die Sprachen Europas in systematischer Übersicht”
(„Limbile Europei şi reflectarea lor sistematică”, Bonn, 1850); „Die
darwinische Theorie und die Sprachwissenschaft”(„Teoria lui Dar-
win şi ştiinţa despre limbă”, 1863); „Compendium der vergleichen-
den Grammatik der indogermanischen Sprachen”(„Compendiu de
gramatică comparativă a limbilor indo-europene”, 1861 – 1862) ş.
a. În cele ce urmează vom comenta succint teoria limbii ca organism,

14
teoria evoluţionistă şi teoria despre arborele genealogic al limbilor
indo-europene.
În studiile: „Teoria lui Darwin şi ştiinţa despre limbă” (1863), „Lim-
bile Europei şi reflectarea lor sistematică” (1850), este emisă teoria
limbii ca organism, conform căreia limba ar constitui un organism na-
tural (Naturorganismus), iar viaţa ei nu s-ar deosebi esenţial de viaţa
organismelor vii. Asemenea celor din urmă, limba se naşte, se dezvoltă,
„îmbătrâneşte” şi moare. Ca şi în natură, în domeniul limbii acţionează
legi obiective, iar lingvistica, numită de A. Schleicher „glotică”, aparţi-
ne ştiinţelor naturii, şi nu celor sociale. Chiar şi diviziunile şi subdivizi-
unile limbii sunt similare celor din natură: astfel, speciilor biologice le
corespund limbile, subspeciilor – dialectele [5, p. 30] etc.
Ideea despre limbă ca fenomen dinamic este postulată în cadrul
teoriei evoluţioniste. Transformarea stadială a tipurilor morfologice
înglobează trei faze: tipul izolant al formelor unisilabice, tipul agluti-
nant, tipul flectiv, considerat „superior”, ce comportă trăsăturile stadi-
ilor anterioare [9, p. 89]. Schleicher susţine că cele trei tipuri de limbi
s-ar fi dezvoltat consecutiv unul din altul în epoca preistorică, iar în
perioada istorică s-ar produce „dezintegrarea” limbii, însoţită de mo-
dificări de ordin gramatical. Tipul izolant ar fi cel mai vechi şi ar servi
ca bază pentru formarea şi evoluţia celorlalte tipuri de limbi.
Teoria stadială sau evoluţionistă denotă unele tangenţe cu ideile
promovate de precursori, de exemplu Fr. Bopp, în ceea ce priveşte
aprecierea tipului flectiv drept unul superior. Referindu-se la aceste
similitudini, E. Ionescu observă: „ Ca şi la Bopp, tipul flexionar re-
prezintă maturitatea biologică a unei limbi, fază după care se înregis-
trează îmbătrânirea. Însă interpretarea evoluţionistă a lui Schleicher e
mai puţin rigidă faţă de cea a lui Bopp. La Schleicher tipul arhaic este
reprezentat de limbile izolante. Savantul german nu prestabileşte, prin
urmare, jaloane legice limbilor, ci introduce doar ideea unei succesi-
uni istorice a tipurilor flexionare” [2, p. 53].
În „Compendium de gramatică comparativă a limbilor indo-euro-
pene” (1861 – 1862) este emisă teoria arborelui genealogic (Stamm-
baumtheorie), potrivit căreia strălimba (Ursprache), unitară la
început, s-ar fi scindat într-o perioadă îndepărtată în limbile-bază
(Grundsprachen), iar acestea, la rândul lor, în limbi înrudite, dialecte şi

15
subdialecte. De la europeana de sud (= ario-greco-italo-celtica) des-
cind ariana şi greco-italo-celtica, divizate ulterior în greacă şi italo-
celtică, iar de la europeana de nord (=slavo-germana) provin germana
şi slavo-lituaniana [4, p. 20]. Autorul concepţiei în cauză afirmă exa-
gerat că limbile vechi, răspândite mai la răsărit, în special sanscrita,
păstrează mai multe arhaisme decât limbile răspândite mai la apus.
b) Psihologismul lingvistic
Spre deosebire de adepţii şcolii naturaliste, psihologiştii H. Stein-
thal, W. Wundt, M. Lazarus, A. Potebnea (precursor – W. von Hum-
boldt) evidenţiază esenţa psihologică a limbii a cărei dezvoltare este
condiţionată de legi psihice, iar lingvistica face parte din ştiinţele psi-
hologice. Această viziune despre limbă a fost promovată în lucrările:
W. von Humboldt (1767 – 1835):
„Über das Entstehen der grammatischen Formen, und ihren Einfluss
auf die Ideenentwicklung” („Despre originea formelor gramaticale şi in-
fluenţa lor asupra dezvoltării spirituale”, 1822); „Lettres à M. Abel-Re-
musat sur la nature des formes grammaticales en général et sur le génie
de la langue chinoise en particulier”(„Scrisori către dl Abel-Remusat
despre natura formelor gramaticale în genere şi spiritul limbii chineze
în particular”, 1827); „Über das vergleichende Sprachstudium in Bezi-
ehung auf die verschiedenen Epochen der Sprachenwicklung”(„Despre
studierea comparată a limbilor în diferite epoci ale dezvoltării limba-
jului”, 1829); „Über die Kawi-Sprache auf der Insel Jawa”(„Despre
limba kawi de pe insula Jawa”,1836 – 1839).
H. Steinthal (1823 – 1899):
„Die Klassification der Sprachen dargestellt als die Entwicklung
der Sprachidee” (Clasificarea limbilor şi dezvoltarea ideii de limbă”,
1850); „Der Ursprung der Sprache...” („Originea limbii”, 1851)¸
„Grammatik, Logik und Psychologie, ihre Prinzipien und ihr verhalt-
niss zu einander” („Gramatica, logica, psihologia. Principiile şi rela-
ţiile dintre ele”, 1855); „Einleitung in die Psychologie und Sprachwis
senschaft”(„Introducere în psihologie şi lingvistică”, 1871).
A. A. Potebnea ( 1835 – 1891):
„Мысль и язык”, 1862 („Gândire şi limbă”); „Из записок по
русской грамматике”, т. 1-2, 1874 (1958); т.3, 1899; т. 4, 1941(1977)
(„Însemnări din gramatica limbii ruse ”) ş. a.

16
 Aceşti savanţi abordează multiple probleme importante: raportu-
rile limbă – gândire, gramatică – logică – psihologie, originea limbii,
tipologie lingvistică etc. Concepţia psihologistă este fundamentată pe
teoriile preconizate de W. von Humboldt privind identitatea limbii şi
a spiritului poporului, limba ca activitate, forma internă şi cea exter-
nă, limba ca lume intermediară şi antonimiile limbii [4, p. 15 – 19; 6,
p. 311 – 312].
E. Ionescu reliefează legătura dintre concepţia humboldtiană şi cea
psihologistă: „Într-o perioadă în care organicismul reprezintă curen-
tul dominant în lingvistică, gândirea acestui strălucit savant arată a nu
avea prea multe legături cu acesta. Humboldt trebuie, de aceea, privit
ca un deschizător de drumuri noi. Ca o personalitate care subminează
tiparele ştiinţifice dominante ale epocii. Unele din ideile sale vor şi
rodi, de altfel, sub forma unui curent nou: psihologismul lingvistic”
[2, p. 53].
În cele ce urmează vom examina unele aspecte ale concepţiei sa-
vantului german W. von Humboldt.
Limba – fenomen spiritual. Humboldt este de părere că limbajul
uman nu ar avea legătură cu viaţa socială, ci este o „emanaţie involun-
tară a sufletului”: „Limba poporului este spiritul lui, iar spiritul popo-
rului e limba sa – este greu să ne imaginăm ceva mai identic”, afirmă
lingvistul. Noţiunea spirit al poporului semnifică factura psihică a po-
porului, mentalitatea sa şi elementele culturii spirituale, în ansamblu,
– filosofia, ştiinţa, arta.
Limba ca activitate. În accepţia lui W. von Humboldt, limba este
„o activitate neîntreruptă a spiritului ce tinde să transforme sunetul ar-
ticulat într-o expresie a gândului”. Este revelator postulatul humbold-
tian preluat ulterior de către reprezentanţii diferitelor şcoli şi curente
lingvistice din secolele XIX – XX: „Limba nu este un Ergon (produs),
ci Energeea (activitatea)” [8]. După cum consideră Humboldt, limba
se dezvoltă fie pe calea creării unităţilor noi, fie pe calea restructurării
funcţionale a celor vechi; limba există numai dezvoltându-se.
Are dreptate R. Robins care afirmă că „teoria lui Humboldt des-
pre limbaj pune accentul pe aptitudinea lingvistică creativă inerentă,
existentă în creierul sau mintea fiecărui vorbitor. O limbă trebuie să fie
identificată cu aptitudinea reală a vorbitorilor de a produce şi de a înţe-

17
lege vorbele, nu cu produsele observate ale actelor vorbirii şi scrisului.
Cu cuvintele lui, aceasta este o capacitate creativă” [7, p. 197 – 198].
Forma internă şi externă a limbii. Limba, în ansamblu, consti-
tuie unitatea materialului şi a idealului; conţinutul şi expresia repre-
zintă o integritate nedisociabilă a căror sinteză formează simbolul
lingvistic. Humboldt distinge forma internă (= innere Sprachform)
şi cea externă. Forma externă determină specificul fiecărei limbi şi
corespunde, în mare măsură, materiei sonore a limbii. Această expresie
nu coincide cu cea din alte limbi, ci denotă varietatea idiomurilor. De
exemplu, în germ. Sneeggloecken, rom. ghiocel;rus: подснежник,
fr.: peirce-neige.
Conceptul formă internă este interpretat neunivoc, fiind considerat
ca: a) latura ideală a limbii, ansamblul de sensuri (lexicale şi gramati-
cale); b) mijlocul ce serveşte pentru a uni, în cadrul cuvântului – semn,
complexul sonor şi conceptul; c) un model funcţional, structura ab-
stractă a limbii, în general, privită ca o totalitate a structurilor limbii
[4, p. 16 – 17].
Humboldt remarcă următoarele trăsături inerente ale limbii: carac-
terul social, sistemic, semiotic, dinamic. Raportul dintre expresie şi
conţinut este considerat simbol sau semn. Savantul compară sistemul
limbii cu o pânză largă ale cărei fire sunt întreţesute; tot aşa elementele
limbii sunt interdependente.
Limba ca lume intermediară. Conform principiului relativist,
oamenii apreciază fenomenele realităţii obiective prin prisma cate-
goriilor limbii respective. Limba, ca „o lume intermediară” (Zwis-
chenwelt), este situată între om şi lumea înconjurătoare. Ansamblul
de forme şi expresii, raportate la conţinuturile în cauză, creează o
viziune inedită asupra lumii în cadrul comunităţii lingvistice, iar
„diversitatea limbilor nu este o diversitate de timbre şi semne, ci o
diversitate de viziuni asupra lumii”.
În procesul însuşirii unor limbi străine, vorbitorii nu asimilează
expresii noi, corelate cu aceleaşi conţinuturi, ci tind să le modifice
pe cele din urmă. Dacă limbile studiate denotă diferenţe flagrante, se
vor deosebi şi concepţiile asupra lumii. Potrivit principiului relativist,
conţinuturile cuvintelor sunt specifice pentru fiecare limbă concretă
şi nu sunt universale. În limbă şi în creaţiile spirituale ale poporului

18
– mituri, proverbe, zicători etc., se reflectă modul inedit de a percepe
lumea, care nu coincide în diverse culturi.
Teoria despre antinomiile limbii. În accepţie humboldtiană, an-
tinomiile sunt caracteristicile opozitive ale limbii. În conformitate
cu antinomia limbii şi a gândirii, limba este „organul care generează
ideea”, iar unităţile ei sunt suportul categoriilor logice. Locutorul nu
atribuie cuvântului o noţiune gata formată, ci o creează prin interme-
diul acestuia.
Antinomia limbii şi a vorbirii: toate elementele limbii se află în
mişcare în vorbire, iar limba – ansamblu al actelor de vorbire – cuprin-
de ceea ce este comun în diferite acte de vorbire. Antinomia vorbirii
şi a înţelegerii presupune legătura acestora ca forme distincte ale ac-
tivităţii de limbaj.
Antinomia staticii şi a dinamicii: limba este un fenomen imuabil,
stabil, deşi se află într-o perpetuă mişcare, schimbare. Antinomia ge-
neralului şi a particularului, a socialului şi a individualului: limbile
sunt şi „operă a popoarelor, dar, în acelaşi timp, ele rămân opera unor
indivizi aparte”. Antinomia necesităţii şi a libertăţii: „Prin influenţa
limbii asupra omului se manifestă durabilitatea legilor structurii ei;
prin influenţa omului asupra limbii îşi manifestă forţa fenomenul li-
bertăţii” [5, p.29]. W. von Humboldt a fost şi un precursor al structu-
ralismului, definind forma internă a limbii drept un model funcţional
ce înglobează un ansamblu de structuri. În opinia lui J. Lyons, „omul
de stat şi marele erudit W. von Humboldt (1767 – 1835) a dat o formă
şi mai precisă acestei teze, susţinând că fiecare limbă are propria sa
structură distinctă, care reflectă şi condiţionează felul de gândire şi de
exprimare al poporului care o utilizează” [3, p. 36].
Asemenea lui Humboldt, lingvistul german Heymann Steinthal
consideră limba drept un produs al sufletului omenesc, iar lingvistica
este raportată la ştiinţele psihologice, fiind cea mai bună introducere la
psihologia colectivă – Volkerpsyhologie, axată pe modalităţile specifi-
ce de viaţă şi formele de activitate spirituală a diferitelor popoare.
Teoria stadială a formei interne. H. Steinthal formulează teoria
stadială din perspectivă istorico-tipologică, demarcând două tipuri de
gândire: a) gândirea logică sau obiectivă, întemeiată pe reprezentările
de gradul I ale obiectelor şi fenomenelor lumii înconjurătoare şi gân-

19
direa subiectivă sau lingvistică, ce operează cu reprezentările de gra-
dul II, ale reprezentărilor obiective. Anume gândirea lingvistică este
forma internă a limbii, fenomen dinamic ce parcurge trei perioade în
evoluţia sa. În epoca preistorică, în prima fază de dezvoltare a formei
interne, ar fi apărut onomatopeele şi interjecţiile – „cuvintele-senza-
ţii”, etapa a doua se deosebeşte prin „cuvintele-denumiri”, apte a reda
percepţiile, situaţiile concrete. „Cuvintele-reprezentări”, elaborate în
perioada a treia, comportă un sens general. În epoca istorică, în urma
schimbărilor de ordin fonetic şi semantic, legătura dintre complexul
sonor şi sens este atenuată şi chiar dispare [5, p. 45].
Tipologie lingvistică. H.Steinthal a abordat problema corelaţiei
dintre substanţa şi forma limbii şi clasificarea tipologică a limbilor. În
opinia sa, limbile amorfe (birmana, thailandeza, limbile altaice, idio-
murile amerindiene ş. a. ) sunt „lipsite de formă”, în ele nu se face
distincţia între substanţa şi forma limbii, pe când în limbile dotate cu
formă (de exemplu, chineza, limbile indo-europene şi semitice ş. a.)
sunt demarcate substanţa şi forma.
Aspecte adiacente de teorie a limbii examinează savantul ucrai-
nean A.A. Potebnea.
Corelaţia dintre limbă şi gândire. În lucrarea „Gândire şi limbă”
(1862) sunt relevate trei faze în evoluţia limbii şi a gândirii: a) gândi-
rea imaginativă averbală; b) gândirea imaginativă verbală (corelează
cu lexemele, unităţi ale limbii); c) gândirea noţională sau logică (se
realizează cu ajutorul conceptelor raportate la cuvinte) [5, p. 48].
În orice cuvânt, în procesul gândirii are loc compararea a două com-
plexe mentale: unul se referă la informaţia nouă privind obiectul desem-
nat prin cuvânt, iar celălalt cuprinde informaţia deja cunoscută despre
obiectul în cauză. Complexele menţionate sunt confruntate cu ajutorul
reprezentării, care evidenţiază o nouă trăsătură a fenomenului.
Teoria cuvântului, a formei gramaticale şi a propoziţiei. În struc-
tura cuvântului şi a formei gramaticale a acestuia A.A. Potebnea relevă
trei componente: sunetul articulat, reprezentarea şi sensul, iar semanti-
ca unităţilor lexicale include un conţinut obiectiv, cunoscut tuturor lo-
cutorilor, corelat cu sensul apropiat, care asigură înţelegerea în proce-
sul comunicării, şi un conţinut subiectiv, raportat la sensul îndepărtat,
care dezvăluie diferenţele privind experienţa de viață, vârsta, nivelul
diferit de instruire etc. al vorbitorilor limbii în cauză. A.A. Potebnea

20
ajunge să conteste fenomenul polisemiei din motivul că în vorbire cu-
vântul „corespunde, de fiecare dată, unui singur act al gândirii” [9,
p. 74 – 75]. Totuşi, este departe de a nega limba ca fenomen, ceea ce i
s-a reproşat uneori: „Tezei fundamentale de natură psihologistă (limba
se manifestă prin vorbire, iar vorbirea exprimă conţinuturi sufleteşti),
Potebnea i-a adăugat o altă idee: viaţa sufletească a unui vorbitor este
diferită de viaţa sufletească a oricărui alt vorbitor al aceleiaşi limbi.
Prin această afirmaţie … Potebnea pulverizează unitatea unei colec-
tivităţi lingvistice, transformând comunitatea într-o simplă sumă de
universuri psihice individuale, ireductibile unul la celălalt. Dispare,
astfel, liantul comun, limba, căci limba este, pentru Potebnea, o abs-
tracţie ce nu are realitatea vorbirii” [2, p. 56].
Forma gramaticală se realizează graţie opoziţiei faţă de celelalte
forme ale paradigmei, fiind exprimată atât prin intermediul mărcilor
afixale, cât şi prin mijloace semantico-sintactice. Spre deosebire de
mulţi savanţi ai vremii, A.A. Potebnea repudiază ideea potrivit căre-
ia dispariţia afixelor, de exemplu, a flexiunilor, ar însemna regresul
sau degradarea limbii. A.A. Potebnea consideră că „nu există nicio
categorie gramaticală imuabilă”; categoriile gramaticale apar şi evo-
luează în cadrul perioadelor nominală şi verbală ale propoziţiei. La
baza acestei categorii sintactice stă predicativitatea care semnifică
aptitudinea predicatului de a se raporta la subiect pentru a forma
propoziţia.

Unele principii ale neogramaticilor. Factorii ce implică


dezvoltarea şi progresul limbii
În ultimul pătrar al sec. al XIX-lea a fost fondată şcoala neogra-
maticilor, ai cărei reprezentanţi notorii au fost: K.Brugmann, H.Paul,
H.Osthoff, B.Delbrück ş. a. În lucrările acestora sunt promovate prin-
cipii pozitiviste: atomismul, evoluţionismul etc.
K.Brugmann (1849 – 1919):
„Grundriss der vergleichende Grammatik der indogermanischen
Sprachen”, Strassburg, 1886 – 1900 („Bazele gramaticii comparative
a limbilor indo-europene”), în colaborare cu B.Delbrück; „Die Syntax
des einfachen Satzes im Indogermanischen”, Berlin – Leipzig, 1925
(„Sintaxa limbilor indo-europene”).
21
 H.Osthoff (1847 – 1909):
Morphologische Untersuchungen auf dem Gebiete der indogerma-
nischen Sprachen”, Leipzig, 1978 („Cercetări de morfologie în dome-
niul limbilor indo- europene”).
H.Paul (1846 – 1921): „Prinzipien der Sprachgeschichte”, Halle,
1880 („Principii de istorie a limbii”); „Grundriss der germanischen
Philologie”, Strassburg, 1891 („Bazele filologiei germane”);
B.Delbrück (1842 – 1922): „Einleitung in das Sprachstudium”,
1880 („Introducere în studiul limbii”).
Dintre principiile neogramaticilor, sunt de semnalat următoarele
[4, p. 28 – 29]:
 Limba este un produs al activităţii fizice şi psihice.
 Scopul fundamental al savanţilor constă în a dezvălui mecanis-
mul psihic ce implică uzul lingvistic şi condiţionează modifică-
rile fonetice.
 Potrivit istorismului, istoria limbii constituie compartimentul
principal al lingvisticii. Obiectul acesteia nu se rezumă la for-
mele ipotetice, reconstruite din strălimbi, ci constituie istoria
limbii, fixată în monumente. „Limba, ca orice obiect al culturii
umane, urmează a fi obiectul cercetării istorice” (H. Paul).
 De aici rezultă concepţia psihologist-individualistă a esenţei
limbii, în dezacord cu etnopsihologia fundamentată de psiho-
logişti.
 Psihologismul determină individualismul neogramaticilor: exis-
tenţă reală ar avea doar vorbirea individuală: „În realitate, exis-
tă doar (limba) individului, de aceea toate schimbările în limbă
sunt generate doar de indivizii vorbitori” (H. Paul).
 În accepţia lingviştilor menţionaţi, legile fonetice duc la dezvol-
tarea limbii, fiind, ca şi legile naturii, oarbe (nu cunosc excepţii).
Deşi neogramaticii absolutizau acţiunea legilor fonetice, descrie-
rea şi explicarea lor a avut o importanţă deosebită în lingvistica de
la sfârşitul sec. al XIX-lea. După cum subliniază J.Lyons, „efectul
principal al acestor legi fonetice a fost de a oferi cercetătorilor o
idee mai clară asupra cronologiei relative a dezvoltării din cadrul
diferitelor ramuri ale indo-europenei şi de a le spori încrederea în
principiul regularităţii schimbărilor fonetice” [3, p. 42].

22
  Analogia, opusă ca efecte legilor fonetice, implică substituirea
unor forme vechi, apărute potrivit legilor fonetice respective,
prin forme noi ce comportă o structură fonetică diferită.
 Importanţă definitorie au limbile vii necizelate (dialectele,
graiurile etc.) ce reflectă limba vorbită.
Probleme de comparativistică. În lucrarea „Bazele gramaticii
comparative a limbilor indo-europene”, 6 volume (1886 – 1900),
este revăzut conceptul strălimbă: dacă A.Schleicher susţine ideea
despre caracterul unitar al strălimbii indo-europene, K.Brugmann şi
B.Delbrück relevă caracterul dialectal al acesteia. Sistemul fonetic
al limbii de origine conţine un număr considerabil de sunete – 73 (a
se compara la A.Schleicher – 24), dintre care multe unităţi vocalice
[9, p. 105 – 106]. Spre deosebire de A.Schleicher, în accepţia lui
K.Brugmann, elementele primordiale ale vocalismului indo-euro-
pean ar fi diftongii, şi nu vocalele simple. În domeniul morfologiei
comparate, autorul emite teza despre geneza formelor flective pe ca-
lea contopirii sau a compunerii unor unităţi autonome.
Probleme de teorie a limbii şi lexicologie în accepţia lui H.Paul.
Savantul susţine teza despre caracterul individual al limbii, însă nu
recunoaşte dezvoltarea individului izolat. Pentru a împăca indivi-
dualismul concepţiei sale cu postulatul despre natura socială a lim-
bii, H.Paul propune conceptul uz lingvistic – elementul comun al
„organismelor lingvistice individuale” care asigură comunicarea. În
opinia sa, legile fonetice şi analogia sunt premise ce duc la evoluţia
limbii. La cercetarea efectelor analogiei, el a propus să se aplice for-
mula ecuaţiei proporţionale.
În materie de lexicologie, este delimitat sensul uzual, înţeles de
către toţi locutorii, şi cel ocazional, concretizat în actul individual de
vorbire. Estomparea hotarului între aceste sensuri provoacă modifi-
cările semantice ale cuvintelor.
În domeniul sintaxei, H.Paul defineşte subiectul şi predicatul
psihologic. Entităţile semnalate pot să nu coincidă cu subiectul şi
predicatul gramatical: în funcţie de subiect şi predicat psihologic pot
să apară orice părţi de propoziţie. Subiectul psihologic semnifică to-
talitatea reprezentărilor cunoscute locutorului; predicatul psihologic

23
cuprinde ansamblul de reprezentări asociate subiectului ce conţine
informaţia nouă.
Cele relatate sunt sintetizate în Tabelul 2 „Şcolile lingvistice natu-
ralistă, psihologistă şi a neogramaticilor” (a se vedea Anexele).

Subiecte pentru autoevaluare:

1) Relevaţi finalităţile comune ale tradiţiilor indiană veche, chine-
ză veche şi greco-romană.
2) Precizaţi unele diferenţe între tradiţia chineză şi celelalte tradiţii
din antichitate.
3) Descrieţi perioadele tradiţiei greco-romane.
4) Comentaţi raportul dintre planul expresiei şi cel al conţinutului în
limbă în interpretarea reprezentanţilor tradiţiei greco-romane.
5) Numiţi reprezentanţii tradiţiilor medievale arabă şi europeană şi
teoriile abordate de acestea.
6) Estimaţi importanţa „Gramaticii generale şi raţionale” (1660).
7) Comparaţi abordarea raportului limbă – gândire de către natura-
lişti şi psihologişti.
8) Explicaţi teoria limbii ca activitate în accepţia lui W.Humboldt.
9) Demonstraţi că în limbă se atestă antinomia individualului şi a
socialului.
10) Menţionaţi ce noţiuni şi teorii emise de către Humboldt au fost
preluate în lingvistica sec. XIX – XXI.
11) Explicaţi teoria despre limbă ca „lume intermediară”. Este lim-
ba o forţă creatoare?
12) Indicaţi deosebirile principiale dintre doctrinele naturalistă şi
psihologistă.
13) Comparaţi abordarea teoriei despre forma internă a limbii de
către Humboldt şi psihologişti (A.Potebnea, H.Steinthal).
14) Argumentaţi ce principii ale neogramaticilor reliefează natura
dinamică a limbii.
15) Evaluaţi asemănările şi deosebirile dintre ideile naturalismului,
psihologismului şi neogramaticismului.

24
Aplicaţii:
• Analizaţi Tabelul 1: „Tradiţiile lingvistice din antichitate”(a se
vedea Anexa) şi răspundeţi la întrebările:
 În ce rezidă carenţele şi realizările tradiţiilor indiană veche, chi-
neză veche şi greco-romană?
 Ce probleme comune au abordat reprezentanţii celor trei tradiţii
din antichitate?
• Apreciaţi realizările tradiţiilor din antichitate din perspectiva
lingvisticii contemporane.
• Analizaţi Tabelul 2: „Şcolile lingvistice naturalistă, psiholo-
gistă şi a neogramaticilor” (a se vedea Anexa).
 Comparaţi teoriile în care reprezentanţii acestor şcoli demon-
strează caracterul dinamic al limbii.
 Estimaţi carenţele şi meritele naturaliştilor, psihologiştilor şi ale
neogramaticilor.
• Comentaţi următoarea afirmaţie a lui W. von Humboldt: „Fie-
care limbă descrie un cerc în jurul poporului căruia îi aparţine
şi nu se poate ieşi din acest cerc decât intrând în altul. De aceea
învăţarea unei limbi străine înseamnă, de fapt, achiziţia unui
punct de vedere nou în înţelegerea lumii.”
• Argumentaţi părerea potrivit căreia varietatea viziunilor inedite
asupra lumii, exteriorizată în diferite idiomuri, ar constitui „un
curcubeu spiritual”, în care fiecare culoare / limbă este o diver-
sificare a luminii albe.
• Explicaţi antonimia individualului şi a socialului în baza ur-
mătoarei opinii a lui W. von Humboldt: „Formele mai multor
limbi se pot întâlni într-o formă şi mai generală, iar formele
tuturor o fac într-adevăr, în măsura în care pretutindeni se por-
neşte doar de la cele mai generale lucruri: de la raporturile şi re-
laţiile reprezentărilor necesare pentru desemnarea conceptelor
şi pentru îmbinarea vorbirii. Căci atât de minunată este în limbă
individualitatea în cadrul concordanţei generale, încât se poate
spune că întregul neam omenesc posedă doar o singură limbă,
precum şi că fiecare om posedă limba sa proprie” [5, p. 25] .
• Citiţi fragmentul din lucrarea lui W. von Humboldt Despre va-
rietatea structurilor lingvistice şi influenţa lor asupra evolu-
25
 ţiei spirituale a omenirii. În: Oglindă E. Capitole de istorie a
lingvisticii (Material didactic cu texte adnotate). Chişinău: CEP
USM, 2005, p. 22 – 26. Pregătiţi un rezumat al acestui frag-
ment, răspunzând la următoarele întrebări:
 În ce rezidă unitatea limbii şi a gândirii? În ce mod corelează
cuvântul şi noţiunea?
 Ce reprezintă vorbirea şi înţelegerea în procesul comunicării?
 Explicaţi raportul dintre formă şi substanţă în limbă. Ce înseam-
nă forma internă şi forma externă a limbii?
• Citiţi fragmentul din lucrarea lui A.Potebnea Gândire şi limbă.
În: Oglindă E. Capitole de istorie a lingvisticii (Material didac-
tic cu texte adnotate). Chişinău: CEP USM, 2005, p. 50 – 52.
Explicaţi raportul dintre cuvânt şi concept, elucidând următoa-
rele aspecte:
 Forma internă din perspectiva corelaţiei dintre complexul sonor
şi sensul cuvântului.
 Cuvântul ca instrument de redare a gândirii.
• Consultaţi pasaje din lucrările savanţilor K.Brugmann,
H.Osthoff, Cercetări de morfologie în domeniul limbilor indo-
europene; H.Paul, Principii de istorie a limbii. În: Oglindă E.
Capitole de istorie a lingvisticii (Material didactic cu texte
adnotate). Chişinău: CEP USM, 2005, p. 57 – 81. Pregătiţi
comunicarea cu tema „Legile fonetice ca factor de dezvoltare
a limbii”.

26
 Tema II
B. de Courtenay şi F. de Saussure – precursori
ai lingvisticii contemporane

Obiective:
- să explice unele afinităţi între concepţia lui B. de Courtenay şi
F. de Saussure: limba – produs social; distincţiile limbă – vorbi-
re, sincronie – diacronie (statică – dinamică – istorie), limba ca
sistem semiotic ş. a.;
- să indice unele deosebiri în concepţia savanţilor menţionaţi;
- să reliefeze continuitatea de idei între concepţia celor doi sa-
vanţi şi lingvistica postsaussuriană;
- să argumenteze rolul lui B. de Courtenay şi F. de Saussure din
perspectiva lingvisticii contemporane.

Subiecte:
 Aspecte ale activităţii ştiinţifice a lui B. de Courtenay şi F. de
Saussure
 Limba – produs social al activităţii de limbaj (Saussure). Facto-
rul social-individual (Courtenay)
 Distincţiile saussuriene în raport cu cele postulate de B. de
Courtenay
 Limba ca sistem în accepţia lui Courtenay şi Saussure
 Probleme de comparativistică în viziunea lui Courtenay şi
Saussure
 Meritele lui F. de Saussure şi B. de Courtenay. Unele aprecieri
ale savanţilor contemporani.

Bibliografie
1. Benveniste E. Probleme de lingvistică generală / Traducere din
limba franceză. Bucureşti, 2000.
2. Coşeriu E. Sincronie, diacronie, istorie. Bucureşti, 1997.
3. Graur Al., Wald L. XIII. Ferdinand de Saussure; VIII. I.
A.Baudouin de Courtenay. În: Graur Al., Wald L. Scurtă istorie
a lingvisticii. ediţia a II-a revăzută şi adăugită. Bucureşti: Edi-
tura ştiinţifică, 1965, p. 73 – 80; 106 – 115.
27
 4. Ionescu E. Partea a II-a: Două perspective înnoitoare asupra
limbii şi comunicării lingvistice. Cap. I: Ferdinand de Saussure.
În: Ionescu Emil. Manual de lingvistică generală. Ediţia a II-a,
revizuită. Bucureşti, 1992, p. 66 – 91.
5. Lyons J. 1.4. Lingvistica modernă. 1.4.1. Ferdinand de Saussure.
În: Lyons J. Introducere în lingvistica teoretică / Traducere din
limba engleză. Bucureşti, 1995, p. 51 – 67.
6. Novac L., Oglindă E. Lingvistica generală. Materiale didactice.
Chişinău: USM, 1998.
7. Oglindă E. Concepţia lingvistică a lui B. de Courtenay. În: Ca-
pitole de istorie a lingvisticii (material didactic cu texte adnota-
te). Chişinău: CEP USM, 2005, p. 90 – 101.
8. Oglindă E., Păduraru G. Personalia: I. A. Baudouin de Co-
urtenay; Ferdinand de Saussure. În: Introducere în lingvistică
(suport didactic). Chişinău: CEP USM, 2011, p. 329 – 330,
331 – 334.
9. Robins R.H. Capitolul 8. Lingvistica în secolul XX: prima peri-
oadă. În: Robins R.H. Scurtă istorie a lingvisticii / Traducere din
limba engleză. Iaşi: Polirom, 2003, p. 264 – 269.
10. Saussure F. de. Curs de lingvistică generală / Traducere din lim-
ba franceză. Iaşi: Polirom, 1998.
11. Березин Ф.М. История лингвистических учений. Москва,
1984.
12. Бодуэн де Куртене И.A. Избранные труды по общему языко­
знанию / Oтв. ред. Бархударов С.Г. Т.II. Mосква, 1963.

 Aspecte ale activităţii ştiinţifice a lui B. de Courtenay şi

F. de Saussure
Concepţia lingvistică a lui I.A. Baudouin de Courtenay şi cea a lui
Ferdinand de Saussure comportă multiple tangenţe pe care le vom exa-
mina în compartimentul de faţă. Este semnificativ faptul că doctrina po-
zitivistă a neogramaticilor a exercitat o influenţă considerabilă asupra
ideilor pe care le-au promovat savanţii menţionaţi. Cu toate acestea, ei
au reuşit să depăşească, în multe privinţe, deficienţele precursorilor.
I.A. Baudouin de Courtenay (1845 – 1929), fondator al şcolilor
lingvistice din Kazan şi Petersburg, a desfăşurat o activitate ştiinţifică

28
şi pedagogică fructuoasă în calitate de profesor la universităţile din
Kazan, Krakovia, Petersburg şi alte centre universitare; a fost mem-
bru corespondent al Academiei de Ştiinţe din Petersburg, membru al
Societăţii lingvistice din Paris.
Dintre cele circa 600 de lucrări elaborate de B. de Courtenay, am
putea semnala: Опыт фонетики резъянских говоров, 1875 (Încer-
care de studiu fonetic al graiurilor reziene); Некоторые отделы
сравнительной грамматики славянских языков, 1881 (Unele
compartimente ale gramaticii comparative a limbilor slave); Опыт
теории фонетических альтернаций, 1885 (Încercare a teoriei al-
ternanţelor fonetice); О смешанном характере всех языков, 1901
(Despre caracterul mixt al tuturor limbilor) [12] ş. a.
Alături de B. de Courtenay, F. de Saussure (1857 – 1913) a pus
bazele lingvisticii contemporane, formulând o serie de postulate va-
loroase. A studiat la universităţile din Geneva, Leipzig, Berlin, sus-
ţinându-şi, în anul 1880, teza de doctorat –De l’emploi du génitif
absolu en sanscrit (Despre întrebuinţarea genitivului absolut în san-
scrită), iar în a. 1878 – 1879 publică lucrarea Mémoire sur le système
primitif des voyelles dans les langues indo-européennes (Memoriu
asupra sistemului primitiv al vocalelor în limbile indo-europene).
După 1880 activează în cadrul Societăţii lingvistice din Paris,
fiind ales secretar-adjunct al ediţiei periodice „Mémoires de la So-
ciété linguistique de Paris”. În a. 1884 este numit conferenţiar la
Ecole pratique des Hautes Etudes. În a. 1891 revine la Geneva, unde
predă la Universitate cursurile de gramatică comparativă a limbilor
indo-europene şi sanscrita. În 1896 devine profesor titular, iar din
1907 – şef al Catedrei de Lingvistică Generală. În perioada anilor
1907 – 1911 F. de Saussure a ţinut trei cicluri de lecţii de lingvistică
generală.
Decedat la 22 februarie 1913, nu a reuşit să-şi publice cursul de
lingvistică generală: această sarcină, deloc uşoară, le-a revenit disci-
polilor lui Saussure – Ch.Bally şi A.Sechehaye. În a. 1916 a apărut
celebra sa lucrare Cours de linguistique générale (Curs de lingvisti-
că generală) ce reprezintă fundamentul lingvisticii moderne.

29
 Limba – produs social al activităţii de limbaj (Saussure).

Factorul social-individual (Courtenay)
În accepţia lui B. de Courtenay, limba, fenomen de factură psihică,
se dezvoltă conform unor legi psihice şi întruneşte laturile acustico-
fiziologică (fonaţională) şi psihică (cerebrală, mnemonică). Savantul
menţionează factorul individual-colectiv: limba există în societate, iar
lingvistica se referă la ştiinţele psihologico-sociale [6, p. 43 ; 7, p. 90].
Între limbajul uman şi „limbajele” altor specii se atestă deosebiri:
• organele de emitere a sunetelor sunt localizate diferit la om şi
alte specii;
• omul este apt a pronunţa sunete articulate – „unităţi fonice mo-
delate” între care se atestă anumite relaţii;
• este de indicat tendinţa spre abstractizarea continuă a limbii,
manifestată la nivelul lexical, gramatical etc.;
• se observă segmentarea morfologică a acesteia, ce presupune
scindarea fluxului sonor în unităţi din ce în ce mai mici [ibi-
dem].
F. de Saussure, la rândul său, defineşte limba drept un „sistem de
semne ce exprimă noţiuni”. Contrar neogramaticilor care exagerează
principiul istorismului şi analizează faptele de limbă din perspectivă
atomistă, în afara sistemului din care fac parte, Saussure consideră că
obiectul de studiu al lingvisticii este limba ca un sistem convenţional
de semne, unde orice unitate se identifică în baza relaţiei opozitive cu
celelalte semne şi în funcţie de poziţia ce i se atribuie în acest sistem.
Astfel, lingvistica aparţine semiologiei – domeniu ce preconizează a
cerceta „viaţa semnelor în societate”.

 Distincţiile saussuriene în raport cu cele postulate de

B. de Courtenay
Atât B. de Courtenay, cât şi F. de Saussure analizează o serie de
distincţii, acordându-i-se prioritate raportului limbă – vorbire.
În lucrarea „Некоторые общие замечания о языковедении и
языке”, 1970 („Unele observaţii generale privind lingvistica şi lim-
ba”), B. de Courtenay relevă conceptele: limba tribală, limba naţio-
nală, limba medie, vorbirea individuală. În opinia autorului, reală este
doar vorbirea individuală, ca o manifestare concretă a limbii, iar lim-
30
ba comunităţii se constituie dintr-o multitudine de limbi individuale.
Limba este interpretată drept „un complex al părţilor componente şi
al categoriilor cunoscute, ce există doar in potentia”, iar vorbirea ar fi
„un ansamblu al tuturor limbilor”. Spre deosebire de F. de Saussure,
B. de Courtenay operează cu noţiunea limbă medie, definită ca o pro-
iecţie a limbii tribale în conştiinţa lingvistică individuală. Asemenea
neogramaticilor, Courtenay diminuează importanţa conceptelor limbă
tribală şi limbă naţională, pe care le consideră abstracţii ale savan-
ţilor, ceea ce confirmă următorul citat controversat: „ nu există nicio
limbă rusă, nici germana şi, în principiu, nicio limbă tribală sau naţio-
nală. Există doar limbile individuale” [11, p. 138].
Courtenay aprofundează antinomia humboldtiană statică – dina-
mică, adăugând un al treilea termen: istoria. Între conceptele reliefate
nu există o opoziţie ireductibilă: „Statica este doar un caz particular al
dinamicii, mai bine zis al chinematicii”. În cadrul tricotomiei statică
– dinamică – istorie este demarcată istoria externă şi cea internă. Isto-
ria externă sau geografico-etnologică studiază fenomenele ce reflectă
raportul dintre limbă şi societate, de exemplu, formarea dialectelor,
diferenţierea limbii literare de cea vorbită etc., iar istoria internă (gra-
maticală) vizează modificările ce afectează structura limbii [7, p. 92].
De fapt, termenii istoria externă şi istoria internă corespund termeni-
lor saussurieni lingvistica externă şi lingvistica internă.
Concepţia reputatului lingvist elveţian este bazată pe ideea dua-
lităţii sau, după cum observă E. Benveniste, „totul în limbaj trebuie
definit în termeni dubli; totul poartă amprenta şi pecetea dualităţii opo-
zitive…” [1, p. 41].
F. de Saussure analizează tricotomia limbaj (langage) – limbă
(langue) – vorbire (parole). Activitatea de limbaj, aptitudine specific
umană, cuprinde laturile fiziologică şi psihologică: „Studiul limbajului
comportă deci două părţi: una, esenţială, are drept obiect limba, care e
socială în esenţa ei şi independentă de individ; acest studiu este numai
psihic; cealaltă, secundară, are drept obiect partea individuală a limbaju-
lui, adică vorbirea, inclusiv fonaţiunea: ea este psihofizică” [10, p. 43].
Potrivit concepţiei saussuriene, limba este „un ansamblu de conven-
ţii necesare, adoptate de colectivitate”, „un produs social”, „un tezaur
depus de practica vorbirii în fiecare dintre membrii unei comunităţi”,

31
iar vorbirea „este o sumă a tot ce vorbesc indivizii”. Limbii i se atri-
buie multiple însuşiri: aceasta este dimensiunea socială a limbajului;
constituie o convenţie adoptată într-o comunitate umană; reprezintă o
instituţie socială [4, p. 70]. Ultima trăsătură dintre cele evidenţiate nu
pune semnul egalităţii între limbă şi alte instituţii sociale, ci dezvăluie
caracterul universal şi aclasial al acesteia.
Autorul „Cursului de lingvistică generală” distinge, pe de o parte,
două lingvistici: cea a limbii şi cea a vorbirii, insistând asupra diferen-
ţelor între limbă şi vorbire, iar, pe de altă parte, relevă interdependenţa
celor două fenomene: vorbirea anticipează istoriceşte limba, fiind in-
dispensabilă pentru constituirea ei, iar limba este necesară pentru ca
vorbirea „să-şi exercite toate efectele”.
Raportul dintre langue şi parole este controversat. În opinia lui
J.Lyons, „toţi membrii unei anumite comunităţi lingvistice… produc
enunţuri, atunci când vorbesc limba respectivă, care, în ciuda varia-
ţiilor individuale, pot fi descrise în termenii unui sistem anumit de
„reguli şi relaţii”, adică ele prezintă aceleaşi caracteristici structurale.
Enunţurile sunt fapte de parole, pe care lingvistul le foloseşte ca date
pentru construirea structurii subiacente comune: langue. Lingvistul
descrie aşadar la langue, sistemul lingvistic” [5, p. 66].
Dicotomia sincronie – diacronie denotă „starea limbii şi o fază
a evoluţiei”. Faptele de limbă sincronice sunt situate pe axa simulta-
neităţii / concomitenţei, constituind unităţile stabile, coexistente ale
sistemului, iar faptele diacronice sunt situate pe axa succesiunilor /
continuităţii, referindu-se la fenomenele exterioare sistemului, privite
în dezvoltarea lor consecutivă. Sincronia şi diacronia ar reprezenta,
în opinia savantului, obiectul unor discipline diferite [6, p.51 – 52]:
lingvistica sincronică studiază raporturile logice care leagă termenii
într-un sistem; lingvistica diacronică vizează termenii care se substi-
tuie, fără a forma un sistem.
După cum remarcă cercetătorii Al.Graur şi L.Wald, „opoziţia abso-
lută pe care F. de Saussure o stabileşte între evoluţie şi sistem îl duce la
desfiinţarea noţiunii de lege lingvistică” [3, p. 114]. Potrivit concepţiei
saussuriene, legile limbii posedă două trăsături: caracter necesar şi im-
perativ. Legile sincronice ar fi generale, căci vizează toate fenomenele
de acelaşi tip, însă nu sunt imperative, deoarece limba nu comportă

32
premise care le-ar face eficace. În plan diacronic, legile au un caracter
imperativ, existând probe concludente ale producerii lor, însă nu sunt
generale, fiindcă se atestă excepţii.
Spre deosebire de F. de Saussure, B. de Courtenay a pus accentul
pe tendinţele interne de dezvoltare a sistemului limbii şi pe conceptul
de cauzalitate.
Discuţia despre legile limbii a continuat în perioada postsaussuri-
ană, de exemplu în lingvistica rusă şi în cea românească. Lingvistul
român Al.Graur le-a clasificat în lucrarea „Studii de lingvistică gene-
rală” (Bucureşti, 1960), semnalând legi generale şi particulare, dina-
mice şi statice etc., iar prof. E.Coşeriu a abordat problema schimbări-
lor lingvistice, considerând, pe bună dreptate, că în limbă nu poate fi
vorba despre cauzalitate externă, proprie fenomenelor naturii, ci de o
cauzalitate internă, atribuită fenomenelor culturale.
În studiul său „Sincronie, diacronie, istorie. Problema schimbări-
lor lingvistice”, prof. E.Coşeriu atrage atenţia asupra unor contradic-
ţii ale viziunii saussuriene, semnalând despre confuzia între obiectul
cercetării (limba) şi cercetare sau metoda de cercetare. Este justificat
a opera delimitarea între lingvistica sincronică şi cea diacronică, însă
nu şi între planul sincronic şi cel diacronic al limbii, întrucât acestea se
presupun reciproc şi nu pot fi disociate în procesul funcţionării şi dez-
voltării limbii: „Limba funcţionează sincronic şi se constituie diacro-
nic. Dar aceşti termeni nu sunt antonimici, nici contradictorii, pentru
că „facerea” se realizează în vederea funcţionării. De aceea şi studiile
care le corespund, chiar menţinându-le distincte, trebuie să implice
depăşirea antinomiei ca atare” [2, p. 238].
Dicotomia relaţii sintagmatice – relaţii asociative rezidă în urmă-
toarele: relaţia sintagmatică, in praesentia, cuprinde termenii aflaţi
„într-o consecutivitate actuală”, pe când relaţia asociativă, in absentia,
include termenii „într-un şir virtual mnemonic”. În cadrul relaţiei sin-
tagmatice, actualizate pe axa orizontală, unităţile limbii atestă rapor-
turi cu elementele adiacente, formând sintagma alcătuită din unităţi
succesive: „…în discurs, cuvintele contractează între ele, în virtutea
înlănţuirii lor, raporturi bazate pe caracterul linear al limbii, care ex-
clude posibilitatea de a pronunţa două elemente în acelaşi timp. Aces-
tea se orânduiesc unele în urma altora în lanţul vorbirii” [10, p. 135].

33
 Relaţia asociativă uneşte cuvintele după comunitatea radicalului,
a sufixului, a sensului sau ca urmare a coincidenţei parţiale a imagi-
nilor acustice. De exemplu: a) a scrie, scriem, scriitor, scriitoricesc;
b) scriitor, muncitor, cercetător, învăţător; c) scriitor, poet, prozator;
d) scriitor, întâmplător, viitor, visător.
Dicotomia lingvistică internă – lingvistică externă este abordată
prin prisma sistemului limbii „ce se subordonează propriei sale or-
dini”. Lingvistica internă are ca obiect de cercetare limba „studiată în
sine şi pentru sine”: astfel, sunt examinate fenomenele referitoare la
sistem şi la funcţionarea acestuia. Lingvistica externă vizează rapor-
turile limbii cu celelalte fenomene sociale şi modificările survenite
ca rezultat al legăturilor în cauză. F. de Saussure consideră că nu este
necesar a investiga problemele ce aparţin lingvisticii externe, întrucât
factorul extern nu afectează sistemul.

Limba ca sistem în accepţia lui Courtenay şi Saussure


B. de Courtenay defineşte limba ca un întreg, ale cărui părţi
se condiţionează reciproc. Sistemul limbii cuprinde nivelurile fone-
tic, morfologic, sintactic, disociabile în microsisteme, şi reprezintă
o categorie istorică. Ca precursor al structuralismului, reputatul sa-
vant promovează conceptul de structură a limbii, considerată drept
morfologie de rang superior, care constituie faza intermediară între
latura fonetică şi cea semasiologică [7, p. 91]. Cea dintâi este exami-
nată detaliat în studiile: Фонология, Фонема, Некоторые отделы
сравнительной грамматики славянских языков, 1881 („Unele
compartimente ale gramaticii comparative a limbilor slave”), Опыт
теории фонетических альтернаций, 1885 („Încercare a teoriei al-
ternanţelor fonetice”) [12] ş. a.
În lucrările menţionate, fonemul, „expresia generalizată a tuturor
proprietăţilor antropofonice ale sunetului”, „echivalent psihic al sune-
tului”, este delimitat de acesta şi apare în psihicul uman drept conse-
cinţă a contopirii provocate de pronunţarea aceluiaşi sunet în condiţii
diferite. Sunetul este cea mai mică unitate articulată care provoacă o
singură impresie acustică. Ca unitate monoplană, fonemul este perti-
nent în componenţa elementelor dotate cu sens, de exemplu, în cadrul
morfemelor, al cuvintelor etc. Imuabilitatea sistemului limbii este apa-

34
rentă; în procesul dezvoltării sale, se manifestă tendinţa spre econo-
mie, tendinţa de introducere a ordinii şi a uniformităţii. Savantul emi-
te principiile cronologiei relative; în conformitate cu acestea, limba nu
apare instantaneu, ci se formează treptat, ca rezultat al întregii istorii
premergătoare [11, p. 139 – 140]. Nu este justificat să i se atribuie
limbii, la o anumită etapă evolutivă, categoriile fazelor anterioare sau
următoare.
F. de Saussure estimează limba ca un sistem de valori pure: „Un
sistem lingvistic este constituit dintr-o serie de diferenţe între su-
nete combinate cu o serie de diferenţe între idei” [10, p. 133]. Este
promovat principiul relaţional: orice element al sistemului îşi obţine
propria valoare în corelaţie şi în opoziţie cu alte elemente. Limba
este formă, şi nu substanţă, iar sistemul ei comportă două trăsături
de bază: a) unităţile sistemului se află în echilibru; b) sistemul este
închis.
Semnul lingvistic, „o entitate psihică binară”, reprezintă „îmbina-
rea sensului şi a imaginii acustice” şi se află în relaţie de opoziţie faţă
de celelalte elemente ale sistemului, definindu-se negativ. Între sem-
nificant (=imaginea acustică) şi semnificat (= concept) se stabileşte un
raport de solidaritate, ceea ce probează concludent metafora foii de
hârtie.
F. de Saussure postulează caracterul arbitrar al semnului şi linea-
ritatea semnificantului – principii fundamentale din care decurg şi ce-
lelalte trăsături ale acestuia: caracterul convenţional, mutabilitatea şi
imutabilitatea [4].
Arbitrarul semnului înseamnă lipsa unei legături motivate între
semnificant şi semnificat: „Legătura ce uneşte semnificantul de sem-
nificat este arbitrară sau, pentru că înţelegem prin semn întregul ce
rezultă din asocierea unui semnificant cu un semnificat, putem spune,
mai simplu, că  semnul lingvistic este arbitrar” [10, p. 87]. Această
proprietate a semnului demonstrează convingător raportarea la acelaşi
semnificat, în diverse limbi, a unor semnificanţi diferiţi: rom.: cer; fr.:
ciel, engl.: sky; rus.: небо; rom.: a vorbi; fr.: parler; sp.: hablar; rus.:
говорить etc., ceea ce nu exclude caracterul motivat al unor semne
(a se compara: changement (schimbare) şi changer (a schimba); vingt
(douăzeci) şi quatre-vingt (optzeci) ş. a.).

35
 Liniaritatea semnificantului implică ordinea secvenţială a unităţilor
limbii şi formarea semnelor complexe în baza celor simple: imaginile
acustice, inapte să apară concomitent, se succed, formând o linie.
Caracterul convenţional al semnului vizează funcţionarea lui într-o
comunitate de vorbitori, printr-o convenţie. Semnul este stabil (= imu-
abil, neschimbător) şi, totodată, mutabil (schimbător). F. de Saussure
susţine, pe de o parte: „Semnul nu cunoaşte altă lege decât pe aceea a
tradiţiei tocmai pentru că e arbitrar şi el poate fi arbitrar tocmai pentru
că se bazează pe tradiţie” [10, p.92] ; pe de altă parte, constată modi-
ficarea („deplasarea”) raportului dintre semnificat şi semnificant, ceea
ce dezvăluie mutabilitatea semnului. În Cursul…  saussurian este ana-
lizat reflexul francez noyer al verbului latin necare: observăm nu doar
schimbarea semnificantului, dar şi a semnificatului. Etimonul latin se
întrebuinţa cu sensul  a omorî , pe când reflexul francez desemnează 
a îneca.
Trăsătura esenţială a semnului este valoarea conferită de sistem:
„Fiind inclus în sistemul limbii, cuvântul comportă nu numai sens,
ci şi valoare”. În felul acesta, valoarea cuvântului-semn rezultă din
raporturile unităţii date cu celelalte elemente ale sistemului şi poziţia
acestuia în sistem: „Este meritul lui Saussure de a fi evidenţiat faptul
că elementele lingvistice dobândesc anumite valori în sistem. Multe
schimbări în limbă (diferenţierea fonetică a omonimelor, diferenţierea
semantică a sinonimelor) se explică prin coexistenţa termenilor în sis-
tem” [3, p.109].
Spre deosebire de alţi lingvişti ai vremii, Saussure face distincţie
între noţiunea de semn lingvistic şi simbolul care denotă o legătură ru-
dimentară dintre semnificant şi semnificat. Sensul cuvântului se con-
stituie într-un proces de semioză în care între semne se stabilesc relaţii
reciproce în cadrul unui întreg întemeiat pe o convenţie socială.

 Probleme de comparativistică şi tipologie în viziunea lui

Courtenay şi Saussure
B. de Courtenay distinge un compartiment special – sistematica –
al cărei obiect de studiu sunt limbile înrudite, formate în consecinţa
scindării limbii de bază şi ca urmare a încrucişării diferitelor idiomuri.
Corespondenţele sau „traducerile” dintr-o limbă în alta la nivel fone-

36
tic, morfologic etc. servesc pentru a stabili gradul de înrudire a limbi-
lor. „Traducerile fonetice” sunt corespondenţele fonetice reglementate
când este posibilă „redarea formei sonore a unor cuvinte dintr-o limbă
cu ajutorul formei sonore a cuvintelor dintr-o altă limbă, în conformi-
tate cu anumite legi fonetice stricte şi corespondenţe fonetice stabili-
te” [7, p. 94].
În domeniul tipologiei limbilor, Courtenay semnalează trei dome-
nii de investigaţie: a) tipologia limbilor înrudite; b) tipologia limbilor
neînrudite; c) tipologia limbilor învecinate teritorial. Ca şi unii dintre
precursorii săi, Courtenay consideră tipul lingvistic drept un concept
istoric, supus modificărilor odată cu trecerea timpului. În opinia sa-
vantului rus, cercetarea tipologică se realizează atât în plan sincronic,
cât şi diacronic şi cuprinde limbi înrudite şi cele neînrudite.
În lucrarea „Mémoire sur le système primitif des voyelles dans les
langues indo-européennes”, 1878 – 1879 („Memoriu asupra sistemu-
lui primitiv al vocalelor în limbile indo-europene”), F. de Saussure ex-
pune teoria coeficienţilor sonantici şi reconstruieşte sistemul vocalic
al indo-europenei comune.
În teza de doctorat „De l’emploi du génitif absolu en sanscrit”,
1880 („Despre întrebuinţarea genitivului absolut în sanscrită”), ling-
vistul elveţian abordează o problemă de sintaxă istorică: genitivul ab-
solut este analizat în comparaţie cu locativul absolut.

 Meritele lui F. de Saussure şi B. de Courtenay. Unele apre-

cieri ale savanţilor contemporani
Am putea menţiona următoarele merite ale lui B. de Courtenay:
• a examinat limbajul uman în raport cu alte sisteme de comuni-
care, relevând trăsăturile esenţiale ale acestuia;
• a formulat factorul individual-colectiv, delimitând tranşant lim-
ba de fenomenele naturii;
• a emis teoria nivelurilor limbii şi a definit structura acesteia
drept „morfologie de rang superior”, anticipând ideile structu-
raliste în domeniu;
• a postulat raportul ternar statică – dinamică – istorie, dezvol-
tat ulterior, din perspectiva integralismului lingvistic, de către
E.Coşeriu (compară: sincronie – diacronie – istorie);
37
 • alături de discipolul său N.Kruşevski, a pus bazele teoriei fonemu-
lui, aprofundată mai târziu de funcţionalistul N.Troubetzkoy;
• a formulat principiile cronologiei relative, de o importanţă deo-
sebită în comparativistică;
• a demonstrat pertinenţa unor principii în studiul genetic şi tipo-
logic al limbilor.
Contribuţia lui F. de Saussure este de o importanţă inestima-
bilă, ceea ce consemnează specialiştii în materie. De exemplu,
E.Benveniste subliniază: „Saussure este, mai întâi şi întotdeauna,
omul fundamentelor. Merge, din instinct, direct la caracterele pri-
mordiale care guvernează diversitatea faptului empiric. În privinţa
limbii, el a intuit anumite proprietăţi pe care nu le regăsim nicăieri
în altă parte. Limba va părea întotdeauna diferită de orice altceva cu
care am compara-o” [1, p. 35].
În Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului se afirmă,
pe bună dreptate: „Ceea ce rămâne comun tuturor saussurienilor este
ideea că unitatea lingvistică, prin aspectul său fonic şi semantic,
trimite întotdeauna la celelalte, nu este posibil să recunoşti sau să
înţelegi un semn fără să intri în jocul global al limbii” [Ducrot O.,
Schaeffer J.M. Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului.
Bucureşti, 1996, p.29].
Cât priveşte concepţia saussuriană, sunt de indicat următoarele:
• Saussure a formulat multiple dicotomii ale limbii: limbă şi vor-
bire, sincronie – diacronie, relaţii sintagmatice – relaţii asocia-
tive, lingvistică internă – lingvistică externă ş. a. Limbajul este
interpretat ca o aptitudine specific umană de a folosi o limbă
ca mijloc de comunicare. Acest concept comportă dimensiunile
sincronică (= totalitatea raporturilor între semne la o anumită
etapă) şi diacronică (= modificarea semnelor în timp).
• Limba este apreciată drept un sistem de semne păstrate în me-
moria indivizilor vorbitori, iar vorbirea reprezintă modul de ex-
primare al locutorilor într-o anumită limbă.
• Semnele limbii sunt demarcate opozitiv şi negativ în corelaţie
cu celelalte unităţi. Ideea în cauză, precum şi teza despre limbă
ca un sistem de relaţii sau de valori pure, au fost preluate şi dez-
voltate în structuralismul contemporan.

38
 • Saussure diferenţiază semnul şi simbolul: cel din urmă preco-
nizează o legătură rudimentară între semnificant şi semnificat.
Savantul elveţian deosebeşte semnele arbitrare (= cuvinte sim-
ple, nederivate) şi cele relative motivate (unităţi lexicale deri-
vate şi compuse); el recunoaşte motivarea internă, dar refuză
să accepte motivarea externă (de exemplu, onomatope-ele),
invocând modificarea pe parcursul timpului a elementelor în
cauză.
• Contrar neogramaticilor care promovează o doctrină atomistă,
Saussure accentuează ideea despre caracterul sistemic al limbii
şi promovează principiul analizei în sistem a fenomenelor de
limbă.
• În pofida multor exagerări (predilecţia pentru studiul limbii, în
detrimentul vorbirii, pentru studiul lingvisticii sincronice, în de-
trimentul celei diacronice; raportarea diacroniei la vorbire etc.),
F. de Saussure a pus temelia lingvisticii contemporane, formu-
lând noţiunile fundamentale ale acesteia, dezvoltate în lingvis-
tica sec. XX-XXI.
Ţinem să relevăm multiple similitudini şi diferenţe între concepţia
lingvistică a lui F. de Saussure saussuriană şi cea a lui B. de Courtenay
inserate în Tabelul 4 (a se vedea Anexele).

Subiecte pentru autoevaluare:

1) Relevaţi distincţiile saussuriene în raport cu cele postulate de
B. de Courtenay.
2) Explicaţi factorul individual-colectiv invocat de B. de Courtenay.
3) Definiţi conceptele fundamentale elaborate de F. de Saussure în
„Curs de lingvistică generală”.
4) Argumentaţi caracterul dinamic al limbii în baza unor principii
ale cronologiei relative emise de B. de Courtenay.
5) Comparaţi abordarea raportului limbă – vorbire de către B. de
Courtenay şi F. de Saussure.
6) Comparaţi distincţia sincronie – diacronie (F. de Saussure) şi
statică– dinamică – istorie (B. de Courtenay).
7) Demonstraţi caracterul stabil şi, totodată, schimbător al semnu-
lui lingvistic în baza fenomenelor din limbile studiate.
39
 8) Comentaţi unele contradicţii în abordarea saussuriană a teoriei
despre dicotomiile limbii şi a teoriei despre semnul lingvis-
tic.
9) Demonstraţi că F. de Saussure este „un om al fundamentelor”
(E.Benveniste).

Aplicaţii:
• Comentaţi următoarele diferenţe între limbă şi vorbire, ling-
vistica sincronică şi cea diacronică, relevate în „Curs de ling-
vistică generală” de F. de Saussure:
„Separând limba de vorbire, separăm în acelaşi timp: (1) ceea
ce este social de ceea ce este individual; (2) ceea ce este esenţial
de ceea ce este accesoriu şi mai mult sau mai puţin accidental” [10,
p. 40].
„Lingvistica sincronică se va ocupa de raporturile logice şi psi-
hologice care leagă termeni ce coexistă şi formează un sistem, aşa
cum sunt ei văzuţi de aceeaşi conştiinţă colectivă. Lingvistica dia-
cronică va studia, dimpotrivă, raporturile care leagă termeni succe-
sivi nepercepuţi de aceeaşi conştiinţă colectivă şi care se substituie
unii altora fără să formeze un sistem” [10, p. 113].
„…în discurs, cuvintele contractează între ele, în virtutea înlăn-
ţuirii lor, raporturi bazate pe caracterul liniar al limbii, care exclude
posibilitatea de a pronunţa două elemente în acelaşi timp. Acestea se
orânduiesc unele în urma altora în lanţul vorbirii” [10, p.135].
„…în afara discursului, cuvintele ce au ceva în comun se asociază
în memorie; aceste coordonări sunt de o cu totul altă specie decât
primele: ele nu au drept suport întinderea: sediul lor se află în creier”
[10, p. 135].
• Estimaţi comparaţia limbii cu jocul de şah în accepţia lui
Saussure. Ce factori influenţează sistemul limbii?
„Vom înţelege mai bine lucrurile, dacă vom face o comparaţie
cu jocul de şah. Este relativ uşor să deosebim ceea ce este extern de
ceea ce este intern: faptul că a trecut din Persia în Europa este de
ordin extern; dimpotrivă, intern este tot ceea ce priveşte sistemul şi
regulile. Dacă înlocuiesc piesele de lemn prin piese de fildeş, schim-
barea este indiferentă pentru sistem, dar dacă micşorez sau măresc

40
numărul pieselor, această schimbare atinge în profunzime „gramati-
ca” jocului. Este adevărat că, pentru a face distincţii de acest fel, e
nevoie de o anumită atenţie. Astfel, în fiecare caz, se va pune proble-
ma naturii fenomenului şi, pentru a o rezolva, se va respecta urmă-
toarea regulă: este intern tot ceea ce schimbă sistemul într-un grad
oarecare” [10, p. 46-47].
• Indicaţi principalele idei preluate de către structuralişti din
doctrina saussuriană.
• Consultaţi capitolul Saussurianismul. În: Ducrot O., Schaeffer
J. M. Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului / Tra-
ducere din limba franceză. Bucureşti, 1996, p. 25 – 29.
• Estimaţi conceptele sistem şi valoare în viziunea adepţilor lui
F. de Saussure.

41
 Tema III
Orientări noi în lingvistica sec. XX.
Structuralismul. Integralismul

Obiective:
- să releve principalele şcoli structuraliste;
- să menţioneze reprezentanţii de vază ai acestora;
- să explice unele probleme abordate de către structuralişti;
- să definească noţiunile sistem, structură şi funcţie în lingvistica
sec. XX-XXI;
- să aprecieze corelaţia dintre unele şcoli structuraliste;
- să indice unele idei ale integralismului lingvistic coşerian;
- să estimeze principiile coşeriene: principiul finalităţii şi al liber-
tăţii; principiul creativităţii şi al alterităţii;
- să argumenteze ideea despre limbă ca fenomen al culturii.

Subiecte:
 Principalele şcoli structuraliste (funcţională pragheză, funcţi-
onală franceză, glosematică daneză, descriptivistă americană
ş. a.), problematica lor
 Conceptele sistem, structură, funcţie
 Structuralismul în viziunea savanţilor contemporani
 Raportul limbă – cultură. Integralismul lingvistic. Limba –
domeniu al finalităţii şi al libertăţii (E.Coşeriu)

Bibliografie
1. Benveniste E. Structură în lingvistică. În: Probleme de lingvis-
tică generală / Traducere din limba franceză. Bucureşti, 2000.
2. Benveniste E. Nivelele analizei lingvistice. În: Probleme de
lingvistică generală. Bucureşti, 2000.
3. Coşeriu E. Lecţii de lingvistică generală. Chişinău, 2000.
4. Coşeriu E. Introducere în lingvistică / Traducere din limba spa-
niolă de E.Ardeleanu şi E.Bojoga. Cluj, 1995.
5. Ducrot O., Schaeffer J.M. Noul dicţionar enciclopedic al ştiin-
ţelor limbajului. Bucureşti, 1996.

42
 6. Frâncu C. Curente şi şcoli lingvistice ale secolului nostru. Ed. a
2-a. Iaşi, 1999.
7. Ionescu E. Manual de lingvistică generală. Bucureşti, 1992.
8. Lyons J. Introducere în lingvistica teoretică. Bucureşti, 1995.
9. Manoliu-Manea M. Structuralismul lingvistic. Lecturi critice.
Bucureşti, 1973.
10. Martinet A. Elemente de lingvistică generală / Traducere şi
adaptare de P.Miclău. Bucureşti, 1970.
11. Munteanu Şt. Introducere în lingvistică. Iaşi, 2005.
12. Novac L., Oglindă E. Lingvistica generală. Materiale didactice.
Chişinău, 1998.
13. Oglindă E., Păduraru G. Introducere în lingvistică (suport di-
dactic). Chişinău: CEP USM, 2011, p. 329 – 330, 331 – 334.
14. Грецкий М. Французский структурализм. Москва, 1971.
15. Общее языкознание. Внутренняя структура языка / Под ре-
дакцией Б.А. Серебренникова / Гл. „О понятиях языковой
системы и структуры языка”. Москва, 1972.
16. Степанов Ю.С. Основы общего языкознания. Москва,
1975.
17. Трубецкой Н.С. Основы фонологии. Москва, 1960.

 Principalele şcoli structuraliste (funcţională pragheză,

funcţională franceză, glosematică daneză, descriptivistă
americană ş. a.), problematica lor
Principalele şcoli structuraliste sunt: şcoala funcţională praghe-
ză,  şcoala funcţională franceză,  şcoala glosematică daneză,  şcoala
londoneză, descriptivismul american. Aceste şcoli abordează multiple
probleme, dintre care ţinem să menţionăm:
• dualităţile opozitive (dicotomiile), analizate, în special, de către
funcţionalişti şi glosematici;
• probleme de fonologie discutate de funcţionaliştii praghezi şi
francezi şi de către descriptivişti. În studiile lor prioritate se
acordă conceptelor: fonem, trăsături distinctive (= pertinente,
diferenţiale) ale fonemelor, opoziţii fonologice, neutralizarea
trăsăturilor diferenţiale, arhifonem ş. a.

43
 • gramatica de pe poziţii structuraliste: teoria despre segmen-
tarea actualizată a propoziţiei (V.Mathesius), teoria cazului
(L.Hjelmslev, R.Jakobson), conceptul sem – unitate minimală a
structurii gramaticale ş. a.;
• probleme de tipologie şi lingvistică contrastivă: compararea
analitică a limbilor (V.Mathesius ş. a.), universalii lingvistice
(G.Greenberg), uniunile lingvistice (N.Troubetzkoy) ş. a.;
• aspecte ale funcţionalismului: limbile funcţionale (V.Mathesius),
teoria despre funcţiile limbii (R.Jakobson), funcţia ca raport în-
tre functive (L.Hjelmslev), tipuri de raporturi între functive (in-
terdependenţa, determinarea, constelaţia);
• teoria semnului lingvistic, limba ca sistem semiotic: interde-
pendenţa planului expresiei şi al conţinutului; noţiunile sub-
stanţa expresiei, forma expresiei; substanţa conţinutului, for-
ma conţinutului; figurile ca părţi componente ale semnelor
(L.Hjelmslev) ş. a.
Între şcolile structuraliste se atestă atât similitudini, cât şi deose-
biri. Curentul funcţionalist şi alte orientări ale structuralismului (glo-
sematica, descriptivismul) denotă, deopotrivă, orientarea antineogra-
maticistă şi antipozitivistă; se acordă prioritate studiului sincronic
al limbii; este realizată analiza lingvistică formalizată [12, p. 71]; se
pune accentul pe noţiunile sistem, structură şi funcţie; sunt preluate şi
aprofundate numeroase aspecte ale concepţiei saussuriene.
Astfel, glosematicianul L.Hjelmslev are meritul de a fi elaborat te-
oria privind planul expresiei şi cel al conţinutului, ca o dezvoltare a
teoriei saussuriene despre semnul lingvistic. Autorii Noului dicţionar
enciclopedic al ştiinţelor limbajului remarcă: „Reinterpretarea princi-
piului saussurian că „ Limba este formă şi nu substanţă”  îl conduce,
în acelaşi timp, pe Hjelmslev la reinterpretarea afirmaţiei că limbile
pot fi caracterizate simultan pe două planuri: cel al expresiei şi cel al
conţinutului” [5, p. 31].
N.Troubetzkoy, reprezentant al funcţionalismului praghez, exa-
minează sistemul fonologic  prin prisma opoziţiilor şi a trăsăturilor
distinctive ale fonemelor. Diverse fenomene de ordin fonologic sunt
cercetate în calitate de universalii lingvistice (fonologice) cu ajutorul
unor metode structuraliste (distribuţională ş. a.). În lucrarea „Grund-

44
zuge der Phonologie”  („Bazele fonologiei” 1939), sunt comparate sis-
temele fonologice a peste 100 de limbi, sunt definite conceptele fun-
damentale ale fonologiei, sunt descrise opoziţiile fonologice. Odată
acceptat principiul saussurian al opozitivităţii, N.Troubetzkoy afirmă
că „o entitate lingvistică oarecare nu este constituită decât din ceea ce
o distinge de alta” [17].
Conceptul de funcţie este interpetat în controversă de către glo-
sematici şi funcţionaliştii francezi: spre deosebire de glosematici,
A.Martinet se ocupă de trăsăturile pertinente ale fonemelor ca unităţi
ale celei de-a doua articulări a limbajului. A.Martinet relevă dinamica
sistemelor fonologice şi sursele de instabilitate ale acestora. În prin-
cipiu, este vorba despre „nevoile schimbătoare ale vorbitorilor”  care
fac să apară în permanenţă unităţi noi: „simpla lor prezenţă schimbă
tensiunile în interiorul sistemelor în care ele figurează. Dar nu tot atât
de repede observăm cum se introduc în sistemele fonematice inovaţi-
ile care vor atrage căutarea de noi echilibruri” [10, p. 255 – 256].
M.Manoliu-Manea observă: „Punând accentul pe funcţia entităţii
lingvistice, mai mult decât pe ideea de opoziţie, A.Martinet dezvoltă
o formă specială de analiză lingvistică, lingvistica funcţională” [9,
p. 29].
Glosematicii elaborează o concepţie inedită, pretinsa algebră ima-
nentă a limbii, fondată pe câteva principii importante. Lingvistica este
privită ca o ştiinţă imanentă, al cărei obiectiv este de a releva factorii
permanenţi ce acţionează în limbă, în afara oricărei legături cu realita-
tea. Se preconizează o nouă metodă, de factură empirică şi deductivă,
ale cărei premise sunt enunţate în lucrarea lui L.Hjelmslev „Prolego-
mene la teoria limbii”  (1943). Într-un studiu ştiinţific, semnalează
autorul, se cere ca descrierea să fie lipsită de contradicţii, să fie exha-
ustivă şi cât mai simplă [12, p. 68].
În lucrarea „Limbă şi vorbire” (1942), L.Hjelmslev analizează ra-
portul limbă – vorbire care denotă patru dimensiuni: schema – norma
– uzul lingvistic şi actul vorbirii. Primul concept, cel mai abstract
dintre cele patru, desemnează limba „ca o reţea de relaţii pure”, fără a
se ţine seama de realizarea materială şi socială a ei. Manifestarea soci-
ală a schemei este norma, iar uzul, un ansamblu de deprinderi accep-
tate în comunitatea de vorbitori, se dezvăluie în vorbirea individuală.

45
După cum consideră savantul danez, în actele vorbirii individuale pot
să apară doar elementele admise de uzul lingvistic.
Descriptivismul american se bazează pe concepţia behavioristă şi
defineşte limba ca o formă specială de comportament. Cele două ra-
mificaţii ale descriptivismului – mecanicistă şi mentalistă – apreciază
diferit rolul limbii în societate, factorul semantic ş. a. Spre deosebire
de funcţionalişti, structuraliştii americani, îndeosebi mecaniciştii, nu
iau în seamă funcţiile sociale ale limbii şi diminuează sau chiar ignoră
factorul semantic.
În opinia lui L.Bloomfield, fondatorul acestei şcoli, semantica
trebuie exclusă din sfera cercetării lingvistice, iar atenţia savanţilor
urmează să fie orientată către analiza eminamente formală a unită-
ţilor (formelor) lingvistice complexe. Comparând unele aspecte ale
concepţiei saussuriene şi ale celei bloomfieldiene asupra limbajului,
E.Ionescu menţionează: „Lingvistul american nu face vreo diferenţă
între limbaj şi utilizarea limbajului. Tot ceea ce Bloomfield a descris
şi a clasificat reprezintă de aceea – conform convingerilor sale – un
ansamblu de obişnuinţe pe care vorbitorii unui idiom le dobândesc
în timp, ca urmare a faptului că aparţin unei anume colectivităţi” [7,
p. 109].

 Conceptele sistem, structură, funcţie

Să urmărim câteva definiţii ale conceptului sistem, în corelaţie cu
cel de structură. Astfel, sistemul reprezintă „un complex de elemente
care se influenţează reciproc şi sunt coordonate între ele în vederea
îndeplinirii unor funcţii comune” (Al.Graur), un „ansamblu de elemen-
te organizate”, iar structura este „totalitatea relaţiilor care organizează
elementele într-un sistem integru” (F.Berezin, B.Golovin). Abordarea
structuralistă a noţiunilor în cauză „implică faptul că fiecare limbă este
privită ca reprezentând un sistem de relaţii (mai exact, o mulţime de
sisteme interrelaţionate) ale cărui elemente ... nu au valoare în afara re-
laţiilor de echivalenţă şi opoziţie care se stabilesc între ele” [8, p. 65].
Unii cercetători delimitează noţiunile în cauză, fără a le subordona
una alteia, alţii definesc in globo sistemul şi structura, din motivul că
sistemul ar include atât unităţile limbii, cât şi raporturile dintre ele.
Din acest punct de vedere, sistemul este o „integritate ce-şi domină

46
părţile sale componente şi cuprinde unităţile şi relaţiile dintre ele”
[16, p. 228]. Se constată că structura constituie un ansamblu de rapor-
turi şi legături între elemente, iar sistemul cuprinde atât relaţiile, cât şi
elementele între care se stabilesc acestea. O sinteză a concepţiei men-
ţionate realizează savantul rus B.Serebrennikov şi coautorii săi, care
consideră sistemul drept un ansamblu organizat ierarhic, ce posedă
structură şi incorporează această structură într-o anumită substanţă,
pentru a realiza scopuri determinate [15].
Doctrina structuralistă se sprijină pe conceptele structură, sistem şi
funcţie, fundamentate pe legăturile şi relaţiile reciproce dintre unităţile
limbii care nu se reduce la „un sistem de relaţii pure”, după cum con-
sideră glosematicii L.Hjelmslev, V.Brøndal ş. a. Atât structuraliştii, cât
şi adepţii altor şcoli lingvistice, subliniază faptul că variate raporturi
se stabilesc doar între elementele reale, astfel încât „fiind alcătuit din
unităţi care se condiţionează reciproc, fiecare sistem se deosebeşte de
celelalte prin ordonarea internă a unităţilor sale, ordonare care repre-
zintă propria sa structură”. Viziunea structuralistă înseamnă „a privi
limba ... ca pe un sistem organizat conform unei structuri care trebuie
descoperită şi descrisă” [1, p. 91 – 92].
Aşadar, conceptul structură este interpretat fie ca un ansamblu de
unităţi interdependente şi intercondiţionate, fie ca o formă pură, ca re-
laţii pure în afara realizării concrete. Potrivit preceptelor structuraliste,
diferenţa şi solidaritatea sunt condiţii conexe în delimitarea unităţilor
limbii, iar echilibrul între părţile unei structuri nu duce la o simetrie
perfectă. Forma şi sensul sunt necesare pentru analiza sistemului, în
ansamblu, şi a nivelurilor sale, ele „se definesc fiecare cu ajutorul ce-
leilalte şi sunt articulate împreună în limbă”. Pe drept cuvânt, „rapor-
turile lor par a fi implicate în însăşi structura nivelurilor şi a funcţiilor
corespunzătoare acestora, pe care îi desemnăm aici în termenii „con-
stituent” şi „integrant”” [2, p. 119].
Conceptul funcţie este abordat neunivoc: glosematicii o apreciază
drept un raport între functive, care pot fi mărimi constante sau varia-
bile, iar funcţionaliştii evidenţiază semnificaţiile unităţilor raportate la
funcţiile acestora, structura unităţilor semnificative; limba este privită
ca sistem funcţional, orientat spre realizarea unor finalităţi [12, p. 60].
Funcţionalistul francez A.Martinet recurge la noţiunea de funcţie, pen-

47
tru a defini entităţile limbii: „Un element al enunţului este considerat
lingvistic pe baza funcţiei sale şi, aşa cum vom vedea, tocmai după
natura acestei funcţii el va fi clasat printre celelalte elemente reţinute”
[10, p. 54].
L.Hjelmslev susţine că funcţia este un raport între functive – mă-
rimi constante sau variabile. Spre deosebire de functivele variabile,
care depind de alte mărimi, cele constante nu depind de alte mărimi,
însă condiţionează prezenţa acestora. Savantul menţionează trei tipuri
de raporturi între functive: interdependenţa se stabileşte între două
functive constante intercondiţionate (de exemplu, între vocale şi con-
soane, între planul expresiei şi cel al conţinutului); determinarea sau
dependenţa unilaterală se manifestă atunci când o mărime depinde
de alta, nu şi invers (de exemplu, într-o frază, propoziţia regentă se
poate utiliza fără subordonată, însă propoziţia subordonată cere pre-
zenţa unei regente); constelaţia sau dependenţa liberă are loc atunci
când functivele sunt compatibile, însă una dintre mărimi nu necesită
prezenţa celeilalte (de exemplu, într-o propoziţie prezenţa unui verb
predicat nu impune, în mod obligatoriu, folosirea unui complement
circumstanţial).
L.Hjelmslev aplică teoria sa despre functive atunci când descrie
corelaţia cuaternară schemă – normă – uz – act de vorbire. Astfel, între
uz şi actele de vorbire individuală este pertinent raportul de interde-
pendenţă; între actele de vorbire şi uz, pe de o parte, şi normă, pe de
altă parte, se stabileşte raportul determinării; între actele de vorbire, uz
şi normă, pe de o parte, şi schemă, pe de altă parte, se stabileşte acelaşi
raport de determinare.
În concepţia structuralistă, faptele de limbă sunt studiate în com-
ponenţa sistemului căruia aparţin [3, p. 39], şi nu izolat, după cum
preconizează atomismul pozitivist. Limba cuprinde laturile materială
(senzorială) şi ideală (conceptuală, raţională). Substanţa mate­rială (=
substanţa expresiei) este organizată diferit în diverse idiomuri, iar sis-
temele fono­logice ale acestora se deosebesc considerabil. Latura ide-
ală a limbii constituie ansamblul sensurilor lexicale, gra­maticale ş. a.,
între care se stabilesc raporturi complexe.
Sistemul limbii denotă organizare riguroasă: unităţile sale sunt
repartizate în subsisteme sau niveluri, iar elementele de rang infe-

48
rior sunt folosite pentru constituirea elementelor de rang superior.
În limbă se constată corelaţia dintre continuitate şi discontinuitate,
dintre fenomenele sistemice şi cele asistemice. Discontinuitatea se
manifestă prin faptul că limba cuprinde nu doar unităţi omo­gene,
ci şi eterogene, între care există atât relaţii sintagmatice şi paradig-
matice, cât şi ierarhice. Integritatea sistemului limbii o demonstrea-
ză aptitudinea unităţilor sale de a funcţiona ca un tot unitar, astfel
încât uni­tăţile omogene sunt incluse în acelaşi nivel, pe când cele
eterogene apar­ţin unor niveluri diferite. În sistemul oricărui idiom
se observă un echilibru instabil: stabilitatea sistemului face posibilă
comunicarea între membrii societăţii, iar caracterul mobil dezvăluie
evoluţia permanentă a limbii.

 Structuralismul în viziunea savanţilor contemporani

Concepţia antipozitivistă, antiatomistă este împărtăşită de nume-
roşi savanţi, care pun în valoare noţiunile de sistem şi structură rele-
vate „în fiecare curent din lingvistica actuală. În acest sens se poate
afirma că nu doar lingvistica structurală, ci toată lingvistica actuală
este antiatomistă” [15].
M.Manoliu-Manea, cunoscut exeget al structuralismului, comen-
tează multiple opoziţii între structuralism şi lingvistica tradiţională.
Întâi de toate, iese la iveală corelaţia integralism şi atomism: „În opo-
ziţie cu lingvistica atomizantă […], structuralismul lingvistic se ralia-
ză concepţiei holiste, postulând caracterul de ansamblu organizat uni-
form şi sistematic al limbii, considerate ca o totalitate cu legi specifice
de combinare, legi care dirijează comportamentul componentelor” [9,
p. 12].
Tendinţa de a formaliza analiza lingvistică şi de a oferi defini-
ţii relaţionale este proprie tuturor şcolilor structuraliste, îndeosebi
descriptivismului american şi şcolii glosematice daneze; în această
privinţă, este pertinent raportul relaţionism şi substanţialism: „De-
finiţiilor „reale”, care încercau să caracterizeze entităţile limbii prin
proprietăţile obiectelor denumite (a se vedea teoria părţilor de vorbi-
re) sau prin proprietăţile acustico-articulatorii (a se vedea fonetica),
structuralismul le opune strădania de a formula definiţii relaţionale
(formale)” [9, p. 12].
49
 Istorismului predominant în pozitivism i se opun conceptele sin-
cronie, diacronie, pancronie şi acronie, fiind relevantă corelaţia pan-
cronism şi istorism: „Istorismului exagerat al secolului trecut structu-
ralismul îi opune preferinţa pentru descrierea existenţei (coexistenţei),
a invariabilului, a constantului, indiferent la timp (pancronismul)” [9,
p. 12 – 13]. Empirismului pozitivist i se opune raţionalismul cercetă-
rilor structuraliste: „După înflorirea deosebită a gramaticii comparate,
care a presupus o atentă observaţie a faptului de limbă, reacţia raţio-
nalistă a structuralismului apare pe deplin justificată. Bogăţia materia-
lului adunat a permis generalizări şi inferenţe care au scos în evidenţă
necesitatea dezvoltării teoriei generale a gramaticii, definirea concep-
telor, a tipurilor de relaţii, a tipurilor de operaţii” [9, p. 13].

Raportul limbă – cultură. Integralismul lingvistic. Limba –


domeniu al finalităţii şi al libertăţii (E.Coşeriu)
Raportul limbă – cultură pune în lumină câteva aspecte importan-
te: rolul determinant al unuia dintre cele două fenomene, gradul de
penetrabilitate a limbii în raport cu fenomenele culturii, corelaţia din-
tre „limbile primitive” şi „limbile civili­zate”, nivelul de dezvoltare a
culturii şi formarea, evoluţia limbii lite­rare ş. a. [14, p. 32 – 33].
Potrivit concepţiei unor savanţi, limba şi cultura ar fi autonome şi
nu mai poate fi vorba despre primatul uneia față de cealaltă; alţi cerce-
tători îi atribuie limbii rolul de instrument ce serveşte pentru a cunoaş-
te reali­tatea şi a exprima cultura materială şi spirituală a poporului. Nu
se poate trece cu vederea faptul că limba evoluează în funcţie de nive-
lul culturii poporului care o vorbeşte. Nu este însă elucidat în ce mod
formele concrete de cultură determină particularităţile de structură ale
unor limbi. Între aşa-numitele „limbi primitive” şi „limbi civili­zate”
nu există o limită tranşantă; mai degrabă, diverse idiomuri se deosebesc
în ceea ce priveşte corelaţia concret–abstract.
Între nivelul de dezvoltare a culturii şi evoluţia limbii lite­rare se
observă un raport de interdependenţă. Limba literară se constituie într-o
anumită perioadă istorică, atunci când apar anumite condiţii istorice şi
culturale, propice dezvol­tării spirituale a societăţii.
Din cele menţionate supra este lesne de înţeles că limba se dez-
voltă în strânsă legătură atât cu gândirea şi categoriile acesteia, cât şi

50
în funcţie de nivelul de dezvoltare a cul­turii comunităţii respective.
Gradul avan­sat de dezvoltare a civilizaţiei unui popor implică folosirea
de către acesta a unor categorii lingvistice mai abstracte în procesul co-
municării. Dimpotrivă, nivelul scăzut al culturii spirituale a unui popor
condiţionează diminuarea tendinţei spre abstractizare, mai cu seamă în
sfera vocabularului. În asemenea idiomuri nu se atestă sau sunt între-
buinţate sporadic cuvinte dotate cu sensuri mai abstracte, ce marchează
concepte generice.
Pentru a înţelege specificul limbii ca fenomen al culturii, este im-
portant să relevăm unele aspecte ale integralismului lingvistic, fondat
în a doua jumătate a sec. XX de către reputatul savant E.Coşeriu. În
unele studii de specialitate sunt reliefate câteva aspecte pertinente ale
integralismului: astfel, lingvistica este definită ca o ştiinţă a culturii,
iar limbajul – ca obiect cultural, ceea ce implică elaborarea unei meto-
dologii de cercetare corespunzătoare. Studiul limbajului şi creativita-
tea lingvistică sunt abordate din perspectivă finalistă, proprie ştiinţelor
culturale. Limbajul este examinat prin prisma unor universalii, cum ar
fi: semanticitatea, alteritatea, creativitatea, istoricitatea şi materialita-
tea/exterioritatea.
Cele indicate impun „utilizarea terminologiei specifice ştiinţelor
culturale sau preluarea unei terminologii realizate la nivel intuitiv în
diverse idiomuri” şi stabilirea obiectului de studiu al limbajului „prin
trăsăturile sale de natură culturală, în spiritul relativităţii lingvistice
şi prin raportare directă la activitatea vorbitorului-ascultător şi aşe-
zarea limbajului la temelia tuturor activităţilor culturale/spirituale ale
omului” [A se vedea: Dina Dehelean. Întemeierea teoretică a ling-
visticii în integralism şi generativism. Abordare comparativă de an-
samblu cu aplicare la problematica determinării. Rezumat. Cluj, 2013
193.231.20.119/doctorat/teza/fisier/1205].
În opinia prof. E.Coşeriu, limbajul este „orice sistem de sem-
ne simbolice folosite pentru intercomunicarea socială, adică orice
sistem de semne care serveşte pentru a exprima şi comunica idei
şi sentimente sau conţinuturi ale conştiinţei” [4, p. 17] şi cuprinde
actul lingvistic şi limba. Actul lingvistic solicită „a întrebuinţa pen-
tru comunicare unul sau mai multe semne ale limbajului articulat”
[4, p. 17]; limba, „un sistem de izoglose”, există într-o comunitate

51
de vorbitori, în conştiinţa acestora. În concepţia lui E.Coşeriu, este
preluată distincţia humboldtiană privind limbajul ca energeea (ac-
tivitate), adică producere permanentă, dinamică a actelor lingvisti-
ce individuale şi limbajul ca ergon (produs) „realizat istoriceşte”.
Se poate constata corespondenţa dintre termenii saussurieni limbaj
(langage), limbă (langue) şi vorbire (parole).
Structura generală a limbajului înglobează trei dimensiuni sau pla-
nuri: planul universal al vorbirii, planul istoric al limbilor, planul in-
dividual al discursului, cărora le corespund trei tipuri de cunoaşteri
sau competenţe lingvistice: competenţa elocuţională, cunoaşterea idio-
matică şi cea expresivă. În cele trei planuri se disting trei tipuri de
conţinuturi corelative: desemnare (referire la realitate); semnificaţie
(„conţinut dat de opoziţiile idiomatice funcţionale”), sens (conţinutul
propriu-zis al discursurilor) şi trei criterii de concordanţă: congruenţa,
corectitudinea şi adecvarea.
În opera lingvistică a prof. E.Coşeriu sunt promovate două princi-
pii de bază: al creativităţii şi al alterităţii. În multe lucrări valoroase,
lingvistul de origine basarabeană delimitează principiul creativităţii,
„comun al tuturor activităţilor culturale, adică activităţilor libere ale
omului”, ce evidenţiază dinamismul şi varietatea limbajului, şi prin-
cipiul alterităţii, „al comunităţii tehnice istorice”, legat de caracterul
social al limbajului şi omogenitatea acestuia.
Limba, fenomen social şi cultural, trebuie delimitată de fenome-
nele naturii. În această ordine de idei, este revelatoare concepţia prof.
E.Coşeriu privind limba ca un domeniu al finalităţii. În concepţia re-
putatului savant, antinomia humboldtiană a necesităţii şi a libertăţii în
limbă şi-a găsit o interpretare inedită. În conformitate cu explicaţiile
savantului, „obiectele naturale aparţin lumii „necesităţii” care e gu-
vernată de „cauze” ce produc anumite „efecte” şi unde, prin urmare,
constatarea a ceea ce se întâmplă în mod regulat, în anumite condiţii,
reprezintă o „lege naturală” sau o lege de necesitate empirică. Obiec-
tele culturale, în schimb, aparţin lumii specific umane a libertăţii –
activităţilor şi creaţiilor libere ale omului, unde faptele create nu sunt
determinate de cauze, ci se produc în vederea finalităţii şi … coincid
cu finalitatea lor” [3, p. 51].
În sfera culturii nu sunt acceptate abordări cauzale, ci doar inter-

52
pretări finaliste. Vechea teorie despre cauzalitatea faptelor de limbă
este revizuită principial. Faptele culturale nu pot avea cauze exter-
ne, aidoma fenomenelor naturii, deci „nu au cauze externe libertăţii:
cauza lor eficientă este în fiecare caz omul care le produce pentru
ceva”. În cazul fenomenelor limbii, este preconizat conceptul finali-
tate. Prof. E.Coşeriu subliniază: „Nu ar trebui, prin urmare, să între-
băm de ce, din ce cauză se prezintă aceste fapte, conform schemei
cauză -----efect (=fapt natural), ci pentru ce, cu ce finalitate se pro-
duc conform schemei” [3, p.52]:
Finalitate

Om-----------------------------------fapt cultural

Diverse forme ale culturii: limbajul, mitul, arta, tehnica, religia,

ştiinţa şi filosofia sunt „determinate în sens finalist, nu în sens cauzal”.
E.Coşeriu consideră că în limbă nu acţionează legi ale naturii; cu re-
ferire la faptele limbii, „pot fi formulate doar norme de probabilitate
referitoare la modul obişnuit (normal) de a acţiona al libertăţii în anu-
mite condiţii…” [3, p. 53].

Subiecte pentru autoevaluare:

1. Comentaţi conceptul universalităţii şi al generalităţii.
2. Argumentaţi principiul finalităţii în concepţia coşeriană.
3. Estimaţi esenţa limbii ca domeniu al finalităţii şi al libertăţii.
4. Comentaţi conceptul structură în lingvistica structuralistă.
5. Definiţi limba ca entitate relativă şi opozitivă.
6. Comentaţi ideea potrivit căreia limba reprezintă „o organizare
sistematică alcătuită din părţi, din elemente formale articulate
în combinaţii variabile dictate de anumite principii de structu-
ră” (E.Benveniste).
7. Numiţi şcolile structuraliste şi reprezentanţii acestora.
8. Motivaţi denumirea şcolilor vizate drept structuraliste.
9. Relevaţi problematica şcolilor structuraliste.
10. Comentaţi opinia lui E.Sapir potrivit căreia „conţinutul oricărei
culturi poate fi redat prin intermediul limbii sale”.
53
 Aplicaţii:
• Pregătiţi comunicări cu următoarea tematică :
 Controverse privind legile  limbii
 Probleme de fonologie în viziune funcţionalistă şi descriptivistă
 Aspecte ale opoziţiilor categoriale în gramatica limbilor studia-
te (română, franceză, engleză ş. a.)
 Influenţa structuralismului asupra lingvisticii contemporane.
• Comentaţi următorul citat:
„Prin urmare, o ştiinţă a culturii nu este „mai ştiinţifică” dacă
adoptă abordări şi metode naturaliste, ci, din contra, încetează, în acest
caz, să mai fie ştiinţă, sau este o pseudoştiinţă, deoa­rece contravine
exigenţei de bază a obiectivității ştiinţifice, spunând lucrurile aşa cum
nu sunt, exact în acelaşi fel cum o ştiinţă naturală, dacă adoptă abor-
dări şi metode culturale, încetează să mai fie ştiinţă şi devine mitolo-
gie (aceasta fiind tocmai interpretarea naturii din perspectiva culturii)”
(E.Coşeriu. Lecţii de lingvistică generală, 2000).
• Consultaţi capitolele: „Glosematica” (p. 30 – 33), „Funcţiona-
lismul” (p. 34 – 39), „Distribuţionalismul” (p. 40 – 45) în: Du-
crot O., Schaeffer J. M. Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor
limbajului. Bucureşti, 1996. Pregătiţi rezumatele acestora.

54
 Tema IV
Corelaţia dintre unele metode tradiţionale
şi moderne în lingvistică

Obiective:
- să caracterizeze paradigmele comparativisticii;
- să explice corelaţia dintre metoda comparativ-istorică şi metoda
glotocronologică;
- să releve raportul dintre metoda comparativ-istorică şi metoda
geografiei lingvistice; 
- să comenteze unele metode structuraliste.

Subiecte:
 Metoda comparativ-istorică şi metoda glotocronologică
 Metoda comparativ-istorică şi metoda geografiei lingvistice
 Privire de ansamblu asupra metodelor structuraliste

Bibliografie:
1. Ciobanu A. Sintaxa şi semantica. Chişinău, 1987.
2. Coşeriu E. Geografia lingvistică. În: Coşeriu E. Lingvistică din
perspectivă spaţială şi antropologică. Chişinău, 1994.
3. Cristea T. Analiza contrastivă – realizări şi perspective. În: Cris-
tea T. Elements de grammaire contrastive. Bucureşti, 1977,
p. 365-366.
4. Cristea T. Heteronimie sau echivalenţă parţială. În: Lingvistica
modernă în texte / Red. resp. M. Iliescu, L. Wald. Bucureşti,
1981, p. 367-369.
5. Graur Al., Wald L. Scurtă istorie a lingvisticii. Ed. a 2-a. Bucu­
reşti, 1965, cap. II, III.
6. Ionaşcu Al. Clasificarea tipologică. În: Tratat de lingvistică ge-
nerală /Red. resp. Al. Graur, S. Stati, L. Wald. Bucureşti, 1971,
p. 452 – 282.
7. Mihail Z., Ossiac M. Lingvistică generală şi aplicată. Ediţia a II-a.
Editura Fundaţiei România de mâine. Bucureşti, 2006.
8. Lyons J. Introducere în lingvistica teoretică. Bucureşti, 1995.
55
 9. Lobiuc I. Contactele dintre limbi. Vol. I. Iaşi, 1998.
10. Munteanu Şt. Introducere în lingvistică. Iaşi, 2005.
11. Novac L., Oglindă E. Lingvistica generală. Materiale didactice.
Chişinău, 1998.
12. Oglindă E. Capitole de istorie a lingvisticii (material didactic cu
texte adnotate). Chişinău: CEP USM, 2005.
13. Oglindă E., Păduraru G. Introducere în lingvistică (suport di-
dactic). Chişinău: CEP USM, 2011, p. 329 – 330, 331 – 334.
14. Tratat de lingvistică generală / Red. resp.: Al. Graur, S. Stati,
L.Wald. Bucureşti, 1971.
15. Vraciu A. Studii de lingvistică generală. Iaşi: Junimea, 1972.
16. Березин Ф.М. История лингвистических учений. Москва,
1984.
17. Гак В. О контрастивной лингвистике. În: Новое в зарубеж-
ной лингвистике. Вып. XXV. Контрастивная лингвистика.
Москва, 1989, c. 5-17.
18. Kлимов Г.А. К взаимоотношению генеалогической, ти-
пологической и ареальной классификации языков. În:
Теорeтические основы классификации языков мира. Мо-
сква, 1980, c. 6-23.
19. Солнцев В.М. Типология языка и тип языка. În: Вопросы
языкознания, 1978, №2, с. 29-34.
20. Ярцева В.Н. К определению понятия „языковой тип” . În:
Лингвистическая типология. Москва, 1985.
21. Ярцева В.Н. Языковой тип среди сопредельных понятий.
În: Теоретические основы классификации языков мира.
Москва, 1980, с. 24-6.

Metoda comparativ-istorică şi metoda glotocronologică 



A. Procedee şi principii
Metoda comparativ-istorică este întemeiată pe compararea diacro-
nică (istorică), având ca obiectiv să reliefeze asemănarea materială a
lim­bilor genetic înrudite ce provin din aceeaşi strălimbă [13, p. 240].
Prin intermediul metodei menţionate sunt elucidate tendin­­ţele comune
în dezvoltarea idiomurilor de aceeaşi origine şi relaţiile istorice din-

56
tre acestea. Printre procedeele metodei în cauză am putea semnala:
selectarea materialului lingvistic; relevarea formelor arhaice moşte-
nite, nu a celor împru­mutate; identificarea unităţilor comparate; sta-
bilirea cronologiei relative a modificărilor fonetice şi recon­strucţia
arhetipului. La aplicarea acestor procedee se exclud cuvintele îm-
prumutate care pot proveni din idiomuri neînrudite, cuvintele imita-
tive (onomatopeele), cuvintele din graiul copiilor şi unităţile lexicale
care denotă hazardul lingvistic (învelişul lor sonor coincide întâm-
plător în limbi neînrudite) [5, p. 22 – 23].
Cercetătorul Şt.Munteanu relevă opt principii ale acestei metode,
numindu-le principii ale comparativismului istoric [10]:
• principiul înrudirii între limbi,
• principiul creşterii progresive a diferenţierilor lingvistice între
limbile înrudite,
• principiul necesităţii comparării cuvintelor şi formelor care îşi
au origine directă în limba primară,
• principiul regularităţii corespondenţelor fonetice,
• principiul gradului de relevanţă diferit al asemănărilor lingvis-
tice între limbile înrudite,
• principiul aplicării comparaţiei între fenomene lingvistice si-
tuate în stadii de evoluţie echivalente,
• principiul abordării în paralel a evoluţiei semantice şi a celei
fonetice sau morfologice,
• principiul limitării în timp a acţiunii unor legi fonetice.
Înrudirea limbilor este condiţionată de originea comună a aces-
tora dintr-o strălimbă sau limbă de bază, pe calea divergenţei sau a
diferenţierii lingvistice. De exemplu, limbile indo-europene au pro-
venit dintr-o strălimbă relativ unitară, care s-a scindat în grupuri,
ramificaţii şi limbi înrudite (indiene, iraniene, italice, celtice, roma-
nice, germanice, baltice, slave etc.). Pe parcursul unei perioade în-
delungate de timp, diferenţele între idiomurile de aceeaşi origine se
intensifică, astfel încât acestea ajung să se deosebească considerabil
unele faţă de celelalte. Compararea diacronică a limbilor de aceeaşi
provenienţă se va realiza doar în raport cu strălimba (sau cu limba

57
comună), fără a se lua în considerare elementele împrumutate. De
exemplu, cuvintele preluate din limbi neînrudite, ca cele arabe în
spaniolă, cele germanice în franceză şi italiană, cele maghiare, tur-
ceşti etc. în română, se vor exclude în procesul comparării limbilor
menţionate.
Identitatea semantică şi similitudinea formală a cuvintelor din
limbile înrudite sugerează concluzia despre provenienţa comună a
unităţilor în cauză şi a limbilor respective. De exemplu, glosemele:
mână (rom.), main (fr.), mano (sp., it.) descind din etimonul latin
manus, asemănându-se şi după sens, şi fonetic; cuvintele: fratrem
(lat.), frate (rom.), frère (fr.), fratello (it.), Bruder (germ.), брат
(rus.) provin dintr-un etimon comun din strălimba indo-europeană.
N-ar trebui să ne surprindă diferenţele fonetice între reflexul Bruder
din germană şi frate din română, deoarece, în consecinţa acţiunii
unor legi fonetice (de exemplu, a legii mutaţiilor consonantice din
idiomurile germanice ş. a.), acestea au acumulat mai multe deosebiri
formale.
În comparativistică este promovată reconstrucţia internă, înte-
meiată pe delimitarea ino­vaţiilor şi a arhaismelor. Compararea dia-
cronică facilitează stabilirea stării primordiale din epoca preistorică
a idiomurilor înrudite [18, p. 6 – 23]. Reconstrucţia internă preconi-
zează studierea unităţilor în plan paradigmatic, relevându-se ierarhia
fenomenelor cercetate.
În lingvistica modernă, specialiştii în materie disting, de comun
acord, o serie de principii importante ale metodei comparativ-isto-
rice. Savanţii promovează ipoteza potrivit căreia limbile genetic în-
rudite provin dintr-o strălimbă comună, rela­tiv unitară. Deşi a fost
formulat încă în prima jumătate a sec. al XIX-lea, principiul care
prevede descrierea riguroasă a corespondenţelor fonetice în limbile
de aceeaşi origine nu şi-a pierdut actualitatea. Asemenea corespon-
denţe se datorează faptului că un sunet sau un grup de sunete se
modifică în acelaşi mod într-o anumită poziţie în toate cuvintele ce-l
conţin. De exemplu, grupului consonantic [pt] din română, pro­venit
dintr-un [ct] din latină, îi corespunde: în italiană [tt], în spaniolă –

58
[ts], în franceză – [it]: lat.: factum; rom.: fapt; it.: fatto; sp.: hecho;
fr.: fait [5, p. 26]; lat. directus; rom.: drept, it.: diritto; sp.: derecho;
fr.: droit.
Un rol de seamă, alături de reconstrucţia internă, îi revine princi-
piului analizei în sistem a faptelor din limbile înrudite, care ne ajută
să determinăm corelaţiile dintre fenomene de la diferite niveluri.

B. Paradigmele comparativisticii
 Prima paradigmă a comparativisticii
Metoda comparativ-istorică a fost fondată de către savanţii: Fr.
Bopp, R.Kr. Rask, J.Grimm, A.Vostokov, Fr.Diez.
Fr.Bopp (1791 – 1867) are meritul de a fi stabilit înrudirea limbi-
lor indo-europene, ce atestă unitatea sistemelor gramaticale în care
se manifestă corespondenţele morfologice reglementate. Savantul
a încercat să interpreteze formele morfologice ale unei limbi prin
intermediul formelor gramaticale din limbile înrudite, idee reflec-
tată în lucrarea „Vergleichende Grammatik der Sanskrit, Zend, Ar-
menischen, Griechischen, Lateinischen, Litauischen, Altslawischen,
Gotischen und Deutschen” ( „Gramatică comparativă a limbilor san-
scrită, zendă, greacă, latină, slavonă veche, lituaniană, gotică şi ger-
mană”), Berlin, 1833 – 1852.
Pentru a explica geneza formelor flexionare în limbile indo-
europene vechi, este elaborată teoria aglutinării [12, p. 7]. Potrivit
acestei concepţii, în perioada de constituire a idiomurilor în cauză ar
fi existat rădăcini verbale şi nominale. Cele dintâi ar fi generat ver-
bele şi numele, iar de la rădăcinile pronominale ar fi descins înseşi
pronumele, cuvintele auxiliare şi flexiunile verbale şi nominale. În
opinia lui Fr.Bopp, elementele flexionare apar în urma aglutinării
unor unităţi autonome la cuvintele auxiliare. Drept exemplu ne poa-
te servi flexiunea nominală –s din lexemele latineşti filius, morbus,
quercus, exercitus, fides etc., ce provine de la rădăcina pronominală
sa (aceasta).
Fr.Bopp este de părere că orice formă verbală poate fi divizată în
trei elemente ce corespund unităţilor judecăţii logice: subiectul, co-
59
pula şi predicatul. Astfel, forma de viitor indicativ din latină, narabo
conţine elementele: nara- (tema infectului al cărei echivalent ar fi
predicatul logic), sufixul -b- ce corespunde copulei (acest sufix ar
proveni dintr-o străveche rădăcină indo-europeană *bhu – „a fi”) şi
flexiunea -o ce echivalează cu subiectul logic [16, p. 40].
Contribuţia savantului rezidă în faptul că el a demonstrat conclu-
dent, în temeiul unor corespondenţe morfologice regulate, înrudirea
unor vechi limbi indo-europene – sanscrita, zenda, armeana, latina,
greaca veche, slava veche, gotica, germana, a folosit eficient procede-
ul comparării diacronice la cercetarea structurii gramaticale a limbilor
indo-europene, a descoperit acţiunea unor legi ale limbii, numindu-le
mecanice („ale echilibrului”) şi fizice (fonetice, „ale eufoniei”), a ex-
plicat originea formelor flexionare în baza teoriei aglutinării.
Jacob Ludwig Carl Grimm (1785 – 1863) a publicat „Deutsche
Grammatik” („Gramatica germană”, 1819 – 1837), în trei volume,
şi „Geschichte der deutschen Sprache” („Istoria limbii germane”,
1848, 2 volume). J.Grimm a întemeiat gramatica istorică a limbii
germane, dialectologia germană şi germanistica, în ansamblu. A ac-
centuat pregnant natura dinamică a limbii: istoria limbii reflectă is-
toria poporului, limba se modifică perpetuu, sub acţiunea unor forţe
contradictorii, numite antinomii.
Asemenea lui Fr.Bopp, J.Grimm abordează legile limbii, în spe-
cial cele fonetice din idiomurile germanice. Una dintre acestea, şi
anume – legea mutaţiei consonantice sau „legea lui Grimm” (Laut-
verschiebung), vizează o serie de modificări şi corespondenţe fone-
tice, care conferă trăsături diferenţiale limbilor germanice, în raport
cu celelalte limbi indo-europene.
J.Grimm a evidenţiat corelaţiile dintre statica şi dinamica limbii,
dintre limbă şi gândire: dezvoltarea gândirii şi a limbii sunt indiso-
lubil legate. Din perspectiva dialectologiei, J.Grimm relevă corelaţia
dintre limba literară contemporană (Schriftsprache) şi dialecte.
Contribuţia savantului danez R.Kr. Rask (1787 – 1832) constă în
formularea principiilor metodei comparativ-istorice, menite a stabili
înrudirea limbilor: 1) asemănarea structurii gramaticale a limbilor

60
înrudite; 2) similitudinea structurii fonetice a acestora; 3) modifi-
cările fonetice reglementate şi corespondenţele fonetice în limbile
înrudite; 4) asemănarea lexicului în idiomurile înrudite [11, p. 13].
Spre deosebire de mulţi contemporani ai săi, este de părere că evo-
luţia unor limbi indo-europene de la sintetism la analitism nu este o
degradare, ci o dovadă a dezvoltării acestora.
Fr.Diez (1794 – 1876) publică în a. 1836 – 1843  „Grammatik
der romanischen Sprachen” („Gramatica limbilor romanice”, vol.
1-2 (fonetica şi morfologia), vol. 3 (sintaxa)), în care distinge ur-
mătoarele limbi romanice: 1) româna, italiana, spaniola, portughe-
za, franceza şi provensala. Lexicul romanic este studiat în volumul
„Etymologisches Wortbuch der romanischen Sprachen” („Dicţiona-
rul etimologic al limbilor romanice”, 1854). Sunt demarcate două
categorii de cuvinte moştenite din latină, una dintre care cuprinde
lexeme preluate în toate limbile romanice, iar cea de-a doua include
cuvinte moştenite doar în unele idiomuri ale grupului vizat.
Un rol de seamă în fondarea slavisticii l-a avut A.H. Vostokov
(1781 – 1864), care a relevat deosebirile dintre cuvintele moştenite
şi cele împrumutate, a comparat evoluţia unor sunete (de exemplu, a
vocalelor nazale) în idiomurile slave şi a precizat repartizarea aces-
tora în ramificaţiile grupului în cauză.
În studiile ce le-au elaborat ctitorii comparativişti sunt realizate
multiple finalităţi:
 Este demonstrată înrudirea limbilor indo-europene, în par-
ticular a celor germanice, romanice şi slave. De exemplu,
J.Grimm, supranumit „filologul naţiunii”, a întemeiat grama-
tica istorică a limbii germane, dialectologia germană şi germa-
nistica, în ansamblu, iar Fr.Diez este socotit, cu deplin temei,
ctitor al romanisticii.
 Este elucidată corelaţia dintre diferite limbi înrudite, incluse
în acelaşi grup, şi sunt analizate detaliat particularităţile lor
fonetice, lexicale şi gramaticale.
Tabelul ce urmează conţine cele mai importante lucrări ale lor:

61
 Autorul Titlurile studiilor de comparativistică
Fr.Bopp „Über das Konjugationsystem der Sanskrit Sprache
in Vergleichung mit jenem der griechischen, latei-
nischen, persischen und germanischen Sprachen”,
1816 („Despre sistemul de conjugare în sanscrită,
comparat cu cel din greacă, latină, persană şi germa-
nă”), „Vergleichende Grammatik der Sanskrit, Zend,
Armenischen, Griechischen, Lateinischen, Litau-
ischen, Altslawischen, Gotischen und Deutschen”
(„Gramatica comparativă a limbilor sanscrită, zen-
dă, greacă, latină, slavonă veche, lituaniană, gotică
şi germană”), Berlin, 1833 – 1852.
Jacob „Deutsche Grammatik” („Gramatica germană”, 1819
Ludwig Carl – 1837, 3 volume), „Geschichte der deutschen Spra-
Grimm che” („Istoria limbii germane”, 1848, 2 volume).
Rasmus Kr. „Undersoegelse om det gamle Nordiske, eller island-
Rask ske Sprogs Oprindelse” („Cercetări asupra limbii
vechi nordice sau originea limbii islandeze”, 1818).
A.H. „Рассуждения о славянском языке, служащие
Vostokov введением к грамматике сего языка („Reflecţii
despre limba slavă ce servesc ca introducere la gra-
matica acesteia”, 1821).
Fr.Diez „Grammatik der romanischen Sprachen” („Gramatica
limbilor romanice”, 1836 – 1843); „Poésie des tro-
ubadours” („Poezia trubadurilor”, 1826); „Etymolo-
gisches Wortbuch der romanischen Sprachen” („Dic-
ţionarul etimologic al limbilor romanice”, 1854).

 Paradigma a II- a a comparativisticii

August Schleicher (1821 – 1868) reprezintă cea de-a doua para-
digmă a comparativisticii. A fondat şcoala naturalistă, elaborând teoria
limbii ca organism, teoria evoluţionistă şi concepţia despre arborele ge-
nealogic al limbilor indo-europene. Sunt de menţionat lucrările: „For-
menlehre der kirchenslawischen Sprache” („Morfologia limbii slave
bisericeşti”, 1852) „Handbuch der litavischen Sprache” („Ghid pentru
studierea limbii lituaniene”, 1856 – 1857) „Compendium der verglei-

62
chenden Grammatik der indogermanischen Sprachen” („Compendiu de
gramatică comparativă a limbilor indo-europene”, 1861 – 1862).
Cea din urmă lucrare conţine preceptele de bază ale teoriei arbo-
relui genealogic. În conformitate cu această teorie, strălimba (Urspra-
che), considerată unitară, s-ar fi divizat iniţial în limbile-bază (Grund-
sprachen) europeana de sud (= ario-greco-italo-celtica) şi europeana
de nord (=slavo-germana), care s-au împărţit ulterior în limbi înrudite,
dialecte şi subdialecte. De la europeana de sud au provenit ramificaţii-
le ariană şi greco-italo-celtică, iar de la europeana de nord s-au format
germana şi slavo-lituaniana [5, p. 48; 11, p. 20].

 Paradigma a III-a a comparativisticii

Din cea de-a treia paradigmă a comparativisticii fac parte neogra-
maticii K.Brugmann, B.Delbrück, A.Leskien, G.Kurtius ş. a. Spre de-
osebire de A.Schleicher, care susţine ideea despre caracterul unitar al
strălimbii indo-europene, K.Brugmann (1849 – 1919) şi B.Delbrück
(1842 – 1922) o definesc drept un ansamblu de dialecte, preconizând
scindarea dialectală a acesteia. În domeniul foneticii indo-europene,
este enunţată ideea despre diftongi drept elemente primordiale ale vo-
calismului indo-european, iar în materie de morfologie comparată, se
presupune apariţia formelor flective pe calea compunerii unor unităţi
autonome [11, p. 38].
Potrivit concepţiei lui B. de Courtenay (1845 – 1929), disciplina
numită sistematică studiază limbile înrudite, a căror geneză ţine atât
de scindarea limbii bază, cât şi de încrucişarea limbilor. „Traduceri-
le fonetice” sunt corespondenţele fonetice reglementate când forma
sonoră a lexemelor dintr-o limbă este exprimată cu ajutorul formei
sonore a cuvintelor dintr-o altă limbă, atestându-se anumite legi şi co-
respondenţe fonetice [11, p. 46]. Gradul de înrudire a limbilor s-ar pu-
tea elucida graţie „traducerilor” efectuate la diferite niveluri de limbă:
fonetic, lexical, gramatical.
Ferdinand de Saussure (1857–1913) expune teoria coeficienţilor
sonantici şi reconstruieşte sistemul vocalic al indo-europenei comune
în lucrarea „Mémoire sur le système primitif des voyelles dans les
langues indo-européennes” (1878 – 1879), iar în teza de doctorat „De
l’emploi du génitif absolu en sanskrit” („Despre întrebuinţarea geni-

63
tivului absolut în sanscrită”) compară genitivul absolut cu locativul
absolut în limba sanscrită.
Sunt de semnalat următoarele lucrări:
Autorul Titlurile lucrărilor
K.Brugmann, „Grundriss der vergleichende Grammatik der indo-
B.Delbrück germanischen Sprachen” Strassbourg, 1886 – 1900
(„Bazele gramaticii comparative a limbilor indo-
europene”).
K.Brugmann „Kurze vegleichende Grammatik der indogermani-
schen Sprachen”, Strassbourg, 1902 – 1904 („Scur-
tă gramatică comparată a limbilor indo-europene”);
„Die Syntax des einfachen Satzes im Indogerma-
nischen”, Berlin – Leipzig, 1925 („Sintaxa limbilor
indo-europene”).
B. de „Некоторые отделы сравнительной грамматики
Courtenay славянских языков“, 1881 („Unele compartimente
ale gramaticii comparative a limbilor slave”).
F. de Saussure „Mémoire sur le système primitif des voyelles dans
les langues indo-européennes”, 1878 – 1879 („Me-
moriu asupra sistemului primitiv al vocalelor în
limbile indo-europene”).

 Paradigma a IV-a a comparativisticii

Paradigma a IV a comparativisticii vizează perioada sec. XX – în-
ceputul sec. XXI, avându-i ca reprezentanţi pe A.Meillet, M.Bartoli,
J.Kurylowicz, E.Benveniste, E.Makaev, V.Ivanov, T.Gamkrelidze,
V.Illici-Svitâci ş. a.
A.Meillet interpretează conceptul strălimbă indo-europeană drept
un ansamblu de corespondenţe la nivel fonetic, lexical şi gramatical. În
lucrările savantului francez sunt emise câteva principii ce completează
semnificativ cele formulate de către precursori: a compara un sistem
lingvistic cu altul, şi nu fapte izolate; a stabili sistemul de corespon-
denţe între limbile înrudite în fonetică, lexic şi gramatică; a reconstrui,
în integritatea sa, strălimba indo-europeană divizată în variate dialecte
de la care provin limbile înrudite indo-europene.

64
 Autorul Titlul lucrării
A.Meillet „Introduction a l’étude comparative des langues
indo-européennes”, 1903 („Introducere în stu-
diul comparativ al limbilor indo-europene”); „La
méthode comparative en linguistique histori-
que”, 1925 („Metoda comparativă în lingvistica
istorică”); „Esquisse d’une histoire de la langue
latine”, 1928 („Schiţă de istorie a limbii latine”).
M.Bartoli „La norma delle aree laterali”. – „Bollettino dell,
Atlante linguistico italiano”, 1933, nr.1; „Substra-
to, superstrato, adstrato”. – „Rapports au 5-ième
congrès international des linguistes”, Bruges, 1939
(„Substrat, superstrat, adstrat”); „Linguistica spazia-
le”. – „Le razze e popoli della terra”, I, 1940 („Lin-
gvistica spaţială”); „Saggi di linguistica spaziale”,
Torino, 1945. (Studii de lingvistică spațială”).

C. Corelaţia dintre metoda comparativ-istorică şi cea gloto-

cronologică
Metoda glotocronologică [15, p. 19] a fost elaborată de către sa-
vantul american M.Swadesh, care a pornit de la ideea că vocabularul
fiecărei limbi cuprinde un nucleu de bază, similar cu cel din alte limbi
înrudite. Acest nucleu stabil include circa 100–200 de cuvinte păstrate
un timp mai îndelungat decât celelalte unităţi ale vocabu­larului şi sub-
stituite prin altele într-un ritm constant.
Cu ajutorul metodei menţionate poate fi comparată rata pierderilor
privind lexicul fundamental al fiecăreia dintre limbile înrudite şi, drept
consecinţă, poate fi elucidată perioada scindării idiomurilor de aceeaşi
origine. Aceeaşi metodă este utilă pentru a determina atât tendinţele
comune în dezvoltarea sistemelor lexicale ale idiomurilor înrudite, cât
şi unele deosebiri între acestea [13, p. 277].
Metoda în discuţie „se întemeiază pe principiul că lingvistica, bazată
pe legile dezagregării morfemelor în fiecare limbă, este în stare să deter-
mine adâncimea straturilor respectivelor protolimbi, tot aşa cum geolo-
gia, analizând conţinutul dezagregărilor în roci diferite, stabileşte vârsta
lor” [15, p. 50].

65
 Între metoda comparativ-istorică şi cea glotocronologică există câte-
va asemănări:
- ambele vizează doar limbile înrudite;
- sunt întemeiate pe compararea diacronică a limbilor de aceeaşi
origine;
- reliefează caracterul sistemic al limbii, în ansamblu, şi al voca-
bularului, în particular.
Cât priveşte diferenţele, ar putea fi semnalate următoarele:
- metoda glotocronologică se referă exclusiv la sistemele lexi­
cale ale unor limbi înrudite, pe când metoda comparativ-istorică
cuprinde toate nivelurile limbii: fonologic, mor­fematic, lexical,
sintactic;
- metoda glotocronologică denotă, în raport cu metoda compara-
tiv-istorică, un grad sporit de formalizare şi prevede utilizarea
unor formule matematice etc.;
- metoda glotocronologică oferă posibilitatea de a stabili aproxi-
mativ perioada de scindare a strălimbii în idiomuri înrudite.

Metoda comparativ-istorică şi metoda geografiei lingvistice


Metoda geografiei lingvistice [5, p. 81 – 86] a fost elaborată de
J.Gilliéron, G.Wenker ş. a. şi perfecţionată ulterior de către A.Dauzat,
M.Bartoli, E.Coşeriu, V.Jirmunsky ş. a. Obiectul de cercetare a meto-
dei în discuţie îl constituie „extensia şi repartiţia spaţială a fenomene-
lor lingvistice particulare” şi „limitele dintre ariile ocupate de astfel de
fenomene” [2, p. 39].
Conceptul de bază este cel de izoglosă (< gr. ίσος „egal” și γλῶσσα
„limbă”), adică linia care evidenţiază aria de răspândire a unei
particularități lingvistice. DEX (1998) propune următoarea definiţie a
noţiunii în cauză: „Linie care marchează pe o hartă lingvistică limitele
răspândirii unui fenomen fonetic, lexical, gramatical”. Atunci când se
relevă modalităţi distincte de pronunțare a unui anumit sunet, avem în
vedere o izofonă, iar izolexa dezvăluie sensuri deosebite ale aceluiaşi
cuvânt sau lexeme diferite dotate cu acelaşi înţeles. În domeniul gra-
maticii, putem vorbi despre mijloace flexionare diferite raportate la un
anumit cuvânt sau despre variante ale unor structuri sintactice.

66
 Sunt de menţionat următoarele procedee [2, p. 41- 42] :
- întocmirea chestionarului cu scopul de a obţine răspunsuri ce
conţin faptele de limbă cercetate;
- selectarea fenomenelor lingvistice prin intermediul anchetei;
- înregistrarea datelor în cauză pe hărţi;
- întocmirea atlaselor lingvistice;
- interpretarea materialului lingvistic etc.
Hărţile conţin fapte de ordin fonetic, lexical şi grama­tical, care ara-
tă distribuţia unui fenomen în corelaţie cu altele. În dialectologie se
operează şi cu noţiunea fascicul de izoglose ce înglobează un grup de
izoglose referitoare la fenomene diferite. Fasciculele de izoglose pot
indica limitele între două dialecte, iar limba însăşi este definită uneori
drept „un fascicul de izoglose” (M.Bartoli, E.Coşeriu ş. a.). Reliefând
natura dinamică a limbii, prof. E.Coşeriu observă, pe bună dreptate,
că „fiecare cuvânt îşi are istoria sa. Dar, în mod firesc, aceasta nu în-
seamnă că istoria cuvintelor ar trebui să înlocuiască istoria limbilor”
[2, p. 65].
Aspectul sincronic al geografiei lingvistice vizează multiple pro-
bleme de dialectologie având ca finalitate determi­narea dialectelor.
Aspectul diacronic studiază inovaţiile şi arhaismele, de aceea scoate
în vileag tendinţele evolutive ale idiomului respectiv. În această ordine
de idei, lingvistul italian M.Bartoli a formulat normele lingvisticii are-
ale, fondată pe conceptul de contiguitate, adică vecinătatea geografică
a limbilor. Savantul a recurs la aceste norme pentru a stabili corelaţia
dintre limbile romanice înrudite, pornind de la raportul dintre formele
arhaice şi inovaţii. Concepţia sa este întemeiată pe teoria valurilor
(Wellentheorie) enunţată de J.Schmidt, potrivit căreia inovaţiile ar
iradia dintr-un centru spre periferie, asemenea unor valuri la arunca-
rea unei pietre în apă. Alături de alţi neolingvişti, M.Bartoli promo-
vează ideea exagerată că toate limbile comportă un caracter mixt, iar
factorul suprem ce duce la dezvoltarea şi perfecţionarea limbii ar fi
amestecul lingvistic. Iată unele dintre normele areale în viziunea lui
M.Bartoli [12, p. 76 – 81]:
• norma ariei izolate: „aria mai izolată păstrează în mod normal
faza anterioară”. Astfel, în limba sardă (aria izolată) cuvintele
cras, domo, mannu, provenite din latină: cras (mâine), domus

67
 (casă), magnus (mare), sunt mai vechi decât cuvintele din ita-
liană domani, casa, grande etc. ce descind din latina vulgară
(de mane, casa, grandis);
• norma ariilor laterale: „faza ariilor laterale este în mod nor-
mal mai veche decât faza ariilor intermediare”. De ex., Iberia
şi Dacia, unde s-au format limbile spaniolă şi română, au re-
prezentat ariile laterale, în raport cu Galia şi Italia – arii in-
termediare în care s-au constituit limbile franceză şi italiană.
Spaniola şi româna păstrează lexeme mai vechi – hermoso –
frumos, dia – zi, mesa – masă, mas – mai ş. a., care provin din
cuvintele latineşti formosus, dies, magis, pe când în italiană şi
franceză atestăm inovaţii de felul: bello – bel, beau, tavola –
table, giorno – jour, piu – plus, care-şi au originea în cuvintele
din latină: bellus, tabula, diurnus, plus;
• norma ariei mai mari: „aria mai mare păstrează în mod normal
faza anterioară”. Astfel, Iberia, Galia şi Italia au constituit o
arie mai mare decât Dacia. Iată de ce în română sunt relevante
inovaţiile lucru, lună, şi etc., moştenite din lexemele latineşti
lucrum, luna, sic; limbile spaniolă, franceză şi italiană conser-
vă fazele anterioare: cosa – chose – cosa , mes – mois – mese,
y – et – e, descendente din causa, mensis, et;
• norma ariei posterioare: „Faza anterioară se conservă în mod
normal în aria posterioară” (de colonizare recentă). Cuvintele
apărute în fostele provincii romane (spaniolă, franceză, româ-
nă ş. a.) sunt mai vechi decât corespondentele lor italieneşti;
bunăoară, în spaniolă comer (lat.: comedere) – it.: mangiare;
fr.: oncle (lat.: avunculus) – it.: zio; rom.: lingula – it.: cuchia-
io etc.
Anume aspectul diacronic al geografiei lingvistice o apropie de
metoda comparativ-istorică:
• compararea diacronică (a limbilor sau a dialectelor înrudite)
caracterizează geografia lingvistică şi metoda comparativ-
istorică;
• ambele metode studiază corelaţia dintre arhaisme şi inovaţii;
• unul dintre scopurile scontate de acestea este stabilirea rapor-
tului dintre limbile înrudite sau dialectele acestora.

68
  Privire de ansamblu asupra metodelor structuraliste
Metoda distributivă, fondată de structuraliştii americani (Z.Harris
ş.a.), serveşte pentru a stabili distribuţia elementelor limbii unele în
raport cu celelalte şi suma ocurenţelor în care se atestă fiecare element
[11, p. 124; 13].
Sunt indicate câteva modele distribuţionale: distribuţia contras-
tivă, complementară, varierea liberă. Distribuţia contrastivă are loc
atunci când unităţile lingvistice apar în aceleaşi ocurenţe, deosebindu-
se prin sens. În fonologie menţionăm diferite foneme care, în anturaje
identice, realizează o asemenea distribuţie: mal / cal / val/ bal; dare /
sare / care / zare / mare / rare; arc / ars / ard etc.
Distribuţia complementară vizează unităţile utilizate în anumite
poziţii, fiind exclusă întrebuinţarea altor unităţi. În distribuţie comple-
mentară se află alofonele aceluiaşi fonem.Varierea liberă se observă
atunci când unităţile lingvistice se pretează substituirii reciproce în
orice anturaj, fără a se modifica sensul. O asemenea distribuţie reali-
zează, bunăoară, alofonele facultative ale fonemului. Modelele distri-
buţionale semnalate sunt şi la nivelul morfologic, sintactic etc.
Analiza în constituenţi imediaţi, elaborată de către reprezentanţii
descriptivismului american – L.Bloomfield, E.Nida, R.Wells ş.a., este
aplicată, mai cu seamă, în sintaxă. Principiul de bază al metodei este
segmentarea binară: orice fragment de vorbire este disociat în câte
două părţi etc. [11, p. 125] Se operează cu conceptele: „constituenţi”,
„constituenţi imediaţi”, „construcţie” ş.a. Constituenţii imediaţi sunt
părţile componente din care este formată o construcţie. Analiza sin-
tactică constă în stabilirea perechilor consecutive de constituenţi ime-
diaţi şi în descrierea relaţiilor dintre ele. În urma efectuării analizei în
constituenţi imediaţi, enunţul este divizat în segmente, subsegmente,
până se ajunge la unităţile minimale, astfel încât „frazei i se atribuie
o structură ierarhică”. Se prevede clasificarea constituenţilor în clase
distribuţionale, care include toţi constituenţii imediaţi cu distribuţie
identică ce atestă regularităţi în îmbinarea lor reciprocă.
Metoda generativ-transformaţională, fondată de către savanţii
americani N.Chomsky, Ch.Hokett ş.a., presupune că sistemul sintactic
al oricărei limbi poate fi prezentat drept un ansamblu de tipuri ele-
mentare de propoziţii (= propoziţii nucleare). Pornind de la structuri
69
elementare, prin realizarea unor transforme, se obţin diverse propoziţii
[11, p. 125]. Operaţia transformării cuprinde câteva procedee, printre
care modificarea topicii, substituţia unor unităţi prin altele, intercala-
rea unor elemente noi, elipsa unor elemente etc. Conceptele de bază
sunt: „structuri de adâncime” şi „structuri de suprafaţă”, delimitate
prin intermediul regulilor transformaţionale.
Abordând problema corelaţiei dintre structurile de suprafaţă şi cele
de adâncime, savantul J.Lyons semnalează că „orice gramatică care
afirmă că atribuie fiecărei propoziţii pe care o generează atât o anali-
ză a structurii de adâncime, cât şi o analiză a structurii de suprafaţă,
făcând legătura dintre ele în mod sistematic, este o gramatică transfor-
maţională” [8].

Subiecte pentru autoevaluare:

1. Comparaţi metodele comparativ-istorică şi glotocronologică.
2. Specificaţi prin ce se deosebeşte fiecare paradigmă a compara-
tivisticii.
3. Stabiliţi unele deosebiri în problematica abordată de către re-
prezentanţii celor patru paradigme ale comparativisticii.
4. Explicaţi diverse interpretări ale principiilor metodei comparativ-
istorice (R.Rask, A.Schleicher, K.Brugmann, A.Meillet ş. a.).
5. Argumentaţi teoria aglutinării enunţată de Fr.Bopp în baza da-
telor din limbile studiate.
6. Comentaţi principiul creşterii progresive a diferenţierilor ling-
vistice între limbile înrudite.
7. Comparaţi termenii diferenţiere (divergenţă) lingvistică şi uni-
ficare (convergenţă) lingvistică. Ce concepte sunt raportate la
termenii în cauză?
8. Explicaţi norma ariei mai mari în accepţia lui M.Bartoli. Ce
inovaţii lexicale atestă limba română în comparaţie cu limbile
romanice occidentale?
9. Comentaţi opinia că limba ar reprezenta un „fascicul de izoglo-
se” (E.Coşeriu, M.Bartoli).

70
Aplicaţii:
• Comparaţi următoarele interpretări ale conceptului „strălimbă”:
 A. Schleicher consideră că toate limbile indo-europene au pro-
venit dintr-o stră­limbă unitară, pe calea împărţirii ei continue
în limbi de bază, ramifi­caţii de limbi înrudite, limbi înrudite şi
dialectele lor.
 Neogramaticii K.Brugmann şi B.Delbrück au emis ideea despre
caracterul neunitar, dialectal al strălimbii, care ar fi constituit
un ansamblu de dialecte înrudite.
 Savantul francez A.Meillet a revăzut conceptul „strălimbă”,
defi­nind-o drept o totalitate de corespondenţe de la diferite nive-
luri: fonetic, lexical, morfologic şi sintactic.
• Determinaţi ce normă areală ilustrează exemple de felul: sp.:
dia – rom.: zi, sp.: mesa – rom.: masă, în raport cu lexemele
din it.: giorno – fr.: jour; it.: tavola – fr.: table, care provin din
cuvintele latineşti dies, mensa, pe de o parte, şi tabula, diurnus,
pe de altă parte.
• Citiţi studiul: Coşeriu E. Geografia lingvistică. În: Coşeriu E.
Lingvistică din perspectivă spaţială şi antropologică. Chişinău,
1994. Pregătiţi o comunicare cu această temă în care să eluci-
daţi următoarele aspecte:
 Precursorii şi reprezentanţii de seamă ai metodei geografiei
lingvistice.
 Geografia lingvistică în raport cu metoda comparativ-istorică.
 Importanţa atlaselor lingvistice.
 Normele areale emise de M.Bartoli.

71
 Tema V
Postulate ale lingvisticii contemporane

Obiective:
- să explice corelaţiile limbă – vorbire, sincronie – diacronie, lim-
bă – gândire;
- să menţioneze postulatele lingvisticii contemporane;
- să comenteze raportul limbă – gândire;
- să aplice raportul social – individual la definirea progresului
limbii;
- să compare unele interpretări ale conceptului vizat.
Subiecte:
• Postulatele de bază ale lingvisticii contemporane
• Aspecte ale distincţiilor limbă – vorbire, sincronie – diacronie
în viziunea unor savanţi din sec. XX
• Raportul limbă – gândire în viziunea savanţilor contemporani
• Progresul limbii
Bibliografie
1. Benveniste E. Categorii de gândire şi categorii de limbă. În: Ben-
veniste E. Probleme de lingvistică generală. Bucureşti, 2000,
p. 62-71.
2. Bojoga E. Coordonate ale receptării trihotomiei sistem – normă –
vorbire în lingvistica din fosta U.R.S.S. În: Revistă de lingvistică
şi ştiinţă literară (Chişinău), 1996, nr.5, p. 118 – 129.
3. Borcilă M. Eugeniu Coseriu şi orizonturile lingvisticii. În: Re-
vistă de lingvistică şi ştiinţă literară (Chişinău), 1996, nr.5,
p. 42 – 54.
4. Ciobanu A. Limba în evoluţie. În: Analele ştiinţifice ale USM.
Seria „Ştiinţe filologice”. Chişinău, 2003.
5. Coşeriu E. Sistem, normă şi vorbire. În: Teoria limbajului şi
lingvistica generală. Cinci studii. Bucureşti: Editura Enciclo-
pedică, 2004.
6. Coşeriu E. Nu există schimbare lingvistică. În: Cercetări de ling-
vistică (Cluj), 1992, nr. 1, p. 9-20.

72
 7. Coşeriu E. Lecţii de lingvistică generală. Chişinău: ARC, 2000.
8. Jakobson R. Lingvistică şi poetică. În: Probleme de stilistică.
Bucureşti, 1964, p. 83-91.
9. Frâncu C. Curente şi şcoli lingvistice ale secolului nostru. Ed. a
2-a. Iaşi, 1999.
10. Jespersen O. Progress in language. London, 1894, p. 79.
Apud: Жирмунский В.М. Общее и германское языкознание.
Москва, 1976, c. 336-338.
11. Lyons J. Introducere în lingvistica teoretică / Traducere din lim-
ba engleză. Bucureşti, 1995.
12. Martinet A. Elemente de lingvistică generală. Bucureşti, 1970.
13. Novac L., Oglindă E. Lingvistica generală. Materiale didactice.
Chişinău, 1998.
14. Oglindă E. Capitole de istorie a lingvisticii (material didactic cu
texte adnotate). Chişinău: CEP USM, 2005.
15. Oglindă E., Păduraru G. Introducere în lingvistică (suport di-
dactic). Chişinău: CEP USM, 2011.
16. Radu Cr. Discursul – proces cognitiv şi spaţiu al interacţiunii
subiective. În: Revista transilvană de Ştiinţe ale Comunicării,
1(12), 2011, p. 72 – 82.
17. Saussure F. de. Curs de lingvistică generală. Iaşi, 1998.
18. Tratat de lingvistică generală /Red. resp.: Al.Graur, S.Stati,
L.Wald. Bucureşti, 1972.
19. Wald L. Progresul în limbă. Bucureşti, 1969.
20. Вандриес Ж. Язык. Mосква, 1937.
21. Кубрякова E.C. Эволюция лингвистических идей во второй
половине 20 века. În: Язык и наука конца 20 века. Москва,
Институт языкознания РАН, 1995, с. 144 - 238.
22. Кубрякова E. C. и др. Краткий словарь когнитивных терми-
нов. Москва: МГУ, 1996.
23. Проблема прогресса в развитии языка /Общее языкознание.
Формы существования, функции, история языка / Под ред.
Б.А. Серебренникова. Москва, 1970.
24. Cепир Э. Язык. Москва, 1933.
25. Серебренников Б.А. О материалистическом подходе к явле-
ниям языка. Москва, 1983.

73
 26. Степанов Ю.С. Основы общего языкознания. Москва,
1975.
27. Сущность, развитие и функционирование языка / Отв. ред.
Г.В. Степанов. Москва, 1987.
28. Щерба Л.В. Языковая система и речевая деятельность.
Ленин­град: Наука, 1974.

 Postulatele de bază ale lingvisticii contemporane
Potrivit definiţiei inserate în DEX, termenul postulat, pătruns în
limba română prin filieră franceză: postulat, având ca etimon cu-
vântul latin postulatum, semnifică: „adevăr fundamental care apare
ca evident și care nu are nevoie să fie demonstrat; principiu de bază,
normă. Enunț logic considerat primul într-un sistem deductiv”.
Ce conţinut i se atribuie în lingvistică? În opinia lingvistului rus
Iu.S. Stepanov, postulatul este o „premisă fundamentală de ordin
teoretic, din care rezultă alte premise esenţiale şi care nu se pretea-
ză demonstrării în cadrul teoriei în cauză. Postulatul se acceptă ca
un adevăr axiomatic sau, dimpotrivă, este dezvăluit treptat, demon-
strându-se exhaustiv” [26, p. 254].
La finele secolului trecut au fost aprofundate şi reinterpretate va-
riate aspecte ale concepţiei saussuriene, unele dintre care sunt for-
mulate ca postulate ale lingvisticii contemporane. Să relevăm cele
mai importante dintre acestea.
 Postulatul I referitor la identităţile şi opoziţiile în limbă
F. de Saussure subliniază că în limbă nu există nimic în afară de
identităţi şi opoziţii; trăsăturile diferenţiale ale semnului se confundă
cu semnul însuşi. Rezultă că esenţa fenomenelor rezidă în opoziţiile
lor; unităţile limbii sunt relaţionale şi opozitive. În felul acesta,
părţile componente ale sistemului „trebuie să fie privite într-o soli-
daritate sincronică” [17, p.103].
Odată ce acceptăm ideea despre identitatea semnului lingvistic cu
trăsăturile diferenţiale ale acestuia, rezultă că trăsăturile diferenţiale
servesc pentru a delimita unităţile limbii, iar diferenţele şi identităţi-
le sunt „pe picior de egalitate” [26, p. 256 – 257].

74
  Postulatul II axat pe relaţiile sintagmatice şi paradigmatice /
asociative
În viziunea lui F. de Saussure, relaţiile asociative se stabilesc între
unităţile ce comută în aceeaşi poziţie şi corespund formulei sau – sau.
Relaţiile sintagmatice sunt liniare şi se realizează în conformitate cu
formula şi – şi [17].
În studiile din ultimele decenii nu se mai insistă asupra opoziţi-
ei între cele două tipuri de raporturi: relaţiile sintagmatice vizează
coexistenţa şi succesiunea sau consecutivitatea în timp a elementelor
limbii; iar relaţiile paradigmatice se atestă între unităţile ce alternea-
ză şi comută în aceeaşi poziţie. Este de menţionat concepţia despre
unităţile discrete şi cele indiscrete ale limbii, la cele din urmă refe-
rindu-se cazurile de paronimie în lexic, sincretismul în gramatică etc.
Mulţi dintre savanţii contemporani afirmă că unităţile limbii nu sunt
doar entităţi opozitive, iar succesiunea elementelor e proprie nu doar
sintagmaticii, ci şi paradigmaticii.
 Postulatul III privind sincronia şi diacronia
În accepţia lui F. de Saussure, pe axa concomitenţei ce înfăţişea-
ză sincronia, sunt situate elementele coexistente ale sistemului limbii,
iar axa succesiunilor, raportată la diacronie, cuprinde fazele evolutive.
Reprezentanţii şcolilor funcţională franceză şi funcţională pragheză şi
ai altor curente fondate în lingvistica din a doua jumătate a sec. XX au
reinterpretat acest postulat saussurian, considerând că axa simultane-
ităţii nu i se opune axei succesiunilor, nici sincronia – diacroniei, iar
sistemul limbii este dinamic [12, p. 222 – 223].
 Postulatul IV despre caracterul arbitrar – motivat al sem-
nului lingvistic
F. de Saussure emite ideea privind legătura arbitrară dintre semnifi-
cant şi semnificat. În lingvistica contemporană, postulatul în cauză este
pus la îndoială, relevându-se caracterul arbitrar şi motivat al semnului
lingvistic. Acestuia i se atribuie dualismul asimetric (S.Karcevsky) ce
presupune raportul neunivoc între imaginea acustică şi concept. Sime-
tria semnului este periclitată în direcţia sinonimiei (două semne core-
lează cu un singur semnificat) şi în direcţia omonimiei (unui semn îi
corespund două semnificate).

75
  Aspecte ale distincţiilor limbă – vorbire, sincronie –
diacronie în viziunea unor savanţi din sec. XX
În lingvistica postsaussuriană, savanţi de seamă – Ch.Bally,
N.Chomsky, A.Martinet, N.Trubetzkoy, E.Coşeriu, L.Şcerba,
L.Hjelmslev ş. a. – au analizat raportul limbă–vorbire. Funcţionaliştii
A.Martinet şi R.Jakobson promovează termenii cod şi mesaj: astfel,
codul denotă „organizarea care permite redactarea mesajului şi baza
de confruntare a fiecărui element al mesajului pentru desprinderea în-
ţelesului acestuia” [12, p.45 – 46]. În procesul comunicării sunt actua-
lizate faptele de limbă circumscrise unui „repertoriu”  de care dispune
locutorul. A.Martinet operează cu termenul discurs (actele vorbirii),
care „nu face decât să concretizeze organizarea limbii” [ibidem].
Funcţionalistul francez acceptă dicotomia saussuriană limbă–vorbire,
considerând-o utilă, chiar dacă aceasta implică ideea despre organiza-
rea proprie a vorbirii, delimitată de limbă, şi distincţia a două lingvis-
tici: a limbii şi a vorbirii.
În concepţia lui R.Jakobson [8, p. 83-91], limba este un „cod” si-
tuat între „transmiţător” şi „destinatar”, pe care aceştia îl posedă. Spre
a fi decodat, mesajul necesită un „context” verbalizat prin intermediul
acestui „cod”. Prin intermediul „contactului”, ce constituie conducta
(materială sau psihologică) dintre transmiţător şi destinatar, are loc
comunicarea.
Savantul american N.Chomsky enunţă o concepţie dicotomică,
operând cu termenii competenţă şi performanţă. Cel dintâi termen
desemnează capacitatea indivizilor de a emite şi de a înţelege o serie
infinită de enunţuri inteligibile, pe când performanţa este procesul ge-
nerării şi al înţelegerii enunţurilor în cauză [13, p. 107 ; 14, p. 355].
Conceptele menţionate corelează cu noţiunile saussuriene „limbă” şi
„vorbire”, însă nu li se suprapun. Raportul neunivoc între acestea se
manifestă, pe de o parte, în faptul că domeniul competenţei cuprinde
unele fenomene ce nu-şi află corespondente adecvate în cadrul per-
formanţei şi, pe de altă parte, unele fapte atribuite performanţei nu
corespund competenţei.
Distincţia limbă – vorbire este interpretată în plan tricotomic de
către lingviştii de notorietate E.Coşeriu şi L.Şcerba. Prof. E.Coşeriu
relevă raportul sistem – normă – vorbire, în care primul termen este

76
un ansamblu de „opoziţii funcţionale” ce includ atât elementele indis-
pensabile ale limbii, cât şi unităţile nerealizate. Acest sistem de posi-
bilităţi reprezintă un ansamblu de libertăţi ce admit realizări infinite.
Norma este o noţiune mai largă, desemnând „un sistem de realizări
obligatorii”, acceptate în comunitatea de vorbitori, iar vorbirea este
„realizarea concret-individuală a normei” şi este cea mai amplă noţiu-
ne [2, p. 118 – 129; 5].
Savantul rus L.Şcerba semnalează corelaţia sistemul limbii – orga-
nizare verbală – materialul de limbă care corespund triadei saussurie-
ne limbă – vorbire – limbaj. „Sistemul limbii” echivalează cu noţiunile
„langue” la F. de Saussure şi „sistem” la E.Coşeriu. Este totalitatea de
unităţi organizate într-un anumit mod şi regulile de îmbinare a lor în
procesul comunicării. În conformitate cu teoria lui L.Şcerba, sistemul
limbii se dezvoltă permanent şi se află într-un echilibru instabil, iar
vorbirea este un produs social al activităţii indivizilor vorbitori.
„Organizarea verbală” (în accepţia lui F. de Saussure – „parole”, iar
în formularea lui E.Coşeriu – „vorbire”) semnifică funcţionarea meca-
nismului de vorbire în anumite condiţii, ce dezvăluie capacitatea indi-
vizilor vorbitori de a întrebuinţa corect unităţile lingvistice. „Materialul
de limbă”(„langage”/ activitate de limbaj la F. de Saussure) înglobează
textele (pronunţate sau scrise) ce aparţin comunităţii respective [28].
Dezvoltând dicotomia saussuriană sincronie – diacronie, prof.
E.Coşeriu emite ideea privind primatul istoriei, definită drept „ştiinţă
lingvistică integrală”. Savantul menţionează că distincţia în cauză este
de ordin metodologic şi nu aparţine limbajului, ci teoriei, iar starea
sincronică a limbii nu corespunde unei singure proiecţii, ci cuprinde
sisteme simultane, dintre care sistemul vechi ar putea „coexista” cu
cel nou. Atât în comunitatea de vorbitori, în ansamblu, cât şi la un
singur locutor sistemul vechi coexistă cu cel nou, fără a fi posibilă sub-
stituirea instantanee a celui dintâi. Spre deosebire de F. de Saussure,
E.Coşeriu conchide că sincronia nu exclude varietatea, căci sincronia
nu este doar cea a omogenităţii, ci şi a varietăţii, având în vedere va-
rietatea dialectală, egală cu varietatea socioculturală; fiecare vorbitor
posedă câteva stiluri funcţionale, cunoscând şi alte niveluri de limbă.
Prof. E.Coşeriu subliniază necesitatea de a examina fazele evolu-
tive în conexiune, şi nu izolat, după cum procedează precursorul său

77
elveţian, şi nu acceptă diacronia „punctuală” saussuriană şi corelarea
acesteia doar cu vorbirea. Conceptul istorie preconizează coexistenţa
sistemelor, vorbitorii urmând să opteze între „un sistem care ţine de
trecut şi un sistem care merge spre viitor”. În opinia lui E.Coşeriu,
istoria „se face înspre viitor, şi nu înspre trecut, iar viitorul ne face să
înţelegem mai bine trecutul” [5].
Referindu-se la comparaţia saussuriană a limbii cu jocul de şah,
E.Coşeriu recurge la noţiunea de text. Sistemul de reguli, şi nu starea
partidei la un moment dat este limba, privită ca un sistem de posibili-
tăţi întotdeauna deschis spre viitor. Fiecare partidă este egală cu tex-
tul, generat conform unor reguli, iar mişcările figurilor vizează con-
stituirea textului. Sistemul dinamic al limbii funcţionează în istorie,
reprezentând „un bagaj de cunoştinţe, de posibilităţi pentru o vorbire
totdeauna viitoare”.

 Raportul limbă – gândire

În lingvistica contemporană există câteva curente importante, din-
tre care se cuvine să menţionăm lingvistica funcţională şi cea cogniti-
vă. În opinia funcţionaliştilor, limba este un sistem funcţional, apt „să
realizeze anumite finalităţi şi intenţii umane – atât în sfera cunoaşterii
realităţii şi a descrierii acesteia, cât şi în actele comunicative” [21,
p.217]. Sunt interpretate controversat noţiunile funcţie, funcţiona-
lism [9, p. 46 – 89] şi funcţiile principale ale limbii – comunicativă şi
cognitivă (gnoseologică), între cele două domenii conturându-se mul-
tiple tangenţe.
Planul semantic al limbilor este cercetat în baza principiilor sema-
siologic („de la formă la funcţie”) şi onomasiologic („de la funcţie la
formă”), sunt investigate fenomene de limbă de la diferite niveluri,
reunite în baza funcţiilor semantice comune, iar structura gramaticală
este privită ca un ansamblu de câmpuri funcţional-semantice. În gra-
matica funcţională au prioritate categoriile semantice, redate cu ajuto-
rul mijloacelor gramaticale, lexicale şi contextuale ale limbii respec-
tive. Obiectul de studiu al lingvisticii cognitive îl constituie limba ca
instrument de cunoaştere, de codare şi de transformare a informaţiei.
Sunt examinate corelaţia dintre limbă şi conştiinţă, conceptualizarea
şi reflectarea lumii înconjurătoare prin intermediul limbii în procesul

78
cunoaşterii, aptitudinile cognitive umane în raport cu limba etc. [22,
p. 53].
Se preconizează ideea despre sinteza raţională a două paradigme
fundamentale – cognitivă şi comunicativă. Din acest punct de vedere,
analiza discursivă vizează activitatea comunicativă umană, referindu-
se la obiectivele cercetării cognitive şi funcţionale. Însăşi „producţia
discursivă” este apreciată drept un proces de cunoaştere [16, p. 75] în
care se îmbină competenţele lingvistice şi cele cognitive.
Gândirea este interpretată drept un proces generator de idei ce pre-
supune prelucrarea şi transformarea informaţiei obţinute pe diverse
căi, iar limba constituie un sistem de comunicare a cărui menire este
de a scinda fluxul informaţional şi a-l reflecta prin intermediul unor
entităţi informaţionale ce au un volum şi conţinut diferit.
Gândirea este activitatea sistemului nervos central ce serveşte pentru
cunoaşterea realităţii. Distingem gândirea senzorială, care se manifestă
prin intermediul senzaţiilor, percepţiilor şi al reprezentărilor şi gândirea
logică, întemeiată pe concepte sau noţiuni, judecăţi logice şi raţiona-
mente. Senzaţiile au menirea de a analiza trăsăturile obiectelor şi feno-
menelor, percepţiile scot la iveală însuşirile esenţiale ale acestora, iar
reprezentările oferă imaginea generalizată a obiectelor şi fenomenelor
ce poate fi reprodusă şi în lipsa lor. Noţiunea se formează în baza imagi-
nii intuitive generalizate şi reprezintă o clasă de obiecte. Spre deosebire
de gândirea imaginativă şi tehnică, realizate în forme averbale, gândirea
conceptuală are loc în forme verbale. Autorii unor ample studii de ling-
vistică generală evidenţiază faptul că limba nu cuprinde doar elemente
sonore, ci şi multiple relaţii de structură între unităţi, diverse modele şi
scheme actualizate în vorbire [25, p. 35 – 55].
Există o strânsă corelaţie între categoriile logice şi cele lingvistice:
cuvântul este raportat la concept, iar propoziţia corelează cu judecata
logică. Conceptul apare ca rezultat al generalizării unui ansamblu de
obiecte particulare atunci când se face abstracţie de trăsăturile neesen-
ţiale şi se stabilesc legăturile şi însuşirile fundamentale ale obiectelor
şi ale fenomenelor [18, p. 201 – 232].
Între concept şi sens se atestă un raport neunivoc. Cuvântul, ca unitate
lexicală, dezvăluie esenţa obiectului desemnat, iar conceptul, categorie
logică, întruneşte un ansamblu de cunoştinţe despre un obiect sau feno-

79
men, raportate la unitatea lexicală corespunzătoare. Cuvintele cu înţeles
deplin numesc o serie de obiecte sau fenomene reunite într-o clasă în
baza unei însuşiri dominante. Procesul de generalizare este o condiţie ne-
cesară atât pentru formarea conceptului, cât şi a sensului lexical. Ambele
unităţi – conceptul şi cuvântul – generalizează, însă în mod diferit: graţie
polisemiei, cuvintele marchează însuşiri ale diferitelor clase de obiecte
ce au proprietăţi comune. Sensul cuvântului se modifică în sistemul lim-
bii căreia îi aparţine unitatea respectivă, iar procesul de generalizare şi
abstractizare are loc în funcţie de legăturile dintre elementele lingvistice
şi decurge sub influenţa structurii limbii în cauză.
Unii savanţi propun a delimita noţiunile uzuale de cele ştiinţifice
[26]: primele sunt cunoscute tuturor vorbitorilor unei limbi, pe când
noţiunile ştiinţifice le posedă doar persoanele cu o pregătire specială în
domeniu. Este semnificativ faptul că noţiunile uzuale, ca şi cuvintele
ce le corespund, pot să nu aibă echivalente în terminologia ştiinţifică.
Este vorba despre termenii generici, care pot să nu coincidă în diverse
limbi. De exemplu, în limba română lipseşte glosemul ce desemnează
pomuşoarele, pe când rusa, engleza şi germana îl atestă: rus.: „ягоды”,
engl.: „Berries”, germ.: „Beeren”.
În diverse limbi se deosebesc potenţele combinatorice ale unităţi-
lor lexicale, raportate neunivoc la noţiunile corespunzătoare. Astfel,
îmbinarea de cuvinte masă de scris din română are drept echivalent
cuvântul compus din germană: Schreibtisch; o situaţie similară men-
ţionăm şi în cazul sintagmei româneşti masă de lucru şi cuvântului
compus din germană: Arbeittisch. De notat că în limbile franceză şi
rusă conceptul în cauză corelează cu îmbinări de cuvinte, şi nu cu cu-
vinte compuse, de exemplu, fr.: table à ouvrage, rus.: рабочий стол.
Limba engleză atestă deseori cuvinte compuse cărora le corespund
unităţi simple în română: engl.: table-talk, rom.: conversaţie; engl.:
table-land, rom.: podiş etc.
La examinarea raportului dintre judecata logică şi propoziţie con-
statăm multiple diferenţe. Funcţia principală a propoziţiei este cea
comunicativă, pe când a judecăţii logice este cea cognitivă. Judecata
logică este o idee prin care se afirmă sau se contestă ceva; prin inter-
mediul acesteia, obiectului sau fenomenului i se atribuie o anumită în-
suşire. Judecata logică exprimă un gând autentic sau eronat şi serveşte

80
pentru a dezvălui identitatea sau diferenţa între obiecte şi fenomene.
Cât priveşte propoziţia, sunt pertinente particularităţile structurale, ti-
purile acesteia şi raportul între părţile componente.
Se deosebeşte structura categoriilor semnalate: judecata cuprinde
subiectul, copula şi predicatul, pe când propoziţia posedă o structură
mult mai variată. Este cazul să amintim că structura propoziţiei nu
reflectă autenticitatea judecăţii logice: un enunţ construit conform re-
gulilor gramaticale ale idiomului respectiv ar putea fi alogic. Nu vom
trece cu vederea nici varietatea topicii în diferite limbi, variate modele
structurale, raportul neunivoc dintre părţile de vorbire şi părţile princi-
pale şi cele secundare ale propoziţiei. Corelaţia dintre sintetism şi ana-
litism influenţează ordinea cuvintelor, alegerea unor anumite mijloace
de redare a părţilor de propoziţie.

 Progresul limbii
În diferite studii progresul limbii este definit drept capacitatea
acesteia de a exprima idei mai multe şi mai complicate şi într-un mod
mai clar [19]. Există progresul relativ şi absolut în limbă, despre care
menţionează savantul german K.Vossler, reprezentant al şcolii neofi-
lologice. Progresul relativ s-ar datora eforturilor de a perfecţiona lim-
ba, depuse de întreaga comunitate de vorbitori, iar progresul absolut se
manifestă graţie unor indivizi dotaţi care contribuie la perfecţionarea
limbii. Teoria lui K.Vossler, dar şi alte concepţii ce abordează aceeaşi
problemă, nu oferă un răspuns explicit privind corelaţia dintre concep-
tele dezvoltarea limbii şi progresul limbii.
În lucrările de specialitate, dezvoltarea este privită ca „perfecţiona-
rea, îmbunătăţirea, precizarea regulilor limbii”, supusă schimbărilor la
diferite niveluri. Odată acceptată această interpretare, rezultă că orice
schimbare ce afectează sistemul şi structura ei înseamnă, concomitent,
şi progresul limbii, în ansamblu. Este de subliniat că unele modificări
pot duce, treptat, şi la unele manifestări ale regresului, când limba în
cauză îşi reduce simţitor funcţiile şi mijloacele de exteriorizare adec-
vată a gândirii.
Savantul danez O.Jespersen a încercat să depăşească deficienţe-
le concepţiei precursorilor săi Fr.Bopp, J.Grimm, A.Schleicher ş. a.,
care vehiculau teoria despre două perioade în dezvoltarea limbii, din-
81
tre care cea dintâi atestă progresul, iar a doua semnifică „degradarea”
limbii din perioada istorică şi denotă pierderea afixelor, întâi de toate,
a flexiunilor. O.Jespersen confundă, de fapt, progresul limbii şi dez-
voltarea de la sintetism la analitism. Acumularea structurilor analitice
în detrimentul formelor sintetice caracterizează multe idiomuri indo-
europene: germanice (engleza, daneza), romanice (franceza, sarda ş.
a.), slave (bulgara) etc. Potrivit viziunii lui O.Jespersen, împărtăşită
parţial şi de către lingvistul rus V.Jirmunski [10, p. 336-338], anali-
tismul înseamnă progresul limbii, iar diminuarea formelor flexiona-
re nu este un regres al acesteia. După cum consideră savantul danez,
structura analitică duce la simplificarea mijloacelor lingvistice, le face
mai raţionale şi le adaptează la nevoile de comunicare. Teoria semna-
lată a scos la iveală unele avantaje ale formelor analitice, restrictive
numeric, dar eficiente, ce comportă un grad sporit de abstractizare şi
favorizează asocieri mai complicate ale unităţilor de limbă. Limbile în
care predomină asemenea formaţiuni posedă topică fixă şi manifestă
tendinţa de a elimina elementele flective redundante.
V.Jirmunski relevă diferenţa dintre limbile analitice, dotate cu un
sistem dezvoltat de marcheri formali care sunt diferenţiaţi şi antici-
pează fiecare cuvânt, apţi a reda orice tip de raporturi între obiecte,
concepte şi idiomurile „amorfe”, cu o structură mai primitivă, private
de unităţi formale capabile a exprima raporturile gramaticale. În aşa-
numitele limbi „amorfe” topica are prioritate asupra celorlalte mijloa-
ce şi determină nu doar funcţia sintactică a cuvântului, ci şi apartenen-
ţa acestuia la o anumită clasă lexico-gramaticală.
Este de observat că ambii savanţi – O.Jespersen şi V.Jirmunski –
trec cu vederea unele particularităţi ale idiomurilor izolante, numite
impropriu „amorfe” sau „ultraanalitice”. Chiar dacă flexiunea în ase-
menea limbi lipseşte cu desăvârşire, iar celelalte afixe au o întrebuin-
ţare sporadică, nu putem contesta capacitatea unor idiomuri, ca viet-
nameza, chineza etc., de a exterioriza sensurile şi raporturile gramati-
cale. Cât priveşte ordinea cuvintelor, se constată rolul preponderent al
acesteia în redarea raporturilor dintre cuvinte şi în idiomurile analitice,
care conţin cuvinte cu un statut morfologic „difuz”, apte să apară în
ipostaza diferitelor părţi de vorbire.

82
 În legătură cu progresul limbii, este abordată distincţia dintre aşa-
numitele limbi „primitive” şi „civilizate”, considerată drept exagerată
de către mulţi savanţi din perioada secolelor XIX-XX. Savantul ger-
man W. von Humboldt susţine, cu deplin temei, că „niciun popor sau
vreo limbă dintre cele cunoscute nu pot fi numite primitive”, ceea ce,
ulterior, evidenţiază J.Vendryes. În opinia acestui lingvist, nu există
deosebiri principiale între popoarele primitive şi cele civilizate şi nici
între idiomurile ce le vorbesc: „În cele mai civilizate limbi ale noastre
înregistrăm o sumedenie de fapte pe care am fi tentaţi să le explicăm
prin gândirea magică, în cazul dacă le-am fi descoperit în regiunea
Zambezi sau pe Sumatra...” [20].
J.Vendryes consideră că „ progresul” limbii se manifestă doar prin
substituirea unor forme de limbă prin altele, adaptate mai bine la ne-
voile comunicării. Asocierile necontenite ale unităţilor de limbă nu
înseamnă o revenire la vechile forme şi nicio refacere a stării de lu-
cruri anterioare. Savantul pretinde că dezvoltarea (şi progresul) limbii
ar crea un „cerc vicios” şi trece cu vederea „regresul” limbii, corelaţia
dintre inovaţie, schimbare, dezvoltare, progres, regres: „Una şi aceeaşi
limbă, în diferite perioade ale istoriei sale, are un aspect diferit; ele-
mentele ei se modifică, se restabilesc, se află în mişcare. În ansamblu
însă, pierderile şi achiziţiile se compensează reciproc. Diverse laturi
ale dezvoltării morfologice ne amintesc un caleidoscop perturbat la
infinit. De fiecare dată, se obţin noi asocieri ale unităţilor sale, însă
nimic mai mult decât aceste asocieri” [20].
Factorii extralingvistici, alături de cei intralingvistici, condiţio-
nează dezvoltarea şi funcţionarea limbii: progresul societăţii implică
dezvoltarea gândirii, după cum dezvoltarea gândirii asigură progresul
societăţii şi al limbii, ca mijloc de comunicare. Calificativul „primitiv”
este inaplicabil cu referire la limbă, dat fiind faptul că unor categorii
mai dezvoltate într-o limbă le pot corespunde categorii mai puţin evo-
luate într-un alt idiom, şi viceversa. Mai este răspândită părerea că
în idiomurile vorbite de popoarele „primitive” prevalează lexeme cu
sens concret, iar popoarele ce se află la un nivel avansat al civilizaţiei
ar folosi un lexic mai abstract. Astfel, se preconizează ideea despre
tendinţa spre abstractizare în limba franceză, în care semnalăm şi pre-
valarea analitismului, mai cu seamă în sistemul nominal.

83
 Corelaţia dintre limbile „primitive” şi „civilizate” este comenta-
tă pregnant în domeniul lexicului, mai puţin relevându-se gradul de
dezvoltare a categoriilor gramaticale şi a mijloacelor de formare a
cuvintelor. De ce totuşi anterior s-a recurs la termenii „primitiv” şi
„dezvoltat / civilizat”? Se ştie că W. von Humboldt utiliza cuplul de
termeni limbi perfecte şi imperfecte, fără intenţia de a diminua rolul
vreunui idiom. În accepţia savantului german, delimitarea menţionată
vizează gradul redus sau sporit de sinteză a formelor internă şi externă
în diverse limbi ale lumii.
Vom semnala câteva particularităţi în această privinţă. În limbile
„primitive” este scăzut numărul afixelor specializate în formarea le-
xemelor cu sens abstract, pe când în idiomurile „civilizate” asemenea
mijloace derivative se utilizează frecvent. De exemplu, substantivele
abstracte româneşti conţin sufixe de tipul: -ătate / -itate, -ie, -ism, -re
ş. a. cărora le corespund în franceză: -tion, -isme, -ie, în germană: -ung,
schaft, - tum etc. În limbile „primitive” denumirile generice pot lipsi,
în schimb se întâlnesc din abundenţă clase de cuvinte ce constituie no-
menclaturi ale cuvintelor cu sens concret (substantive, verbe ş. a.).
Şi în gramatică se atestă categorii ce nu-şi află echivalente adec-
vate în aşa-numitele „limbi civilizate”. Astfel, în idiomurile vorbite în
Melanezia funcţionează două sisteme ale glosemelor cu valoare po-
sesivă: unul dintre ele indică posesia nemijlocită (apropiată), pe când
celălalt desemnează posesia mediată (îndepărtată). Criteriul de clasifi-
care a unităţilor în cauză reflectă viziunea populaţiei autohtone asupra
relaţiilor între membrii comunităţii respective. Un exemplu elocvent
semnalează savantul american E.Sapir, referindu-se la dificultăţile de
traducere a unor îmbinări de felul: his horses (caii săi) din engleză în
idiomul amerindian hopi, în care nu se atestă nici pronumele posesive,
nici pluralul substantivelor [24].
Spre deosebire de idiomurile „primitive”, cele de civilizaţie atestă
forma literară, care se impune prin caracterul său cizelat, supradialec-
tal şi normativ şi, drept consecinţă, sugerează un anumit tip de com-
portament elocuţional şi influenţează nu doar formele neliterare ale
aceleiaşi limbi, ci şi ale societăţii în ansamblu. Limba literară mai are
şi caracter „deschis”, constituind un sistem mai penetrabil, în com-
paraţie cu alte forme de existenţă ale limbii. Limba literară este un

84
mijloc universal de comunicare în societatea respectivă şi denotă un
grad sporit de mobilitate a resurselor ei interne.
În a doua jumătate a sec. XX, unii cercetători au preluat teza lui
K.Vossler privind progresul absolut şi cel relativ. După părerea ling-
vistului rus B.Serebrennikov, progresul „relativ” s-ar reduce la „tehni-
ca” exprimării categoriilor formale, pe când progresul „absolut” s-ar
atinge pe calea îmbogăţirii lexicului cu noi unităţi şi acumulării unor
noi sensuri atribuite vechilor unităţi lexicale [23]. În legătură cu cele
relatate supra, am avea de observat că progresul limbii nu semnifică
doar „tehnica” mijlocelor lingvistice şi ameliorarea componenţei le-
xicale a idiomului respectiv, iar „încrucişarea” sau amestecul limbilor
despre care afirmau reprezentanţii unor şcoli de orientare individualis-
tă (K.Vossler, G.Bonfante ş. a.) nu este un indiciu al progresului lor.
Subiecte pentru autoevaluare:
1. Explicaţi postulatele lingvisticii contemporane.
2. Numiţi savanţii care au preluat şi au aprofundat distincţiile
saussuriene.
3. Argumentaţi caracterul arbitrar şi nonarbitrar al semnului ling-
vistic.
4. Ilustraţi caracterul dinamic şi „deschis” al sistemului limbii.
5. Indicaţi, în baza exemplelor, raportul dintre centru şi periferie
în sistemul limbii.
6. Specificaţi conţinutul termenilor mesaj, discurs, vorbire în ra-
port cu termenii cod, sistem, limbă.
7. Comentaţi conceptul tip lingvistic în corelaţie cu sistemul, nor-
ma, vorbirea (E.Coşeriu).
8. Menţionaţi tipurile de gândire şi categoriile ce le corespund.
9. Demonstraţi alomorfismul categoriilor logice şi al celor ling-
vistice.
10. Relevaţi obiectul de studiu al lingvisticii cognitive.
11. Precizaţi diferenţa dintre progresul absolut şi cel relativ
(K.Vossler).
12. Explicaţi unele interpretări ale conceptului progresul limbii.
13. Evaluaţi corelaţia dintre progresul limbii, dezvoltarea acesteia
şi schimbările lingvistice.
14. Ce rol îi revine limbii în procesul cunoaşterii?
85
 Aplicaţii:
• Estimaţi rolul vorbirii şi corelaţia acesteia cu limba în baza
următoarelor citate:
„Tradiţionala opoziţie dintre limbă şi vorbire poate fi exprimată,
de asemenea, în termeni de cod şi mesaj, codul fiind organizarea
care permite redactarea mesajului şi baza de confruntare a fiecărui
element al mesajului pentru desprinderea înţelesului acestuia…. Or,
trebuie să ne convingem că vorbirea nu face decât să concretize-
ze organizarea limbii. Numai prin cercetarea vorbirii şi a compor-
tamentului pe care ea îl determină la ascultători putem ajunge la o
cunoaştere a limbii.” (Martinet A. Elemente de lingvistică generală,
1970, p. 46)
„Relaţia dintre langue şi parole este foarte complexă şi întrucâtva
controversată. Deocamdată ne vom mulţumi să facem aserţiunea că
toţi membrii unei anumite comunităţi lingvistice … produc enunţuri,
atunci când vorbesc limba respectivă, care, în ciuda variaţiilor indi-
viduale, pot fi descrise în termenii unui sistem anumit de „reguli şi
relaţii”; adică ele prezintă aceleaşi caracteristici structurale. Enunţu-
rile sunt fapte de parole, pe care lingvistul le foloseşte ca date pentru
construirea structurii subiacente comune: langue. Lingvistul descrie
aşadar la langue sistemul lingvistic.” (Lyons J. Introducere în ling-
vistica teoretică, 1995, p. 66)
• Elaboraţi referate cu următoarele teme:
 Progresul limbii în viziunea lui L.Wald şi O.Jespersen.
 Funcţionarea unor forme analitice în sistemul verbal al limbi-
lor română, franceză (engleză).
 Rolul topicii în tipologia limbilor.
A se consulta:
1. Constantinescu-Dobridor Gh. Gramatica limbii române. Bu-
cureşti, 2001.
2. Dârul Al. Schiţe de gramatică funcţional-semantică a limbii
române. Chişinău, 2002.
3. Diaconescu I. Probleme de sintaxă a limbii române actuale.
Construcţii şi analiză. Bucureşti, 1989.
4. Gramatica limbii române. Vol.1. Cuvântul. Bucureşti, 2005.
5. Gramatica limbii române. Vol.2. Enunţul. Bucureşti, 2005.

86
 6. Irimia D. Gramatica limbii române. Morfologie. Sintaxă. Iaşi:
Polirom, 1997.
7. Jeanrenaud A. Langue française contemporaine. Morphologie.
Syntaxe. Iaşi: Polirom, 1996.
8. Référovskaia E.A., Vassiliéva A.K. Essai de grammaire française.
Cours théorique. Leningrad, 1973.
9. Toma I. Limba română contemporană. Privire generală. Bucu-
reşti, 1996.
10. Trandafir Gh. Categoriile gramaticale ale verbului în româna
contemporană. Craiova, 1973.
11. Wald L. Progresul în limbă. Bucureşti, 1969.

87
 Tema VI
Sistemul limbii şi nivelurile sale prin prisma
lingvisticii generale

Obiective:
- să releve unele interpretări ale teoriei nivelurilor limbii;
- să evidenţieze caracterul dinamic al unor categorii gramaticale;
- să comenteze corelaţia dintre paradigmatic şi sintagmatic în di-
verse limbi (română, rusă, engleză ş. a.);
- să explice fenomenul sincretismului în plan gramatical în dife-
rite limbi;
- să evalueze dinamismul categoriilor gramaticale.

Subiecte:
 Controverse privind teoria nivelurilor limbii
 Dinamica unor categorii gramaticale. Categoriile conceptuale
 Sincretismul categoriilor gramaticale în calitate de indice al di-
namismului acestora
 Sistemul şi structura limbii ca rezultat al dezvoltării acesteia în
procesul funcţionării.

Bibliografie
1. Bacinschi I. L’infinitif et les moyens de son remplacement. Bu-
carest, 1946.
2. Benveniste E. Structura în lingvistică. În: Benveniste E. Proble-
me de lingvistică generală / Trad. din limba franceză. Bucureşti,
2000.
3. Benveniste E. Nivelele analizei lingvistice. În: Benveniste E.
Probleme de lingvistică generală. Bucureşti, 2000.
4. Benveniste E. Natura semnului lingvistic. În: Benveniste E. Pro-
bleme de lingvistică generală. Bucureşti, 2000.
5. Berejan S. Contribuţii la studiul infinitivului moldovenesc. Chi-
şinău, 1962.
6. Coşeriu E. Introducere în lingvistică / Traducere din limba spa-
niolă de E. Ardeleanu şi E. Bojoga. Cluj, 1995.

88
7. Cristea T. Analiza contrastivă – realizări şi perspective. În:
Lingvistica modernă în texte. Bucureşti, 1981.
8. Diaconescu I. Infinitivul în limba română. Bucureşti, 1977.
9. Frâncu C. Curente şi şcoli lingvistice ale secolului nostru. Iaşi,
1997.
10. Gramatica limbii române.Vol. I. Cuvântul. Bucureşti, 2005.
11. Ionescu E. Manual de lingvistică generală. Bucureşti, 1992.
12. Jeanrenaud A. Langue française contemporaine. Morphologie.
Syntaxe. Iaşi: Polirom, 1996.
13. Lyons J. Introducere în lingvistica teoretică / Traducere din
limba engleză. Bucureşti, 1995.
14. Manoliu-Manea M. Structuralismul lingvistic. Lecturi critice.
Bucureşti, 1973.
15. Martinet A. Elemente de lingvistică generală / Traducere şi
adaptare de P. Miclău. Bucureşti, 1970.
16. Oglindă E. Compararea ca un procedeu al comparativisticii. În:
Păduraru G., Oglindă E. Elemente de morfosintaxă contrastivă
(Suport didactic). Chişinău: CEP USM, 2010, p.4-9.
17. Oglindă E. Aspecte ale analizei contrastive din perspectiva
lingvisticii cognitive. În: Limba română. Revistă de ştiinţă şi
cultură, 2013, nr. 2 – 12 (222), anul XXIII.
18. Oglindă E. Capitole de istorie a lingvisticii. Chişinău: CEP
USM, 2005.
19. Oglindă E., Păduraru G. Introducere în lingvistică (suport di-
dactic). Chişinău: CEP USM, 2011.
20. Sapir E. Language. New-York, 1921; a se vedea şi: Cепир Э.
Язык. Москва, 1933.
21. Saussure F. Curs de lingvistică generală. Iaşi, 1998.
22. Tratat de lingvistică generală / Red. resp.: Al.Graur, S.Stati,
L.Wald. Bucureşti, 1971.
23. Березин Ф.М., Головин Н.Б. Общее языкознание. Москва,
1979.
24. Бодуэн де Куртене И.A. Избранные труды по общему языко­
знанию / Oтв. ред. Бархударов С.Г. Т.II. Mосква, 1963.
25. Блумфилд Л. Язык / Перевод с англ. Москва, 1974.

89
26. Васильева–Шведе О.К., Степанов Г.В. Теоретическая грам-
матика испанского языка. Синтаксис предложения. Москва,
1981.
27. Вольф Е.М., Никонов Б.А. Португальский язык. Москва,
1965.
28. Гак В. О контрастивной лингвистике. În: Новое в зарубеж-
ной лингвистике. Вып. XXV. Контрастивная лингвистика.
Москва, 1989, c. 5-17.
29. Гак В.Г. Сопоставительное изучение языков и типология. În:
Русский язык за рубежом (Москва) 1974, № 3б, с. 52-58.
30. Дебренн М.И. Синтаксические функции французского ин-
финитива. În.: Проблемы типологии и контрастивного опи-
сания языков / Отв. ред. М.Н. Валл. Новосибирск, 1984,
с. 86 – 96.
31. Десятова М.Ю. Функционирование инфинитива в балкано-
романских языках / pstgu.ru/down load / 1236083278.
desyatova.pdf.
32. Лингвистический энциклопедический словарь. Москва,
1990.
33. Мечковская Н.Б. Общее языкознание: Структурная и соци-
альная типология языков: Учебное пособие для студентов
филологических и лингвистических специальностей. 2-е
изд. Москва: Флинта: Наука, 2001.
34. Нерознак В.П. О трёх подходах к изучению языков в рам-
ках синхронного сравнения языков (типологический, ха-
рактерологический, контрастивный). În: Сопоставительная
лингвистика и обучение неродному языку / Отв. ред. В.Н.
Ярцева. Москва, 1987.
35. Общее языкознание. Внутренняя структура языка. Гл.1 „О
понятиях языковой системы и структуры языка”. Москва,
1972.
36. Софийская И.М. Типология инфинитивных предложений в
современном французском языке. Москва, 1972.
37. Степанов Ю.С. Основы общего языкознания. Москва,
1975.

90
  Controverse privind teoria nivelurilor limbii
(E.Benveniste, A.Martinet, N.Golovin ş. a.)
Orice limbă este constituită dintr-un ansamblu de elemente orga-
nizate într-un anumit mod, între care se stabilesc relaţii. Funcţionarea
acestora este condiţionată de locul pe care îl ocupă ele în sistem, de
raporturile cu alte unităţi. Limba este divizată în câteva subsisteme sau
niveluri (fonematic, morfematic, glosematic, sintaxematic), dotate cu
o structură specifică.
La baza sistemelor stau două principii fundamentale: al izomor-
fismului, care preconizează aceleaşi premise de organizare şi al stra-
tificării, conform căruia unitatea ce aparţine unui nivel superior este
formată din unităţi de rang inferior, care nu sunt omogene cu cele din
urmă. Autonomia fiecărui nivel se datorează legăturilor ierarhice cu
nivelurile adiacente şi structurii diferite de cea a celorlalte niveluri.
Unităţile aceluiaşi nivel nu pot fi scindate în elemente mai mici cu o
structură identică, ci în unităţi de rang inferior: de exemplu, morfe-
mul se disociază în foneme, iar cuvântul se divizează în morfeme. În
componenţa unui anumit nivel, unităţile respective au acelaşi grad de
complexitate, ceea ce face ca morfemele să reprezinte succesiuni de
foneme, gloseme, să constituie succesiuni de morfeme, iar propoziţiile
să fie, de regulă, succesiuni de cuvinte.
Nivelurile sau subsistemele limbii includ elemente omogene,
de acelaşi rang, ce se subordonează aceloraşi reguli de funcţiona-
re. Unele definiţii ale noţiunii nivel al limbii sunt cuprinzătoare, pe
când altele – concise şi puţin informative: „Numim nivel de limbă
acea parte a sistemului său, care dispune de unitatea corespunzătoa-
re cu acelaşi nume” [37, p. 218]. E.Benveniste consideră că acest
concept ne ajută să înţelegem modul în care elementele limbii for-
mează întregul sau sistemul acesteia: „Noţiunea de nivel ni se pare a
fi esenţială pentru determinarea procedurii de analiză. Este singura
care poate justifica natura articulată a limbajului şi caracterul discret
al elementelor sale; singura care ne permite să recunoaştem, dincolo
de complexitatea formelor, arhitectura specifică părţilor întregului”
[3, p. 113].
În lingvistica sec. al XX-lea, numeroşi savanţi, de exem-
plu A.Martinet, E.Benveniste, J.Lyons, J.Vachek, L.Bloomfield,
91
Iu.Stepanov, B.Golovin, V.Solnţev, Al.Graur ş. a. discută în contradic-
toriu concepţia despre nivelurile limbii [19, p. 115 – 125].
Un precursor notoriu al teoriei nivelurilor limbii este savantul rus
de origine franco-polonă B. de Courtenay [24], care distinge sub-
sistemele fonetic, morfologic şi sintactic. Nivelul fonetic constituie
„structura fonetică a cuvintelor şi a propoziţiilor”, cel morfologic
cuprinde „structura morfologică a cuvintelor”, iar nivelul sintactic
desemnează „structura morfologică a propoziţiilor”. Limba înglo-
bează multiple subsisteme şi microsisteme, exteriorizând laturile
„externă” sau fonetică, „semasiologică” sau „extralingvistică” şi la-
tura morfologică [18, p. 91].
Graţie cercetărilor efectuate de B. de Courtenay şi F. de Saussure, a
fost pregătit un teren favorabil pentru fondarea de mai târziu a structu-
ralismului. Adepţii curentului menţionat [14] au preluat ideea privind
nivelurile limbii, în calitate de subsisteme ale acesteia. Sunt utilizaţi
variaţi termeni cu referire la noţiunea nivel al limbii: de exemplu,
J.Vachek, V.Mathesius, Iu.Stepanov, V.Koduhov ş. a. folosesc terme-
nul nivel sau subsistem al limbii, A.Martinet semnalează despre dubla
articulare a limbajului, E.Benveniste preferă să opereze cu termenul
nivel al analizei lingvistice, iar F.Berezin şi B.Golovin întrebuinţează
termenul mecanism autonom al limbii.
A.Martinet scrie despre dubla articulare a limbajului în moneme
şi foneme, dintre care monemele semnifică latura ideală a limbii, pe
când fonemele denotă latura ei materială. Savantul afirmă că „prima
articulare este modul în care se ordonează experienţa comună tuturor
membrilor unei anumite comunităţi lingvistice” [15, p. 33], iar uni-
tăţile ce rezultă din prima articulare „prezintă un înţeles şi o formă
vocală”, numindu-se „moneme”, prin care se subînţeleg, în princi-
piu, elementele semnificative ale limbii. Iată cum le caracterizează
A.Martinet: „Ca orice semn, monemul este o unitate cu două feţe,
o faţă semnificată, înţelesul sau valoarea sa, şi o faţă semnificantă,
care o manifestă pe cea dintâi sub aspect fonic şi care este alcătuită
din unităţi ale celei de-a doua articulări. Acestea din urmă se numesc
foneme” [15, p. 34].
Cea de-a doua articulare o constituie fonemele al căror număr este
relativ redus şi atinge, în majoritatea limbilor, circa 20 – 40 unităţi. Se-

92
ria monemelor este una „deschisă”, întrucât nevoile comunicării fac să
apară noi unităţi semnificative, mai cu seamă lexemele şi enunţurile.
Trebuie observat că interpretarea lui A.Martinet se aseamănă, în
aparenţă, cu teoria enunţată de către L.Bloomfield, fondator al des-
criptivismului american. În lucrările acestui structuralist, în special
în „Language” („Limbajul”, 1933), sunt examinate multiple concepte
[25, p.165 – 269]: formă lingvistică, formă gramaticală, formă lexica-
lă etc. Referindu-se la „niveluri”, L.Bloomfield relevă planul „fone-
tic” şi cel „semantic”, ultimul fiind divizat în lexic şi sintaxă. Autorul
abordează multiple compartimente ale limbii: fonetica, morfologia,
sintaxa.
Lingvistul englez J.Lyons recurge la termenii nivel fonologic şi cel
al gramaticii, remarcând: „Odată recunoscute cele două planuri, cel al
expresiei şi cel al conţinutului, şi cele două niveluri, al fonologiei şi al
gramaticii, încă nu au depăşit, desigur, în niciun fel concepţia tradiţio-
nală asupra structurii limbii” [13, p. 68].
În studiul „Nivelele analizei lingvistice”, E.Benveniste defineşte
conceptul nivel prin prisma unor „proceduri de analiză”, a căror fi-
nalitate este „să delimiteze elementele pornind de la relaţiile care le
unesc” [3, p. 113]. Ca „operaţii interdependente” sau procedee de ana-
liză sunt folosite segmentarea şi substituţia, ce formează, în esenţă,
metoda distribuţiei. Această metodă preconizează „definirea fiecărui
element cu ajutorul ansamblului de contexte în care el poate să apară,
prin intermediul unei duble relaţii, relaţia dintre element şi celelal-
te elemente prezente simultan în acelaşi segment al enunţului (relaţia
sintagmatică) şi relaţia dintre element şi celelalte elemente reciproc
substituibile (relaţie paradigmatică)” [3, p. 114].
Unităţile de limbă sunt identificate pornindu-se de la scindarea tex-
tului în părţi din ce în ce mai mici, „ajungându-se până la elemente
imposibil de descompus”. În urma segmentării, elementele sunt supu-
se substituţiilor posibile. De exemplu, cuvântul românesc mare poate
fi împărţit în fonemele [m], [a], [r], [e]. Dacă îl vom înlocui pe [m]
iniţial prin [s], vom obţine cuvântul sare, demarcând două foneme
diferite: [m] şi [s]. În aceeaşi poziţie, putem substitui [s] prin [c], din
care operaţie rezultă lexemul care etc. Procedura în cauză li se poate
aplica tuturor unităţilor componente; în felul acesta, vom determina

93
toate substituţiile admisibile, „delimitând un segment identificabil în
alte semne”.
Potrivit concepţiei lui E.Benveniste, în limbă există două tipuri
de relaţii: distribuţionale, între elementele aceluiaşi nivel, şi inte-
grative, ce apar între elementele diferitelor niveluri. Ca şi savantul
rus Iu.Stepanov, E.Benveniste recunoaşte două niveluri „marginale”:
fraza (respectiv, propoziţia) – limita superioară în ierarhia niveluri-
lor – şi merismele (respectiv, trăsăturile diferenţiale ale fonemelor),
care denotă limita inferioară. În viziunea sa, analiza nivelurilor este
întemeiată pe distincţia dintre formă şi sens, care „se definesc fiecare
cu ajutorul celeilalte şi sunt articulate împreună în limbă”.
B.Golovin, în colaborare cu F.Berezin [23], preferă, în locul terme-
nului nivel, sintagma mecanism autonom al limbii, considerând limba
ca un „mecanism de comunicare”. Aceşti savanţi disting şase mecanis-
me autonome: mecanismul autonom al fonemelor, unităţile acestuia,
fonemele, fiind „semne elementare”; al morfemelor, ale căror unităţi
sunt morfemele; al cuvintelor ce reprezintă un sistem complex; al ti-
purilor derivative ce serversc la formarea părţilor de vorbire; al cate-
goriilor morfologice, reproduse variativ în propoziţie; al categoriilor
sintactice, reproduse variativ în structura textului [19, p. 119].
În diferite studii de specialitate se atrage atenţia asupra câtorva as-
pecte de bază:
• este relevată corelaţia ierarhică dintre elementele de la diferite
niveluri: elementele de rang inferior fac parte din unităţile de
rang superior, după cum unităţile de rang superior se divizează
în elemente de rang inferior;
• este indicată interdependenţa nivelurilor limbii;
• sunt comentate principiile de organizare a limbii;
• sunt reliefate laturile materială şi ideală ale limbii;
• sunt determinate raporturile dintre unităţile limbii.
O interpretare oarecum diferită semnalăm la savanţii ruşi F.Berezin
şi N.Golovin, care vehiculează ideea despre foneme drept semne ele-
mentare ale limbii (ca „semnificat” apare funcţia distinctivă a unităţi-
lor în cauză), şi Iu.Stepanov, care include nivelul sintagmatic printre
nivelurile de bază ale limbii, alături de cel fonetic, morfematic, lexi-
cal şi sintactic. Asemenea lui E.Benveniste, Iu.Stepanov distinge, în

94
calitate de procedee ale analizei lingvistice, segmentarea, distribuţia,
adăugând o premisă importantă – generalizarea elementelor în anumi-
te clase.
Potrivit teoriei sale, urmează să delimităm unităţile discrete şi indis-
crete ale limbii. Deosebirea dintre ele rezidă în faptul că unităţile discre-
te (fonemele, morfemele, cuvintele şi, într-o anumită măsură, trăsăturile
diferenţiale ale fonemelor şi propoziţiile) sunt obţinute ca rezultat al
unei segmentări finite, iar unităţile indiscrete (cvasimorfemele, formele
analitice ale cuvintelor şi, într-o anumită măsură, sintagmele şi frazele)
apar drept consecinţă a unei segmentări indiscrete, nefinite.

 Dinamica unor categorii gramaticale. Categoriile

conceptuale
Categoriile conceptuale şi dinamica unor categorii gramaticale
sunt investigate atât în lucrările de lingvistică generală, cât şi în cele de
lingvistică contrastiv-tipologică. Delimităm două aspecte ale studiilor
contrastiv-tipologice: 1) descrierea idiomurilor potrivit unor trăsături
integrante; 2) cercetarea limbilor în baza unor trăsături diferenţiale.
Astfel, izomorfismul şi alomorfismul sunt două faţete ale analizei con-
trastiv-tipologice, ce cuprinde câteva procedee aplicate la diferite ni-
veluri ale sistemului limbii. Se preconizează exprimarea explicită sau
implicită a fenomenelor (categoriilor) în cauză; descrierea formelor şi
a mijloacelor de realizare a acestora; stabilirea raporturilor paradigma-
tice între componentele categoriei cercetate şi relevarea paradigmelor
respective, în ansamblu. În baza procedeelor menţionate, este determi-
nată poziţia categoriei studiate în sistemele limbilor comparate.
În domeniile semnalate sunt cercetate opoziţiile sistemice în lim-
bile comparate, sunt inventariate mijloacele disponibile, fiind relie-
fate atât particularităţile unui idiom concret, cât şi similitudinile şi
deosebirile în raport cu alte limbi. În această ordine de idei, nu este
justificată extrapolarea unor categorii dintr-o limbă în altele, unde ele
fie că nu există, fie ocupă o poziţie periferică [16, p. 6]. De exemplu,
construcţiile infinitivale cu valoare cauzativă sunt folosite restrictiv în
limba română, pe când în limbile romanice occidentale, dimpotrivă,
sunt pe larg răspândite, îmbinându-se, în special, cu verbele perceperii
[30, p. 86 – 96].
95
 În diverse idiomuri, se face distincţia dintre categoriile conceptuale
sau noţionale, pe de o parte, şi categoriile lingvistice corespunzătoare.
Categoriile conceptuale constituie „un sistem închis de semnificaţii
ale însuşirii semantice universale sau o semnificaţie aparte a acestei
însuşiri” [32, p. 216]. Drept exemplu ne-ar putea servi modalitatea,
temporalitatea, aspectualitatea ş. a., care corelează în gramatică cu
modul, timpul, aspectul.
Categoriile conceptuale sunt studiate în plan contrastiv-tipologic
în câteva etape: sunt relevate particularităţile semantice ale categoriei
din limbile comparate; sunt determinate mijloacele apte să exprime
valorile semantice în domeniul unor câmpuri funcţional-semantice;
prin intermediul analizei contrastiv-tipologice, sunt stabilite, în plan
semantic, asemănările şi deosebirile de ordin formal şi structurile de
suprafaţă în limbile respective, fiind dezvăluite şi unele trăsături uni-
versale ale limbii. Dat fiind faptul că ignorarea semanticii se răsfrânge
negativ asupra corelaţiei dintre unităţile lingvistice şi categoriile logi-
ce, este important să analizăm potenţele funcţionale ale elementelor
limbii în raport cu proprietăţile lor semantice.

Sincretismul categoriilor gramaticale în calitate de indice


al dinamismului acestora
Dinamismul sistemului gramatical în studiile contrastiv-tipologice
şi în cele de lingvistică generală este examinat din multiple puncte de
vedere. O trăsătură inerentă a acestuia este fenomenul sincretismului
ce presupune cumularea unor trăsături eterogene în cadrul aceloraşi
formaţiuni. Sincretismul este relevant din punct de vedere contrastiv-
tipologic, ceea ce se reflectă în modificarea corelaţiei dintre categoriile
morfologice şi sintactice. Crearea formelor sincretice implică modifica-
rea paradigmelor şi schimbarea statutului unor categorii gramaticale.
De exemplu, trăsături sincretice denotă modurile nepersonale: infi-
nitivul cumulează însuşiri verbale şi nominale, participiul – particula-
rităţi verbale şi adjectivale, gerunziul – trăsături verbale, adjectivale,
adverbiale şi chiar (sporadic) substantivale, supinul – trăsături verba-
le, substantivale şi adjectivale.
O poziţie deosebită în sistemul limbii române, în particular, şi al
limbilor romanice, în general, ocupă infinitivul dotat cu însuşiri ete-

96
rogene verbale şi nominale [10, p.486, 493–495]. În calitate de verb,
acesta comportă regim verbal (regentează obiectul direct şi indirect),
poate fi raportat la persoană; îi sunt proprii categoriile diatezei, ale
tranzitivităţii / intranzitivităţii etc.
Trăsăturile verbale şi nominale ale modului în discuţie nu au evo-
luat în acelaşi mod în variate limbi, fapt ce a generat diferenţe de or-
din funcţional. Portugheza, spre deosebire de română, posedă, alături
de infinitivul „nepersonal”, un „infinitiv personal”, dotat cu mărci ale
persoanei [27, p. 93 – 94]. În limbile italiană şi franceză este întrebu-
inţat infinitivul istoric [1, p. 33], considerat drept echivalent al perfec-
tului indicativ. În limbile romanice occidentale, bunăoară în franceză,
sunt folosite frecvent variate tipuri de propoziţii infinitivale [36]. Sub-
stituind substantivul în anumite anturaje, formaţiunea dată se poate
substantiviza, preluând indicii nominali (articolul ş. a.). Fenomenul
remarcat s-a extins în spaniolă, unde semnalăm structuri de tipul: el
decirlo, el oirte, verle [26, p. 75 – 76] etc.
În idiomurile romanice, mai cu seamă în cele occidentale, infiniti-
vul realizează diverse funcţii, îmbinându-se cu substantive, adjective,
verbe şi adverbe, ceea ce denotă caracterul său polifuncţional. Totuşi,
frecvenţa modului în discuţie nu este aceeaşi. În română acesta şi-a în-
tărit poziţiile în îmbinările cu substantive şi adjective; pe lângă verbe
însă este concurat de conjunctiv – mod personal – dar şi de supin, care
tind să-l înlocuiască. Este de observat că şi în poziţie postsubstanti-
vală şi postadjectivală infinitivul se pretează înlocuirii prin modurile
concurente.
Cauzele „reducerii” infinitivului au fost multă vreme discutate în con-
troversă [31]; în opinia unor savanţi, existenţa în limba română a supi-
nului, neatestat în celelalte idiomuri romanice, a facilitat, pe de o parte,
substituirea parţială a infinitivului prin conjunctiv, iar, pe de altă parte, a
încetinit „extincţia” acestuia. Modurile menţionate sunt nişte sinonime
funcţionale, despre care se afirmă că s-ar afla în distribuţie defectivă [8,
p. 124], fiind folosit nu doar în contexte identice, dar şi diferite. Sem-
nificaţiile comune ale formaţiunilor în cauză au condiţionat raportul de
sinonimie între ele. De exemplu, supinul a preluat din indo-europeană
valoarea unei acţiuni virtuale; conjunctivul este apt a reda o acţiune vir-
tuală, viitoare, posedând şi semnificaţie finală [1, p.11-12, 22].

97
 În limbile romanice occidentale este posibilă concurenţa dintre infi-
nitiv şi conjunctiv, dar şi dintre conjunctiv şi indicativ. În aceste limbi,
infinitivul are în distribuţie dreaptă atât substantive concrete, cât şi
abstracte, pe când în română se observă „specializarea”  infinitivului
şi a supinului în poziţie postnominală. Astfel, infinitivul este utilizat,
cu precădere, pe lângă substantive abstracte, iar supinul preferă să se
îmbine cu substantivele concrete, uneori şi cu cele animate, de exem-
plu: speranţa de a învinge, modul de a judeca, necesitatea de a lucra;
aparat de iluminat, maşină de cusut, fată de măritat etc.
Atât în română, cât şi în limbile romanice occidentale, modurile ne-
personale sunt utilizate din abundenţă în componenţa sintagmelor pre-
dicative, în construcţiile cauzative, în ipostaza diferitelor complemente
(directe, indirecte, circumstanţiale) [8; 12, p. 176 – 179, 180 – 185]. În
ambianţele semnalate, în franceză şi în alte limbi romanice occidentale
se atestă frecvent infinitivul, pe când în română infinitivul poate fi con-
curat nu doar de modurile nepersonale (supin, participiu), ci şi, mai cu
seamă, de conjunctiv [10, p. 496 – 497].

Sistemul şi structura limbii ca rezultat al dezvoltării


acesteia în procesul funcţionării
Dezvoltarea şi funcţionarea limbii nu formează o antinomie, ci re-
prezintă două procese interdependente: limba se dezvoltă funcţionând,
iar funcţionarea acesteia are loc datorită dezvoltării anterioare [23].
Dezvoltarea limbii nu este egală cu substituirea stărilor sincronice, ci
denotă un proces continuu, condiţionat de multipli factori de ordin in-
tern şi extern.
În plan sincronic, se observă reminiscenţele fazelor evolutive an-
terioare şi se manifestă premisele modificărilor ulterioare. În dife-
rite limbi, raportul dintre formele analitice şi cele sintetice prezintă
multiple particularităţi. În sistemul verbal al limbilor romanice, unor
formaţiuni sintetice din limba română le corespund structuri analitice
în franceză, spaniolă şi alte idiomuri romanice occidentale, şi invers,
unele forme analitice din română corelează cu cele sintetice din limbi-
le menţionate. A se compara: rom.: scrisesem, fr.: j’avais écrit ; rom.:
veţi vorbi, fr.: vous parlerez. Înseşi formele analitice, conceptul ana-
litism sunt interpretate neunivoc. Analitismul sugerează nu doar exis-

98
tenţa formelor analitice în subsistemele nominal şi verbal, ci şi diverse
fenomene cu implicaţii în sintaxă. În ultimul caz, se constată funcţio-
narea unor construcţii analitice, a unor formaţiuni perifrastice etc.
În procesul evoluţiei sistemelor lingvistice se remarcă două direc-
ţii: achiziţia unor elemente calitativ noi şi pierderea sau modificarea
unităţilor vechi. Examinarea limbii ca un sistem dinamic presupune
atenuarea hotarelor tranşante între unele categorii gramaticale, re-
structurarea funcţională a elementelor limbii. De exemplu, dezinte-
grarea sistemului cazual în unele idiomuri (germanice, romanice ş. a.)
are repercusiuni la nivel sintactic; semnificaţiile diferitelor cazuri sunt
redate prin mijloace analitice, în special prin intermediul îmbinărilor
prepoziţionale.
În plan tipologic, limbile sunt caracterizate din punctul de vedere
al destrămării sau al păstrării reminiscenţelor unor faze anterioare. To-
tuşi, raportul dintre fenomenele arhaice şi inovaţii prezintă particula-
rităţi de la o limbă la alta. În limba română se atestă flexiuni nominale
de număr şi caz, moştenite din latină, bunăoară: lat. noctis > rom. al
unei nopţi; lat. tempora > rom. timpuri; lat. homines > rom. oameni;
lat. lupe > rom. lupule ş. a. În aceeaşi limbă funcţionează forme sin-
tetice şi analitice ale cazurilor genitiv şi dativ, ceea ce este lesne de
observat în îmbinările: a distribui elevilor cărţi / a distribui cărţi la
elevi; a aduce pomuşoare copiilor / a aduce pomuşoare la copii; a se
adresa ascultătorilor / a se adresa către ascultători; harnicul fecior
al ţăranilor / harnicul fecior de ţărani; a pleca în zorii zilei / a pleca
în zori de zi etc. În limbile romanice occidentale, valorile cazuale sunt
exteriorizate doar prin mijloace analitice, în lipsa unui subsistem ca-
zual ce ar cuprinde opoziţii categoriale.
Restructurarea sistemelor lingvistice de la sintetism la analitism
implică unele premise şi tendinţe importante:
 se ţine cont de gradul de coeziune a nivelurilor în sistemul lim-
bii, în ansamblu;
 este evaluată corelaţia dintre elementele derivative şi cele ce ţin
de compunerea cuvintelor, pe de o parte, şi formaţiunile anali-
tice, pe de altă parte;
 sunt precizate mărcile de gen, număr şi caz în subsistemul no-
minal şi cele de număr şi persoană la verbe;

99
  sunt evidenţiate variate semnificaţii modale şi raporturile dintre
modurile personale şi nepersonale;
 este urmărită răspândirea construcţiilor ce conţin modurile ne-
personale şi concurenţa acestora cu diverse subordonate;
 nu se acceptă interpretarea categoriilor gramaticale drept feno-
mene statice, pretabile doar analizei sincronice, preconizându-
se un subsistem gramatical dinamic, în mişcare şi evoluţie;
 este promovată concepţia privind structura de câmp a categori-
ilor gramaticale: câmpurile funcţional-semantice sunt divizate
în centru şi periferie; centrul înglobează unităţile ce întrunesc
un număr maxim de trăsături specifice categoriei în cauză, iar
periferia denotă un număr incomplet al acestor trăsături.
Generalizând cele expuse mai sus, ţinem să subliniem că sistemele
şi categoriile diverselor limbi cuprind fenomene interdependente de
la diferite niveluri, repartizate în variate câmpuri (lexico-semantice,
gramaticale). Existenţa unor asemenea câmpuri este un indiciu al evo-
luţiei limbii. Trăsăturile contradictorii atribuite structurii limbilor nu
este doar un rezultat al dezvoltării anterioare, ci şi o premisă a evolu-
ţiei ulterioare.

Subiecte pentru evaluare:

1. Definiţi conceptul nivel al limbii. Explicaţi ce principii stau la
delimitarea acestui concept.
2. Comparaţi diverse interpretări ale teoriei nivelurilor limbii.
3. Estimaţi concepţia lui A.Martinet despre dubla articulare a lim-
bajului. Ce conţinut îi atribuie savantul noţiunii monem?
4. Estimaţi rolul analizei contrastive în procesul de predare / învă-
ţare a limbilor străine.
5. Explicaţi în ce rezidă dinamica unor categorii gramaticale în
corelaţie cu modificările la alte niveluri.
6. Daţi exemple de sincretism la nivel gramatical în baza limbilor
studiate.
7. Argumentaţi ideea că sincretismul dezvăluie caracterul dinamic
al sistemului limbii.
8. Explicaţi de ce modurile nepersonale din diferite limbi sunt
considerate drept sinonime funcţionale.

100
Aplicaţii:
• După cum observă prof. I.Condrea, echivalenţa parţială are loc
atunci când „un cuvânt din limba-ţintă poate avea câteva cores-
pondente în limba sursă” [Condrea I., 2006, p. 54]. Daţi exem-
ple care ar ilustra această remarcă.
• Comentaţi opinia prof. A.Ciobanu, care evidenţiază rolul uni-
tăţilor limbii „în perpetuă mişcare, în virtuală combinatorică,
în continuă intenţie spre realizarea cât mai fericită a mesajului
informativ” [Ciobanu A. Sintaxa şi semantica. Chişinău, 1987,
p. 71].
• Aplicaţi compararea diacronică în analiza unor reflexe de tipul:
lat. homo > rom. om, it.: uomo, sp. hombre, fr. homme; lat. casa
> rom. casă, it. sp. casa, fr. chez; lat. cantare > rom. a cânta, it.
cantare, sp. cantar, fr. chanter.
• Estimaţi dubla articulare din perspectiva economiei mijloacelor
limbajului: „Numai economia care rezultă din cele două arti-
culări permite să se obţină o unealtă de comunicare folosită de
toţi şi capabilă să transmită o informaţie atât de mare cu o chel-
tuială atât de mică. În afară de economia suplimentară pe care
o reprezintă, cea de-a doua articulare are avantajul de a face ca
forma semnificantului să fie independentă de valoarea sem-
nificatului corespunzător şi să asigure astfel o mai mare stabi-
litate formei lingvistice” [Martinet A. Elemente de lingvistică
generală. Bucureşti, 1970, p. 37].

101
 Tema VII
Controverse privind clasificarea limbilor
romanice. Răspândirea teritorială a
limbilor romanice

Obiective:
- să releve primele încercări de a clasifica idiomurile romanice;
- să comenteze clasificarea limbilor romanice în sec. XIX-XX;
- să compare diverse criterii de clasificare a limbilor romanice;
- să descrie răspândirea teritorială a limbilor romanice.

Subiecte:
 Primele încercări de clasificare a limbilor romanice (D.Alighieri).
Clasificarea limbilor romanice în secolul al XIX-lea (Fr.Diez,
G.Gröber, G.Ascoli)
 Clasificarea limbilor romanice în sec. al XX-lea (M.Bartoli,
C.Tagliavini, B.Vidos, E.Coşeriu, A.Amado)
 Răspândirea teritorială a limbilor romanice.

Bibliografie
1. Avram M. et alii. M. Sala, coord. Enciclopedia limbilor romani-
ce. Bucureşti, 1989.
2. Caragiu Marioţeanu M. Varietatea limbii române. În: Limba
română şi varietăţile ei locale. Bucureşti, 1995, www.proiecta-
vdhela.ro/.../matilda_caragiu_mar.
3. Ciobanu A. Reflecţii lingvistice. Chişinău, 2009.
4. Copceag D. Tipologia limbilor romanice (în comparaţie cu lim-
bile germanice şi slave). Cluj-Napoca: Clusium, 1998.
5. Coşeriu E. Unitatea limbii române – planuri şi criterii. În: Limba
română (Chişinău), 1994, nr. 5 – 6, p. 9 – 15.
6. Coşeriu E. Latinitatea orientală. În: Limba română (Chişinău),
1994, nr. 3 p. 10 – 25.
7. Coteanu I., Sala M. Etimologia şi limba română. Bucureşti: Edi-
tura Academiei Republicii Socialiste România, 1987.

102
 8. Iordan I. Lingvistica romanică, evoluţie, curente, metode. Bu-
cureşti: Editura Academiei Republicii Populare Române, 1960.
9. Manoliu-Manea M. Clasificarea limbilor romanice. În: Mano-
liu-Manea M. Gramatica comparată a limbilor romanice. Bucu-
reşti, 1971, p. 71 – 74.
10. Sala M.  Limba română, limbă romanică. Bucureşti: Editura
Academiei Române, 1997; a se vedea şi: Sala M. Limba ro-
mână, limbă romanică (Aspecte de la conferinţa prezentată de
acad. M.Sala). În: Revistă de ştiinţă, inovare, cultură şi artă,
nr. 3- 4 (5), 2006, p. 7 – 11.
11. Tagliavini C. Originile limbilor neolatine. Introducere în filologia
romanică / traducere Anca Giurescu şi Mihaela Cârste-Romaş-
canu. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977.
12. Zgârcibabă-Bogdan E. Introducere în filologia romanică (Note
de curs). Cahul, 2011.
13. Алисова Т.Б., Репина Т.А., Таривердиева М.А. Введение в
романскую филологию. Москва: Высшая школа, 1982.
14. Корлэтяну Н.Г. Исследование народной латыни и её отно-
шений с романскими языками. Москва: Наука, 1974.

 Primele încercări de clasificare a limbilor romanice

(D.Alighieri). Clasificarea limbilor romanice în secolul
al XIX-lea (Fr.Diez, G.Gröber, G.Ascoli)
Numeroase lucrări de specialitate conţin definiţii ale conceptului
de limbi romanice, prin care se subînţeleg idiomurile provenite din
limba latină (îndeosebi, cea vulgară sau populară), ce comportă trăsă-
turi similare de ordin fonetic, lexical şi gramatical, graţie provenien-
ţei comune. O problemă controversată privind limbile în discuţie este
clasificarea acestora.
Prima încercare de a le identifica aparţine poetului şi savantului ita-
lian Dante Alighieri (1265 – 1321). În a. 1305, în tratatul „De vulgari
eloquentia” („Despre elocvenţa populară”), sunt semnalate trei limbi ro-
manice: oc (spaniola, de fapt, provensala), oil (franceza), sic (italiana),
drept criteriu servind adverbul afirmativ în idiomurile respective: „Nam
alii oc, alii oil, alii sic affirmando loquuntur, ut puta Hispani, Franci et
Latini” („Căci unii zic atunci când afirmă oc, alţii oil, alţii sic, adică Spa-
103
niolii, Francii şi Latinii”) [14, p. 93]. Este semnificativ faptul că Dante
consideră latina populară drept limba de origine a idiomurilor romanice,
comparând cuvinte ca: terra (pământ), amor (dragoste), vivere (a trăi),
morior (a muri) ş. a. cu reflexele acestora. În tratatul menţionat, mai
sunt relevate 14 grupuri de dialecte ale limbii italiene [8, p. 7].
Ulterior, aceeaşi problemă este abordată de savanţii Chr.Ade-
lung, M.Raynouard care completează clasificarea limbilor romani-
ce cu noi idiomuri. Fondator al romanisticii este lingvistul german
Fr.Diez (1794 – 1876), care a publicat între anii 1836 și 1843 lu-
crarea „Grammatik der romanischen Sprachen”(„Gramatica limbilor
romanice”) unde se disting două ramificaţii ale limbilor romanice [8,
p. 15]: ramificaţia orientală, ce include italiana şi valaha sau româna şi
cea occidentală, împărţită în două subdiviziuni: de sud-vest, cu limbile
spaniolă şi portugheză şi de nord-vest, ce cuprinde franceza, proven-
sala şi catalana.
Lingvistul italian G.I. Ascoli (1827 – 1907) completează această
listă cu limbile retoromană şi franco-provansală, alături de franceză,
provansală, spaniolă, portugheză, română, italiană. În lucrarea „Saggi
ladini”(„Dialectele ladine (retoromane)”, 1873), drept criteriu de cla-
sificare se preconizează o combinare deosebită a trăsăturilor de limbă,
mai cu seamă fonetice, care nu se atestă în alte idiomuri.
Savantul german G.Gröber (1844 – 1911) menţionează spaniola,
portugheza, catalana, franceza, provensala, franco-provensala, reto-
romana, italiana, româna, invocând drept criteriu neînţelegerea reci-
procă între vorbitorii diferitelor limbi romanice.
Romanistul austriac Meyer–Lübke (1861 – 1936) acceptă clasifi-
carea precursorilor săi, cu unele modificări: el include în listă sarda şi
dalmata, dar exclude catalana [14, p. 94 – 95].
Savanţii menţionaţi supra au recurs la criterii unilaterale, fapt care
nu le-a permis să delimiteze strict unele limbi romanice de dialectele
acestora şi să interpreteze ambiguu poziţia uneia şi aceleiaşi limbii (de
exemplu, a limbii catalane).

Clasificarea limbilor romanice în secolul al XX-lea


În secolul trecut, este precizată atât nomenclatura idiomurilor ro-
manice, cât şi repartizarea lor în diferite ramificaţii şi criteriile de cla-
sificare. Se recurge la criteriile teritorial-geografic, tipologic ş. a. De

104
exemplu, savantul italian Matteo Giulio Bartoli (1873 – 1946) preia
ideea despre cele două ramificaţii de limbi romanice, însă propune
noi termeni [9, p.71]: 1) ramura apenino-balcanică (româna, alba-
no-romanica, dalmata, dialectele italiene centrale şi meridionale);
2) ramura pirineo-alpinică (spaniola, portugheza, franceza, provensa-
la etc.). Remarcăm criteriile teritorial-geografic şi lingvistic ce se află
la baza acestei categorisiri. Asemenea lui Fr.Diez, M.Bartoli scoate în
relief asemănările dintre limbile română şi italiană, în special, dintre
dialectele italiene centrale şi de sud, pe de o parte, şi dialectele nord-
italiene şi idiomurile galo-romanice, pe de altă parte. Trezeşte însă
dubii includerea limbii albaneze (albano-romanica) în componenţa
ramurii apenino-balcanice, din motivul că idiomul vizat conţine un
număr considerabil de gloseme de origine latină.
Un alt specialist în materie, Antoni Griera (1887 – 1874), distin-
ge: 1) curentul africano-romanic sau grupul ligvistic meridional, la
care sunt repartizate limbile spaniolă, portugheză, dialectele italiene
meridionale, româna; 2) curentul galo-romanic ce atestă catalana, pro-
vensala, franceza, dialectele italiene de nord, retoromana.
Clasificarea limbilor romanice este reluată de către savantul italian
CarloTagliavini (1903 – 1982) a cărui lucrare fundamentală „Le ori-
gini delle lingue neolatine” (Bologna,1969; 1972) apare în traducere
românească în 1977 cu titlul: „Originile limbilor neolatine. Introduce-
re în filologia romanică”. În lucrarea nominalizată sunt relevate patru
ramificaţii ale limbilor romanice: 1) romanica balcanică (româna), 2)
romanica italică (dalmata, sarda, italiana, retoromana); 3) romanica
galică (franceza, franco-provensala, provensala şi gascona, catalana);
4) romanica iberică (spaniola, portugheza) [11; 12, p. 298].
O schemă similară găsim în lucrarea „Manuale de linguistica
romanza” (1959) al cărei autor, lingvistul Benedek Elemer Vidos
(1902 – 1987), promovează o clasificare cuaternară şi delimitează: ro-
manica balcanică (româna, dalmata), romanica italică (italiana, sarda,
retoromana); romanica galică (franceza, franco-provensala, provensa-
la şi gascona), romanica iberică (spaniola, portugheza, catalana).
Romanistul spaniol Alonso Amado (1896 – 1952) optează pentru
criteriul tipologic şi evidenţiază limbile franceză şi română, pe de o
parte, caracterizate printr-o serie de trăsături structurale distinctive (iar

105
româna – şi areale), în raport cu celelalte idiomuri romanice. Pe de altă
parte, sunt indicate toate limbile romanice occidentale (portugheza,
spaniola, catalana, provensala, gascona şi, cu unele restricţii, italiana),
ce denotă o incontestabilă continuitate tipologică, cu excepţia limbii
franceze. Prima ramificaţie este numită Romania discontinua, iar a
doua – Romania continua [13, p. 37]. Conţinutul termenilor în cauză
nu se suprapune celui redat de termenii Romania de Vest şi Romania
de Est, referitori la arealul de răspândire a limbilor romanice occiden-
tale şi orientale.
Poziţia limbii române, în corelaţie cu alte idiomuri de aceeaşi ori-
gine, şi vechea problemă a clasificării limbilor romanice este aborda-
tă de către prof. E.Coşeriu (1921 – 2002) în mai multe studii impor-
tante, dintre care am putea semnala: „Latinitatea orientală”, „Unitatea
limbii române – planuri şi criterii”, „Lingvistică din perspectivă spa-
ţială şi antropologică”, „Lecţii de lingvistică generală” ş. a. În aceste
lucrări savantul examinează tipul romanic, prin prisma raporturilor
dialect – limbă istorică – limbă funcţională, tip lingvistic – sistem –
normă – vorbire [4, p. 9 – 15; 5, p. 10 – 25; 6].
Este cazul să observăm că criteriul tipologic se dovedeşte a fi util
pentru a preciza repartizarea idiomurilor romanice în ramificaţii şi
subgrupuri. În opinia lingvistului D.Copceag, definirea lor drept „o
totalitate de limbi provenite din latină” este insuficientă, căci nu oferă
posibilitatea de a stabili prin ce se deosebesc ele de alte limbi, bună-
oară de cele germanice sau slave [4, p. 13]. Odată constatat acest fapt,
urmează să se indice trăsăturile distinctive ale limbilor romanice.
În clasificările întemeiate pe tipologia cantitativă, idiomurile neo-
latine sunt analizate ţinându-se cont de sistemele din care fac parte fe-
nomenele cercetate, de relaţiile ce constituie structura acestora. După
cum observă El.Zgârcibabă-Bogdan, „gradul de asemănare tipologică
dintre limbi este stabilit, în cele mai multe cazuri, pe baza cuantificării
rezultatelor obţinute prin raportarea sistemelor romanice avute în ve-
dere la modelul ales” [12, p. 109].

 Răspândirea teritorială a limbilor romanice

Numărul total de vorbitori nativi ai limbilor romanice este de circa
700 de milioane de purtători din diferite ţări din Europa, America de

106
Sud  și Africa. În cele ce urmează, propunem un tabel ce ilustrează
repartizarea idiomurilor romanice occidentale şi orientale:
Limbile romanice
Limbile romanice occidentale
orientale
italo-rom. galo-rom. ibero-rom. limba română (dialecte:
italiana, franceza, spaniola, dacoromân, macedoro-
sarda, reto- provensala, portugheza, mân, istroromân, megle-
romana franco-pro- catalana, noromân; graiuri ale dia-
vensala, galiciana lectului dacoromân: arde-
gascona lenesc, bănățean, crișean,
maramureşean, munte-
nesc, moldovenesc); lim-
ba dalmată

Limba spaniolă (castiliană, la lengua castellana) atestă cel mai

mare număr de purtători: cca 500 mil.; este una dintre limbile oficiale
ale UE şi ONU. În Europa, este răspândită în Spania, Andorra, Gibral-
tar, Elveţia ş. a., iar peste hotarele Europei majoritatea vorbitorilor de
limbă spaniolă se află în America Latină, fiind extinsă pe un terito-
riu imens în Argentina, Belize, Bolivia, Chile, Columbia, Costa Rica,
Cuba, Ecuador, El Salvador, Guatemala, Honduras, Mexic, Nicara-
gua, Panama, Paraguay, Peru, Puerto Rico, Republica Dominicană,
Uruguay, Venezuela. Se mai vorbeşte şi în Trinidad – Tobago, pe insu-
lele Canare, în SUA (mai cu seamă, în Texas şi California), în Filipine
(Asia de Sud-Est) ş.a.
Portugheza (português, língua portuguesa) este vorbită de cca 240
mil. de oameni. Are statutul de limbă oficială în Portugalia, este răspân-
dită în Spania (în regiunea Galicia, unde mai e numită „galiciană”), An-
dorra, Belgia, Elveţia. Acelaşi statut i se atribuie şi în Brazilia (America
de Sud) cu cca 186 mil. de purtători, în multe ţări din Africa: Ango-
la, Capul Verde, Guineea-Bissau, Mozambic, São Tomé și Príncipe, în
Guineea Ecuatorială (alături de spaniolă şi franceză), în unele ţări din
Asia, de exemplu în Macao (alături de chineză) și în Timorul de Est.
Catalana  (català) are cca 8 – 11 milioane de vorbitori din Spa-
nia (Catalonia, Insulele Baleare, Valencia), în Franța (Catalonia de
Nord sau Roussillon), în Andorra și Italia.
107
 Limba retoromană,  limba romanșă  (Rumantsch) , cu un număr
de cca 35.000 de vorbitori, este răspândită în Elveţia, fără să aibă sta-
tut de limbă oficială ca germana, franceza și italiana, în Italia, Liech-
tenstein.
Franceza (le français) este vorbită în 57 de ţări de cca 270 mil.
de oameni, dintre care sunt de menţionat 80 de milioane purtători
nativi, în mare parte locuitori ai Franţei. De indicat cca 190 de mili-
oane care o recunosc ca limbă secundară. În Europa este răspândită
în Franța, Andorra, Belgia,  Elveția, Luxemburg  și  Monaco. Peste
hotarele Europei este vorbită în multe ţări din Africa, de exemplu în
Camerun, Republica Democrată Congo, Burkina Faso, Benin, Gabon,
Guineea, Mali, Niger, Senegal, Togo, unde este singura limbă oficială,
în Camerun, Burundi, Madagascar, Republica Central-africană, Rwan-
da, Ciad, unde este una dintre limbile oficiale. Este întrebuinţată în mod
curent în unele ţări din Africa de Nord: Algeria, Maroc, Tunisia. Este
una dintre limbile oficiale din Canada, alături de engleză, în special în
Quebec, New Brunswick, Saskatchewan.
Occitana sau limba òc, provensala (occitan, lenga d’òc) este vor-
bită în partea de sud a Franței (Province), în Văile Occitane și Guardia
Piemontese din Italia de nord-vest, în Vall d’Aran (Spania de Nord)
și în Monaco, de cca 10 – 12 mil. de oameni. Dintre dialectele lim-
bii occitane sau provensale (auvergnat, gascon, languedocien, limo-
usin ş. a.), cel gascon este calificat de către unii romanişti (B.Vidos,
C.Tagliavini) drept limbă galo-romanică.
Limba italiană (italiano, lingua italiana) atestă aproximativ 62 de
milioane de vorbitori, originari, mai cu seamă, din  Italia.  Are statut de
limbă oficială în trei țări din Europa: Italia, San Marino și Elveția (ală-
turi de franceză, germană și retoromană) și în Vatican. Mai este vorbită
în Slovenia, Croaţia (unde este recunoscută ca limbă a minorităţilor),
în Malta, în unele ţări din Africa (Libia, Eritreea), în America (Brazi-
lia, SUA, Canada) ş. a.
Limba sardă (limba sarda) are cca 1,66 – 2,5 mil. de purtători pe
insula Sardinia (Sardegna), ce aparţine Italiei, cumulând un număr con-
siderabil de particularităţi arhaice, în raport cu alte limbi romanice.
Româna ocupă locul cinci după numărul de vorbitori, succedând
spaniola,  portugheza,  franceza, italiana. Sunt menţionate dialectele

108
dacoromân (nord-dunărean) şi trei dialecte sud-dunărene: macedo-
român (aromân), istroromân şi meglenoromân. Limba română este
limbă oficială (de stat) în România (cca 19 mil.), în Republica Mol-
dova (cca 2,6 mil.) şi în Provincia autonomă Voivodina (Serbia, cca
30.000). Mai este răspândită în Ucraina (cca 330. 000), Serbia (Valea
Timocului, cca 35.000), Ungaria (cca 14.000), Italia (cca 1 mil.), Spa-
nia (800. 000), Rusia, Portugalia, Germania, Franţa etc.

Subiecte pentru autoevaluare:

1. Menţionaţi savanţii care au abordat problema clasificării limbi-
lor romanice.
2. Argumentaţi repartizarea de către unii specialişti în materie
(Fr.Diez, M.Bartoli) a limbilor italiană şi română în aceeaşi
ramificaţie.
3. Comparaţi clasificările efectuate de către A.Griera şi M.Bartoli,
pe de o parte, şi de către B.Vidos şi C.Tagliavini, pe de altă par-
te. Ce asemănări şi deosebiri remarcaţi?
4. Evaluaţi răspândirea teritorială a limbilor romanice occidentale.
5. Evaluaţi răspândirea teritorială a limbii române.
6. Motivaţi ce criterii de clasificare a limbilor romanice vi se par
mai potrivite şi de ce.

Aplicaţii:
• Citiţi studiul M.Caragiu Marioţeanu, intitulat: Varietatea limbii
române. În: Limba română şi varietăţile ei locale. Bucureşti,
1995 şi capitolul: Configuraţia dialectală a Romaniei. În: Ma-
noliu Manea M. Gramatica comparată a limbilor romanice.
Bucureşti, 1971, p. 51 – 67. Pregătiţi un rezumat al acestor lu-
crări şi răspundeţi la următoarele întrebări:
 Ce varietăţi teritoriale ale limbii române distinge M.Caragiu
Marioţeanu?
 Ce criterii sunt invocate de autoarea studiului?
 Ce conţinut li se atribuie termenilor Romania orientală şi
Romania occidentală?
 Ce particularităţi dialectale prezintă limba română?

109
• Citiţi studiile: Coşeriu E. Latinitatea orientală. În: Limba ro-
mână (Chişinău), 1994, nr. 3 p. 10 – 25; Sala M. Limba română,
limbă romanică. Bucureşti: Editura Academiei Române, 1997.
Pregătiţi o comunicare cu tema: „Limba română în raport cu
limbile romanice occidentale”.
• Selectaţi 20 – 30 de cuvinte moştenite din latină în limba româ-
nă. Comparaţi-le cu echivalentele lor din alte limbi romanice.
A se consulta: Avram M. et alii / M.Sala, coord. Enciclopedia
limbilor romanice. Bucureşti, 1989; Coteanu I., Sala M. Etimo-
logia şi limba română. Bucureşti: Editura Academiei Republicii
Socialiste România, 1987.
• Consultaţi cartea prof. A.Ciobanu. Reflecţii lingvistice. Chişi-
nău, 2009. Scrieţi un rezumat / adnotare în care să relevaţi unele
probleme de romanistică abordate de prof. A.Ciobanu.

110
 Tema VIII
Problema formării limbilor romanice
(controverse)
Obiective:
- să releve teoriile despre formarea limbilor romanice (teoria sub-
stratului, cronologică, dialectologică, social-istorică);
- să definească conceptul latina vulgară (populară) şi latina li-
terară;
- să comenteze răspândirea iniţială a limbii latine;
- să stabilească perioadele dezvoltării latinei vulgare;
- să menţioneze unele izvoare de cercetare a latinei vulgare.

Subiecte:
 Teoriile privind formarea limbilor romanice:
 Teoria etnologică sau a substratului (H.Schuchardt, G.I. Ascoli
ş. a.)
 Teoria cronologică (G.Gröber)
 Teoria dialectologică (R.Menendez Pidal, F.Mohl)
 Teoria social-istorică (W.Meyer-Lübke)
 Conceptul latina vulgară (populară) – limbă de origine a idio-
murilor neolatine:
 Periodizarea limbii latine
 Unele izvoare de studiere a latinei populare.

Bibliografie
1. Corlăteanu N., Colesnic-Codreanca L. Latina vulgară. Chişi-
nău: Cartier, 2007.
2. Coşeriu E. Lingvistică din perspectivă spaţială şi antropologică.
Chişinău, 1994.
3. Coşeriu E. Limba română în faţa Occidentului. Cluj-Napoca:
Dacia, 1994.
4. Evdoşenco A. P. Introducere în studiul filologiei romanice. Chi-
şinău: Lumina, 1987.

111
 5. Fassel L. Latinitate şi romanitate şi raportul continuitate şi dis-
continuitate. Din nou despre latina vulgară. www.alil.ro/.../
Latinitate-şi.-romanitate-şi-rapor...‎
6. Grandgent C. Introducere în latina vulgară / În româneşte de
E.Tănase. Cluj, 1958.
7. Iordan I. Lingvistica romanică, evoluţie, curente, metode. Bucu-
reşti: Editura Academiei Republicii Populare Romîne, 1960.
8. Lobiuc I. Contactele dintre limbi. Vol.I. Iaşi, 1998.
9. Manoliu Manea M. 1.1. Originile limbii latine. 1.2. Latina ar-
haică. 1.5. Latina populară. În: Manoliu Manea M. Gramatica
comparată a limbilor romanice. Bucureşti, 1971, p. 22 – 25;
29 – 33.
10. Rosetti Al. Istoria limbii române. Bucureşti, 1968.
11. Zgârcibabă-Bogdan E. Introducere în filologia romanică (Note
de curs). Cahul, 2011.
12. Алисова Т.Б., Репина Т.А., Таривердиева М.А. Введение в
романскую филологию. Москва: Высшая школа, 1982.
13. Корлэтяну Н.Г. Исследование народной латыни и её отно-
шений с романскими языками. Москва: Наука, 1974.

Teoriile privind formarea limbilor romanice


 Teoria etnologică (a substratului):
Concepţia etnologică a fost emisă de către savantul austriac Hugo
Schuchardt (1842 – 1927) şi savantul italian G.I. Ascoli (1829 –
1907), avându-i ca adepţi în sec. XX pe Joseph Vendryes (1875 –
1960), Antoine Meillet (1866 – 1936), Viggo Brøndal (1887 – 1942),
Albert Dozat (1877 – 1955) ş. a., care considerau că substratul auto-
hton este factorul principal în formarea limbilor romanice. Limbile
autohtone influenţau în mod diferit latina, fapt ce contribuia la diferen-
ţierea teritorială a acesteia.
Drept rezultat al influenţei substratului, se explică variate modifi-
cări fonetice în limba franceză, datorate substratului celtic: [u] > [ü],
[e] >[ei], [a] > [e], [ct] > [it]. De exemplu: lat.: lucta >fr.: lutte; lat.:
matrem > fr.: mère; lat. fratrem> fr.: frère; lat.: coctus >fr.: cuit [12,
p. 116 – 117]. În spaniolă se indică multiple schimbări fonetice de ori-
gine iberică: [f] > [h], ca în exemplele: lat.: facies > sp.: haz; lat.: filius

112
> sp.: hijo; lat. folia > sp.: hoja, iar în română substratului dacic [9,
p. 40 – 41] i se atribuie modificările: [ct] > [pt], [cs] > [ps], de exem-
plu: lat. coctus > rom.: copt; lat. pectus> rom. piept; lat. coxa> rom.:
coapsă. Unii oponenţi ai teoriei vizate, bunăoară savantul rus M.V.
Serghievski, susţin că această concepţie ar fi unilaterală, deoarece nu
ţine cont de premise de ordin social.
 Teoria cronologică (G.Gröber):
Lingvistul german G.Gröber este de părere că începutul formării
limbilor romanice se referă la romanizarea primei provincii romane în
afara Italiei [13, p. 89], proces ce a continuat ulterior. Odată ce roma-
nizarea cuprinde o perioadă considerabilă – cca 500 de ani, rezultă că
în provinciile cucerite de timpuriu (Sardinia, Corsica, Sicilia, Spania)
s-au format idiomuri romanice ca sarda, spaniola ş. a. ce conţin mai
multe trăsături arhaice, pe când pe teritoriile cucerite mai târziu (Ga-
lia, Dacia) au apărut limbi romanice (franceza, româna) cu un număr
redus de arhaisme fonetice, lexicale şi gramaticale. G.Gröber a elabo-
rat o schemă ce reflectă consecutivitatea acestor cuceriri:
 Sardinia
 Spania
 Portugalia
 Catalonia
 Franţa meridională
 Franţa de Nord
 Retia
 Dacia
 Italia.
Teoria cronologică a fost susţinută de Giuliano Bonfante (1904 –
2005), Charles Hall Grandgent (1962 – 1939) ş. a. Suscită dubii afir-
maţia potrivit căreia în provinciile cucerite de timpuriu populaţia autoh-
tonă a însuşit latina ce conţinea numeroase elemente populare, pe
când în provinciile cucerite mai târziu s-a răspândit latina oficială [6,
p. 12 – 13]. Or, s-a constatat că în limba română formată pe teritoriul
Daciei, devenită provincie în a. 106 d. Hr., se conţin numeroase ele-
mente provenite din latina vulgară. După părerea unor romanişti, teoria
semnalată nu caracterizează, în ansamblu, diferenţierea latinei populare
şi formarea limbilor romanice. Se relevă caracterul ei schematic.

113
  Teoria dialectologică (R.Menendez Pidal, F.G. Mohl):
Teoria dialectologică a fost expusă de către savantul spaniol
R.Menendez Pidal (1869 – 1968) şi lingvistul ceh F.G. Mohl, care
menţionează că în sec. I î.e.n. s-a constituit latina italică (peregrinitas
italica), răspândită pe întreg teritoriul Italiei. Prin intermediul şcolii şi
al administraţiei, latina italică a fost puternic influenţată de latina lite-
rară. Treptat, peregrinitas italica a devenit limba comună a întregului
Imperiu Roman, cu puţine trăsături dialectale. Drept argument sunt
invocate inscripţiile din epoca imperială, care denotă un număr relativ
scăzut de particularităţi de ordin dialectal [12, p. 123]. În opinia lui
F.G. Mohl, în procesul de formare a limbilor neolatine un rol de seamă
revine elementului dialectal italic, iar la baza latinei provinciale stă
latina dialectală neunificată din Italia.
 Teoria social-istorică (W.Meyer-Lübke):
Savantul austriac W.Meyer-Lübke a evidenţiat premisele extraling-
vistice ale constituirii limbilor romanice. Un factor de primă importan-
ţă în acest proces a fost căderea Imperiului Roman de Apus în a. 476 d.
Hr., când au fost periclitate legăturile între metropolă şi provincii.
S-au stabilit contacte noi: politice, sociale, economice, etnice, ling-
vistice. Fiecare dintre fostele provincii romane s-a orientat către alte
centre politice şi culturale. De exemplu, Sicilia se apropie de Italia de
Sud şi nu de Sardinia, deşi aceste teritorii au fost cucerite în aceeaşi
perioadă.

Conceptul latina vulgară (populară) – limbă de origine a


idiomurilor neolatine
În literatura de specialitate se reliefează rolul latinei vulgare
(populare) ca limbă de origine a tuturor limbilor romanice, problemă
ce poate fi abordată atât din perspectiva limbii latine, de-a lungul is-
toriei sale, cât şi a limbilor romanice, cercetate în plan diacronic. În
principiu, latina vulgară este considerată acea „variantă a limbii, supu-
să unei evoluţii libere şi nemijlocite” [1, p. 8], care comportă multiple
particularităţi de ordin funcţional, fonetic, lexical, gramatical. Roma-
nişti de notorietate au elaborat câteva concepţii ce conţin precizări şi
explicaţii ale noţiunii date. Printre acestea, este de menţionat definiţia
latinei vulgare ca limba vulgului, a păturilor de jos ale societăţii ro-

114
mane ce are ca punct de plecare sintagma sermo vulgaris, propusă de
către oratorul şi filosoful roman M.T. Cicero, care îi atribuia o nuanţă
depreciativă.
O altă interpretare, împărtăşită, de exemplu, de savanţii C.Grandgent,
Al.Rosetti ş. a., vizează latina vulgară ca limba păturilor mijlocii,
aceasta constituind „limba vorbită de majoritatea clasei mijlocii a po-
pulaţiei”, în perioadele republicană şi imperială [10, p. 8, 88 – 89]. În
opinia romanistului C.Grandgent, „ceea ce numim astăzi latina popula-
ră este limba claselor mijlocii, aşa cum s-a dezvoltat din vechea latină
clasică. Această limbă e distinctă de expresia cu îngrijire şlefuită a soci-
etăţii culte, distinctă de dialectul neîngrijit al celor de la ţară, de argoul
mahalalelor, deşi este influenţată de toate acestea” [6, p. 13]. O teorie
similară evidenţiază vorbirea cotidiană (sermo quotidianus), conferin-
du-i statut de limba uzuală (cotidiană) a fiecărui roman.
O viziune mai amplă, promovată de numeroşi romanişti, califică
latina vulgară drept limbă a întregului popor, ce cuprinde o varietate
mare de tipuri de vorbire: sermo quotidianus (vorbirea cotidiană), ser-
mo usualis (vorbirea uzuală), sermo vulgaris (vorbirea populară), sermo
plebeius (vorbirea plebeilor), sermo proletarius (vorbirea proletarilor),
sermo militaris (vorbirea militarilor) , sermo rusticus (vorbirea rustică),
care dezvăluie răspândirea latinei vulgare printre păturile largi ale po-
porului roman. Un argument în favoarea acestei teorii ar fi fenomenele
panromanice, atestate atât în română, cât şi în limbile romanice occi-
dentale. Româna, asemenea limbii italiene, de care o apropie multiple
similitudini, dar o diferenţiază şi unele particularităţi, „prin elementele
sale panromanice, ca toate limbile romanice – însa în special ea însăşi
şi italiana – s-au format în acelaşi mod din latină” [3, p. 76]. Cu toate
acestea, pare exagerată opinia conform căreia „latina populară vorbită
în diferite provincii romanice avea un caracter omogen” [4, p. 23].
În baza dicotomiei limba scrisă – limba vorbită a fost elabora-
tă concepţia despre latina vulgară drept limba vorbită (limbă uzuală,
limbă a poporului) ce i se opune limbii literare (latinei clasice). După
cum observă acad. N.Corlăteanu şi L.Colesnic-Codreanca, „deosebi-
rile dintre latina literară, cizelată, mai ales, în perioada clasică (sec. I
î.e.n. – sec. I e.n.) şi latina vulgară, aflată mereu în evoluţie, devine
tot mai mare pe măsura depărtării de perioada clasică. La sfârşitul

115
sec. IV e.n., diferenţele dintre latina literară şi cea vulgară devin şi mai
evidente” [1, p. 9]. În opinia unor cercetători [5], o asemenea definiţie
limitează existenţa latinei vulgare la perioada de formare şi dezvoltare
a latinei literare. Prin urmare, identificarea termenilor latină vulgară –
limbă vorbită conduce la confuzia latina clasică – limbă scrisă, ceea ce
nu putem accepta, odată ce latina scrisă a apărut în perioada arhaică,
anterioară latinei clasice (sec. I î. Hr. – sec. I d. Hr.).
Abordând problema în discuţie, acad. N.Corlăteanu subliniază că
„latina literară clasică şi latina vulgară nu pot fi analizate doar ca va-
riante stilistice ale limbii latine, în general, ci şi în calitate de variante
teritoriale. Astfel, devin inteligibili termenii: sermo urbanus, sermo
rusticus, sermo plebeius, sermo nobilis, sermo vulgaris” [13, p. 80].
După cum semnalează acelaşi lingvist, în perioada actuală, majorita-
tea savanţilor consideră că latina vulgară a existat în toate perioadele
de evoluţie a limbii latine, opinie la care aderăm.
Latina vulgară se distinge prin unele particularităţi, cum ar fi:
 atenuarea sau chiar neglijarea unor norme stricte (de exemplu, a
celor gramaticale) ale limbii latine literare;
 pronunţarea modificată a unor sunete sau grupuri de sunete, mai
cu seamă amuţirea consoanelor finale, sincopa vocalelor proto-
nice şi posttonice etc.;
 preferinţa pentru unele arhaisme (fonetice, lexicale, gramatica-
le), pe de o parte, şi folosirea unor inovaţii, pe de altă parte: de
exemplu, în locul adjectivelor mai vechi pulcher, -a,-um, for-
mosus, -a,-um (frumos) este utilizat bellus, -a, -um, cu acelaşi
înţeles, care a fost preluat în unele limbi romanice: it. bello,
bella; fr.: bel /beau, belle;
 întrebuinţarea frecventă a formelor diminutivale ale substanti-
velor şi adjectivelor cu vădite conotaţii afective, în locul celor
obişnuite. Este de subliniat că limbile romanice au moştenit,
de multe ori, diminutivele: lat. auris, -is (ureche), auricula,-ae
(urechiuşă) > rom. ureche, it. orecchia, sp. oreja, fr. oreille; lat.
avis,-is (pasăre), avicella (păsăruică) > it. ucello, fr. oiseau; lat.
apes (albină), apicula (albinuţă) > fr.: abeille; lat. miser (neno-
rocit), misellus > rom. mişel etc.;

116
  estomparea unor semnificaţii stilistic marcate ale unor unităţi
lexicale ce serveau pentru substituirea corespondentelor din la-
tina literară. Astfel, nicio limbă romanică nu a preluat lexemul
equus (cal) din latina literară, acestuia luându-i locul caballus
care, la început, însemna „mârţoagă”, sens pierdut în reflexe-
le romanice: rom. cal, it. cavallo, sp. caballo, fr. cheval. Un
alt cuvânt specific latinei vulgare, focus, a înlocuit echivalentul
din latina literară, ignis, evoluând semantic de la sensul „vatră”,
„focul din vatră”, la cel de „foc”, atribuit reflexelor romanice:
rom. foc, it. fuoco, sp. fuego, fr. feu;
 folosirea unor structuri analitice în locul formelor sintetice. De
exemplu, în paradigma gradelor de comparaţie, modelul anali-
tic de comparativ şi superlativ al adjectivelor şi adverbelor, ce
ocupa o poziţie periferică în sistemul gramatical al limbii de
origine, s-a extins în detrimentul modelului sintetic: lat. altus,
-a, -um; altior, altius, altissimus, - a, -um > magis / plus altus;
maxime altus. A se compara în limbile romanice: rom. înalt,-ă;
mai înalt, -ă; cel mai înalt,-ă, foarte înalt, -ă; sp.: alto, -a, mas
alto,-a; el / la mas alto,-a etc.
Din cele relatate se impun câteva delimitări:
1) Urmează să delimităm aprecierea conceptului latină vulgară
de către oamenii de ştiinţă din antichitate şi savanţii contemporani.
Chiar dacă sunt multe tangenţe în modul de a privi lucrurile, în ling-
vistica actuală se recurge la teorii, concepte şi abordări ce nu puteau fi
emise în antichitate. În operele lui M.T. Cicero, Quintilian, M.T. Varro
ş. a. se fac distincţiile dintre latinitas şi sermo vulgaris; urbanitas şi
sermo rusticus, sermo plebeius şi nobilis sermo ş. a. Noţiunea latinitas
înseamnă vorbirea cizelată, îngrijită, supusă normelor, lipsită de abe-
raţii, pe când sermo vulgaris presupune vorbirea neîngrijită;
2) Disensiunile referitoare la noţiunea latina vulgară s-au axat pe
următoarele probleme discutabile: a) perioada de existenţă a latinei
vulgare (cuprinde aceasta doar latina postclasică şi târzie sau, mai de-
grabă, toatele fazele evolutive ale limbii latine); b) sfera de răspândire
a latinei vulgare (păturile inferioare, medii sau întreaga societate ro-
mană); c) în ce măsură termenul latina vulgară corespunde celui de
latina vorbită sau i se suprapune;

117
 3) Latina vulgară comportă multiple trăsături de ordin fonetic, le-
xical şi gramatical şi cumulează, alături de particularităţi ce o apropie
de latina arhaică, variate inovaţii.
Prezintă interes perspectivele diastratică şi diatopică [2, p. 101] de
definire a conceptului latina vulgară ce permit a distinge: stratul fami-
liar (latina claselor medii), stratul vulgar (latina păturilor de jos), ar-
gourile (limbajul militarilor, al gladiatorilor, al marinarilor etc.), latina
provincială, fiecare strat înglobând un ansamblu al stilurilor specifice
păturilor sociale în cauză. Această clasificare cuaternară a fost propusă
de lingvistul brazilian S. da Silva Neto, care a calificat latina vulgară
drept forma vorbită, cotidiană, având o răspândire generală în sânul
diferitelor pături ale societăţii romane [12, p. 81].
Nu putem elimina termenul şi conceptul corespunzător pe motiv că
„termenul de latină vulgară este o pură convenţie”, cu atât mai mult,
să renunţăm totalmente la ideea că „limbile romanice derivă din lati-
na vulgară (sau populară)”. Nici factorul diacronic n-ar trebui trecut
cu vederea la examinarea acesteia, iar afirmaţia despre „caracterul
eminamente diacronic al latinei vulgare” nu pare superfluă. Evident,
latina, de-a lungul istoriei sale milenare, nu a constituit un singur
sistem, o sigură varietate, ci mai multe, caracterizate prin raporturi
de interdependenţă, de aceea este mai potrivită interpretarea multi-
aspectuală a formei populare a acesteia: „În realitate, latina vulgară
a fost o varietate complexă a latinei şi marii romanişti au văzut-o
din unghiuri diferite, de aceea mulţi ar putea fi citaţi simultan la mai
multe tipuri de definiţie”, susţine cercetătoarea L.Fassel [5]. În opinia
lingvistei, latina vulgară reprezintă dimensiunile temporală, spaţială,
socială şi stilistică, existând multipli factori care au condiţionat evolu-
ţia latinităţii către romanitate, de aceea sunt necesare trei caracteristici
– oralitate, uzual, popular – care asigură o definiţie atotcuprinzătoare
a latinei vulgare.

 Periodizarea limbii latine şi perioadele statalităţii romane

În dezvoltarea sa, latina a parcurs câteva etape: a) latina arhaică
(înc. mileniului I î. Hr. – sec. IV î. Hr.; b) latina preclasică: sec. III
î. Hr. – sec. II î. Hr.; c) latina clasică: sec. I î. Hr. – a. 14 d. Hr.; d) la-
tina postclasică: sec. I d. Hr. – sec. II d. Hr.; e) latina târzie: sec. III d.

118
Hr. – sec. VII d. Hr. Unii cercetători relevă latina preclasică în cadrul
latinei arhaice, iar latina postclasică nu este delimitată de celelalte [11,
p. 72 – 89; 12, p. 46 – 63]. Faptele de limbă specifice fiecărei faze
menţionate sugerează necesitatea de a evidenţia mai multe segmente
cronologice. Această periodizare corelează, într-o anumită măsură, cu
cronologia statalităţii romane: astfel, perioada regală şi o bună parte a
perioadei republicane corespund latinei arhaice şi preclasice; sfârşitul
perioadei republicane se raportează la latina clasică, iar perioada im-
perială vizează latina postclasică şi, parţial, latina târzie.

 Unele izvoare de studiere a latinei populare

După cum susţin specialiştii în materie, „nu există aproape niciun
monument de limbă scris în întregime în latina vulgară” [1, p. 17], deşi
variate elemente ale acesteia sunt întrebuinţate în inscripţii, tratate şti-
inţifice, gramatici, opere literare, texte religioase etc.
Un comentariu judicios al unor exemple ce ţin de latina vulgară
face gramaticianul latin Marcus Terentius Varro. În tratatul său „De
lingua Latina”, autorul trece în revistă dublete cum ar fi: ovi şi ove,
avi şi ave, civitatum şi civitatium etc., de o largă circulaţie în limbajul
popular [13, p. 114]. Fenomene similare de ordin fonetic, lexical şi
gramatical semnalează şi alţi savanţi romani: Maurus Servius Honora-
tus, Donatus, Valerius Probus ş. a.
O sursă valoroasă de studiere a latinei vulgare este „Appendix
Probi” – un caiet datând din sec. III d. Hr., ce reprezintă o anexă a
gramaticii „Instituta artium”, atribuite lui Valerius Probus (sec. I d.
Hr.). „Appendix Probi” cuprinde 227 perechi de cuvinte în care for-
melor latinei literare li se opun aceleaşi lexeme ce ilustrează abateri de
la normele fonetice şi gramaticale: viridis non virdis, auris non oricla,
vetulus non veclus, pridem non pride etc.
Exemplele calificate drept devieri dezvăluie, de fapt, tendinţe evo-
lutive ale limbii latine ce au fost preluate în actualele idiomuri neola-
tine, ceea ce remarcă cercetătorii: „ Notiţele de mai sus au o deosebită
importanţă nu numai pentru studiul istoriei limbii române şi a altor
limbi romanice, dar şi pentru studierea unor aspecte ale lingvisticii ge-
nerale. Evoluţia limbii, de regulă, se bazează pe acele schimbări care,
la început, apar ca greşeli, ca abateri de la normele literare” [1, p. 25].
119
Să examinăm unele fenomene fonetice, lexicale şi gramaticale proprii
latinei vulgare, pornind de la exemplele ce le conţin.
• O serie de cuvinte denotă sincopa – eliminarea vocalei în po-
ziţie medie: articulus non articlus, masculus non masclus, iu-
gulus non iuglus, vernaculus non vernaclus, viridis non virdis,
stabulum non stablum, frigida non frigda, oculus non oclus,
speculum non speclum ş. a. sau diereza – suprimarea consoanei
în aceeaşi poziţie: avus non aus, rivus non rius, calcostegis non
calcosteis, Flavus non Flaus, favilla non failla, pavor non paor
ş. a.
• În unele mostre dispare un grup de sunete format dintr-o con-
soană şi o vocală (-ve-, -vi-): vobiscum non voscum, nobiscum
non noscum sau se reduc grupuri de consoane: ct > t, ns > s,
drept consecinţă a asimilării regresive totale: mensa non mesa,
auctoritas non autoritas, ansa non asa ş. a.
• Amuţirea consoanelor finale (însoţită uneori şi de reducerea vo-
calei adiacente) are loc în exemplele: pridem non pride, passim
non passi, olim non oli ş. a.
• Sporadic, se atestă proteza consonantică, însoţită şi de alte mo-
dificări fonetice: coruscus non scoriscus.
• Exemple de tipul: formosus non formunsus, occasio non ocan-
sio ş. a. ilustrează epenteza – adăugarea unei consoane la mij-
locul cuvântului. De indicat geminarea consoanelor: draco non
dracco, caligo non calligo.
• Variate lexeme denotă modificarea vocalelor (închiderea vo-
calelor o > u, e > i sau deschiderea vocalelor u > o, i > e):
tolonium non toloneum, formica non furmica, solea non solia,
turma non torma, columna non colomna, balteus non baltius,
lilium non lileum, proles non prolis, lancea non lancia, vulpes
non vulpis, vinia non vinea, ostium non osteum, senatus non si-
natus, apes non apis,fames non famis, aedes non aedis, linteum
non lintium ş. a.
• În exemple de felul: lanius non laneo ş. a., amuţirea consoanei
finale s este însoţită de modificările i > e, u > o.
• „Appendix Probi” inserează multiple mostre ce atestă asimila-
rea vocalică şi consonantică. Lexemele bitumen non butumen,

120
 umbilicus non imbilicus conţin asimilarea vocalică regresivă;
anser non ansar, passer non passar – asimilarea vocalică pro-
gresivă. În exemplul caelebs non celeps remarcăm, pe lângă
monoftongarea diftongului ae > e, asimilarea consonantică re-
gresivă; a se compara: plebs non pleps. În cuplul: capsensis
non capsessis survine asimilarea regresivă totală ns > ss, în
exemplul: grundio non grunnio – asimilarea regresivă totală nd
> nn, iar în exemplul: amycdala non amiddula sunt de indicat
trei modificări: y > i, cd > dd, a > u. A se compara: persica non
pessica ce denotă asimilarea regresivă totală a grupului rs > ss.
• Disimilarea grupului tl >cl poate fi însoţită de sincopa voca-
lelor: vetulus non veclus, vitulus non viclus, capitulus non ca-
piclus. Se observă labializarea fricativelor: strofa non stropa,
amfora non ampora.
• Unele exemple ilustrează betacismul (disimilarea v > b) sau ve-
tacismul (disimilarea b > v), asociate uneori sincopei vocalice
şi altor modificări: baculus non vaclus; bravium non brabium;
alveus non albeus; tabes non tavis; plebes non plevis, tolerabi-
lis non toleravilis.
• De relevat sonorizarea consoanei p > b: plasta non blasta, în
antepoziţia sonantei l.
• Sunt de relevat cuvintele în care disimilarea afectează grupul
qu > c: equus non ecus, exequiae non execiae; coquens non
cocens.
• Sunt de semnalat mostrele referitoare la disimilarea consoane-
lor sonante r, l, n, m, inclusiv rotacizarea şi derotacizarea: cul-
tellum non cuntellum; pancarpus non parcarpus; flagellum non
fragellum;terebra non telebra. În exemplul: pusillus non pisin-
nus se observă asimilarea regresivă u > i, sub influenţa vocalei
i din următoarea silabă şi disimilarea consoanei geminate ll în
nn. În cuplul: meretrix non menetris are loc derotacizarea r> n
şi reducerea grupului ks=x în s.
• Consoana h este eliminată atât în poziţie iniţială, cât şi în cea
medie: adhuc non aduc, horologium non orologium, hostiae
non ostiae. În exemplul: cithara non citera, th îşi pierde nuan-
ţa aspirată, iar vocala a > e. A se compara exemplele cochlea

121
 non coclia, cochleare non cocliarium în care, pe lângă pierderea
nuanţei aspirate, mai observăm e > i şi trecerea din declinarea a
3-a în declinarea a 2-a, păstrându-se forma de gen neutru.
• În exemplul pegma non peuma menţionăm vocalizarea consoa-
nei g în grupul: gm >um.
• O serie de exemple denotă confuzia vocalelor i şi y, y şi u, pro-
nunţate deopotrivă în perioada respectivă: crista non crysta; gy-
rus non girus; virgo non vyrga; vir non vyr; myrta non murta.
• Sunt de indicat forme hipercorecte ca: miles non milex, aries
non ariex, locuples non locuplex, allec non allex, Hercules non
Herculens.
• Dintre fenomenele ce vizează formarea cuvintelor şi vocabu-
larul, am putea aminti atât cuvintele compuse în care survin
modificări fonetice, cât şi preferinţa pentru unele mijloace
afixale: rabidus non rabiosus. De exemplu, în cuplul aquae-
ductus non aquiductus, constituit din genitivus aquae şi par-
ticipiul perfect ductus al verbului duco, ducere, duxi, ductum,
are loc monoftongarea ae > e, urmată de închiderea vocalei
e>i. Aceeaşi modificare a diftongului ae>e > i consemnăm în
exemplul terraemotus non terrimotium, în care substantivul
de declinarea a 4-a motus este înlocuit prin unul de declinarea
a 2-a – motium.
• Un număr considerabil de exemple ilustrează formele diminuti-
vale ale substantivelor, în care se mai observă şi modificări fo-
netice, bunăoară sincopa vocalelor: catulus non catellus, auris
non oricla, neptis non nepticla, anus non anucla.
• În „Appendix Probi” sunt inserate cupluri de cuvinte, în care
modelul imparisilabic al substantivelor de declinarea a 3-a este
substituit cu cel parisilabic: pecten non pectinis; glis non gliris.
• Un alt fenomen gramatical evidenţiază trecerea substantivelor
şi a adjectivelor de declinarea a 3-a în categoria celor de decli-
narea 1-a şi a 2-a: acre non acrum; pauper mulier non paupera
mulier; tristis non tristus; clamis non clamus.
• Unele mostre dezvăluie trecerea substantivelor de declinarea a
4-a în categoria celor de declinarea1-a: nurus non nura, socrus
non socra.

122
 • Unele substantive şi pronume atestă înlocuirea unor terminaţiii
prin altele: teter non tetrus, aper non aprus, ipse non ipsus.
Nu doar gramaticile, ci şi alte tratate ştiinţifice din domeniul medi-
cinii, al farmacologiei, al arhitecturii ş. a. conţin asemenea „abateri”,
folosite de autorii respectivi cu scopul de a fi înţeleşi de un public larg.
Ne referim la diverse lucrări [13, p. 110 – 113], bunăoară: M.Vitruvius
Pollio, „De architectura”, Marcellus Empiricus, „De medicamentis”,
Claudius Hermerus Veterinarus, „Mulomedicina Chironis”, Pedanios
Dioscorides, „De materia medica” etc. De exemplu, Marcellus Empi-
ricus semnalează circa 2500 de reţete întocmite în baza unor credinţe
şi superstiţii care inserează denumiri populare ale unor plante: lingua
bovis (compară în română: limba-boului), pomus (compară în france-
ză: pomme, pommier).
În tratatul „Mulomedicina Chironis” atestăm construcţii anali-
tice prepoziţionale ce substituie formele cazuale sintetice de ablativ:
ex aceto acro; substantivele de declinarea a V-a transferate în cadrul
declinării I-a: planitia în loc de: planicies [1, p. 23] etc.

Subiecte pentru autoevaluare:

1. Explicaţi teoria substratului privind formarea limbilor roma-
nice.
2. Comparaţi teoriile substratului (etnologică), cronologică şi
dialectologică despre formarea limbilor romanice. Ce factori
imanenţi (interni) de dezvoltare a limbilor în cauză evidenţiază
fiecare dintre concepţiile semnalate?
3. Definiţi conceptul latina vulgară (populară). Ce argumente sunt
invocate în favoarea ideii despre caracterul unitar al acesteia?
4. Relevaţi termenii folosiţi în antichitate cu privire la latina vul-
gară.
5. Comentaţi unele interpretări ale conceptului latina vulgară. Ce
aspecte vizează controversele?
6. Explicaţi, de ce latina vulgară ar trebui considerată drept limba
vorbită de întregul popor din toate teritoriile Imperiului Roman
în toate epocile de evoluţie a limbii latine?
7. Motivaţi posibilitatea de a invoca diferenţele diatopice şi dia-
stratice în abordarea conceptului latina vulgară.
123
8. Indicaţi unele trăsături specifice latinei vulgare.
9. Numiţi perioadele de dezvoltare a limbii latine, în general, şi a
latinei vulgare, în special.
10. Descrieţi unele surse de cercetare a latinei populare.

Aplicaţii:
• Studiaţi cap. II. „Şcoala idealistă sau estetică a lui K.Vossler”
din sursa: Iordan I.  Lingvistica romanică, evoluţie, curente,
metode. Bucureşti: Editura Academiei Republicii Populare Ro-
mâne, 1960, p. 89 – 110. Pregătiţi un rezumat al capitolului în
care să elucidaţi următoarele subiecte: a) Problemele abordate
de către K.Vossler prin prisma concepţiei idealiste. b) Progresul
absolut şi relativ în viziunea lui Vossler. c) Vossler despre rolul
analogiei şi alţi factori de evoluţie a limbii. d) Concepţia lui
Vossler în materie de romanistică.
• Comentaţi unele particularităţi fonetice, lexicale şi gramaticale
în baza unor exemple din „Appendix Probi” (a se vedea Anexa,
p. 162). Întocmiţi un tabel în care să repartizaţi exemplele dis-
ponibile, în funcţie de fenomenul pe care îl reprezintă. Compa-
raţi unele cuvinte din latina vulgară cu reflexele lor romanice.
• Comentaţi următorul citat: „Animată de o mişcare neîncetată
de adaptare la factori externi sau interni, trecând prin procese de
standardizare, formare a limbilor vehiculate, dar şi a unor limbi
internaţionale, Romania, ca ansamblu de idiomuri dezvoltate
din latină, poate dezvălui în mod exemplar aceste fenomene.
Cu atât mai mult, cu cât Romania reprezintă singurul domeniu
indo-european în care limba de bază este bine cunoscută, facili-
tând astfel cunoaşterea directă a unuia dintre cele mai interesan-
te fenomene ale diacroniei limbajului: naşterea dinr-o limbă de
bază a limbilor genealogic înrudite. Graţie acestui fapt, putem
pătrunde în intimitatea unui proces evolutiv de mare complexi-
tate, care i-a fascinat şi continuă să-i fascineze pe lingvişti.” [a
se vedea: Oancea I., Panait L. Schiţă de istorie a romanităţii.
Timişoara: Excelsior Art, 2002, p. 7]

124
 Tema IX
Romanizarea (premise, factori). Specificul
romanizării unor provincii (Iberia, Galia, Dacia)

Obiective:
- să definească noţiunea romanizare;
- să descrie factorii şi premisele romanizării;
- să compare procesul de romanizare a Iberiei şi a Galiei;
- să descrie procesul de romanizare a Daciei;
- să evalueze specificul romanizării Daciei;
- să argumenteze rolul substratului, superstratului şi al adstratului
în formarea limbilor romanice.

Subiecte:
 Definiţia şi factorii romanizării
 Expansiunea romană în Italia şi peste hotarele acesteia. Speci-
ficul romanizării Iberiei, Galiei și a Daciei
 Rolul elementelor de substrat, superstrat, adstrat în constitui-
rea limbilor romanice.

Bibliografie
1. Corlăteanu N., Colesnic-Codreanca L. Latina vulgară. Chişi-
nău: Cartier, 2007.
2. Fassel L. Latinitate şi romanitate şi raportul continuitate şi dis-
continuitate. Din nou despre latina vulgară. www.alil.ro/.../
Latinitate-şi.-romanitate-şi-rapor...‎
3. Lobiuc I.Contactele dintre limbi. Vol.I. Iaşi, 1998.
4. Manoliu Manea M. Extinderea limbii latine. În: Manoliu Ma-
nea M. Gramatica comparată a limbilor romanice. Bucureşti,
1971, p. 27 – 29.
5. Oancea I., Panait L. Schiţă de istorie a romanităţii. Timişoara:
Excelsior Art, 2002.
6. Oglindă E., Păduraru G. Introducere în lingvistică (Suport di-
dactic). Chişinău: CEP USM, 2011. 
7. Rosetti Al. Istoria limbii române. Bucureşti, 1968.
125
 8. Vraciu A. Rolul şi valoarea explicaţiilor prin factorul etnolo-
gic în lingvistică; Consideraţii asupra elementelor autohtone
ale limbii române. În: Studii de lingvistică generală. Iaşi, 1972,
p. 55 – 90; 91 – 124.
9. Zgârcibabă-Bogdan E. Introducere în filologia romanică (Note
de curs). Cahul, 2011.
10. Алисова Т.Б., Репина Т.А., Таривердиева М.А. Введение в ро-
манскую филологию. Москва: Высшая школа, 1982.
11. Корлэтяну Н.Г. Исследование народной латыни и её отно-
шений с романскими языками. Москва: Наука, 1974.

 Definiţia şi factorii romanizării

Numeroase manuale, studii şi dicţionare conţin definiţii ale con-
ceptelor a romaniza, romanizare. De exemplu, în „Noul dicţionar
universal al limbii române” (Bucureşti, 2006) sunt semnalate următoa-
rele sensuri ale verbului a romaniza: „1. a imprima sau a impune unei
ţări, unei regiuni, unei populaţii instituţiile, organizarea, obiceiurile,
limba, cultura, civilizaţia romană; a face să devină roman; a romani,
a latiniza; 2. (refl.) a-şi însuşi, a asimila modul de organizare, limba,
cultura, viaţa romanilor; a deveni roman sau romanic; a se romani, a se
latiniza...” (p. 1235), iar romanizare este „acţiunea de a se romaniza
şi rezultatul ei; latinizare”.
Definiţii similare găsim în „Dicţionarul explicativ al limbii române”
(2009) şi în „Dicţionarul universal ilustrat al limbii române” (vol. 9, 2011).
Astfel, în DEX (2009) citim: „ROMANIZÁ, romanizez, vb. I. Tranz. 
A imprima sau a impune (unei ţări, unei regiuni, unei populaţii) carac-
terul romanităţii, a face (să fie) roman, a introduce civilizaţia romană.
♦ Refl. A deveni roman sau romanic. – Din fr. Romaniser”.  În lucrările
de specialitate, romanizarea semnifică răspândirea, pe teritoriile cucerite
de romani, a limbii latine, a obiceiurilor şi a culturii romane şi însuşirea
acestora de către populaţia autohtonă [10, p. 46; 11, p. 40-43].
Deşi nu există o deosebire principială între termenii romanizare şi
latinizare, aceştia ar putea fi diferenţiaţi, primul însemnând asimila-
rea etnică, lingvistică şi culturală a populaţiei autohtone din teritoriile
exterioare Italiei, pe când termenul latinizare ar putea fi raportat la
acelaşi proces ce a afectat populaţia autohtonă din Italia [11].

126
 Specialiştii în materie subliniază caracterul popular, îndelungat, ne-
omogen al procesului romanizării. Cunoscuta romanistă M.Manoliu-
Manea observă că „limba oficială a statului, administraţiei şi armatei,
latina va trebui să treacă printr-un lung proces de infiltrare din centrele
urbane spre aşezările rurale de „vici” şi „pagi” [4, p. 28]. În opinia
acestei savante, romanizarea a început „printr-o emigrare lentă a po-
pulaţiei romane, izgonite de la ţară”, astfel încât „emigrarea ţăranilor
spre alte ţinuturi avea să-i transforme în soli ai civilizaţiei şi limbii
latine, dincolo de graniţele Peninsulei Italice” [ibidem].
Fără îndoială, romanizarea s-a manifestat ca „un fenomen popular”,
în caz contrar ar fi greu de explicat proporţiile şi profunzimea acesteia
pe multe dintre teritoriile cucerite şi anexate la Imperiul Roman. To-
tuşi, termenul imperializare a limbii latine, propus de L.Fassel cu
referire la „procesul de expansiune teritorială a limbii latine, finalizat
cu apariţia de limbi noi, romanice”, ni se pare mai puţin potrivit, în
pofida unor argumente cu care operează cercetătoarea: „Cu siguranţă
că, dacă nu ar fi existat această uriaşă expandare a latinei în istoria
Romei, iar atâtea popoare nu şi-ar fi însuşit limba latină, într-un timp
mai lung sau mai scurt, trecând printr-o fază de bilingvism, nu s-ar fi
ajuns la apariţia unor limbi noi. Circumstanţa istorică, condiţia care a
dus la această mare schimbare a fost tocmai ceea ce se poate numi prin
termenul pe care l-am propus, imperializarea limbii latine” [2].
Dacă acceptăm ideea despre romanizare ca un proces de acultu-
raţie, perceput ca o preluare sau o adoptare „de către o comunitate a
unor elemente de cultură materială şi spirituală sau a întregii culturi
a altei comunităţi aflate pe o treaptă superioară de dezvoltare” [DEX,
2009], ne dăm seama despre varietatea factorilor şi a premiselor ce au
implicat fenomenul în discuţie. Totodată, vom considera definiţii ale
aculturaţiei ca o „totalitate a transformărilor suferite de un grup social
aflat în contact cu un grup mai mare” [„Noul dicţionar universal al
limbii române”] drept vagi şi inexacte. Or, aspectul spiritual al pro-
cesului vizat sugerează rolul deosebit al şcolilor de diferite grade, al
administraţiei romane, care au facilitat şi au accelerat expansiunea nu
doar a limbii latine, ci şi a culturii romane, în ansamblu.
Ca factori ai romanizării am putea menţiona [9, p. 25 – 31; 11, p. 44
– 46]: introducerea sistemului de învăţământ roman, afluxul de colo-

127
nişti, urbanizarea, crearea unor sisteme eficiente de comunicaţii, întâi
de toate, construirea drumurilor, stabilirea, pe lângă relaţiile adminis-
trative, a relaţiilor economice şi etnice dintre băştinaşi şi administra-
ţie, colonişti, negustori etc., staţionarea legiunilor romane şi stabilirea
cu traiul a veteranilor armatei romane, acordarea cetăţeniei romane,
răspândirea creştinismului ş. a.
Să examinăm unii dintre factorii evidenţiaţi. Se cuvine să indi-
căm rolul coloniştilor ex toto orbe Romano (de pe întreg teritoriul
roman). Aceştia erau originari din diferite provincii ale Imperiului
Roman şi, de obicei, nu erau vorbitori nativi ai limbii latine, însă
promovau cultura romană, modul de viaţă roman, latina, ca limbă
de comunicare.
Un rol important în procesul romanizării l-a avut armata romană
şi, mai cu seamă, veteranii acesteia cărora li se conferea statutul de
cives optimo iure optimaque lege (cetăţeni ce beneficiau de un înalt
statut juridic, de înlesniri etc.). Privilegiile (honores) de care se bu-
curau cei lăsaţi la vatră pe teritoriul Imperiului Roman erau variate: li
se dădeau în folosinţă loturi de pământ cultivabil, terenurile agricole
obţinute fără vreo recompensă erau scutite de impozit, iar posesorii
lor erau atraşi în administraţia locală, li se acorda cetăţenie romană.
Este de amintit înfiinţarea şi dezvoltarea unor aşezări rurale pe lângă
castrele romane, numite kanabae.
Fără a fi impusă prin intermediul unor pârghii de reprimare, latina
era limba oficială, folosită obligatoriu în aparatul administrativ, iar
magistraţilor de pe întreg teritoriul Imperiului li se interzicea să recur-
gă la o altă limbă de comunicare decât cea indicată. De exemplu, îm-
păratul Vespasian a promulgat o lege prin care latina era implementată
ca o limbă oficială, de afaceri şi administrativă în localităţile urbane,
iar locuitorii acestora urmau să o însuşeacă obligatoriu, cu excepţia
celor mai săraci reprezentanţi ai plebei [11, p. 44].
Romanizarea este de neconceput fără şcolile de diferite grade, în
care disciplinele erau predate în latină şi unde studiau şi copiii băşti-
naşilor. În teritoriile cucerite erau fondate numeroase şcoli elementare,
de meserii şi chiar şcoli superioare; este cazul să menţionăm existenţa
unor asemenea centre de învăţământ în Galia (Augustodunum, Bur-
digala) ş. a. Ştiinţa de carte era încurajată; gramatiştilor proveniţi din

128
provinciile romane li se acordau drepturi depline de cetăţeni romani
(ius civitatis optimo iure).
Nu trebuie trecute cu vederea consecinţele urbanizării: oraşele
ofereau diverse oportunităţi, în special economice şi culturale, şi de
aceea au constituit un punct de atracţie pentru mase largi ale populaţiei
autohtone din provincii. Atât pe teritoriul Italiei, cât şi peste hotare-
le acesteia, au fost întemeiate numeroase oraşe: Placentia (Piacenza),
Cremona, Brixia (Brescia), Patavium (Padova), Mediolanum (Milano)
ş. a. în Italia; Lugdunum (Lyon), Lutetia Parisiorum (Paris), Burdigala
(Bordeaux) în Galia; Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica, Potaissa
ş. a. în Dacia etc. unde era promovată romanizarea.
Un factor esenţial în procesul romanizării a fost răspândirea lentă
a creştinismului. Terminologia religioasă de bază descinde din limba
latină, probe concludente fiind termenii: lat.: deus > it.: dio, sp.: dios,
fr.: dieu, domine + deus > rom.: dumnezeu; lat.: crucem > rom.: cruce,
it.: croce, sp.: cruz, fr.: croix; lat.: basilica > rom.: biserică, gr., lat.:
ecclesia > sp.: iglesia, it.: chiesa, fr.: église; lat.: christianus > rom.:
creştin, sp.: christiano, fr.: crétien; lat.: baptizare > rom.: a boteza, it:
battizzare, fr.: baptiser; lat.: communicare > comunicare > rom.: a co-
munica; fr.: communier; lat.: presbiterum > rom.: preot, fr.: prêtre etc.
Un factor al romanizării l-a constituit acordarea cetăţeniei roma-
ne reprezentanţilor diferitelor pături sociale, realizată în câteva etape.
O probă incontestabilă a succesului acestui proces este Constitutio An-
toniniana, adoptată în a. 212 d. Hr. de către împăratul Caracalla, prin
care cetăţenia romană i se conferea populaţiei autohtone libere din
întregul Imperiu Roman.

 Expansiunea romană în Italia şi peste hotarele acesteia.

Specificul romanizării Iberiei, Galiei şi a Daciei
Procesul romanizării cuprinde circa o jumătate de mileniu, între
sec. III î. Hr. – sec. II –III d. Hr. Iniţial, sunt supuse romanizării nume-
roasele popoare din Peninsula Apenină [11, p. 17 – 30], unele dintre
care erau de origine italică, asemenea latinilor, vechilor locuitori ai
regiunii Latium (în italiană: Lazio), unde era răspândită, la început,
limba latină (lingua Latina). Dintre triburile italice ar trebui să-i men-
ţionăm pe umbrienii din nord-estul Italiei (Umbria), pe samniţii din
129
estul aceleiaşi peninsule (Samnium), sabineni, volsci, falisci (Latium),
oscii din sudul Italiei (Campania, Lucania, Apulia, Calabria) ş. a.
O parte a populaţiei din Peninsula Apenină era de origine neita-
lică indo-europeană: veneţii (nord-estul Italiei), iapigii din sud-estul
Italiei, celţii din nordul Italiei (Galia Cisalpină), coloniştii greci din
sudul Italiei (din oraşele-colonii Crotona, Heracleea, Sibaris, Tarent)
ş. a. Sunt de semnalat şi popoarele de provenienţă neindo-europeană,
dintre care etruscii, răspândiţi într-o regiune din Italia centrală, numită
Etruria, au exercitat o influenţă considerabilă asupra culturii materiale
şi spirituale a romanilor şi a celorlalţi italici. Etnonimul autohton al
etruscilor este rasena; grecii îi numeau tirrhenoi (tirenieni), iar italicii
foloseau etnonimul tusci (etrusci), de unde provine denumirea regi-
unii Toscana. În nord-vestul Peninsulei Apenine se aflau ligurii, iar
insulele adiacente ale Italiei – Corsica, Sardinia şi Sicilia – cucerite
de timpuriu, în urma primului război punic, între anii 241 – 238 î. Hr.,
erau populate, respectiv, de corsi, sarzi (sardes) şi siculi.
Drept consecinţă a expansiunii sale în Italia, Roma  a devenit un
stat puternic şi un rival de temut al statelor din bazinul Mării Medite-
rane, mai cu seamă al Cartaginei, o colonie feniciană bine organizată
şi opulentă, ce s-a impus în plan economic şi politic în această regi-
une. Principala cauză a războaielor punice (denumire ce provine de
la etnonimul Poeni sau puni pe care îl foloseau romanii cu referire la
cartaginezi) a fost conflictul între Roma şi Cartagina pentru suprema-
ţia economică şi politică în bazinul Mării Mediterane: 1) a. 264 – 241
î. Hr.; 2) a. 218 – 201 î. Hr.; 3) a. 149 – 146 î. Hr.
În urma victoriei obţinute de romani în primul război punic (a. 241
– 238 î. Hr.), sunt cucerite Sicilia, Corsica şi Sardinia (a. 241 – 238
î. Hr.); Sicilia a fost prima provincie romană în afara Italiei. Cel de-al
doilea război punic (218 – 201 î. Hr.) a avut ca rezultat cucerirea Pe-
ninsulei Iberice (a. 157 î. Hr.), pe al cărei teritoriu sunt înfiinţate pro-
vinciile romane Hispania Citerior şi Hispania Ulterior. În acest război
şi-au manifestat plenar geniul strategic comandantul de oşti cartaginez
Hannibal şi comandantul armatei romane Publius Cornelius Scipio.
Marea bătălie de la  Zama (a. 202 î. Hr.) s-a încheiat cu înfrângerea
lui Hannibal, iar Scipio, învingător, s-a reîntors la Roma, primind cog-
nomenul Afer (Africanul).

130
 În aceeaşi perioadă romanii pun stăpânire pe Galia Cisalpină – par-
tea de nord a Italiei, situată la sud de munţii Alpi, a cărei populaţie
majoritară o constituiau galii de origine celtică. Un eveniment impor-
tant în această privinţă este cucerirea în a. 222 î. Hr. a oraşului Medio-
lanum (actualmente Milano).
Cel de-al treilea război punic (149 – 146 î. Hr.) a avut ca scop cu-
cerirea şi distrugerea Cartaginei. Susţinător aprig al acestei intenţii be-
licoase era senatorul Cato cel Bătrân care, de fiecare dată când rostea
câte un discurs, sublinia pericolul pe care îl reprezenta Cartagina, so-
licitând distrugerea marelui oraş: „Ceterum censeo Carthaginem esse
delendam” (Aşadar, cer ca oraşul Cartagina să fie nimicit). În cele din
urmă, romanii, conduşi de  Scipio Aemilianus, au cucerit, incendiat
şi distrus Cartagina, iar locul unde s-a aflat a fost arat cu plugul. Cei
rămaşi în viaţă au fost vânduţi ca sclavi, iar  teritoriul Cartaginei a fost
transformat în provincie romană, numită Africa (146 î. Hr.). În peri-
oada menţionată, sunt cucerite Iliria (a. 167 î. Hr.) şi Ahaia (Grecia, a.
146 î. Hr.).
Către sfârşitul sec. II î. Hr. continuă cucerirea Galiei, realizată în
câteva etape. După ce au instituit dominaţia asupra Galiei Cisalpine,
romanii îşi extind cuceririle în Galia Transalpină, situată la nord de
munţii Alpi: în perioada a. 125 – 118 î. Hr. este supusă Galia de Sud sau
Gallia Narbonensis, cu centrul în oraşul Narbo. Mai târziu, teritoriul
în cauză s-a numit, pur şi simplu, provincia (actualmente – Provence).
Cucerirea Galiei de Nord sau Transalpine s-a încheiat în sec. I î. Hr.,
în urma operaţiilor militare întreprinse de strălucitul comandant de oşti
roman Caius Iulius Caesar în perioada a. 58 – 52 î. Hr. Întreg războiul,
manevrele diplomatice, obiceiurile galilor şi orânduirea lor de stat au
fost descrise cu lux de amănunte de autorul „Însemnărilor despre răz-
boiul împotriva Galilor” („Commentarii de bello Gallico”) – Caius Iu-
lius Caesar. Pe teritoriile de curând cucerite au apărut provinciile Aqui-
tania, Gallia Lugdunensis, cu centrul administrativ Lugdunum (Lyon)
şi Belgica.
Urmează apoi o nouă expansiune în Africa şi în Asia: drept con-
secinţă a victoriei repurtate în războiul Iugurtin (bellum Iugurtinum),
purtat în a. 111 – 106 î. Hr., Numidia, nordul Africii sunt cucerite. Pe
parcursul sec. I î. Hr., la Imperiul Roman au fost anexate noi provincii:

131
Tracia (a. 78 – 71 î. Hr.), Asia Mică, Pontul şi Siria: aceste teritorii
devin parte a Imperiului după cel de-al treilea război împotriva rege-
lui Mithridates VI al Pontului, purtat între anii 74 – 63 î. Hr. Ulteri-
or, provincii romane devin Egiptul (a. 30 î. Hr.), Rhaetia şi Noricum
(a. 16 – 15 î. Hr.), Pannonia (a. 12 – 9 î. Hr.), Moesia Superior şi Mo-
esia Inferior (a. 6 d. Hr.).
În urma celor două războaie romano-dacice (a.101 – 102 d. Hr.,
a. 105 – 106 d. Hr.) este cucerită Dacia, unde administraţia şi armata
romană s-au aflat în perioada a.106 d. Hr. – 275 d. Hr., care avea ca ho-
tare: în partea apuseană – Tisa, la nord – munții Carpați, în regiunea
de sud – Dunărea, iar la est – râul Hierosos. 
În perioada stăpânirii romane (a. 106  -  271 d. Hr.), în Dacia au
avut loc evenimente importante, au fost construite noi orașe, dintre
care s-ar putea menţiona noua capitală a provinciei, Colonia Ulpia
Traiana Augusta Dacica  (a. 108 - 110 d. Hr.), Apulum  (Alba-Iulia),
Potaissa (Turda), Napoca (Cluj-Napoca) ş. a., fondate în locul vechilor
aşezări ale băştinaşilor: Sarmisegetuza, Argidava, Buridava, Petroda-
va, Sargidava etc. [8, p. 34]. Sunt edificate monumente impunătoare,
de exemplu Tropaeum Traiani lângă satul Adamclisi din Dobrogea (a.
109 d. Hr.), Columna lui Traian, învingătorul Daciei, înălţată de către
arhitectul Apollodor din Damasc în a. 112 d. Hr. ş. a.
Începe colonizarea acestei provincii de către colonişti, civili şi mi-
litari, ex toto orbe Romano (din întreg Imperiul Roman), mai cu seamă
traci, a căror limbă era înrudită (ca şi poporul respectiv) cu cea a geto-
dacilor. Deși cuprinde o perioadă relativ scurtă, colonizarea Daciei
cu oameni originari din toate provinciile imperiului şi romanizarea
acesteia a fost cea mai intensă, astfel încât în momentul părăsirii Da-
ciei de către administraţia şi armata romană în a. 275 d. Hr. (amissio)
asimilarea etnică şi lingvistică a autohtonilor deja se produsese.
Un factor însemnat al expansiunii romane în Dacia a fost admi-
nistraţia romană. Dacia era condusă de Legatus Augusti propraetore
(legatul sau trimisul împăratului) şi de către administratorii financi-
ari (procuratores), trei la număr, în funcţie de câte cele trei provincii
sau unităţi administrative în care era divizată Dacia. Mai exista şi un
Concilium Provinciarum Daciarum trium ce întrunea circa o sută de
cetăţeni. Încasarea impozitelor se făcea prin intermediul unor funcţi-

132
onari, ajutori ai celor trei procuratori. Comunitatea romanilor îngloba
diverse pături sociale: cetăţenii romani cu drepturi depline, locuitorii
municipiilor cu drepturi limitate, băştinaşii daci (peregrinii), sclavii
eliberaţi (liberţii), sclavii privaţi de orice drepturi.
În cadrul romanizării Daciei pot fi disociate câteva perioade: peri-
oada de până la a. 102 d. Hr., anterioară războaielor romano-dacice,
cea care a inclus a. 106 – 175 d. Hr., când procesul menţionat a căpătat
propoziţii deosebite, graţie unor condiţii specifice în care s-a desfăşu-
rat. Bineînţeles, nu se poate vorbi despre o nimicire totală a populaţiei
băştinaşe în cele două războaie, după cum sugerează istoricul antic
Flavius Eutropius: „Dacia diuturno bello Decebalis viris exhausta est”
(Dacia, în timpul îndelungatului război al lui Decebal, a fost pustiită
de bărbaţi). În opinia multor specialişti de vază, sunt probe conclu-
dente – lingvistice şi arheologice – care demonstrează incontestabil nu
doar continuitatea elementului autohton după transformarea Daciei în
provincie romană, ci şi persistenţa populaţiei romanizate după amissio
din a. 275 [11, p. 43 – 44].
Din cele expuse se poate deduce că procesul de romanizare se
realizează în baza unor premise, de exemplu:
• contactele preliminare dintre civilizaţia romană şi cele din teri-
toriile ce vor fi anexate;
• cucerirea teritoriului unui popor autohton, încorporarea acestuia
în statul roman pentru o anumită perioadă de timp;
• influenţa culturii materiale şi spirituale romane asupra altor ci-
vilizaţii antice;
• interacţiunea unor factori ca: administraţia, armata romană,
şcolile, acordarea cetăţeniei romane, coloniştii, fondarea unor
noi aşezări şi oraşe, răspândirea creştinismului etc.
Rapiditatea romanizării se manifestă în funcţie de gradul de dez-
voltare a popoarelor supuse romanizării, de perioada de cucerire a te-
ritoriului respectiv, de gradul de coeziune şi legăturile cu metropola –
Roma. Au existat şi factori ce au împiedicat sau, cel puţin, au încetinit
romanizarea: nivelul avansat sau chiar superior de civilizaţie în unele
teritorii cucerite, mai cu seamă în Grecia, unde procesul semnalat nu
s-a produs; influenţa pronunţată a culturii elenistice (de exemplu, în
Macedonia, Egipt ş. a.) împiedică în mod vădit asimilarea etnică, ling-

133
vistică şi culturală a băştinaşilor; teritoriile îndepărtate mult de metro-
polă sau greu de pătruns (bunăoară, zonele montane) au acelaşi efect,
la care este de menţionat şi opoziţia, faţă de spiritualitatea romană, a
unor religii, în special a celor orientale (iudaică ş. a.).

Rolul elementelor de substrat, superstrat, adstrat în


constituirea limbilor romanice
Ca termen lingvistic, substratul semnifică „elemente pătrunse într-o
limbă din limba populației autohtone care a adoptat-o, părăsindu-și
limba proprie în urma unei cuceriri, a unei migrațiuni sau a unei colo-
nizări” [DEX, 2009].   
Termenul substrat a fost folosit pentru prima dată de către sa-
vantul danez J.Bredsdorf, desemnând o limbă dispărută sub influenţa
unei alte limbi sau reminiscenţele acesteia în limba „învingătoare”.
Conceptul respectiv este util în studiile axate pe tendinţele evolutive
sau pe originea unor idiomuri. Apreciind rolul limbilor-substrat, pro-
fesorul ieşean A.Vraciu observă: „Problema substratului constituie o
parte integrantă a teoriei de dezvoltare a limbii care stabileşte rolul
factorilor externi în evoluţia sistemului” [8, p. 58].
De exemplu, teoria etnologică (a sub­stratului) (a se vedea supra)
explică procesul de formare a limbilor romanice prin intermediul idi-
omurilor autohtone din fostele provincii romane. Prin prisma acestei
teorii, este relevat substra­tul celtic (limba galilor) în geneza francezei
şi a provensalei, rolul substratului dacic în formarea limbii române, a
sub­stratului iberic în cadrul limbii spaniole, a substraturilor osco-um-
brian şi celtic în constituirea diferitelor dialecte ale limbii italiene etc.
Limbile autohtone în cauză, răspândite cândva în provinciile romane
Galia, Iberia, Dacia şi în Italia etc., au dispărut treptat, influenţând
subsistemele fonetic, lexical şi, parţial, gramatica limbilor neolatine:
franceză, provensală, spaniolă, portugheză, română, italiană ş. a.
Evident, teoria menţionată are atât avantaje, cât şi unele carenţe. În
ultimul caz, lipsa unor date concrete ce ar dezvălui specificul limbilor
autohtone este o piedică în cercetarea elementelor de substrat. Să nu
uităm că, alături de variate fenomene fonetice, care pot fi explicate
anume prin acest factor, limbile romanice conţin numeroase unităţi
lexicale, inclusiv derivate, de origine autohtonă. În limba română, se

134
atestă peste 100 de cuvinte provenite din limba daco-geţilor, cum ar fi
substantivele abur, brusture, brânduşă, balaur, brad, brâu, buză, ca-
râmb, colibă, ghiuj, gorn, mal, mazăre, mânz, murg, scai, strungă, că-
ciulă, cătun, ceafă, cioc, ciută, copil, curpen, fluier, gălbează, ghimpe,
groapă, grumaz, guşă, măgură, mărar, moş, mugure, năpârcă, păs-
taie, sâmbure, pârâu, pupăză, rânză, scrum, şale, şopârlă, ţap, ţarc,
ţeapă, urdă, vatră, viezure, zgardă, verbele a ademeni, a scăpăra, a
(se) bucura, a ciupi, a cruţa, a curma, a scula, a zgâria; adjectivele
gata, searbăd, sterp, strepede etc.[7, p. 115 – 116].
Şi în alte limbi romanice sunt întrebuinţate elemente de origine
autohtonă; astfel, limba franceză a preluat un număr mai redus de cu-
vinte din limba galilor, de ex.: alouette (ciocârlie), mouton (berbec),
sapin (brad) etc.
Substratul limbii italiene este eterogen, întrucât în dialectele ei de
nord (bunăoară, cel piemontez sau milanez) se utilizează elemente au-
tohtone de origine celtică, iar dialectele centrale şi sud-italiene inse-
rează cuvinte moştenite din osco-umbriană.
Este de menţionat că, în unele privinţe, influenţa substratului poate
avea efecte îndepărtate, care se manifestă mult mai târziu, ca nişte
tendinţe evolutive ale idiomului în cauză, – ipoteză expusă de către sa-
vantul danez V.Bröndal în studiul „Substrat et emprunt en roman et en
germanique” (Copenhague, 1948). Din perspectiva cercetărilor efec-
tuate asupra fenomenului în discuţie, par exagerate afirmaţiile despre
inutilitatea conceptului substrat. Se vehiculează ideea potrivit căreia
aplicarea acestui concept nu soluţionează problemele ce apar, deoare-
ce lipsesc deplin faptele de limbă pe baza cărora să poată fi interpretată
cercetarea corespunzătoare [3, p. 123].
Examinând geneza spaţiului lingvistic romanic, cercetătoarele
I.Oancea şi L.Panait adoptă „ca element de coerenţă” teoria straturilor
ce dezvăluie rolul de „modelator al evoluţiei latine spre romanitate”
al substratului, „ca prim contact lingvistic între un element alogen,
limbile preromane, şi latină” [5, p. 9]. Factorul menţionat a atribuit
fiecărei limbi romanice un aspect inedit, comun şi, totodată, diferit, în
corelaţie cu celelalte limbi-surori.
Termenul superstrat a fost propus de către savantul german W. von
Wartburg, cu referire la adoptarea treptată de către un popor pătruns

135
mai târziu pe un teritoriu a limbii băştinaşilor sau a poporului stabilit
anterior acolo, a cărui cultură este superioară. Sub influenţa idiomului
autohton, limba cuceritorilor se îmbogăţeşte cu noi unităţi lexicale,
iar la diferite niveluri (fonetic, lexical, gramatical) ale acesteia se ma-
nifestă tendinţe noi [6, p. 30]. În limba română superstratul cuprinde
împrumuturile slave, preponderent elemente lexicale, în franceză şi
italiană se atestă superstratul germanic, iar în spaniolă putem vorbi
despre un superstrat de origine arabă.
În diverse cercetări se atrage atenţie asupra faptului că, pentru
prima dată, romanitatea de est vine în contact direct cu slavii în sec.
IV-VII în Bazinul Dunării, iar cele mai vechi împumuturi de prove-
nienţă slavă datează din sec. VII- IX. Este vorba despre un proces
istoric îndelungat, ale cărui manifestări de ordin etnic, cultural, ad-
ministrativ şi lingvistic, contactele etnice vizează bilingvismul sla-
vo-român în perioada de până la sec. XII-XIII, reorganizarea Biseri-
cii, adoptarea liturghiei slave etc. sunt comentate şi estimate în nu-
meroase lucrări de specialitate, de exemplu: G.Mihăilă [a se vedea:
Mihăilă G. Împrumuturi vechi sud-slave în limba română. Bucureşti,
1960], M. Cvasnâi-Cătănescu [Cvasnâi-Cătănescu M. Limba româ-
nă. Origini şi dezvoltare (Studiu, antologie de texte româneşti vechi:
explicaţii; glosar şi bibliografie). Bucureşti, 1996], I. Coteanu [Co-
teanu I. Structura şi evoluţia limbii române: (de la origini până la
1860). Bucureşti, 1981] ş. a.
Analizând superstratul slav al limbii române, acad. Al.Rosetti sem-
nalează adăugarea unui [j] în antepoziţia vocalelor anterioare: scriem
este, el, pronunţăm [ieste], [iel] etc.; completarea sistemului fonologic
românesc cu noi foneme – [h], [z], graţie unor împrumuturi de origine
slavă meridională: hohot, hram, zale etc. În plan gramatical, se relevă
intensificarea verbelor reflexive, atât de origine slavă, cât şi a celor
moştenite din latină: a se căi, a se teme, a se ruga, a se duce etc. [7,
p. 302; 306 – 307].
Româna conţine numeroase împrumuturi de origine slavă meridio-
nală (din limbile bulgară şi sârbă), occidentală (polonă) şi orientală
(ucraineană, rusă), dintre care s-ar putea indica: bârlog, bogat, castra-
vete, cârmă, ceas, clei, clopot, cocoş, colac, coş, daltă, drojdie, gât, a
goni, grindă, a iubi, a înveli, luncă, dragoste, a iubi, muncă, nevastă,

136
obraz, oglindă, ostrov, paznic, prieten, prost, a sfârşi, prag, război,
rând, strajă, a trăi, ulei, val, vâslă, vreme, vorbă ş. a.
Termenul adstrat, promovat de savantul italian M.Bartoli, vizează
coexistenţa şi contactul dintre limbile răspândite pe acelaşi teritoriu
sau pe teritorii adiacente şi influenţa reciprocă a acestora, mai ales la
nivel lexical.
Trebuie observat că în literatura de specialitate termenii „super-
strat” şi „adstrat” nu sunt demarcaţi strict. Abordând corelaţia din-
tre termenii substrat, superstrat şi adstrat, profesorul ieşean I.Lobiuc
subliniază că „şi substratul, şi superstratul, ca procese pe care biling-
vismul le converteşte în „rezultate”, se produc în perioada glotoge-
nezelor” [3, p. 183], iar adstratul semnifică, de obicei, „ influenţele
suferite de o limbă oare­care de după constituirea ei ca un idiom dis-
tinct”, prin urmare, „nu participă nicidecum, ca substratul şi, eventual,
superstratul, la „formarea” unei sau altei limbi”. Concluzia ce se im-
pune este că anume în domeniul adstratului „sunt mai uşor sesizabile
interferenţele generate de bilingvism, deci procesele ca atare, pe când
substratul şi superstratul, deşi procese de interferenţă şi ele la timpul
lor, ni se prezintă astăzi doar ca rezultate...” [3, p. 184].
Aşadar, în formarea şi evoluţia idiomurilor romanice un rol de-
osebit revine fenomenelor ce ţin de substrat, superstrat şi adstrat.
Conceptele evidenţiate sunt interpretate controversat, din perspectiva
bilingvismului şi a interferenţelor lingvistice, a etnogenezei şi a glo-
togenezei. Sunt luaţi în seamă diferiţi factori de ordin extralingvistic
şi intralingvistic. După cum semnalează cercetătoarea L.Fassel, „nu în
orice moment o limbă se transformă radical, suferă schimbări adânci
de structură. De exemplu, se acceptă că una dintre cauzele externe ale
modificării limbii latine a fost substratul. Dar acelaşi substrat, să spu-
nem cel celtic, din diferite provincii ale Imperiului Roman, nu a dus la
formarea unei limbi romanice unice. Factorii de romanizare nu au fost
nici ei uniformi şi s-au interpătruns. Cu toate acestea, se poate desluşi
o anumită constantă în forma în care Imperiul Roman şi-a impus lim-
ba: dacă romanii ar fi decimat populaţiile cucerite, aşa cum au făcut-o
mai târziu spaniolii sau englezii, rezultatul ar fi fost altul” [2].
Din cele relatate la acest subiect se desprind câteva concluzii. Ast-
fel, fundamentul latin în structura limbii române constituie stratul.

137
Substratul limbii noastre este limba traco-dacilor care, în cadrul pro-
cesului de romanizare, au însuşit limba cuceritorilor romani – latina.
Superstratul reprezintă limba unei populaţii, de regulă, cuceritoare,
fiind ulterior asimilată de către purtătorii limbii care se vorbea mai
înainte pe teritoriul respectiv. Atestăm elemente de superstrat la nivel
lexical şi semantic, în formarea cuvintelor, în toponimie şi antroponi-
mie, uneori şi în fonetică, şi în morfosintaxă. 
Adstratul  cuprinde împrumuturile lexicale, datorate contactului
de contiguitate geografică dintre două limbi. Modificările se produc
în sfera vocabularului, a formării cuvintelor şi se referă la mijloacele
derivative – sufixe şi prefixe, la compunerea unităţilor lexicale.  În ro-
mână, adstratul include elemente împrumutate din limbile popoarelor
învecinate (maghiară, turcă etc). 

Subiecte pentru autoevaluare:

1. Menţionaţi popoarele adiacente ale romanilor din peninsula
Apenină.
2. Definiţi procesul romanizării.
3. Explicaţi factorii care au condiţionat romanizarea.
4. Delimitaţi termenii romanizare şi latinizare.
5. Indicaţi cronologia celor trei războaie punice. Ce rol au avut
evenimentele în cauză în expansiunea romană?
6. Relevaţi cronologia principalelor cuceriri ale romanilor peste
hotarele Italiei.
7. Comparaţi romanizarea Iberiei, Galiei şi a Daciei. Ce factori
comuni şi ce deosebiri denotă acest proces în provinciile men-
ţionate?
8. Explicaţi de ce unele provincii romane (Grecia, Iudeea, Mace-
donia, Egiptul ş. a.) nu au fost romanizate.
9. Descrieţi procesul de romanizare a Daciei.
10. Evaluaţi specificul romanizării Daciei.
11. Definiţi conceptul substrat în corelaţie cu superstratul şi ad-
stratul.
12. Argumentaţi rolul substratului, superstratului şi al adstratului în
formarea limbilor romanice.

138
Aplicaţii:
• Comentaţi următoarea afirmaţie:
„Lingvistica sovietică, din evidente raţiuni politice, susţine
acum că limba moldovenească este un idiom independent de
română. ... Pretinsa „limbă moldovenească” nu este, în reali-
tate, decât româna literară, scrisă cu alfabet rus uşor modificat,
cu unele concesiuni, faţă de formele dialectale moldoveneşti.
Independenţa limbii modoveneşti de română este, mai degrabă,
o dogmă a lingvisticii sovietice, despre care, în ultimul timp, cei
mai buni romanişti sovietici preferă să tacă” („La linguistica so-
vietica, per evidenti ragioni politiche, sostiene ora che la lingua
moldava... e un idioma indipendente dal Rumeno. ... La pretesa
„lingua moldava” no e, in realta, che il Rumeno letterrio, scritto
con alfabeto russo leggeremente modificato con alcune concesi-
oni a forme dialettali moldave. ... L’independenza del Moldavo
dal Rumeno e ormai un dogma della linguistica sovietica, anche
se i questi ultimi tempi i migliori romanisti sovietici preferis-
cono tacere”. În: Tagliavini C. Le origini delle lingue neolati-
ne. Introduzione alla filologia romanza. Bologna, VI edizione,
1972, p. 357, 360 – 361).
• Scrieţi o comunicare cu tema: Raportul dintre elementele de
substrat şi superstrat în lexicul limbii române. A se consul-
ta: Rosetti Al. Istoria limbii române. Vol. IV, V, VI. Bucureşti,
1966;  Raporturi şi paralele lingvistice româno-slave / Coordo-
nator: Dârul A. Chişinău, 1978; Niculescu  Al. Individualitatea
limbii române între limbile romanice. Bucureşti, 1999; Vraciu A.
Rolul şi valoarea explicaţiilor prin factorul etnologic în ling-
vistică; Consideraţii asupra elementelor autohtone ale limbii
române. În: Vraciu A. Studii de lingvistică generală. Iaşi, 1972,
p. 55 – 90; 91 – 124.

139
 Tema X
Analiza comparată a fenomenelor
lingvistice în limbile romanice

Obiective:
- să comenteze unele asemănări şi deosebiri între limbile roma-
nice la nivel fonetic;
- să ilustreze elemente lexicale moştenite general romanice şi
elemente ce denotă o răspândire restrictivă;
- să indice unele tendinţe proprii lexicului romanic;
- să evalueze tendinţa spre analitism la nivel gramatical în lim-
bile romanice.

Subiecte:
 Modificări de ordin fonetic în limbile romanice
 Similitudini şi diferenţe între limbile romanice la nivel fone-
tic (tendinţa spre formarea diftongilor, constituirea africatelor
ş. a.)
 Privire de ansamblu asupra lexicului general romanic. Unele
tendinţe de evoluţie a limbilor romanice la nivel lexical
 Tendinţa spre analitism la nivel gramatical în idiomurile roma-
nice.
Bibliografie
1. Copceag D. Tipologia limbilor romanice (în comparaţie cu lim-
bile germanice şi slave). Cluj-Napoca, 1998.
2. Coşeriu E. Unitatea limbii române – planuri şi criterii. În: Limba
română (Chişinău), 1994, nr. 5 – 6, p. 9 – 15.
3. Coşeriu E. Latinitatea orientală. În: Limba română (Chişinău),
1994, nr. 3, p. 10 – 25.
4. Evdoşenco A. P. Introducere în studiul filologiei romanice. Chi-
şinău: Lumina, 1987.
5. Fassel L. Latinitate şi romanitate şi raportul continuitate şi dis-
continuitate. Din nou despre latina vulgară. www.alil.ro/.../
Latinitate-şi.-romanitate-şi-rapor...‎

140
 6. Manoliu Manea M. Gramatica comparată a limbilor romanice.
Bucureşti, 1971.
7. Oancea Il., Panait L. Schiţă de istorie a romanităţii.Timişoara,
2002.
8. Oglindă E., Păduraru G. Introducere în lingvistică (Suport di-
dactic). Chişinău: CEP USM, 2011. 
9. Алисова Т.Б., Репина Т.А., Таривердиева М.А. Введение в ро-
манскую филологию. Москва: Высшая школа, 1982.
10. Корлэтяну Н.Г. Исследование народной латыни и её отно-
шений с романскими языками. Москва: Наука, 1974.

 Modificări de ordin fonetic în limbile romanice

În diverse limbi, inclusiv în cele romanice, sunetele suferă modi-
ficări fonetice necondiţionate şi condiţionate. Cauzele schimbărilor
necon­diţionate (spontane) nu se cunosc, iar schimbările condiţionate,
dimpotrivă, se declanşează în anumite condiţii, în funcţie de poziţie
şi coarticulare. Prin urmare, deosebim modificări fonetice poziţiona-
le şi combinatorii [8]. Multipli factori ca poziţia sunetelor în cuvânt:
iniţială, finală, tonică, posttonică (=după accent), pro­tonică (=înaintea
accentului), în silaba deschisă, în silaba închisă duc la modificări po-
ziţionale, de exemplu, implică reducerea (cantitativă sau calitativă) a
vocalelor în poziţie neaccentuată. În graiurile româneşti şi în unele idi-
omuri romanice occidentale (portugheza) se observă pronunţarea mai
închisă a vocalelor reduse, în comparaţie cu poziţia tonică. În unele
graiuri ale limbii române, în poziţie finală, [e] > [i], [ă] > [î]: [casî] în
loc de [casă], [duşi] în loc de : [duce] ş. a. A se compara în portugheză:
[cabu] în loc de: [cabo] etc.
Este de remarcat faptul că unele modificări fonetice apar drept con-
secinţă a poziţiei pe care o ocupă în cuvânt, dar şi în urma coarticulării
în fluxul sonor. În această privinţă, sunt relevante schimbările ce con-
stau în suprimarea sau adăugarea sunetelor în variate poziţii.
La începutul cuvintelor au loc afereza – eliminarea vocalei sau a
consoanei: lat.: exponere > (a) spune; excalidare > (a) scălda; lat.:
historia > it.: storia şi proteza – adăuga­rea unui sunet, de obicei,
vocalic. Spre deosebire de limbile română şi italiană, în care predo-
mină afereza, în limbile spaniolă şi franceză se atestă proteza vocalei
141
[e] înaintea grupurilor consonantice [st], [sp], [sc]. Sunt concludente
exemplele: scribere > fr.: écrire, sp.: escribir; a se compara: rom.:
a scrie, it.: scrivere; lat.: stare > sp.: estar, fr.: être, a se compara: rom.:
a sta, it.: stare.
Reflexele din română şi italiană ale lexemelor evidenţiate nu con-
ţin vocala protetică: a scrie, scrivere; a sta, stare.
În poziţie medie are loc sincopa – suprimarea unei vocale şi die-
reza – pierderea consoanei. Fenomenele semnalate sunt caracteristice
limbilor romanice, în ansamblu, atât în poziţie protonică, cât şi în cea post-
tonică. De menţionat exemple ce ilustrează sincopa: lat.: domina > rom.:
doamnă, it.: donna, sp.: dueña, fr.: dame; lat.: oculus > rom.: ochi, it.:
occhio, sp.: ojo, fr.: oeil; lat. calidus, calida > rom.: cald, caldă, sp.:
caldo, fr.: chaud, chaude; lat.: collocare > rom.: a culca, sp.: colgar,
fr.: coucher; şi diereza: lat.: rivus > rom.: râu; sp., port.: rio; lat.: ma-
gister > rom.: măiestru, fr.: maître. Limbile romanice denotă reducerea
grupurilor consonantice [ns], [ks], [rs]: lat. deorsum > rom.: jos; lat.:
sursum > rom.: sus; lat.: bestia > fr: bête; lat.: festa > fr. fête.
Fenomene opuse sincopei şi dierezei sunt anaptixa – adăugarea
voca­lei în poziţie medie şi epenteza – intercalarea unei consoane la
mijlocul cuvântului. Cea din urmă apare frecvent în limbile franceză
şi spa­niolă. În limba spaniolă observăm inserarea consoanei [g] în for-
mele pers. I singular ale unor verbe ca: tener (a ţine), salir (a ieşi) ş.
a., bunăoară, lat.: teneo > sp.: tengo; lat.: salio > sp.: salgo. În limba
franceză este de notat epenteza consoanei [b] în grupul consonantic
[mr] şi a consoanei [d] în grupul [nr]: lat.: camera > fr.: chambre; lat.:
gener > fr.: gendre, lat.: tener > fr.: tendre etc.
În poziţie finală au loc apocopa – căderea vocalei sau a silabei fina-
le şi amuţirea sau dispariţia consoanei în aceeaşi poziţie: lat.: corpus >
rom.: corp, it.: corpo, sp. cuerpo, fr.: corps; lat.: digitus > rom.: deget,
it: dito, sp.: dedo, fr.: doigt; lat. lupus > rom.: lup, it.: lupo, sp.: lobo, fr:
loup; lat.: fratrem > rom.: frate, it.: frate > fra (forma it. lit.: fratello);
lat.: credit > rom., it.: crede, sp.: cree, fr.: croît; lat.: facimus > rom.:
facem, it.: facciamo, a se compara însă: sp.: hacemos, fr.: faisons.
Fenomenelor semnalate li se opune epiteza ce rezidă în adăugarea
unor sunete, de obicei, vocale, la sfârşitul cuvântului: rom.: nimic > ni-
mica, nimeni > nimenea, acum > acuma ş. a. În limba italiană, vocala

142
[-o] se ataşează la unele forme verbale (pers. a 3-a plural, perfect); lat.:
cantaverunt > ital.: cantarono, lat.: amaverunt > it.: amarono.
În cele ce urmează vom examina unele modificări combinatorii,
produse prin coarticularea sune­telor în fluxul sonor. Distingem câ-
teva tipuri: acomodarea, asimilarea, disimilarea etc. Acomodarea
presupune conformarea excursiei sunetului următor recursiei celui
pre­cedent, şi viceversa.Varietăţi ale acesteia sunt labializarea, naza-
lizarea, palatalizarea ş.a. În cazul labializării, o consoană nelabială,
succedată de o vocală labială ([o], [u]), se pronunţă labializat: lat. rota
> rom.: roată, it.: ruota, sp.: rueda, fr.: roue; lat.: sol(em) > rom.: soa-
re, it.: sole, sp.: sol; lat.: soliculus > fr.: soleil; lat.: luna > rom.: lună,
fr.: lune, sp., it.: luna, port.: lua; lat.: bucca > rom.: bucă, it.: bocca,
sp.: boca, fr.: bouche etc.
Nazalizarea are loc în condiţiile când o vocală nenazală, urmată
de o consoană nazală, obţine o nuanţă nazală. De ex., lat.: pontem >
rom.: punte, sp.: puente, fr.: pont; lat.: canticum > rom.: cântec; lat.:
ventus > rom.: vânt, it: vento, sp.: viento ş. a. În limbile franceză şi
portugheză, alături de vocalele nenazale se atestă cele nazale, de aceea
nu putem constata nazali­zarea în ambianţele relevate: lat.: contra
+ dicere > fr.: contredire [cõtredir] (a contrazice); lat.: sanguinem >
fr.: sang [sã] (sânge); lat.: sanitatem > fr.: santé [sãte] (sănătate); lat.:
ventus > fr.: vent [vã] etc.
Atunci când consoanele preced vocalele anterioare [e], [i], are loc
palatalizarea celor dintâi: lat.: clamare> rom.: a chema, it.: chiamare,
sp.: llamar; lat.: clavis> rom.: cheie, it.: chiave, sp.: llave, a se compara
în franceză: clef; lat.: glacies, glacia > rom.: gheaţă, it.: ghiaccia, a se
compara în franceză: glace etc.. În diverse limbi romanice remarcăm
preponderenţa palatalizării unor consoane sau grupuri de consoane.
Astfel, în italiană şi română suferă acceaşi modificare grupurile [cl],
[gl], ca în mostrele indicate, dar, spre deosebire de limba română, în
italiană se palatalizează şi grupurile [fl], [pl]: lat.: florem > it.: fiore
(floare), lat. flamma >it.: fiamma, a se compara în franceză: flamme;
lat.: flumen > it.: fiume, lat.: populus> it.: pioppo, a se compara în ro-
mână: plop, lat.: plangere> it.: piangere, rom.: a plânge.
În limbile italiană şi franceză se pretează aceleiaşi schimbări gru-
purile: [n] + [e] + vocală: lat.: vinea> it.: vigna, fr.: vigne (viţa-de-vie),

143
sp.: viña, a se compara în rom.: vie, lat.: signum> it.: segno, fr.: signe,
sp.: seño, a se compara în română: semn. În limba spaniolă, grupul
[pl], în urma palatalizării, devine: [ll]: lat.: plorare > sp.: llorar (a
plânge), a se compara în franceză: pleurer; lat.: pluvia> sp.: lluvia
(ploaie), a se compara în franceză: pluie. În limba spaniolă are loc
palatalizarea consoanei [nn]: lat.: annus> sp.: año, a se compara în
rom.: an şi a grupului [gn]: lat.: cognatus> sp.: cuñado, a se compara
în rom.: cumnat ş. a.
Asimilarea are loc atunci când unui sunet ce-și pierde, parţial sau to-
tal, particularităţile acustico-articulatorice, i se conferă, parţial sau total,
însuşirile sunetului cu care se asimilează. Distingem câteva tipuri ale
asimilării, în funcţie de: proprietăţile sunetului asimilat (consonantică,
vocalică şi mixtă sau vocalică-consonantică); distanţa dintre sunetele
supuse acestei modificări (în contact şi la distanţă); direcţie (progresivă,
regresivă şi bilaterală); gradul de asimilare (parţială şi totală).
Astfel, în exemplele: lat. lectus > it.: letto (pat), lat. directus > it.:
diritto (drept), lat.: damnum > it.: danno (daună), lat.: in+mortalis >
fr.: inmortel >immortel are loc asimilarea consonantică, în contact,
regresivă, totală (ct > tt, mn > nn, nm > mm); în cuvântul românesc
a mulţămi > a mulţumi survine asimilarea vocalică, la distanţă, progre-
sivă, totală (ă > u).
În cuvintele: lat.: lacrima > it.: lagrima, a se compara în română:
lacrimă, fr.: larme; lat.: capra > sp., port.: cabra, a se compara în
română: capră, fr.: chèvre, se observă asimilarea mixtă, în contact, bi-
laterală, parţială, iar în lexemul lat.: subtilis > rom. subţire > [supţire]
remarcăm asimilarea consonantică, în contact, regresivă, parţială.

Similitudini şi diferenţe între limbile romanice la nivel


fonetic (tendinţa spre formarea diftongilor, constituirea
africatelor ş. a.)
În limbile romanice se manifestă unele similitudini şi deosebiri la
nivel fonetic ce vizează dezvoltarea inegală, în raport cu limba latină, a
unor sunete şi grupuri de sunete. Savantul Mario Pei a calculat coefici-
entul de evoluţie a idiomurilor menţionate, pornind de la limba de ori-
gine. Potrivit studiului efectuat, cei doi poli îi constituie limba sardă ce
atestă 8% de modificări şi limba franceză – 44 %. Între ele se situează

144
italiana pentru care se indică 12%; spaniola – 20%; româna – 23,5%;
provensala – 25%; portugheza – 31% [10, p. 148].
În comparaţie cu latina, idiomurile descendente au preluat multi-
ple trăsături, elaborând altele noi. Nicio limbă romanică nu a păstrat
cantitatea vocalelor, caracteristică latinei în care existau, de fapt, 10
foneme vocalice, şi nu 5, datorită diferenţierii după cantitate a celor
cinci vocale: a, e, i, o, u: latus (parte) – latus (lat), populus (popor) –
populus (plop), venit (el vine) – venit (el a venit), pila (minge) – pila
(stâlp) etc. Distincţia dintre consoanele simple şi cele geminate este
pertinentă în italiană, graţie frecvenţei deosebite a asimilării regresive
totale în cadrul unor grupuri consonantice, iar în unele ambianţe apare
şi în spaniolă. De exemplu, în spaniolă se atestă opoziţia [r] – [rr]:
pero (dar) – perro (câine).
Dispariţia cantităţii vocalelor, ca şi multe alte fenomene, are ca punct
de plecare substituirea treptată, în latina postclasică şi târzie (sec. II – III
d. Hr.) a accentului muzical, predominant până atunci, prin cel dinamic.
Drept consecinţă, silabele neaccentuate (protonice sau posttonice) încep
să-şi piardă unele sunete, de exemplu, vocalele medii neaccentuate şi
consoanele finale, pe când în silabele accentuate se formează noi dif-
tongi ce i-au înlocuit pe cei din latina arhaică şi clasică (ae, oe, eu, au),
care au fost, de regulă, supuşi monoftongării. Evoluţia cuvintelor ce
conţineau asemenea diftongi nu a fost aceeaşi; drept dovadă ne poate
servi cuvântul latin aurum de la care provin reflexele: oro (it., sp.), or
(fr.), a se compara în română: aur şi în portugheză: ouro.
Idiomurile neolatine au preluat atât tendinţa spre formarea difton-
gilor, cât şi cea de suprimare a consoanelor de la sfârşitul cuvintelor.
Astfel, [é] generează diftongii [ie], [ea], [ia], iar [o] accentuat difton-
ghează în [uo], [oa], [ue], [eu]. Sunt concludente mostrele: lat.: mel >
rom.: miere, fr., sp.: miel; lat.: terra > rom.: ţeară > ţară; sp.: tierra;
a se compara însă: fr.: terre, it.: terra; lat.: tempus > sp.: tiempo, a se
compara: rom.: timp, it.: tempo, fr.: temps; lat.: petra > rom.: piatră,
it.: pietra, sp.: piedra, fr.: pierre; lat.: populus > sp.: pueblo, fr.: peu-
ple, a se compara: rom.: popor, it.: poppolo; lat.: rota > rom.: roată,
it.: ruota, sp.: rueda, fr.: roue.
După cum am semnalat supra, în unele privinţe, în plan fonetic,
româna se aseamănă mai mult cu italiana, iar spaniola – cu franceza.

145
Sunt relevante, întâi de toate, adăugarea vocalei [e] protetice şi sonori-
zarea oclusivelor surde intervocalice în limbile franceză şi spaniolă şi
caracterul sporadic al modificării menţionate în română şi italiană.
Trebuie indicată o tendinţă comună a limbilor italiană şi spaniolă,
cea de a sfârşi cuvintele într-o vocală, chiar dacă un număr consi-
derabil de cuvinte, printre care multiple forme nominale şi verbale,
denotă o desinenţă consonantică. Astfel, în aceste limbi substantivele
şi adjectivele masculine se termină la singular adesea în vocala [o], iar
cele feminine – în [a]. De exemplu, lat.: taurus > it., sp.: toro; port.:
touro; a se compara în rom.: taur; lat. taurellus > fr.: taureau; lat.:
campus > it., sp., port.: campo, a se compara: rom.: câmp, fr.: champs;
lat.: amicus > it.: amico, sp.: amigo; fr.: ami; rom.: amic; lat.: amica>
it.: amica, sp.: amiga, fr.: amie; lat. bonus > it.: buono, sp.: bueno, a
se compara: rom.: bun, fr.: bon; lat. malus > sp.: malo; fr.: mal; lat.:
captivus > it.: cattivo; lat.: reus > rom: rău.
O altă trăsătură comună limbilor romanice rezidă în substituirea
în domeniul vocalismului a opoziţiilor de ordin cantitativ prin cele
calitative – fenomen declanşat în latina târzie cu repercusiuni asupra
idiomurilor neolatine. Se pierde diferenţa dintre [a] lung şi [a] scurt,
pronunţate la fel; [i] lung şi [u] lung nu-şi pierd calitatea, spre deose-
bire de [i] scurt, asimilat în [e] scurt, devenite [e] închis şi [u] scurt,
asimilat în [o] scurt, transformate în [o] închis. Vocalele menţionate
încep să se confunde, ceea ce remarcăm în reflexele romanice ale unor
cuvinte latineşti: lat.: minus > sp.: menos, fr.: moins; lat.: minor > sp.:
menor; lat.: furca > sp.: horca, it.: forca; fr.: fourche; a se compara în
rom.: furcă; lat.: pulverem > it.: polvere, sp.: polvo, fr.: poudre; a se
compara în rom.: pulbere.
În sfera consonantismului se observă evoluţia neomogenă a africa-
telor, constituite în latina târzie în ambianţa consoanelor [t], [c], [g],
[d], succedate de vocalele [e], [i], de semivocala [j] şi, într-o serie de
cazuri, de o altă vocală. Dintre toate limbile romanice, italiana şi ro-
mâna au preluat sunetele [ts], [tš], [dz], [dž], pe când în spaniolă aces-
tea au suferit modificări importante, iar în franceză s-au simplificat.
Sunt de semnalat anturajele: [t] + [e], [i] > [ts]; [c] + [e], [i] > [tš]; [g]
+ [e], [i] > [dž], [d] + [e], [i] > [dz].

146
 De exemplu: lat.: decem > rom.: zece, it.: dieci, sp.: diez, fr.: dix;
lat.: dicere > rom.: a zice, it., fr.: dire, sp.: decir; lat.: facies > facia >
rom.: faţă, it.: faccia, sp.: haz, fr.: face; lat.: gener > rom.: ginere, sp.:
yerno, fr.: gendre; lat.: cera > rom.: ceară, it.: cera, sp.: cera, fr.: cire;
lat.: gelu (m) > rom.: ger, it.: gelo, sp.: hielo, fr.: gèle; lat.: caelum
> celum > rom.: cer, it.: cielo, sp.: cielo, fr.: ciel; lat.: rogationem >
rom.: rugăciune; lat.: titionem > tăciune; lat.: rationem> it.: raggione,
sp.: razon, fr.: raison; rom.: raţiune; lat.: diurnus > it.: giorno, a se
compara în franceză: jour; lat.: dies > dia > rom.: zi, a se compara în
sp.: dia.
În toate limbile romanice, în cuvintele moştenite din latină s-a eli-
minat consoana [h], atât în poziţie iniţială, cât şi în cea medie, chiar
dacă, potrivit normelor ortografice ale unor limbi, poate să se scrie,
însă nu se mai pronunţă. De exemplu, lat.: habere > rom.: a avea, it.:
avere, sp.: haber, fr.: avoir; lat.: hora > rom.: oră, it., sp.: ora, fr.: heu-
re; lat.: hiberna > rom.: iarnă, it.: inverno, sp.: invierno, fr.: hiver, lat.:
praehendere> rom.: a prinde, it.: prendere, sp.: prender, fr.: prendre.
Exemplele menţionate ne permit să conchidem că în toate limbile
romanice se atestă frecvent asimilarea consonantică, în special în itali-
ană, unde predomină modificările: ct > tt, mn > nn ş. a. În limbile spa-
niolă şi franceză consoanele surde [p], [t], [k] se sonorizează în poziţie
intervocalică, ceea ce ilustrează asimilarea mixtă bilaterală, pe când în
limbile italiană şi română acest tip de asimilare, cu unele excepţii, nu
are loc. Sunt de relevat transformările: p > b > v > f > ø; t > d > v > ø;
k > g > ø. Mai semnalăm şi mostrele: lat.: caput > sp.: cabo, fr.: chef,
a se compara în rom.: cap, it.: capo; lat.: amicus> sp.: amigo, fr.: ami,
a se compara în italiană: amico şi română: amic; lat.: pacare > sp.:
pagar, fr.: payer; a se compara în rom.: a împăca; lat.: acutus > sp.:
agudo, fr.: aigu; a se compara în rom.: acut, it.: acuto; lat.: ripa, sp.:
riba, fr.: rive; a se compara în rom.: râpă. În limba italiană, probabil,
sub influenţa dialectelor de nord, în unele cuvinte se manifestă sono-
rizarea consoanelor în cauză, pe când în franceză fenomenul poate
uneori lipsi: lat.: lacus > it.: lago; a se compara în rom., fr.: lac.
Disimilarea constituie un fenomen opus asimilării, ce presupune
pierderea însuşirilor articulatorii comune / asemănătoare ale unuia din-
tre două sau câteva sunete identice sau similare din acelaşi cuvânt şi

147
atribuirea acestuia a unor însu­şiri diferenţiale. Disimilării sunt supuse
frecvent consoanele sonante, grupurile ce conţin consoanele dentale şi
velare ş. a. Ca tipuri ale disimilării s-ar putea indica rotacizarea, dero-
tacizarea, betacismul, vetacismul ş. a. În limba română se atestă atât
rotacizarea, ce reprezintă transformarea sonantelor intervocalice [l],
[n] în vibranta [r], cât şi procesul opus – derotacizarea, adică modifica-
rea vibrantei [r] într-un alt sunet, de regulă, sonant: lat.: felicem> rom.:
ferice, a se compara: sp.: feliz; lat.: monumentum> rom.: mormânt, a
se compara în franceză: monument; lat.: corona > rom.: cunună, a se
compara în franceză: couronne etc.
În limbile romanice occidentale, mai cu seamă în spaniolă, derota-
cizarea prevalează asupra celuilalt fenomen sau se atestă în alte ambi-
anţe decât în română: lat.: miraculum > sp.: milagro, a se compara în
fr.: miracle; lat.: periculum > sp.: peligro, a se compara în franceză:
péril; lat.: arbor > sp.: arbol; it.: alvero; rom.: arbore ş. a.
În limba română, în urma disimilării unor grupuri consonantice ca:
[tl], [dl], [gn], apar grupurile: [cl], [gl], [mn], şi vice­versa: lat.: vetulus
> veclus > rom.: vechi; a se compara: it.: vecchio, sp.: viejo, fr.: vieil
(vieux), lat.: lignum> rom.: lemn; lat.: cognoscere > rom.: a cunoaşte.
Disimilării sunt supuse şi consoanele [b], [v]: vetacismul este modifi-
carea consoanei bilabiale [b] în fricativa [v], iar betacismul constituie
transformarea consoanei [v] în [b]. Este de observat că betacismul are
prioritate în română, deşi nu lipseşte nici vetacismul care este mai frec-
vent în idiomurile romanice occidentale (italiană, franceză ş.a.): lat.
veteranus > rom.: bătrân; lat. vervecem > rom.: berbec; a se compara:
it.: berbice, fr.: brebis; lat.: silvaticus > salvaticus > rom.: sălbatic, it.:
salvatico, sp.: salvaje; a se compara: lat.: tabula> fr.: table, it.: tavola;
lat. arborem > it.: alvero, rom.: arbore, sp.: arbol, fr.: arbre ş. a.
În comparaţie cu limba română şi cu celelalte limbi de aceeaşi ori-
gine, franceza denotă câteva schimbări caracteristice de sunete. De
exemplu, în limba menţionată are loc disimilarea consonelor (de ex.,
a sonantei l) în vocale: lat.: alterum > fr.: autre; lat.: altus > fr.: haut;
lat.: salvar> fr.: sauver, închiderea vocalei [a] > [e] în silaba deschisă:
lat. fratrem > fr.: frère; lat.: matrem > fr.: mère; transformarea [k] > [ş]
în poziţie iniţială: Carlus > fr.: Charles, lat.: causa > fr.: chose, lat.:
cauliculus > choux etc.

148
  Privire de ansamblu asupra lexicului general romanic.
Unele tendinţe de evoluţie a limbilor romanice la nivel lexical
Lexicul limbilor romanice denotă un număr considerabil de cuvinte
(circa 6700) moştenite din latină [9, p. 291], dintre care 1300 se atestă în
toate limbile romanice, 3900 – doar în unele idiomuri şi 1500 – în câte
o limbă romanică. Prima categorie cuprinde cuvinte de tipul: lat. homo>
rom. om, it. uomo, sp. hombre, fr. homme; lat. manus > rom. mână, it.,
sp. mano, fr. main; lat. vita > rom. vită, it. vita, sp. vida, fr. vie; lat. vide-
re> rom. a vedea, it. vedere, sp. ver, fr. voir, lat. facere> rom. a face, it.
fare, sp. hacer, fr. faire, lat. bonus > rom. bun, it. buono, sp. bueno, fr.
bon ş.a. Din perspectiva tipologiei limbilor romanice, prof. D.Copceag
subliniază: „Existenţa unui lexic interromanic şi a unor posibilităţi spe-
ciale de comunicare interromanică constituie o trăsătură unificatoare a
idiomurilor romanice în opoziţie cu idiomurile neromanice” [1, p. 36].
Am putea semnala cuvinte preluate în anumite limbi romanice, căro-
ra le corespund alte unităţi lexicale, provenite şi ele din latină: lat. dies,
dia> rom. zi, sp. dia; lat. diurnus > it. giorno, fr. jour; lat. caput > rom.
cap, it. capo; fr. chef; lat. *capitia > sp. cabeza; rom. lat. mas, maris >
rom. mare; lat. grandis > it., sp. grande, fr. grand; lat. femina > fr. fem-
me, lat. familia > rom. femeie, lat. mulier > rom. muiere, it. moglie, sp.
mujer; lat. bucca > it., sp. bocca, fr. bouche; lat. gula > rom. gură, lat.
mensa > sp. mesa, rom. masă, lat. tabula > it. tavola, fr. table etc.
Dintre acestea, multe şi-au modificat sensul: astfel, etimonul latin
reus avea sensul „inculpat”, pe când reflexul românesc rău nu mai este
termen juridic; în italiană îi corespunde cattivo, al cărui etimon latin
captivus însemna „prizonier”. Interesant de observat că reflexul chétif
din franceză înseamnă „plăpând”. Cuvântul latin malus „rău” a fost
moştenit în spaniolă: malo şi în franceză: mal. Este de indicat lexemul
testa care în latina populară însemna „hârb”, „ciob”, pe când reflexele
italian testa şi francez tête înseamnă „cap”. Spre deosebire de cuvinte-
le span. alma, ital. anima, fran. âme, care au păstrat sensul „suflet” al
etimonului latin anima, reflexul românesc inimă a devenit somatism,
însemnând organul uman respectiv.
Cuvântul latin domus a fost moştenit cu acelaşi înţeles doar în sardă
[9, p. 293], pe când reflexelor italian duomo şi francez dome li s-a atribuit

149
sensul „catedrală”. Este de menţionat cuvântul latin mansionem, derivat
din manere „a rămâne” al cărui reflex francez maison înseamnă „casă”;
celelalte limbi romanice au preluat lexemul latin casa (în latina popu-
lară acesta avea iniţial sensul „cocioabă”): rom. casă, span., ital. casa.
În franceză, cuvântul în cauză a devenit prepoziţia chez „la”. Cuvântul
latin conventum „înţelegere”, „convenţie” a căpătat sensuri diferite în
română: cuvânt şi în franceză couvent „mănăstire”, iar reflexele ital. pa-
rola, span. palabra şi fran. parole se referă la etimonul latin parabula
„parabolă”. Verbul latin fabulare „a povesti”a fost moştenit în spaniolă:
hablar „a vorbi”; cu sensuri similare sunt folosite: lat. exponere > rom.
a spune; lat. dicere> rom. a zice, ital., fran. dire, span. decir.
Cuvântul românesc a şti provine din latină: scire, pe când reflexe-
le: span. saber, fran. savoir ce semnifică „a şti”, descind din lat. sapere
„a avea gust”; cuvântul spaniol hermano a provenit pe calea eliminării
elementului determinat al îmbinării latineşti frater germanus „frate de
acelaşi sânge” [9, p. 292], iar în alte idiomuri romanice a fost moştenit
cuvântul latin frater > rom. frate, fran. frère sau diminutivul fratellus>
ital. fratello. În limba franceză penser şi în spaniolă pensar provin din lat.
pensare, pe când în română a cugeta are ca etimon lat. cogitare (substan-
tivul gând şi verbul a (se) gândi sunt împrumuturi din maghiară: gond).
Lexicul romanic denotă câteva tendinţe, de exemplu cea spre for-
marea diminutivelor, fapt consemnat în „Appendix Probi”: auris non
auricula, catulus non catellus etc. Sunt concludente exemplele: lat. pe-
tiolus „picioruş”, „tulpină” > rom. picior; a se compara în celelalte limbi
romanice: lat. pedem > fr. pied, sp. pie; lat. apes „albină” > apicula > fr.
abeille; lat. avis > avicula > fr. oiseau, it. ucello; lat. caulis „tulpină” >
cauliculus > rom. curechi (lat. viridia > rom. varză); lat. sol „soare” >
soliculus > fr. soleil; a se compara: rom. soare, it. sole, sp. sol; lat. taurus
„taur” > taurellus > fr. taureau; a se compara: rom. taur, sp. toro etc.
Sunt de remarcat două tendinţe opuse: extensiunea semantică şi restric-
ţia semantică. Spre exemplu, reflexele spaniol pajaro şi românesc pasă-
re şi-au lărgit înţelesul în comparaţie cu etimonul latin passer „vrabie”;
cuvântul spaniol madera „lemn”, dimpotrivă, şi-a îngustat înţelesul în
raport cu etimonul latin materies > materia „materie”.
În limba franceză s-a produs restricţia semantică a cuvântului noyer
„a se îneca”, în comparaţie cu etimonul latin necare „a ucide”. În studiul

150
„Eufemisme vechi şi moderne”, savantul francez E.Benveniste aduce
un exemplu interesant de evoluţie semantică a verbului tuer „a ucide”,
care descinde din sintagma ignem tutare „a potoli, a stinge focul”.
Unele cuvinte moştenite din latină obţin sensuri noi pe calea transfe-
rului metonimic: bunăoară, lat. focus avea sensul „vatră”, apoi însemna
„focul ce arde în vatră” şi, în cele din urmă, „foc”, „flacără”, care com-
portă şi reflexele rom. foc, ital. fuoco, span. fuego, fran. feu.
Spre deosebire de limba latină în care se atestă multiple cazuri de
polarizare semantică (enantiosemie), în limbile romanice fenomenul în
cauză apare mult mai rar. Astfel, în limba de origine cuvântul stirps
înseamnă „urmaş”, dar şi „strămoş”, facinus are sensurile „faptă” (în
general): „faptă eroică”, dar şi „crimă” etc. De obicei, limbile romanice
preiau doar unul din sensurile opuse. De exemplu, lat. tempestas cumula
sensurile „vreme bună” şi „vreme rea”, „furtună”, iar reflexele italian
tempesta şi francez tempêtte semnifică doar „furtună”.
Unele cuvinte latineşti îşi pierd în limbile romanice valorile peiora-
tivă, augmentativă sau alte nuanţe stilistic marcate. Am putea menţiona
cuvântul „manducare” din latina vulgară, moştenit pe teren romanic:
rom. a mânca, ital. mangiare, fran. manger. În limba spaniola se atestă
reflexul comer ce descinde din lat. comedere „a mânca împreună”. Un
alt exemplu este substantivul latin caballus „mârţoagă” din care provin:
rom. cal, ital. cavallo, span. caballo, fran. cheval.

Tendinţa spre analitism la nivel gramatical în idiomurile


romanice
În cadrul analitismului, sensurile gramaticale sunt redate prin inter-
mediul cuvintelor auxiliare autonome, care reprezintă logoforme auto-
nome ( voi spune, il aurait entendu ş. a.) sau elemente clitice (să facă;
que sea; qu’il fasse ş. a.). La exteriorizarea formelor sintetice, sensurile
gramaticale sunt exprimate cu ajutorul afixelor în componenţa logofor-
mei. Ca rezultat, analitismul presupune folosirea unor cuvinte formate
dintr-un număr mic de morfeme, pe când sintetismul implică întrebuin-
ţarea unor unităţi lexicale polimorfematice.
În domeniul nominal, la redarea categoriei determinării, se evi-
denţiază rolul articolului – purtător al informaţiei respective. Pe teren
romanic au apărut multiple categorii de articole, dintre care articolul
151
substantival hotărât şi nehotărât funcţionează în toate limbile romanice.
Spre deosebire de limbile romanice occidentale unde articolul hotărât
anticipează substantivul, în limba română acesta este enclitic: rom. lu-
pul; ital.: il lupo, span. el lobo, fran. le loup; rom. fata; ital.: la ragazza,
span. la muchacha, fran. la fille. În limbile franceză şi italiană se atestă
articolul partitiv, de ex., fran. du pain; ital. del pane; pe când în celelalte
idiomuri romanice acesta nu există. Româna posedă articolul adjectival
(cel, cea, cei, cele) şi cel posesiv (al, a, ai, ale) pe care nu le au limbile
romanice occidentale.
În toate limbile romanice s-au dezvoltat formaţiunile analitice, în de-
trimentul celor sintetice. Diferenţa principială dintre idiomurile sintetice
şi analitice se reduce, la prima vedere, la faptul că primele sunt priva-
te sau conţin un număr limitat de elemente auxiliare (de ex., articolul,
particole cu valoare auxiliară ş.a.), la exprimarea sensurilor gramaticale
predominând flexiunea, iar în idiomurile analitice flexiunile fie că lip-
sesc, fie constituie elemente periferice.
În sistemul nominal al limbilor romanice, flexiunile servesc pentru a
indica genul şi numărul la substantive [9, p. 197], iar caracterul definit /
indefinit al acestora este capabil să exprime doar articolul. A se compara
îmbinările: lat. filius patris; rom.fiul tatălui, span. el hijo del padre; fr.
le fils du père.
În sistemul verbal al limbilor romanice, persoana şi numărul sunt ex-
primate, de obicei, cu ajutorul flexiunilor; alături de formaţiunile sinte-
tice există variate forme analitice compuse şi supracompuse. Şi în latină
se foloseau forme compuse ale diatezei pasive: dilecta est; amatus est;
ornati sunt etc., atestându-se şi o conjugare perifrastică activă şi pasivă
cu numeroase forme analitice.
În limba română, viitorul indicativ se construieşte fie pe cale anali-
tică, prin intermediul auxiliarului a voi la prezentul indicativ, antepus
verbului de conjugat la infinitiv: voi cânta, vei cânta, va cânta etc., sau
pe cale analitico-sintetică, auxiliarul a avea anticipând formele sintetice
de conjunctiv prezent ale verbului de conjugat: am să cânt, ai să cânţi,
are să cânte etc.
Unii cercetători consideră că în limbile romanice funcţionează cu-
vinte analitice, de exemplu în franceză: avoir faim / soif (a-i fi foame),
prendre part (a lua parte) [9] etc. În subsistemul nominal al limbii spa-
niole, în forme de felul: casas, padres, muchachas ş.a. genul şi numărul

152
sunt exprimate prin morfeme diferite, iar în limbile italiană şi română, în
formele: case, padri / taţi, ragazze / fete, aceleaşi categorii sunt desem-
nate printr-un singur morfem.

Subiecte pentru autoevaluare:

1. Explicaţi modificările fonetice ale următoarelor reflexe romanice:
lat.: bonitatem > rom.: bunătate, it.: bontà, sp.; bondad, fr. bonté;
lat.: ventus > rom.: vânt, it.: vento, sp.: viento, fr.: vent.
2. Comparaţi reflexele: lat.: aqua > rom.: apă, it.: acqua, sp.: agua,
fr.: eau; lat.:quattuor > rom.: patru, it.: quattro, sp.: cuatro, fr.:
quatre. Cum evoluează grupul de sunete qu+ a în aceste limbi?
3. Descrieţi sonorizarea oclusivelor surde intervocalice în limbile
franceză şi spaniolă. Prin ce se deosebesc limbile română şi
italiană?
4. Ilustraţi câteva particularităţi de ordin fonetic ale limbii române
în corelaţie cu limbile romanice occidentale.
5. Relevaţi tendinţa spre analitism în domeniul gramaticii limbilor
romanice.
Aplicaţii:
• Citiţi studiul: Barbu N. Concepţia lui Eugeniu Coşeriu despre
limba română (II). În: Revista Limba Română, 2007, nr. 4 – 6,
anul XVII. Scrieţi o recenzie a studiului vizat.
• Întocmiţi un tabel care să ilustreze fenomenele de ordin gramati-
cal, caracteristice limbilor romanice.
• Transpuneţi conţinutul textului „Les serments de Strasbourg”
(a.842) din franceza veche în cea contemporană. Comentaţi for-
mele evidenţiate în raport cu limba latină şi franceza contempo-
rană: populus> poblo>peuple; dies>di; diurnus > jour; sapere >
savir> savoir; potere> podir > pouvoir; salvare habeo > salvarai >
sauverai; meum > meon > mon; fratrem > fradre> frère; cata una
> cadhuna > chacune; directum > dreit > droit; salvare salvar >
sauver; debet > dift > doit; placitum > plaid; praehendere habeo >
prindrai > prendrai; sit > sit > soit ( a se vedea textul la p. 164).
• Citiţi fragmentul din „Scrisoarea lui Neacşu” (a. 1621). Selectaţi
cuvintele moştenite din latină şi elementele împrumutate din alte
limbi (a se vedea fragmentul p. 164).
153
 ANEXE
Tabelul 1. Tradiţiile lingvistice din antichitate
Tradiţia, reprezentanţi,
Asemănări, deosebiri, merite
probleme
Tradiţia indiană veche: Panini, Asemănări:
Vararuci, Bhartrihari. În tradiţiile orientale şi cea
Panini: Fonetică: clasificarea sune- greco-romană sunt abordate:
telor (vocalele – conform apertu- problema originii limbajului
rii, consoanele – potrivit locului şi uman; sunt elaborate gramatici
modului de articulare); gramatică: normative; sunt întocmite opere
clasificarea morfemelor, a părţilor lexicografice.
de vorbire; concepte: sphota (=fo- Deosebiri:
nem), sandhi (=morfonem); Va- În tradiţia indiană sunt anticipa-
raruci: compararea pracritelor cu te unele concepte din fonologie,
sanscrita clasică şi vedică; Bhar- lingvistica matematică. În tradiţia
trihari: probleme de sintaxă (pro- chineză sunt abordate probleme
poziţia şi judecata logică); Amara: de dialectologie, se acordă priori-
probleme de lexicografie. tate perfecţionării,sistematizării
Tradiţia chineză veche: Ian Siun, scrierii ieroglifice. În tradiţia
Siu Şen. Problema originii limba- greco-romană se acordă atenţie
jului uman prin prisma teoriei no- originii limbajului uman etc.
minării; probleme de dialectologie; Merite:
elaborarea şi sistematizarea scrierii În tradiţia indiană sunt elaborate
ieroglifice chinezeşti; elaborarea clasificarea sunetelor, a părţilor
gramaticii normative a limbii chi- de vorbire, a morfemelor, dicţi-
neze vechi; elaborarea dicţionare- onare explicative sunt anticipate
lor enciclopedice ş. a. unele concepte de fonologie şi
Tradiţia greco-romană: Perioada morfonologie, cercetarea com-
filosofică: Heraclit, Platon, Aris- parativă a limbilor.
totel, filosofii stoici (Chrisippos, În China pentru prima dată este
Leucippos).Perioada alexandrină: evidenţiată importanţa studierii
Dionysios Thrax, Apollonios Dys- dialectelor; este abordată pro-
colos, M.T. Varro, Donatus, Prisci- blema originii limbajului; sunt
an ş. a. Originea limbajului uman elaborate dicţionare de tip mixt
(teoriile thesei şi physei); Teoria (enciclopedice, ortografice, ex-
părţilor de vorbire. Ars grammati- plicative).
ca – domeniu autonom al ştiinţei. În tradiţia greco-romană este
Teoria părţilor de vorbire. Teoria elaborat modelul de gramatică
categoriilor gramaticale. Raportul normativă a gramaticilor tradiţi-
dintre analogie şi anomalie. onale a limbilor indo-europene.

154
 Tabelul 2. Şcolile lingvistice naturalistă, psihologistă şi a
neogramaticilor
Şcoli, reprezentanţi, probleme Merite, deficienţe
Naturalistă: A.Schleicher, M.Müller. Merite ale şcolii natura-
Teoria limbii ca organism: limba ar re- liste:
prezenta un organism natural (Naturor- A delimitat clasificarea
ganismus), iar viaţa ei nu s-ar deosebi genetică de cea tipologică.
esenţial de viaţa organismelor vii. A elaborat o schemă de-
Teoria arborelui genealogic al limbi- taliată a tipurilor de bază
lor indo-europene (Stammbautheo- şi a celor intermediare de
rie): strălimba (Ursprache), unitară la limbi. A elaborat metoda
început, s-ar fi scindat într-o perioadă reconstrucţiei.
îndepărtată în limbile-bază (Grund- Deficienţe:
sprachen), iar acestea, la rândul lor, în Este exagerat rolul limbii
limbi înrudite, dialecte şi subdialecte. ca „organism natural”. Este
De la europeana de sud (= ario-greco- exagerat atât caracterul pri-
italo-celtica) descind ariana şi greco- mordial al tipului izolant,
italo-celtica, divizate ulterior în greacă socotit „cel mai vechi” şi,
şi italo-celtică, iar de la europeana de implicit, „imperfect”, cât
nord (=slavo-germana) provin germana şi pretinsa „perfecţiune” a
şi slavo-lituaniana. limbilor flective.
Teoria evoluţionistă: Merite ale şcolii psiholo-
Tipurile morfologice denotă transforma- giste:
rea stadială ce înglobează trei faze: tipul Humboldt:
izolant, tipul aglutinant şi tipul flectiv, A elaborat filosofia limba-
considerat „superior”, comportă trăsă- jului şi a pus bazele ling-
turile stadiilor anterioare, constituind o visticii generale.
„integritate nedisociabilă”. A demonstrat legătura dia-
lectică dintre limbă şi gân-
Psihologistă: W. von Humboldt, dire.
H.Steinthal, W.Wundt, A.A. Potebnea. A elaborat teorii importan-
Teoriile lui Humboldt: te, dezvoltate în lingvis-
Teoria despre identitatea limbii şi a spi- tica sec. XIX-XX: teoria
ritului poporului; limba ca activitate, te- limbii ca activitate etc.
oria despre forma internă a limbii; teoria A formulat principiul re-
despre limbă ca lume intermediară; teo- lativist în legătură cu rolul
ria despre antinomiile limbii. limbii în procesul cunoaş-
„Limba poporului este spiritul lui, iar terii.
spiritul poporului e limba sa”.
155
 „Limba nu este un Ergon (produs), ci A întemeiat metodele com-
Energeea (activitate)”. parativ-istorică şi tipologică.
Conceptul formă internă este interpretat Steinthal: A abordat raportul
neunivoc: a) latura ideală a limbii, an- dintre categoriile lingvistice,
samblul de sensuri (lexicale şi grama- logice şi psihologice. H.
ticale); b) mijlocul de a uni, în cadrul Steinthal a relevat natura di-
cuvântului, complexul sonor şi concep- namică a limbii.
tul; c) un model funcţional, structura Merite ale neogramatici-
abstractă a limbii, în general, privită ca lor:
o totalitate a structurilor limbii. Sunt cercetate limbile vii –
Antonimii: dialectele etc., se creează
Limba şi gândirea; limba şi vorbirea; condiţii propice dezvoltării
vorbirea şi înţelegerea; statica şi geografiei lingvistice, este
dinamica; obiectiv şi subiectiv; studiat limbajul vorbit.
individual şi social; limba ca activitate Studiul profund al legilor
şi ca produs al activităţii; libertatea şi fonetice în diverse limbi
necesitatea; general şi particular ş. a. a creat condiţii favorabile
H. Steinthal: pentru elaborarea ulterioară
Gândirea lingvistică = forma internă a foneticii experimentale.
a limbii. Teoria stadială a avut ca Este promovat principiul
obiectiv a determina fazele în evoluţia istorismului. Este relevată
formei interne; clasificarea tipologică a noţiunea de uz lingvistic,
limbilor, în accepţia lui Steinthal, pune dezvoltată în lingvistica
în lumină hotarul labil între „limbile cu sec. XX.
formă” şi cele „amorfe”. Este fundamentată ideea
A.A. Potebnea: raportul limbă– despre sfera conştientului şi
gândire, teoria cuvântului, teoria formei a subconştientului, cea din
gramaticale, teoria propoziţiei. urmă având un rol însemnat
Neogramaticistă: în generarea mecanismelor
K.Brugmann, H.Paul, H.Osthoff, lingvistice individuale.
B.Delbrück, A.Leskien. Sunt determinate căile
Principii: de evoluţie semantică a
Potrivit istorismului, istoria limbii unităţilor lexicale.
constituie compartimentul principal al Sunt elaborate conceptele
lingvisticii. subiect şi predicat psiholo-
Concepţia psihologist-individualistă gic, preluate şi aplicate de
a esenţei limbii vizează esenţa către lingviştii sec. XX în
psihologică a limbii. teoria privind segmentarea
actualizată a propoziţiei.

156
Individualismul neogramaticilor Deficienţe:
preconizează: existenţă reală ar avea Atomismul, individualismul
doar vorbirea individuală. extrem, exagerarea principi-
Legile fonetice şi analogia duc la ului istorismului.
dezvoltarea limbii.
Importanţă definitorie au limbile vii,
care, spre deosebire de limba literară,
nu sunt cizelate şi reflectă limba
vorbită.
Probleme de comparativistică:
Este revăzut conceptul strălimbă:
spre deosebire de A.Schleicher, care
susţine ideea despre caracterul unitar al
strălimbii indo-europene, K.Brugmann
şi B. Delbrück relevă specificul
dialectal al acesteia.
Este relevantă teza despre geneza
formelor flective pe calea contopirii sau
a compunerii unor unităţi autonome.
Teoria limbii. H.Paul propune
conceptul uz lingvistic – elementul
comun al „organismelor lingvistice
individuale”, care asigură comunicarea.

Tabelul 3. Cele mai importante lucrări elaborate de

către reprezentanţii şcolilor naturalistă, psihologistă şi a
neogramaticilor şi de către fondatorii lingvisticii moderne
Şcoala, reprezentanţi, titlurile lucrărilor
Naturalistă:
A.Schleicher:
„Formenlehre der kirchenslavischen Sprache” („Morfologia
limbii slave bisericeşti”, 1852); „Die Sprachen Europas in sys-
tematischer Übersicht” („Limbile Europei şi reflectarea lor sis-
tematică”, Bonn, 1850); „Die darvinische Theorie und die
Sprachwissenschaft”(„Teoria lui Darwin şi ştiinţa despre limbă”,
1863);„Compendium der vergleichenden Grammatik der indoger-
manischen Sprachen”(„Compendiu de gramatică comparativă a
limbilor indo-europene”, 1861 – 1862)

157
Psihologistă:
W. von Humboldt:
„Über das Entstehen der grammatischen Formen, und ihren Einfluss
auf die Ideenentwicklung” („Despre originea formelor gramatica-
le şi influenţa lor asupra dezvoltării spirituale”, 1822); „Lettres à
M.Abel-Remusat sur la nature des formes grammaticales en général
et sur le génie de la langue chinoise en particulier”(„Scrisori că-
tre dl Abel-Remusat despre natura formelor gramaticale în genere
şi spiritul limbii chineze în particular”, 1827); „Über das vergle-
ichende Sprachstudium in Beziehung auf die verschiedenen Epo-
chen der Sprachenwicklung”(„Despre studierea comparată a lim-
bilor în diferite epoci ale dezvoltării limbajului”, 1829); „Über die
Kawi-Sprache auf der Insel Jawa”(„Despre limba kawi de pe insula
Jawa”,1836 – 1839).
H. Steinthal:
Die Klassification der Sprachen dargestellt als die Entwicklung der
Sprachidee („Clasificarea limbilor şi dezvoltarea ideii de limbă”,
1850); „Der Ursprung der Sprache...” („Originea limbii”, 1851)¸
„Grammatik, Logik und Psychologie, ihre Prinzipien und ihr verhalt-
niss zu einander” („Gramatica, logica, psihologia. Principiile şi rela-
ţiile dintre ele”, 1855); „Einleitung in die Psychologie und Sprachwis-
senschaft” („Introducere în psihologie şi lingvistică”, 1871).
A.A. Potebnea:
„ Мысль и язык”, 1862 („Gândire şi limbă”); „Из записок по рус-
ской грамматике”, т. 1-2, 1874 (1958); т. 3, 1899; т. 4, 1941(1977)
(„Însemnări din gramatica limbii ruse ”) ş. a.
Neogramaticistă:
K.Brugmann:
Grundriss der vergleichende Grammatik der indogermanischen
Sprachen”, Strassburg, 1886 – 1900 („Bazele gramaticii compara-
tive a limbilor indo-europene”), în colaborare cu B. Delbrück; „Die
Syntax des einfachen Satzes im Indogermanischen”, Berlin – Lei-
pzig, 1925 („Sintaxa limbilor indo-germanice”).
H. Paul:
„Prinzipien der Sprachgeschichte”, Halle, 1880 („Principii de isto-
rie a limbii”); „Grundriss der germanischen Philologie”, Strassburg,
1891 („Bazele filologiei germane”);

158
 B. Delbrück :
„Einleitung in das Sprachstudium”, 1880 („Introducere în studiul
limbii”).
Baudouin de Courtenay:
„Опыт фонетики резьянских говоров” („Încercare de studiu
fonetic al graiurilor reziene”); „Некоторые отделы сравнитель-
ной грамматики славянских языков”, 1881 („Unele compartimente
ale gramaticii comparative a limbilor slave”); „Опыт теории фо-
нетических альтернаций”, 1885 („Încercare a teoriei alternanţelor
fonetice”); „О смешанном характере всех языков”, 1901 („Desp-
re caracterul mixt al tuturor limbilor”).
F. de Saussure:
„De l’emploi du génitif absolu en sanscrit” („Despre întrebuinţarea
genitivului absolut în sanscrită”, 1880); „Mémoire sur le système
primitif des voyelles dans les langues indo-européennes” („Me-
moriu asupra sistemului primitiv al vocalelor în limbile indo-eu-
ropene”, 1878 – 1879); „Cours de linguistique générale” („Curs de
lingvistică generală”, 1916)

Tabelul 4. Concepţia lingvistică a lui F. de Saussure şi cea a lui

B. de Courtenay

Asemănări între concepţia Deosebiri între concepţia

saussuriană şi concepţia lui B. saussuriană şi concepţia lui B.
de Courtenay de Courtenay
Natura socială a limbii Natura socială a limbii
B de Courtenay: Factorul in- B de Courtenay pune în lumină
dividual-colectiv: limba există în diferenţele dintre limbajul uman
societate, iar lingvistica se referă şi „limbajele” altor specii.
la ştiinţele psihologico-sociale. Caracterul sistemic al limbii
Savantul pune în lumină diferen- Courtenay abordează teoria ni-
ţele dintre limbajul uman şi „lim- velurilor limbii, relevând nivelul
bajele” altor specii. fonetic, morfologic, sintactic.
Saussure: limba este un produs Courtenay anticipează unele
social al activităţii de limbaj. concepte structuraliste, definind
structura limbii drept morfologie
de rang superior.

159
Caracterul sistemic al limbii Saussure: Sistemul limbii se ca-
Courtenay defineşte limba ca un racterizează prin: a) toţi membrii
întreg, ale cărui părţi interdepen- sistemului se află în echilibru;
dente se condiţionează reciproc. b) sistemul este închis.
Saussure: Limba ar fi un sistem
de valori pure: „Un sistem ling- Dicotomiile limbii
vistic este constituit dintr-o serie B de Courtenay acordă priorita-
de diferenţe între sunete combi- te vorbirii individuale, iar Saus-
nată cu o serie de diferenţe între sure – limbii; spre deosebire de
idei”. „În limbă nu există decât Saussure, Courtenay nu opune
diferenţe”. statica dinamicii (adică, sincro-
Dicotomiile limbii nia diacroniei):
Courtenay: Între limbă şi vor- „Statica este doar un caz particu-
bire există raportul dintre gen şi lar al dinamicii, mai bine zis al
specie: reală este doar vorbirea chinematicii”. Courtenay pro-
individuală; limba comunită- movează tricotomia statică – di-
ţii se obţine dintr-o multitudine namică – istorie, demarcând isto-
de limbi individuale. Conceptul ria externă şi internă. Istoria ex-
limbă medie: proiectarea limbii ternă sau geografico-etnologică
tribale în conştiinţa lingvistică in- studiază fenomenele ce reflectă
dividuală. raportul dintre limbă şi societate,
Saussure: iar istoria internă vizează modifi-
Limba constituie componenta de cările ce survin în structura lim-
bază a limbajului – „un ansamblu bii.
de convenţii necesare, adoptate Saussure distinge lingvistica in-
de colectivitate”. Vorbirea re- ternă care are ca obiect de cerce-
prezintă: „(1) combinaţiile prin tare limba „studiată în sine şi pen-
care subiectul vorbitor utilizează tru sine”; sistemul şi funcţionarea
codul limbii pentru a-şi exprima acestuia şi lingvistica externă ce
gândirea personală; (2) mecanis- înglobează raporturile limbii cu
mul psihofizic care îi îngăduie să celelalte fenomene sociale şi mo-
exteriorizeze aceste combinaţii”. dificările survenite ca rezultat al
Saussure: Aspectul sincronic este legăturilor în cauză.
privit ca un ansamblu de relaţii Probleme de fonologie şi fone-
între semne la un anumit moment, tică
iar aspectul diacronic – drept mo- Spre deosebire de Saussure, Co-
dificarea / dezvoltarea semnelor urtenay abordează teoria fone-
pe parcursul timpului. mului, pe care îl defineşte drept

160
Lingvistica sincronică studiază „expresia generalizată a tuturor
raporturile logice care leagă ter- proprietăţilor antropofonice ale
menii într-un sistem; lingvistica sunetului”, „un echivalent psihic
diacronică vizează termenii care al sunetului”, „o reprezentare an-
se substituie, fără a forma un sis- tropofonică omogenă, nedisocia-
tem. bilă”. Courtenay delimitează fo-
Limba ca sistem semiotic nemul de sunetul vorbirii: cel din
Saussure: Numai semnele ling- urmă este cea mai mică unitate
vistice pot descrie orice alte siste- articulată care provoacă o singu-
me semiotice. Spre deosebire de ră impresie acustică.
toate celelalte sisteme semiotice, Saussure se ocupă de sistemul
care nu pot fi descrise prin sem- vocalic primordial din limbile
nele ce le aparţin, sistemul limbii indo-europene (1878 -1879).
poate fi descris de semnele pro- Probleme de comparativistică
prii. şi tipologie
Semnul lingvistic Courtenay distinge sistematica
Saussure: Pentru ilustrarea rapor- care cercetează limbile înrudite.
tului de solidaritate dintre semni- Foloseşte termenul „traduceri
ficant şi semnificat, F. de Saussure fonetice” prin care subînţelege
le compară cu cele două pagini – corespondenţele fonetice regle-
recto şi verso – ale foii de hârtie. mentate. Courtenay a formulat
Trăsături: principiile cronologiei relative.
 Caracter arbitrar În materie de tipologie a limbi-
 Liniaritate lor, Courtenay distinge trei do-
 Convenţionalitate menii de investigaţie: a) tipolo-
 Imuabilitate gia limbilor înrudite; b) tipologia
 Mutabilitate limbilor neînrudite; c) tipologia
Locul semnului în sistemul limbii limbilor învecinate teritorial.
este determinat de relaţiile în care
acesta se află cu celelalte semne
lingvistice (= valoarea semnu-
lui). Semnele limbii nu sunt deli-
mitate pozitiv, în temeiul proprii-
lor caracteristici, ci sunt demarca-
te opozitiv şi negativ în corelaţie
cu celelalte unităţi.

161
 TEXTE
„APPENDIX PROBI”
Porphireticum marmor non purpureticum marmor, tolonium non
toloneum, speculum non speclum, masculus non masclus, vetulus non
veclus, vitulus non viclus, vernaculus non vernaclus, articulus non ar-
ticlus, baculus non vaclus, angulus non anglus, iugulus non iuglus,
calcostegis non calcosteis, septizonium non septidonium, vacua non
vaqua, vacui non vaqui, cultellum non cuntellum, Marsias non Marsu-
as, canellam non canianus, Hercules non Herculens, columna non co-
lomna, pecten non pectinis, aquaeductus non aquiductus, cithara non
citera, crista non crysta, formica non furmica, musivum non museum,
exequiae non execiae, gyrus non girus, avus non aus, miles non milex,
sobrius non suber, figulus non figel, masculus non mascel, lanius non
laneo, iuvencus non iuvenclus, barbarus non barbar, equus non ecus,
coquus non cocens, coqui non coci, acre non acrum, pauper mulier non
paupera mulier, carcer non car(car), bravium non brabium, pancarpus
non parcarpus, Theophilus non Izophilus, monofagia non monofa-
gium, Byzacenus non Bizacinus, capsensis non capsessis, catulus non
catellus, doleus non dolium, calida non calda, frigida non fricda, vinea
non vinia, tristis non tristus, tersus non tertus, umbilicus non imbilicus,
turma non torma, caelebs non celeps, ostium non osteum, Flavus non
Flaus, cavea non cavia, senatus non sinatus, brattea non brattia, co-
chlea non coclia, cochleare non cocliarium, palearium non paliarium,
primipilaris non primipilarius, alveus non albeus, glomus non glovus,
lancea non lancia, favilla non failla, orbis non orbs, formosus non for-
munsus, ansa non asa, flagellum non fragellum, calatus non galatus,
digitus non dicitus, solea non solia, calceus non calcius, iecur non io-
cur, auris non oricla, camera non cammara, pegma non peuma, cloaca
non cluaca, festuca non fistuca, ales non alis, facies non facis, cautes
non cautis, plebes non plevis, vates non vatis, tabes non tavis, suppe-
lex non superlex, apes non apis, nubes non nubs, suboles non subolis,
vulpes non vulpis, palumbes non palumbus, lues non luis, deses non
desis, reses non resis, vepres non vepris, fames non famis, clades non
cladis, Syrtes non Syrtis, aedes non aedis, sedes non sedis, proles non
prolis, draco non dracco, oculus non oclus, aqua non acqua, alium non

162
aleum, lilium non lileum, glis non gliris, delirus non delerus, tinea non
tinia, exter non extraneus, clamis non clamus, vir non vyr, virgo non
vyrgo, virga non vyrga, occasio non occansio, caligo non calligo, tere-
bra non telebra, effeminatus non imfimenatus, botruus non butro, grus
non gruis, anser non ansar, tabula non tabla, puella non poella, balteus
non baltius, fax non facla, vico capitis Africae non vico caput Africae,
vico tabuli proconsulis non vico tabulu proconsulis, vico castrorum
non vico castrae, vico strobili non vico trobili, teter non tetrus, aper
non aprus, amycdala non amiddula, fasseolus non fassiolus, stabulum
non stablum, triclinum non triclinu, dimidius non demidius, turma non
torma, pusilus non pisinnus,meretrix non menetris, aries non ariex,
persica non pessica, dysdentericus non disintericus, opobalsamum
non ababalsamum, mensa non mesa, raucus non ra(u)cus, auctor non
autor, auctoritas non autoritas, ipse non ipsus, linteum non lintium,
terraemotus non terrimotium, noxius non noxeus, coruscus non sco-
riscus, tonitru non tonotru, passer non passar, anser non ansar, hirundo
non herundo, obstetrix non opsetris, capitulum non capiclum, noverca
non novarca, nurus non nura, socrus non socra, neptis non nepticla,
anus non anucla, tondeo non detundo, rivus non rius, imago non ema-
go, pavor non paor, coluber non colober, adipes non alipes,sibilus non
sifilus, frustum non frustrum, plebs non pleps, garrulus non garulus,
parentalia non parantalia, caelebs non celeps, poples non poplex, locu-
ples non locuplex, robigo non rubigo, plasta non blasta, bipennis non
bipinnis, hermeneumata non erminomata, tymum non tumum, strofa
non stropa, bitumen non butumen, mergus non mergulus, myrta non
murta, zizipus non zizupus, iunipirus non iuniperus, tolerabilis non
toleravilis, basilica non bassilica, tribula non tribla, viridis non virdis,
constabilitus non constab(i)litus, Sirena non Serena, musium vel mu-
sivum non museum, labsus non lapsus, horologium non orologium,
hostiae non ostiae, Februarius non febrarius, clatri non cracli, allec
non allex, rabidus non rabiosus, tintinaculum non tintinabulum Adon
non Adonius, grundio non grunnio, vapulo non baplo, necne non nec-
nec, passim non passi, numquit non nimquit, numquam non numqua,
nobiscum non noscum, vobiscum non voscum, pridem non pride, olim
non oli, adhuc non aduc, idem non ide, amfora non ampora.

163
 JURĂMINTELE DIN STRASBOURG
Pro Deo amur et pro christian poblo et nostro commun salvament,
d’ist di in avant, in quant Deus savir et podir me dunat, si salvarai eo
cist meon fradre Karlo, et in ajudha et in cadhuna cosa, si cum om per
dreit son fradra salvar dift, in o quid il mi altresi fazet, et ab Ludher
nul plaid nunqua prindrai, qui, meon vol, cist meon fradre Karle in
damno sit.

SCRISOAREA LUI NEACŞU

I pak dau ştire za lucrul turcilor, cum amu auzit eu că împăratul au
ieşit den Sofija şi aimintrea nu e, şi seau dus în sus pre Dunăre. I pak
să ştii domniiata că au venit un om de la Nicopoe de mie meau spus că
au văzut cu ochii loi că au trecut caele corăbii ce ştii şi domniiata pre
Dunăre în sus. I pak să ştii că bagă den tote oraşele căte 50 de omin să
fie în ajutor în corăbii...

164
 BIBLIOGRAFIE
1. Avram M. et alii. M. Sala, coord. Enciclopedia limbilor romanice.
Bucureşti, 1989.
2. Bacinschi I. L’infinitif et les moyens de son remplacement.
Bucarest, 1946.
3. Benveniste E. Probleme de lingvistică generală / Traducere din
limba franceză. Bucureşti, 2000.
4. Benveniste E. Structură în lingvistică. În: Probleme de
lingvistică generală / Traducere din limba franceză. Bucureşti,
2000.
5. Benveniste E. Nivelele analizei lingvistice. În: Probleme de ling-
vistică generală. Bucureşti, 2000.
6. Benveniste E. Natura semnului lingvistic. În: Probleme de ling-
vistică generală. Bucureşti, 2000.
7. Benveniste E. Categorii de gândire şi categorii de limbă. În: Pro-
bleme de lingvistică generală. Bucureşti, 2000, p. 62-71.
8. Berejan S. Contribuţii la studiul infinitivului moldovenesc. Chi-
şinău, 1962.
9. Bojoga E. Coordonate ale receptării trihotomiei sistem – normă –
vorbire în lingvistica din fosta U.R.S.S. În: Revistă de lingvisti-
că şi ştiinţă literară (Chişinău), 1996, nr. 5, p. 118 – 129.
10. Borcilă M. Eugeniu Coşeriu şi orizonturile lingvisticii. În: Re-
vistă de lingvistică şi ştiinţă literară (Chişinău), 1996, nr. 5,
p. 42 – 54.
11. Caragiu Marioţeanu M. Varietatea limbii române. În: Limba
română şi varietăţile ei locale. Bucureşti, 1995, www.proiecta-
vdhela.ro/.../matilda_caragiu_mar.
12. Cerches G. Analiza contrastiv-tipologică a obiectului grama-
tical în limbile rusă şi română. În: Limba Română (Chişinău),
2008, nr. 11-12, p. 88-93.
13. Cincilei G., Junghietu M. Studiu comparativ al substantivului în
franceză şi română. Chişinău, 1980.
14. Ciobanu A. Sintaxa şi semantica. Chişinău, 1987.
15. Ciobanu A. Limba în evoluţie. În: Analele Știinţifice ale USM.
Seria „Ştiinţe filologice”. Chişinău, 2003.

165
16. Ciobanu A. Reflecţii lingvistice. Chişinău, 2009.
17. Copceag D. Tipologia limbilor romanice (în comparaţie cu lim-
bile germanice şi slave). Cluj-Napoca, 1998.
18. Corlăteanu N., Colesnic-Codreanca L. Latina vulgară. Chişi-
nău: Cartier, 2007.
19. Coşeriu E. Am făcut distincţia între sistem şi normă în limbă. În
Limba Română (Chişinău), 2008, nr. 5-6.
20. Coşeriu E. Sincronie, diacronie şi istorie: Problema schimbării
lingvistice.Versiune în limba română de Nicolae Saramandu.
Bucureşti: Editura enciclopedică, 1997.
21. Coşeriu E. Sistem, normă şi vorbire. În: Teoria limbajului şi
lingvistica generală. Cinci studii. Bucureşti: Editura Enciclo-
pedică, 2004.
22. Coşeriu E. Nu există schimbare lingvistică. În: Cercetări de
lingvistică (Cluj), 1992, nr.1, p. 9-20.
23. Coşeriu E. Geografia lingvistică. În: Coşeriu E. Lingvistică din
perspectivă spaţială şi antropologică. Chişinău, 1994.
24. Coşeriu E. Lecţii de lingvistică generală. Chişinău, 2000.
25. Coşeriu E. Introducere în lingvistică / Traducere din limba spa-
niolă de E. Ardeleanu şi E. Bojoga. Cluj, 1995.
26. Coşeriu E. Unitatea limbii române – planuri şi criterii. În: Lim-
ba română (Chişinău), 1994, nr.5 – 6, p. 9 – 15.
27. Coşeriu E. Latinitatea orientală. În: Limba română (Chişinău),
1994, nr.3 p. 10 – 25.
28. Coşeriu E. Lingvistică din perspectivă spaţială şi antropologică.
Chişinău, 1994.
29. Coteanu  I., Sala M. Etimologia şi limba română.  Bucureşti:
Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1987.
30. Cristea T. Analiza contrastivă – realizări şi perspective. În: Cris-
tea T. Elements de grammaire contrastive. Bucureşti, 1977,
p. 365-366.
31. Cristea T. Heteronimie sau echivalenţă parţială. În: Lingvistica
modernă în texte. / Red. resp. M. Iliescu, L. Wald. Bucureşti,
1981, p. 367-369.
32. Diaconescu I. Infinitivul în limba română. Bucureşti, 1977.
33. Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii. Bucureşti: Editu-
ra Ştiinţifică, 1997.

166
34. Ducrot O., Schaeffer J. M. Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţe-
lor limbajului / Traducere din limba franceză. Bucureşti, 1996.
35. Elemente de gramatică confruntativă a limbilor rusă şi română.
/ Redactori responsabili Ecaterina Fodor, Solomon Vaimberg.
București, 1983.
36. Fassel L. Latinitate şi romanitate şi raportul continuitate şi dis-
continuitate. Din nou despre latina vulgară. www.alil.ro/.../
Latinitate-şi.-romanitate-şi-rapor...‎
37. Frâncu C. Curente şi şcoli lingvistice ale secolului nostru. Ed.
a II-a. Iaşi, 1999.
38. Gramatica limbii române.Vol. I.Cuvântul. Bucureşti, 2005.
39. Graur Al., Wald L. Scurtă istorie a lingvisticii. Ediţia a II-a revă-
zută şi adăugită. Bucureşti: Editura Știinţifică, 1965.
40. Ionescu E. Manual de lingvistică generală. Ediţia a II-a, revizu-
ită. Bucureşti, 1992.
41. Ionaşcu Al. Clasificarea tipologică. În: Tratat de lingvistică ge-
nerală / Red. resp. Al.Graur, S.Stati, L.Wald. Bucureşti, 1972,
p. 452 – 282.
42. Iordan I. Lingvistica romanică, evoluţie, curente, metode. Bu-
cureşti: Editura Academiei Republicii Populare Române, 1960.
43. Jakobson R. Lingvistică şi poetică. În: Probleme de stilistică.
Bucureşti, 1964, p.83-91.
44. Jeanrenaud A. Langue française contemporaine. Morphologie.
Syntaxe. Iaşi: Polirom, 1996.
45. Lobiuc I. Contactele dintre limbi. Vol.I. Iaşi, 1998.
46. Lyons J. Introducere în lingvistica teoretică / Traducere din lim-
ba engleză. Bucureşti, 1995.
47. Manoliu-Manea M. Structuralismul lingvistic. Lecturi critice.
Bucureşti, 1973.
48. Manoliu Manea M. Gramatica comparată a limbilor romanice.
Bucureşti, 1971.
49. Martinet A. Elemente de lingvistică generală / Traducere şi
adaptare de P. Miclău. Bucureşti, 1970.
50. Mihail Z., Ossiac M. Lingvistică generală şi aplicată. Ediţia a
II-a. Editura Fundaţiei România de Mâine. Bucureşti, 2006.
51. Munteanu Şt. Introducere în lingvistică. Iaşi, 2005.

167
52. Novac L., Oglindă E. Lingvistica generală. Materiale didactice.
Chişinău: USM, 1998.
53. Oglindă E. Capitole de istorie a lingvisticii (Material didactic cu
texte adnotate). Chişinău: CEP USM, 2005.
54. Oglindă E., Cerches G. Lingvistică generală. Compendiu. Su-
port didactic destinat studenţilor de la masterat. Chişinău: CEP
USM, 2008.
55. Oglindă E., Păduraru G. Introducere în lingvistică (suport di-
dactic). Chişinău: CEP USM, 2011.
56. Oglindă E. Compararea ca un procedeu al comparativisticii. În:
Păduraru G., Oglindă E. Elemente de morfosintaxă contrastivă
(Suport didactic).Chişinău: CEP USM, 2010, p. 4 – 9.
57. Oglindă E. Aspecte ale analizei contrastive din perspectiva ling-
visticii cognitive şi funcţionale. În: Limba Română (Chişinău),
2013, nr.9-12, p. 88-93.
58. Păduraru G., Oglindă E. Elemente de morfosintaxă contrastivă
(suport didactic). Chişinău: CEP USM, 2010.
59. Radu Cr. Discursul – proces cognitiv şi spaţiu al interacţiunii
subiective. În: Revista transilvană de Ştiinţe ale Comunicării,
2011, nr.1(12), p. 72 – 82.
60. Robins R.H. Scurtă istorie a lingvisticii / Traducere din limba
engleză. Iaşi: Polirom, 2003.
61. Rosetti Al. Istoria limbii române. Bucureşti, 1968.
62. Sala M.  Limba română, limbă romanică. Bucureşti: Editura
Academiei Române, 1997.
63. Sala M. Limba română, limbă romanică (Aspecte de la confe-
rinţa prezentată de acad. M.Sala). În: Revistă de ştiinţă, novare,
cultură şi artă, 2006, nr. 3- 4 (5), p. 7 – 11.
64. Sapir E. Language. New-York, 1921; a se vedea și: Cепир Э.
Язык. Москва, 1933.
65. Saussure F. de o Curs de lingvistică generală / Traducere din
limba franceză. Iaşi: Polirom, 1998.
66. Sârbu R. Repere ale analizei contrastive orientate uni- şi bidi-
recţionale. În: Analele Universităţii de Vest din Timişoara. Seria
Ştiinţe Filologice, XLVIII, 2010, p. 272-285.

168
67. Tagliavini C. Originile limbilor neolatine. Introducere în filolo-
gia romanică / Traducere Anca Giurescu şi Mihaela Cârste-Ro-
maşcanu. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977.
68. Tratat de lingvistică generală / Red. resp.: Al.Graur, S.Stati,
L.Wald. Bucureşti, 1971.
69. Vraciu A. Studii de lingvistică generală. Iaşi, 1972.
70. Vraciu A. Lingvistica generală şi comparată. Bucureşti, 1980.
71. Wald L. Progresul în limbă. Bucureşti, 1969.
72. Zgârcibabă-Bogdan E. Introducere în filologia romanică (Note
de curs). Cahul, 2011.
73. Алисова Т.Б., Репина Т.А., Таривердиева М.А. Введение в
романскую филологию. Москва: Высшая школа, 1982.
74. Березин Ф.М. История лингвистических учений. Москва,
1984.
75. Березин Ф.М., Головин Н.Б. Общее языкознание. Москва,
1979.
76. Бодуэн де Куртене И.A. Избранные труды по общему языко­
знанию / Oтв. ред. Бархударов С.Г. Т.II. Mосква, 1963.
77. Блумфилд Л. Язык / Перевод с англ. Москва, 1974.
78. Вандриес Ж. Язык. Mосква, 1937.
79. Васильева–Шведе О.К., Степанов Г.В. Теоретическая
грамматика испанского языка. Синтаксис предложения.
Москва, 1981.
80. Вольф Е.М., Никонов Б.А. Португальский язык. Москва,
1965.
81. Гак В.Г. Сопоставительное изучение языков и типология.
În: Русский язык за рубежом (Москва), 1974, № 3, с. 52-58.
82. Гак В. Г. Сравнительная типология французского и русского
языков. 2-е изд-е. Москва: Просвещение, 1983.
83. Гак В. О контрастивной лингвистике . În: Новое в зарубежной
лингвистике. Вып. XXV. Контрастивная лингвистика.
Москва, 1989, c. 5-1.
84. Дебренн М.И. Синтаксические функции французского
инфинитива. În.: Проблемы типологии и контрастивного
описания языков / Отв. ред. М.Н. Валл. Новосибирск, 1984,
с. 86 – 96.

169
85. Десятова М.Ю. Функционирование инфинитива в балкано-
романских языках / pstgu.ru/down load / 1236083278.
desyatova.pdf.
86. Ермолаева Л.С. Очерки по сопоставительной грамматике
германских языков. Mосква: Высшая школа, 1987.
87. Жирмунский В.М. Общее и германское языкознание. Мо-
сква, 1976.
88. Kлимов Г.А. К взаимоотношению генеалогической, ти-
пологической и ареальной классификации языков. În:
Теорeтические основы классификации языков мира. Мо-
сква, 1980, c.6-23.
89. Корлэтяну Н.Г. Исследование народной латыни и её отно-
шений с романскими языками. Москва: Наука, 1974.
90. Кубрякова E.C. Эволюция лингвистических идей во второй
половине 20 века. În: Язык и наука конца 20 века. Москва,
Институт языкознания РАН, 1995, с. 144 - 238.
91. Кубрякова E.C. и др. Краткий словарь когнитивных терми-
нов. Москва: МГУ, 1996.
92. Лингвистический энциклопедический словарь. Москва,
1990.
93. Методы сравнительного изучения современных романских
языков / Под редакцией М.А. Бородиной, М.С. Гурычевой.
Москва: Наука, 1966.
94. Методы сопоставительного изучения языков. Москва: На-
ука, 1988.
95. Мечковская Н.Б. Общее языкознание: Структурная и соци-
альная типология языков:Учебное пособие для студентов
филологических и лингвистических специальностей. 2-е
изд. Москва: Флинта: Наука, 2001.
96. Нерознак В.П. О трех подходах к изучению языков в рамках
синхронного сравнения: типологический – характерологи-
ческий – контрастивный. În: Сопоставительная лингвисти-
ка и обучение неродному языку. Москва, 1987, p. 5-27.
97. Общее языкознание. Внутренняя структура языка. Гл. 1 „О
понятиях языковой системы и структуры языка”. Москва,
1972.

170
 98. Постовалова В.И. Язык как деятельность. Опыт интерпре-
тации В. Гумбольдта. Москва, 1982.
99. Проблема прогресса в развитии языка /Общее языкознание.
Формы существования, функции, история языка / Под ред.
Б.А. Серебренникова. Москва, 1970.
100. Cепир Э. Язык. Москва, 1933.
101. Серебренников Б.А. О материалистическом подходе к явле-
ниям языка. Москва, 1983.
102. Софийская И.М. Типология инфинитивных предложений в
современном французском языке. Москва, 1972.
103. Солнцев В.М. Типология языка и тип языка. În: Вопросы
языкознания, 1978, №2, с. 29-34.
104. Степанов Ю.С. Основы общего языкознания. Москва,
1975.
105. Сущность, развитие и функционирование языка / Отв. ред.
Г.В. Степанов. Москва, 1987.
106. Толоченко П. Сопоставительная характеристика языковых
явлений (на материале русского и румынского языков). Ки-
шинев, 1999.
107. Щерба Л.В. Языковая система и речевая деятельность.
Ленин­град: Наука, 1974.
108. Юсупов У.К. Проблемы сопоставительной лингвистики.
Диссертация на соискание ученой степени доктора фило-
логических наук. Ташкент, 1983.
109. Ярцева В.Н. Контрастивная грамматика. Москва, 1981.
110. Ярцева В.Н. К определению понятия „языковой тип”. În:
Лингвистическая типология. Москва, 1985.
111. Ярцева В.Н. Языковой тип среди сопредельных понятий.
În: Теоретические основы классификации языков мира.
Москва, 1980, с. 24-61.

171
 Emilia OGLINDĂ

LINGVISTICĂ
GENERALĂ ŞI ROMANICĂ
(Suport de curs)

Redactor – Ariadna Srungaru

Asistenţă computerizată – Maria Bondari

Bun de tipar 2.04.2015. Formatul 60 x 84 1/16

Coli de tipar 11,0. Coli editoriale 13,5.
Comanda 67. Tirajul 50 ex.
Centrul Editorial-Poligrafic al USM
str. Al. Mateevici, 60, Chişinău, MD 2009