Limba Latina Suport Curs

Limba latină. Suport de curs.
Universitatea Pedagogică de Stat Ion Creangă din Chişinău

Facultatea de Filologie
Catedra de Limbă Română şi Filologie Clasică
LINGUA LATINA
CICLUL I – LICENȚĂ
ANUL I, SEMESTRUL II
30 de ore – învățământ cu frecvență redusă
60 de ore – învățământ la zi
SUPORT DE CURS
Titular de curs:
Olga BOZ, dr. conf.
olgaboz77@gmail.com
boz.olga@upsc.md
mob., Viber, WhatsApp +37369203803
COMPETENȚE GENERALE ȘI SPECIFICE ALE CURSULUI:
1. Receptarea adecvată a elementelor lingvistice esențiale ale limbii latine prin

raportare la limba română și la alte limbi romanice/moderne
1.1 Identificarea unor elemente esențiale ale limbii latine în diverse contexte.
1.2 Utilizarea elementelor lexicale și gramaticale într-o varietate de contexte, în limba
latină și în limba română/alte limbi romanice/moderne
2. Valorificarea elementelor de limbă, cultură și civilizație romană în dezvoltarea
personalității și în asumarea identității socioculturale
2.1 Identificarea unor locuri, fapte, personaje, procese și concepte definitorii pentru
civilizația romană.
2.2 Identificarea unor modele culturale clasice relevante pentru reprezentarea lumii.
2.3 Integrarea faptelor de cultură și civilizație romană în actualitate.
TEMATICA CURSULUI:
Istoria morfologiei limbii latine trebuie să urmărească, în primul rând, schimbările

structurale şi numai în al doilea rând cazurile particulare.
1
Pentru determinarea perioadelor de evoluţie ale limbii latine se vor utiliza două criterii
fundamentale, valabile în cazul oricărei limbi.
Primul este discontinuitatea relativă de structură lingvistică. Se ştie că fiecare secţiune de
limbă prezintă deosebiri specifice. Şi în evoluţia limbii latine există diferenţe de ritm, încât este
dificil de analizat schimbul de la o perioadă la alta, deoarece punctele de trecere nu sunt fixate cu
exactitate. S-a constatat că evoluţia structurii gramaticale este mai lentă decât evoluţia lexicului
şi chiar mai lentă decât evoluţia structurii fonologice.
De aici apare necesitatea de a face o ierarhie a faptelor de limbă, de a analiza mai

îndeaproape fenomenele morfologice şi transformarea lor către etalonul numit ,,latină clasică”.
Sistemul morfologic al limbii latine, spre deosebire de celelate sisteme ale limbii, apare
omogen, rezistent ca orice reflectare sistematizată. De aceea, discontinuităţile din structura
gramaticală au o valoare excepţională pentru periodizarea istoriei limbii.
Momentul în care apare o nouă tendinţă morfologică ale cărei efecte sunt durabile şi
variate, reprezintă un moment de discontinuitate care echivalează cu începutul unei noi perioade.
Al doilea criteriu utilizat în analiza faptelor morfologice este criteriul datelor istoriei
sociale. Chiar dacă istoria socială ocupă un loc important în periodizarea lexicului, influenţele ei
se resimt şi asupra organizării morfologice a limbii, asupra categoriilor gramaticale specifice
fiecărei părţi de vorbire. Reflectând imediat viaţa socială sub toate aspectele ei, istoria este mai
strâns legată de faptele extralingvistice.
În cursul pe care-l punem la dispoziţia studenţilor ne propunem să prezentăm schimbările

esenţiale în istoria părţilor de vorbire ale limbii latine, neglijând amănuntele izolate,
întâmplătoare care nu duc la modificarea sistemului; vom sublinia elementele noi, chiar dacă
uneori par neînsemnate, mai ales când stau la baza unor transformări ulterioare importante.
Pentru a ne forma o părere asupra dinamicii limbii latine în antichitate, vom apela la
datele pe care ni le oferă limbile romanice.
2
Unități de curs:
1. Roma – caput mundi. Poporul roman. Mituri fondatoare și eroi fondatori. Simboluri
romane. Limba latină. Alfabetul latin. Ortografia și ortografia. Latine dicta.
2. Forum Romanum. Familia romană. Substantivul. Categoriile gramaticale ale numelui.
Sistemul cazual în limba latină și limba română. Declinările latinești. Latine dicta.
3. Colosseum. Personalități romane. Adjectivul: gradele de comparație. Latine dicta.
4. Școala și învățământul la romani. Pronumele latinesc. Latine dicta.
5. Vestimentația la romani. Numeralul. Latine dicta.
6. Dei et homines. Panteonul roman. Verbul: diatezele, conjugările, aspecte şi timpuri,
moduri personale, moduri nepersonale. Latine dicta.
7. Civitas romana. Adverbul și prepoziţia. Latine dicta.
8. Valori romane – valori europene. Conjuncţia. Latine dicta.
EVALUARE: se aplică o evaluare curentă și o evaluare finală.
Evaluarea curentă: Crearea grafică/digitală/desenată a unui articol vestimentar personalizat cu unul /mai
multe dintre Latine dicta, pe care s-o prezinți în 3 min. (vide Anexa 1).
Criterii de evaluare:
 corespunderea sarcinii;
 relevanţa exemplelor, a concluziilor şi a argumentelor;
 originalitatea expunerii;
 corectitudinea expunerii;
 respectarea limitei de timp.
Evaluarea finală: se face prin examen scris: test cu itemi semiobiectivi.
Rezultatul se exprimă printr-o notă (conform sistemului de apreciere de 10 puncte), cu acordarea

a 5 credite academice, care permite promovarea studentului în etapa următoare a procesului didactic. Nota
3
de la evaluarea finală este constituită din două componente: 60% din notă se acumulează la evaluările
curente, iar 40% din notă o constituie aprecierea de la evaluarea finală.
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ:
1. Bujor, I., Chiriac, F., Gramatica limbii latine, București, 1971.

2. Cemârtan, C., Cucerov, E., Limba latină, Chișinău, 1995.
3. Ciobanu, A., Lingua latina, Chişinău, 1996.
4. Guțu, Gh., Dicționar latin-român, Chişinău, 1993.
5. Matei, V., Gramatica limbii latine, București, 1998.
6. Drăgulescu, C., Tehnici de traducere, Bucureşti, 1996.
7. Ionaș, A., Curs de limbă latină, Chișinău, 1998.
8. Ionescu, V., Dicționar latin-român, București, 1998.
9. Dobroiu, E., Curs de istoria limbii latine, Bucureşti, , 1994.
10. Fischer, I., Morfologia istorică a limbii latine, Bucureşti, 1985.
11. Wald, L., Sluşanschi, D., Introducere în studiul limbii şi culturii indoeuropene,
Bucureşti, 1987.
4
Tema 1. Roma – caput mundi. Poporul roman. Mituri fondatoare și eroi fondatori.
Simboluri romane.
Limba latină. Alfabetul latin. Ortografia și ortografia. Latine dicta.
https://www.youtube.com/watch?v=Hr8M5k8TlPk
Limba latină face parte din limbile indoeuropene, ca şi greaca, slava, germana, daca,
armeana etc. Pentru aceste limbi, este caracteristic faptul că îşi modifică terminaţiile pentru a
exprima raporturile gramaticale. Acest tip de modificare se numeşte flexiune (flexio, -onis =
„îndoire, flexiune”), iar limbile care au în sistemul gramatical asemenea modificări se numesc
flexionare.
Limba latină s-a vorbit mai întâi în Italia, în Latium, o regiune la sudul Tibrului, unde s-a
întemeiat cetatea Roma. În Italia se mai vorbeau şi alte limbi: osca (în sud), umbriana (în nord-
est), limbile italice: mesapica, etrusca, celtica. Dintre acestea, limba latină este cea care s-a
păstrat şi s-a răspândit, datorită circumstanţelor politice, expansiunii Romei: de la Oceanul
Atlantic până la Marea Neagră, din Britania până în Africa, de la Rin şi Dunăre până la Tigru şi
Eufrat şi până la Marea Caspică. Multe din popoarele acestui imperiu au dispărut şi li s-a uitat
chiar şi numele, dar limba latină, de atâtea veacuri, continuă să fie vorbită, scrisă şi studiată. Ea
trăieşte prin limbile romanice contemporane (italiana, spaniola, portugheza, franceza, catalana,
româna).
Limbă de cultură care a beneficiat veacuri întregi de statutul de limbă internaţ ională,
latina a fost cunoscută ş i vorbită până în secolul al XIX-lea de elitele intelectuale europene,
reprezentând fundamentul educaţ iei ş colare a unor generaţ ii întregi. Pe lângă satisfacţ ia spirituală
ş i bogăţ ia informaţ iilor pe care le putea oferi studiul în original al operelor anticilor, dar ş i al
unor importante lucrări din epocile ulterioare (elaborate în Evul Mediu, în Renaş tere sau chiar în
perioada Iluminismului), învăţ area acestei limbi asigura crearea unei discipline mentale riguroase
5
ş i înlesnea cercetarea ş i descoperirea de noi idei în domeniile cele mai variate ale veții.
Idiom cu caracter sintetic, suferind numeroase schimbări de-a lungul timpului (începând
de la primele documente scrise ş i până la cele medievale), latina, devenită „limbă moartă” din
perioada Renaş terii, este astăzi considerată „dificil de învăţ at” ş i utilă doar specialiş tilor. Într-o
epocă dominată de pragmatism, este în plus să afirmăm că le e de un real folos filologilor
(îndeosebi celor care au ca centru al preocupărilor studiul unei limbi romanice), juriş tilor,
teologilor, în cariera lor profesională. În mod firesc, se naş te întrebarea: le-ar putea fi utilă ş i
celorlalţ i? Ca răspuns, gândul ne duce automat către o altă necesitate impusă de societatea
modernă – învăţ area uneia sau a mai multor limbi străine. Evident, nu ne referim la limba latină,
dar oare n-ar putea ajuta aceasta la înţ elegerea/învăţ area idiomurilor moderne, îndeosebi a celor
romanice, a căror limbă-mamă este? Răspunsul ar trebui să fie unul afirmativ, având în vedere că
limbile romanice au moş tenit în cea mai mare măsură structurile latineş ti, uş or de recunoscut pe
aproape toate palierele limbii (morfologie, sintaxă, lexic), iar cele neromanice au împrumutat de-
a lungul timpului elemente lingvistice din latină, îndeosebi datorită prestigiului de limbă
internaţ ională al acesteia (utilizată ca limbă de cancelarie, în universităţ i, în cultul creş tin catolic
etc.). Luând în considerare atât fundamentul latin, cât ş i împrumuturile culte din această limbă ş i,
de asemenea, împrumuturile reciproce între limbile romanice, care duc la îmbogăţ irea
vocabularului neolatin, ne putem pune întrebarea în ce măsură un vorbitor nativ de limbă
romanică, cunoscător al latinei, poate înţ elege un text redactat într-un alt idiom neolatin decât cel
matern. Desigur, ne referim la capacitatea de a oferi o interpretare ad sensum, nu o traducere ad
litteram.
De exemplu, în biologie, numele științifice ale speciilor sunt în latină sau greacă.
Anatomia utilizează pentru definirea parților corpului uman o terminologie predominant latină,
chiar dacă pentru anumite organe sunt utilizați termeni grecești latinizați. Denumirile bolilor, în
schimb, provin din limba greacă. În drept, există nenumărați termeni și definiții juridice în limba
latină. Și în științele umaniste latina joacă un rol deosebit de important. În meteorologie,
denumirile norilor cunosc o clasificare în limba latină. Și în farmacie vocabularul latin este un
bun comun. Medicii și farmaciștii abreviază rețetele în termeni latini, iar pe fiecare pachet de
medicamente există, în afara numelui internațional al medicamentului, și denumirea lui în limba
6
latină, la fel cum pe fiecare medicament naturist, pe lângă denumirea uzuală, apare și termenul
latin comun. În astronomie, s-a decis la nivel internațional, conform reglementărilor omologate
de Uniunea Astronomică Internațională, ca cele 88 de constelații și stelele pe care acestea le
formează să aibă oficial nume latine.
Limba română, deși este situată în răsăritul Europei, unde se vorbesc mai multe limbi
slave, are întreaga structură gramaticală, sistemul fonetic și o mare parte de lexic de origine
latină. În consecinţă, studiul limbii latine este foarte important nu numai pentru că, prin
intermediul acestei limbi, s-a transmis cultura antichităţii greco-romane, ci și pentru că este
modalitatea cea mai firească de cunoaştere a evoluţiei limbii române şi instrumentul
indispensabil pentru însuşirea ei pe baze ştiinţifice.
Alfabetului latin. Ortografie și ortoepie. Accentul
Alfabetul latin este format din 23 de litere: A, B, C, D, E, F, G, H, I, K, L, M, N, O, P, Q,

R, S, T, V, X, Y, Z. Alfabetul latin derivă din alfabetul grec arhaic, alfabetul grec derivând din
cel fenician, care, la rândul său, derivă din hieroglifele egiptene.
Literele y și z au fost introduse mai târziu, în cuvinte de origine greacă, aşa cum sunt
Zephyrus, Aegyptus, Zalmoxis. De aceea aceste două litere ocupă ultimele locuri în alfabet.
În ceea ce priveşte pronunţarea, nu există diferenţe majore între limba latină şi limba
română. Majoritatea sunetelor se pronunţă identic.
Toate vocalele latine au dublă serie în ceea ce priveşte cantitatea de pronunţare. Vocalele
cu cantitate lungă, notată prin – deasupra, prezintă o durată dublă în emisiunea sa: ā, ē, ī, ō, ū, iar
vocalele cu durată scurtă de pronunţare sunt notate cu căciuliţe deasupra: ă, ĕ, ĭ, ŏ, ŭ. În texte,
cantitatea vocalei nu este notată grafic, pentru că, indiferent de prezenţa semnului cantităţii,
latinii ştiau care vocală este scurtă şi care este lungă. Diferenţierea în pronunţare se făcea numai
în vorbirea orală.
Așadar, prezentăm grupurile de litere care înregistrează abateri: cc = c – se pronunţă cu

cei doi c distincţi şi fiecare trece în silabe diferită: ac-ci-pi-o; ph = f – philosóphia; h în latină se
aude foarte slab, aproape imperceptibil, în aşa fel încât în limbile romanice nu se mai aude, şi
7
dispare în limba română şi grafic: homo = homo → om (româneşte), heri = heri → ieri
(româneşte); s – s nu z, chiar dacă se află în poziție intervocalică. ; ae – e (excepţie: se pronunţă
ae în hiat în cuvântul aer şi în derivatele acestuia; oe – e (excepţie: oe nu formează diftong, deci
se pronunță în hiat în cuvântul poeta („poet”) şi în derivaţii săi); ngu urmat de vocală se
pronunţă ngv: lingua; qu + vocală – cv: aqua; ti se pronunță ţi numai când este precedat şi urmat
de vocală: amicitia; ti precedat de s, x sau alt t se pronunţă ti: sextius.
Cantitatea vocalelor. Cantitatea este durata în timp necesară pentru rostirea unei vocale.
În funcţie de această durată, vocalele pot fi lungi sau scurte. Cantitatea este indicată prin semne
grafice, care nu au aparţinut Antichităţii, ci au fost adăugate pentru a uşura citirea: ex.: mālum
(cu a lung) înseamnă „măr”, mălum (cu a scurt) înseamnă „rău”. Pōpulus (cu o lung) înseamnă
„plop”, iar pŏpulus (cu o scurt) înseamnă „popor”.
Cantitatea silabelor. În limba latină şi silabele pot fi lungi sau scurte. Silabele lungi pot
fi:
 lungi prin natură: cuprind o vocala lungă sau un diftong; de exemplu, mater;
 lungi prin poziţie: cuprind o vocală urmată de două sau mai multe consoane; de
exemplu, fenestra.
Silabele scurte pot fi:
 scurte prin natură: cuprind o vocala scurtă; de exemplu, femina, perdere;

 scurte prin poziţie: cuprind o vocala urmată de alta vocală; de exemplu, patria,
dormio.
Accentul nu era marcat în limba latină prin semne grafice.
Ultima silabă nu are niciodată accent. În cuvintele formate din două silabe, accentul cade
pe silaba penultimă. În cuvintele cu trei sau mai multe silabe, accentul cade pe:
a. silaba penultimă, dacă este lungă – cultura;
b. silaba antepenultimă, dacă penultima este scurtă – dominus.
8
Tema 2. Forum Romanum. Familia romană. Substantivul.

Categoriile gramaticale ale numelui.
Sistemul cazual în limba latină și limba română. Declinările latinești. Latine dicta
În limba latină, substantivul are următoarele categorii gramaticale:

a) Genul (genus)
În latină, o singură formă nominală indică simultan genul, numărul, cazul, fără ca vreuna
din aceste categorii să aibă o marcă diferită faţă de alta. De exemplu, long-us,-a,-um.
În limba latină, genul caracterizează numele şi unele forme nominale ale verbului
(participiul). Într-o fază mai veche a limbii indoeuropene comune, se presupune că existau doar
două genuri: animat şi inanimat.
Există trei genuri în latină: masculin (masculinum), feminin (femininum) şi neutru

(neutrum), acesta din urmă continuând genul inanimat din indoeuropeană.
În măsura în care au o valoare definită, masculinul şi femininul marchează o diferenţă de

sex, iar neutrul desemnează, în general, obiecte inanimate. Această definiţie însă nu are o valoare
constantă, căci numeroase obiecte neînsufleţite sunt denumite cu substantive masculine şi
feminine; apoi, nu trebuie confundat genul natural cu genul gramatical; acesta din urmă nu
exprimă decât un raport între substantivul şi adjectivul care îl determină şi nu are decât valoare
morfologică şi sintactică.
b) Numărul (numerus)
9
Este o categorie concretă a flexiunii, caracterizând atât numele, cât şi verbul. Limba latină
distinge două numere: singular (singularis) şi plural (pluralis).
Singularul se referă la un singur individ, la un singur obiect. O excepţie o constituie

singularul colectiv, pe care îl întâlnim la nume de popoare (Romanus, Poenus), de grupuri mari
de persoane, în special în terminologia militară (miles, hostis, pedes), de animale (agnus,
gallina), de plante şi fructe (legumen, lenticula), de materii prime de construcţii (lapis, tegula).
Ca şi în alte limbi, în latină există câteva cuvinte care au alt sens la singular decât la
plural; de exemplu, aedes 1. „templu” (sg.); 2. „casă” (pl.); liber 1. „liber” (sg.); 2. „copii” (pl.);
littera 1. „literă” (sg.); 2. „scrisoare” (pl.).
Există în limba latină o categorie specială de cuvinte folosite fie numai la singular, fie
numai la plural, numite singularia tantum sau pluralia tantum.
Sunt pluralia tantum numele de divinităţi (lemures, penates, manes), de populaţii

(Ramnes, Tities, Luceres), de părţi ale corpului omenesc (nares, malae, nates), termenii militari
(moenia, arma, scalae).
c) Cazul (casus)
Limba latină are tendinţa de a reduce numărul cazurilor; la singular, instrumentalul a

dispărut, locativul nu are decât o existenţă precară, vocativul şi nominativul tind să se confunde;
la plural, latina n-a avut decât o singură formă pentru dativ şi ablativ, instrumental şi locativ, fără
a mai discuta despre nominativ-vocativ, unde identitatea provine încă din indoeuropeană.
Așadar, sistemul cazual latinesc se prezintă în felul următor:
Nominativus (Nominativ) quis?
Genitivus (Genitiv) cuius?
Dativus (Dativ) cui?
Accussativus (Acuzativ) quem?
Ablativus (Ablativ) cum? quando? unde? (întrebările circumstanțialului)
10
Vocativus (Vocativ) nu are întrebări.
d) Declinările
Substantivul este prezentat cu două forme – una la nominativ şi alta la genitiv. Este
necesar să învățăm și genitivul, pentru că, în conformitate cu terminația acestuia, stabilim
declinarea căreia îi aparține substantivul dat.
Pentru a recunoaşte cărei flexiuni aparţine un cuvânt, trebuie să avem anumite indicii,
care ne sunt furnizate chiar de dicţionar; de exemplu, substantivele pot fi încadrate în cinci
declinări, fiecare declinare având terminaţii specifice pentru N. sg. şi G. sg.:
Declinarea I-a: N. sg. -a; G. sg. -ae
Declinarea a II-a: N. sg. -us, -er, -ir (masculin), -um (neutru); G. sg. -i
Declinarea a III-a: N. sg. – terminaţii variate; G. sg. -is
Declinarea a IV-a : N. sg. -us; G. sg. -us
Declinarea a V-a: N. sg. -es; G. sg. -ei
Declinarea I-a
Declinarea I-a cuprinde substantive în majoritate feminine.

Există şi câteva substantive masculine, care sunt:
- nume de ocupaţii (împrumutate din limba greacă): poeta, nauta, auriga, agricola
etc.;
- nume proprii (de origine etruscă): Catilina, Numa etc.
Singular
Cazul Desinenţe – sg. Desinențe – pl.
N.V. -a -ae
11
G. -ae -arum
D. -ae -is
Ac. -am -as
Abl. -a -is
Particularități:
1. genitivul singular în -as s-a păstrat în pater familias („tată de familie”) şi mater
familias („mamă de familie”);
2. la substantivele mobile filia, dea, asina etc., D. și Abl. plural este în -abus, pentru
a le deosebi de corespondentele lor masculine de declinarea a II-a; de exemplu, filiis („fiilor”),
filiabus („fiicelor”), deis („zeilor”), deabus („zeiţelor”);
3. declinarea I-a mai păstrează urme ale vechiului locativ, cu desinenţa -i la nume de
oraşe; de exemplu, Romai/Romae;
4. unele substantive de declinarea I-a sunt numite pluralia tantum (au numai
pluralul); de exemplu, angustiae, -arum = „strâmtoare”, divitiae, -arum = „bogăție”, deliciae, -
arum = „plăcere” etc.
Declinarea a II-a
Cuprinde în principal substantive masculine (-us, -er, -ir) şi neutre (-um), precum şi
unele substantive feminine; de exemplu, nume de arbori: malus, pirus, prunus, cerasus etc.
Cazul Desinențe – sg. Desintenţe – pl.
N. -us, -er, -ir, -um -i -a
G. -i -orum
12
D. -o -is
Particularități: Ac. -um -um -os -a
 substantivele Abl. -o -is

terminate în -um la
V. -e N. -um -i -a
N. sg. sunt de
genul neutru; ele
păstrează terminații identice la N., Ac., V.; la plural, acestea primesc terminația -a;
 substantivele terminate în -us la N. sg. primesc terminația -e la V. sg. Acest fapt
lingvistic s-a păstrat și în limba română: amice, magistre;
 unele substantivele terminate în -er îl păstrează pe e la toate cazurile, altele îl pierd, cu
excepția cazurilor N. sg. și V.sg.
Declinarea a III-a
Este cea mai complexă declinare şi cuprinde o varietate de teme şi genuri. Ea se clasifică
în două mari grupe:
 substantive imparisilabice – care au cu o silabă mai mult la G. sg., decât la N. sg.: homo, -
inis; tempus, -oris;
 substantive parisilabice – care au același număr de silabe la G. sg. și N. sg.: avis, -is,
civis, -is.
Cazul Desinențe – sg. Desintenţe –

pl.
N. variate -es -a, -ia
G. -is -um/-ium
D. -i -ibus
13
Ac. -es = N. -es -a, -ia
Abl. -e -e/-i -ibus
V = N. = N. -es -a, -ia
Particularități:
 substantivele de declinarea a III-a au terminații variate la N. sg.: -x (rex, -gis; lex, -gis), -s
(pons,
-ntis; princeps, -is), -es (miles, -itis), -is (ovis, -is), -us (virtus, -utis; tempus, -oris) etc.;
 deosebirea dintre substantivele imparisilabice și parisilabice se atestă la cazul G. pl.: -

um/-ium;
 substantivele neutre păstrează terminații identice la cele trei cazuri N. = Ac. = V.; la
plural, substantivele imparisilabice primesc -a, iar cele parisilabice – -ia;
 substantivele neutre parisilabice primesc la cazul Abl. sg. -i.
Declinarea a IV-a
Include substantive masculine terminate la N. sg. în -us și neutre în -u, iar la cazul G. sg.,
substantivele primesc terminația -us.
N. -us (masc.) -u -us -ua
G. -us -uum
D. -ui -ibus
Ac. -us -u -us -ua
Abl. -u -ibus
V. = N. -u -us -ua
14
Declinarea a V-a
Este declinarea cea mai săracă în cuvinte. Toate substantivele aparţinând acestei declinări
sunt feminine, în afară de dies, -ei, care poate fi şi masculin, şi feminin.
N. -es -es
G. -ei -erum
D. -ei -ebus
Tema 3. Colosseum. Personalități
Ac. -em -es romane.
Adjectivul: gradele de comparație.
Abl. -e -ebus
Latine dicta.
V. = N. -es
În limba latină, declinarea
adjectivală nu are forme proprii şi se
confundă cu cea substantivală. Adjectivele latinești se clasifică în două categorii:
adjective de declinarea I-a – a II-a sunt cele care fac parte din categoria
adjectivelor ce se ataşează temelor în -o/-e (masculin/neutru) şi în -a (feminin), de
tipul bonus, -a, -um; pulcher, -ra, -rum; liber, -era, -erum;
adjective de declinarea a III-a:
 sunt cu trei terminații adjectivele care au câte o formă specială pentru fiecare gen:
acer (m.), acris (f.), acre (n.);
 cu două terminații sunt adjectivele cu o terminație comună pentru masculin și
feminin și cu una pentru neutru: fortis (m. și f.), -e (n.); dulcis (m. și f.), -e (n.);
 cu o terminație sunt adjectivele cu o terminație comună pentru toate cele trei
genuri: felix (m., f. și n.), -cis (G. sg.); vetus, -eris; sapiens, -tis; audax, -cis.
15
O particularitate a adjectivului o constituie gradele de comparaţie. Originea gradelor de

comparaţie se află în limba indoeuropeană, dar sisteme regulate de forme au fost elaborate după
formarea limbilor indoeuropene.
În limba latină există, la fel ca şi în limba română, următoarele grade de compartație:
pozitivul: forma-tip a adjectivelor;

comparativul, care indică o însușire superioară altei însușiri;
superlativul, care exprimă însuşirea în gradul cel mai înalt sau calitatea considerată fără
termen de comparaţie.
Formarea comparativului
16
Poziti Comparativul
N. sg. G. sg. Abl. sg. N. şi Ac. G. pl. Superlativul se
v
pl. formează înlocuind
m.f. clarior clariori clariore clariorum
clarus, desinenţa genitivului
s m. f.
-us, - n. clarius singular cu sufixele:
clariores
um 1. -issimus (masc.), -
n. clariora issima (feminin), -
issimum (neutru); de
niger, m.f. nigrior nigriori nigriore m.f. nigriorum
exemplu, clarus, -a, -
-gra, - s nigriores
n. nigrius um (pozitiv) –
grum
n. nigriora clarissimus, -a , -um
(superlativul);
fortis, m.f. fortior fortiori fortiore m.f. fortiorum
-e s fortiores 2. -rimus, -rima, -
n. fortius
rimum; de exemplu,
n. fortiora
pulcher, -a, -um
audax, m.f. audacio audacior m.f. audaciorum (pozitiv) –
-cis audacior ris e audaciore pulcherrimus, -a, -um
(superlativul);
n. audacius n.
audaciora 3. -limus, -lima, -
limum; de exemplu,
difficilis, -e (pozitiv) – difficillimus,- a, -um (superlativul).
Cel mai vechi procedeu de exprimare a gradelor de comparaţie este supletivismul,

conform căruia gradele de comparație se formează de la teme (radicale) diferite. Formele
supletive sunt folosite la câteva adjective aparţinând nucleului fondului lexical principal (bonus-
melior-optimus; malus-peior-pessimus; magnus-maior-maximus; parvus-minor-minimus;
multus-plus-plurimus).
Comparative şi superlative neregulate sunt dives, ditior, ditissimus; iuvenis, iunior (nu
are superlativ). Ditior şi iunior sunt forme sincopate formate de la divitior, iuvenior.
17
Adjectivele compuse cu -dicus, -ficus, -volus formează comparativul şi superlativul cu -

entior, -entissimus. Totul se petrece ca şi cum al doilea termen ar fi un participiu în -ens. De
altfel, dubletele maledicus şi maledicens, malevolus şi malevolens există, de pildă, la Plaut:
Atque, ut nunc sunt maledicentes homines, uxori meae.
Comparativele şi superlativele perifrastice. Încă din perioada arhaică, în limba latină

vorbită au început să se creeze forme analitice pentru exprimarea gradelor de comparaţie. Ele se
explică, în primul rând, prin tendinţa generală a limbii vorbite de a avea forme cât mai clare şi
mai explicite. În al doilea rând, intervine cu putere factorul afectiv, vorbitorii urmărind să
sugereze cât mai plastic gradul calităţii unui obiect.
Construcţiile perifrastice cu adverbe au circulat în limba vorbită în perioada întregii
latinităţi. În limba literară din perioada arhaică şi clasică, ele apar sporadic, dar se înmulţesc în
scrierile din perioada imperială.
Pentru exprimarea comparativului, s-au folosit adverbele magis şi plus. Exemple

numeroase, în acest sens, sunt atestate la Plaut (magis severus, magis sapiens, magis simile), apoi
la Terentius (magis verum), Sallustius (illustria magis). Exemplele cu plus sunt mai rare la
început: la Plaut (plus infesta), Ennius (plus miser), dar devin mai numeroase începând cu
secolul al II-lea d.Hr.
În mai mare măsură decât comparativul, superlativul sintetic este înlocuit în latina vorbită
prin forme perifrastice, care pătrund în limba literară. În mod obişnuit, este folosit adverbul
maxime; alături de el, apar multe alte adverbe: bene, male, valde, pulchre, oppido, vehementer
etc.
Limbile romanice au generalizat folosirea comparativului şi superlativului perifrastic,

unele l-au preluat pe plus, altele, pe magis: fr. plus beau, it. piu bello, dar sp. mas hermoso, port.
mais formoso, rom. mai frumos.
18
Tema 4. Școala și învățământul la romani.

Pronumele latinesc. Latine dicta
Pe tot parcursul istoriei limbii latine, pronumele constituie o categorie neomogenă din
punct de vedere morfologic (flexiune neunitară, supletivism) şi sintactic (pronumele are valoare
substantivală şi adjectivală). Situaţia se menţine și în limbile romanice, cu deosebirea că, izolat,
se creează forme diferite pentru pronumele-substantiv şi pronumele-adjectiv (fr. mon, le mon;
rom. meu, al meu sau omul acesta – cu valoare adjectivală – şi acesta – cu valoare
substantivală).
Din punct de vedere morfologic, toate tipurile de pronume posedă categoriile gramaticale
ale numărului şi cazului, ca şi substantivele şi adjectivele, însă numai unele pronume (personale
şi reflexive) nu au categoria genului. Chiar şi pronumele demonstrative, relative, interogative,
nedefinite prezintă opoziții de gen; mai puţin clar se prezintă categoria genului în cadrul
posesivelor (la genitiv şi dativ singular, opoziţia de gen se neutralizează: istius, isti, cui, faţă de
mei, meae, respectiv, meo, meae).
Din punct de vedere sintactic, lipsa de omogenitate rezultă din faptul că cele mai multe
pronume pot funcţiona şi cu rol de substantiv, şi cu rol de adjectiv: ille venit, faţă de homo ille
venit. Pe de altă parte, ego, tu, nos, vos nu determină niciodată alte nume, iar meus, tuus, suus
sunt aproape exclusiv adjective.
Pronomina personalia et reflexiva
Pronumele personal se caracterizează prin următoarele trăsături:
 deosebeşte categoria morfologică a persoanei (numai persoana I-a şi a II-a);

 nu diferenţiază genurile;
 fiecare pronume este construit cu altă rădăcină;
19
 tema nominativului se opune, de regulă, temei de la celelalte cazuri (ego, mei,

mihi; nos, nostrum, nostri).
Toate aceste trăsături probează faptul că pronumele personale latinești au păstrat
caracteristici ale flexiunii pronominale din indoeuropeana comună, care confirmă exprimarea
persoanei, cuprinsă deja în desinenţă.
Pronumele personal a devenit obligatoriu pentru limbile romanice care au pierdut în mare
măsură posibilitatea de a diferenţia persoanele prin desinenţă (de pildă, în franceză, unde adesea
singularul are o formă unică pentru toate cele trei persoane). Româna, italiana, spaniola folosesc
pronumele de persoana I-a şi a II-a cu o valoare emfatică, probabil ca în latina târzie.
Număr/Caz Nominativ Genitiv Dativ Acuzativ Ablativ

Singularis ego mei mihi me (a) me
Pluralis nos nostrum nobis nos nobis
Persoana a II-a
Număr/Caz Nominativ Genitiv Dativ Acuzativ Ablativ
Singularis tu tui tibi te (a) te
Pluralis vos vestrum vobis vos vobis
Pronumele reflexiv se caracterizează prin următoarele trăsături:
 nu poate exprima opoziţia de persoană: formele existente se referă numai la

persoana a III-a singular şi plural; pentru celelalte două, latina folosea pronumele
personal, la cazurile oblice (întocmai ca româna);
 nu diferenţiază genurile;
 nu diferenţiază singularul de plural;
 nu are formă de nominativ.
Caz Nominativ Genitiv Dativ Acuzativ Ablativ
Singularis – sui sibi se (a) se
Pronomina possessiva
20
În limba latină, pronumele posesiv este folosit aproape exclusiv ca adjectiv. În paralel cu
pronumele personale, posesivele au forme diferite pentru persoana I-a şi a II-a, singular şi plural
(meus, tuus, noster, vester); paralelismul continuă la persoana a III-a, unde nu există decât
reflexlivul (suus este un posesiv reflexiv).
Pronumele posesive pot fi întărite cu particula -pte (meapte, suapte), ca şi pronumele

personale. Toate posesivele se declină ca un adjectiv în -us, -a, -um sau -er, -ra, -rum:
 meus ca idoneus;
 tuus şi suus ca vacuus;
 noster şi vester ca niger.
Persoana a II-a plural, vester, apare în epoca arhaică cu vocalismul -o: voster, fiind,
probabil, obţinută prin analogie cu noster.
Pronomina demonstrativa
Pronumele demonstrative din latină sunt formaţii complexe, rezultat al unor aglutinări şi
transformări neîncetate. De exemplu, haec se analizează ha + i (particulă deictică) + c (altă
particulă deictică).
Din clasa pronumelor demonstrative latineşti face parte pronumele propriu-zis

demonstrativ: hic, iste, ille, la care se adaugă is şi ipse. Toate au următoarele trăsături
caracteristice:
 genitivul şi dativul singular au câte o formă pentru toate cele trei genuri;
 la iste, ille şi ipse se observă un masculin caracteristic în -e;
 neutrul singular este caracterizat la N.-Ac. prin prezența particulei d: istud, illud,
id.
Pronomina relativa et interogativa

La origine, cele două pronume sunt construite de la două teme diferite:
 relativul qui reprezintă o temă în -o/-e;.

 interogativul quis se bazează pe o veche temă în -i.
Singularis
21
Gen/Caz Nominativ Genitiv Dativ Acuzativ Ablativ

Masculin qui cuius cui quem quo
Feminin quae cuius cui quam qua
Neutru quod cuius cui quod quo
Pluralis
Gen/Caz Nominativ Genitiv Dativ Acuzativ Ablativ
Masculin qui quorum quibus quos quibus
Feminin quae quarum quibus quas quibus
Neutru quae quorum quibus quae quibus
Principala formă de pronume interogativ este quis, quis, quid („cine”, „ce”). De
asemenea, forma qui, quae, quod, cea de pronume relativ, poate fi întrebuințată și ca pronume
interogativ („care”, „ce”).
Declinarea lui quis, quis, quid
Caz/Nr. Singular Plural

Nominativ quis, quis, quid qui, quae, quae
Genitiv cuius, cuius, cuius quorum, quarum, quorum
Dativ cui, cui, cui quibus, quibus, quibus
Acuzativ quem, quam, quid quos, quas, quae
Ablativ quo, qua, quo quibus, quibus, quibus
Pronomina indefinita
O categorie de pronume nehotărâte o formează compuşii lui quis, care au aceeaşi flexiune
ca şi pronumele relativ-interogativ. La aceasta, se adaugă o serie de pronume, utilizate ca
adjective, care se caracterizează din punct de vedere formal prin genitivul în -ius şi dativul în -i,
ceea ce le apropie de demonstrative: alter -ra, -rum; uter, -tra, -trum (împreună cu neuter,
uterque); unus, -a, -um; solus, -a, -um; totus, -a, -um; alius, -a, -um.
22
Tema 5. Vestimentația la romani.
Numeralul. Latine dicta.
Limba latină distinge forme diferite pentru numeral: cardinal, ordinal, distributiv şi
multiplicativ. Dintre acestea, cele mai folosite erau primele două.
Numeralul cardinal. Din indoeuropeană s-a păstrat în latină sistemul de numărătoare

decimal, precum şi numeralele până la zece.
Unus, -a, -um are declinare pronominală: genitivul în -ius, dativul în -i. În limba
populară, mai ales în perioada târzie, sub influenţa declinării nominale, iau naştere genitivele şi
dativele uni, unae, uno. Limbile romanice au păstrat opoziţia de formă între masculin şi feminin:
fr. un-une, it. uno-una, port. um-uma, rom. un-o.
Duo-duae-duo a avut la origine forme de dual păstrate numai la nominativ masculin şi

neutru. Celelalte forme sunt numai forme de plural, ca şi în umbriană şi gotică. La scriitorii din
epoca arhaică, variază cantitatea lui o final: la clasici este ǒ, iar în epoca imperială, e ō.
Tres, tria. De la Plaut până la Tacitus, este atestat acuzativul tris, care, treptat, va fi
înlocuit cu tres, ca şi la substantive. În latina târzie, tres devine indeclinabil; întâlnim în inscripţii
forme ca vixit annis tres, vixit annis viginti tres.
În limba latină, celelalte numerale cardinale, quattuor şi quinque, sunt neflexibile.
Numeralele de la 11 până la 17 sunt cuvinte compuse cu -decim: undecim, duodecim,

tredecim, quattuordecim, quindecim, sedecim etc. În inscripţii se găsesc îmbinări libere: decem et
quinque, septem decem, decem septem.
Centum este un substantiv neutru, invariabil.
Mille este substantiv neutru cu tema în -i; are forme flexionare de plural: milia, milium,
milibus etc.; la singular, apare, din când în când, ablativul milli.
Numeralul ordinal
23
În indoeuropeană, numeralele ordinale se formează de la cele cardinale, cu sufixe care au

căpătat ulterior o nuanţă de superlativ.
Ordinalele de la șapte până la zece se formează cu sufixul -us: septimus, octavus, nonus.
Zecile, sutele, miile se formează su sufixul compus -esimus, în perioada arhaică acesta
având forma -ensimus.
În latină, numeralul ordinal a fost folosit pentru indicarea anilor (anno vicesimo septimo),
a orei (hora tertia), a cărţilor care alcătuiesc o operă (liber quartus), precum şi pe lângă nume de
regi (Antiochus tertius).
Numeralul distributiv
Numeralul distributiv a fost puţin folosit în limba latină. El are, ca şi ordinalul, formă
adjectivală. Singulus apare cu un sufix diminutival. Toate numeralele distributive au numai
formă de plural şi însoţesc substantive la plural. Rarele forme de singular se întâlnesc la poeţi,
însoţind mai ales substantive pluralia tantum (bina castra).
În limbile romanice nu s-au păstrat numeralele distributive. Încă din latina târzie, se
folosesc în locul lor construcţii analitice sau perifrastice; de exemplu, uno et uno benedicet; unus
et unus toti.
Numeralul multiplicativ
Numeralul multiplicativ are formă adverbială: semel, bis, ter, quarter. De la cinci în sus
se formează cu sufixul -iens, acelaşi sufix ca în totiens, quotiens.
Adjectivele multiplicative se formează cu sufixul -plex: simplex, duplex, triples.
Numeralele proporţionale se formează cu sufixul -plus: simplus, duplus, triplus,

quadruplus.
În concluzie, menționăm că în limba latină evoluţia numeralului se caracterizează prin:
 pierderea trăsăturilor morfologice specifice, apropierea de flexiunea nominală şi

simplificarea treptată a flexiunii;
24
 reducerea formelor specifice diferitelor categorii de numerale; distributivele şi

multiplicativele sunt exprimate prin forma numeralelor ordinale, dar, mai ales, a celor
cardinale, precum şi prin construcţii analitice.
Tema 7. Dei et homines. Panteonul roman. Verbul: diatezele, conjugările,

aspecte şi timpuri, moduri personale, moduri nepersonale. Latine dicta
Verbului latin, ca și celui din oricare limbă indoeuropeană, îi sunt specifice categorii
gramaticale comune, ce se caracterizează prin multiple forme gramaticale.
Verbul posedă următoarele categorii: număr, persoană, timp, diateză, mod.
Categoria numărului se atestă prin formele singularis-pluralis.
Categoria persoanei este redată prin formele de persoană: persona prima, persona
secunda, persona tertia.
Categoria timpului gramatical este exprimată prin șase forme: tempora prima (praesens,
imperfectum, futurum I) și tempora secunda (perfectum, plusquamperfectum, futurum II).
Categoria diatezei se actualizează prin diateza activă (genus activum) și diateza pasivă
(genus passivum).
Modurile verbului latinesc se clasifică în personale (indicativus, coniunctivus,

imperativus) și nepersonale (imperativus, gerunduvus, participium, supinum). Ele sunt preluate
din conjugarea verbului indoeuropean, dar se înregistrează o serie de schimbări esenţiale:
- opoziţia de timp se combină cu opoziţia de aspect, dând naştere unui sistem mixt, care
tinde să devină un sistem exclusiv temporal;
- conjunctivul se contopeşte cu optativul;
- apare timpul viitor;
25
- imperfectul indicativ, precum şi toate timpurile formate de la tema perfectului, cu

excepţia perfectului, sunt create în cadrul limbii latine;
- iau naştere forme verbale compuse.
Modurile nepersonale
Infinitivul, gerunziul şi supinul sunt, la origine, forme cazuale ale unor substantive
verbale.
Infinitivul latin continuă infinitivul italic. El se foloseşte în câteva situaţii, în locul unor
forme verbale finite.
Gerunziul se formează cu sufixul -nd, a cărui origine este neclară.
În latina târzie, gerunziul este concurat de infinitiv şi de participiul prezent. Uneori se

observă folosirea paralelă a gerunziului la ablativ şi a participiului prezent, cu aceeaşi valoare.
Supinul, ca şi infinitivul, este la origine un substantiv verbal. La începutul epocii

imperiale, în limba populară, supinul încetează a mai fi un mod viu. În locul lui, se întrebuinţează
infinitivul final, participiul viitor activ sau propoziţii finale.
Dintre limbile romanice, numai româna a păstrat supinul tot cu rol de substantiv verbal,
dar i-a lărgit mult sfera de întrebuinţare.
Conjugările verbului latinesc
În limba latină, verbele se clasifică în patru conjugări. Faţă de modelele de flexiune din
indoeuropeana comună, latina prezintă forme inovatoare: reduce destul de mult numărul verbelor
conjugate pe baza mai multor rădăcini (verbele supletive, ca fero-tuli, sum-fui); flexiunea verbală
se sistematizează şi se simplifică.
Desinenţele latine sunt comune tuturor timpurilor şi modurilor oricărui verb la diateza
activă, excepţie făcând imperativul prezent şi indicativul perfect, caracterizate prin desinenţe
speciale sau prin desinenţa zero.
Cealalată serie de desinenţe este comună timpurilor simple de la diateza pasivă şi de la

verbele deponente.
26
Aşadar, cele două serii de desinenţe ale verbului latin se prezintă în felul următor:
Pers. I sg. -o sau -m -r
Pers. a II-a sg. -s -re sau -ris
Pers. a III-a sg. -t -tur
Pers. I-a pl. -mus -mur
Pers. a II-a pl. -tis -mini
Pers. a III-a pl. -nt -ntur
Conjugarea I-a este deosebit de productivă, cuprinzând peste 3600 de verbe care se
caracterizeză prin tema în -ā.
Conjugarea a II-a este neregulată şi neproductivă; aici intră aproximativ 570 de verbe de
tipul vidēre, latēre, dolēre.
Pentru conjugările a II-a şi a III-a, situaţia din limbile romanice are la bază un
considerabil efort de unificare. Încă în latină se observă tendinţa de trecere la conjugarea a III-a
sau numai o fluctuaţie între cele două tipuri de flexiune: augĕre, mulgĕre, respondĕre, ridĕre,
sorbĕre, tondĕre. Se observă că limbile romanice, cum ar fi spaniola, româna, tind să
contopească cele două conjugări.
Conjugarea a III-a este, de asemenea, neregulată şi neproductivă: cuprinde aproximativ

2400 de verbe (dintre care 570 simple): peto, meto, lego, tego, veho.
În ceea ce priveşte trecerea verbelor de conjugarea a III-a din latină în limbile romanice,
situaţia trebuie analizată separat, deoarece există mari diferenţe: astfel, româna are tendinţa de a
trece la conjugarea a III-a aproape toate verbele de la conjugarea a II-a; în schimb, în spaniolă şi
portugheză, conjugarea a II-a s-a contopit cu totul cu conjugarea a III-a, împrumutând
desinenţele ei; limbile iberice trec la conjugarea în -i.
Conjugarea a IV-a este cea mai nouă, regulată şi productivă, dar încetează a mai fi
productivă în limbile romanice occidentale. Dintre limbile romanice, româna a complicat cel mai
mult flexiunea acestei conjugări, prin scindarea ei în patru tipuri deosebite: cu şi fără sufix, în -i
şi în -î.
27
Tema 7. Civitas romana. Adverbul și prepoziţia. Latine dicta
În perioada celor mai vechi texte literare, limba latină cunoştea adverbe primare şi
derivate.
Dintre adverbele primare, unele au corespondent în alte limbi indoeuropene: ante, anti,
immo, ita, mox, tam, tum, satis etc., pe când o serie de adverbe primare, vechi, uzuale, au o
etimologie neclară: coram, paene, palam, salte, vix.
Alături de aceste adverbe, limba latină creează altele, noi, prin două procedee:
a) adverbializarea – trecerea în clasa adverbelor a formelor cazuale ale unor

adjective, participii cu valoare adjectivală sau substantive. Procedeul atribuirii de valori
adverbiale unor forme cazuale este vechi; în latină, el a fost folosit în decursul întregii istorii,
fiind dominant în epocile arhaică şi republicană.
Din această categorie fac parte, în primul rând, adverbele în -e, -o/-e: clare, certe, ornate,
plane, sane, valde. De regulă, aceste adverbe sunt alcătuite de la forma de ablativ a adjectivelor,
majoritatea exprimând timpul: continuo, crastino, nocturno, perpetuo, postremo, raro sau
cantitatea: multo, paulo, minimo, tanto, quanto.
Adverbele se mai formează şi de la participii: falso, merito, tuto; de la numerale: primo,

secundo, tertio; de la pronume: eo, hoc, quo, illo, isto.
Procedeul formării adverbelor de la forma de ablativ a adjectivelor şi participiilor s-a

dovedit a fi foarte productiv în mai toate epocile limbii latine.
În limba latină, adverbele se formează şi din acuzativul neutru de relaţie al adjectivelor şi

numeralelor cu valoare adjectivală: ceterum, multum, minimum, commodum, solum, primum,
secundum quantum.
O categorie puţin productivă este cea a adverbelor formate din adjective şi participii la
cazul nominativ. Unele adverbe de acest fel au în în componenţa lor participiul perfect al
verbului verto (vorto), căruia i se adaugă o serie de prepoziţii: adversus, prorsus;
28
b) sufixarea (derivarea cu sufixe).

În perioada arhaică sufixul frecvent folosit în crearea adverbelor este -tus. Cu acest sufix
s-au format adverbe de la substantive şi adjective; de exemplu, funditus, penitus, coelitus,
divinitus, humanitus, antiquitus etc.
Adverbele în -sim, cum ar fi pulsim, cursim, sparsim, sunt mai puţin numeroase.
Cu siguranţă, unul din cele mai productive sufixe adverbiale în limba latină a fost -(i)ter.
Cu ajutorul lui, s-au format adverbe de la adjective şi participii de declinarea a III-a. În ceea ce
priveşte originea acestui sufix, se consideră că este vorba de substantivul iter, care, folosit pe
lângă adjective cu sens propriu, şi-a lărgit sfera în urma întrebuinţărilor figurate, apoi a devenit
sufix.
În toată istoria limbii latine, sufixul -(i)ter a fost folosit cu regularitate. În perioada târzie,
continuă procesul formării adverbelor cu acest sufix, îndeosebi la autorii creştini:
incomparabiliter, ineffabiliter, mortaliter.
Sistemul de formare a adverbelor suferă o serie de modificări în perioada trecerii limbii

latine în limbile romanice. Dintre adverbele latineşti în -e, se păstrează în limbile romanice doar
câteva, dintre cele mai des utilizate fiind bene, longe, male, tarde.
Spre apusul Imperiului Roman, adverbele de mod au început să fie concurate de îmbinări
ale adjectivului construite cu substantivul mente: sana + mente, rapida + mente etc.
Din latină, s-a păstrat în limbile romanice tipul de adverbe omonime cu forma de
masculin a adjectivului din care provin; de exemplu, rom. cald, frumos, lin; it. alto, caldo,
chiaro; sp. alto, claro, harto etc.
Comparaţia adverbelor
Modul de formare a gradelor de comparaţie adverbiale este acelaşi ca şi la adjective.
Pentru exprimarea comparativului, s-a folosit sufixul de neutru -ius atât la formele
regulate (clarius, facilius, atrocius), cât şi la cele supletive (melius, peius, maius, minus).
29
Superlativul se formează prin înlocuirea terminaţiei adjectivale cu una adverbială -ē

(forma arhaică -ēd): pessime, minime, optime, felicissime etc.
Ca şi la adjective, şi la adverbe a luat amploare comparaţia analitică cu magis şi maxime,

mai ales în perioada târzie, când formele analitice îşi pierd valoarea.
Cele mai uzuale prepoziţii din limba latină sunt de origine indoeuropeană şi au fost
preluate aproape în totalitate de limbile romanice: ab, ad, ante, cum, de, ex, in, inter, ob, per,
post, prae, pro, sine, sub, super, trans.
Chiar începând cu textele mai vechi, întâlnim o serie de prepoziţii create în limba latină.
Unele dintre ele provin din adverbe şi au la bază o prepoziţie sau un adjectiv derivat de la ea:
insuper, intra, praeter, subter, altele provin dintr-o formă nominală: circum, circa, procul.
În perioada clasică, inventarul prepoziţiilor nu este cu mult diferit faţă de cel utilizat în
epoca arhaică. Scriitorii din vremea lui Augustus adoptă o serie de adverbe cu valoare
prepoziţională: palam, simul, sinistra.
Aşa cum am menţionat supra, prepoziţiile create în latină provin din adverbe, din forme
nominale sau din alte prepoziţii, în special prin procedeul compunerii. În conformitate cu
originea lor variată, ele se pot construi cu acuzativul, ablativul sau cu ambele cazuri simultan.
Prepoziţii cu acuzativ:
-ante = „înainte”
Hannibal ante portas.
Ante lucem = „înainte de zori”.
apud = „la”, „lângă”, „înaintea”
Verba facio apud senatum = „vorbesc înaintea senatului”.
ad = „la”, „către”, „spre”
Ad diem constitutam = „pentru ziua fixată”.
adversus = „către”, „spre”, „contra”
Dimico adversus hostes = „lupt contra duşmanilor”.
30
circum, circa = „împrejur”
Circa Romam = „împrejurul Romei”.
citra, cis = „dincoace”, „peste”
Citra montes = „peste munţi”.
erga = „către”, „faţă de”
Meus amor erga te = „dragostea mea faţă de tine”.
contra = „împotriva”, „în faţă”
Contra leges = „împotriva legilor”.
inter = „între”, „printre”
Inter homines concordia non est = „între oameni nu este înţelegere”.
extra = „în afară”
Extra muros = „în afara zidurilor”.
infra = „sub”, „mai jos”
Infra urbem castra posuit = „a aşezat tabăra mai jos de oraş”.
iuxta = „lângă”, „alături de”
Iuxta viam castra posuit = „a aşezat tabăra lângă drum”.
ob = „înainte”, „din cauza”
Ob metum = „de teamă”.
post = „după”
Post Christum natum.
propter = „lângă”, „aproape de”
Propter tempulm = „lângă templu”.
per = „prin”, „pe”
Per deos immortales!
31
supra = „peste”, „deasupra”
Supra hanc memoriam = „înainte de timpul nostru”.
Prepoziţii cu ablativ:
a, ab = „de”, „de la”, „din”
Ab monte venio = „vin de la munte”.
de = „de”, „despre”, „din”
Qua de causa = „din această cauză”.
coram = „de faţă”, „în prezenţa”
Coram populo = „în faţa poporului”.
cum = „cu”
Cum meo amico = „cu prietenul meu”.
e, ex = „din”, „dintre”
Laboro ex capite = „sufăr de dureri de cap”.
sine = „fără”
Sine spe = „fără speranţă”.
pro = „pentru”
Pro patria mori = „a muri pentru patrie”.
prae = „înaintea”
Prae se agere hostes = „a mâna înaintea pe duşmani”.
Prepoziţii cu acuzativ şi cu ablativ: in, sub, subter, super.
Tema 8. Valori romane – valori europene. Conjuncţia. Latine dicta
32
Conjuncţiile sunt coordonatoare sau subordonatoare, după natura propoziţiilor pe care le

introduc. Primele sunt mult mai puţin numerose şi se deosebesc de conjuncţiile subordonatoare
prin faptul că pot lega între ele nu doar elemente ale frazei, ci şi elemente ale propoziţiei, şi părţi
de propoziţie cu propoziţii.
După sensul lor, conjuncţiile coordonatoare pot fi :
- copulative: et, ac, atque, -que = „şi”; neque, nec = „nici”; etiam = „şi”, „chiar”;
- disjunctive: aut, vel, -ve, sive = „sau”, „ori”;
- adversative: sed, verum, at, autem, ceterum, tamen = „dar”, „însă”, „ci”, „de altfel”,
„totuşi”;
- conclusive: itaque, igitur, ergo, proinde = „aşadar”, „deci”, „prin urmare”.
Conjuncţiile latine formează un ansamblu de sine stătător, subordonat vocabularului, cu

un nucleu mic de elemente stabile, dar foarte des folosite, care îşi pierd repede valoarea
semantică şi au numai funcţie gramaticală. În limbile romanice n-a supravieţuit decât 8% din
inventarul general al conjuncţiilor latineşti
APLICAȚII
1. Pornind de la textele lui Andrei Pleșu Greaca și latina
(http://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/greaca-si-latina), apărut în Dilema veche, nr.
257, 21 ianuarie 2009, și Limba latină, de Eugen Istodor
(http://dilemaveche.ro/sectiune/societate/articol/limba-latina), apărut în Dilema veche, nr. 621,
14-20 ianuarie 2016, argumentați necesitatea învățării limbilor clasice.
2. Aplicând tehnica Citate, comentați în scris, timp de trei-cinci minute, relația limbii latine cu
limbile romanice.
3. În baza arborelui genealogic, verificați afirmațiile:
Gaius Iulius Caesar + Aurelia
33
Gaius Iulius + Cornelia

Caesar
(imperator)
Iulia
 Gaius Iulius Caesar, Gaii filius fuit imperator („G.I.C., fiul lui Gaius, a fost împărat”).
 Gaius Iulius Caesar, imperator fuit Gaii filius („G.I.C. a fost fiul împăratului Gaius”).
 Aurelia Gaii Iulii Caesaris mater est („Aurelia est mama lui Gaius Iulius Caesar”).
 Aurelia imperatoris mater fuit („Aurelia a fost mama împăratului”).
 Iulia Aureliae mater fuit („Iulia a fost mama Aureliei”).
 Gaius Iulius Caesar Gaii et Aureliae filius fuit („G.I.C. a fost fiul lui Gaius și Aureliei”).
 Iulia Corneliae et Gaii filia fuit („Iulia a fost fiica Corneliei și a lui Gaius”).
 Cornelia Aureliae soror fuit („Cornelia a fost sora Aureliei”).
 Cornelia est Caesaris uxor et Iuliae mater („Cornelia este soţia lui Caesar și mama
Iuliei”)
 Caesaris uxor Iulia est („Iulia este soţia lui Caesar”).
4. Completaţi Graficul T, înregistrând asemănările și deosebirile dintre substantivele de

declinarea I-a și a II-a.
5. Completaţi spațiile goale din tabelele următoare:
Nominativ Genitiv Traducere Acuzativ
leo leonis leu
lupus lupi lup
34
ignis ignis
cura curae grijă
minister ministri servitor
frater
servi
hominis om
Tullia
vir viri bărbat
Nominati Genitiv Traducere Acuzativ Dativ

v
urbs oras urbem urbi
iniuriae iniuriam iniuriae
amicus amici
centurio centurion centurionem
Romulus
civis cetățean civi
lapis piatră lapidem
epistolae
mater matris
35
gener ginere generum
N. pl. G. pl. Abl. pl. traducere

6. Declinaţi expresiile următoare
lupi avidi lupi la cazurile indicate şi
lacomi traduceţi:
N. sg. G. sg. Ac. sg. traducere
fures captivi furibus
ira magna mânie mare
captivis
gens avida gentis avidae castris
civis Romanus relictis
itinera magna itineru

m
magnor
um
36
În baza textelor (adaptate și originale) propuse, se vor realiza următoarele tipuri de exerciții:
 exerciţ ii de lectură a unui text de dimensiuni reduse î n limba latină;

 exerciţ ii de familiarizare cu topica limbii latine;
 exerciţ ii de identificare a părţ ilor de vorbire ş i a categoriilor gramaticale, comparativ cu
limba română;
 exerciţ ii de identificare a relaţ iilor sintactice dintr-un text, comparativ cu limba română;
 exerciţ ii de citire viva voce;
 exerciţ ii de scriere a unor unităţ i lexicale, pe baza unui suport didactic;
 exerciţ ii de traducere;
 exerciţ ii de completare a unor enunţ uri lacunare;
 exerciţ ii cu alegere duală/multiplă;
 exerciţ ii de substituire a unor elemente morfematice;
 exerciţ ii de asociere;
 exerciţ ii de comparaţ ie ş i discriminare;
 exerciţ ii de comparare ş i discriminare a unor elemente minimale de cultură ş i civilizaţ ie,
la nivel diacronic;
 exerciţ ii de identificare î n societatea contemporană a principiilor civilizaţ iei greco-
romane;
 exerciţ ii lexicale de diverse tipuri: recunoaş terea unor neologisme de origine latină în
limba română/limbile moderne, identificarea î n limba română a unor cuvinte moş tenite, a
unor câmpuri semantice/familii de cuvinte, pornind de la etimonul latin, recunoaş terea
unor elemente lexicale latine î n limbajele specializate (de exemplu, domeniul IT) etc.
DE LINGUA LATINA
37
- Salvete, pueri! Vestra magistra sum et vos linguam Latinam doceo.

- Salve, magistra! Estne ista lingua difficilis nobis?
- Lingua Latina, carissimi pueri, dulciset elegans est et multum nostrae linguae similis.
- Itaque facile est vobis Latine scribere et recitare.
- Estne, magistra, nostra lingua Latinae linguae filia?
- Ita est. Lingua Latina „propria et genuina mater” nostrae linguae est.
- Venite mecum una simul id probare.
LUDUS ROMANUS
In ludo multi discipuli sunt. Discipuli libros habent. Liber meus pulcher est. In libro
multae et pulchrae fabulae sunt. Noster magister strenuus vir est et librum magnum habet. Liber
magistri multas fabulas habet. Servus miser libros pueri ad ludum portat. Puier miserum servum
non amat. Magistro discipuli cari sunt. Magister, quare pueros laudas?
Apud Romanos magistri strenui saepe Graeci erant. Sapientia Graecorum virorum clara
erat.
CICERO
Cicero magnus orator fuit. Ciceronis nomen notum est. Apud multas gentes honor
nominis Ciceronis magnus est. Patria nomen clarum Ciceronis servavit, nam Cicero corpore suo
periculum patriae removit. Inimici obnoxii non fuerunt nomini Ciceronis.
Cicero multa genera orationum recitavit. Antiquis temporibus orationes Ciceronis
hominibus gratae erant. Scelera Catilinae patriam perturbabant. Ex orationibus Ciceronis
populus Romanus periculum scelerum Catilinae intellexit. Orationes Ciceronis valde obnoxiae
fuerunt sceleribus Catilinae.
NEGOTIA ANTIQUORUM CIVIUM

In toto imperio Romano pax est; nullum bellum cum finitimis populis. Civis Romanus
agrum suum colit. Gaudium civis Romani magnum est. Nunc gladium et navem non amat, nam
miles clade hostem superavit.
38
Equos, aves et capras curat. Lac ovium et caprarum gratum civi Romano est. Pisces
quoque grati sunt civibus Romanis. Flumina Italiae piscibus non abundant.
Cives opulenti villas et multos servos habent. Servi rustici agros dominorum laborant,
hortos irrigant. Cives Romani ense et aratro patriam firmabant.
MARE INTERNUM
Inter Europa, Asiam et Africam est Mare Internum (Marea Mediterană). Ibi olim non
mare, sed terra fuit. Mare Internum est profundum. Littora Maris Interni non ubique opportuna
navigationi sunt. In Mari interno multae insulae sunt. Mare Internum Romani Mare Nostrum
appelabant, nam littora Maris Interni in potestate Romanorum erant. Romani antiqui pericula
marium non amabant; Graecis autem maria semper cara fuerunt. In maribus multa animalia
periculosa sunt.
- Fuistine unquam în medio mari?
- Ego nunquam în medio mari fui. Semper prope littora navigavi. Vos vera fuistis in medio
mari?
- Nos item în medio mari nunquam fuimus.
PUER BONUS
Puer bonus diligens est et utilia praecepta magistrorum ingenti amore amat. Puer bonus
non est asper monitoribus. Si parentibus pares, bunus puer es. Pueri boni etiam miseros amant
et illis auxilium praebent. Pueros bonos laudamus et illis insignia praemia damus. Pueris pigris
poena tristis debitum praemium est. Hic multos pueros bonos et felices videtis. Brevi tempore
pueri boni forte praesidium patriae erunt.
DE STUDIO
Marcus est felicior quam Titus, quia in pueritia studiosissimus fuit et anumun
utilissimis disciplinis ornavit. Nihil est utilius studio. Studium vitam feliciorem facit.
Vitam sine studio miserrimmam putamus. Studio iucundissima ornamenta vitae paramus.
Studium et virtus pulcherrima sunt.
FRATRES
39
Ego, tu et Paulus fratres sumus.Mihi et tibi studium placet. Libenter tibi auxilium
praebeo, Paulus sibi omnia servat. Pro filiis pater saepe sui immemor est. Pater similem
curam mei ac tui habet. Paulus me et te amat, sed multo plus se ipsum (însuși) amat.
Paulus in me, in te et in se ipso mitis est.
HORTUS NOSTER
Hortus noster maior quam vester est. In horto nostro multas arbores videmus, que
nobis multa poma dabunt. Tu quoque habebis multos fructus ex horto tuo si arbores
curabis. Paulus ex horto suo nullum fructum habebit, quia eum non curat. Non solum
arbores sed etiam flores horti nostri nos delectabunt. Quotidie arbores et flores horti mei
rigabo, itaque uberiores fructus et puichriores flores habebimus. In omni parte urbium
nostrarum amoenos hortos videbitis.
FORMICA ET CICADA
Parva formica per totam aestatem laboravit ut hieme cibos haberet.
Cicada autem nihil agebat se domni tempore cantu se delectabat.
Hiems asperrima venit et nix densa solul tegebat. Cicada nusquam cibum
inveniebat, quo famem toleraret.
Tum migravit ad formicam, de qua sciebat multos cibos habere et hanc oravit ut
ei miserrimo adiuvaret.
Formica autem illam interrogavit: „Aestate, cum ego laborabam et cibos
congerabam, quid agebas?”
- „Cantabam et me valde delectabam”, respondet cicada. Ad haec formica dixit:
- „Si cantavisti, nunc salta”.
PUER MENDAX
Puer in prato oves pascebat atque per iocum clamitabat ut sibi agricolae, in agris
laborantes, auxilium darent, quasi lupus ad gregem venisset.
Agricolae undique succurebant, sed lupum non inveniebant. Ita se elusos a puero
viderunt.
40
Deinde cum lupus ipse ad gregem appropinquavit et puer re vera auxilium imploravit,
agricolae ad eius clamores non amplius subvenerunt et oves lupi praeda fuerunt.
Mendaci homini non credimus etiam cum vera dicit.
STABAT MATER DOLOROSA
1. Stabat mater dolorosa

iuxta crucem lacrimosa,
dum pendebat filius.
2. Cuius animam gementem,

contristatam et dolentem
pertransivit gladius.
3. O, quam tristis et afflicta

fuit illa benedicta
mater Unigeniti!
4. Quae maerebat et dolebat,

pia mater, dum videbat
nati poenas inclyti.
AENEIS
At regina gravi iam dudum saucia cura,
Vulnus alit venis et caeco carpitur igni.
Multa viri virtus animo multusque recursat
Gentis honos; haerent infixi pectore vultus
Verbaque nec placidam membris dar cura quietem… (Publius Vergilius Maro)
AD THALIARHUM
Vides ut alta stet nive candidum
41
Soracte, nec iam sustineant onus
silvae laborantes geluque
flumina constiterint acuto.
Dissolve frigus ligna super foco
large reponens atque benignius
deprome quadrimum Sabina
O Thaliarche, merum diota.
Permitte divis cetera, qui simul
stravere ventos aequore fervido
deproeliantes, nec cupressi
nec veteres agitantur orni... (Quintus Horatius Flaccus)
CULTURĂ ȘI CIVILIZAȚIE ROMANĂ

Tema 1. Școala și învățământul la romani
Lumea romană poate fi comparată cu lumea modernă, a zilelor noastre, din multe puncte
de vedere. De exemplu, un punct de plecarea pentru realizarea unui studiu comparativ pot fi
standardele de viaţă şi civilizaţie. Nici învăţământul roman nu face excepţie de la această
afirmație şi ne oferă date importante în acest sens. La fel ca şi astăzi, majoritatea cetăţenilor
42
romani ştiau să scrie şi să citească.
Până la vârsta de șapte ani, când copilul începea să meargă la şcoală, de educaţia
progeniturilor se ocupau tatăl – pater familias – şi mama (cu un rol mult mai important decât îl
juca femeia în Grecia). Procesul de instruire în cadrul familiei diferă în funcţie de mediu, de
locul ocupat în societate şi, evident, de viitorul tânărului, dar „cei șapte ani de acasă” aveau rolul
de a forma spirite, caractere puternice, raportate la nişte repere morale austere şi foarte solide.
Învăţământul primar (între șapte şi 11-12 ani) a apărut ca iniţiativă privată, ca o

prelungire a educaţiei familiale. Pe măsură ce Roma va cunoaşte mari transformări, centrul de
greutate al şcolii se va deplasa pe iniţiativa statului, care va avea nevoie de un material uman a
cărui coeziune să fie dată de cunoştinţe comune, de un mod de a gândi uniform, de o axiologie
generalizată. Prima şcoală de acest gen este cea a lui Spurius Carvilius, atestată în anul 234
î.d.Chr. De obicei, aceste stabilimente erau organizate în preajma porticurilor din zona forului,
care ofereau un bogat material didactic, prin bogata decoraţie, cel mai adesea cu teme
mitologice. Lecţiile se predau într-o încăpere – pergula – ce era protejată de zgomotul străzii
printr-un material textil sau făcut din piele – velum. Din reprezentările de pe monumentele
romane, se poate observa că, de obicei, copiii stau pe scăunele fără spătar, în jurul învăţătorului,
care era aşezat pe un scaun mai înalt, cu spătar – cathedra. Elevii scriau pe tăbliţe cerate, pe care
le ţineau pe genunchi.
În şcoala primară – ludus litterarius – se deprindeau primele noţiuni de scris şi citit, sub
îndrumarea unui litterator. Anul şcolar nu este clar definit, dar probabil că începea toamna şi se
beneficia de o vacanţă de vară (sau cu prilejul unor sărbători), care începea în luna iulie. Elevul
pleca la şcoală în zori şi continua studiul după o pauză de prânz, în prima parte a după amiezii.
Se deprindea scrierea pe tăbliţe a literelor, silabelor, a unor cuvinte disparate, iar mai apoi se
trecea la texte mai lungi, de obicei maxime moralizatoare. Copiilor li se exersa şi memoria,
primind teme de memorizare. De asemenea, învăţau să facă socoteli, fie pe degete, fie cu ajutorul
pietricelelor – calculi. Existau şi manuale, unele dintre acestea au fost descoperite; de exemplu,
Hermeneumata Pseudosintheana, datat din sec. III d.Chr. Altele conţineau alfabetul, atât latin cât
43
şi cel grecesc, continuau cu un lexic greco-latin, apoi urmau mici texte.
Ca metodă de predare, cel puţin la început, s-au folosit bătaia cu biciul sau cu nuiaua,
însă, treptat, se vor produce modificări şi învăţătorii consideraţi buni din punct de vedere
profesional foloseau recompensa în locul bătăii sau ierarhizări. Se va trece la aplicarea
principiului intuitiv (elevul putea folosi litere confecţionate din fildeş), s-a introdus repartizarea
elevilor pe clase, în funcţie de cunoştinţe, vârstă şi temperament. Din acest punct de vedere,
învăţăceii erau clasificați în cei care învăţau literele – abecedarii –, cei ce studiau silabele –
sylabarii – şi cei care se obișnuiau cu cuvintele, numele – nominarii. Şcolile erau mixte,
participând la învățare atât băieţii, cât şi fetele.
Şcoala elementară (între 11-12 şi 15 ani) încetează să mai fie o formă a învăţământului de
masă, la el limitându-se mai ales copiii din familiile cu o situaţie materială bună, dar
învăţământul rămâne și în continuare mixt, deschis şi pentru fete. Orarul pare a fi asemănător cu
cel din şcoala primară, doar că disciplinele sunt mult mai complexe. Locul învăţătorului este luat
de un grammaticus, care preda gramatica limbilor latină şi gracă. Pentru acest lucru, se foloseau
textele unor autori clasici, mai întâi cei greci şi abia ulterior, după ce au început să apară, cei
latini. Metoda de lucru consta în citirea textelor, apoi, pe parcurs, se făceau observaţii sau se
dădeau explicaţii de natură gramaticală. O altă etapă consta în citirea textului de către elevi sau
chiar memorarea acestuia. Ultima etapă era cea a comentării enarratio textului, ce implica
discuţii erudite şi noţiuni mai complexe din diferite domenii. Unii elevi studiau și noţiuni de
matematică, geometrie sau astronomie.
La fel ca şi în zilele noastre, un grammaticus (care putea să fie un libert sau chiar un om
de condiţie liberă) era mai bine plătit decât un litterator şi tot ca şi astăzi exista o diferenţiere,
unii dintre profesori trăind la limita sărăciei, în timp ce alţii ajungeau la câştiguri băneşti
substanţiale.
Învăţământul superior (între 16-17 şi 20 de ani) s-a bucurat de un ineres deosebit în

spaţiul grecesc, lucru ce a făcut ca tinerii romani să frecventeze şcolile din Grecia, pentru o
44
vreme, la modul exclusiv. De obicei, în acest tip de învăţământ se deprindea retorica, arta
oratoriei, sub îndrumarea unui rhetor (care putea proveni chiar din rândurile aristocraţiei). Spre
deosebire de greci, romanii au dat, prin spiritul lor pragmatic, o întrebuinţare foarte precisă artei
oratorice, şi anume în cadrul dreptului roman. De altfel, numeroase dintre discursurile care s-au
păstrat până astăzi sunt dovezi ale artei oratorice a unor avocaţi ai Antichităţii, însă un discurs cât
mai elaborat trebuia să conţină date complexe de istorie, filosofie, muzică, gramatică, dialectică
etc.
În cadrul învăţământului superior roman, unul eminamente umanist, îşi făceau loc – ce-i
drept, mai puţin – ştiinţele reale, printre care agrimensura, arhitectura sau medicina. Existenţa
unui învăţământ medical a dus la apariţia unor medici responsabili de sănătatea publică –
archiatri.
Elevii scriau pe tăbliţele cerate – tabulae ceratae –, care erau tăbliţe de lemn de formă
dreptunghiulară, prinse într-o ramă. Partea din mijloc era adâncită şi acoperită cu un strat de
ceară. Pe această suprafaţă se scria cu un styllus, un beţigaş metalic ascuţit la un capăt, partea cu
care se scria, şi bont la celălalt capăt, partea cu care se ştergea, în cazul unei greşeli. Două sau
mai multe tăbliţe se puteau lega între ele cu un şnur de piele, formând astfel un codex.
Se mai putea scrie, dar probabil că mai rar, de către elevii mici, pe papyrus, care se
obţinea dintr-o trestie din zona Egiptului, sau pe pergament, obţinut după prelucrarea pieilor de
animal. În acest caz, se folosea o cerneală neagră – atramentum –, care se obţinea dintr-un
amestec de funingine, răşină, drojdie de vin, negru de sepie, diluate în apă. Pentru ştergere,
atunci când cerneala nu era uscată, se folosea un burete – spongea. Ca unelte de scris se mai
puteau folosi beţigaşe din trestie ascuţite la un capăt – calamus – sau din pene de pasăre – penna.
Aceste unelte de scris se ascuţeau cu un cuţitaş – scalprum – şi erau păstrate într-un soi de penar
– theca calamaria.
Cultura şi civilizaţia romană nu s-au remarcat printr-o mare originalitate, ci prin o

importantă doză de pragmatism, adaptabilitate, pliere pe marile curente contemporane. În primul
45
rând, romanii s-au folosit de modelul grecesc sau de cel etrusc, dar aproape de la toţi cei cu care
au intrat în contact au preluat câte ceva, iar marele lor merit a fost acela de a adapta totul la
propriile necesităţi. Şi în domeniul şcolar tot grecii şi etruscii sunt cei care au oferit punctul de
plecare, însă modelul nu a fost copiat integral şi fără modificări. Învăţământul roman va rămâne
racordat la propriile tradiţii. Nu se va atinge niciodată gradul de erudiţie grecesc (toţi marii
oameni de stat romani şi-au desăvârşit studiile în Grecia), dar se vor crea acele spirite puternice
de care a avut Roma nevoie întotdeauna.
Tema 2. Familia romană
În familia romană, autoritatea tatălui era – cel puţin în perioada Republicii – nelimitată
şi absolută. Tatăl avea drept de viaţă şi de moarte asupra soţiei şi copiilor săi, pe care îi putea
maltrata, ucide sau vinde ca sclavi. Treptat-treptat, aceste drepturi tiranice au dispărut; dar până
în secolul I d.Hr. soţul mai avea încă dreptul, în anumite cazuri, să-şi ucidă soţia; iar până în
preajma anului 400 d.Hr. putea să-şi repudieze copiii nou-născuţi, expunându-i şi părăsindu-i în
stradă, sau, mai târziu, să-i vândă (dar numai în afara Romei, ca sclavi).
Abia în secolul I î.Hr., soţia romană a ajuns să fie respectată mai mult decât era femeia în
societatea greacă. În Roma Antică, în şcolile elementare, fetele învăţau alături de băieţi; mai
târziu, fetele din familiile bogate învăţau cu un preceptor literatura latină şi greacă, studiau
muzica şi dansul. După căsătorie, femeia romană putea ieşi singură, la vizite sau după
cumpărături, şi chiar să-şi însoţească soţul la ospeţe.
La opt sau nouă zile de la naşterea copilului, după ce tatăl îl recunoștea ca fiu, avea loc
ceremonia purificării. Copilului i se dădea un nume şi i se atârna de gât o amuletă, spre a-l păzi
de puterile răului, şi pe care băieţii o purtau până la vârsta de 17 ani (iar fetele, până când se
căsătoreau). Dacă tatăl nu voia să-şi recunoască copilul, îl abandona, expunându-l pe locul unde
se adunau gunoaiele şi unde era lăsat să moară de foame sau de frig, dacă nu-l lua cineva, care,
apoi, după ce îl creştea, îl putea vinde ca sclav.
Când împlinea şapte ani, băiatul îşi urma tatăl (iar fetele, mama) în activităţile zilnice ale
46
casei. Ajuns la vârsta de 17 ani, în cadrul unei ceremonii, tânărul era dus în For şi înscris în
listele cetăţenilor; îmbrăca acum „toga virilă” – semn că devenise cetăţean roman – şi i se da
numele complet; de acum înainte, avea drept de vot şi era apt pentru serviciul militar.
Căsătoria – şi alegerea viitoarei soţii, respectiv, alegerea viitorului soţ – o hotărau

părinţii. Între cele două familii se încheia şi un contract, prin care era prevăzută data căsătoriei;
de obicei, cu o îndelungată anticipaţie; dar căsătoria avea loc nu înainte ca tânărul să fi împlinit
17 ani, deci să fi devenit cetăţean roman. Căsătoria se celebra în cadrul unor numeroase rituri şi
ceremonii tradiţionale, în centrul cărora erau momentul semnării contractului şi cel al
împreunării rituale a mâinilor celor doi miri.
Divorţurile (înainte, numai soţul îşi putea repudia oricând soţia, după bunul său plac) au
devenit mai frecvente începând cu secolul I î.Hr., când şi soţiile îşi puteau repudia soţii.
Bineînţeles că divorţurile aveau loc aproape exclusiv în familiile celor bogaţi şi ale celor
aparţinând clasei conducătoare. Pompeius, de pildă, s-a căsătorit de patru ori, dictatorul Sylla, de
cinci ori, iar Cicero a divorţat şi s-a recăsătorit, cu o tânără foarte bogată, când avea 57 de ani!
Octavianus Augustus a luat măsuri pentru a împiedica prea multele divorţuri, dar în următoarele
două secole, de obicei, femeile bogate îşi repudiau soţii, ştiind că îşi puteau apoi retrage zestrea.
O altă plagă a societăţii romane era celibatul, cu toate că din secolul V î.Hr. celibatarii
erau impuşi la un impozit special, iar trei secole mai târziu, alte măsuri căutau să impună
căsătoria ca o obligaţie generală. Totuşi, în epoca imperială, celibatul nu numai că s-a răspândit
tot mai mult, ci era considerat chiar un fapt de prestigiu social!
Tema 3. Îmbrăcămintea la romani
Îmbrăcămintea romanilor se caracteriza, înainte de toate, prin simplitate: nu necesita

aproape deloc nici croială, nici cusătură; astfel încât intervenţia croitorului era minimă.
Veşmântul oficial al romanilor (dar care era interzis ţăranilor, muncitorilor simpli şi sclavilor)
era toga: o bucată de stofă groasă de lână albă, tăiată în formă de elipsă sau de semicerc, cu un
diametru care putea ajunge până la şase metri.
47
În epoca imperială, se purta tot mai mult toga colorată – potrivit anumitor norme; toga
împăratului era roşie, a generalilor victorioşi era de purpură, cu broderii aurite, iar a copiilor sub
17 ani (precum şi a înalţilor magistraţi sau a unor categorii de sacerdoţi) era tivită cu o fâşie de
purpură.
În casă, bărbaţii purtau tunică – largă şi lungă până sub genunchi, strânsă la mijloc cu o
centură. Iarna, se îmbrăcau chiar două sau trei tunici una peste alta. Confecţionată din două
bucăţi de stofă, cusute împreună, dar lăsând loc pentru braţe şi cap, tunica n-avea mâneci – cel
puţin până în secolul II d.Hr.; pentru ca un secol mai târziu să se poarte tunica cu mâneci chiar
lungi. În oraş, se purta peste tunică toga, dar oamenii săraci şi sclavii umblau numai în tunică.
48
Femeile purtau, direct pe piele, o cămaşă de in (iar în jurul bustului, o fâşie de pânză,
pentru susținera pieptului). În timpurile vechi, îmbrăcau toga şi ele, la fel ca bărbaţii; dar încă din
secolele Republicii toga era rezervată numai femeilor de moravuri uşoare. În locul ei, peste
cămaşă, purtau o tunică lungă până la pământ (stola), cu mâneci scurte sau fără mâneci, încinsă
cu un cordon. Peste stola, un fel de şal de lână colorată (palla) acoperea umerii; un capăt al pallei
se înfăşura pe un braţ, iar celălalt capăt cădea până la pământ, iar cu un fald al pallei femeia îşi
acoperea capul (căci o femeie romană nu ieşea niciodată în oraş cu capul neacoperit). Aranjarea
pallei pentru a forma un drapaj frumos şi elegant era o operaţie tot atât de complicată ca și cea pe
care o cerea toga bărbaţilor. În epoca Imperiului, femeile au adoptat o îmbrăcăminte de mare
varietate.
Încălţămintea de rigoare a bărbaţilor, când purtau toga, era un fel de ghete din piele
subţire, fără tocuri, fixate pe picior cu şase curele. Mult mai comode însă, mai practice şi mai
puţin costisitoare erau sandalele. În casă, atât bărbaţii, cât şi femeile (ale căror tipuri de
încălţăminte nu se deosebeau de cele ale bărbaţilor) îşi puneau papuci de stofă, de diferite culori.
Ţăranii şi soldaţii purtau saboţi.
Romanii umblau cu capul descoperit. Când ploua, îşi puneau pe cap o glugă; iar vara,
pentru a se apăra de soarele prea puternic, o pălărie cu boruri largi. Evantaiul, umbrela de soare
49
(purtate de sclava însoţitoare) şi poşeta erau articole indispensabile femeii elegante.
Gama bijuteriilor romanelor bogate era de o infinită varietate. Inele pe toate degetele,
agrafe, colane, brăţări – pe braţe, la încheietura mâinii şi la glezne; apoi diademe de aur, eventual
cu pietre preţioase, şi – bijuteria cea mai scumpă – cerceii, pandantive, câteva perechi deodată,
spre a atrage atenţia prin clinchetul lor.
Bărbaţii, în schimb, aveau ca singură podoabă inelul. În perioada republicană, nu era

îngăduit decât un singur inel, dar în epoca imperiului, bogătaşii parveniţi îşi încărcau degetele cu
inele de o valoare enormă. Inelul bărbaţilor servea drept sigiliu, întipărirea lui având valoarea
unei semnături autografe.
Tema 4. Zeii romani
Mitologia greacă este una dintre cele mai bogate din lume, plăsmuind zeități nenumărate,
eroi cu calități extraordinare, monștri infiorători și multe alte creaturi fantastice (nimfe, naiade,
driade, centauri, ciclopi, giganți). Dintre toți aceștia, cea mai mare importanță au avut-o însă cei
doisprezece zei olimpieni.
Poseidon, Hera, Demetra și Hestia (dar și Hades, stăpânul Infernului și al bogățiilor
subsolului, care însă nu locuia în Olimp) erau fii lui Cronos (cel mai tânăr dintre titani și
stăpânul timpului) și ai Rheei, salvați de cel mai mic frate al lor, Zeus, din pântecele tatălui, care
îi inghițise. După un aprig război cu titanii, pe care îi înving, până la urmă, ei devin noii stăpâni
ai lumii. Li se alătură încă șapte divinități principale și mulți alți zei minori.
50
Iuppiter (Zeus, la greci), divinitatea supremă, era considerat stăpânul

Universului și personifica cerul, fiind, de asemenea, și protectorul întregii
naturi, al bunăstării oamenilor și al vieții sociale. El era numit Jupiter
Optimus Maximus („Jupiter Cel mai Înalt, Cel mai Mare), fiind zeitatea
supremă a statului roman, având în grijă legile și ordinea
socială. Jupiter este format din Jove și pater (din latină tată).
Numele zeului a fost adoptat drept numele planetei Jupiter și a fost punctul
de plecare pentru numele zilei de joi a săptămânii (rădăcina etimologică
este mai vizibilă în limba franceză – jeudi, de la Jovis Dies).
Iunona (Hera, la greci) era regina zeilor, patroană a căsătoriei și a

maternității, personificare feminină a cerului, dar și a pământului, și
protectoare a ogoarelor. Este, de asemenea, „patroana protectoare” a
orașului Roma, fiind venerată pe Capitoliul din Roma.
Sărbătorile de 1 martie îi erau închinate Matronaliei și purtau numele

acesteia (lat. femeie).
Neptun (Poseidon, la greci) era zeul mării, responsabil de producerea

cutremurelor, a furtunilor de pe mare și a erupțiilor vulcanice, dar și
protector al marinarilor, al pescarilor și al acelor care doreau să cunoască
marea. Era reprezentat ca un bărbat voinic, cu barbă, coroană și ținând în
mână semnul său distinctiv: tridentul.
51
Vesta (Hestia, la greci) este o veche divinitate romană, considerată

protectoare a focului din cămin și a căminului, în general. Prezența Vestei
era simbolizată prin focul sacru, care ardea în templele sale. Focul zeiței
Vesta era păzit în temple de preotesele ei, vestalele. Acestea proveneau din
familii romane nobile de patricieni și erau obligate să-și păstreze
virginitatea timp de 30 de ani, fără dreptul de a se căsători sau de a da
naștere unui copil.
52
Ceres (Demetra, la greci) simbolizează pâinea albă, pentru că sabinii

numeau ceres pâinea și grânele. Romanii o serbau în festivalurile Ludi Cereris sau Cerealia,
între 12 şi 19 aprilie, venerând-o drept creatoarea recoltelor; în acest sens, ea fiind cea care-i
învață pe oameni detaliile tehnice ale agriculturii: semănatul, secerișul etc. Astfel, devine zeița
întregii lumi vegetale. La ceremoniile consacrate zeiței, femeile nu puteau asista decât dacă
erau curate.
Minerva (Atena, la greci) „cu ochi de azur” era zeița înțelepciunii, a

războiului, dar și protectoare a artelor, meșteșugurilor si păcii, patronând deopotrivă mobilitatea
minții; era, pentru romani, și inventatoarea construcțiilor navale.
Marte (Ares, la greci) este o divinitate venerată ca ocrotitoare a activităților

agricole, personificând, totodată, renașterea periodică a naturii. L-a avut, împreună cu zeița
Afrodita, pe Eros (Cupidon), zeul iubirii. La început, era divinitate agrară, careia îi era
închinată prima luna a primaverii, martie, mai târziu a devenit zeu al patronării
războiului.Tradiția îi atribuie paternitatea lui Romulus şi Remus.
53
Apollo, zeu al luminii (zilei) și al Soarelui, al muzicii și al poeziei, era

maestru al Muzelor și ideal de frumusețe masculină. Era considerat și zeu al Binelui, cel ce îi
face pe oameni să se supună legilor, aducător de fericire, zeu al sănătății și tată al lui Asclepios
(zeul medicinei). În Italia a fost adorat după ce, în bătălia de la Actium, l-ar fi ajutat pe
împăratul Augustus să câstige.
54
PROVERBE ȘI MAXIME LATINEȘTI

A
 Aquila non capit muscas. (Vulturul nu prinde muște.)
 Ad multos annos! (La mulți ani!)
 Amicus Plato, sed magis amica veritas. (Mi-e prieten Platon, dar mai prieten adevărul.)
 Amor patriae nostra lex. (Iubirea patriei este legea noastră.)
 Alea jacta est. (Soarta este hotărâtă! Zarurile au fost aruncate!)
 Ars longa, vita brevis. (Arta este lungă, viața este scurtă.)
 Audiatur et altera pars. (Să se asculte și cealaltă parte.)
 Aurea mediocritas. (Aurita cale de mijloc.)
 Auri sacra fames. (Faima sfântă a aurului!)
 Aut Caesar, aut nihil. (Sau Cezar, sau nimic.)
 Avarus ipse miseriae causa est suae (Avarul este cauza propriei lui mizerii.)
 Ave Caesar morituri te salutant! (Să traiești Caesar, cei care se duc la moarte te salută!)
 Barba non facit philosophum. (Barba nu te face filosof.)

 Bis dat, qui cito dat. (Cine dă rapid dă de doua ori.)
 Bene diagnoscitur, bene curatur. (Cine dă un diagnostic bun vindecă bine.)
 Bona valetudo melior est quam maximae divitiae. (Sănătatea bună este mai valoroasă
decât cea mai mare avere.)
 Bonum vinum laetificat cor hominis. (Vinul bun înveselește inima omului.)
 Barba non facit philosophum. (Barba nu te face filosof.)
 Beneficium accipere, libertatem est vendere. (Dacă accepți o favoare, îți vinzi
libertatea.)
55
 Carpe diem. (Traiește clipa; Profită de această zi.) (Horatius)

 Cave canem. (Pazește-te de câine.)
 Cibi condimentum est fames. (Foamea este condiment pentru orice mâncare.)
 Conditio sine qua non. (Condiția necesară.)
 Consuetudo altera natura est. (Obiceiul este o a doua natură.)
 Contraria contrariis curantur. (Contrariile se vindecă prin contrarii.)
 Cui bono? (Cine e beneficiarul?)
 Cura, ut valeas! (Ai grijă de tine!)
 De gustibus et coloribus, non est disputandum. (Gusturile şi culorile nu se discută.)

 De mortuis nihil nisi bene. (Despre morți numai de bine.)
 Divide et impera./Divide ut imperes. (Dezbină și condu.)
 Docendo discimus. (Învățând pe alții, învățăm și noi.)
 Doctus cum libro. (Savant cu carte.)
 Dubito, ergo cogito; cogito ergo sum. (Mă îndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist.)
 Dum spiro, spero. (Cât timp respir, sper.)
 Dura lex, sed lex. (Legea e dură, dar e lege.)
 Dura necessitas. (Necesitate dură.)
 Ex fructu arbor cognoscitur. (Arborele se cunoaște după fructe.)

 Edere debes ut vivas, non vivere ut edas. (Trebuie să mânânci, ca să traiești, nu să
traiești, ca să mânânci.)
 Ego sum qui sum. (Eu sunt cel ce sunt.)
 Errare humanum est. (A gresi e omenește.)
 Est modus in rebus. (Este o masură în fiecare lucru.) sau – mai complet – (Nu este bine
56
să depășești măsura fiecărui lucru.) Era scris pe frontonul templului din Delphi. Tot
acolo era scris şi „Nosce te ipsum!” (Cunoaște-te pe tine însuți!)
 Ex nihilo nihil. (Din nimic nu se creează nimic.)
 Exceptis excipiendis. (Exceptând ce este de exceptat.)
 Experientia docet. (Experiența te învață.)
 Festina lente! (Grăbește-te încet!)

 Fiat lux! (Să se facă lumină!)
 Flagrante delicto. (În flagrant delict.)
 Fluctuat nec mergitur. (E zguduit, dar nu se scufundă.)
 Fortes fortuna iuvat./Audaces fortuna iuvat. (Norocul îl ajută pe cel curajos.)
 Gaudeamus igitur. (Să ne bucurăm deci.)

 Grosso modo. (În linii mari.)
 Gutta cavat lapidem non vi, sed saepe cadendo. (Stropul face o gaură în piatra nu prin
forță, ci prin cădere repetată.)
 Habemus papam! (Avem papă!)

 Habent sua fata libelli. (Carțile își au destinul lor.)
 Hic et nunc. (Aici și acum.)
 Hic et ubique. (Aici și peste tot.)
 Hic Rhodus, hic salta. (Aici e Rhodos, aici sari! (Demonstrează AICI si ACUM ce ai de
demonstrat.))
 Hodie mihi, cras tibi. (Azi pentru mine, mâine pentru tine.)
 Homo homini lupus est. (Omul este lup pentru om.)
57
 Homo sum, humani nihil a me alienum puto. (Om sunt, nimic uman nu-mi este străin.)
 Incredibile dictu. (Incredibil de zis.)

 Inter arma silent leges. (În timpul razboiului, legile sunt mute.)
 In vino veritas. (Adevărul este în vin.)
L
 Labor omnia vincit. (Lucrul învinge tot.)

M
 Magister ludi. (Învățătorul școlii.)

 Manus manum lavat. (O mâna spală pe alta.)
 Medicus curat, natura sanat. (Medicul îl are-n grijă, natura îl însănătoșește.)
 Memento mori. (Nu uita ca ești muritor.)
 Mens sana in corpore sano. (Minte sănătoasă în corp sănătos.)
 Modus vivendi. (Mod de viaţă.)
N
 Naturalia non sunt turpia. (Cele naturale nu sunt rușinoase.)

 Nemo propheta in patria sua. (Nimeni nu-i profet în țara sa.)
 Nemo nascitur sapiens. (Nimeni nu se naște învățat.)
 Nihil novi sub sole. (Nimic nou sub soare.)
 Nihil sine deo. (Nimic fără Dumnezeu.)
 Nihil sine numini. (Nimic fără dorință.)
 Nomen est omen. (Numele este omul.)
 Nondum amabam, et amare amabam. (Nu am iubit, chiar dacă am învățat să iubesc.)
 Non scholae, sed vitae discimus. (Nu pentru școală, ci pentru viață învățăm.)
 Non solum armis sed libris. (Nu numai prin forță, dar și prin cultură.)
 Non vestimentum virum ornat, sed vir vestimentum. (Nu veșmântul îl face pe om, ci
58
omul pe veșmânt.)
 Nosce te ipsum! (Cunoaște-te pe tine însuți!) Era scris pe frontonul templului din
Delphi. Tot acolo era scris şi „Est modus in rebus”.
 Nulla regula sine exceptione. (Nu există regulă fără excepție sau Excepția întărește
regula.)
O
 Omnia mea mecum porto. (Port cu mine tot ce este al meu.)

 Omnia vincit amor. (Iubirea învinge tot.)
 Optimum medicamentum quies est. (Cel mai bun medicament este odihna.)
 Ora et labora. (Roaga-te si lucreaza!)
 Pax vobiscum! (Pacea fie cu voi!)

 Per aspera ad astra. (Prin greutăți spre la stele.)
 Persona (non) grata. (Persoană (ne)agreată.)
 Pia mater. (Mamă iubitoare.)
 Post mortem. (După moarte.)
 Prosit (Să fie de bine.)
 Qui rogat, non errat. (Cine roagă nu greșește sau Încercarea moarte n-are.)
 Qui scribit, bis legit. (Cine scrie citește de două ori.)
 Qui tacet, consentire. (Cine tace e de-acord.)
 Quod erat demonstrandum. (Ceea ce era de demonstrat.)
 Quod licet Iovis, non licet bovis. (Ceea ce-i este permis lui Jupiter nu-i este permis și
unui bou.)
 Quod scripsi, scripsi! (Ceea ce am scris, am scris!)
59
 Repetitio mater studiorum est. (Repetiția este mama învățăturii.)

S
 Semper idem. (Mereu același.)

 Sic transit gloria mundi. (Aşa trece gloria lumii.)
 Sine die. (Fără termen precizat.)
 Sine labore non erit panis in ore. (Fără muncă nu mânânci pâine.)
 Sine qua non. (Fără de care nu se poate.)
 Si tacuisses, philosophus mansisses. (Dacă tăceai, filosof rămâneai.)
 Si vis pacem, para bellum. (Dacă vrei pace, pregătește-te pentru război.)
T
 Tarde venientibus ossa. (Pentru cei care vin târziu, oase sau Pentru cei care întârzie,
oase.)
 Tempora mutantur et nos mutamur in illis. (Timpurile se schimbă și noi, în ele.)
 Ubi bene ibi patria. (Unde-i bine, acolo este patria mea.)
 Ubi concordia, ibi victoria. (Unde este armonie, este și victorie.)
 Una hirundo non facit ver. (Cu o rândunică nu se face primăvară.)
 Ut ameris, amabilis esto. (Fii amabil, iubit vei fi.)
 Ut sis nocte levis, sit cena brevis. (Dacă vrei să dormi bine, mânâncă devreme.)
 Vade mecum. (Vino cu mine.)

 Veni, vidi, vici. (Am venit, am văzut, am învins.) (Iulius Caesar)
 Verba docent, exempla trahunt. (Vorbele predau, exemplele ghidează.)
60
 Verba volant, scripta manent. (Vorbele zboară, scrisul rămâne.)

 Vincit omnia veritas. (Adevărul învinge totul.)
 Vox populi, vox dei. (Vocea poporului, vocea zeilor.)
Bibliografie generală
12. Bujor, I., Chiriac, F., Gramatica limbii latine, București, 1971.
13. Cemârtan, C., Cucerov, E., Limba latină, Chișinău, 1995.
14. Ciobanu, A., Lingua latina, Chişinău, 1996.
15. Guțu, Gh., Dicționar latin-român, Chişinău, 1993.
16. Matei, V., Gramatica limbii latine, București, 1998.
17. Drăgulescu, C., Tehnici de traducere, Bucureşti, 1996.
18. Ionaș, A., Curs de limbă latină, Chișinău, 1998.
19. Ionescu, V., Dicționar latin-român, București, 1998.
20. Dobroiu, E., Curs de istoria limbii latine, Bucureşti, , 1994.
21. Fischer, I., Morfologia istorică a limbii latine, Bucureşti, 1985.
22. Wald, L., Sluşanschi, D., Introducere în studiul limbii şi culturii indoeuropene,
Bucureşti, 1987.
61
Anexa 1.
Model pentru evaluarea 1.
62
63

Limba Latina Suport Curs

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Limba Latina Suport Curs

Încărcat de

Informații document

Descriere originală:

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Limba Latina Suport Curs

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Limba latină. Suport de curs.

Universitatea Pedagogică de Stat Ion Creangă din Chişinău

COMPETENȚE GENERALE ȘI SPECIFICE ALE CURSULUI:

1. Receptarea adecvată a elementelor lingvistice esențiale ale limbii latine prin

Istoria morfologiei limbii latine trebuie să urmărească, în primul rând, schimbările

Primul este discontinuitatea relativă de structură lingvistică. Se ştie că fiecare secţiune de

şi chiar mai lentă decât evoluţia structurii fonologice.

De aici apare necesitatea de a face o ierarhie a faptelor de limbă, de a analiza mai

În cursul pe care-l punem la dispoziţia studenţilor ne propunem să prezentăm schimbările

EVALUARE: se aplică o evaluare curentă și o evaluare finală.

Evaluarea finală: se face prin examen scris: test cu itemi semiobiectivi.

Rezultatul se exprimă printr-o notă (conform sistemului de apreciere de 10 puncte), cu acordarea

1. Bujor, I., Chiriac, F., Gramatica limbii latine, București, 1971.

3. Ciobanu, A., Lingua latina, Chişinău, 1996.

4. Guțu, Gh., Dicționar latin-român, Chişinău, 1993.

5. Matei, V., Gramatica limbii latine, București, 1998.

6. Drăgulescu, C., Tehnici de traducere, Bucureşti, 1996.

7. Ionaș, A., Curs de limbă latină, Chișinău, 1998.

8. Ionescu, V., Dicționar latin-român, București, 1998.

9. Dobroiu, E., Curs de istoria limbii latine, Bucureşti, , 1994.

10. Fischer, I., Morfologia istorică a limbii latine, Bucureşti, 1985.

Alfabetului latin. Ortografie și ortoepie. Accentul

Alfabetul latin este format din 23 de litere: A, B, C, D, E, F, G, H, I, K, L, M, N, O, P, Q,

Așadar, prezentăm grupurile de litere care înregistrează abateri: cc = c – se pronunţă cu

 scurte prin natură: cuprind o vocala scurtă; de exemplu, femina, perdere;

Accentul nu era marcat în limba latină prin semne grafice.

a. silaba penultimă, dacă este lungă – cultura;

b. silaba antepenultimă, dacă penultima este scurtă – dominus.

Tema 2. Forum Romanum. Familia romană. Substantivul.

În limba latină, substantivul are următoarele categorii gramaticale:

Există trei genuri în latină: masculin (masculinum), feminin (femininum) şi neutru

În măsura în care au o valoare definită, masculinul şi femininul marchează o diferenţă de

Singularul se referă la un singur individ, la un singur obiect. O excepţie o constituie

Sunt pluralia tantum numele de divinităţi (lemures, penates, manes), de populaţii

Limba latină are tendinţa de a reduce numărul cazurilor; la singular, instrumentalul a

Nominativus (Nominativ) quis?

Genitivus (Genitiv) cuius?

Dativus (Dativ) cui?

Accussativus (Acuzativ) quem?

Ablativus (Ablativ) cum? quando? unde? (întrebările circumstanțialului)

Vocativus (Vocativ) nu are întrebări.

Declinarea I-a: N. sg. -a; G. sg. -ae

Declinarea a III-a: N. sg. – terminaţii variate; G. sg. -is

Declinarea a IV-a : N. sg. -us; G. sg. -us

Declinarea a V-a: N. sg. -es; G. sg. -ei

Declinarea I-a cuprinde substantive în majoritate feminine.

Ac. -am -as

Cazul Desinențe – sg. Desintenţe – pl.

N. -us, -er, -ir, -um -i -a

Particularități: Ac. -um -um -os -a

 substantivele Abl. -o -is

Cazul Desinențe – sg. Desintenţe –

N. variate -es -a, -ia

Ac. -es = N. -es -a, -ia

Abl. -e -e/-i -ibus

V = N. = N. -es -a, -ia

 deosebirea dintre substantivele imparisilabice și parisilabice se atestă la cazul G. pl.: -

Cazul Desinențe – sg. Desintenţe – pl.