TEME SI MOTIVE EMINESCIENE

Mihai Eminescu(1850-1889) este cel mai mare reprezentant al romantismului românesc şi cel din urmă mare poet
romantic european(în ordine cronologică). Eminescu a făcut parte din seria de scriitori care au dat strălucire
acestui curent: V. Hugo, Byron, Shelley, Lamartine şi alţii. Opera sa cuprinde teme, motive şi atitudini ce ţin de
marea literatură a lumii:

1. Naşterea şi prăbuşirea Universului.

„Scrisoarea I”, „Luceafărul” şi „Rugăciunea unui dac” sunt câteva din lucrările care au ca temă ”Facerea şi
desfacerea”, denumire dată de George Călinescu. Unul din motivele cuprinse de această temă este proporţia
gigantică a spaţiului şi timpului universal. Acest motiv reprezintă viziunea romantică eminesciană a Cosmosului în
antiteză cu fiinţa umană neînsemnată şi muritoare; această viziune mai cuprinde şi evoluţia Cosmosului(situată
intre cele două capete: geneza şi stingerea), armonia născută din rotirea aştrilor şi perspectiva mitologică.

„Scrisoarea I” este lucrarea reprezentativă acestei teme, fiind alcătuită dintr-o cosmogonie cuprinsă în două
cugetări: una pe tema destinului uman ţi una pe tema soartei geniului.

În prima parte a textului(versurile 1 –28) ne este prezentat un cadru romantic, la vreme de seară, unde lumina
enigmatică a lunii se împrăştie peste o lume vană, născută dintr-un vis al Nefiinţei. Această privelişte din natură
scoate la iveală mai multe ipostaze ale fiinţei umane, dintre care reţinem doar două:

„Vezi pe-un rege ce-mpânzeşte globu-n planuri pe un veac,

Când la ziua cea de mâine abia cugetă un sărac…
Deşi trepte osedite le-au ieşit din urna sorţii,
Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii”

În altă parte a poemului, Eminescu îi prezintă pe oameni ca fiind „umbre pe pânza vremii”, care se
metamorfozează în „mii de coji” şi în „nume trecătoare” duse de timp; trecătoare este şi gloria, umilul om sărac şi
regele cel puternic fiind uniţi de acelaşi destin, care cuprinde tot ceea ce se află sub patina vremii: „geniul morţii”.

Nimeni şi nimic nu poate sta în calea acestui destin: nici Timpul(care va deveni eternitate moartă), nici
Universul(care cândva nu va mai exista) şi nici geniul(care trăieşte drama unei minţi îngrădite de timpul prea scurt
al vieţii umane); întregul poem este străbătut de ideea romantică a succesiunii generaţiilor, a evoluţiei şi a morţii
universale.

A II-a secvenţă(versurile 29-38) este dominată de imaginea romantică a „bătrânului dascăl” , reprezentând geniul.
Aici se află în antiteză: înfăţişarea umilă cu gândirea savantului, „dispărut din cercul ideilor, în lumea
contemporana, tristeţea celui care vede mizeria vieţii; toate acestea se încadrează în romantism.

Elemente romantice găsim şi în episodul cosmogonic(versurile 39-86):

Viziunea mitologică a naşterii Universului; timpul anterior naşterii celei dintâi planete coincide cu „A fost odată…” al
basmelor. Tot la mitologie face referire şi {i imaginea titanului întunecat, cu sugestii în care Fiinţa, Nefiinţa şi
Nepătrunsul apar ca nişte zeităţi, iar pacea întruchipată ce stăpânea Haosul „pare a fi un dragon mitic”, după
spusele lui George Călinescu.
Viziunea gigantică a Cosmosului în care rotirea lentă a planetelor creează impresia de armonie.

Proiectarea omului pe fundalul eternităţii; acest fragment este situat între episodul naşterii Universului şi cel al
stingerii(versurile 61 –74). Personajele sunt caracterizate cu ajutorul antitezei romantice: oamenii sunt „muşte de-o
zi” ce trăiesc pe o planetă minusculă.
Viziunea stingerii Universului este prezentată în ultima parte a poemului(versurile 75 –86); spaima creată de
moartea Universului face ca planetele să îngheţe şi ca timpul să devină veşnicie prin trecere în nefiinţă.

2. Naşterea şi surparea marilor civilizaţii.

Autorul lucrării istorice „Memento mori!”, dorea să traverseze toată evoluţia omenirii, cu ajutorul unui pas gigantic,
din antichitate şi până la Comuna din Paris(1871). Urieşenismul acestei viziuni apare o dată cu filozofia zădărniciei
cu tentă elegiacă, ce se intensifică la finalul poemului „Împărat şi proletar”( despre care Călinescu spune că ar fi o
„derivaţie” din „Memento mori!”): eforturile omului, născute din dorinţa de trăi, sunt în zadar, pentru că viaţa nu este
decât un vis al Nefiinţei: „Căci vis al morţii eterne e viaţa lumii-ntregi”.

Întoarcerea la timpul mitic ar putea fi salvarea despre care vorbea tribunul-proletar în prima parte a poemului:
„vremile aurite/ Ce mitele albastre ni le şoptesc adesea”.
3. Istoria ca devenire şi ca dramă.
Aceasta este cea de a III-a temă romantica eminesciană, lucrarea ce-i corespunde fiind „Scrisoarea III”. Cel; dintâi
motiv al acestei teme este visul. La fel ca şi Cosmosul, care s-a născut dintr-un vis al Neantului, a luat viaţă şi
imensul stat otoman: dintr-un vis al primului sultan; istoria marelui popor turc reprezintă doar împlinirea visului.

Romantică mai este şi antiteza care atinge nivelul modelului primordial repetabil: între Cuceritor(Baiazid) şi
Apărător(Mircea cel Bătrân), între armata transformată în „pleavă” şi cea devenită „potop ce prăpădeşte”, între
perioada întemeierii şi cea a surpării.
Imaginea aproape fabuloasă a voievodului este de asemenea un motiv romantic. În momentul luptei Mircea capătă
proporţiile unui erou.
Elementele naturii participă şi ele la acest eveniment. Dunărea(care devine şi ea un personaj ce îneacă
„spumegând” oastea duşmană), codrul(care ascunde „mii de capete pletoase” ca nişte clone ale lui Mircea) şi „râul
–ramul” sunt simboluri ale naturii veşnic vii.

4. Iubirea ca aspiraţie neîmplinită.

Câteva din poeziile care se încadrează în această temă sunt: „Floare albastră”, „Lacul”, „Dorinţă”, „Sara pe deal”,
Pe lângă plopii fără soţ”.
În poeziile lui Eminescu(chiar şi înainte de 1876), iubirea este un vis, un ideal mereu neîmplinit; diferenţa dintre
cele două perioade de creaţie ale poetului este că în prima parte natura apărea ca un spaţiu feeric, elementele
acesteia constituind motive romantice: codrul(spaţiu magic şi plin de mister), teiul(arbore sfânt care îi îmbracă pe
tineri cu veşmântul nevinovăţiei), lacul(element lamartinean al visului de iubire), luna şi mulţimea de flori.

Daca citim poeziile închinate dragostei, remarcăm că Eminescu reface destinul Luceafărului; el trăieşte visul unei
iubiri pământene mereu neîmplinite:
„Dar nu vine…singuratic
În zadar suspin şi sufăr
Lângă lacul cel albastru
Încărcat cu flori de nufăr.”
(„Lacul”)

Un alt motiv este neînţelegerea de care dă dovada femeia ce i-a oferit măreţia eternizării. Iubita este şi ea o fata
de împărat, pe care poetul o apără de scurgerea timpului şi o pune în lumina Genezei. Dar pe măsură ce visul de
iubire se stinge, iubita se pierde în negurii uitării, în mit:
„Căci astăzi, dacă mai ascult
Nimicurile –aceste,
Îmi pare-o veche, de demult
Poveste.”

5. Inspiraţia din folclor.

Se încadrează şi ea în totalitatea temelor romantice, aşa că Eminescu îi conferă o tentă proprie: în poezia
„Revedere”, pădurea apare ca un mit, ca şi când prin veşnicia sa, ar fi o zeitate.

Poemele „Călin(file din poveste)” şi „Luceafărul” au la bază mitul Zburătorului. Cele două poeme au elemente
comune: dragostea nefirească dintre o pământeancă şi o fiinţă nemuritoare se termină în vis şi este proiectată în
basm; fata îşi cheamă iubitul pe pământ(dar singura care se supune dorinţei acestuia –„Iar tu să-mi fii mireasă” –
este fata de crai –„Călin…”). Numai în poemul „Călin(file din poveste)”are loc nunta ca mijloc de integrare în
armonia cosmică; faptul că arborii capătă strălucire argintie datorită luminii lunii, iarba care „pare de omăt” şi
albastrul florilor înzestrează nunta cu acea puritate caracteristică începuturilor.

Pentru a ne forma o idee mai precisă despre romantismul operei eminesciene, vom arunca o privire asupra
principalelor teme şi motive romantice, asupra felului în care au fost ele tratate de cei mai importanţi scriitori
romantici şi asupra asemănărilor şi deosebirilor dintre viziunea lor şi cea a lui Eminescu. Să luăm spre
exemplu tema istoriei, propusă de romantici drept unul dintre mijloacele cele mai bune de a evada din
cotidian într-o vârstă ideală. Ea se suprapune la un moment dat peste tema timpului în viziunea mai multor
romantici, deaceea cele două teme nu pot fi tratate absolut separat, ci în funcţie de felul în care ele
interacţionează în opera scriitorului respectiv.

La Eminescu, istoria reprezintă tot o modalitate de evaziune într-o vârstă ideală, eroii pe care îi evocă fiind
într-o strânsă legătură cu spaţiul pe care îl reprezintă. Poetul insistă mult pe atitudinea lor, plină de măreţie
şi de siguranţă, reliefată prin procedeul predilect romantic al antitezei (,Scrisoarea III'). Cele mai multe
proiecte dramatice ale scriitorului sunt concepute pe această temă.

Cât despre tema timpului, la Eminescu putem spune că avem de-a face cu o supra temă, pentru că, mai
mult ca iubirea, mai mult ca natura, el a cultivat această temă. Se poate chiar vorbi de un sentiment al
timpului specific eminescian. Astfel, poetul român devine superior multor altor poeţi romantici prin
multitudinea perspectivelor. În ansamblu, opera sa poate fi considerată o adâncă şi amplă meditaţie asupra
vieţii şi a morţii. Poetul îşi simte întreaga existenţă sub semnul timpului, iar drama celui care ar vrea să
atingă o cunoaştere absolută este aceea de a avea sentimentul relativităţii. Se invocă des perspectiva
timpului individual, care reprezintă trecerea spre o moarte inevitabilă. În opera sa, Eminescu încearcă totuşi
diferite modalităţi de scăpare de sub zodia acestui timp individual.

O altă modalitate de evadare, de data aceasta absolută, specifică romanticilor este reflectată în tema naturii.
Avem de-a face cu o natură copleşitoare, cu spaţii bogate, luxuriante, iar momentele evocate în mod special
sunt furtunile sau peisajele catastrofice, deci o natură dezlănţuită. Se preferă motivul selenar şi cel vegetal,
reprezentat printr-o mare varietate florală.

La Eminescu avem de-a face de fapt cu două naturi. Mai întâi una exterioară, ale cărei elemente au fost
evocate şi de alţi scriitori, dar care poartă totuşi un timbru aparte, fiind mereu numită eminesciană. Elemente
cum ar fi lacul, codrul, izvorul, teiul, salcâmul, toate sunt articulate într-o nouă lume. Dar există apoi şi un alt
tip de natură, o natură interioară, un suflet ce se oglindeşte în toate poeziile sale. Cu toate acestea, natura
exteriaoră preia o serie de elemente ale poeziei romantice, cum ar fi peisajul selenar şi prezenţa astrelor,
peisajul cosmogonic. De asemenea, la fel ca la ceilalţi romantici, motivul visului şi cel acvatic sunt incluse în
tema naturii.

Dar ceea ce este cu adevărat inedit la Eminescu, ca şi la ceilalţi scriitori romantici, este împletirea acestei
teme cu cea a iubirii! El nu zugrăveşte pur şi simplu natura ca pe un cadru, el nu a scris pasteluri ca
Alecsandri. Natura eminesciană este un spectacol adevărat, contemplat dinăuntru, surprins în înfăţişările
sale primordiale şi eterne. Călinescu afirma chiar că poeziile lui Eminescu pe tema naturii pot fi considerate
opere ale liricii interioare!

Iubirea, în viziune romantică, este un sentiment profund, asociat de obicei meditaţiei filosofice şi secesionat
în două atitudini specifice: extazul şi dezastrul. Poeţii romantici, aşa cum am văzut, ataşează acestei teme şi
pe cea a naturii, ceea ce nu este de altfel un element de noutate, pentru că îl întâlneam şi în vechime. Dar
în romantism, natura devine un cadru în care se desfăşoară un ritual erotic.

Cu toate acestea, el nu receptează natura ca pe un singur cadru, ci caută o natură anume, transformată
apoi într-un întreg univers. Tipic romantică este însă concepţia despre iubire, aceasta fiind vizualizată ca o
cale de cunoaştere, de a atinge absolutul. Pornind de la această concepţie, regăsim două atitudini
eminesciene: cea în care predomină Eros şi motivul femeii angelice -lirica de tinereţe, şi cea în care se
insinuează deja prezenţa lui Thanatos şi motivul femeii demon -lirica târzie.

Deşi ar putea părea ciudat, următoarea temă despre care vom discuta este moartea. Romanticii au o
viziune proprie asupra acestui mister care i-a incitat pe oameni încă din cele mai vechi timpuri.
Cu alte cuvinte, scopul vieţii este acela de a-i lega începutul şi sfârşitul, insinuându-se subtil aici şi ideea că
moartea este în fapt o a doua naştere.

Specifică lui Eminescu este moartea voluptuoasă, viziune perfect originală, nemaiîntâlnită în nici o mitologie
şi la nici un alt romantic. În ,Odă (în metru antic)', el vorbeşte despre arta de a muri, artă ce trebuie învăţată
pe parcursul vieţii, dar şi despre necesitatea ca viaţa să se sfârşească prin regăsirea eu-lui pierdut la
naştere.

Dar probabil cea mai romantică temă, în sensul că a fost pentru prima dată introdusă în literatură de
romantici, este cea a omului de geniu.
După Eminescu însă, ,Oamenii se împart în două categorii: unii caută şi nu găsesc, alţii găsesc şi nu se
mulţumesc'. Este greu de spus unde se încadrează oamenii de geniu. Aş spune că ei fac parte din ambele
categoriI, căci caută mereu ceva ce nu poate fi găsit, şi atunci când găsesc cel mai apropiat echivalent
pământesc al dorinţelor sale, îl dispreţuiesc. Există însă şi un miraj al atingerii idealului, căruia romanticii îi
datorează tot zbuciumul şi suferinţa vieţii lor.

Este o temă care l-a preocupat în mod deosebit pe Eminescu, şi care este fără îndoială punctul de sprinjin al
capodoperei sale lirice ,Luceafărul' şi al celei mai celebre şi interesante nuvele eminesciene, ,Sărmanul
Dionis'. Dacă stăm să ne gândim, ajungem la concluzia că sunt foarte puţine poeziile ce nu conţin şi această
temă profund romantică. ,Scrisoarea I', ,Floare albastră', ,Mai am un singur dor', toate ne vorbesc despre
zbuciumul şi neajunsurile vieţii omului de geniu şi despre speranţa în izbăvirea morţii.
Aproape întotdeauna acest personaj are un moment de slăbiciune, în urma căruia îşi doreşte cu ardoare să
scape de povara genialităţii sale în schimbul unei ,ore de iubire'. Şi întotdeauna el se reîntoarce la poziţia
iniţială prin revelarea dureroasă a efemerităţii şi nestatorniciei oamenilor de rând. Aceasta este de fapt
povestea poetului romantic în general, care nu-şi poate găsi împlinirea pe pământ, deşi întreaga sa viaţă
este o neobosită fugă după ideal. Pentru el genialitatea este o sublimă binecuvântare, dar şi un imuabil
blestem.
În fapt, toţi scriitorii romantici pot fi priviţi ca o mare şi genială familie, toţi având aceleaşi trăsături definitorii,
aceleaşi concepţii şi aspiraţii, dar şi aceeaşi nefastă încărcătură genetică, înscrisă în destin. Ei sunt prin
excelenţă, prin însăşi structura lor interioară o rasă aparte, sortită unei vieţi de zbucium şi unui sfârşit
dramatic, cauzat de marea discrepanţă dintre propria lor lume interioară şi lumea exterioară, reprezentată
prin societatea în care trăiau. Iar opera lor, întreaga literatură romantică, ar putea fi citită în totalitate ca şi
cum ar fi opera unui singur autor!