Sinapsa

- Definiţie:
Impulsurile nervoase sunt transmise de la un neuron la altul prin joncţiuni funcţionale interneuronale
denumite sinapse. Deci sinapsa este regiunea de comunicare neuro-neuronală sau neuro-efectoare (muşchi sau
glande). La nivelul acestei porţiuni există diferenţieri morfofuncţionale ce determină excitaţia sau inhibiţia
elementului postsinaptic, atunci când neuronul presinaptic intră în activitate. Transmiterea impulsului nervos de la
zona presinaptică la cea postsinaptică nu este o simplă săritură de potenţial de acţiune, ci un proces mult mai
complex, datorat faptului că membrana postsinaptică este inescitabilă electric.
In afară funcţiei sale în transmiterea excitaţiei sau inhibiţiei de la un neuron la altul, sinapsa este şi o
zonă de comunicare intercelular prin care o celulă îşi exercită influenţele trofice asupra celeilalte.
Sherrington în 1897 a denumit acest loc de contact între doi neuroni sinapsă. Ramon y Cajal la
începutul secolului a adus argumente morfologice şi experimentale pentru întreruperea continuităţii sistem nervos
la nivelul joncţiunii interneuronale. Otto Loewi în 1921, a dovedit pentru prima dată existenţa mediatorilor
chimici responsabili de transmiterea impulsului nervos la nivelul sinapsei. În anul 1954 G.E. Palade a studiat
ultrastructura sinaptică cu ajutorul microscopului electronic lămurind definitiv elementele ultrastructurale ale
sinapsei.

- Clasificarea sinapselor
Din punct de vedere al modalităţii de transmitere a impulsului nervos, sinapsele se clasifică în:
- sinapse chimice, la care efectul asupra zonei postsinaptice se exercită prin producerea unei
neurosecreţii de către zona presinaptică. Aceste sinapse predomină la mamifere şi la om.
- sinapse electrice, asemănătoare morfologic cu cele chimice, dar la nivelul lor transmiterea
impulsului nervos presinaptic asupra zonei postsinaptice se face printr-un curent de acţiune. In general, aceste
sinapse au spaţiu mai îngust decât primele (aproximativ 2 nm) faţă de 20-30 nm cât au sinapsele chimice.
Sinapsele electrice se descriu mai ales la nevertebrate iar la om sunt discutabile. Ele formează joncţiuni lacunare
sau “gap junctions”, care se caracterizează prin existenţa unor punţi de joasă rezistenţă ionică, prin care ionii trec
uşor dintr-o celulă în alta. La mamifere, ele au fost descrise doar în sinapsele din nucleul vestibular.
Din punct de vedere al naturii neurotransmiţătorului chimic s-au descris sinapse colinergice
(acetilcolina), adrenergice (noradrenalina), dopaminergice (DOPA-mina), serotoninergice, gabaergice etc.
Din punct de vedere funcţional se deosebesc sinapse excitatorii sau inhibitorii.
Din punct de vedere structural (ultrastructural) s-au descris trei tipuri de sinapse:
- tipul I, sinapse axo-dendritice, excitatorii cu o fantă sinaptică mai lungă 30 nm, cu o membrană
presinaptică îngroşată şi vezicule presinaptice sferice.
- tipul II, sinapse axo-somatice cu o fantă sinaptică mai îngustă (20 nm) cu o membrană presinaptică
mai subţire, veziculele sinaptice sunt turtite sau alungite.
- tipul III de sinapse sunt cele cu spaţiu sinaptic îngustat de 2 nm. Din acest tip fac parte sinapsele
electrice.
Se descriu apoi în afară de sinapsele axo-dendritice şi axo-somatice, sinapse axo-axonice, dendro-
dendritice, somato-somatice şi chiar dendro-somatice. Examinările ultrastructurale au relevat existenţa unor
variate tipuri de sinapse la nivelul SNC şi periferic. Un neuron poate primi fibre presinaptice de la mulţi alţi
neuroni prin convergenţă şi la rândul său poate trimite fibre la mai mulţi neuroni prin divergenţă. Foarte rar se
întâlnesc neuroni în raport de 1 la 1. Cele mai multe legături sinaptice sunt de ordinul sutelor sau mai frecvent de
ordinul miilor. Aceste rapoarte determină securitatea sinaptică în interiorul sistemului nervos. Neuroplasticitatea
structurală manifestată din viaţa embrionară se menţine aşa cum am văzut şi în perioada adultă.

1
 - Neuroplasticitatea sinaptică
Sinapsele nu sunt formaţiuni statice, rigide, ci prezintă o mare plasticitate, care constă în capacitatea
de a-şi modifica permanent funcţionalitatea, de a fi înlocuite, de a spori sau de a se reduce ca număr în funcţie de
statusul funcţional. Această plasticitate apare mai pregnant în cursul dezvoltării organismului, dar ea este prezentă
şi la adult. Această proprietate are rolul de primenire necesară în anumite condiţii. Lezarea sau distrugerea
sinapsei, duce la refacerea acesteia în aproximativ 60 de zile. Primenirea la adult este un proces de remodelare
funcţională. Această înlocuire şi remodelare funcţională la adult se petrece în cca. 35-40 de zile. Acest proces se
realizează atât datorită uzurii funcţionale, care în cazul sinapselor se realizează relativ rapid din cauza
suprasolicitărilor, cât şi adaptarea permanentă a acestora la solicitările mereu crescânde. S-a constatat că sporirea
complexităţii mediului ambiant duce la creşterea cu peste 10% a numărului crestelor sau sporilor dendritici. Se
pot evidenţia trei direcţii sub care putem privii plasticitatea sinapselor: 1) în ceea ce priveşte calitatea şi cantitatea
eliberării mesagerilor chimici; 2) calitatea şi numărul receptorilor postsinaptici şi 3) modificarea dimensiunilor
fantei sinaptice. Plasticitatea secretorie este accentuată prin eliberarea unor mesageri principali sau secundari
(neurotransmiţători, cotransmiţători şi neuromodulatori). Neuronul îşi poate schimba chiar profilul secretor,
transformându-se din excitator în inhibitor şi invers. Receptorii postsinaptici pot creşte ca număr sau chiar
suprafaţa postsinaptică poate creşte prin sporirea spinilor dendritici. Ca urmare unei solicitări dimensiunea
spaţiului sinaptic se poate modifica şi el în funcţie de ritmul sau durata transmiterii sinaptice.

- Structura sinapsei
Microscopia electronică a arătat că axonul presinaptic se termină la locul de contact cu neuronul
postsinaptic printr-o porţiune lărgită de 0,5-2 µm, denumită din cauza formei sale buton sinaptic sau buton
terminal. Partea mai îngroşată a butonului terminal alcătuieşte zona sau membrana presinaptică. In apropierea
butonului sinaptic, fibra nervoasă axonală îşi pierde teaca de mielină. In interiorul butonului există numeroase
organite celulare reprezentate mai ales de mitocondri (mai numeroase decât într-un volum similar de citoplasmă
celulară). Sunt în medie 10.000 de vezicule cu diametrul de 30-60 nm, mai numeroase în apropierea spaţiului
sinaptic. Veziculele se aglomerează în anumite puncte ale membranei presinaptice, iar în dreptul veziculelor
membrana devine mai opacă. Veziculele conţin stocate mici pachete moleculare (numite cuante) cu transmiţători
chimici responsabili pentru transmiterea sinaptică. Morfologia veziculelor variază în funcţie de
neurotransmiţătorul pe care-l conţine. Aşa de exemplu, veziculele din sinapsele adrenergice şi cele dopaminergice
apar de diametru mai mare, granulare şi dense în centrul lor, pe când veziculele colinergice, glutamatergice şi
gabaergice apar de diametru mai mic şi clare. Veziculele din sinapsele inhibitorii din cortexul cerebral apar turtite
sau alungite în timp ce în sinapsele excitatorii apar rotunde. Veziculele reprezintă componentul cel mai important
cantitativ, cel mai constant şi specific al terminaţiilor sinaptice.
Deşi cantitatea şi aşezarea veziculelor variază în diferite sinapse întotdeauna se poate observa o
strânsă asociere a lor cu membrana presinaptică. Veziculele ar avea rolul să stocheze mediatorii chimici sinaptici
sintetizaţi în zona pericarionului şi transportaţi prin microtubuli în butoni terminali. Din ele se eliberează apoi
substanţa mediatoare.
În butonul sinaptic se evidenţiază de asemenea şi un mănunchi de material amorf electrodens.
Materialul dens este format din proteine filamentoase (proteine asociate membranei sinaptice sau asociate
veziculelor, care se întind de la o veziculă la alta şi din filamente mai groase situate în axoplasmă, dar cu baza pe
membrana presinaptică sunt structurile citoscheletului butonului sinaptic. Deoarece veziculele sinaptice
înconjoară şi se ataşează de proteinele filamentoase, s-a emis ipoteza după care ele ar juca un rol în procesul de
exocitoză a conţinutului veziculelor.
Procesul de fuziune a veziculelor de membrană presinaptică şi eliberarea neurotransmiţătorului
reclamă două categorii de proteine asociate:
Proteinele asociate veziculelor din care intră:
a) sinapsina implicată în eliberarea veziculelor de pe citoscheletul butonului;
b) sinaptobrevina şi sinaptofizina, care formează un canal ionic în momentul intrării în membrana
veziculei;

2
 c) sinaptoamina, care reprezintă senzorul ionilor de Ca ++ necesar aşa cum vom vedea în producerea
acestui proces.
Aceste proteine interacţionează cu a doua categorie de proteine cu proteinele asociate membranei
sinaptice care sunt: sintaxina şi proteina membranei presinaptice.
Pe lângă aceste proteine, aceste procese de fuziune şi eliberare solicită proteina alfa asociată sinapsei
şi factorul senzitiv N-etilmalemid (NSF) cu rol în activarea ATP-ului, jucând rol ATP-azic.
Între membrana presinaptică şi cea postsinaptică cu care vine în contact există un spaţiu liber numit
fisură sau fantă sinaptică a cărui grosime variază între 10-30 nm. Acest spaţiu sinaptic este plin cu lichid
extracelular şi o reţea filamentoasă de proteoglican care are rolul de a asigura adezivitatea celor două membrane,
pre şi postsinaptică.
În zona postsinaptică nu există vezicule, regiunea fiind în general mai săracă în organite celulare. Pe
suprafaţa internă a membranei postsinaptice există un strat de particule foarte fine. Funcţia particulelor nu este
încă cunoscută dar se presupune că reprezintă un material proteic implicat în menţinerea şi renovarea receptorilor
din membrana postsinaptică. Membrana postsinaptică conţine structurile receptoare, caracteristice mediatorului
eliberat din zona presinaptică. Mediatorul acţionează asupra receptorilor din membrana postsinaptică. Receptorii
mediatorilor sunt molecule mari de proteine, inclavate în structura bimoleculară lipidică a membranei. Receptorii
sunt formaţi din două componente: 1) o componentă fixatoare a mediatorului, care proemină în afara membranei
în fisura sinaptică şi 2) o componentă ionoforă, care pătrunde prin membrană în interiorul neuronului
postsinaptică. Ionoforul se prezintă sub forma unui canal ionic, ce se deschide sub influenţa mediatorului chimic,
deci este un canal ligand-dependent. Consecinţa interacţiunii mediatorului cu receptorul o constituie modificarea
permeabilităţii membranei postsinaptice cu depolarizarea (în cazul sinapselor excitatorii) sau hiperpolarizarea (în
cazul sinapselor inhibitorii) a neuronului postsinaptic.

- Date generale despre mediatorii chimici

Ideea transmiterii chimice este mai veche, dar a fost confirmată de cercetările lui Otto Loewi (1921-
1926). Pentru ca o substanţă să fie considerată un mediator chimic este nevoie ca ea să îndeplinească o serie de
condiţii formulate de Paton (1958):
1) să existe ca atare sau sub forma de precursori în teritoriul presinaptic;
2) enzimele de sinteză să existe în acelaşi teritoriu;
3) sistemul enzimatic de inactivare să fie prezent în teritoriul sinaptic.
4) stimularea terminaţiilor nervoase presinaptice să determine eliberarea în cantităţi suficiente a acestei
substanţe;
5) aplicarea substanţei la nivelul membranei postsinaptice să determine acelaşi efect cu stimularea
presinaptică.
Neuronii, în calitate de celule secretoare, s-au dovedit a fi capabili să producă şi să elibereze o gamă
largă de substanţe chimice, cu rol semnalizator şi reglator. In afară de neurotransmiţătorii propriu zişi, care sunt
principalele substanţe a căror eliberare şi acţiune asigură transmiterea mesajului neuronal la nivelul sinapsei,
astăzi se discută despre aşa zişi cotransmiţători, eliberaţi odată cu neurotransmiţătorii. Ei participă atât la
modificarea răspunsului postsinaptic, cât şi la reglarea eliberării mediatorului din terminaţia nervoasă presinaptică
sau exercitând efecte trofice în teritoriu. O a treia gamă de substanţe chimice eliberate în zona presinaptică sunt
neuromodulatori. Aceste substanţe chimice nu sunt capabile să producă un răspuns sinaptic specific, dar ei
realizează modificări de durată ale capacităţii de răspuns şi transmitere neuronală pre- şi postsinaptică.
Ansamblul chimic reprezentat de neurotransmiţători, cotransmiţători şi neuromodulatori, asigură o
activitate sinaptică fin ajustată nevoilor de moment ale organismului fiind unul din factorii responsabili de
plasticitatea sinaptică. Mediatorul chimic al celor mai multe sinapse îl reprezintă acetilcolina. Mediatorii chimici
se clasifică astfel:
1. Acetilcolina
2. Aminele biogene:
- catecolaminele: Noradrenalina, adrenalina, dopamina
- serotonina (5 – hidroxitriptamina)
- histamina

3
 3. Aminoacizii:
- excitatori: glutamatul şi aspartatul
- inhibitori: acidul gamoaminobutiric (GABA) şi glicina
4. Neuropeptidele:
- opioizii endogeni: endorfinele, enkafalinele şi dinorfina
- substanţa P, neuropeptidul Y, colecistokinina (CCK), somatostatina, angiotensina, peptidul vasoactiv
intestinal (VIP)
5. Purinele: ATP, ADP, AMP şi adenozina
6. Alte molecule cu funcţie neuromodulatorie
- gazele: monoxidul de azot (NO), monoxidul de carbon (CO)
- steroizii: aldosteronul, cortizonul (şi alţi glicorticoizi), progesterenul, estrogeni (17β – estriolul),
testosteronul
- prostaglandinele (PGE)
- interferonii
- interleukinele (IL1)

- Funcţionarea sinapsei
Transmiterea sinaptică este constituită dintr-o secvenţă de şase evenimente a căror desfăşurare este
următoarea:

Sinteza mediatorului
Sinteza mediatorului are loc la nivelul corpului celular, dar şi la nivelul butonilor terminali. Ambele
zone sunt prevăzute cu echipamentul enzimatic necesar. Produs la nivelul corpului celular (pericarionului),
mediatorul chimic este transportat, prin mecanismul fluxului axoplasmatic, până la nivelul terminaţiilor.

- Stocarea mediatorului
Stocarea mediatorului este procesul prin care se creează rezervele presinaptice de mediatori chimici
necesari pentru momentul în care unda de depolarizare presinaptică va determina eliberarea acesteia într-un ritm
accelerat şi explosiv. Până nu de mult se considera că veziculele presinaptice ar reprezenta unicul sediu al
stocurilor presinaptice de mediator.
Excesul de mediator chimic ce nu poate fi stocat de vezicule se consderă că este inactivat prin
hidroliză enzimatică la nivelul citoplasmei (acetilcolinesteraza pentru acetilcolină, carboximetil transferaza,
(COMT) şi monoaminoxidaza, (MAO) pentru noradrenalină şi dopamină.
Cercetările mai noi au evidenţiat existenţa unor stocuri citoplasmatice de mediator chimic. Astfel,
astăzi se descrie un compartiment stabil (sau de depozit) care cuprinde mediatorul de rezervă ce se va elibera mai
târziu în cursul stimulării. Al doilea compartiment ar fi reprezentat de compartimentul labil, conţinând mediatorul
imediat disponibil în momentul stimulării.

- Eliberarea mediatorului
Eliberarea mediatorului este procesul prin care acesta ajunge în spaţiul sinaptic. Este în fond un
fenomen de neurosecreţie explosivă declanşat de apariţia potenţialului de acţiune (sau altfel spus al undei de
depolarizare) la nivelul membranei butonului terminal. Această depolarizare a butonului terminal va determina în
afara pătrunderii Na+ şi un influx masiv de Ca++. Ionii de Ca++ din mediul extracelular pătrund într-o oarecare
măsură prin canalele de Na + voltaj-dependente deschise rapid de potenţialul de acţiune. Insă majoritatea Ca ++
pătrunde prin canale specifice de Ca ++-voltaj-dependente care se deschid mai lent. Acest influx de ioni de Ca ++
reprezintă mecanismul de cuplare a potenţialului de acţiune cu secreţia mediatorului chimic. Se produce o ataşate,
o fuziune, a 200-300 de vezicule la membrana presinaptică şi evacuarea conţinutului în spaţiul sinaptic prin
procesul de exocitoză.
Veziculele sinaptice sunt legate la nivelul butonului presinaptic de o proteină filamentoasă numită
sinapsină. Eliberarea veziculelor se face prin procesul de fosforilare a sinapsinei de către proteinkinaza II. Ca ++

4
pătruns în buton activează proteinkinaza. Sinapsina reţine veziculele sinaptice până când fosforilarea iniţială de
creşterea concentraţiei ionilor de Ca++ în zona presinaptică, le eliberează, permiţând deplasarea veziculelor spre
membrana presinaptică în vederea exocitozei. Evacuarea mediatorului din vezicule se face direct proporţional cu
influxul de Ca++ în zona presinaptică.
După golirea conţinutului vezicular prin exocitoză, membrana acestora va fi incorporată în structura
membranei presinaptice, din care ulterior se formează noi vezicule care se încarcă cu mediator chimic.
Conform teoriei cuantice elaborate în anul 1954 de Katz şi Miledi, eliberarea mediatorului se
realizează în pachete moleculare egale între ele, numite cuante. În momentul apariţiei potenţialului de acţiune în
teritoriul presinaptic, frecvenţa de descărcare a canalelor de mediator creşte atât de mult încât determină apariţia
potenţialului postsinaptic ce se poate propaga prin procesele de sumare temporare şi spaţiale. O singură
descărcare în condiţii normale conţine aproximativ 150 de cuante eliberate simultan.

- Traversarea spaţiului sinaptic

Traversarea spaţiului sinaptic de către cuantele de mediator chimic ce se realizează prin mişcare
browniană tinzând să ajungă la membrana postsinaptică.

- Acţiunea postsinaptică a mediatorului

Ajuns la nivelul membranei postsinaptice, mediatorul îşi exercită acţiunea prin cuplarea cu receptorii
specifici. Aceşti receptori, incluşi în structura membranei postsinaptice, reprezintă molecule proteice a căror
conformaţie chimică le permite să intre în interacţiune specifică cu molecula de mediator. Apariţia complexului
mediator-receptor determină modificări în structura postsinaptică. Aceste transformări reversibile au drept
consecinţă modificările de permeabilitate ce stau la baza răspunsului postsinaptic la realizarea potenţialului
postsinaptic.

- Inactivarea mediatorului
Inactivarea mediatorului este procesul prin care se realizează scoaterea din circulaţie a mediatorului
eliberat, în vederea reluării ciclului la stimulul următor. Viteza deosebit de mare cu care se realiza acest proces
presupune existenţa unor mecanisme multiple. Acestea sunt:
a) Inactivarea enzimatică postsinaptică sau transinaptică se realizează cu ajutorul enzimelor
hidrolitice din membrana postsinaptică sau din spaţiul sinaptic. Aceste enzime plasate frecvent în imediata
apropiere a receptorilor, desface complexul mediator-receptor pe măsură ce acesta se formează.
b) Captarea postsinaptică se realizează de către structurile postsinaptice şi trecute în citoplasma
acestuia unde este inactivat. Acest mecanism interesează mai ales o parte a mediatorului chimic ce nu a fost fixat
pe receptori.
c) Difuzia extrasinaptică. O parte a mediatorului eliberat difuzează în spaţiul extrasinaptic, unde
este inactivat de enzimele hidrolizante cu sediu extracelular sau captat de celulele extrasinaptice (nevroglii, celule
musculare, celule sanguine etc.).
d) Recaptarea. Zona presinaptică captează o parte a mediatorului eliberat în vederea reutilizării lui
(de exemplu noradrenalina, dopamina, GABA etc.).

- Potenţialele postsinaptice
Dacă se înregistrează potenţialele postsinaptice în cursul excitării neuronului presinaptic se constată
că membrana poate să se depolarizeze, sau în alte cazuri să se hiperpolarizeze. Când potenţialul de repaus din
membrana postsinaptică, care are valoare de –70 mV începe să se depolarizeze, atingând valori mai puţin
negative, se realizează un potenţial postsinaptic excitator (PPSE).

Potenţialul postsinaptic excitator

Depolarizarea membranei postsinaptice se realizează prin deschiderea canalelor pentru Na +. PPSE
durează cca 20 ms şi se aseamănă cu potenţialul local. Linia ascendentă a PPSE atinge valoarea maximă în cca 2

5
ms, iar cea descendentă necesită în jur de 15 ms până ce revine la valoarea potenţialului de repaus. Revenirea se
explică prin scurgerea K+ în afara neuronului postsinaptic şi prin expulzia activă a Na + pătruns în celulă.
Recoltarea potenţialelor din zona postsinaptică au relevat existenţa unor potenţiale spontane
miniaturale de amplitudine foarte mică de 0,5 mV. Ele sunt consecinţa descărcării spontane a 1-5 cuante de
mediator chimic cu o frecvenţă de 1/sec. Ele constituie “zgomotul de fond” al sinapsei. Ele nu influenţează
sinapsa şi nici excitabilitatea neuronală.
Pentru ca PPSE să se propage în neuronul postsinaptic el trebuie să atingă o anumită valoare. Pentru a
genera un impuls nervos care să se propage, sinapsele trebuie să atingă un PPSE cu o valoare de 20-30 mV (adică
să ajungă la valoarea de –40 –45 mV).
Suprafaţa membranei postsinaptice depolarizată imediat sub butonul sinaptic, este extrem de mică
încât nu este capabilă să depolarizeze întreaga membrană. Pentru a apărea potenţialul de acţiune în zona
postsinaptică este necesar să se depolarizeze cca 10% dintre sinapsele cu care este conectat neuronul. Dacă nu se
realizează acest lucru PPSE se produce fără propagare. Pentru descărcarea a cca 10% din sinapse este necesar
fenomenul de sumare fie spaţială, menţionat mai sus sau sumare temporală prin descărcarea repetitivă a unei
singure sinapse.
În concluzie, se poate spune că dacă prin sumaţia PPSE se obţin valori mai mari decât pragul pentru
excitarea neuronului, se generează un potenţial de acţiune care se propagă, iar dacă valoarea rămâne sub pragul de
excitaţie, atunci neuronul postsinaptic rămâne facilitat, însă nu e excitat. Starea de facilitare a neuronului este
tranzitorie şi durează 15-20 ms, timp în care este posibilă sumaţia temporară sau spaţială. Acest fenomen este
posibil deoarece PPSE spre deosebire de potenţialul de acţiune nu se supune legii “tot sau numic” şi de aceea
amplitudinea sa creşte prin mărirea intensităţii impulsului aferent.

Potenţialul postsinaptic inhibitor

În cazul în care se realizează o hiperpolarizare a zonei postsinaptice se produce un potenţial
postsinaptic inhibitor (PPSI). Există mediatori chimici cum ar fi acidul gama-aminobutiric (GABA) sau glicina
sub acţiunea cărora potenţialul de repaus se negativează cu cca -10 mV. PPSI persistă de asemenea 20 ms,
atingând un maxim în 1-2 ms şi revine treptat la potenţialul de repaus în aproximativ 15 ms. Apariţia PPSI
determină blocarea transmiterii sinaptice. Direcţia curentului de hiperpolarizare în PPSI este inversă faţă de PPSE,
adică de la exteriorul membranei spre interiorul ei, ceea ce face ca membrana postsinaptică să devină mai puţin
receptivă şi ca urmare să scadă excitabilitatea neuronului postsinaptic.
PPSI se explică fie prin creşterea permeabilităţii membranei neuronale pentru Cl - care pătrund în
celulă, fie prin deschiderea unor canale pentru K + care părăsesc celula. Deschiderea canalelor pentru Cl - face ca
acesta să treacă conform gradientului de concentraţie din lichidul extracelular în interiorul celulei, mărind
potenţialul de membrană. La scurt timp se restabileşte potenţialul de repaus, probabil printr-un transport activ de
Cl- în afara celulei.
Inhibiţia provocată de PPSI poartă numele de inhibiţie directă sau postsinaptică. Se cunoaşte şi o
inhibiţie presinaptică sau indirectă. In acest caz, neuronii inhibitori activaţi nu modifică potenţialul
transmembranar postsinaptic ci reduc amplitudinea PPSE, intervenind asupra butonului presinaptic şi asupra
cantităţii de mediator chimic eliberat de neuronul presinaptic. Inhibiţia presinaptică poate dura 200-300 ms faţă de
cea postsinaptică care durează aşa cum am văzut 15-20 ms.

- Particularităţile transmiterii sinaptice

1) Conducerea unidrecţionată. Propagarea impulsului nervos prin sinapsă se face într-o singură
direcţie, din zona presinaptică spre zona postsinaptică. Dirijarea în sens unic a mesajului nervos se explică prin
amplasarea veziculelor cu mediator chimic doar în zona presinaptică şi prin prezenţa receptorilor membranari cu
specificitate pentru mediatorii eliberaţi numai pe membrana postsinaptică.
2) Întârzierea sinaptică. Eliberarea mediatorilor chimici în fisura sinaptică, prin intermediul cărora se
conduce influxul nervos de la un neuron la altul, explică întârzierea sinaptică de aproximativ 0,5 ms.
3) Fatigabilitatea transmiterii sinaptice. Stimularea repetitivă a unei sinapse excitatorii provoacă la
început descărcări frecvente în neuronul postsinaptic, pentru ca în următoarele milisecunde sau secunde,

6
descărcările să se rărească progresiv. Fenomenul poartă numele de oboseală sinaptică. Datorită oboselii sinaptice,
zonele supraexcitate din sistemul nervos îşi reduc după un timp excitabilitatea excesivă. Oboseala sinaptică
constituie astfel un mecanism de protecţie a organelor efectoare.
Apariţia oboselii sinaptice este pusă în primul rând pe seama epuizării stocurilor de mediatori din
butonii sinaptici. Pe de altă parte oboseala sinaptică ar putea fi datorată inactivării treptate a mai multor receptori
membranali postsinaptici.
4) Facilitarea posttetanică sau potenţarea posttetanică. Aplicarea unor stimuli repetitivi rapizi pe o
sinapsă excitatoare, urmată de o perioadă de repaus, face neuronul postsinaptic mult mai reactiv, mai receptiv la
stimulii următori. Procesul este cunoscut sub termenul de facilitare posttetanică. Facilitarea se datoreşte în mare
măsură concentrării excesive de Ca ++ în butonii presinaptici, din cauza pompei de Ca++ care evacuează prea încet
excesul ionilor penetraţi în butonul terminal. Ionii de Ca ++ acumulaţi se adaugă efectului potenţialului de acţiune
şi astfel determină eliberarea, exocitarea mai multor vezicule în spaţiul sinaptic. Din cauză că facilitatea
posttetanică durează un timp destul de îndelungat, uneori ore în şir, în funcţie de neuroni, ea stă la baza memoriei
de scurtă durată. Vom aminti la memorie despre potenţialele de lungă durată (LTP), unde se discută o astfel de
facilitare posttetanică.
5) Vulnerabilitatea sinapselor la hipoxie şi medicamente. Transmiterea sinaptică este împiedicată prin
hipoxie. Fără aport de oxigen nu mai are loc sinteza de ATP şi alte substanţe chimice necesare pentru producerea
şi eliberarea mediatorilor chimici. Ca urmare, eliberarea mediatorilor devine insuficientă pentru activarea
membranei postsinaptice. Întreruperea circulaţiei cerebrale pentru mai multe secunde determină pierderea
cunoştinţei, datorită mecanismelor menţionate mai înainte.
Dintre substanţele medicamentoase anestezicele sunt cele mai puternic implicate în funcţionarea
sinapsei. Majoritatea anestezicelor îşi exercită acţiunea asupra sinapselor, fie reducând cantitatea de mediator
eliberat, fie determinând eliberarea mediatorilor inhibitori.
6) Fenomenele de sumare temporală şi spaţială. Fenomenul de sumare în general se explică prin faptul
că stimulul aferent, chiar când este insuficient pentru producerea unui potenţial postsinaptic propagat, determină
la nivelul neuronului postsinaptic o stare de facilitare, care persistă un timp foarte scurt şi care se poate suma cu
stările analoage create, concomitent sau succesiv de alţi stimuli, putând atinge la un moment dat pragul de
descărcare şi astfel să devină eficient. De menţionat că şi impulsurile inhibitorii similar cu cele excitatorii,
prezintă o sumare spaţială şi temporală.
7) Fenomenul de convergenţă şi de ocluzie. Facilitarea unei sinapse se poate realiza prin convergenţa
mai multor sinapse de la mai mulţi neuroni, pe un singur neuron (ex. motoneuronul din coarnele anterioare ale
măduvei spinării). Dacă stimulăm cu stimuli liminali doi neuroni din rădăcinile posterioare ale măduvei răspunsul
motor este mai amplu decât suma răspunsurilor la stimulări separate a celor doi neuroni. Surplusul se explică prin
antrenarea în răspuns a unui număr superior de neuroni. Ocluzia este fenomenul opus facilitării. Dacă repetăm
experimentul de mai sus folosind un stimul maximal se constată că suma răspunsurilor individuale este mai mare
decât răspunsul obţinut prin excitarea concomitentă a celor doi neuroni. In acest caz, la stimularea individuală
sunt antrenaţi în răspuns toţi neuronii ce primesc aferenţe de la fiecare din cele două celule. La stimularea
concomitentă, răspunsul nu este la fel de intens ca suma fiecărui dintre cei doi neuroni aferenţi deoarece neuronii
pe care converg ambii neuroni nu mai participă de două ori la răspunsul motor.
8) Fenomenul de postdescărcare. La stimularea singulară a unei căi aferente se obţine un răspuns
multiplu şi prelungit a neuronului eferent, fenomen numit postdescărcare. Fenomenul este explicat prin existenţa
circuitelor reverberante, în care neuronii intercalari, aşezaţi în circuit închis sau “în lanţ” supun neuronul terminal
eferent unui “bombardament” prelungit de stimuli.

Bibliografie:
- Petricu I. C., Voiculescu I. C. – Anatomia şi Fiziologia Omului, Ed. Medicala, Bucureşti (1967)

- Trevor Weston – Atlas de Anatomie, Ed. Vox, Bucureşti (1997)