„Luceafărul”

de Mihai Eminescu
-eseu structurat-

Literatura română din a doua parte a secolului al XIX-lea se detașează prin promovarea unei
literaturi autentice, care să înlocuiască „formele fără fond”, aspect evidențiat de scrierile vremii. În epoca
marilor clasici, sub semnul direcţiilor impuse de societatea „Junimea” şi de mentorul cultural Titu
Maiorescu, se vor cristaliza valori în toate cele trei genuri literare: Mihai Eminescu în poezie, ca „ultim
mare romantic”, Ion Luca Caragiale în dramaturgie, „clasicul nostru autentic în teatru”- G.Călinescu și
Ioan Slavici şi Ion Creangă în proză, „genii poporale”- Titu Maiorescu, ce vor evidenția realismul, revista
„Convorbiri literare”, embrionul cultural al „direcţiei noi” urmând să le publice capodoperele.

Spirit universal, nutrit cu mitologiile Orientului, ale Nordului, cu filosofia lui Kant, a lui
Schopenhauer, cu ştiinţele moderne şi cu literatura europeană Mihai Eminescu, „poetul luceafăr”, a reuşit
să ridice limba şi poezia poporului român pe culmi nemaiatinse niciodată. Ampla sa creaţie se
structurează în trei etape: între 1870-1879 „perioada căutărilor”- Garabet Ibrăileanu, caracterizată prin
optimism, eroul crezând în armonia universului - „Sara pe deal”. Etapa intermediară se caracterizează
prin parcurgerea de către erou a unei crize de pierdere a încrederii în sine - „Amicului F.I.”. Între 1879-
1883 „perioada scuturării podoabelor”- Tudor Vianu este perioada caracterizată prin pesimism şi ironie,
eroul considerând că doar trecerea în nefiinţă îi poate aduce întregirea fiinţei –„Odă în metru antic”.
Arhipelagul tematic este vertebrat de supratema timpului, predilecţie eminesciană de credinţă, acesteia
subsumându-i-se iubire - „Luceafărul”, natura - „Revedere”, cosmicul - „La steaua”, filosofía -
„Scrisoarea I”, historia - „Scrisoarea III” şi creaţia - „Epigonii”. Poemul „Luceafărul” a fost publicat în
anul 1883 în Almanahul Societăţii „România Jună” de la Viena şi în acelaşi an în revista „Convorbiri
literare” şi este un poem romantic lirico-epic, „poemul suprem, poemul culme, ce rezumă şi concentrează
tot ceea ce gândirea mito-poetică a artistului a zămislit”- Zoe Dumitrescu Buşulenga, „un text liturgic”-
Mircea Eliade, plin de „enunțuri sacre” –Svetlana Motta Paleologu.

Curent emblematic european apărut la sfârşitul secolului al XVIII-lea, ROMANTISMUL se va

afirma iniţial în Franța, fiind anunţat de Victor Hugo care, în prefaţa la drama „Hernani” va pleda pentru
necesitatea „liberalismului în literatură”, liberalism care în viziunea lui îl completează pe cel politic,
această mentalitate şi stare de spirit fiind în acelaşi timp o reacţie faţă de clasicismul rigid. Romantismul
românesc apare în perioada paşoptistă, când se contopeşte cu lupta de eliberare socială şi naţională, luând
amploare însă în epoca marilor clasici prin opera lui Mihai Eminescu, născut în 1850, decedat în 1889,
„omul deplin al culturii române” – Constantin Noica.Considerat o sinteză superioară, clasică, a întregii
lirici eminesciene, Luceafărul este o operă de maturitate rezultată după o decantare de un deceniu a
numeroase variante. Ea ilustrează cu fidelitate viziunea despre lume a romanticului Mihai Eminescu,
redând o arhitectură a sufletului ce se suprapune perfect cu aceea a creației. Apartenența la romantism
este validată de inspirația folclorică, de prezența categoriei estetice a fantasticului, de conceperea în
antiteză a planurilor poetice, de asimilarea într-un tot integrator a numeroase elemente din toate genurile
literare, de vizionarismul care dislocă demiurgic categoriile de timp și de spațiu, precum și de imaginarul
poetic îndrăzneț, care armonizează, pentru prima oară în literatura română, limbajul popular şi exprimarea
neologică, idei din gândirea științifică universală și străvechi mituri autohtone.

Ca specie literară, „Luceafărul” este un poem liric în care meditația de tip romantic este
completată de satiră, de idilă şi de pastel, specii care fuzionează şi capătă relevanță prin medierea
alegoriei, procedeu stilistic generos, grație căruia lectura textului presupune stră- baterea mai multor
straturi de semnificație. De asemenea, Luceafărul este o sinteză a genurilor, în sensul că pe fundalul liric
se țes elemente epice și dramatice care dau un sens superior mesajului. Epicul este reprezentat de
succesiunea diegetică a întâmplărilor, de existența unei voci naratoriale, a măștilor lirice și a conflictului,
precum și de incipitul fabulos („A fost odată ca-n povești..."). Dramaticul vine din prezența registrului
dialogat, din „regia" unor momente gândite după toată recuzita scenică (întâlnirea din tabloul al II-lea
dintre Cătălin şi Cătălina, dar și de la finalul tabloului al IV-lea), precum și din valorificarea categoriei
dramaticului ca intensitate a trăirilor, care generează conflicte interioare puternice, irezolvabile, amintind
de „nodul tragic" specific tragediei antice. Însă toate aceste elemente – aparent „străine" de natura
liricului – asigură doar cadrul alegoriei, filigranul lor susținând „poezia" Luceafărului, fiind instrumente
puse în slujba ideii poetice. Dincolo de ele, trăsăturile explicite ale lirismului constau în prezența
monologului și a descrierii ca forme de compoziție a discursului, de nivelul înalt al expresiei metaforice,
de abstractismul imaginarului poetic (cu deosebire în tabloul al III-lea), ca și de eufonia versurilor,
realizată grație structurilor prozodice îndelung rafinate de autor.

Titlul este în sine un motiv anticipativ, avertizând asupra naturii duale a geniului, care participă
deopotrivă la ordinea umană și la aceea divină. Semnificația lui - ce se va dez- välui de-a lungul poemului
– trimite, la un prim nivel, către numele popular al planetei Venus, numite în folclor şi „Steaua
ciobanului". Deşi cuvântul în sine are origini latineşti, unde „lucifer" înseamnă „aducător de lumină" și,
prin extensie, „steaua dimineții", în tradiția biblică el este asociat îngerului căzut, aparținând, aşadar,
demonicului. Începând cu poeții romantici germani (vocea lui Goethe este cea mai reprezentativă din
acest punct de vedere), demonicul - transformat în daimonion - devine o marcă a creatorului, a geniului
care scormoneste în căutarea și afirmarea unor adevăruri inexistente până la el. La un al doilea nivel,
având în vedere ipostaza de Hyperion a luceafărului, titlul evocă implicit mitologia greacă, unde
Hyperion, fiu al lui Uranus și al Geei, al cerului și al pământului, este condamnat, prin originea sa, la un
echilibru precar între lumina celestă și atracția telurică, între sus" și „jos".

Complexul de teme și motive asigură caracterul plurivoc al poemului, care rezumă și

augmentează, deopotrivă, toate direcțiile lirismului eminescian: problematica geniului în relație cu
dragostea, timpul și spațiul între absolut și relativ, cunoașterea ca ideal al oricărei ființe, precum și
pragurile acesteia, geneza și extincția universului, călătoria interstelară, forta Logosului, ipostazele
feminității, visul ca formă de comunicare între lumi, fereastra, noaptea, luna, stelele etc.

Crearea poemului are la bază câteva surse populare și culte valorizate de poetul trie impusă de
logica articulării semnificațiilor, primul și ultimul tablou le îmbină pe cele două, trie impusă de logica
articulării semnificațiilor, primul și ultimul tablou le îmbină peo sime al doilea este orientat către planul
terestru, iar al treilea, către cel cosmic. 4. Crearea poemului are la bază câteva surse populare și culte
valorizate d romantic în acord cu viziunea sa asupra problematicii implicate. Prima este basmul rPoetul
Fata-n grădina de aur – citit de Eminescu în însemnările de călătorie în Orient ale lui B Kunisch (diplomat
de origine prusacă, având studii și preocupări filologice, acesta stă ze la București, începând cu iulie
1857, în misiune oficială, iar apoi, în drum către Constantin îşi notează diverse observații de călătorie, pe
care le va publica la Berlin în 1861) -, apoi sificat și, finalmente, asimilat în structura poemului, de la care
pornind autorul oferă pri interpretare a propriei creații, sub forma unei notații pe marginea manuscrisului:
„În dese rea unui voiaj în țările române, germanul K. povesteşte legenda luceafărului. Aceasta e pover tea.
Iar înțelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaște nici moarte și numele lui scapă de
simpla uitare, pe de altă parte, însă, pe pământ nu e capabil a ferici pe cineva, nie capabil de a fi fericit. El
n-are moarte, dar n-are nici noroc. Mi s-a părut că soarta Luceafărului din poveste seamănă mult cu soarta
geniului pe pāmânt și i-am dat acest înțeles alegoric (D. Caracostea, Creativitatea eminesciană). În același
volum al lui Kunisch este prezentat și basmul Miron și frumoasa fără corp, de asemenea prelucrat de poet.
Alte elemente de inspirație folclorică identificate în Luceafărul sunt mitul românesc al Zburătorului, „un
daimon arhaic de factură malefică" (Romulus Vulcănescu), precum și motivul strigoiului, valorificat in
imaginarul celor două întrupări ale luceafărului. Totodată, cititor și adept al ideilor filosofului idealist
german Arthur Schopenhauer, Eminescu asimilează antinomiile între geniu și omul comun teoretizate de
acesta.
 Imaginarul poetic este integrat unei structuri de o sobrietate clasică, cele patru tablouri fiind
echilibrate de alternanţa planurilor şi a tonului în 98 de catrene cu măsura de 7,8 silabe, rimă încrucişată
şi ritm iambic. În primul tablou cadrul este teluric și astral, iar tonul solemn. Versurile incipit, tipice
basmului, „A fost odată ca-n poveşti,/ A fost ca niciodată”, plasează totul într-un cadru mirific, timpul
fiind anistoric. Portretul fetei de împărat, prin superlativul absolut „o prea frumoasă fată” evidenţiază o
unicitate terestră, anonimatul superior punctând faptul că este mai presus decât celelalte muritoare, dubla
comparaţie „Cum e fecioara între sfinţi/Şi luna între stele” punctându-i frumuseţea şi puritatea. Fata
contemplă Luceafărul de la fereastra dinspre mare a castelului şi se îndrăgosteşte, iar Luceafărul,
îndreptat cu faţa spre pământ, se va îndrăgosti şi el. Timpul comunicării este visul care face posibilă vraja.
Luceafărul se apropie de fată în visul ei, prin intermediul oglinzii, atracţia îndrăgostiţilor fiind sugerată de
o chemare cu valoare de incantaţie: „Cobori în jos, luceafăr blând,/Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n
casă şi în gând,/Şi viaţa-mi luminează”, dragostea fetei pentru Luceafăr reprezentând aspiraţia spre
absolut, în sensul dorinţei omului comun de a-şi depăşi condiţia limitată. Răspunzând chemării fetei,
Luceafărul se va întrupa de două ori, întruchipările antropomorfe realizându-se din elemente ale
cosmosului. Prima întrupare este angelică și are la bază apa şi cerul, iar a doua, cea daimonică, soarele şi
noaptea. De fiecare dată, Luceafărul îi propune însoţirea cu el şi, evident, nemurirea, care însă, înseamnă
moartea fetei, de aici refuzul acesteia. Dacă fata, ca reprezentantă a condiţiei umane, este incapabilă să-şi
depăşească limitele, Luceafărul este dispus să renunţe la nemurire în schimbul iubirii, hotărârea lui
validând diferenţa esenţială între geniul eminescian şi cel schopenhauerian, primul fiind capabil de afect.
În cel de-al doilea tablou cadrul este teluric, tonul ironic, deoarece persiflează caracterul uşuratic al idilei
dintre Cătălin şi Cătălina, aceste două derivate sugerând lipsa de originalitate a simţului comun. Cătălin,
„un viclean copil de casă”, „un băiat din flori şi de pripas” ce are însă „obrăjei ca doi bujori”, un
reprezentant al mediocrităţii cu îndeletniciri din cele mai josnice şi o origine precară, în antiteză cu
Luceafărul, se îndrăgosteşte de Cătălina, dorind „să-şi încerce norocul”, datul său existenţial fiind
oportunismul. El își suplineşte condiţia socială ingrată prin curajul de a-şi declara dragostea, prezentându-
i fetei ritualul iubirii într-un registru popular. Cătălina se resemnează în iubirea ei pentru Luceafăr,
mulţumindu-se cu o copie total infidelă a acestuia „Şi guraliv şi de nimic/Te-ai potrivi cu mine”. Chiar
dacă acceptă iubirea pământeană, Cătălina aspiră încă la iubirea ideală pentru Luceafăr, ilustrându-se
dualitatea fiinţei pământene. Cătălin îi propune să fugă în lume, promiţându-i că o va face să uite „dorul
de părinţi/Şi visul de luceferi”. Condiţia omului de geniu este reprezentată de puterea de sacrificiu a
acestuia în numele împlinirii idealului absolut, aspect evidenţiat în tabloul al treilea, planul fiind cosmic și
tonul solemn. Călătoria întreprinsă de Luceafăr nu se realizează numai în spaţiu, ci şi în timp, el trebuind
să se întoarcă înainte de Geneză -„ziua cea de-ntâi”, pentru a putea vorbi cu Demiurgul ca entitate, înainte
ca acesta să fie disipat în propria-i creaţie. Viteza cu care zboară e cea a gândului „purtat de dor”,
Luceafărul ieşind din temporalitate, în această secvență lirică relevantă Eminescu anticipând fenomenul
de dilatare a lungimii spaţiului, al relativităţii timpului „căi de mii de ani treceau/În tot atâtea clipe”,
fenomen analizat şi teoretizat de Einstein, precum şi fenomenul de colaps gravitaţional „Nu e nimic, şi
totuşi e/O sete care-l soarbe”. În dialogul cu Creatorul, Luceafărul îl numeşte „Părinte” şi „Doamne”,
traducând adâncul respect și dezvăluindu-i cererea sa, geniul eminescian fiind dispus să renunţe la
„nemurire” în schimbul unei „ore de iubire”, ceea ce ar însemna că lumea superioară, poate fi compensată
prin patima fierbinte a vieţii pământene. Demiurgul nu concede a interveni asupra propriei creaţii, el
strigând eroul pe numele său ascuns, „Hyperion”, în scopul de a-l trezi din iluzia în care a căzut,
reamintindu-i obârşia celestă, punctând în discursul său faptul că oamenii sunt nişte fiinţe neînsemnate,
moartea lor neperturbând acea „ordo universalis”, sfătuindu-l să conștientizeze condiţia ingrată căreia
vrea să i se integreze: „Întoarce-te, te-ndreaptă/ Spre-acel pământ rătăcitor/ Şi vezi ce te aşteaptă”. În
tabloul al IV-lea, tonul este solemn, iar cadrul terestru şi cosmic. Hyperion acceptă, reîntors „la locul lui
menit din cer”, îndurerat, că lumea lui este a singurătăţii şi a răcelii astrale. Idila Cătălina-Cătălin are loc
acum într-un decor romantic, punctându-se elemente tipice romantismului eminescian: sara, apa, luna,
teiul, revenindu-se la cadrul iniţial de basm, aceasta reprezentând o altă secvență lirică relevantă. Replica
lui Cătălin demonstrează că omul este înnobilat prin sentiment. Cătălina are nostalgia Luceafărului, însă
chemarea ei nu mai are valoarea unei incantaţii, ci reprezintă doar dorinţa superstiţioasă a fiinţei
pământene de a-şi asigura fericirea prin protecţia unei stele cu noroc: „Norocu-mi luminează”. Finalul
poemului exaltă valoarea cunoaşterii pentru eroul rănit de contingent, Hyperion înţelegând opoziţia
ireductibilă dintre cele două lumi, renunţând la iubire şi întorcându-se la solitara linişte a lumii dintâi,
lecţia de cunoaştere oprindu-l de la cădere: „Căci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece”, eroul
eminescian refăcând în sens invers drumul îngerului căzut care recâştigă cerul. Prin aserţiunea finală,
Hyperion îşi pecetluieşte nemilos însingurarea veşnică, în tragica hotărâre a izolării străbătând indirect
protestul amar al creatorului împotriva lumii în care nu i-a fost dat să se bucure nici de înţelegere, nici de
dragoste, pe măsura capacităţii sale.

La nivel stilistic, textul este o sinteză a limbajului popular („dut' de-ți vezi de treaba", „mări",
„colo", „dară", „vecinic") cu limbajul cult, neologie („haos", „orizon(t)", „nimb", idealuri"), creându-se
imagini poetice insolite, rezultate în urma acelui proces de „scuturare a podoabelor" (T. Vianu) care îii
asigură operei limpezimea clasică și armonia. Vocabularul este reprezentat, în majoritate, de cuvinte
aparținând fondului vechi, latin, al limbii – recuperate poetic şi îmbogățite semantic -, iar unele versuri au
aspect de sentință, de aforism liric: „Din sânul vecinicului ieri/ Trăiește azi ce moare, Un soare de s-ar
stinge-n ceri/ S-aprinde iarăși soare." Mäsura versurilor este scurtă, de 7-8 silabe, rima încrucişată și
ritmul predominant iambic, iar sintaxa poetică este dominată de inversiune şi de ingambament.

Concluzionând, grație viziunii deosebite a autorului și modului magistral de abordare a temei,

„Luceafărul” este „momentul cel mai reprezentativ al puterii de creaţie a poporului nostru în ordinea
spirituală” - George Munteanu, deoarece este un poem suprem în care este concentrat tot ce este mai
valoros din gândirea acestui ultim mare romantic european. Concluzionând, grație viziunii deosebite a
autorului și modului magistral de abordare a temei, „Luceafărul” este „momentul cel mai reprezentativ al
puterii de creaţie a poporului nostru în ordinea spirituală” - George Munteanu, deoarece este un poem
suprem în care este concentrat tot ce este mai valoros din gândirea acestui ultim mare romantic european.