Thalassa

Am convenit de la început că rubrica de față echivalează mai mult cu o suită

de semnale care, treptat, ar putea reactiva un fond de lectură parcurs,
precum și afinități ce vor fi rămas până acum netopite în aserțiuni mai mult ori
mai puțin critice. Altfel, sub forma unor lecturi la prima întâlnire, și-ar dori să
pregătească acea mirare creatoare, dacă vreți bucuria netrucată a unor
pagini de literatură veridice, care să mizeze îndeosebi pe dimensiunea /
funcția cathartică a discursului artistic. Textele se vor a fi canalele de-a lungul
cărora o uitată sensibilitate să revină la viață, să reaprindă un crez, o flacără
uitată în vremuri mai degrabă imemoriale, să lumineze un „acolo” în datele
căruia omul îmbina armonios frumosul cu tenebrele, rostitul cu increatul,
intențiile de început cu deplinătatea formelor.
„Thalassa” poate fi un asemenea popas: cu totul insolită în preajma
începuturilor simbolismului românesc, lucrarea a rămas în continuare
nejustificat în planul al doilea, nefiind cunoscută de publicul larg. Mai mult, din
pricina unei programe aglomerate fără prea mult discernământ, care parcă și-
ar dori să tranșeze tot ce va fi fost mai important în literatura română până în
clasa a zecea, începuturile modernității noastre par îndoielnice elevului de
liceu și ivite în literatură artificial, peste noapte. Așadar, se înțelege, însuși lui
Macedonski pare să-i fie dat să rămână pentru noile generații un mare
necunoscut, cu siguranță, una dintre victime. Până deunăzi receptat exclusiv
grație „Nopții de decemvrie”, în prezent e mai degrabă așezat la „și alții”,
rămânând eventual la priceperea unui profesor cu prezență de spirit să
găsească o modalitate de a-l readuce pe scena principală – însă da,
Macedonski e fără doar și poate un nume ce se suprapune peste eforturile de
modernizare ale literaturii noastre de la îmbinarea secolelor XIX-XX.
La 15 iulie 1892 publica „Poezia viitorului”, manifest simbolist ce propunea
exemplele lui Baudelaire și Mallarme, care îi aducea în discuție pe
Maeterlinck, Peladan și Moreas, teoretizând asupra simbolului și varietății
sale instrumentaliste. Deși Caragiale intervenea acid în „Moftul român”, primii
pași către un alt soi de modernitate erau deja făcuți iar Macedonski, cumva
neînțeles, avea să traverseze o perioadă deosebit de grea, deschizând liste
de subscripție și apelând la tot felul de „șiretlicuri” pentru a încerca să își
publice volumele. Nici destinul „Thalassei” nu avea să fie unul strălucitor!
Începută mai întâi în limba română, scrierea va fi continuată cu titlul „Le
Calvaire de Feu” iar la 21 octombrie 1905, ziarul „Le Soir” avea să titreze:
„Celebrul poet Macedonski, campionul literaturii franceze în România, a sosit
la Paris, unde urmează să publice un nou roman, «Calvarul focului»”. Deși
mizează pe o receptare pozitivă, capitolele trimise nu au atras decât
răspunsuri politicoase, de circumstanță. Totuși, după amânări îndelungate,
cartea va ieși în 1906, bucurându-se de câteva întâmpinări elogioase. În țară
va cunoaște o variantă definitivă tocmai la zece ani distanță (revista
„Flacăra”), pentru ca în volum să fie tipărită pentru prima dată de Adrian
Marino, cu prilejul „Operelor”.
Romanul are minimal legătură cu biografia scriitorului, în sensul că la 12
aprilie 1879 acesta se afla la Sulina, ca administrator, urmând să
călătorească spre Insula Șerpilor, loc al unor trăiri extatice, ce aveau să
nască sinestezii dintre cele mai inedite; de altfel, o parte dintre acestea aveau
să fie transfigurate literar în poemul „Lewki”, dar mai ales în „Thalassa”. Sunt
convins, cea din urmă nu și-a împlinit încă destinul, întrucât necesită lecturi
noi, desprinse de zona clișeelor, purtate în albia unor metode poate ceva mai
tinere precum psihanaliza, critica arhetipală / mitocritica. „Thalassa” invită
neîntrerupt la dialog, întrucât corpul semnificat e capabil să primească
continuu înțelesuri distincte; a fost dintru început și a rămas o operă
deschisă, la granița mai multor programe estetice, apelând la o ars
combinatoria ce a adus în același loc, sub o trăire ce nu mai poate fi repetată
prea curând, retorica clasică și „fantazarea” romantică.
Roman de dragoste în cheie lirică, plin de simboluri interculturale, aduce
aminte de Daphnis și Chloe, Romeo și Julieta, fără a ocoli pulsiuni pline de
un erotism aproape ocult. Până și la nivel arhitectural, cartea face trecerea
dinspre orizonturile păgâne către noile realități „încreștinate”. E în bună
măsură și un roman despre paradisul terestru, despre sacrificiu și setea de
absolut, despre voluptățile erosului și chinurile provocate. Dar poate peste
toate, se înalță realitatea androginului lipsită de echivoc: „Scopul semețului fiu
al cerului era deci neîncetat același: urmărirea cea fără de preget a
desființării, lui două în una și a retrimiterii în pacea nemișcării a nesfârșitelor
serii de numere ieșite din unitatea din care au luat viață și din care s-au
împrăștiat la început în toate părțile.”, „...iar el, pentru a dovedi Caliopei că o
femeie nu e scăzută, prin stările în care e pusă de fire, o schimba, în unele
momente, în bărbat și, luând locul femeii, o înnebunea și înnebunea”.
Întreaga poveste de iubire, cât și sensurile tuturor căutărilor au în fundal
eterna mare, ca spațiu al genezelor, al vieții înseși: „Marea, în vremea
aceasta, era sorbită, strat cu strat, de soare ce, ridicând-o spre el, o schimba
în aburi, și ce, subțiindu-i și pe aceștia dincolo de marginile cunoștințelor, le
smulgea trăsnetul ce înfășoară pământul cu șerpuiri de foc, ale căror iuțeli
abia încap în mințile de tot înalte”. Marea întâlnește tumultul sufletelor,
oglindește simțirile cele mai adânci; tot ea primește într-un final gestul ritualic
ultim, devenind tăinuitul ascunziș al mitului.
Reamintind de teme ale Antichității dar îndrăznind a le îmbrăca în haine cu
totul noi, cu nuanțe coborâte din Parnas, „Thalassa” nu poate fi lăsată în
penumbră, ci se cere reeditată, recomentată, adusă în rândurile dintâi ale
istoriei literare. Aici, printre celelalte texte ce rezonează către o „literatură a
adâncurilor”, „Thalassa” se simte la ea acasă, generând „energii
intertextuale”.

Marius Manta