Relația dintre două personaje într-un roman postbelic studiat

Pregătit de nuvelele care prefigurează motive, întâmplări și personaje din roman,

romanul Moromeții este publicat în două volume elaborate la 12 ani distanță: volumul I în
1955, volumul al II-lea în 1967. Romanul prezintă destrămarea simbolică a unei familii de
țărani din Câmpia Dunării, în anii din preajma celui de-Al Doilea Război Mondial. Romanul
este unitar cu toate că diferă modalitățile artistice de la un volum la altul, personajele sunt
aceleași, iar autorul le urmărește până la finalul deceniului IV al secolului XX, reconstituind
imaginea satului românesc într-o perioadă de transformări dramatice ale mentalităților și
instituțiilor.
„Moromeții” de Marin Preda este un roman postbelic, realist, obiectiv care
surprinde cititorul prin viziunea pe care o adoptă autorul în dezvoltarea temelor propuse. Prin
urmare, romanul postbelic alcătuit din două volume, își demonstrează valoarea de excepție
prin focalizarea asupra satului românesc din Câmpia Dunării, romanul fiind o monografie a
satului tradițional românesc înainte și după cel de-al Doilea Război Mondial.
Fiind un roman realist și obiectiv, personajele construite de Marin Preda sunt
complexe, credibile, rupte din realitatea vieții rurale. Interesantă și complicată din punctul de
vedere al evoluției sale este relația dintre personajul principal Ilie Moromete și mezinul
acestuia, Niculae.
Una dintre temele romanului fiind tema familiei, romanul evidențiază în ambele
volume relațiile familiale dintre membrii familiei Moromete. Ilie Moromete, personajul
principal, masculin, individual al romanului „Moromeții”, reprezintă țăranul care trăiește
într-o perioadă istorică în schimbare, viața sa fiind influențată de modificările care apar în
satul tradițional. El este soțul Catrinei, tatăl Tiței și al Ilincăi și al mezinului Niculae.
Moromete mai avea, însă, trei băieți din prima căsătorie: Nilă, Paraschiv și Achim, aceștia
părăsindu-și ulterior casa părintească, spre disperarea tatălui, cu scopul de a duce o viață mai
bună în București. Plecarea băieților anunță destrămarea familiei și afectează nu doar relațiile
dintre personaje, ci și destinele acestora. Titlul romanului explică viziunea autorului și
evidențiază drama familiei Moromete. Ilie Moromete este un personaj exponențial, arhetip al
țăranului, al cărui destin reprezintă dispariția unei lumi. Moromete este „cel din urmă țăran”
și reprezintă concepția tradițională față de pământ și față de familie.
Niculae este mezinul familiei Moromete. Personaj secundar, masculin, individual, acesta are
o relație dificilă cu tatăl său. Fire contemplativă, dar practică, Ilie Moromete își privește fiul
în primul rând din punctul de vedere al rolului său în cadrul gospodăriei. Astfel, conform
tatălui, treaba lui Niculae era să ducă oile la păscut, nu să studieze, așa cum își dorea acesta.
Aliata lui Niculae este Catrina, care sprijină dorința fiului ei, în pofida opoziției întâmpinate
din partea tatălui. Relația dintre Ilie Moromete și Niculae se degradează treptat,
devenind conflictuală. Astfel, conflictul familial nu apare doar între Moromete și fiii săi din
prima căsătorie, ci și între Moromete și Niculae, motivul fiind reprezentat de dorința
arzătoare a copilului de a studia. Fiind un personaj tipic pentru pătura socială a țărănimii,
Ilie Moromete adoptă mentalitatea țărănească din vremea aceea: ignoră importanța școlii și
pune accentul pe ceea ce asigură traiul familiei și îi dă respect în colectivitate: pământul.
Astfel, ironic fiind, Moromete subliniază inutilitatea studiului afirmând: „Altă treabă n-avem
noi acuma! Ne-apucăm să studiem!”. Niculae nu înțelege punctul de vedere al tatălui său, așa
cum nici acesta nu pricepe și nu respectă dreptul fiului de a decide asupra propriului destin.
Pentru Niculae, destrămarea ordinii sociale, răsfrântă asupra clasei țărănești, împreună cu
schimbarea radicală a vieții țăranilor, nu reprezentau tragedii reale, întrucât, tânăr fiind, era
incapabil de a simți nostalgia și tristețea tatălui său după o lume în care-și trăise întreaga
viață. În ciuda acestui fapt, Niculae este sensibil, mai ales la criticile și replicile ironice ale
tatălui său, pe care nu-l mulțumea niciodată.
Niculae este diferit de alți copii întâlniți în literatura română. Este matur și hotărât, având
preocupări serioase și făcând alegeri neașteptate. Astfel, alege cartea, și nu pământul, la care
renunță în favoarea Tiței și a Ilincăi, surorile lui. Când părăsește casa părintească, tânărul
admite nevoia de acțiune alături de cea de analiză și contemplare pentru a-și duce scopurile la
bun sfârșit.
La finalul romanului, Niculae este inginer horticultor și membru în Comitetul Județean de
Partid (se înscrisese în Partidul Comunist). El simbolizează mentalitatea unei noi generații, cu
țeluri și gândire diferite, pregătindu-se pentru construcția unei noi societăți. Împăcarea
spirituală cu tatăl are loc abia la parastasul de un an de la moartea lui Ilie Moromete, când
acesta îi apare lui Niculae într-o viziune. Imaginea întipărită în mintea mezinului rămâne
aceea a tatălui „căruia-i râdea în somn”.
Dacă în primul volum conflictul dintre Moromete și Niculae este unul secundar –
accentul căzând asupra plecării fiilor mari la București – în cel de-al doilea volum,
conflictul se acutizează, trecând pe primul plan. Viața țăranului este bulversată de
colectivizarea agriculturii și de alte reguli stabilite de noua conducere comunistă. De
asemenea, conflictul familial se împletește cu un conflict politic, acesta din urmă dându-se
între mentalitatea comunistă, reprezentată de Niculae, care ajunge activist de partid, și
mentalitatea liberală, a lui Ilie Moromete. Prin urmare, cei doi devin susținători ai unor
moduri diferite de viață, criticul literar Nicolae Manolescu afirmând în acest sens faptul că
Niculae este „un antimoromețian ca filozofie a existenței”. Având o concepție de viață
diferită de cea a fiului ademenit de principiile comunismului, Moromete refuză să accepte
dizolvarea clasei țărănești. Ilustrativ este monologul în care Moromete se adresează lui
Bâznae, personaj imaginar, exprimându-și astfel dezamăgirea provocată de alegerile
fiului. 
Statutul final al personajelor este inversat în raport cu cel inițial. Astfel, dintr-un
personaj dominant, Moromete își pierde prestigiul în sat și este părăsit nu doar de copii, ci și
de nevastă. Aflat pe patul de moarte, acesta se autocaracterizează, confesându-se medicului:
„Domnule […] eu totdeauna am dus o viață independentă!”. Niculae, însă, din fiul ignorat,
marginalizat, ajunge inginer horticol și își întemeiază o familie. Conflictul dintre cei doi se
stinge după moartea tatălui, printr-o împăcare în visul băiatului.
Ilustrativă pentru evidențierea statutului inițial al celor două personaje – Ilie
Moromete și Niculae este scena cinei. Modul în care membrii familiei sunt așezați la masă
conturează rolul fiecăruia în familie, dar și relațiile dintre aceștia. Astfel, observăm faptul
că Ilie Moromete este capul familiei, tatăl autoritar care îi domină pe ceilalți comeseni:
„Numai Moromete stătea parcă deasupra tuturor”. Mezinul familiei, Niculae, stătea pe jos,
neavând scaun la masă, lucru care evidențiază faptul că băiatul are un statut
nesemnificativ, nefiind luat în considerare de ceilalți membri ai familiei. Acesta era așezat
lângă mama sa, alături de surorile sale Tita și Ilinca, pe când cei trei băieți mai mari „stăteau
spre partea din afară tindei”, fapt ce anticipă fuga acestora la București și dezintegrarea
familiei. Scena cinei ilustrează ideea că aparenta unitate familială ascunde, de fapt, un
conflict care stă să izbucnească.
Relevantă în ceea ce privește relația celor două personaje este și scena în care, Niculae
participă la serbarea de sfârșit de an școlar ca premiant și este cuprins de friguri în momentul
în care recită o poezie. Tatăl încearcă să se apropie de fiul său, să îi ofere afecțiune, însă se
dovedește a fi nepriceput în exprimarea sentimentelor. Gesturile sale sunt stângace întrucât
Moromete este tipul părintelui autoritar care, deși își iubește familia, pune bariere între el și
cei dragi. Cu toate acestea, faptul că băiatul obține premiul întâi, deși se dusese cu oile tot
anul, îl mișcă profund, mărturisindu-și îngrijorarea: „prăpăditul de el... când l-am văzut pe
scena aia acolo, mi-a secat inima”. Dată fiind această situație, decide să muncească mai mult
și să facă rost de bani pentru a-l trimite pe Niculae mai departe la școală.
Incipitul și finalul primului volum sunt construite simetric, în ceea ce 
privește una dintre temele fundamentale ale romanului, si anume relația individului cu timpul.
Cele doua personificări „Timpul avea nesfârșită răbdare cu oamenii” și „Timpul nu mai avea
răbdare”, intră in relație de opoziție, sugerând, la început, existența patriarhală a țăranilor
români de la jumătatea secolului al XX-lea, iar, în final, prefacerile istorie ce aveau sa
zdruncine destinul țărănimii după cel de-Al Doilea Război Mondial.
Perspectiva narativa este obiectivă, narațiunea e realizată la persoana a III-a, de un
narator omniscient, omniprezent si obiectiv. Totodată, apar și micro narațiuni subiective ale
unor personaje reflector: Ilie in primul volum, si Niculae Moromete in cel de-al doilea,
considerațiile personale ale acestora conturând viziunea omniscienta a naratorului. De
asemenea, apar și personaje martor, Parizianul, care prezintă vizita lui Ilie la București, și
Ilinca, prezentând ultimele clipe de viată ale lui Ilie Moromete.
Tehnicile narative sunt semnificative pentru roman. Dacă în primul volum autorul
folosește acumularea detaliilor, în al doilea sunt folosite alternanța, tehnica rezumativă,
elipsa ( unele fapte și perioade sunt eliminate), tehnica mozaicului, digresiunea eseistică,
iar succesiunea evenimentelor nu se mai face prin înlănțuire, ci prin discontinuitate
narativă.
Așadar modul în care tema textului narativ se reflectă în evoluția relației dintre cele
două personaje se bazează pe caracterul simbolic al acestora. Personaj tip, exponent al clasei
sale, Ilie Moromete ilustrează concepția tradițională asupra pământului și vieții de familie în
timp ce Niculae reprezintă schimbarea și viziunea modernă asupra existenței.