„Moromeţii”

de Marin Preda
„Apariţia în 1955 a primului volum din romanul <<Moromeţii>> a atras atenţia criticii asupra
dimensiunilor talentului romancierului Marin Preda şi asupra noutăţii formulei sale epice.” (Eugen Simion)
Prezentare autor şi operă:
Romancier şi nuvelist, Marin Preda, s-a născut la 5 august 1922, în Siliștea-Gumeşti, judeţul Teleorman,
în familia țăranului Tudor Călărașu şi este unul dintre cei mai importanţi prozatori contemporani.
Romanul „Moromeţii” a apărut în două volume, primul fiind publicat în 1955, iar cel de-al doilea în
1967, fiind nu numai un punct de reper în proza postbelică, ci şi o reprezentare de excepţie a satului tradiţional
românesc din Câmpia Dunăreana, în perioada interbelică şi postbelică. Apariția „Moromeţilor” (1955) a atras
atenţia asupra dimensiunii talentului său şi a noutăţii pe care o reprezenta formula sa epică. Romanul a fost
întâmpinat favorabil şi nici mai târziu interesul criticii nu a scăzut. S-a pronunţat destul de repede cuvântul
„capodoperă” şi de aici înainte toate scrierile prozatorului au avut de înfruntat comparaţia cu acest model.
Originalitatea romanului stă, fără îndoială, în noua viziune asupra lumii rurale. Judecat în ansamblu
„Moromeţii” e un mare roman remarcându-se prin originalitate, tipologie, și profunzimea creaţiei.
Titlul:
Titlul conduce către ideea că romanul va surprinde imaginea unei familii – familia Moromete, primul
volum fiind chiar concentrat asupra unui singur personaj – Ilie Moromete, iar cel de-al doilea asupra lui Niculae
Moromete.
Timp şi spaţiu:
Observam că relaţiile spaţio-temporale nu sunt fixate cu exactitate: spaţiul surprinde panorama Câmpiei
Dunării, iar timpul surprinde perioada de dinaintea celui de-al doilea Război Mondial. Accentul cade pe acea
meditaţie asupra timpului; timpul este viclean şi tot ce urmează în roman contrazice acesta primă imagine.
După ce istoria moromeţilor va fi narată autorul revine la notaţia iniţiala şi afirmă: „Timpul nu mai avea
răbdare.” Este una dintre multele „imagini ale simetriei”(Eugen Simion) întâlnite în proza lui Preda, fapt ce
conferă operei circularitate.
Tema romanului:
Titlul „Moromeţii” aşează tema familiei în centrul romanului, însă evoluţia şi criza acesteia sunt
simbolice pentru transformările din satul românesc al vremii. Astfel că romanul unei familii este şi „un roman
al deruralizării satului”, o frescă a vieţii rurale dinaintea şi de după cel de-al doilea război mondial. Dar
romanul dezbate aceeaşi problemă specifică vieţii rurale – a pământului, problemă văzută acum dintr-o altă
perspectivă, aceea a ţăranului mijlocaş, care acum îl deține și dorește să îl păstreze.
O altă temă este criza comunicării, absența unei comunicări reale între Ilie Moromete şi familia sa.
Tema timpului viclean, nerăbdător, relaţia dintre individ şi istorie nuanţează tema socială.
Structura romanului:
Volumul I este structurat pe trei părţi, cu o acţiune concentrată, care se desfăşoară pe parcursul verii,
cu trei ani înaintea izbucnirii celui de-al doilea război mondial. Prima parte, de sâmbăta seara până duminică
noaptea, conține scene care ilustrează monografic viaţa rurală: cina, tăierea salcâmului, întâlnirea duminicală
din poiana lui Iocan ş.a. Partea a doua se derulează pe parcursul a două săptămâni, începând cu plecarea lui
Achim cu oile, la Bucureşti. Partea a treia, de la seceriş până la sfârşitul verii, se încheie cu fuga feciorilor.
Cele trei părţi conferă echilibru compoziţiei. Fiecare parte începe cu o prezentare de ansamblu: masa,
prispa şi secerişul. Simetria compoziţională este dată de cele două referiri la tema timpului, în primul şi în
ultimul paragraf al volumului. Raportul dintre incipit şi final evidenţiază drumul însingurării lui Moromete, în
incipit, eroul este înconjurat de familie, ceea ce îi conferă un anumit statut, în timp ce în final este singur şi
retras, cu aerul celui doborât de o lume ale cărei sensuri nu le mai înțelege.
Împărţirea pe capitole dezvăluie două tehnici: uneori se schimbă planul narativ şi atunci se face o
precizare temporală, menită să ne menţină într-o cronologie simultană; alteori se continuă planul cu altă scenă,
ca în teatru. Folosirea alternativă a celor două tehnici permite naratorului să înainteze în diegeză, creând în
acelaşi timp impresia că stă pe loc.
Conflictele romanului
Un triplu conflict va destrăma familia lui Moromete. Este mai întâi dezacordul dintre tată şi cei
trei fii ai săi din prima căsătorie: Paraschiv, Nilă şi Achim, izvorât dintr-o modalitate diferită de a înțelege

1
lumea. Fiii cei mari îşi dispreţuiesc tatăl fiindcă nu ştie să transforme în bani produsele economiei rurale,
precum vecinul Tudor Bălosu, mai adaptat noilor relaţii capitaliste. Cel de-al doilea conflict izbucneşte între
Moromete şi Catrina, soţia lui. Moromete vânduse în timpul secetei un pogon din lotul soţiei, promiţându-i, în
schimb, trecerea casei pe numele ei. De teama fiilor cei mari, care îşi urau mama vitregă, Moromete amâna
îndeplinirea promisiunii. Al treilea conflict se desfăşoară între Moromete şi sora lui, Guica, care şi-ar fi
dorit ca fratele văduv să nu se recăsătorească. În felul acesta, ea ar fi rămas în casa fratelui, să se ocupe de
gospodărie și de creșterea copiilor, pentru a nu rămâne singură la bătrânețe. Faptul că Moromete se recăsătorise
și că își construise o casă departe de gospodăria ei îi aprinsese ura împotriva lui, pe care o transmite celor trei fii
mai mari.
Acțiunea romanului
Acțiunea primului volum este structurată pe mai multe planuri narative. În prim-plan se află Moromeții,
cu o familie numeroasă măcinată de nemulțumiri mocnite. Țăran mijlocaș, Ilie Moromete încearcă să păstreze
întreg, cu prețul unui trai modest, pământul familiei sale pentru a-l transmite apoi băieților. Planurile secundare
completează acțiunea romanului, conferindu-i caracter de frescă socială: boala lui Boțoghină, revolta țăranului
sărac - Țugurlan, familia chiaburului Tudor Bălosu, dragostea dintre Polina și Birică, discuțiile din poiana lui
Iocan, rolul instituțiilor și autorităților în satul interbelic.
Există în primul volum al romanului „Moromeții” câteva secvențe narative de mare profunzime. Scena
cinei este considerata de Ovidiu Crohmălniceanu „prima schiță a psihologiei Moromeților”. Descrierea cinei
se realizează lent prin acumularea detaliilor. Ceremonialul cinei pare a surprinde un moment din existența
familiei tradiționale, condusă de un tată autoritar, dar „semnele” din text dezvăluie adevăratele relații dintre
membrii familiei. Ilie Moromete pare a domina o familie formată din copii proveniți din două casatorii,
învrăjbiți din cauza averii. Așezarea în jurul mesei sugerează evoluția ulterioară a conflictului, iminenta
destrămare a familiei. Această scenă funcționează ca prolepsă.
O altă secvență epică cu valoare simbolică este aceea a tăierii salcâmului, aceasta conferă tragism
romanului. Ilie Moromete taie salcâmul pentru a achita o parte din datoriile familiei, fără a vinde pământ sau oi.
Tăierea salcâmului, duminica în zori, în timp ce în cimitir femeile își plâng morții, prefigurează destrămarea
familiei, prăbușirea satului tradițional, risipirea iluziilor lui Moromete. Apar ciorile, ca niște semne rău
prevestitoare, iar mama, care știe să citească în astfel de lucruri un curs al vremii viitoare, cade la gânduri
întunecate. Lumea Moromeților se desacralizează. Odată distrus arborele sacru acel „axis mundi”, haosul se
instalează treptat. Universul rural se organizează parcă în funcție de el, încât căderea lui devine sinonimă cu
prăbușirea lumii și începutul alteia, mai sărace. Arborele este dublul vegetal al lui Moromete, toate
semnificațiile converg spre această idee.
Scenele in care sunt prezentate aspecte din viața colectivității se constituie într-o adevărată
monografie a satului tradițional: hora, călușul, întâlnirile duminicale din poiana lui Iocan, serbarea școlară,
secerișul, treierișul. Unul dintre cele mai ilustrative episoade pentru viața rurala este secerișul, care conferă
statul de roman monografic. Este înfățișată într-o manieră originală (înregistrarea și acumularea de detalii ale
existenței familiale țărănești) o realitate arhetipală; mișcările, gesturile, pregătirea și plecarea la câmp se
integrează unui ritual străvechi. Secerișul e trăit în același fel de întregul sat, într-un ceremonial mitic specific
colectivității arhaice.
O altă scenă semnificativă este cea din poiana lui Iocan. Discuțiile despre politică, nu încep decât în
prezența lui Moromete, pentru că el este cel care citește ziarele și interpretează evenimentele. Ilie Moromete nu
scapă niciun prilej de a-i ironiza pe ceilalți: când bea țuică la Bălosu, când comentează discursurile din ziar,
când gustă fasolea la câmp, etc. Are tendința de a domina și de a face ca lumea din jur, mai ales familia, să se
miște după voința lui.
Imaginea monografică a satului românesc ține de realismul operei. Scene precum jocul călușului,
imaginea muncilor agricole (seceriș), dar și înregistrarea vieții de familie de zi cu zi, imagine ce scoate la iveală
un adevărat cod al existenței țărănești sunt doar câteva aspecte ce conferă operei realism.
Caracterizarea personajelor:
Ilie Moromete este capul familiei Moromete, om muncitor și gospodar, tată a șase copii, soțul Catrinei;
datorită înțelepciunii pe care o dovedește el este cel care pune bazele discuțiilor politice din poiana lui Iocan.
Aflat între „tinerețe și bătrânețe, când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva”, este
un om rațional în ceea ce privește atitudinea lui față de pământ. Spre deosebire de Ion al lui Rebreanu, care era
dominat de instinctul de posesiune, de lăcomie pentru pământ, Moromete nu este sclavul îmbogățirii, ci
pământul constituie pentru el simbolul libertății materiale și spirituale, idee mărturisită de el în finalul
2
romanului: „Domnule, eu am dus totdeauna o viață independentă”. Ilie Moromete este singurul „țăran-
filozof” (Nicolae Manolescu) din literatura română, frământările sale despre soarta țăranilor dependenți de
roadele pământului, de vreme și de Dumnezeu sunt relevante pentru firea sa reflexivă. Meditând asupra propriei
vieți, părăsit de fiii cei mari, când familia sa se afla în pragul destrămării, Ilie Moromete se gândește că greșise
considerând că „lumea era așa cum și-o închipuia el” și că nenorocirile sunt „numai ale altora”. Simțindu-se
singur, își caută liniștea pe câmp, în afara satului, unde poate vorbi cu sine însuși, deoarece „cum să trăiești,
dacă nu ești liniștit?”. Moromete se așează pe o piatră de hotar „cu capul în mâini”, punându-și un șir de
întrebări, ca și când ar fi vorbit cu altcineva, căutând explicații pentru declinul în care se afla familia sa.
Gândurile sumbre se îndreaptă spre o autoanaliză a atitudinii de părinte, a relației sale cu copiii și se
consolează: „Am făcut tot ce trebuia (...) le-am dat (...) fiecăruia ce-a vrut (...) i-am iertat mereu”.
Disimularea este o trăsătură definitorie a firii lui Moromete, evidentă în majoritatea scenelor din roman. Ironia
ascuțită, inteligența ieșită din comun și spiritul jucăuș, felul său de a face haz de necaz, conturează un personaj
aparte între țăranii literaturii romane, stând mai aproape de realitate decât de ficțiune. Citirea ziarelor in Poiana
lui Iocan este o hrană sufletească pentru Moromete. Tehnica amânării este un alt concept al filozofiei de viață a
lui Moromete, el încercând să tărăgăneze orice decizie sau atitudine care nu-i convenea. Scena cu Jupuitu este
magistral construită de prozator. Fire autoritară, Ilie Moromete este „capul familiei” numeroase, greu de ținut
în frâu, având în vedere și conflictele ce mocneau, fiind gata să explodeze, între membrii familiei. Marin Preda
îl prezintă încă de la începutul romanului „stand deasupra tuturor” și stăpânind „cu privirea pe fiecare”.
Necazurile, dezamăgirile, trădarea copiilor, neputința de a plăti dările, destrămarea familiei îl copleșesc pe
Moromete, dovedind că, într-adevăr, numai „nenorocirile mari” pot schimba firea puternica a lui Moromete. În
finalul volumului întâi, Moromete, aparent nepăsător, „nu mai fu văzut stând ceasuri întregi pe prispă sau la
drum pe stănoagă. Nu mai fu auzit răspunzând cu multe cuvinte la salut. Nu mai fu auzit povestind”.
Catrina Moromete este soția lui Ilie, mama Ilincăi, a Titei și a lui Niculae, mama vitregă a celor trei
băieți; o femeie foarte credincioasa care „suferea foarte mult datorita plecării preotului din sat”. Niculae
Moromete este fiul cel mic al lui Moromete, singurul căruia i-a plăcut să învețe și cel care a ajuns un om
important în sat deoarece devenise șeful comitetului raional, iar în final va ajunge inginer horticultor și se va
căsători cu fiica lui Adam Fântâna care era asistentă, împreuna având și un copil. Achim, Nilă și Paraschiv
sunt cei trei copii ai lui Moromete din prima căsnicie care, datorita insistenței Guicăi, sora lui Moromete, au
fugit de acasă cu oile și caii tatălui lor, la București. Polina și Victor Bălosu sunt copiii lui Tudor Bălosu,
vecinul lui Ilie. Birică este băiatul care o place pe Polina, dar părinții acesteia nu sunt de acord cu relația lor, de
aceea Polina este nevoită să fugă de acasă pentru a fi alături de cel pe care-l iubea.
Limbajul prozei narative
Limbajul prozei narative a lui Marin Preda se remarcă prin limpezimea, naturalețea și precizia stilului,
oralitatea, lipsa podoabelor, îmbinarea stilului direct și indirect, stilul indirect liber, subtextul ironic.
Morfologic, textul e dominat de verbe, ceea ce trădează caracterul narativ al stilului. Verbele intră
într-un joc subtil de relații temporale - prezentul, perfectul simplu, imperfectul - care îngăduie individualizarea
și identificarea mai multor acțiuni simultane. Apariția celor trei gerunzii din final nu este nici ea lipsită de
semnificație, gerunziul fiind modul unei acțiuni în desfășurare, fără referire precisă la momentul vorbirii, și cum
verbele „conducând, făcând, continuând” se referă la Moromete, acesta pare, parca pentru totdeauna, prins
într-o acțiune fără durată, ceea ce este în perfect consens cu ideea de bază a fragmentului.
Sintactic, textul e dominat de subordonate. Acțiunea principală intră în relații multiple și complexe,
uneori foarte subtile, care arată că lucrurile nu sunt limpezi dacă le lipsește raportarea cuvenită. Sintaxa aceasta
ajută o gândire de tip analitic, dispusă să epuizeze toate nuanțele, dar să nu se împiedice de prea multe convenții
gramaticale. De aceea, frazele cuprind adesea propoziții care aparțin unor planuri de expresie complet diferite,
cum ar fi planul naratorului și al vorbirii directe a personajului, fără să se marcheze prin mijloace gramaticale
sau prin semne de punctuație trecerea de la un plan la altul. Oralitatea nu este însă produsul mecanic al copierii
limbajului țărănesc, Marin Preda nu e deloc un naturalist, în ciuda unor crudități verbale. El prelucrează,
stilizează, vorbirea țărănească, urmărind un efect artistic, așa cum, la rândul lor, făcuseră cândva Creanga și mai
ales Caragiale, adevăratul înaintaș în comedia cuvântului al lui Marin Preda. După modul de construcție
sintactică a frazelor, primul volum se caracterizează printr-o folosire mai accentuata a stilului indirect liber,
precum și printr-o tehnică normală de îmbinare a stilului direct cu cel indirect.