Moromeții- de Marin Preda

Roman realist – obiectiv, Moromeţii ilustrează preocuparea constantă a lui Marin Preda
de a consemna complexitatea lumii rurale. Primul volum, apărut în 1955, impune un personaj cu
totul original în literatura română, Ilie Moromete ( moromețianismul caracterizat prin inteligență,
tărie morală, spirit de observație etc.) Romanul este specia genului epic, în proză, de mare
întindere, cu acţiune complexă care se poate desfăşura pe mai multe planuri, cu personaje
numeroase, bine individualizate. Romanul postbelic “Moromeţii” de Marin Preda este alcătuit
din două volume, publicate la doisprezece ani distanţă: în 1955, volumul I, iar în 1967, volumul
al II-lea.
Naratorul este obiectiv, relatează la persoana a III-a, iar viziunea sa se completează cu cea
a naratorilor reflectori. Ca tehnici de compoziţie, Marin Preda utilizează în primul volum tehnica
decupajului şi naraţiunea lentă, iar în cel de-al doilea apare tehnica rezumativă, cu întoarceri în
timp şi eliminări de fapte. În ceea ce priveşte stilul, textul se remarcă prin oralitate, prin
îmbinarea stilului direct cu cei indirect şi cu cel indirect liber, cu rolul ambiguizării vocii narative
şi al prezentării gândurilor personajelor.
Deşi modalităţile de exprimare artistică şi problematica celor două volume diferă, romanul
este unitar, deoarece reconstitue imaginea satului românesc în perioade de criză, în preajma
celui de-al Doilea Război Mondial. Sunt prezentate transformările vieţii rurale, ale mentalităţilor
şi ale instituţiilor, de-a lungul unui sfert de secol, şi se impune o tipologie nouă în proza
românească.
Ca formulă estetică, proza lui Marin Preda se încadrază în realismul postbelic
(neorealism). Romanul “Moromeţii” ilustrează sfârşitul romanului doric, „renunţarea parţială la
omniscienţă” (Nicolae Manolescu), întrucât perspectiva naratorului obiectiv, care relatează la
persoana a III-a, se completează prin aceea a reflectorilor (Ilie Moromete, în volumul I, şi Ilie
Moromete cu Niculae, în volumul al II-lea), cat şi prin aceea a informatorilor (personaje-martori
ai evenimentelor, pe care le relatează ulterior altora, cum este, de exemplu, Parizianu, care
povesteşte despre vizita lui Moromete la băieţi, la Bucureşti sau Scămosul care l-a văzut pe
Achim la Bucureşti). Efectul este limitarea omniscienţei şi perspectiva mult mai clară asupra
lumii şi vieţii ţăranului.
În ceea ce priveşte tema, romanul prezintă destrămarea - simbolică pentru gospodăria
ţărănească tradiţională – a unei familii dintr-un sat din Câmpia Dunării, Siliştea-Gumeşti.
Evoluţia şi criza familiei sunt simbolice pentru transformările din satul românesc al vremii. Astfel
că romanul unei familii este şi o frescă a vieţii rurale din proximitatea şi de după cel de-al Doilea
Război Mondial. Există în primul volum al romanului câteva secvenţe narative simbolice pentru
tema destrămării familiei. De exemplu, scena cinei surprinde un moment din existenţa familiei
tradiţionale, condusă de un tată autoritar, dar dezvăluie tensiunile şi conflictele din familie.
Astfel, aşezarea în jurul mesei prefigurează tensiunile din familie: “Cei trei fraţi vitregi,
Paraschiv, Nilă şi Achim, stăteau spre partea dinafară a tindei, ca şi când ar fi fost gata în orice
clipă să se scoale de la masă şi să plece afară. De cealaltă parte a mesei, lângă vatră, […]
stătea întotdeauna Catrina Moromete, mama vitregă a celor trei fraţi, iar lângă ea îi avea pe ai
ei, pe Niculae, pe Ilinca, şi pe Tita, copii făcuţi cu Moromete. […] Moromete stătea parcă
deasupra tuturor.”
De asemenea, o altă secvenţă relevantă este aceea a tăierii salcâmului, secvență care
prefigurează destrămarea familiei, prăbuşirea satului tradiţional, risipirea iluziilor lui Moromete.
În viziunea criticului Eugen Simion salcâmul “reprezintă, s-ar putea spune, unitatea, trăinicia
Moromeţilor, fiind în lumea obiectelor ceea ce reprezintă tatăl în viaţa familiei. E un arbore cu
autoritate, dominator, un punct stabil de referinţă.” Odată doborât se creează sentimentul de
gol, de ruptură: “totul se făcuse mic. Grădina, caii, Moromete însuşi arătau bicisnici”.
Un prim element al textului narativ, semnficativ pentru prezentarea temei şi viziunii despre
lume este simetria incipitului cu finalul. Simetria compoziţională este dată de cele două referiri la
tema timpului, în incipit şi în paragraful final al volumului I. La început, timpul pare îngăduitor,
“Se pare că timpul era foarte răbdător cu oamenii; viaţa se scurgea fără conflicte mari”, pentru
ca enunţul din finalul volumului, “timpul nu mai avea răbdare”, să modifice imaginea timpului,

1
care devine necruţător. Imaginea timpului răbdator reprezintă doar o iluzie a lui Ilie Moromete,
contrazisă de evenimentele petrecute pe parcursul romanului.
În ceea ce priveşte relaţiile temporale şi spaţiale, acţiunea romanului se desfăşoară în
Siliştea – Gumeşti, un sat din Câmpia Dunării în care existenţa decurge de generaţii întregi
“fără conflicte mari”, pe o perioadă de un sfert de veac şi înfăţişează destinul ţăranului la
confluenţa dintre două epoci istorice: înainte şi după al Doilea Război Mondial, Reforma Agrară
din 1945, colectivizarea. Tensiunea romanului decurge tocmai din această pendulare între
timpul istoric şi timpul individual, aşa cum observă însuşi Moromete: “Nu am decât o singură
viaţă de trăit, în timp ce istoria este înceată şi nepăsătoare”. Astfel, Eugen Simion susţine că
“Moromeţii stau sub un clopot cosmic şi drumurile mari ale istoriei trec prin ograda lor”, iar tema
centrală a romanului ar fi “libertatea morală în luptă cu fatalităţile istoriei”.
Acţiunea primului volum pune în prim-plan Moromeţii, o familie numeroasă, măcinată de
nemulţumiri mocnite. Ţăran de mijloc, Ilie Moromete încearcă să păstreze întreg, cu preţul unui
trai modest, pământul familiei sale, pentru a-l lăsa apoi băieţilor. Fiii cei mari ai lui Ilie Moromete,
Paraschiv, Nilă şi Achim îşi doresc independenţa economică, astfel cei trei pun la cale un plan
care amplifică drumul către destrămare al familiei. Aceştia fură oile, caii şi zestrea fetelor şi fug
la Bucureşti, să-şi facă un rost, punându-l pe Moromete în situaţia de a vinde o parte din
pământ pentru a scăpa de datorii.
Primul volum cuprinde trei mari secvenţe epice. Cea dintâi începe într-o sâmbătă seara şi
continuă până în după-amiaza zilei următoare, aspecte precum dragostea dintre Polina şi
Birică, foamea achizitivă de pământ a lui Tudor Bălosu şi fiul său, Victor, boala lui Vasile
Boţoghină, ţăran suferind de ftizie, pus pe neaşteptate in faţa destinului ireversibil, răzvrătirea
lui Tugurlan, spiritul distructiv al Guicăi, sora lui Ilie Moromete, realităţile rurale (“premilitara”,
adunările din poiana fierăriei lui Iocan, Căluşul din curtea lui Bălosu).
A doua mare secvenţă epică surprinde satul în febra secerişului. Oamenii treieră şi macină
îndată spre a gusta din pâinea noii recolte.
Ultima secvenţă infăţişează conflictul direct dintre Ilie Moromete şi fiii săi.
Volumul al doilea, format din cinci părţi, prezintă destrămarea satului tradiţional şi evoluţia
atât a personajelor vechi, cât şi a unora noi până in deceniul al şaselea din secolul trecut.
Scriitorul urmăreşte viaţa dramatică a satului in două momente istorice succesive: Reforma
agrară din 1945 şi colectivizarea forţată a agriculturii din 1949. Evenimentele se succed rapid
intr-o avalanşă de imagini, fapte şi oameni. Nereuşind să facă faţă intrigilor altor comunişti din
sat, Niculae este destituit. In cele din urmă devine inginer horticultor şi se căsătoreşte cu
Mărioara lui Adam Fântână din Siliştea, care devenise asistentă medicală.
Deşi în cel de-al doilea volum accentul se deplasează de pe destinul Moromeţilor pe
evoluţia unei ideologii abuzive, Marin Preda dă operei sale unitate. Liantul celor două volume
este problema pământului. Roman realist cu densitate epică şi profunzime psihologică de
excepţie, “Moromeţii” lui Marin Preda reprezintă o monografie artistică a satului românesc
ante- şi postbelic, surprins la răspântia dintre două orânduiri sociale.
Astfel, conflictul principal este dezacordul dintre Ilie Moromete şi cei trei fii ai săi din prima
căsătorie: Paraschiv, Nilă şi Achim, izvorât dintr-o modalitate diferită de a înţelege lumea. Fii cei
mari îşi dispreţuiesc tatăl, fiindcă nu ştie să trasforme în bani produsele economiei rurale,
precum vecinul Tudor Bălosu, care se adaptează mai uşor noilor relaţii capitaliste.
Cel de-al doilea conflict izbucneşte între Moromete şi Catrina , soţia lui. Moromete vânduse
în timpul secetei un pogon din lotul soţiei, promiţându-i, în schimb, trecerea casei pe numele ei.
De teama fiilor celor mari care îşi urau mama vitregă, dar mai ales pentru că în satul tradiţional
bărbatul este şeful casei, Moromete amână îndeplinirea promisiunii. Din această cauză, femeia
simte “cum i se strecoară în inimă nepăsarea şi sila de bărbat şi copii”, găsindu-şi inițial refugiul
în biserică, dar în al doilea volum Catrina îl părăseşte pe Ilie, după ce află de vizita lui la
Bucureşti.
Al treilea conflict de familie este desfăşurat in volumul intâi. Cei implicaţi sunt Moromete şi
sora sa , Maria, poreclită Guica. Ea ar fi vrut ca fratele ei să nu se recăsătorească şi să o ţină in
casă. Moromete insă i-a construit un bordei departe de casa lui, fapt care a atras ura

2
mistuitoare a Mariei. Ea este autoarea morală a plecării băieţilor celor mari. Guica moare uitată
de nepoţi şi de fratele ei, care nici nu participă la inmormântare.
Conflictul interior cu cea mai mare importanţă în roman este cel al lui Ilie Moromete, al cărui
sistem de valori este infirmat de alegerea fiilor. Discrepanţa dintre concepţia de viaţă a
protagonistului, autoiluzionarea lui referitoare la rezolvarea poblemelor şi importanţa valorilor
legate de viaţa spirituală şi dificultatea de a accepta că acest sistem nu poate fi perpetuat de
copii face din Moromete, aşa cum susţine Nicolae Manolescu, “cel din urmă ţăran în romanul
deruralizării satului”.
Caracterizarea personajului Ilie Moromete.
Modelul literar de la care pleacă M. Preda în constituirea personajului este tatăl său, Tudor
Călăraşu. Ilie Moromete este personajul central al operei, reprezentând, în lumea complexă a
satului, tipul ţăranului „independent”, inteligent, harnic şi înţelept, dornic de a-şi păstra
pământurile .
Este caracterizat în mod direct de către narator: „Era cu 10 ani mare decât Catrina şi acum
avea acea vârstă între tinereţe şi bătrâneţe când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot
schimba firea cuiva”. Autocaracterizarea realizată la finalul romanului scoate în evidenţă
libertatea individului, în ciuda constrângerilor istoriei: „Domnule, eu întotdeauna am dus o viaţă
independentă”.
Caract. indirectă se desprinde din gesturile, faptele, vorbele, gândurile personajului, dar şi din
relaţia cu celelalte personaje.
Autorul se axează pe episoade semnificative din eforturile pentru achitarea “foncierii”,
pregătirea viitorului celor trei fii si a celor două fiice, găsirea unei soluții pentru trimiterea lui
Niculae la școală. Păstrarea neatinsă a lotului de pământ primit după război înseamnă libertate,
independenţă de acţiune, o condiţie a vechilor "bucurii": discuţii prelungite în poiana fierariei lui
Iocan, ceasurile de visare ciudată de pe stănoagă, drumurile încărcate de mari speranţe la
munte, discuțiile cu oamenii inteligenți cum era Cocoşilă.
El se particularizează printre ceilalţi ţărani prin: plăcerea de a vorbi, darul povestirii, bucuria
contemplaţiei, inteligenţă, fantezie, umor, ironia ascuţită, disimularea etc. Tehnica amânării
intervine atunci când Moromete încearcă să tărăgăneze o decizie care nu îi convine (spre
exemplu, scena cu Jupuitu care vine pentru încasarea impozitelor).
Prestigiul lui Moromete în sat se datorează şi calităţilor lui intelectuale : citeşte presa în
poiana lui Iocan, o comentează cu interes, iese la poartă şi adresează cuvinte oamenilor care
trec pe drum.Este o fire autoritară, el fiind adevăratul conducător al familiei numeroase , greu de
tinut în frâu, luând deciziile cele mai importante : vinderea salcâmului, împrumutul banilor de la
Aristide, plecarea lui Achim cu oile la Bucureşti,vinderea pământului etc.
Însă, autoritatea, ironia ascutită adresată copiilor sau Catrinei , cuvintele deseori jignitoare
(ca sa se mire proștii) , educaţia dură în spiritul muncii şi hărniciei (“mă , se vede că nu sunteţi
munciţi, mă”) se dovedesc ineficiente deoarece, cu toată strădania tatălui de a păstra pământul
întreg ca să le asigure traiul , nu poate scăpa familia de la destrămare .
Este considerat de către Ov. S. Crohmălniceanu un „om sucit, cu toane, imprevizibil”, având
un comportament bizar, ceea ce determină înstrăinarea lui de familie. Educaţia dură, în spiritul
muncii se dovedeşte ineficientă pentru că nu poate scăpa familia de la destrămare.
Mulţi critici l-au considerat un filozof, un contemplativ inteligent, temperat, iubind liniştea şi
mai ales libertatea, independenţa de gândire şi exprimare a opiniilor.
În opinia mea, romanul “Moromeţii” surprinde dramatic iluzia protagonistului că viaţa îşi
poate continua cursul în tiparele tradiţionale, în timp ce istoria modifică relaţiile de la nivelul vieţii
de familie şi de la nivelul comunităţii rurale, schimbând chiar rostul celei mai vechi şi numeroase
clase sociale, ţărănimea.
Viziunea despre lume se conturează în roman, mai ales, prin perspectiva personajului Ilie
Moromete asupra vieţii şi a întâmplărilor, personaj principal şi reflector al evenimentelor
prezentate. În volumul al doilea, Niculae devine reflector al mentalităţilor colectiviste, al lumii de
după război.
RELAŢIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE: CATRINA ŞI ILIE MOROMETE
Prezentarea situaţiei iniţiale a celor două personaje

3
 În centrul romanului sunt plasaţi Moromeţii, o familie hibridă de ţărani dintr-un sat de
câmpie, puşi faţă în faţă cu schimbările politice ale epocii, resimţite mai ales în volumul al II-lea.
Prima scenă din roman prezintă revenirea membrilor familiei de la câmp, dar relaţiile dintre
personaje sunt conturate abia în capitolul al IV-lea al primei părţi, în scena cinei. Copiii din cele
două căsătorii se aşază la masă pe laturi opuse, anticipându-se astfel conflictul dintre
Paraschiv, Nilă şi Achim, pe de o parte, Ilinca şi Tita pe de altă parte. Scena este dominată de
autoritatea paternă a lui Ilie Moromete, care îşi adjudecă poziţia de pater familiae prin „locul său
pe pragul celei de-a doua odăi, de pe care stăpânea cu privirea pe fiecare”. Autoritatea lui se va
evidenţia în multe scene de familie din roman, culminând cu cea a bătăii lui Paraschiv şi Nilă,
punct culminant al crizei paternităţii rănite. Discuţia de la masa la care se mănâncă simplu
constă în replici tăioase, batjocoritoare, ironice sau tensionate, dar băieţii cei mari ating totuşi
un subiect sensibil: plecarea lui Achim cu oile la Bucureşti, pe care Moromete o priveşte,
deocamdată, cu neîncredere. Dacă Moromete ilustrează condiţia ţăranului copleşit de grijile zilei
de mâine, Catrina este reprezentativă pentru condiţia femeii din mediul rural din perioada dintre
cele două războaie mondiale. Prin caracterizare directă făcută de narator, statutul Catrinei este
precizat în scena cinei: mamă a patru copii, trei cu Ilie Moromete (Ilinca, Tita, Niculae) şi o fată
dintr-o căsătorie anterioară, Alboaica, rămasă la părinţii primului soţ, mort de apă la plămâni în
urma războiului. De la acest fost soţ Catrina a moştenit pământul din care a vândut o bucată în
timpul căsătoriei cu Ilie Moromete, acesta promiţându-i că va trece pe numele ei casa.
„Jumătate întoarsă spre crătiţele ei”, Catrina apare în scena cinei ca fiind femeia copleşită de
treburile casei, dispreţuită de fiii vitregi, ironizată de soţ.
Relaţiile dintre cei doi soţi se prefigurează tot la începutul romanului: conflictul Ilie-
Catrina are la bază pe de o parte, refuzul sau amânarea lui Ilie Moromete de a pune în practică
această promisiune și pe de altă parte, părerile opuse referitoare la şcolarizarea lui Niculae.
Catrina intuieşte asemănarea de structură interioară a mezinului cu cea a lui Ilie. Discuţiile lor
pe această temă amintesc de cele ale Smarandei Creangă cu Ştefan a Petrei: în timp ce mama
susţine nevoia de carte a copilului, tatăl o consideră o cheltuială greu suportabilă.
Relevarea trăsăturilor celor două personaje, prin raportare la secvenţe din roman
Ilie Moromete reprezintă o autoritate nu numai în sânul familiei, ci şi în comunitatea
satului, fiind respectat pentru ştiinţa de carte la întrunirile duminicale din poiana fierăriei lui
Iocan, unde ţăranul desluşeşte şi pentru ceilalţi mersul evenimentelor. Înzestrat cu inteligenţă
nativă, cu spirit meditativ şi contemplativ, cu simţul umorului, Ilie Moromete este un ţăran
dezinteresat de valorile materiale, dar pentru care acoperirea cheltuielilor se amână la nesfârşit,
ceea ce reprezintă pentru Catrina o permanentă ameninţare.
În luarea deciziilor, Ilie nu cere părerea Catrinei decât pentru a-i crea impresia
împărtăşirii grijilor, dar singur hotărăşte soarta familiei. Totuşi, Catrina încearcă să influenţeze
hotărârile lui Moromete nu numai în ceea ce-i priveşte pe copiii ei, ci şi referitor la fiii vitregi,
cărora le înţelege nevoia de afirmare. Ea intervine la Ilie pentru a-l lăsa pe Achim cu oile la
Bucureşti; instinctul matern se manifestă, aşadar, nediferenţiat. În plus, în scena tăierii
salcâmului se evidenţiază atitudinea umilă a Catrinei: revenind de la biserică, femeia vede
salcâmul doborât şi, auzind întrebările acide ale fiilor care cer socoteală tatălui, temperează
ieşirile fetelor. Este singura care înţelege că tatăl nu a vândut salcâmul gratuit, ci forţat de
împrejurări. Astfel, Catrina este supusă autorităţii soţului, spre deosebire de Anghelina, pe
care Boţoghină o consultă referitor la vinderea pământurilor pentru procurarea banilor necesari
spitalizării sale.
Exprimarea unei opinii argumentate despre relaţiile dintre personajele alese
În volumul al doilea, cuplul se destramă în urma vizitei lui Ilie la Bucureşti, de unde revine
dezamăgit de hotărârea băieţilor de a rămâne la oraş. Criza paternităţii se acutizează prin
trădarea idealurilor moromeţiene de către Niculae, devenit activist de partid. Dezamăgită de
faptul că nici acum Ilie nu trece casa şi pământul pe numele ei, femeia îşi părăseşte,
înstrăinându-se astfel de propria esenţă de femeie a căminului.
Catrina şi Ilie Moromete reprezintă, aşadar, imaginea unui cuplu destrămat pe fundalul
unor evenimente istorice care, deşi sunt prevăzute de Ilie, au consecinţe asupra vieţii de familie.