POVESTEA LUI HARAP-ALB

de Ion Creangă

Între marii clasici ai literaturii române (Eminescu, Slavici, Caragiale), Creangă își conturează un
profil literar inconfundabil, ca povestitor. Universul artistic al prozei sale se încheagă din amintirirle
copilăriei și ale satului natal, promovând valori populare și naționale. Descoperirea și consacrarea sa
literară se datorează lui Mihai Eminescu, acesta prezentându-l cu entuziasm colegilor săi de la „Junimea”.
Foarte atașat sufletește de marele poet romantic, el moare în același an cu „Bădia Mihai”.
Povestea lui Harap-Alb, publicată pentru prima dată în „Convorbiri literare”, la 1 august 1877, este,
ca specie literară, un basm cult. Caracteristic epicii populare, basmul narează acțiuni fabuloase, în care
sunt implicate personaje purtătoare ale unor valori simbolice și înzestrate cu puteri supranaturale, prin
intermediul cărora se ilustrează lupta dintre Bine și Rău. De obicei sunt învingătoare forțele pozitive, într-
un final optimist, moralizator.
Dacă basmul popular este o creație anonimă și colectivă, mereu supusă modificărilor, încât cunoaște
mai multe variante, basmul cult are un singur autor, cunoscut, și un text invariant.
În Povestea lui Harap-Alb, viziunea asupra lumii reflectă optica populară, dar este modelată de
estetica realismului și de personalitatea creatoare a prozatorului. Astfel, basmele lui Creangă reprezintă
„povești naționale, aducând o viziune românească” (C. Ciopraga): bucuria, optimismul, încrederea în
puterea binelui de a depăși orice obstacol, plăcerea pentru bucuriile simple, apetitul de viață.
Realismul a fost remarcat printre primii de G. Ibrăileanu, care numește basmele lui Creangă:
„adevărate nuvele din viața de la țară”. Reducerea miraculosului, naturalețea dialogurilor, individualizarea
psihologică și prin limbaj a personajelor sunt numai câteva convenții realiste ale textului.
Pe de altă parte, Creangă este o voce distinctă a epicii noastre: umorul, erudiția paremiologică,
„cheful lexical”, oralitatea plastică, „jovialitatea enormă” (G. Călinescu) sunt profund originale.
Perspectiva narativă este obiectivă, cu viziune par derriere. Naratorul omniscient știe
mai mult decât personajele sale și relatează la persoana a III-a, dar nu în manieră strict obiectivă, întrucât
el se proiectează în text ca instanță morală care exprimă înțelepciunea comunității rurale arhaice și astfel
devine o prezență subiectivă, un eu –reflector.
Titlul evidențiază prin substantivul poveste caracterul realist al basmului și conține numele
oximoronic al protagonistului. Harap trimite la condiția socială de rob, de slugă, la care ajunge mezinul
după ce a fost înșelat de Spân, pierzându-și astfel privilegiile de fiu al craiului. Iar Alb este un adjectiv
care se referă atât la culoarea pielii sale, cât și la puritatea sufletească, și astfel sintagma Harap-Alb
sugerează evoluția eroului de la naivitatea tinereții la maturitate și de la robie la libertate.
Tema confruntării dintre bine și rău se individualizează la Creangă prin deplasarea accentului de la
eroismul fizic al eroului spre cel de natură spirituală. Nu forța fizică și destoinicia de a mânui armele
vor motiva superioritatea lui Harap-Alb, ci bunătatea, modestia, credința în Dumnezeu, loialitatea, simțul
onoarei. În sensul acesta, personajul este un erou atipic tocmai pt. că nu își înfruntă adversarii în luptă
dreaptă, cu armele, ci afirmă binele prin altfel de fapte.
Construcția subiectului
a) Timpul și spațiul . Ca și în basmele populare, timpul este trecutul îndepărtat, însă nedeterminat:
„odată”, un illo tempore (timp mitic, sacru, repetabil). Spațiul este și el incert: „într-o țară” și totuși
localizarea fantasticului se produce încă din primele pagini, căci personajele „se comportă țărănește și
vorbesc moldovenește” (G. Călinescu). Astfel, craiul se poartă fără nicio etichetă, ca în Humulești („Iaca
ce-mi scrie frate-meu și moșul vostru”); fiul cel mare pornește la drum ca un flăcău de la țară, cerând „bani
de cheltuială” și „straie de primeneală”; mezinul caută în podul palatului cele trebuitoare pentru călătorie;
proverbele și zeflemeaua din replicile craiului evocă firea hâtră, comunicativă și sfătoasă a moldovenilor
(„da ce-ai uitat, dragul tatei, de te-ai întors înapoi?”; „Apără-mă de găini, că de câini nu mă tem”), Spânul
se tocmește cu fiul craiului ca un negustor care-și laudă marfa la târg, tovarășii lui Harap – Alb se
ciondănesc asemenea dascălilor cu care stătuse Nică în gazdă la Fălticeni etc.
b) Acțiunea este liniară, convențională, cu episoade și motive narative ce se repetă de la un basm la
altul. Succesiunea lor este tipică, după un tipar consacrat (al călătoriei inițiatice), dar accentul cade asupra
semnificațiilor simbolice pe care le are călătoria mezinului, care implică trei etape ale devenirii:
călătoria de inițiere (când este „boboc în felul său”), călătoria de verificare / de confirmare (în care
dovedește acumularea unei experiențe) și cea de înapoiere (ce se încheie odată cu recunoașterea valorii
sale și cu învestirea lui ca împărat).
Situația inițială, de echilibru este mai putin evidentă decât în basmele populare, pentru că textul
începe ex abrupto, cu precizarea intrigii încă din primul paragraf. Ea se concretizează prin motivul
împăratului fără urmași pe linie bărbătească, ceea ce reprezintă prejudiciul specific basmelor. Așa se
face că Verde împărat îi scrie fratelui său mai mic să-i trimită pe cel mai vrednic nepot ca să-i urmeze la
tron.
Acțiunile reparatorii sunt plecarea de acasă și o serie de probe dificile. Mai întâi, craiul verifică
destoinicia celor 3 fii, îmbrăcându-se într-o piele de urs și ieșindu-le înainte la un pod. Mezinul, care este
milos cu o bătrână, primește de la aceasta un sfat prețios pentru încercările ce vor urma. El îi cere craiului
hainele și armele din tinerete, își alege calul năzdrăvan cu o tavă de jăratic și aceasta îl ajută să-și înfrunte
tatăl, depășind cu bine proba la care este supus (motivul superioritatii mezinului). Primește apoi de la
crai o piele de urs și sfatul să se ferească de omul roș, dar mai ales de cel spân (motivul interdicției),
arhetipurile răului în mitologia autohtonă.
Când ajunge în codru, îi iese în cale tocmai omul spân, care pretinde că vrea să-i fie slugă (motivul
impostorului). Acesta reușește să-l supună printr-un vicleșug. Luându-i armele și „cartea”, Spânul îi
schimbă numele în Harap – Alb și-l face sluga sa.
Odată ajuns la curtea Împăratului-Verde, fiul de crai trebuie să treacă prin alte încercări grele: să
aducă salate din Grădina Ursului și pielea bătută cu pietre prețioase a unui cerb care putea să ucidă cu o
singură privire. Sfânta Duminică și calul sunt iarăși ajutoarele sale de nădejde. Apoi Harap-Alb este trimis
să o aducă pe fata Împăratului Roș, cunoscută ca „farmazoană cumplită”. Pe drum, eroul salvează viața
unor furnici, face adăpost unor albine și se întovărășește cu 5 ființe bizare. La palat, cei 6 trec cu bine de
proba focului, a mâncării și a băuturii, a separării macului de nisip. Li se mai cere să o păzească o noapte
pe farmazoană și, a doua zi, să o deosebească de o altă fată de suflet a împăratului, cu care semăna foarte
bine.
Înainte să se întoarcă la unchiul său, Harap – Alb face rost de niște obiecte magice (3 smicele de măr
dulce, apă vie și apă moartă) pe care i le ceruse fata Împăratului Roș (motivul întrecerii „dublilor”: calul
și turturica).
La palat, aceasta dezvăluie tuturor identitatea eroului, moment în care Spânul își omoară sluga –
punctul culminant al acțiunii.
Refacerea echilibrului se realizează prin deznodământul narațiunii: Spânul își primește pedeapsa
(calul îl aruncă din înaltul cerului) iar fiul de crai este înviat și răsplătit, căsătorindu-se cu aleasa inimii și
urmând la tronul țării (motivul nunții împărătești).
Ca structură și compoziție, basmul scris de Creangă respectă, dar și completează modelul popular.
Triplicarea este o constantă a basmelor pe care o prezintă și povestea lui Creangă, dar formulele
tipice sunt re-create.
Cea inițială reprezintă incipitul basmului și ne introduce în lumea ficțiunii: „amu cică era odată
într-o țară un craiu, care avea 3 feciori”. Adverbul amu este un fonetism prin care se sugerează că
povestitorul provine din zona Moldovei. Adverbul cică (format prin compunere din „se zice că”) pare să
garanteze adevărul faptelor, fiindcă despre ele au auzit și alții, iar naratorul este astfel doar un colportor.
Tot din incipit aflăm că personajele au condiție împărătească și deci reprezentativitate pentru lumea din
care fac parte.
Formulele mediane, care sugerează trecerea timpului necesar desfășurării faptelor, sunt diversificate:
„și mergând tot cum s-au dus”, „mai merg ei cât mai merg”, „pornesc ei teleap, teleap, teleap” sau
fragmentul cu ritm și rimă prin care începe relatarea drumului spre casă al eroului însoțit de fata lui Roș
Împărat. Totuși, pentru a ușura lectura unui text cu multe probe, naratorul ordonează narațiunea în 7 părți,
separate prin aceeași formulă mediană: „Dumnezeu să ne ție, ca cuvântul din poveste, înainte mult mai
este”.
Formula finală respectă convenția participării naratorului la nunta împărătească (ce mai ține și
astăzi), dar este originală prin autoironie și observația morală.
Finalul este un fragment de proză rimată și enumeră nuntașii care s-au veselit la nunta lui Harap –
Alb cu fata Împăratului Roș: mari crăiese (a furnicilor, a zânelor, a albinelor), crai, împărați, dar și „ un
păcat de povestariu fără bani în buzunariu” – autoironie a naratorului privind condiția modestă a
creatorului de artă și alt artificiu prin care se sugerează adevărul faptelor. Ieșirea din lumea ficțiunii nu se
mai face printr-o formulă fixă preluată din basmele populare, ci printr-o constatare general- valabilă. Dacă
la nunta împărătească putea să vină oricine ca să se ospăteze (pentru că lumea basmului este ideală,
paradiziacă), în lumea reală și egoistă: „cine are bani, bea și mănâncă, iar cine nu, se uită și rabdă”.
Personajele corespund modelului folcloric: sunt reale și fabuloase („Când într-o narațiune lipsesc
acești eroi himerici, n-avem de-a face cu un basm”, G. Călinescu), putând fi grupate în pozitive și
negative. Dar Creangă nu face o separare categorică a însușirilor omenești prin personaje alegorice (forțe
ale binelui și altele ale răului), ci le conferă acestora trăsături realiste, îmbinând calități și defecte în
imaginea fiecăruia, făcându-le să semene cu sătenii din Humulești, așa cum îi evocă în Amintiri din
copilărie. Mai mult, fata împăratului Roș, care este la început o farmazoană malefică, își schimbă regimul
moral, datorită iubirii și devine un personaj pozitiv, justițiar.
Umanizarea fantasticului se realizează prin individualizarea personajelor cu ajutorul
procedeelor de caracterizare specifice realismului: portretul fizic bazat pe tehnica detaliului
semnificativ (Gerilă are „buzoaie groase”, Setilă – „grozav burdăhan” și „nesățios gâtlej”- ilustrând
lăcomia, Ochilă – „un ochiu mare cât o sită”, sugerând clarviziunea etc.), onomastica (Păsări-Lăți-Lungilă
e un nume care evocă abilitățile de vânător, flexibilitatea și adaptabilitatea), gestica și mimica ce dezvăluie
caracterul și trăirile interioare. Limbajul este și el distinct pt fiecare și în acord cu natura lor morală: craiul
este afectuos: „dragul tatei”, dar și sever, zeflemitor, atunci când sancționează nevrednicia fiilor săi; Gerilă
are simțul umorului, e sfătos, dar și gâlcevitor; Roș Împărat este ursuz, acru; Spânul – lingușitor, prefăcut
și persuasiv, ca un negustor ce-și laudă marfa; Împăratul Verde – naiv și blând; iar Sfânta Duminică și
calul își arată înțelepciunea prin replici ample și apelează la proverbe sau zicători.
Caracterizarea protagonistului/ Semnificațiile basmului
Călătoria protagonistului nu se realizează atât în planul fizic, de la un capăt al pământului la celălalt,
cât în plan psihologic și social, de la ipostaza copilăriei, a candorii și a slăbiciunilor („slab de înger, mai
fricos decât o femeie”, spune Sfânta Duminică) până la vârsta maturității, de la condiția de mezin al
craiului până la cea de împărat.
Și Spânul este un personaj atipic, un rău necesar, după cum ne avertizează calul, contribuind la
desăvârșirii eroului. Portretul său moral are la început ca trăsătură particulară viclenia, iar faptele
ulterioare îi dezvăluie răutatea, așezându-l în antiteză cu personajul principal, ca personaj negativ.
Față de basmul popular, unde protagonistul are de la început toate calitățile, Harap-Alb este un
personaj în devenire, ceea ce face ca textul să poată fi citit ca Bildungsroman.
Din punct de vedere social, este mezinul unui crai, dar ajunge slugă din cauza ignoranței sale, pentru
ca, ulterior, să dobândească statutul meritat și predestinat, de împărat „care n-a mai stat altul pe fața
pământului așa de iubit, de slăvit și de puternic”, așa cum spune Sfânta Duminică.
Portretul moral se conturează treptat, cu ajutorul modalităților de caracterizare indirectă: faptele,
atitudinea, limbajul, relația cu celelalte personaje. La început nu este cu nimic mai bun decât frații săi
(nu e milostiv cu Sf. Duminică; se poartă copilărește: plânge, amenință calul: „vai de steaua ta are să
fie!”, apoi îl lingușește când îi află puterea: „dragul meu tovarăș”; respinge ajutorul celor cu înfățișare
urâtă sau modestă etc.), dar își descoperă treptat calitățile, parcugând drumul de la inocența copilăriei la
cumpătarea și înțelepciunea maturității.
Treptat, învață să nu treacă indiferent prin viață și să desprindă tâlcul experiențelor sale: „boboc în
felul său”, după cum îl caracterizează direct naratorul, el nu începe marea transformare imediat după
plecarea de acasă, căci, o vreme, încă se mai lasă înșelat de aparențe și încalcă sfaturile părintești,
asociindu-se cu Spânul. Când dă de greu, se teme, se descurajează („de-aș muri mai degrabă”), se plânge
calului și „se lasă în voia lui”; doarme ca un copil când Sf Duminică lucrează pentru el (pregătind băutura
adormitoare pentru urs) etc.
Un episod semnificativ pentru această primă ipostază, dar și pentru a înțelege relația dintre
protagonistul și antagonistul basmului o constituie coborârea în fântână. Acum, neexperimentat fiind,
fiul craiului își pierde avantajul condiției sociale, pe care nu îl merită încă, fiindcă nu știe să distingă
binele de rău. Spânul, care, în fond, nu are nevoie de o slugă, ci de o altă identitate, nu-l omoară pe Harap-
Alb, ci-i ia doar banii, „cartea și armele”, adică toate lucrurile perisabile. Se atrage astfel atenția către
semnificația spirituală a călătoriei, căci nu armele, ci calitățile morale contează pentru ceea ce va urma.
Mai mult, face legământul numai până când sluga va muri și va învia, dar nu pentru eternitate, știind
parcă, asemenea mistagogilor, că „moartea este prima condiție a oricărei regenerări” (M. Eliade),
înseamnă depășirea condiției profane și nașterea la o condiție superioară. Iar calul nu intervine pentru a-l
ajuta, cunoscând, la rândul său, că proba este absolut necesară. Noul nume al protagonistului evidențiază
semnificația formatoare a probei: harap face referire la schimbarea condiției sociale, și alb - la sensul
purificator al transformării.
Abia când devine din executant pasiv un om cu inițiativă se poate vorbi cu adevărat despre
maturizarea eroului. Și ea se produce când personajul întâlnește nunta furnicilor și alege să treacă prin apa
învolburată ca să nu le omoare. De acum înainte, răul pe care-l înfruntă nici nu mai este neapărat unul din
exterior, ci îl constituie limitele proprii: va lupta cu nerăbdarea („nu cumva să vă împingă Mititelul să
întrați înaintea mea”, avertizează Gerilă), imprudenta, lăcomia („Nu cumva să vă puneți mintea cu toată
mâncarea și băutura”, spun Setilă și Flămânzilă), judecata pripită, superficială („Nu te grăbi așa, Harap-
Alb că te-i pripi”, îl învață și fata împăratului) etc. Cu alte cuvinte, conflictul exterior, specific basmului
popular este dublat, aici, de un conflict interior, al sinelui cu sine.
În cele din urmă, prin bunătate, răbdare, prudență, tenacitate, hărnicie, altruism, loialitate, simțul
onoarei ș.a. va dovedi că merită tronul țării unchiului său. Niște lecții necesare sunt chiar umilința (Spânul
îi dă o palmă și îl trimite la grajduri când ajunge la curtea unchiului său), supunerea și suferința, pentru că
ele îl vor ajuta să creadă „celor asupriți și necăjiți” când va fi împărat. Totodată, conștientizându-și
limitele, fragilitatea fizică , el învață să-și aleagă tovarăși de nădejde, pe care nu-i mai judecă după chipul
lor caraghios, ci după calitățile camuflate în spatele aparențelor.
Un alt episod elocvent pentru a evidenția devenirea eroului și natura relației sale cu Spânul (raportul
dintre neofit și mistagog) îl constituie demascarea impostorului. Fără să-și fi încălcat cuvântul, ceea ce
arată că are simțul onoarei, o calitate esențială pentru condiția nobilă de împărat, Harap-Alb este ucis de
Spân. În ciuda cruzimii, gestul este absolut necesar pentru ca eroul să fie dezlegat de jurământ și astfel să-
și poată încheia misiunea încredințată de părintele său. Momentul înseamnă și sfârșitul procesului de
inițiere, așa că Spânul poate fi pedepsit de cal, aruncat din înaltul cerului și din lumea poveștii, pentru a se
desfășura în deplină armonie și bucurie nunta împărătească, deci triumful Binelui.
Particularități artistice
Dinamismul caracteristic basmului popular nu este și o trăsătură a celui scris de Creangă. Ba chiar,
comentând faptele, creând portrete ample sau lăsând personajele să se prezinte singure prin dialog,
scriitorul încetinește acțiunea și-și satisface plăcerea de a povesti.
Oralitatea este o marcă a stilului ce constă în imitarea exprimării orale, a limbii vorbite, spontane.
Apare și în literatura populară, dar în opera lui Creangă, ea implică mai multe procedee de realizare: rime,
armonii imitative (a horăi, a horpăi, a bodogăni), interjecții („mor, mor”, „teleap”), simularea dialogului
cu cititorii („credeți-mă ce vă spun”), enumerațiile ample în care se folosesc multe regionalisme (a se
vedea înșiruirea de plante mirositoare folosite de H. – A. pentru a freca stupul pentru albine), proverbele,
diminutivele cu valoare augmentativă („băuturică”, „buzișoare”,„trebușoară”), formele de superlativ
absolut („foc de ger”, „bea până nu mai poate”), expresiile („unde nu începe a mâna porcii la jir”) etc.
Originală este și dramatizarea realistă a narațiunii care dă un aer viu personajelor și le face să
semene cu țăranii din Humulești: Creangă „topește povestirea în dialog, reface evenimentele din
convorbiri” (Tudor Vianu).
Umorul este, în opera lui Creangă, „o petrecere pe seama limitelor naturii umane” (Vladimir
Streinu), căci el sancționează defecte pe care le avem mai toți dintre noi, dar care nu împiedică afirmarea
binelui general. Dintre tipurile comicului, bine reprezentată este ironia, ce aparține naratorului, dar se
transmite uneori și personajelor. De exemplu, naratorul spune că Roș împărat „se umple de bucurie”
văzând că oaspeții i-au îndeplinit porunca. Pe de altă parte, craiul i se adreseaza fiului nevrednic ce s-a
întors din drum: „da ce-ai uitat, dragul tatei?”, iar Gerilă comentează și el despre împăratul Roș:
„bunătate lui cea nemaipomenită (...) Numai de nu i-ar muri mulți înainte; să trăiască trei zile cu cea de-
alaltăieri”).
Încheierea
În sensul celor spuse, viziunea despre lume a lui Creangă este a unui popor ce a știut dintotdeauna să
accepte cu seninătate încercările vieții, să vadă partea bună a lucrurilor, să râdă cu înțelegere de
imperfecțiunile naturii umane. Personajele sale, ca și în Amintiri din copilărie, sunt dinamice, pline de
viață, au plăcerea întâlnirii și a comunicării cu oamenii, prind la minte când trec printr-o nevoie, se
mobilizează și fac haz de necaz, știind cu certitudine că binele învinge întotdeauna răul.