Povestea lui Harap-Alb - fir epic

Ion Creangă, autor cu o semnificativă activitate literară în perioada clasică, fiind contemporan
cu Mihai Eminescu, Ioan Slavici și Ion Luca Caragiale, este considerat unul dintre cei mai
valoroși povestitori ai poporului nostru, reprezentativ pentru spiritualitatea ancestrală
românească. Operei sale capitale, scrierea memorialistică ”Amintiri din copilărie”, i se adaugă
basmele culte, care proiectează în fabulos lumea țărănească apropiată de sufletul său într-o
manieră originală de exprimare.
Basmul este o specie epică amplă, în versuri sau în proză, care dezvoltă categoria estetică a
fabulosului, miraculosului, cu un singur plan narativ, cu o acțiune convențională, la care participă
numeroase personaje sau ființe himerice, dotate cu valori morale.
Basmul cult ”Povestea lui Harap-Alb” este publicat în revista ”Convorbiri literare” la data de
1 august 1877. El respectă, în linii mari, structura populară a speciei literare epice, în care
acțiunea debutează cu o situație de echilibru (expozițiunea) perturbată de un eveniment
neașteptat (intriga), care declanșează o acțiune desfășurată de protagonist în confruntare cu
antagonistul, susținut de ajutoare și donatori, în vederea restabilirii ordinii inițiale, care
culminează cu un moment de maximă încordare narativă (punctul culminant); deznodământul
aduce o nouă situație de echilibru.
Titlul basmului enunță atât specia literară, povestea, cât și numele protagonistului ourtat de-a
lungul propriei formări. Numele eroului eponim evidențiază statutul neobișnuit de slugă al
acestuia, dar care nu provine din țigani robi. Oximoronul, realizat prin alăturarea cromatică alb-
negru, reflectă evoluția superioară a protagonistului, de la neinițiat la prinț adevărat.
Tema basmului are sursă folclorică, prezentând confruntarea binelui cu răul. Pe parcursul
acestei confruntări, soldate cu victoria binelui, ca în majoritatea basmelor, eroul central își
formează personalitatea, ceea ce conferă substanță epică scrierii conferindu-i caracterul de
bildungsroman, trădând descendența cultă.
Construcția subiectului urmează o schemă simplă. Cei doi frați, craiul și Verde Împărat,
conduc fiecare câte o împărăție la două capete ale lumii, foarte îndepărtate unul de celălalt.
Astfel, cartea primită de la Verde Împărat (elementul perturbator), care nu avea decât fete, având
nevoie de un urmaș la tron (motivul împăratului fără urmaș), determină pe fratele său, craiul, să-l
trimită pe cel mai vrednic dintre fiii săi (motivul superiorității mezinului).
Craiul își supune fiii, deghizat într-un urs la capătul unui pod (motiv de reflecție) la o probă de
curaj, pe care nu o trece decât mezinul. Trecerea podului marchează defapt trecerea într-o altă
etapă a vieții, care are loc într-un singur sens, de la imaturitate la maturitate. Trecerea podului
urmează unei etape de inițiere, fiul cel mic al craiului miluind cu un bănuț o bătrână care se
dovedește a fi Sfânta Duminică. Ea este cea care-l îndeamnă să-i ceară tatălui calul, armele și
hainele cu care acesta a fost mire, repetând astfel inițierea acestuia, lucru care nu-i este pe plac
craiului, întrucât știe pericolele pe care trebuie să le înfrunte fiul său și pe care și el le-a înfruntat
cândva. Calul ales cu tava cu jăratec din trei încercări și cu ajutorul căruia reușește să treacă
această probă, devine prietenul și confidentul mezinului. El are calități supranaturale: poate vorbi
și zbura.
Trecerea podului este urmată de rătăcirea în pădurea labirint, spațiu ambivalent al morții și al
regenerării. Fiul craiului încalcă sfatul părintesc și, având nevoie de un inițiator, îl tocmește drept
slugă pe Spân. Cele trei apariții ale acestuia îl fac să creadă că se află în țara spânilor, el
nerecunoscându-l că este același și, mai mult, îi destăinuie tot ceea ce l-a învățat tatăl său.
Imaturitatea fiului craiului este astfel aspru sancționată, întrucât el pierde însemnele și dreptul de
a deveni împărat, întrucât Spânul îi fură cartea, banii, armele și hainele. Ba mai mult, coboară în
fântână, fără a se gândi la urmări. Fântâna reprezintă simbolul spațiului ambivalent al morții și al
nașterii; el intră ”naiv fecior de crai”, ieșind ”Harap-Alb”. Din acest moment aflăm numele
eroului.
Coborârea în fântână conține și dezlegarea de jurământ, semn că inițierea a încetat :
”jură-mi-te pe ascuțișul paloșului tău că atâta vreme ai a mă sluji, până când îi muri și iar îi
învia”.
Odată ajunși la curtea lui Verde Împărat, Spânul îl supune pe Harap-Alb la trei probe. Primele
două probe le trece cu ajutorul Sfintei Duminici: ea îi prepară licoarea somnoroasă pentru urs, pe
care o aruncă în fântâna acestuia pentru a-i adormi vigilența, și îi dă pentru cea de-a doua probă
obrăzarul lui Statu-Palmă-Barbă-Cot. Cele trei probe la care este supus sunt: sălățile din Grădina
Ursului, a capului și pielii cu pietre prețioase a cerbului și pe fata împăratului Roșu.
În primele două, pe lângă curaj și mânuirea sabiei, trebuie să reziste tentației de înavuțire. Cea
de-a treia probă este cea mai complexă, întrucât include traversarea unui șir de alte probe. În
drumul spre Împăratul Roșu va traversa din nou un pod, având aceeași simbolistică, trecerea într-
o altă etapă a maturității, întrucât eroul are de acum inițiativa propriilor sale fapte. Astfel, el
ocrotește o nuntă de furnici, traversând apa unui râu și punând în pericol viața sa și pe cea a
calului; face un stup unui roi de albine, primind de la împărătesele acestora câte o aripă. Se
întovărășește cu cinci personaje himerice, adevărate forțe ale naturii, care-l urmează întrucât este
bun și comunicativ, totdeauna eroul demonstrând calități morale. Aceste personaje sunt: Gerilă,
Setilă, Flămânzilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă.
Împăratul Roșu, înainte de a-i da fata lui Harap-Alb, îl supune la un șir de probe, acesta fiind
ajutat de către cei cinci tovarăși în trecerea lor, și anume: proba focului (casa de aramă), trecută
cu ajutorul lui Gerilă; a ospățului pantagruelic cu mâncare și băutură din belșug ( ”douăsprezece
harabale de pâine, douăsprezece jidovițe fripte și douăsprezece buți pline cu vin”), probă trecută
cu ajutorul lui Flămânzilă și Setilă; proba pământului (alegerea macului de nisip) cu ajutorul
furnicilor; straja la ușa fetei de împărat care se ascunde după nori, cu ajutorul lui Ochilă și
Păsări-Lăți-Lungilă; proba dublului (ghicirea fetei) cu ajutorul albinei. Fata îl pune și ea la o
probă, și anume calul lui Harap-Alb trebuie să se întreacă cu turturica ei și să aducă trei smicele
de măr verde, apă vie și apă moartă, de la ”unde se bat munții în capete”. Proba este câștigată de
cal prin vicleșug.
Drumul spre curtea lui Verde Împărat îl demască pe Spân. Acesta crezând că Harap-Alb și-a
încălcat jurământul, îi taie capul, acest lucru însemnând dezlegarea de jurământ și încheierea
inițierii. Vorbim aici de intrarea în Infern, așa cum arată Mircea Eliade, adică renașterea într-o
nouă identitate. Calul este cel care îi stabilește dreptate. Fata îl învie cu obiectele magice aduce
de către cal, eroul intrând în posesia paloșului și, prin căsătoria cu fata Împăratului Roșu,
schimbă statutul, devenind el însuși împărat, restabilindu-se astfel echilibrul perturbat în incipitul
basmului.
Narațiunea se derulează la persoana a III-a, fiind relatată de către un narator omniscient,
omniprezent, dar nu și obiectiv, întrucât intervine cu propriile refexii și digresiuni. Narațiunea
este dramatizată prin dialog și are ritm rapid prin absența descrierii. Dialogul are dublu rol ca în
teatru: susține acțiunea și ajută la caracterizarea personajelor. Incipitul conține formula inițială
consacrată: ”Amu cică era odată”, indicii spațio-temporali sunt vagi, imaginari, iar formula
inițială conține ieșirea dintr-un timp mistic și intrarea în timp real.
George Călinescu definește basmul ca fiind ”oglindirea vieții în moduri fabuloase”; continuând
această cugetare profundă și parafrazându-l pe Pompiliu Constantinescu, putem afirma că
poveștile lui Creangă sintetizează concepția acestuia despre perioada maturității cu puternice
accente autobiografice, așa cum ”Amintiri din copilărie” prezintă vârsta de aur a copilăriei.