Plumb

Comentariu

Plasat în istoria literaturii române la granița simbolismului cu marile curente ale

modernității de secol XX, George Bacovia (1881-1957) promovează atât în volumul „Plumb”,
cât și în celelalte volume ale sale („Scântei galbene”, „Cu voi...” etc.) o poezie a
minimalismului lexical, bazată pe selecție, pe repetiție și pe artificiu, asumate ca amprente
creatoare.
Bacovia pornește de la datele exterioare - sociale și intime - ale universului aparținând
recuzitei simboliste: târgul ploios, amurgurile gri, convoiul funebru, cimitirul ș.a., pe care le
transfigurează atipic, deturnându-le de la aspectul lor obișnuit. În lirica bacoviană, cele mai
importante motive sunt: plumbul (cenușiul existențial, apăsarea, căderea în moarte sub
greutatea de plumb a destinului), cavoul, sicriul, agonia, somnul etc., care configurează un eu
poetic inadaptat și izolat.
Plasată în fruntea primului volum de versuri bacovian, poezia „Plumb” poate fi
considerată atât o artă poetică, cât și o sinteză a întregii lirici bacoviene. Deși a fost scrisă la
începutul secolului al XX-lea, poezia constituie o deschidere către modern, în sensul relevării
unor neliniști, frământări și angoase, care premerg existențialismul.
Sursa de inspirație a constituit-o vizita pe care poetul o face la cavoul Sturzeștilor,
fiind profund impresionat de sicriele de plumb, care dădeau interiorului o notă stranie.
„Plumb” este o elegie (cu elemente de meditație). Monologul poetului este întrerupt de
punctele de suspensie, de parcă ar auzi în curgerea mileniului, pașii Neantului.
Poezia este un discurs dens, de opt versuri doar, organizate în două catrene de o
geometrie perfectă. Acestea se structurează în două secvențe poetice: prima strofă ilustrează,
cel puțin aparent, o realitate exterioară, în care sicriele, cavoul și florile de plumb, „dorm”
somnul neființei, iar cea de-a doua strofă surprinde universul interior, decorul funebru, care se
proiectează asupra eului liric, „întors” și el în mormânt, ca mortul în sicriu. Ambele secvențe
sunt concepute în jurul a diferite teme și motive simboliste: cavoul, moartea, tristețea, iubirea
ratată, nevroza, sicriul, spleenul.
Titlul poeziei este un simbol, recurent, care introduce totodată și laitmotivul operei, ce
sugerează o serie de stări sufletești distincte. Plumbul este un simbol saturnian, care ar
reprezenta obstacolele de orice fel, opririle, carența, neșansa, neputința, paralizia, nefiind
lipsit de caracteristicile sale fizico-chimice. Astfel, acest simbol dezvăluie două semnificații
majore: culoarea gri-argintie a metalului ar putea simboliza agonia, plictisul, monotonia și
urâtul, ea fiind culoarea humei în care se întorc atât oamenii cât și lucrurile (elementele care
contribuie la întoarcerea în humă este greutatea); culoarea galbenă a plumbului topit este
culoarea deznădejdii la Bacovia. Titlul reunește, astfel, mai multe semnificații: monotonia
existențială, apăsarea sufletească, plictisul, căderea; prin toate aceste trăsături, plumbul devine
simbol al poverilor.
Primul catren este configurat ca un topos literar de natură simbolistă: un cavou cu flori
și sicrie de plumb, sau sunt percepute astfel de către poet din pricina luminii slabe, cenușii și a
atmosferei sumbre. Utilizarea verbelor la imperfect: „dormeau”, „stam”, „atârnau”,
„scârțâiau”, prelungesc, parcă, la infinit somnul sicrielor, veghea poetului și agonia pe care o
simte. Verbul la persoana I, „stam”, plasează existența umanului în spațiul straniului.
„Cavoul” relevă diferite semnificații: ar putea fi camera poetului, „cu brâie negre zugrăvite”,
așa cum apare în poezia „Singur” (cerc al solitudinii bacoviene); tot „cavoul” ar putea
reprezenta orașul, care într-o zi de ninsoare uriașă devine un rece și întins cimitir (poezia
„Nevroza”); prin extensie, acest termen ar putea simboliza planeta, ori chiar un întreg univers
al singurătății și al agoniei („Întreg pământul pare un mormânt”-„Note de toamnă”). Poetul
pare a fi captiv în cercurile concentrice ale unui univers care alunecă spre neființă (pământul-
mormânt, cavoul), înecat în ceață, apăsare și răceală.
În a doua strofă se insinuează un plan poetic orientat spre zonele mai adânci ale eului,
sugerate prin tema iubirii: „Dormea întors amorul meu de plumb”. Primul vers poate fi
interpretat drept veghea poetului asupra sicriului unei persoane iubite, iar „dormea întors” a
fost interpretat drept „întors cu fața spre apus”, adică mort. Acest vers confirmă încă o dată
sensul general al liricii bacoviene, prăbușire în stările primordiale ale materiei. Aflat alături de
„amorul” său „întors”, poetul are în față o ipostază răsturnată a creației divine: umanul
descompus, care devine plumb - „Și-am început să strig”. Chemarea este una zadarnică, căci
plumbul și frigul pătrunzător au pus stăpânire pe univers, întorcându-se cu fața spre apus, ca
un mort, transformat într-o pasăre cu aripi de plumb, care nu se poate desprinde din
încleștarea pământului. Versul „am început” exprimă ideea eșecului definitiv al comunicării,
chiar în momentul inițierii sale.
Un prim element care constituie expresivitatea poeziei este repetiția cuvântului
„plumb”, care apare atât în titlu, cât și în fiecare strofă (de trei ori în fiecare). Rimele au o
tonalitate închisă (strig-frig,veșmânt-vânt), conținând același termen (plumb) în finalul a patru
versuri care accentuează senzația de apăsare, susținută de frecvența termenilor care sugerează
moartea: „dorm”, „sicriele”, „funerar”, „mort”, „cavoul”. Rostirea este una sumbră,
apăsătoare, facilitată de ritmul iambic, de rima îmbrățișată și măsura de zece silabe.
În concluzie, folosirea simbolului ca mijloc de sugestie, cromatica monotonă, susținută
de cenușiul plumbului, tema și motivele specifice, fac din creația lui Bacovia, „Plumb”, o
poezie pură a simbolismului autentic.