Mitropolitul Antonie Plămădeală - Tâlcuri noi la texte vechi Editura Sophia Index În loc de Cuvânt înainte - Mergând, învăţaţi! .................................................... 4 Duminica Ortodoxiei - Dreapta credinţă. Unitate şi dezbinare ........................ 13 Înălţarea Sfintei Cruci, Duminica după înălţarea Sfintei Cruci, Duminica a IlI-a din Post - Dileme aparente - opţiuni categorice ................................................. 30 Duminica orbului - Lecţie de logică într-o şcoală de orbi la minte ..................... 59 Predică la Duminica după Botezul Domnului - Dispută la nivel înalt în pustia Quarantaniei..................................................................................................... 65 Iisus şi femeia păcătoasă - Argumente de piatră şi de inimă într-o dispută pe viaţă şi de moarte .............................................................................................. 70 Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci – Logica nicodimică, logica imediatului terestru........................................................................................... 75 Duminica a V-a din post - Două convorbiri de taină ........................................ 87 Duminica Slăbănogului a IV-a după Paşti - Uşor de zis, dar nu de către oricine ........................................................................................................................100 A II-a sau a III-a zi de Paşti - Dumnezeu este viaţa. Viaţa este de la Dumnezeu ........................................................................................................................108 Despre rugăciune în orice zi a anului - Doamne, învaţă-ne să ne rugăm… ......114 Ortodoxia, vameşul şi fariseul în faţa altarului ecumenic.................................124 Duminica a III-a dupa Paşti - Cele dintâi martore că Hristos a Înviat Mironosiţele .....................................................................................................127 Vindecarea slujitorului sutaşului - Cred, Doamne, ajută necredinţei mele ........136 Duminica de după Botezul Domnului - Lacrima inimii, cheia Împărăţiei ........145 Duminica a IV-a din post - Când nu mai există nici o speranţă, mai există totuşi una ..................................................................................................................155 La începutul Postului mare - Să petrecem perioada Postului mare împreună cu Sfântul Efrem Sirul .........................................................................................168 Duminica a V-a din Post - O gazdă bănuitoare şi un musafir care îi dă lecţii ..186 Duminica a V-a după Rusalii sau în orice Duminică - Cuvânt pentru apărarea dreptei credinţe - Cei care „au râvnă pentru Dumnezeu, dar fără pricepere” .....196 Duminica a IV-a dupa Paşti - Omul lăsat pe seama lui însuşi .........................203 Duminica a IV-a după Paşti a Slăbănogului - Nu ai om? - Ai Dumnezeu! .....210 Duminica a V-a după Paşti - Apa cea vie ........................................................223 Duminica I-a după Rusalii a tuturor Sfinţilor - Sfinţi şi sfinţenie ..................235 Duminica a III-a după Rusalii - Nu fiţi îngrijioraţi ........................................249 Duminica a V-a după Rusalii - La Gadara: eşec sau biruinţă? ........................259 Duminica a V-a dupa Rusalii - Până unde merge puterea diavolului ? ............268 Duminica a VI-a dupa Rusalii - Cine a păcătuit? El sau părinţii lui ? ............281 Duminica a VII-a după Rusalii - Minunile se fac în cooperare........................291 Duminica a VlII-a după Rusalii, înmulţirea pâinilor - Daţi-le voi să mănânce: pâine şi peşte de dincolo ...................................................................................305 Duminica a IX-a dupa Rusalii - Porunceşte-mi să vin la Tine! ........................314 Duminica a XI-a dupa Rusalii - O lume dominată de bunătatea inimii ...........329 Duminica a XII-a după Rusalii – Evanghelia întrebării esenţiale ...................341 Duminica a XIII-a după Rusalii - Sentinţa de dezmoştenire ...........................356 Duminica a XVII-a după Rusalii - Cuvinte de plumb pe o inimă de durere .....363 Duminica a XIX-a după Rusalii - Decizie grea: iertăm sau facem dreptate? ....376 Duminica a XX-a după Rusalii - Nu plânge! ...................................................386 Duminica a XX-a după Rusalii - Lecţie despre moarte şi nemurire ...................396 Duminica a XX-a după Rusalii - Vrei să înţelegi moartea? Înţelege întâi viaţa ........................................................................................................................405 Duminica a XXI-a după Rusalii - Semănătorul de cuvinte din parabola mâhnirii ........................................................................................................................415 Duminica a XXII-a după Rusalii - Cheia înţelesului pedepselor veşnice ..........424 Duminica a XXIV-a după Rusalii - Când moartea se dovedeşte totuşi somn....444 Duminica a XXV-a după Rusalii - Aproapele şi departele................................457 Duminica a XXVI-a după Rusalii - Cele pe care le-ai strâns ale cui vor fi? ......467 Duminica a XXVIII-a după Rusalii - O parabolă împotriva împotriva pretextelor ........................................................................................................478 Duminica a XXIX-a după Rusalii - Porunca recunoştinţei, o încercare de tipologie a nerecunoştinţei ...............................................................................485 Duminica a XXX-a după Rusalii - Porunca desăvârşirii ..................................497 Duminica a XXXI-a după Rusalii - Urme de nisip ...........................................509 Duminica a XXXII-a după Rusalii a lui Zaheu vameşul - Modelul Zaheu sau despre un păcătos care dă lecţii drepţilor... .......................................................527 Duminica a XXXIII-a după Rusalii a vameşului şi a fariseului - Dreptul mândru şi păcătosul smerit în faţa judecăţii .................................................................543 Duminica a XXXIV-a după Rusalii a Fiului risipitor - Doi fraţi la judecată...550 Duminica a XXXVI-a după Rusalii - Unde e inima noastră? ..........................563 Duminica a XXVII-a după Rusalii - Robia la literă ........................................576 În loc de Cuvânt înainte - Mergând, învăţaţi! După înviere, în cele patruzeci de zile cât a mai stat cu ucenicii până la înălţare, Mântuitorul va fi recapitula cu intenţii testamentare, pentru dânşii, întreaga Sa învăţătură şi le-a fixat îndatoririle care le reveneau după ce El nu va mai fi cu ei. „Mergeţi în toată lumea - le-a spus la urmă - şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura‖ (Marcu 16, 15). Apostolii au transmis această misiune urmaşilor lor, ierarhiei bisericeşti, iar Biserica a reglementat continuarea ei, succesiunea apostolică garantând transmiterea adevăratei credinţe. Propovăduirea Evangheliei este, precum se vede din cuvintele de mai sus, sarcină fixată direct de Mântuitorul, episcopii, preoţii şi diaconii ca ajutători ai celor dintâi, având toţi instituire apostolică, din poruncă dumnezeiască, pe lângă celelalte îndatoriri ce li s-au fixat, precum aceea de iconomi ai Tainelor prin care sfinţesc toate evenimentele vieţii creştine, au şi îndatorirea expresă de a preda învăţătura Mântuitorului şi de a o explica, în aşa fel încât să clarifice, să lumineze şi prin cuvânt calea care duce la mântuire. Mântuitorul s-a întrupat ca să aducă de Sus, „lumina cunoştinţei" despre toate cele de pe pământ şi din cer, privitoare la mântuire. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie cuprind întreaga Sa învăţătură. Din cele mai vechi timpuri cărţile scrise despre cele spuse de El şi despre faptele Lui, au fost citite în biserici, iar cele nescrise au fost transmise tot prin Biserică, din om în om, din generaţie în generaţie, statornicinduse astfel, şi acestea, în practici şi învăţături care au completat pe cele scrise. Acestea toate îşi au izvorul în învăţătura scrisă. N-o adaugă şi n-o contrazic. O explică şi o clarifică. De explicaţii şi de clarificări s-a simţit nevoia dintotdeauna. Mântuitorul şi apostolii au sintetizat şi au condensat în cuvinte puţine ceea ce conţinea multă substanţă. Dacă s-ar fi reţinut absolut totul, cu toate explicaţiile, Sfânta Scriptură ar fi fost o carte greoaie, prea mare, care ar fi cerut timp prea mult pentru a scoate din ea ceea ce îi trebuie unui om pentru orientare în viaţa creştină. Cei care au făcut însemnările - sub inspiraţia Sfântului Duh – au ştiut să reducă totul la minim-ul necesar, să ne dea o carte accesibilă, scurtă şi totuşi completă. Scurtimea cere însă anumite abilităţi în depistarea tuturor explicaţiilor, în sesizarea adâncimii lor şi în legarea învăţăturilor între ele, în aşa fel Încât să nu se lase loc unor goluri, şi nici unor contradicţii datorate faptului că nu întotdeauna scriitorii au urmărit o anumită cursivitate în expunerea învăţăturilor. Iată de ce, de la început sa simţit nevoia „tâlcuirilor―. Dacă evangheliştii au expus faptele şi învăţăturile Domnului mai întâi verbal şi apoi în scris, autorii epistolelor au fost de fapt primii tâlcuitori, uneori chiar înaintea apariţiei textelor scrise ale Evangheliilor, cum au fost epistolele pauline. Şi după ei, Sfinţii Părinţi şi toţi cei care au continuat propovăduirea, au făcut tot operă de comentatori. Sfântul Ioan Gură de Aur a ridicat tâlcuirea la rang de necesitate absolută, cu atât mai mult cu cât Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie trebuiau să devină şi îndreptare morale în viaţa oamenilor şi a societăţii. Din învăţătura primară, condensată, trebuiau să se degajeze reguli morale, bine argumentate şi precis definite. Din cele mai vechi timpuri până azi, învăţăturile Mântuitorului au fost citite în bisericile noastre şi preoţii le-au tâlcuit, fiecare după priceperea lui. Pentru a sta în ajutorul preoţilor, în această privinţă, de timpuriu oamenii mai învăţaţi şi episcopi cu răspundere pastorală mai pronunţată au căutat să-şi facă publice modurile lor de interpretare a Sfintei Scripturi. Printre cei dintâi şi mai importanţi, în limba română, trebuie numit învăţatul diacon Coresi care a tipărit la Braşov „Tâlcul Evangheliilor― în mai multe rânduri (1564, 1567). Se va putea uşor observa că titlul nostru e inspirat direct din acest titlu al diaconului Coresi, dorindu-se pe o linie tradiţională de continuitate: Dacă şi în cartea noastră, măcar în parte, s-ar putea găsi ceea ce spera Coresi că vor găsi cititorii în cartea sa, bucuria noastră ar fi asemănătoare cu a lui. Iată ce scria Coresi: „Deac c-am citit, bine am ispitit şi socotit şi am aflat că toate tălcuiesc şi mie toate plăcură şi am scris cu tipariul voao fraţilor, romănilor, să fie preânvăţătură şi vă rog fraţii mei să citiţi şi bine să socotiţi că veţi vedea voi înşivă, cum că e mărgăritarul şi comoară ascunsă într-ânsele―. Predicile incluse în acest volum au fost iniţial, cele mai multe, rostite în catedrala din Sibiu şi înregistrate. Vorbirea liberă nu poate întotdeauna urma canoanele retoricii, atâta sub raportul succesiunii ideilor, cât şi sub raportul modului lor de prezentare. Unele au trebuit revăzute stilistic, dar structura lor a rămas cea iniţială, elaborată, uneori improvizată, în timpul rostirii. Cum transilvănenilor nu le place să-l vadă pe predicator citindu-şi predica, şi nici cu notiţe ajutătoare în mână, am intrat în tradiţia locală, deşi am ştiut că riscam lacune în sistematizarea ideilor. Publicându-le acum, risc încă o dată ca aceste lacune să se vadă şi ştiu că cititorii nu le vor ierta uşor. Dar ei vor trebui să-şi aducă aminte că într-o predică nu se poate spune totul şi că, despre aceeaşi temă, se poate vorbi în atâtea feluri câţi predicatori o tratează. Eu îi rog pe cititori să vadă în predicile mele doar felul meu de a le trata. Predicile vin dintr-o experienţă personală de predicator. N-au fost scrise, prin urmare nici învăţate pe de rost. N-au fost nici măcar schiţate, în adevăratul înţeles al cuvântului, adică organizate anterior, după un plan clasic de predică, aşa cum se învaţă la orele de Omiletică. Sper ca această mărturisire să nu fie un exemplu rău pentru nimeni. Sau să fie, dar un exemplu bun, cu condiţia să se treacă prin fazele de meditaţie asupra temei, pe care mi le-am impus eu. Fiecare predică a fost totuşi gândită, înainte de a fi rostită. Jaloanele ei i-au fost în general fixate în mintea mea. Odată avute, jaloanele, mi-a fost uşor să şi improvizez, pe loc, din scaunul arhieresc, în funcţie de percepţia pe care o aveam, privindu-mi ascultătorii, dacă mai aveau sau nu nevoie de explicaţii suplimentare, de insistenţă asupra unui detaliu, de un exemplu, de o parabolă etc. Dacă cineva aşteaptă însă să găsească aici predici ideale, predici-model, va fi decepţionat. Nu le-am alcătuit cu acest gând. Le-am improvizat pe loc - după inspiraţia momentului şi a câtorva ceasuri de meditaţie în ajun, atunci cu textul Evangheliei în faţă. În faţa credincioşilor nu l-am avut nici pe acesta. Sibienilor, cum am mai spus, nu le plac vorbitorii care nu au mâinile libere, ca săşi articuleze şi cu ele predica! Uneori am povestit credincioşilor unele călătorii ecumenice peste hotare, ştiindu-i interesaţi, şi mi-a rămas puţin timp pentru predică. Am eliminat însă aici partea informativă,, de circumstanţă, dar predica am lăsat-o aşa cum am rostit-o. Într-un tratat intitulat Dialog despre oratori, atribuit lui Tacit (trad. H. Mihăescu, f. loc şi an), se făcea observaţia ca „ascultătorul îl depăşeşte pe orator. Dacă nu este atras şi ademenit de mersul sprinten al argumentării, de frumuseţea ideilor sau de strălucirea şi eleganţa descrierilor, el nu mai este îngăduitor faţă de cel care vorbeşte. Chiar şi ascultătorul şi auditorul trecător şi întâmplător s-a obişnuit acum să pretindă discursuri atrăgătoare şi frumoase; el nu mai îngăduie formele aspre şi necioplite de altă dată... Tinerii de aici încep chiar în timpul şcolarităţii să-i urmărească de aproape pe oratori pentru a se desăvârşi; ei vor nu numai să-i asculte, ci şi să se întoarcfi acasă cu câteva frânturi strălucitoare şi vrednice de a fi ţinute în minte― (p.62). Ca şi atunci, şi astăzi ascultătorii sunt pretenţioşi şi e bine că e aşa; Experienţa noastră de la Sibiu ne-a confruntat cu o obşte interesată de cuvântul lui Dumnezeu, atentă şi perseverentă în urmărirea predicilor. Vorbite, le-au putut părea interesante. Stilizate pentru a fi publicate, ele îşi vor fi pierdut ceva din virtutea oralităţii dar, în substanţă, tâlcuirile au rămas neschimbate. Nu ştiu dacă am răspuns întotdeauna recomandărilor lui Tacit, ca oratorul: „să nu întrebuinţeze vreun cuvânt copleşit de rugină, să nu construiască fraze cu structură greoaie şi lipsită de artă, în felul cronicilor; să evite glumele triviale, să-şi varieze expunerea şi să nu-şi încheie toate frazele în unul şi acelaşi ritm― (p.68). În orice caz, am avut în vedere aceste recomandări. N-am putut totuşi evita unele repetiţii de la o predică la alta. În vorbire acest lucru nu s-a putut observa, pentru că predicile au fost rostite în decurs de mai mulţi ani, şi nu întotdeauna înaintea aceluiaşi auditoriu. Şi-apoi temele reclamau ele înşile reluarea unor idei, cerute de tetul Evangheliei tâlcuite. În scris, aceste repetiţii de la o predică la alta se vor observa. Nu le-am eliminat însă, gândindu-mă că preoţii care le vor citi totuşi, şi vor citi numai predica duminicii din calendarul zilei, vor trebui să găsească despre textul respectiv cât mai multe comentarii şi interpretări. Cartea tipărită e destinată în primul rând preoţilor. Stilul, îmbunătăţit lexicografic faţă de cel vorbit, a avut în vedere capacitatea lor de înţelegere. Cu puţin efort însă, predicile vor putea fi accesibile şi credincioşilor fără prea mare cultură teologică. Acolo unde se va părea că lucrurile nu se leagă prea bine, va fi din cauză că, având două sau trei predici asupra aceluiaşi text evanghelic, rostite în ani diferiţi, am făcut din două sau trei, una singură, cu intenţia de a nu publica mai multe predici pe aceeaşi temă, cu prea multe repetiţii. Dar cum de fiecare dată logica expunerii a avut o altă structură, încadrarea lor într-o singură structură se va resimţi. Sper în îngăduinţa cititorilor. Am dat totuşi şi câteva variante pe aceeaşi temă, rostite la intervale de un an sau mai mulţi şi înregistrate. Ele pot, prin repetiţii, confirma primele mele intuiţii şi exegeze, sau pot adăuga câte ceva, o nouă meditaţie asupra temei. Niciodată nu miam citit predicile vechi şi nici nu le-am ascultat înregistrate. Am vrut anume să evit repetiţiile şi să-mi las posibilitatea unor eforturi personale noi. Simt nevoia să-i mai adaug cititorului câteva explicaţii. Multe din predici sunt intenţionate şi ca fragmente ale Vieţii lui Iisus, deşi o „Viaţă a lui Iisus― ar trebui scrisă altfel. Dacă vreun preot ar vrea să citească în biserică aceste predici, nu cred că ar face bine. Sunt prea lungi. Rostite, au fost ascultate fără oboseală. Citite, ar obosi şi şiar diminua din valoare. Intenţia mea, publicându-le, a fost de a da preoţilor material pentru propriile lor predici, material informativ de exegeză, de meditaţie şi de analiză care să stimuleze alcătuirea unor predici noi, mai scurte, integrându-le în stilul propriu al fiecăruia. Predicile fiind rostite şi închegate în faţa ascultătorilor, vorbitorul s-a orientat, pe loc, după capacitatea de receptare a celor pe care i-a avut în faţă, după semnele lor de oboseală sau de neoboseală, după interesul sau indiferenţa care li se citea pe chipuri. Aşa se explică unele lungimi. Stilul colocvial, adesea sub formă de dialog imaginat cu ascultătorii, le-a ţinut totdeauna trează toată atenţia. De aceea am teama că, citite în biserică de alte voci, cu alte intonaţii, n-ar fi aceleaşi ca acelea folosite de autor şi le-ar scădea mult din autenticitate şi interes. Ele poartă pecetea stilului celui ce le-a rostit, a timbrului vocii lui, a unei comuniuni realizate la modul personal cu ascultătorii. Uneori ele par desfăşurarea unei conversaţii, timpul trecând pe neobservate. Nu ştiu dacă la citirea lor de către altul, s-ar reuşi aceleaşi efecte. Sper însă în aceleaşi efecte, dacă vor fi citite acasă, pe îndelete, pe răgaz, meditate, Lungimea lor a fost acceptată la Sibiu. Poate că ea se justifică şi prin vorbitor şi prin ascultători. Predica scurtă e pe măsura scurtimii interesului pentru ea, în vremea noastră, mai ales în Occident unde zece minute e tot ce se poate răbda, în felul acesta predica a devenit însă acolo, adesea, o simplă formalitate, un element obligatoriu de cult. Sfântul Ioan Gură de Aur vorbea mult. În zilele noastre Părintele Cleopa de la Sihăstria vorbeşte mult. Şi e ascultat. Am văzut însă şi spectacole triste:,când încep unii preoţi să vorbească, lumea iese din biserică! Fie că n-au dicţiune, fie că n-au conţinut, fie că le încurcă mai rău decât dacă n-ar spune nimic! Comparate cu textele vorbite liber, e de la sine înţeles că în textele scrise din acest volum vor apărea virgule, puncte şi alte semne de punctuaţie care vor modifica uşor muzicalitatea textului înregistrat. La dactilografiere semnele de punctuaţie au rămas în întregime pe seama urechii muzicale a dactilografei care le-a ghicit şi, trebuie să mărturisesc că, de cele mai multe ori, le-a aşezat acolo unde trebuia. Unele modificări au fost cerute, uneori, doar de prea accentuata mea exigenţă literară. Unele completări le-am socotit necesare după ce am văzut textul dactilografiat după înregistrare. Fie că în biserică le-am omis cu bună ştiinţă, ca să nu lungesc predica, fie că mi-au scăpat atunci, dar le-am considerat ulterior necesare pentru coerenţa textului şi folosul lecturii. Chiar şi acestora însă le-am păstrat stilul colocvial, uşor accesibil, ca să fie „auzit‖ ca în biserică. Socotind că unii nu vor fi având acasă o Sfântă Scriptură, în multe predici am transcris textele Evangheliilor mai pe larg decât am făcut-o în vorbirea din biserică, unde credincioşii ascultaseră Evanghelia zilei. Cititorilor, nefiind în situaţia ascultătorilor din biserică, le-am reprodus deci şi textele pe care le-am comentat. Pe unele chiar foarte lungi, precum minunea vindecării orbului din naştere (Ioan 9, 1-41). Cei care cunosc aceste texte vor putea uşor sări peste ele, trecând direct la tâlcuirea lor. Am gândit aceste predici şi ca pe un tratat teologic despre adevărurile fundamentale de credinţă, şi nu fără intenţia de a-1 oferi şi ca pe un catehism care să-i ajute pe cititori, aşa cum i-au ajutat şi pe ascultători, să se înarmeze şi cu argumente pentru apărarea credinţei lor ortodoxe, în faţa celor care ar încerca să-i ademenească spre alte credinţe şi grupe sectare. E o carte de teologie pentru teologi şi pentru neteologi. E o carte de întrebări pentru cei care îşi pun întrebări şi nu le răspunde nimeni; pentru cei care nu ştiu săşi pună întrebări, dar le au pe suflet, dar şi o carte de răspunsuri la întrebări. E o carte de exegeză lucrată în stilul predicilor, dar s-ar putea, în unele privinţe, să le fie de folos şi exegeţilor specialişti. Vor putea găsi în ea unele interpretări care aparţin exclusiv autorului. De aici şi titlul: „Tâlcuri noi!― Deoarece cartea vrea totuşi, în taină, să fie şi un mic tratat de exegeză, am renunţat la adăugirile frecvente din rostirea lor în catedrala din Sibiu: „Iubiţi credincioşi".Nu ştiu dacă am făcut bine. Poate că adresările le-ar fi păstrat autenticitatea şi verbalitatea care uşurează interesul şi antrenează atenţia. Am păstrat în texte un număr destul de mare de parabole şi istorioare. Abuzul de parabole se explică prin audienţa de care s-au bucurat la ascultători. Cu riscul de „a strica" aspectul teologic al volumului, am dat totuşi partea ce i se cuvine şi aspectului pastoral. Istorioarele fixează mai bine învăţătura. Ele sunt fapte de viaţă, şi acestea se înţeleg mai uşor decât teoriile. Metoda a fost întotdeauna folosită şi de Mântuitorul. Am văzut la Casian Romanul texte alcătuite dintr-o suită de pilde, şi nu mi s-a părut deloc că ar îngreuia textul (vezi Filocalia I, p.130 şi urm.). Este de la sine înţeles că parabolele şi istorioarele sunt culese din cărţi şi din povestirile altora, de pe unde le-am găsit sau auzit. De obicei le-am repovestit. (Notă: Notăm aici câteva din cărţile din care am cules unele din parabolele şi istorioarele folosite: Rev. Anthony M. Caniaris, Eastem Orthodoxy: a way of Life, Minneapolis, f.a.; J. Ellis, Illustrations and Incidents for preachers, teachers and christian workers, Roanoke, Virginia, f.a.; Arhim. Chrysostomos, The Ancient fathers of Desert, Brooklyne, 1980; Germanus Polyzoides, Stories like pictures, New York, f.a.; Dr.F.E. Marsh, Pearles, Points and Parahles, Glasgow, f.a.; Pr.Dr. Dumitru Bodale, Trăiri în Hristos, Detroit, 1985; Episcopul Nicodem, Seminţe evanghelice pentru ogorul Domnului, Mănăstirea Neamţu, 1932, voi. I, după Const. Stratilatov, voi. II după Dr. Sergiu de Vladimir, voi. III după L. Tolstoi; Albert de Belden, One Hundred Tales Worth Telling, London, 1947; Pr.Dr. Simeon Radu, Veniţi la Mine. 1.000 istorioare religioase morale pentru predici şi catehizafie, Sibiu, 1983, dactilografiat, ş.a.). Teologii obişnuiţi cu tratatele reci şi grele de seriozitatea argumentelor, uneori subtile şi complicate, desigur întotdeauna necesare celor cărora li se adresează, vor fi uimiţi când vor găsi la mine argumente simple, istorioare, parabole. Să se liniştească domniile lor. Vor înţelege de ce e aşa, când îşi vor aminti că fiecare predică a fost rostită liber în faţa credincioşilor, dintre care mulţi sunt fără înaltă cultură teologică sau filosofică, şi care nu aşteaptă altceva, decât să înţeleagă, şi să li se facă simple lucrurile care în Sfânta Scriptură par uneori şi unora foarte complicate. Unii le ascultă din rutină, înţeleg toate cuvintele, dar luate împreună cuvintele nu le spun nimic, Netâlcuite, sunt ca nişte formule sacre, într-o limbă străină, pe care le respectă, dar pe care nu le înţeleg. Am apelat ici şi colo şi la unii - autori mai moderni şi la unii oameni de ştiinţă. Dacă aş fi intenţionat o carte exclusiv pentru intelectuali, acest apel ar fi fost mai frecvent. Povăţuiesc însă pe preoţii care se vor ajuta de predicile mele, să nu se limiteze numai la exemplele mele. Să citească mult. Să-şi lărgească mereu orizontul cultural. Să-şi îmbrace predicile cu exemple bine alese din ceea ce li se pare relevant din literatură, filosofie, istorie, ştiinţă, pentru a-şi expune cât mai clar şi mai convingător ideile şi comentariile la cuvântul Sfintei Scripturi. Ceea ce spune Tacit despre Cicero, li se potriveşte şi preoţilor în calitatea lor de oratori: „Vă este cunoscută desigur opera lui Cicero, intitulată Brutus; în ultima ei parte (căci prima cuprinde istoricul vechilor oratori) el ne descrie începuturile, progresele şi oarecum dezvoltarea propriei sale elocvenţe: de la Q. Mucius a învăţat dreptul civil, de la academicianul Philo şi de la stoicul Diodot a sorbit până în fund toate principiile filosofiei şi, nemulţumit cu profesorii pe care îi avea din belşug la Roma, a străbătut Grecia şi Asia pentru a îmbrăţişa toate cunoştinţele în întreaga lor varietate. Astfel din cărţile lui Cicero se poate într-adevăr desprinde că nici geometria, nici muzica, nici gramatica şi, în sfârşit, ştiinţele liberale nu i-au rămas necunoscute. El stăpânea subtilităţile dialecticii şi foloasele moralei la fel ca şi mersul şi cauzele fenomenelor naturale. Căci astfel stau lucrurile, prea bunii mei prieteni, şi numai astfel: din bogata lui erudiţie, din deosebitele lui preocupări şi cunoaşterea tuturor ştiinţelor, se revarsă ca un torent şi clocoteşte de viaţă, această admirabilă elocvenţă; înguste şi neîncăpătoare; deoarece numai acela este orator care poate vorbi despre orice chestiune în chip ales, elegant şi convingător potrivit cu demnitatea subiectului, cu cerinţele împrejurărilor şi gusturile ascultătorilor― (Idem p.83-84). Evident, Tacit, care a trăit între anii 55-120 d.Hr., recomanda oratorilor din vremea sa pe înţelepţii pe care îi avea el la îndemână. Iată câteva exemple: „Filosofii academici ne vor da combativitatea, Platon înălţimea de idei, Xenophon farmecul. Oratorul nu face rău să împrumute chiar unele maxime morale de ale lui Epicur şi Metrodor şi să le foloseasă în împrejurările potrivite. Căci noi nu vrem să formăm un înţelept şi nici un adept al stoicilor, ci un om care să fie stăpân pe anumite ştiinţe, dar să se priceapă puţin şi în celelalte. De aceea vechii oratori îmbrăţişau în chip temeinic ştiinţa dreptului civil, dar se iniţiau în oarecare măsură şi în studiul gramaticii, muzicii şi geometriei― (Idem, p.87-88). Preoţii noştri ar trebui să înveţe de aici că aşa cum oratorii laici căutau mereu să-şi îmbunătăţească mijloacele din care să-şi alcătuiască discursurile, tot aşa şi ei ar trebui să se preocupe de lărgirea continuă a ariei de îmbogăţire a argumentelor, a metodei şi stilului de întocmire a predicilor. S-a stat prea mult la nivelul Cazaniei. Aceasta şi-a avut rostul multă vreme. Îl mai are încă, dar a devenit un fel de text sacru care nu mai este pe măsura tuturor nevoilor de înţelegere a Scripturii de către credincioşii vremurilor noastre. E adevărat că am auzit şi reflecţii ca aceasta: Părintele mai bine ar citi Cazania, decât să vorbească aşa cum vorbeşte! Dar aceasta se spune despre preoţii care nu-şi pregătesc predica şi nu sunt în stare să stârnească în ascultători nici un interes. Preotul trebuie să fie la curent cu vremea sa, cu civilizaţia şi cultura, cu operele literare, artistice, cu poezia şi filosofia, cu ştiinţa din toate domeniile şi, numai în contextul lor, să-şi plaseze explicarea Evangheliei, fără teama că aceasta ar fi anacronică şi că el vorbeşte despre lucruri pe care nu le poate în fapt apăra. Să ştie spre ce se îndreaptă interesul credincioşilor, ca să răspundă acestui interes, nu prin predici abstracte, despre lucruri asupra cărora credincioşii nu sunt informaţi şi nu au mijloacele de a le înţelege, ci prin predici luminate, plasate în contextul intereselor oamenilor din vremea noastră şi a capacităţii lor de înţelegere. Aş dori ca toţi preoţii noştri să facă totul ca să menţină în popor continuitatea credinţei ortodoxe, aceea care de-a lungul secolelor a apărat şi continuitatea noastră ca popor pe vatra strămoşească. Să nu uităm că dincolo de slujbele pe care le facem în biserică, avem şi datoria de a învăţa, potrivit poruncii: Mergând, învăţaţi! Păltiniş, 17 aprilie 1989 Dr. Antonie Plămădeală, mitropolitul Ardealului Duminica Ortodoxiei - Dreapta credinţă. Unitate şi dezbinare Duminica Ortodoxiei, întotdeauna prima duminică din marele Post al Paştilor, ne dă prilejul să spunem câteva cuvinte despre unitate şi dezbinare. În anul 842, la un sinod local ţinut la Constantinopol, într-o zi ca aceasta, a luat sfârşit procesul de restabilire definitivă a învăţăturii despre icoane şi a cultului icoanelor. A fost cea din urmă dintre problemele de credinţă, care a fost subiectul celei din urmă dezbateri doctrinare la nivelul întregii Biserici. Ea se clarificase, în sensul admiterii cinstirii icoanelor, încă la Sinodul al VII-lea de la Niceea (787), ultimul sinod ecumenic. Toate celelalte probleme fuseseră analizate, clarificate şi hotărâte la Sinoadele ecumenice anterioare. Sinodul din 842 doar a confirmat definitiv hotărârile Sinodului din anul 787, încheind nouă secole de căutare, de luptă cu nenumărate erezii şi ereziarhi. Totul s-a terminat printr-un triumf decisiv al adevărului, triumf care a impus această zi ca pe o zi a bucuriei Ortodoxiei şi a satisfacţiei depline a întregii Biserici a lui Hristos. De aceea duminica în care s-a luat ultima decizie, s-a şi numit „Duminica Ortodoxiei", şi numele i-a rămas aşa până astăzi. Presupun că nu toţi ştiţi ce au fost şi ce rol au avut în istoria creştinismului „Sinoadele ecumenice― şi chiar, ce înseamnă aceste două cuvinte, sinod şi ecumenic, şi ce înseamnă cuvântul ortodoxie. E bine să ştim. Sinodul este adunarea episcopilor care sunt urmaşii apostolilor. Primul sinod a fost chiar cel al apostolilor, numit sinodul apostolic, care s-a ţinut în Ierusalim în anul 50, şi a lămurit definitiv primirea păgânilor la botez fără obligaţia de a mai urma legea lui Moise în privinţa tăierii împrejur. A fost prima decizie sinodală care a delimitat creştinismul de mozaism, eliberându-1 de o practică care le fusese impusă doar evreilor. Creştinismul s-a afirmat astfel ca o religie nouă, universală, valabilă „pentru toate popoarele‖ (Faptele Apostolilor 15, 17). Trecerea păgânilor la creştinism nu mai însemna trecerea lor la iudaism, la Legea lui Moise. Este momentul în care, printr-o decizie concretizată într-o scrisoare (F.Ap. 15, 2329) către antiohieni, scotea creştinismul definitiv de sub bănuiala că ar fi fost o sectă iudaică. De atunci Sinodul este autoritatea supremă în Biserică. Există sinoade ale Bisericilor locale, cum e, de pildă, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, alcătuit din toţi episcopii acestei Biserici, şi există şi un Sinod al tuturor episcopilor ortodocşi din lume. Cum lume se zicea în greceşte oikumene, Sinodul acesta s-a numit Sinod ecumenic, adică al episcopilor din toată lumea. Acest Sinod este singurul care are dreptul să ia hotărâri în materie de credinţă. Sinoadele locale iau hotărâri cu privire la păstrarea credinţei în Bisericile locale. Sinoadele se numesc Sfinte pentru că sunt asistate şi iau hotărârile sub povăţuirea Sfântului Duh. Hotărârile lor se iau, ca şi la Sinodul apostolic din Ierusalim, prin aşezarea sub protecţia Sfântului Duh, prin rostirea formulei: „S-a părut Duhului Sfânt şi nouă― (F. Ap. 15, 28). Semnul asistenţei Sfântului Duh constă în aceea că se ajunge ca toate hotărârile în materie de credinţă să se ia în unanimitate, nu prin vot, nu prin majoritate. Când au apărut ereziile, s-au adunat Sinoadele ecumenice şi au hotărât, prin descoperire de Sus, care este adevărul, în toate problemele contestate de eretici. Au fost şapte Sinoade ecumenice: 1. La Niceea, în anul 325, când s-au hotărât, împotriva ereziei ariene, cele în legătură cu Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul, alcătuindu-se primele şapte versete ale Crezului. 2. La Constantinopol, în anul 381, când s-au hotărât tot împotriva resturilor ereziei ariene, cele în legătură cu Sfântul Duh, alcătuindu-se ultimele cinci versete ale Crezului. 3. La Efes, în anul 431, când s-a clarificat, împotriva ereziei nestoriene, că în Iisus erau unite dumnezeirea şi umanitatea într-o unire ipostatică, adică într-o singură persoană. De aceea Fecioarei Maria i s-a dat denumirea de Maica Domnului (Theotokos). 4. La Calcedon, în anul 451, a fost condamnată erezia monofizită, care susţinea că în Iisus există o singură natură, cea divină. Au rămas până azi monofiziţi copţii din Egipt, etiopienii, siro-iacobiţii din Siria şi India, şi armenii. 5. La Constantinopol, în anul 553, împăratul Iustinian a încercat o conciliere cu monofiziţii care acuzau Ortodoxia că la Sinodul IV a căzut în nestorianism, S-a clarificat aşa cum se cuvenea doctrina de la Calcedon, împotriva a trei teologi care păreau a fi rămas nestorieni. 6. La Constantinopol, în anul 680, s-a condamnat erezia monotelită care susţinea că în Iisus a existat o singură voinţă, şi energie, cea dumnezeiască, deci nu era şi om deplin. 7. La Niceea, în anul 787, când s-a hotărât definitiv continuarea tradiţiei de supracinstire a Maicii Domnului, de cinstire a sfinţilor şi a moaştelor, a Sfintei Cruci şi cinstirea icoanelor. Toate cele şapte Sinoade ecumenice au stabilit, pe baza Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii, adică a adevărurilor transmise prin Biserică de la Mântuitorul şi de la apostoli, adevărata învăţătură de credinţă ortodoxă. Ortodoxie înseamnă dreaptă credinţă. Biserica Ortodoxă înseamnă Biserica păstrătoare a dreptei credinţe, a acelei credinţe care duce la mântuire. Iconoclasmul, adică lupta împotriva icoanelor, a fost ultima mare luptă încercată de eretici, de schismatici şi cei de o rătăcire cu ei, împotriva ortodoxiei. Ereziarhii susţineau că nu trebuie să ne închinăm la icoane pentru că ar fi „chipuri cioplite―, neînţelegând că nu ne închinăm nici la chip, nici la lemn şi la culoare, ci ne închinăm la ceea ce simbolizează ele, la ceea ce semnifică, adică lui Dumnezeu, iar la sfinţi ne rugăm să mijloacească pentru noi înaintea lui Dumnezeu, ca unii care, printr-o viaţă sfântă, au dobândit trecere la Dumnezeu. Sinodul VII ecumenic s-a ţinut pe vremea împărătesei Irina. Sinodul din anul 842 s-a ţinut pe vremea împărătesei Teodora. Păcat că unitatea Bisericii câştigată atunci, n-a rămas un bun câştigat şi neschimbat. Multe erezii au bântuit şi bântuie lumea creştină de atunci încoace, dea lungul veacurilor, până astăzi. În anul 1054 din trupul Bisericii Ortodoxe celei adevărate s-a rupt Biserica Romano-Catolică. Un cardinal îngâmfat, Humbert, s-a dus la Constantinopol şi a depus pe Sfânta Masă a catedralei Sfintei Sofia, un act de rupere a creştinismului în două. Aşa s-a rupt Biserica Romano-Catolică de Biserica Ortodoxă. De ce s-a întâmplat acest lucru? Simplu spus, fiindcă domnul cardinal Humbert a vrut să impună peste toată Biserica supremaţia administrativă a papei. Până atunci întreaga Biserică fusese organizată pe neamuri, fiecare neam având conducătorul lui bisericesc, şi fiecare eparhie având episcopul ei, în comuniune cu şeful spiritual al ţării respective, acesta fiind, la rândul său, în comuniune cu toţi conducătorii spirituali ai tuturor neamurilor. În comuniune, nu în supunere. Unul din ei, din motive tradiţionale, istorice, nu teologice, era admis a fi primus inter pares, adică primul între egali. Acesta era episcopul Romei, pentru că Roma fusese capitala imperiului, deci din motive politice şi istorice, nu bisericeşti şi dogmatice. Papa, şi cei din jurul lui, au tins întotdeauna să domine administrativ toate Bisericile, deşi o mie de ani el nu avusese acest drept şi nu exercitase nici o conducere universală. Dacă ar fi fost vorba să se aplice, în această privinţă, vreun drept, vreun primat, apoi nu episcopul cetăţii Romei, cetatea în care Sfinţii Petru şi Pavel au fost martirizaţi, ar fi fost îndreptăţit la aceasta, ci episcopul Ierusalimului, cetatea Domnului. Patriarhul Ierusalimului spune acest lucru până în ziua de astăzi! Problema unui şef universal al Bisericii nu s-a pus niciodată înainte. Iisus Hristos a fost considerat Capul Bisericii. Şi nu s-a simţit nevoia nici unui adjunct, sau vicar, sau locţiitor. Doar Roma a simţit această nevoie, pentru că a vrut să se impună ea în această calitate, şi nu atât din cauza lui Petru, cât pentru a continua rolul împăratului roman, ca Pontifex Maximus. Rezultatul acţiunii nechibzuite a Romei, prin cardinalul Humbert, a fost deci ruperea în două a lumii creştine. Papa s-a autoproclamat Pontifex Maximus, adică cel mai mare, dar lumea răsăriteană nu i-a recunoscut această calitate. Papa a căzut astfel şi din calitatea de primus inter pares. Locul i l-a luat Patriarhul Constantinopoluluiţ tot pe motive istorice, deoarece Constantinopolul a fost a doua Romă, capitala Imperiului de răsărit. Se vor împlini în curând încă o mie de ani de când Biserica Răsăriteană trăieşte sub vechea formă eclesiastică din primul mileniu. Patriarhul Constantinopolului este primul între egali, dar fără să exercite vreo conducere sau control asupra altor Biserici. Acest control îl exercită totalitatea episcopilor ortodocşi adunaţi în Sinod. Ei pot fi prezidaţi sau convocaţi de patriarhul de la Constantinopol, dar nu conduşi. Şi chiar şi preşedinţia poate fi conferită şi altcuiva, prin înţelegere. Odată începutul dezbinărilor făcut, ele au continuat. La începutul sec. Al XVI-lea, călugărul catolic german Martin Luther a provocat o a doua mare dezbinare. Din trupul romano-catolicismului s-a rupt o parte, şi aşa s-a născut protestantismul. A venit apoi Jean Calvin, şi mulţi alţii, şi în felul acesta s-au născut la început câteva Biserici Protestante mari. Pe vremea regelui Henric al VIII-lea, Biserica Angliei s-a rupt şi ea din trupul Romei şi a dat naştere Bisericii Anglicane, regele proclamându-se el cap al Bisericii în locul papei. Şi astăzi regina Angliei se consideră conducătoarea Bisericii Anglicane în Anglia şi a Bisericii Presbiteriene în Scoţia! Dezbinarea a continuat şi a crescut până la măsura a peste 1000 de Biserici şi secte în vremea noastră. Nimeni nu mai ştie câte au apărut în ultima vreme, mai ales în S.U.A. dar şi în Europa, dezbinând astfel Biserica despre care Mântuitorul a spus că trebuie „să fie una―, precum trupul Său unul este. Încă Sfântul apostol Pavel pusese dramatica întrebare pe care ne-o punem şi noi: „Au doară s-a împărţit Hristos?― Cum se face că au apărut aceste fenomene de dezbinare? Dezbinările din lumea creştină pun în faţa noastră o situaţie dezolantă, ruşinoasă. Cum a fost posibil? Cum e posibil ca în numele aceluiaşi Hristos, în numele aceleiaşi învăţături, în numele aceleiaşi Evanghelii, a aceleiaşi Scripturi a Noului Testament, totuşi, să nu fie o Biserică una, ci să fie atâtea? Este momentul să ne punem aceste întrebări esenţiale. Să vedem de unde vine răul, ce trebuie să alegem noi şi cum să alegem între unitate şi dezbinare? Ne vom pune împreună câteva întrebări menite să ne clarifice problema. Nu vom epuiza toate întrebările posibile, dar vom căpăta o idee despre cauzele acestei situaţii. Cea dintâi: Cine vrea împărţirea, cine vrea dezbinarea Bisericii? Fără îndoială că este cineva care doreşte ca Biserica lui Hristos să fie împărţită, să fie dezbinată, să nu fie una, să nu fie puternică, să nu fie întreagă. Cheia o găsim în Epistola I a Sfântului apostol Petru (5, 8), unde se spune: „Potrivnicul vostru diavolul umblă mugind ca un leu, căutând pe cine să înghită―. Şi pe cine înghite? Pe cei care rămân pe afară, despărţiţi de trupul Bisericii. El este cel care, fără îndoială, vrea dezbinarea. A doua întrebare: De ce s-au făcut şi se fac aceste împărţiri, aceste dezbinări, uneori urmărite de unii anume? Machiavelli, un scriitor, diplomat şi filosof din Evul Mediu, lansase un principiu: Divide ut regnus - împarte ca să stăpâneşti. Spre a slăbi un corp unitar, spre a slăbi o instituţie, spre a slăbi un popor, spre a slăbi pe cineva, îl împărţi şi aşa îl guvernezi mai bine. Lozinca aceasta, şi sub forma „Divide et impera―, au aplicat-o la vremea lor, şi aici la noi, în Transilvania, pe locurile acestea, Habsburgii care aveau tot interesul să ne stăpânească mai uşor. Ne-au împărţit în ortodocşi şi uniţi, după ce alţii încercaseră mai înainte să ne calvinizeze. Şi care sunt de obicei urmările dezbinărilor, mai ales ale celor religioase? Orice dezbinare religioasă nu rămâne numai dezbinare religioasă. Ea aduce după sine dezbinare în familii, între prieteni, între sate sau între locuitorii aceluiaşi sat şi oraş. Aduce dezbinare şi în sânul unui neam. Noi avem experienţa aceasta tristă de la anul 1700, când s-a făcut dezbinarea Bisericii noastre ortodoxe, fiind unii ademeniţi la uniatism. Aşa au început fraţii a se urî între ei. E ciudat acum, cei care preferă şefi religioşi diferiţi, învaţă de la ei ura, nu iubirea! Când cei care merg la biserică, de la un loc se despart; mergând fiecare spre „biserica lui―, din momentul acela li se despart şi sufletele şi idealurile, şi fiinţa lor se înjumătăţeşte. Aceasta a fost urmarea dezbinării. Habsburgii nici nu au urmărit altceva, decât ca, în numele principiului „împarte şi stăpâneşte", să ne slăbească şi să ne stăpânească mai uşor. De ce să se lupte ei cu noi, când puteam foarte bine să ne luptăm noi între noi, şi ei doar să profite? Că doar nu din grijă pentru sufletele noastre ne-au dezbinat! Lui Dumnezeu nu-i plac dezbinările. în Sfânta Scriptură se spune: „Dumnezeu nu este Dumnezeul neorânduielii, ci al păcii şi al bunei înţelegeri14 (I Cor. 14, 33). Şi dacă lui Dumnezeu nu-i plac dezbinările, ce trebuie să gândim despre Cei care fac toate eforturile, demne de cauze mai bune, ca să dezbine totuşi Biserica lui Hristos? Să căutăm răspunsul chiar în Scriptură. Mulţi din cei care ne dezbină umblă cu Scriptura în mână, căutându-şi argumentele în ea, argumente ca să rupă trupul lui Hristos! Dar să vedem ce spune Sfânta Scriptură despre cei care dezbină? Iată, să luăm textul din I Timotei 6, 3-7: „Fereşte-te de cei care învaţă altmintrelea!, spune Sfântul Pavel; parcă s-ar adresa nouă, azi. Să nu înveţe nimeni altmintrelea. Altmintrelea decât cum? Altmintrelea decât au primit învăţătura de la Mântuitorul, aşa cum a transmis-o El apostolilor. Zice despre unii ca aceştia că se îndeletnicesc cu basme şi cu certuri (Tit 3, 9), numindu-i „trufaşi care nu ştiu nimic, dar sunt molipsiţi de patima de a grăi mult şi de a da război de vorbe, din care se nasc pizma, pricinile, hulele, bănuielile, viclenia, certurile deşarte între oameni cu mintea stricată şi străini de adevăr, care socot că evlavia ar servi la câştig (I Tim. 6, 45). Şi încheie cu sfatul: „De unii ca aceştia fereşte-te!― Sunt foarte multe împrejurările în care Sfântul Pavel dă asemenea sfaturi: „Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte asupra lui în toate împrejurările prielnice şi neprielnice, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga răbdare şi învăţătură. Căci va fi o vreme când oamenii nu vor primi învăţătura cea sănătoasă, ci-şi vor alege învăţători după poftele lor, care să le gâdile auzul, şi-si vor întoarce urechile de la adevăr şi se vor lua după basme (II Tim. 6, 2-5) Iată texte limpezi ale Sfântul apostol Pavel despre cei care dezbină. Am putea, fără îndoială, să le înmulţim. Tot Sfântul Pavel scrie în Epistola către Tit: Iar de disputele nebune şi de spiţele de neam, de întrebările şi disputele pentru lege, te fereşte, căci sunt nefolositoare şi deşarte. Şi iarăşi avertizează: „De omul eretic, după o sfătuire sau două fereşte-te― (Tit 3, 10). Unul ca acesta e numit „răzvrătit‖ şi păcătuieşte fiind singur de sine osândit. Nu vi se pare că ştiţi despre cine vorbeşte apostolul? Sigur că ştiţi. Sunt şi printre noi asemenea „răzvrătiţi― împotriva Ortodoxiei învăţăturii Bisericii, umblând pe alături, după învăţători rătăciţi care au chipul evlaviei, dar minte puţină, cu care înşală pe cei cu mintea şi mai puţină decât a lor. Avem la Sfântul Pavel şi unele sentinţe cumplite rostite despre cei care dezbină Biserica lui Hristos. Pe unii, zice el, „căzând din credinţă, precum Imeneu şi Alexandru, i-am dat satanei, ca să înveţe a nu mai huli (I Tim. 1, 19-20). Pe alţii, pomeniţi în Epistola către Romani, Sfântul apostol Pavel spune că Dumnezeu nu-i pedepseşte altfel, decât că le retrage asistenţa Sa, le retrage ajutorul şi-i lasă „numai la puterea minţii lor‖ (Rom. 1, 28). Ştiindu-se ei la puterea minţii lor, devin orgolioşi, dar de fapt devin tot mai opaci la gândirea logică. Nu poţi duce cu ei la bun sfârşit nici o convorbire. Şi chiar dacă o duci până la capăt, când şi se pare că ai terminat-o şi ai lămurit-o, ei se reîntorc pe loc la punctul de pornire, ca şi cum n-ai lămurit nimic. Nu sunt deschişi nici unei lămuriri, alta decât cea pe care şi-o dau ei înşişi. Ei nu întreabă, nu ascultă de experienţa de două mii de ani a Bisericii. Ei nu ştiu că Sfinţii Părinţi au spus: „Cine vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească. Dar pentru ei Sfinţii Părinţii nici nu contează. Contează doar nu ştiu care domn de peste nu ştiu care ocean sau canal care e mai mare decât toţi Sfinţii Părinţi şi decât întreaga Biserică! Se zice că un pustnic, mai puţin dotat cu înţelegerea Sfintei Scripturi, a căutat, după capul lui, vreo douăzeci de ani răspuns la o nedumerire în legătură cu un text. În cele din urmă s-a hotărât să meargă la un Sfânt Părinte din vecinătate să-l întrebe. În clipa aceea i s-a luminat mintea şi a înţeles tâlcul textului. Mirându-se, i s-a arătat un înger care l-a întrebat: De ce te mirii? Pentru că după douăzeci de ani, tocmai acum când mă hotărâsem să merg să întreb pe altul cu ştiinţa mai mare în Scripturi, tocmai acum am descoperit înţelesul pe care îl căutam, a răspuns el. Îngerul i-a spus: Iată, de aceea m-a trimis acum Dumnezeu la tine, ca să te fac să înţelegi că lămurirea ţi-a venit tocmai pentru că te-ai hotărât să întrebi, şi chiar în clipa când te-ai hotărât să întrebi. Au nu ştiai? „Cine vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească!" Altă dată să fii mai înţelept. Pe lângă învăţătura despre întrebarea ca mijloc de mântuire, trebuie să mai reţinem din această întâmplare şi faptul că cercetarea Sfintei Scripturi e lucru de durată şi de înţelepciune. Nu se dă lumina primului venit, la prima deschidere a cărţii. Tâlcuirea Sfintei Scripturi s-a făcut în sute de ani, de mii de cercetători şi Biserica i-a stabilit sensurile şi înţelesurile cele adevărate. Biserica trebuie întrebată. Noii tâlcuitori, care întorc totul pe dos sau caricaturizează textele reducându-le la înţelesuri simpliste, incomplete, o fac pentru că nu au pregătire şi pentru că, din mândrie, fie că nu întreabă, fie că nu acceptă răspunsurile. Unii nu le acceptă din neputinţa minţilor de a le înţelege, alţii din dorinţa de a se preface ei în sfătuitori, şefi, conducători, după cuvântul Mântuitorului, fiind „povăţuitori orbi ai orbilor, şi orb pe orb de va povăţui, amândoi vor cădea în groapă― (Matei 15, 14). Unii ca aceştia calcă porunca unităţii, despre care unul din Părinţii Bisericii, Sfântul Ciprian, a spus multe cuvinte de dojenire şi avertisment: „Hristos ne-a dat pacea, ne-a învăţat să fim uniţi în cuget şi în simţire, ne-a impus să păstrăm nestricate şi necălcate în picioare legăturile dragostei, ale înţelegerii frăţeşti. La Împăratul cerurilor nu poate să ajungă dezbinarea. La răsplata lui Hristos nu poate să ajungă acela care a pângărit dragostea lui Hristos faţă de noi, prin dezbinarea vicleană― (De catolicae ecclesiae unitate, în col. „Părinţii şi Scriitori bisericeşti―, P.S.B., Buc., 1981, p.444). Şi tot Sfântul Ciprian: „Cine a ieşit din sânul Bisericii nu poate trăi sau respira, ci îşi pierde însăşi mântuirea" {Idem, p.451). Văzând în unitatea dintre Tatăl şi Fiul modelul unităţii Bisericii, el spunea credincioşilor săi din Cartagina: „Vedeţi cum a fost dragostea Celui ce s-a rugat pentru noi, pentru ca, precum Tatăl şi Fiul una sunt, aşa să rămânem şi noi, în aceeaşi unitate, ca de aici să se poată înţelege cât de mult păcătuieşte cel ce sparge unitatea şi pacea. Domnul pentru aceasta s-a rugat, voind ca poporul Său să trăiască, fiindcă El ştia că dezbinarea nu duce la împărăţia lui Dumnezeu― (De dorninica Oratione, Colecţia PSB, Buc., 1981, p.481-482). Ori, să ne punem o întrebare foarte simplă: cine sunt cei ce dezbină? Cei care au fost două mii de ani în unitate ortodoxă sau cei care rup acum din Ortodoxie pe unii slabi de suflet şi fără cunoştinţe suficiente despre adevăr? E de la sine înţeles că dezbinatorii sunt cei care strică unitatea care a existat atâta vreme şi în care Biserica lui Hristos se află şi astăzi. Că şi ei vorbesc de Iisus? Că fac rugăciuni? Cântă? Dacă o fac în dezbinare, în ruperea de Biserică, de frăţie şi de comuniunea în Sfintele Taine, degeaba au chipul evlaviei şi zic tot timpul „Doamne, Doamne. Tot aşa erau şi fariseii din vremea Mântuitorului. Şi nu prea i-a lăudat! Dimpotrivă. N-a spus despre nimeni cuvinte mai aspre. „Morminte văruite― (Matei 24, 27), „şerpi, pui de vipere― (Matei 24, 33). Despre nimeni, nici despre cei care îl răstigneau, n-a spus cu atâta putere: „Vai vouă― (Matei 24, 23). Să trecem acum la o nouă întrebare: Ce obiectează dezbinatorii acestei Ortodoxii pe care o sărbătorim noi într-o zi ca aceasta? Ei obiectează, în linii mari, faptul că noi ţinem la Sfânta Tradiţie, faptul că avem cele Şapte Taine, şi apoi faptul că avem Preoţia de succesiune apostolică, că avem biserici, aşa cum e aceasta, cu toate obiectele din ea, faptul că ne facem semnul crucii, că cinstim sfinţii şi icoanele. Să ne oprim câteva clipe doar asupra uneia singure dintre practicile scumpe inimii creştinului ortodox de pretutindeni: însemnarea cu semnul crucii. Toţi cei depărtaţi de la adevărata credinţă nu-şi mai fac cruce. Socotesc că aceasta ar fi închinare la idoli. Nu mai au cruci în casele lor şi la piepturile lor. Se pretind mari cititori ai Sfintei Scripturi şi dovedesc că nu ştiu să citească, pentru că este adevărat că în Sfânta Scriptură se scrie negru pe alb că: „propovăduirea crucii este nebunie―, dar dacă citim fraza mai departe, vedem că scrie că e nebunie: „pentru cei ce sunt pe calea pierzării^ (I Cor. 1, 18). Adică tocmai pentru ei! Sfântul Pavel se lăuda „numai cu crucea lui Hristos― (Gaiateni 6, 14) şi îi condamna pe cei „care se poartă ca vrăjmaşi ai crucii lui Hristos― (Filipeni 3, 18). Cum de vor fi ştiind unii din Sfânta Scriptură doar ceea ce le convine ca să se despartă de Biserică? E cineva care îi îndeamnă stăruitor la aceasta. Desigur cel care se teme, tremură şi fuge de semnul crucii. Căci care creştin nu ştie că diavolul fuge de semnul crucii? Care creştin nu se însemnează cu semnul crucii când se află în faţa unei primejdii? Până şi unii care nu prea sunt practicanţi ai credinţei, în vreme de primejdie îşi aduc aminte că există un mijloc de a cere ajutorul lui Dumnezeu şi a te adăposti de rele, şi acesta este semnul crucii. Tradiţia e veche în viaţa creştină. Nu e o invenţie târzie a cuiva, de care am putea să ne lepădăm ca de o învăţătură omenească. Ea vine din momentul în care Mântuitorul răstignit pe cruce a sfinţit-o, a făcut din ea simbolul jertfei Sale pentru păcatele noastre. E bine să se ştie de către toţi: Dumnezeu iartă, pentru că Mântuitorul a plătit cu jertfa Sa preţul iertării. Altfel Dumnezeu ar face numai dreptate. Noi trebuie doar să ne însuşim jertfa pentru noi şi să voim să intrăm în legea iertării, nu în a dreptăţii. Cine respinge crucea, respinge iertarea. Acela să se aştepte să i se aplice numai dreptatea. În veacul al IV-lea facerea semnului crucii era de mult o prac- tică în Biserică. Iată ce scria Sfântul Chiril al Ierusalimului (t 386): „Să nu ne ruşinăm să mărturisim pe Cel răstignit. Fă-ţi cu încredere pe frunte cu degetele pecetea şi fă cruce în toate acţiunile tale; şi când mănânci pâine, şi când bei din pahar; când pleci de acasă şi când vii; înainte de a te culca şi când te trezeşti; când călătoreşti şi când te odihneşti. Mare talisman este crucea!... Crucea este semn pentru cei credincioşi şi teamă pentru demoni, Iisus i-a biruit pe aceştia prin cruce şi i-a dat cu hotărâre pe faţă. Când demonii văd crucea îşi aduc aminte de Cel răstignit. Se tem de cel ce a zdrobit capetele balaurului. Nu dispreţui pecetea pentru că a fost dată în har― (Cateheze, 13, 36). Aţi auzit? Parcă ar descrie ceea ce facem noi azi: ne închinăm înainte şi după masă, la plecări şi sosiri, seara şi dimineaţa şi în toate lucrările noastre. Aşa se făcea atunci, aşa se face şi azi. Scriitorul bisericesc Eusebiu al Cezareii (t 339), în Viaţa lui Constantin cel mare (I, 28-30, II, 7), povesteşte cum acestuia, înainte de a fi creştin, i s-a arătat pe cer în plină zi un semn al crucii şi cuvintele: „În acest semn vei învinge". Era în luptă cu Maxenţiu şi creştinându-se el şi oştirea lui, au învins. Eusebiu al Cezareii, contemporan cu Constantin cel mare, spune că a auzit această întâmplare chiar din gura împăratului. Iată însă o mărturie şi mai veche de la începutul secolului al III-lea, care ne vine de la Sfântul Ipolit al Romei (t 235): „Străduieşte-te în toată vremea să-ţi însemnezi cu bună-cuviinţă fruntea, căci acesta e semnul cunoscut şi încercat al patimii împotriva diavolului, dacă îl faci cu credinţă şi nu pentru a te vedea oamenii, ci punându-l înainte cu ştiinţa ca pe un scut― (în cartea Tradiţia apostolică, 3, 36). Un scriitor bisericesc, Nichifor Calist, povesteşte că la împăratul Bizanţului Mauriciu au venit odată nişte soli ai regelui Persiei Cosroes al II-lea şi că toţi aveau pe frunte semnul crucii. Împăratul i-a întrebat de ce şi-au pictat acest semn, de vreme ce nu sunt creştini? Au răspuns că respectă acest semn ca aducător de succes şi salvare, pentru că fiind la ei o vreme de ciumă, nişte creştini i-au învăţat să-şi facă acest semn, şi cei care şi l-au făcut au fost ocoliţi de cumplita boală: „Noi i-am crezut şi am fost salvaţi în mijlocul familiilor noastre secerate de ciumă" (Istoria bisericească, XVIII, 20). Obiceiul a ajuns până în Balcani şi nu este exclus să-şi aibă originea în această istorie cu ciuma din Persia care va fi circulat din gură în gură, până a ajuns şi la valahii noştri. Patriarhul de frumoasă amintire în istoria Bisericii noastre de după al doilea război mondial, Justinian Marina, povesteşte că prin 1953 participând la intronizarea patriarhului Chiril al Bulgariei, fiind în maşină a văzut turme de oi şi ciobani cu sarici ca ale noastre. Bulgarii însoţitori i-au şi spus: Iată valahii! Erau români. De mirare era că toţi aveau pe frunte ca o cicatrice, semnul crucii. Au oprit şi i-au întrebat de ce aveau acest semn. Au spus că e un obicei vechi, de pe vremea când turcii prefăcând locurile în paşalâc turcesc încercau să-i turcească pe valahi. Aceştia au hotărât atunci să însemneze pe fiecare nou-născut, la botez, cu fierul roşu pe frunte în semnul crucii, ca să ştie că sunt creştini şi să nu-i poată sili nimeni vreodată să-şi lepede credinţa. Cei care s-ar fi lepădat ar fi fost cunoscuţi şi repudiaţi ca trădători şi de ai lor, şi de turci! „Obiceiul a rămas până azi― (Apostolat Social, X, 1971, p.219). Istoricul bisericesc Sozomen, care a scris o Istorie bisericească între anii 439-50, povesteşte cum Sfânta Elena, mama Sfântului Constantin cel mare, a făcut săpături pe Golgota şi a descoperit acolo trei cruci, bănuind că una era cea pe care fusese răstignit Mântuitorul. împreună cu Macarie, episcopul Ierusalimului, au hotărât să facă o probă. Era în Ierusalim o femeie grav bolnavă. O făcură să se atingă de cele trei cruci. Când se atinse de una din ele, se vindecă pe loc, ceea ce fu o dovadă concludentă că aceea era crucea Domnului (Sozomen, 2, 1). Ea se păstrează şi azi în Ierusalim, părticele din ea fiind însă răspândite şi în alte locuri, în lume. Iată tot atâtea dovezi că semnul crucii cu care se închină creştinii binecredincioşi, le e spre ajutor şi binecuvântare şi tot aşa şi semnul crucii aşezat pe biserici şi păstrat în case, este semnul acceptării de către noi a jertfei Domnului şi chemare a Harului Său în viaţa noastră, spre a ne apăra de primejdii, de rele şi de păcate. Toate acestea, noii ereziarhi ni le obiectează ca şi cum ele n-ar veni de la Dumnezeu, n-ar veni de la Iisus Hristos, pentru că – zic ei - de la Iisus Hristos vine numai ceea ce este în Sfânta Scriptură. Ei merg până acolo, încât - culmea culmilor nesăbuinţei - cred aceste învăţături şi practici ale Bisericii, drept practici şi învăţături îndreptate împotriva lui Dumnezeu! Vă puteţi imagina aşa ceva? Invocarea Sfântului Duh în Sfintele Taine, semnul Sfintei cruci ş.a. să fie îndreptate împotriva lui Dumnezeu şi socotite păcate! Ce minte sănătoasă ar putea admite aşa ceva? Noi arătăm că ne bizuim pe Sfânta Scriptură în tot ceea ce credem, în toate gesturile pe care le facem. Noi ne sprijinim pe Sfânta Scriptură, nu ei. Toate acestea au fost transmise din om în om, până în vremea noastră, fie prin Sfânta Scriptură, fie prin Sfânta Tradiţie, pentru că nu totul s-a scris în Scriptură, aşa cum pretind ei. Au fost învăţături scrise, dar au fost şi învăţături care s-au transmis pe cale orală. Şi mai întâi au fost învăţăturile pe cale orală, transmise prin tradiţie, şi numai după aceea au fost scrise. Tot ce e scris a fost la origine tradiţie, vorbire, transmitere orală. Mântuitorul n-a scris nici o carte. A vorbit. A transmis oral. Evangheliştii au notat pe urmă, cum zice Papia, la sfârşitul sec. I, „Amintirile‖ lor. Când Sfântul Pavel şi-a scris epistolele, Evangheliile încă nu erau scrise. Dar el le cunoştea din transmiterea orală, din Tradiţie, aşa cum ştia, tot din Tradiţie, şi tot ceea ce nu s-a scris niciodată. Şi el a transmis şi oral. Iată, spre exemplu, ce spune în a doua Epistolă către Tesaloniceni (2, 15): „Deci, fraţilor, rămâneţi statornici şi ţineţi predaniile pe care le-aţi primit prin cuvântul sau prin cartea noastră. Va să zică Sfântul apostol Pavel a dat învăţături şi prin cuvânt, şi prin carte, şi oral, vorbind, şi prin scrisoare. Acelaşi lucru vom găsi în Epistola a Il-a către Timotei (2, 2): „Şi ceea ce ai auzit de la mine, în faţa multor martori, trece-le la oamenii credincioşi, care să fie destoinici să înveţe şi pe alţii. Şi tot Sfântul Pavel în Epistola I către Corinteni (11, 34), după ce îi lămureşte că: „dacă cineva e flămând, să mănânce acasă, ca astfel să nu vă adunaţi spre osândă―, adică să nu se facă chefuri atunci când se întâlneau pentru rugăciune, adaugă: „Celelalte le voi rândui când voi veni la voi―. Va să zică urma să le dea şi învăţături practice, prin cuvânt, atunci când se va duce la ei. Iată deci chiar în Sfânta Scriptură temeiul Sfintei Tradiţii, deci al practicilor pe care le-am moştenit noi din moşi-strămoşi, încă de la apostoli. Şi Sfântul Ioan spune: Iar „celelalte‖ le voi aranja cu voi „gură către gură―, atunci când ne vom vedea (II Ioan 1, 12). Textul, cel mai elocvent este însă în Evanghelia după Ioan (21, 25), chiar la sfârşitul Evangheliei sale. Ascultaţi cum îşi încheie Sfântul Ioan, Evanghelia: „Sunt încă şi multe alte lucruri câte a făcut Iisus, care de s-ar fi scris cu de-amănuntul, mi se pare că nici în lumea aceasta n-ar fi încăput cărţile ce s-ar fi scris―. Aşadar, Mântuitorul a dat şi multe alte învăţături în afara celor ce s-au scris, învăţături morale, învăţături prin viu grai, pe care Biserica le-a transmis din om în om până în vremea noastră. Ştim toţi că există şi în vremea noastră un Cod penal alcătuit de legislatorii laici, cu legi scrise, dar există şi un drept aşa-numit cutumiar, un drept al pământului. Spre exemplu: nu scrie nicăieri, ceea ce se practică în unele părţi ale ţării, că trebuie să laşi casa copilului celui mai mic, dar acolo unde acest obicei există, se respectă cu stricteţe. Chiar dacă sunt mai mulţi fraţi, nici unul nu se gândeşte să deschidă proces de partajare egală, deşi legea civilă le-ar permite-o. Respectă legea pământului, fiindcă aşa au moştenit-o şi o consideră sfântă. Sau să luăm alt exemplu: Unde scrie ce anume zestre trebuie să se dea unei fete când e măritată? Şi totuşi se ştie precis ce trebuie să se dea unei fete. Zestrea începe să i se pregătească de cum trece de copilărie, şi i se depozitează frumos, la vedere, în Casa mare, ca semn că în acea familie se respectă legea strămoşească. Sunt lucruri pe care oamenii noştri le ţin şi le practică de secole, cu sfinţenie. De ce? Pentru că aşa s-au transmis. Tot aşa, multe învăţături care n-au încăput în Sfânta Carte, s-au transmis prin viu grai. Să ne facem cruce, de exemplu, să mergem la biserică, să aranjăm biserica într-un anumit fel, să punem icoana Mântuitorului de-a dreapta şi a Maicii Domnului la stânga ş.a.m.d., toate acestea ni s-au transmis prin viu grai, în două mii de ani de tradiţie creştină ortodoxă. Şi acum, încă o întrebare: Ce vrea Dumnezeu de la noi în viaţa noastră creştină? Dumnezeu vrea de la noi iubire, unitate. Vrea ca Biserica lui „să fie una―. Sfântul Pavel spune în Epistola către Romani (16, 17): „Vă rog, fraţilor, să vă feriţi de cei care fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o şi să vă păziţi de ei―. Şi tot el, în Epistola I către Corinteni (1, 10): „Rogu-vă pe voi, fraţilor, în numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toţi aceeaşi să vorbească, şi să nu fie între voi dezbinări, ci să fiţi uniţi în duh şi în cuget―. În marea rugăciune din Evanghelia după Ioan, Mântuitorul s-a rugat „ca toţi să fie una" (17, 21). S-a rugat pentru unitatea tuturor creştinilor din lume, ceea ce implicit înseamnă şi condamnarea gravă a tuturor dezbinărilor şi a dezbinatorilor. Spunea în această rugăciune: „Toţi să fie una, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis". Va să zică, acolo unde nu e unitate, slăbeşte şi credinţa în Dumnezeu. E firesc să fie aşa. E firesc pentru că dezbinarea derutează. Cei slabi în credinţă, sau cei care nu au credinţă, îşi pot pune întrebarea: Cum aceşti creştini, în numele aceleiaşi Evanghelii, sunt atât de împărţiţi? Dezbinarea derutează şi compromite Biserica. Ba chiar îl com- promite şi pe Dumnezeu. De aceea, la un moment dat, Mântuitorul spune: „Vai celor prin care vine sminteala" (Matei 18, 7). în alte părţi din Sfânta Scriptură se spune că mai bine le-ar fi fost acelora de nu s-ar fi născut! (Matei 26, 24), decât să se înfăţişeze în faţa judecăţii lui Dumnezeu ca dezbinători. Sfântul Pavel scrie evreilor la un moment dat (10, 31): „E cumplit lucru să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu!" Unul din marii filosofi români, despre care nu s-ar putea spune că avea idei limpezi în privinţa credinţei, spunea totuşi lucruri de mare adevăr despre unele din motivele care alimentează îndoiala sau slăbirea credinţei: „înainte de a cere fdosofiei armonizarea cu religia, să se înfăptuiască armonizarea în interiorul religiei. Un aspect... care constituie o slăbiciune, e multiplicitatea religiilor, e diferenţierea duşmănoasă a confesiunilor chiar în sânul aceleiaşi religii. Dacă spectacolul varietăţii contradictorii alimentează în ordinea teoretică scepticismul, nu văd cum poate fi el interpretat în formarea religiei― (Mircea Florian, Scrieri alese, Buc. 1968, p.214-215). Observaţia filosofului e însuşită azi de toate confesiunile mari. Din dorinţa de a depăşi spectacolul diviziunilor s-a născut ecumenismul, efortul de a uni toate Bisericile. Într-un creştinism ideal, vindecat de dezbinări, Mircea Florian vedea o forţă de limpezire a multor întrebări şi de mare folos pentru societate: „Cât timp religia va fi o adâncă cerinţă a vieţii şi îşi va sorbi seva din afecte universale (iubire), nici o teorie nu o va putea înlătura. Filosofia preţuieşte nu numai dinamismul, dar şi nobleţea religiei, care a atins culmi în creştinism ‗ (Idem, p.214). Vom aduce încă o dată o mărturie din Sfântul Ciprian, asupra pericolului în care se află cei ce dezbină Biserica lui Hristos: „Cine nu ţine la unitatea Bisericii, crede căşi ţine credinţa? Cine se împotriveşte Biserici şi se opune, crede că e în Biserică? Evident că nu. E în afară, şi-şi pierde mântuirea― (Despre unitatea Bis. Ecumenice, PSB, Buc., 1988, p.437). Şi tot el: „În casa Domnului, în Biserica lui Hristos locuiesc cei de o credinţă şi o simţire. Ei stăruie în bună înţelegere şi simplitate― (Idem). Despre Valoarea Sfintei Tradiţii, cele mai limpezi lucruri le-a spus Vicenţiu de Lerini, un important scriitor bisericesc, ale cărui texte au devenit normative: „În Biserica universală trebuie mare grijă, ca acel lucru să-l ţinem ca adevăr, care a fost crezut pretutindeni, totdeauna şi de toţi... Lucrul acesta va fi aşa, dacă în toate cele ale credinţei vom respecta universalitatea, vechimea şi conglăsuirea perma-nentă. Vom respecta universalitatea, adică în felul acesta, dacă mărturisim că este adevărată, singură acea credinţă pe care o mărturiseşte pe pământ întreaga Biserică. Vom respecta vechimea, dacă nu ne depărtăm deloc de acele înţelesuri pe care se ştie că le-au practicat sfinţii înaintaşi şi Părinţii noştri în credinţă, începând de la apostoli. Vom respecta şi conglăsuirea permanentă, dacă şi în vechime şi de atunci până astăzi, ţinem definiţiile şi înţelesurile tuturor, adică atât ale ierarhilor, cât şi ale învăţătorilor Bisericii deopotrivă^ (Commonitorium. II). Şi încă o dată, tot Vicenţiu de Lerini. Citez aceste texte pentru că ele se învaţă în şcolile teologice şi sunt învăţături de bază, dar prea rar ajung la îndemâna credincioşilor, socotindu-se că ei nu se interesează de temeiurile credinţei, ci o primesc fără întrebări. Unii se întreabă şi nu fac rău. Pentru aceştia trebuie să dăm răspunsuri. Şi ele să fie clare şi sigure, ca să nu zică nimeni că n-a ştiut. Iată cum mai lămureşte problema tradiţiei Vicenţiu de Lerini: - „îmi va zice poate cineva: fiindcă regula Scripturilor este desăvârşită şi fiindcă prin ea singură Scriptura e mai mult decât îndestulătoare, de ce să mai alergăm şi la tradiţia Bisericii? Pentru că Scriptura, din cauza adâncimii sale, nu poate fi tălmăcită de toţi în acelaşi fel. Cuvintele ei sunt într-un fel înţelese de unii, şi în alt fel de alţii, aşa încât putem spune: câţi oameni, atâtea înţelesuri. Alta este tălmăcirea lui Novaţian, alta a lui Arie, alta a lui Macedonie, alta a lui Pelagiu, alta a lui Nestorie. Din cauza acestor multe şi mari rătăciri este aşadar absolută nevoie să tălmăcim cărţile profeţilor şi ale apostolilor după înţelesul universal şi de totdeauna al Bisericii (adică după Sfânta Tradiţie)― (Idem). Două lucruri trebuie să reţinem în mod deosebit din aceste texte. Mai întâi ce este Sfânta Tradiţie: „ceea ce a fost crezut pretutindeni, totdeauna şi de către toţi―. Aceasta este definiţia cea mai scurtă a Sfintei Tradiţii, şi cea mai limpede. Aşadar: vechimea învăţăturii şi a practicii, universalitatea şi unanimitatea acceptării şi a credinţei şi practicării ei. Este exact ceea ce facem noi ortodocşii. Al doilea lucru este precizarea lui Vicenţiu de Lerini, împotriva tuturor ereziarhilor şi sectanţilor din trecut, prezent şi viitor - de vor mai fi - că principiul că numai Scriptura e izvor de credinţă şi fapte, nu poate sta în picioare, ci că multe ale Scripturii, ea fiind prea concentrată, trebuie lămurite prin Tradiţie, deci prin modul cum ne-a fost transmisă tâlcuirea ei. Pe aceste baze, desigur vechi cât Biserica, înaintea lui Vicenţiu de Lerini, Sfântul Ciprian a afirmat că: „Unul este Domnul, unul Hristos, una este Biserica, una este credinţa şi poporul este unul formând prin înţelegere un singur corp unit şi puternic― (Despre unitatea Bisericii Ecumenice, 23, PSB, Bucureşti, 1981, p.450). Şi tot Sfântul Ciprian a avertizat: „în afara Bisericii nu există mântuire―. Biserica doreşte ca toţi să se mântuiască şi îi cheamă cu iubire la sânul ei, ea având toate mijloacele, în special Sfintele Taine şi ierurgii, prin care să-i conducă pe toţi fiii ei în Împărăţia Cerurilor. Ştim că cei care dezbină au o aparenţă de evlavie şi se pretind cei mai buni creştini, dar Sfântul Pavel precizează: se încununează numai cei a căror alergare nu e la întâmplare, ci aleargă după rânduială (I Cor. 9, 24-27). Dezbinarea creează ură, creează neînţelegere, fie ea în numele oricărei evlavii. Dezbinarea tot dezbinare rămâne, şi nu face decât rău, chiar dacă cel care o provoacă este cu numele lui Iisus Hristos în gură. În numele evlaviei, plesnesc de trufie! Ei zic pe toate uliţele: „Nu suntem ca ceilalţi. Noi suntem mai buni!― Ştim ce a spus Mântuitorul despre fariseul care se lăuda aşa! Şi tot Mântuitorul ne-a avertizat: „Păziţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, iar pe dinlăuntru sunt lupi răpitori‖ (Matei 7, 15). Deci în haine de evlavie, dar cu intenţie de dezbinare. Şi iată-L pe Mântuitorul descriindu-i profetic şi mai exact, de parcă i-ar vedea acum pe cei care umblă din casă în casă, dar nu ca să propovăduiască adevărata credinţă, ci ca să strice credinţa oamenilor, moştenită din strămoşi şi predată de Biserică: „Vai vouă... că cutreieraţi marea şi uscatul ca să faceţi un prozelit (pentru secta voastră, n.n.), şi dacă îl dobândiţi îl faceţi fiu al gheenei, îndoit ca voi!― (Matei 23, 15). Cine are urechi de auzit, să audă! În vremea noastră Bisericile vor să-şi refacă unitatea. Numai anumite secte şi grupări mărunte rămân în continuare la programul lor de dezbinare. Căci ei desfăşoară un adevărat program în privinţa aceasta. El se numeşte prozelitism, cum l-a numit şi Mântuitorul în textul citat mai sus. Bisericile mari caută astăzi reunificarea. Acest scop îl are ecumenismul contemporan. Dorim refacerea trupului lui Hristos aşa cum a fost în Duminica Ortodoxiei. Am avea nevoie de o nouă Duminică a Ortodoxiei! Noi, la toate slujbele, ne rugăm cu cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur şi ale Sfântului Vasile cel mare: „pentru pacea a toată lumea, pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu Biserici, şi pentru unirea tuturor‖ Ziua Ortodoxiei a fost, în momentul proclamării ei, un moment de unitate a tuturor creştinilor din lume. Să fie pentru creştinii din lumea de astăzi un apel către o nouă Duminică a Ortodoxiei care să refacă din nou Trupul lui Hristos, Biserica cea „una, sfântă, sobornicească şi apostolească―. (Cuvânt rostit în catedrala din Sibiu, 1987) Înălţarea Sfintei Cruci, Duminica după înălţarea Sfintei Cruci, Duminica a IlI-a din Post - Dileme aparente - opţiuni categorice Textul care s-a citit astăzi din Sfânta Evanghelie, dacă s-a adresat numai ascultătorilor din vremea aceea ai lui Iisus, le va fi părut foarte greu. Greu de înţeles, dar şi mai greu de urmat. Dacă ni se adresează şi nouă - ceea ce e sigur, pentru că de aceea s-a zis, s-a scris şi se transmite fiecărei generaţii de creştini - nu e mai puţin greu. Şi tot aşa: greu de înţeles şi greu de urmat. Cel puţin la prima vedere, dacă nu şi la a doua şi la a treia. Să ni-1 aducem aminte: Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viaţa o va pierde; iar cine va pierde viaţa sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu Sfinţii îngeri― (Marcu 8, 34-38). Va trebui să ne oprim, dacă nu asupra fiecărui cuvânt, în orice caz asupra fiecărui verset, fiindcă ele se clarifică unele pe altele şi unele din altele, şi urmează unei logici a cuvântării Mântuitorului, de care trebuie să ne ţinem mereu aproape. Numai aşa ne vom putea lămuri ce ar putea să însemneze cuvinte precum: „să se lepede de sine‖ şi „să-şi ia crucea sa―. Sau cum vom înţelege sentinţe ca aceasta: „Cel ee va vrea să-şi mântuiască sufletul, acela şi-l va pierde―, sau aceasta şi mai criptică, mai tainică: „cel ce-şi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela şi-l va mântui. Alte traduceri, mai noi, au în loc de suflet, viaţa, adică: „cel ce-şi va pierde viaţa pentru Mine şi pentru Evanghelie―, pentru ca în felul acesta să uşureze înţelegerea textului, să-l facă mai logic, că e de înţeles „să-ţi pierzi viaţa― aceasta pământească, dar e de neînţeles că trebuie „să-ţi pierzi sufletul". Noi toţi ştim că sufletul trebuie câştigat, mântuit. „Doamne miluieşte-mi sufletul‖, suspina Psalmistul (116, 4), iar Mântuitorul însuşi a spus: „Ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul?‖ (Matei 16, 26). S-a contrazis Mântuitorul? Au făcut bine cei care au înlocuit cuvântul „suflet― prin „viaţă"! Nu e uşor de răspuns, deocamdată, pentru că chiar ediţiile Bibliei care înlocuiesc la un moment dat „suflet" prin „viaţă", în versetul următor, Marcu 8, 3 - deci ediţiile mai noi - folosesc ca şi ediţiile vechi, tot cuvântul suflet (psihi). Ce ar putea să însemneze aşadar: „a-ţi pierde sufletul!"Vom vedea mai departe că traducerile mai noi au dreptate, dar nici cele vechi nu-s greşite. Sensul cuvântului suflet în Sfânta Scriptură este în unele cazuri viaţa, în altele suflet, în sens de componenţă a omului: trup-suflet, folosit aşa şi în Vechiul şi în Noul Testament. Dumnezeu „i-a suflat în nări suflare de viaţă‖ lui Adam (Facere 2, 7). Psalmistul zice: „le iei sufletul şi ele mor‖ (Ps. 104, 29-30), „se întorc în pământ‖ (Ps. 145, 4). Şi în Iov: „Omul când îşi dă sufletul, unde mai este?‖ (Iov 14, 10). Mai ales acest din urmă text ne arată că prin suflet se înţelegea adesea viaţa, fiindcă sufletul propriu-zis rămânea şi după moartea trupului, după încetarea vieţii pământeşti. În astfel de texte, aşadar, suflet înseamnă viaţa. În alte cazuri însă, cuvântul suflet are un alt înţeles, d.p. „a avea durere în suflet‖ (Isaia 65, 14); unii pot ucide trupul, dar „nu pot ucide sufletul‖ (Matei 10, 28); „sufletul Meu este cuprins de întristare‖ (Matei 26, 38); „Măreşte suflete al meu pe Domnul‖ (Luca 1, 46). În astfel de texte e limpede că prin suflet se înţelege altceva decât viaţa. Se înţelege acea parte, nemuritoare din om care susţine viaţa, dar nu moare odată cu trupul, ci trăieşte veşnic şi trebuie să se mântuiască. Una din cheile textului nostru stă în aceea că Mântuitorul foloseşte cuvântul suflet în ambele înţelesuri, şi ca viaţă, şi ca suflet. Contemporanii care Îl ascultau, ştiau să facă această deosebire, aşa cum şi noi, atunci când vorbim de o uşă, ştim că pomenindu-se cuvântul broască nu e vorba de broasca din baltă, ci de broasca uşii. Astfel de cuvinte, cu două sau mai multe înţelesuri, cer multă atenţie şi grijă în interpretare şi când e vorba de Sfânta Scriptură. Nu mă îndoiesc însă că, tot cel ce va urmări tâlcuirea cu interes şi va participa la ea, ca şi cum ar gândi-o personal, îşi va bucura sufletul cu satisfacţii reale, şi-şi va organiza viaţa cu şi mai mult folos, cu şi mai multă prevedere. Textul Evangheliei de azi fiind alcătuit din sentinţe scurte, uşor memorabile, dar prea pline de înţelesuri, ne obligă la tratarea lui sistematică, organizată, şi aşa vom şi proceda. Vom reveni şi la textul referitor la pierderea sufletului, cu care, deocamdată, n-am vrut decât să dăm un exemplu de dilemă, de nelămurire cu care putem rămâne, dacă nu intrăm într-o tâlcuire mai adâncă. Tâlcuirea ne luminează textele şi înţelegerea lor, şi ni le fac folositoare pentru viaţă şi mântuire. „De voieşte cineva să vină după Mine― 1. Să începem aşadar cu cele dintâi cuvinte rostite de Mântuitorul: „De voieşte cineva să vină după Mine“. Putem înţelege că Mântuitorul îşi selecţionează interlocutorii: Cei ce voiesc să ia aminte, cu aceia vreau să stau de vorbă. Cei ce nu voiesc, facă ce vor! Dar celor ce voiesc, acelora am a le spune ceva deosebit. Trebuie să remarcăm, înainte de orice, că a merge după Mântuitorul, adică a-I urma învăţăturile, e la voia noastră. E la voia noastră să ne ducem la întâlnirea cu El sau să ne vedem de treburile noastre. Suntem liberi. E marele privilegiu care ne-a fost dat la creaţie. E marea taină a lumii oamenilor. Ea, lumea oamenilor, poate chiar să-şi imagineze că e autonomă, că a părut de la sine, şi că poate să se organizeze în mod liber, după legi pe care şi le creează ea însăşi. E de la sine înţeles însă că libertatea pe care a dat-o Dumnezeu oamenilor, nu e o libertate fără termeni de alegere, fără arătarea căilor care stau în faţa libertăţii, a opţiunilor. Dumnezeu le-a arătat oamenilor calea spre Sine şi le-a descoperit cum se merge pe ea şi unde se ajunge. Ba mai mult: i-a îndemnat să meargă pe ea, avertizându-i că aceasta e calea cea bună. Le-a lăsat însă libertatea să meargă şi pe calea spre altceva, spre ce vor alege ei, avertizându-i şi de data aceasta că spre orice altceva vor merge, îşi vor pierde mântuirea. „Alegeţi-vă acum cui veţi sluji― (Iosua 24, 15), dar fiţi atenţi: „Cine părăseşte calea (Domnului) este aspru pedepsit‖ (Prov. 15, 10). Asemenea texte abundă în Scriptură. Dar niciodată nu capătă sens de constrângere, de limitare a libertăţii. Cred că Dumnezeu a găsit în acordarea libertăţii forma ideală a unei omeniri care să se simtă demnă şi independentă, până la riscul de a se priva chiar de El. Cum am spus, Dumnezeu are un punct de vedere cu privire la aceasta, dar a socotit mai importantă libertatea oamenilor. Pe această libertate şi-a clădit sistemul creaţiei, lăsând la libera alegere a oamenilor asumarea răspunderii de a fi cu Sine, sau nu. Cine îşi asumă răspunderea de a nu fi cu Dumnezeu, e treaba lui. Tuturor le-a pus la îndemână însă pe lângă libertate, şi mijloacele care să-i orienteze în opţiunile libertăţii. Aşadar, ceea ce vrem noi să reţinem acum, în chip deosebit, e acest: „De voieşte cineva―, adică faptul că ne dă libertatea de a-L urma sau nu. Să ne imaginăm că Dumnezeu nu ne-ar fi făcut liberi, ci am fi fost doar nişte piese dintr-o maşină mare, care, la apăsarea pe un buton, ar începe să se mişte şi să-şi execute fiecare mişcarea sa, aşa cum le-a programat constructorul. Nu-mi vine să cred că o omenire, construită din astfel de rotiţe, ar fi fost interesantă. Nici pentru rotiţe n-ar fi fost interesant să trăiască, astfel comandate, nici Dumnezeu nu şi-ar fi găsit satisfacţia în construirea unor astfel de jucării mecanice. Până şi copiii îşi părăsesc jucăriile după o vreme. Nu-i mai interesează. A fi liber înseamnă a nu fi o jucărie mecanică. De aceea omul are suflet, şi minte, şi libertate, şi e capa-bil de cele mai ingenioase şi neaşteptate iniţiative, creaţii, simţiri, care îi fac viaţa frumoasă, interesantă, iubită. De aceea doresc oamenii să trăiască mult, cât mai mult, şi doresc să trăiască şi în eternitate. Cum spuneam mai înainte, libertăţii i se oferă posibilitatea de opţiune. Aşa face Mântuitorul acum: oferă opţiunea urmării Sale, îl scoate pe cel liber de sub dilemele opţiunilor oferindu-i o orientare. Şi îi oferă criteriile opţiunii pe care El o consideră a fi optimă, în perspectiva scopului şi destinului ultim al creaţiei. Dar nu operează cu sila. Sila ar întuneca viaţa. L-ar umili pe om. L-ar degrada la starea de animal, de vegetal, de mineral. Tot aşa i-a spus şi tânărului bogat: „De voieşti să fii desăvârşit‖ (Matei 19, 21). Acolo era însă vorba de desăvârşire, de o stare a celor ce se vor mai deosebiţi. În textul Evangheliei noastre, însă, opţiunea e între a pierde şi a câştiga, pentru că a nu urma pe Mântuitorul înseamnă a nu te mântui. Dar chiar şi în această situaţie, Mântuitorul nu restrânge libertatea nimănui. Oamenii se nasc liberi. Dumnezeu i-a creat cu liber arbitru, adică cu libertatea de a decide ei înşişi încotro s-o ia, ce să aleagă. Sunt liberi. E drept şi e bine să fie liberi? Fără îndoială. Pentru că dacă n-ar fi liberi, n-ar putea să fie responsabili pentru faptele lor. De aceea greşesc foarte mult aceia dintre creştini care se rătăcesc în interpretarea Sfintei Scripturi spunând că omul nu este liber, că Dumnezeu a hotărât pentru fiecare dinainte ca unii să meargă în Rai, iar alţii să meargă în iad şi că sunt aşa fiindcă aşa i-a vrut Dumnezeu, şi fac ceea ce vrea Dumnezeu. Cei ce gândesc aşa, se prevalează de textul: „Dumnezeu lucrează toate în toţi‖ (I Cor. 12, 6). Avem desigur în 0 % un text interpretat trunchiat, cum e obiceiul unora să facă. Sfântul Pavel vorbeşte în context de împărţirea darurilor care vin, „toate în toţi―, de la Dumnezeu, dar fiecare le foloseşte liber, după voinţa sa, ca în Pilda talanţilor. De aceea, în capitolul următor, 13, arată că darul suprem e acela al dragostei, pe care ar trebui să-l folosească toţi, căci pe acesta toţi îl au, şi acesta le cuprinde pe toate celelalte. Unii rătăciţi de la credinţa ortodoxă spun că Dumnezeu hotărăşte şi pe a voi şi pe a face. Ba mai mult: îi predestinează pe unii la fericire, şi pe alţii la nenorocire. De aici a plecat protestantismul şi apoi şi toate sectele, sprijinindu-se pe unele texte din Epistola către Romani, pe care le-au interpretat greşit, precum, de pildă: „De cine-Mi va fi milă, pe acela îl voi milui; şi de cine voi vrea să Mă îndur, Mă voi îndura... Dumnezeu pe cine voieşte îl mântuieşte, şi pe cine voieşte îl împietreşte‖ (Rom. 9, 15-18). În primul rând, Sfântul Pavel se referă aici la texte din Vechiul Testament şi la evreii vremurilor acelora (Ieşire 33, 19; 4, 21). El simplifică uşor textele, poate scriindu-le din memorie, pentru că iată cum sună d.p. textul din Ieşire 33, 19: „...pe cel ce va fi de miluit, îl voi milui, şi cine va fi vrednic de îndurare, de acela Mă voi îndura―. Nuanţa e uşor sesizabilă. Nu e vorba de un arbitrariu al voinţei lui Dumnezeu. În cazul de mai sus, textul din Ieşire presupune în chip limpede vrednicia omului ca motiv de îndurare a lui Dumnezeu. Celălalt text folosit de cei rătăciţi de la credinţă, pentru a arăta că Dumnezeu hotărăşte totul şi că nu există libertate, e din Ieşire, 4,21. E vorba de faptul că Dumnezeu îi spune lui Moise că „va învârtoşa inima lui Faraon şi nu va da drumul poporului‖, din robia egipteană, chiar la vederea minunilor lui Moise. Dar nici această învârtoşare nu este un act arbitrar. Dacă ar fi fost impusă de Dumnezeu o astfel de învârtoşare, Faraon nu ar fi putut fi responsabil de ea. Ea era însă o încercare a lui, pentru a vedea cum va reacţiona, când i se va lămuri de către Moise, că minunile făcute de el nu erau vrăjitorii, cum le credea Faraon, ci erau mijloace date lui Moise de către Dumnezeu, pentru a-1 convinge pe Faraon să-i elibereze pe evrei. Iată textul: „Dar tu să zici lui Faraon: Aşa zice Domnul Dumnezeu evreilor: Israel este Fiul Meu, întâi născutul Meu. îţi zic dar: Lasă pe Fiul meu (poporul Israel) să Mi se închine‖ (Ieşire 4, 22-23). Aşadar, i se oferea lui Faraon libertatea de alege = libertatea de hotărâre. Nu era constrâns. Şi numai după aceea urmează ameninţarea, după ce el n-ar accepta cererea dreaptă a evreilor: „Iar de nu-1 vei lăsa, iată îţi voi ucide pe fiul tău cel întâi născut‖ (Ieşire 4, 23). Pedeapsa vine deci, întotdeauna, după un act personal, responsabil. Acum vom înţelege mai uşor acest: „De voieşte cineva să vină după Mine‖ al Mântuitorului. E o invitaţie la un act responsabil. Într-adins n-am ocolit obiecţiunile ridicate de protestantismul clasic şi de neoprotestantism, în cele mai multe dintre denominaţiuni, pe această temă. Aceştia, negând voinţa liberă şi responsabilitatea omului şi atribuind totul voinţei arbitrare a lui Dumnezeu care miluieşte pe cine voieşte, şi nu miluieşte pe cine nu voieşte, fac din om un predestinat. La prima lectură, şi mai ales la o lectură izolată, scoasă din context şi făcută fără atenţie, poate părea aşa, dar celor care o interpretează aşa, le scapă tema pe care o discută Sfântul Pavel în cap. 9 din Epistola către Romani. Acest lucru ne obligă la abordarea problemei din perspectiva ei reală, în gândirea Sfântului Pavel. Tema Sfântului Pavel nu este predestinarea, deci ignorarea faptelor şi a voinţei omului, ci mila. Mila ce este? Un act de dreptate? Nu. Un act de predestinare? Nu. Mila este un act de bunăvoinţă. Ea porneşte din voinţa celui ce o exercită, din inima lui, fără a fi neapărat motivată de vrednicia celui ce o primeşte. Mila e un act gratuit. Un act gratuit nu are nevoie de motivare şi aplicat cuiva, nu creează precedente cu valoare de lege, nu obligă la aplicare generală. De aceea Sfântul Pavel spune: „Aşadar, miluirea nu atârnă de cel care doreşte, nici de cel ce se nevoieşte s-o aibă, ci de Dumnezeu cel ce miluieşte― (Rom. 9, 16). Mila e ca şi iertarea. Se dă fără a se mai reţine gravitatea faptei, şi nu se dă ca o plată pentru faptă. Mila, ca şi iertarea, pot fi socotite arbitrare şi într-un fel, tulburând legea, pentru unii care vor numai dreptate, dar ele nu desfiinţează legea. Sunt o excepţie de la lege. Când a fost vorba de plata lucrătorilor, Stăpânul viei a plătit celui care a lucrat din ceasul al unsprezecelea, aceeaşi sumă ca şi celui care a lucrat din ceasul întâi. Acesta din urmă s-a revoltat. I s-a părut că stăpânul face o nedreptate. Dar Stăpânul i-a zis: „Prietene, nu-ţi fac strâmbătate. Au nu cu un dinar te-ai tocmit cu mine? Iaţi al tău şi du-te, căci voiesc să dau şi acestuia de pe urmă ca şi ţie. Nu mi-e oare îngăduit să fac cu ale mele ce voiesc? Sau poate că ochiul tău e pizmăreţ pentru că eu sunt bun?― (Matei 20, 13-15). De aceea Dumnezeu ni le recomandă şi nouă, tot ca excepţii, dar şi ca semne ale instaurării în noi a „gândirii― (I Cor. 2, 16) şi „simţirii lui Hristos― (Filipeni 2, 5). Un singur cuvânt aş vrea să mai adaug în legătură cu predestinarea, care, în teologia poporului, nu e cu totul absentă nici din ortodoxie. „Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus!!― se zice. Sau: „Ce e să se întâmple, se întâmplă/― Sau: „De ce fugi, de aceea nu scap.‖ Acestea pot fi resturi din credinţe populare antice, precum cele din mitologia grecească şi a altor popoare cu care şi strămoşii noştri au avut contacte, şi care făceau din Destin o putere care hotăra arbitrar cursul vieţii oamenilor. Predestinarea nu este însă logică. Ea vine în contradicţie cu libertatea şi cu tot ce ştim despre Dumnezeu. Ce rost ar mai avea acest: „De voieşte cineva―, din Evanghelia de azi, dacă soarta ne-ar fi dinainte hotărâtă? De ce să fim pedepsiţi, dacă nu greşim de voia noastră, ci „aşa ne e scris―? De ce au fost pedepsiţi Adam şi Eva? Le-a „fost scris―, sau au călcat ei porunca? Sfântul Pavel, tot el, cu mintea lui ascuţită, lămureşte şi această impresie pe care o au unii. Nu e vorba de predestinaţie, ci de preştiinţa lui Dumnezeu. Dumnezeu nu trăieşte în timpul nostru. Ieri şi mâine. La El totul e un etern prezent. El ştie azi ce vom face noi mâine, dar aceasta nu înseamnă că vom face pentru că ştie El, ci El ştie pentru că vom face. Evenimentul care la noi încă nu s-a întâmplat, şi care aşteaptă decizia noastră, la Dumnezeu s-a întâmplat, şi El a văzut deja decizia noastră. Dar aceasta nu înseamnă că El a determinat-o, ci că noi am determinat, prin faptele noastre, preştiinţa Lui. Lucrul cere puţin efort de înţelegere din partea multora, dar acest efort şi această înţelegere sunt absolut necesare pentru a scăpa de obsesia predestinării. Iată cum lămureşte, simplu, această realitate Sfântul Pavel: „Căci pe care i-a cunoscut El mai înainte, mai înainte i-a şi hotărât― (Romani 9, 29). Deci „hotărârea", care aici e de fapt un cuvânt impropriu, e bazată pe „cunoaşterea de mai înainte―. Accentul şi cheia problemei e pe această „dinainte cunoaştere", cu alte .cuvinte, pe preştiinţă, care este unul din atributele lui Dumnezeu. Dacă totul ar fi predestinat, nici credinţa, nici faptele, nimic n-ar mai crea nici merite, nici greşeli, deci nici o responsabilitate. Or, toată Scriptura e plină de îndemnuri la credinţă şi fapte. Şi chiar în teologia Sfântului Pavel pe care, mai ales, se sprijină predestinaţioniştii, găsim învăţături limpezi despre faptul că „Dumnezeu va da fiecăruia după faptele sale‖ (Rom. 2, 6) şi „fiecare din noi va da pentru sine socoteală lui Dumnezeu‖ (Rom. 14, 12). Dacă n-ar fi aşa, de ce ar mai spune Mântuitorul la sfârşitul sfârşiturilor, la judecată: „Veniţi la Mine binecuvântaţii Părintelui Meu, căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc, însetat şi Mi-aţi dat să beau, goi şi M-aţi îmbrăcat‖, sau „Plecaţi de Ia Mine blestemaţilor în focul cel veşnic, căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc, însetat şi nu Mi-aţi dat să beau, gol şi nu M-aţi îmbrăcat‖ (Matei 25). Toate acestea înseamnă că există o responsabilitate, că există o libertate de a face ori de a nu face lucrurile bune. Ceea ce înseamnă că-L îndreptăţeşte şi pe Dumnezeu să ne ceară socoteală, adică să ne facă responsabili pentru faptele noastre. Dumnezeu ne deschide ochii spre fapta cea bună, spre a înţelege lumea, spre a ne înţelege destinul, spre a ne înţelege moartea, spre a ne înţelege rostul pe acest pământ, dar noi suntem liberi să-L ascultăm sau nu. Acesta este marele privilegiu pe care l-a dat Dumnezeu omului: libertatea. Dar atunci când zice: ―De voieşte cineva‖ aceasta nu înseamnă că Dumnezeu e mulţumit când omul nu voieşte să meargă după Mântuitorul. Să ne amintim ce spune în altă parte: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi‖ (Matei 11, 28). Dumnezeu adresează deci chemarea către toţi, absolut către toţi, dar nu constrânge pe nimeni. Îi lasă pe toţi liberi să decidă ei înşişi, să fie ei înşişi responsabili pentru faptele lor. Aici, pe pământ în aceasta stă măreţia omului. Dumnezeu n-a creat o fiinţă lipsită de măreţie. Dimpotrivă, a creat o fiinţă căreia i-a dat raţiune, şi căreia i-a spus: foloseşte-ţi raţiunea aşa cum trebuie. Hotărăşte-te să alegi între bine şi rău. Încă din Vechiul Testament alternativa e mereu prezentă: Pus-am înaintea voastră „binecuvântarea şi blestemul‖ (Deut, 11, 27), „viaţa şi moartea, binele şi răul‖ (Deut. 30, 15), „calea vieţii şi calea morţii‖ (Ieremia, 21, 8), „foc şi apă, şi la oricare vei vrea vei întinde mâna ta‖ (înţelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah 15, 16). Ce rezultă de aici? Că deşi ne-a făcut liberi, opţiunea către care ne îndrumă Dumnezeu e aceea spre bine. Dumnezeu ne inspiră să facem binele. Noi spunem totdeauna: „Facă Dumnezeu ce vrea El―. Când spunem aşa, bine spunem. Când spunem aşa, înseamnă că, cu credinţă în Dumnezeu, cu credinţă în puterea Lui, cu credinţă în bunătatea Lui, cu credinţă în dreptatea Lui, îi transmitem Lui grija pentru noi. Aceasta e bine s-o facem. Dar nu e bine să credem că totul ne este hotărât dinainte şi de Sus, şi că nimic nu mai depinde de noi. Foarte multe lucruri depind de noi. Când îi încredinţăm lui Dumnezeu grija de noi, nu înseamnă că noi trebuie să ne dăm de-o parte şi să aşteptăm, ci să cooperăm cu El (I Cor. 3, 9). Sunt şi lucruri care nu depind de noi. De pildă, nu depinde de noi să ne naştem aici sau dincolo, să ne naştem bărbat sau femeie, nu depinde de noi să avem o înălţime mai mare sau mai mică, să avem o inteligenţă mai vie sau mai redusă, dar dincolo de acestea avem libertatea de a decide noi, de a apuca spre bine sau spre rău, de a lucra pentru mântuirea noastră sau împotriva mântuirii noastre, de a ne iubi aproapele sau de a nu-1 iubi, de a crede sau de a nu crede. Toate acestea depind de noi. Sunt la voia libertăţii noastre. Nu ne va cere Dumnezeu socoteală pentru că nu am fost prea inteligenţi, dar ne va cere socoteală dacă n-am făcut efortul de a învăţa, de a ne lumina, de a întreba, de a cunoaşte Scripturile. „Cercetaţi Scripturile‖ (Ioan 5, 39). Nu ne va cere Dumnezeu socoteală pentru că suntem bărbaţi sau femei, dar ne va cere socoteală de felul cum, într-o situaţie sau alta, am împlinit poruncile date fiecăruia în parte, cu privire la îmbrăcăminte (Deut. 22, 5), la iubirea reciprocă a soţilor (Efes. 5, 25), la rugăciune (I Tim. 2,8), la supunere (Efes. 5, 22). În cele din urmă, această împărţire a fiinţei create de Dumnezeu în bărbat şi femeie nu are nici o însemnătate şi nici o consecinţă de principiu pentru mântuire, căci „în faţa lui Dumnezeu nu mai este nici partea bărbătească, nici parte femeiască‖ (Gal. 3, 28). Aşadar, sunt lucruri care nu depind de noi. Pe acestea să le primim ca date de Dumnezeu după rânduiala Sa. Acestea sunt însă, în cea mai mare parte, de dinainte de naşterea noastră. Cel ce ne-a creat, ne-a creat cum a binevoit El. Dar rămân celelalte multe, actele vieţii noastre, în care avem libertatea de mişcare şi de alegere. Iar de se întâmplă uneori să constatăm că nu mai avem libertatea de alegere, să primim totul cu înţelepciune şi seninătate şi să ştim că pentru acestea nu ne va cere Dumnezeu socoteală. Ne va cere socoteală însă asupra înţelepciunii cu care le-am primit. De pildă, cum am primit o boală de care nu suntem responsabili, un accident, o podeapsă nemeritată, sila de a face ceva împotriva voinţei noastre şi altele asemenea. Încă unii din cei vechi, filosofi care nu ştiau de creştinism, ajunseseră pe cale naturală, prin puterea minţii lor la această înţelepciune care e foarte aproape de înţelepciunea creştină. Filosoful Epictet recomanda în orice împrejurare înţelepciunea, seninătatea, liniştea şi chiar mulţumirea. Spunea: dacă sunt în lanţuri şi ştiu că nu depinde de mine să mă eliberez, voi avea sufletul liniştit. De ce să mă tulbur, dacă nu e în puterea mea să mă dezleg? Ştiu că sunt liber să călătoresc, mai spunea el. Îmi aleg corabia, corăbierul, ziua în care să plec, direcţia în care vreau să merg. Nu pot spune că acestea nu sunt la voia mea. Dar dacă pe mare se stârneşte o furtună şi corabia e ameninţată cu răsturnarea, ce pot eu să fac? Fac tot ce depinde de mine. În rest, rămân liniştit. Ştim că toţi suntem datori cu o moarte. De ce să mă tulbur? De ce să cârtesc? Avem de învăţat de la acest filosof păgân, din şcoala stoică. Să facem tot ce stă în puterea noastră, să alegem binele cât stă la alegerea noastră, dar când ne întâlnim cu neprevăzute care nu stau în puterea noastră, numai atunci să le acceptăm ca de la Dumnezeu şi, în nici o împrejurare, să nu ne pierdem credinţa. Şi chiar în împrejurări ca cea descrisă de Epictet, să nu ne pierdem speranţa şi credinţa, căci mai este încă un ultim mijloc de scăpare, la care trebuie să apelăm, şi pe care filosoful păgân nu-1 cunoştea. Acela la care au apelat apostolii când, pe mare, furtuna ameninţa să-i înece cu corabie cu tot. L-au trezit pe Iisus cu rugămintea: „Doamne, mântuieşte-ne că pierim― (Matei 9, 25). Şi, la rugăciunea lor, Iisus a potolit furtuna. Ultima alegere şi lucrare care stă în putinţa noastră şi atunci când totul pare pierdut, este rugăciunea. Să n-o uităm. Iar în cele ce stau în puterea voii noastre, să cerem de asemenea ajutor lui Dumnezeu, precum Petru pe mare când, îndoindu-se de propria lui decizie de a merge pe valuri către Iisus, din cauza îndoielii a început să se scufunde şi a strigat: „Doamne, scapă-mă― (Matei 14, 30). Principiul pe care aş vrea să-l fac foarte înţeles de către dv. este acesta: Să facem tot ce stă în puterea voii, şi a minţii, şi a simţirii noastre ca să ne organizăm armonic viaţa pe pământ şi să ne-o pregătim pe cea de dincolo. Să muncim, să creăm bunuri materiale şi duhovniceşti, să ne creştem copiii după legea morală creştină, a binelui şi a dreptăţii, a cinstei şi onestităţii, a generozităţii şi dăruirii pentru alţii, a fricii de Dumnezeu şi a ascultării de poruncile lui. Iisus însuşi, când a fost în cea mai mare primejdie, atunci când totul părea pierdut, când era căutat ca să fie arestat, după care ştia că va urma răstignirea, ne-a dat un exemplu extraordinar de încercare şi a ultimei şanse. S-a rugat: „Părinte, de voieşti fă să treacă paharul acesta de la Mine!― (Luca 22, 42). Aşa trebuie interpretat acest text. Spaniolul Unamuno îl numeşte agonic, adică un strigăt de disperare, de luptă interioară a lui Iisus cu Sine însuşi şi cu misiunea Lui, de slăbiciune omenească ajunsă la culme, gata să renunţe şi aproape să-şi trădeze misiunea. Nu. Nu aşa a fost. Nu aşa trebuie înţeles textul. Nu din acest motiv a implorat Iisus pe Tatăl să facă să treacă acel moment, să nu se întâmple, ca să nu ajungă la răstignire. Iisus a avrut să ne arate că trebuie încercat totul în cazuri de primejdie, iar ultima încercare, după ce nu mai există altele, trebuie să fie rugăciunea. Şi când totuşi ceea ce trebuie să se întâmple nu poate fi evitat, tot El ne-a învăţat ce trebuie făcut. Nu să disperăm. Nu să ne pierdem credinţa, ci să zicem precum a zis El: „Dar nu voia Mea, ci a Ta să se facă― (Matei 22, 42). În astfel de împrejurări să trans- ferăm voia noastră, renunţând la ea, s-o transferăm lui Dumnezeu. Aşa avem asigurarea că totul se va sfârşi bine. Căci Dumnezeu toate le sfârşeşte cu bine, când îl lăsăm pe El să decidă. Un astfel de sfârşit e, aşadar, un sfârşit în speranţă. Că interpretarea noastră, în sensul că rugăciunea lui Iisus, amintită mai înainte, trebuie înţeleasă ca o rugăciune pedagogică, e îndreptăţită, o putem înţelege şi din aceea că dacă într-adevăr Mântuitorul ar fi vrut să evite arestarea şi urmările ei, ar fi putut fugi din Ghetsimani şi din Ierusalim în noaptea aceea. Ştia că-L vor aresta. Ştia că Iuda se dusese să-i conducă pe ostaşi. Nu avea pază în jurul său. Putea deci fugi. N-a fugit, ci s-a rugat, fiindcă nu fuga era soluţia situaţiei. Fuga ar fi amânato, dar nu ar fi soluţionat-o. Iisus a vrut să ne înveţe să ne rugăm până în ultima clipă. Că starea lui, ca om, era o stare de limită, de confruntare cu o mare suferinţă, şi că El şi-a mărturisit-o Tatălui, aceasta a făcut-o pentru a ne spune tot nouă, încă o dată, că a fost şi om adevărat, care suferea, care se temea, dar că şi din starea aceasta, ne-a arătat că, precum El, ca om, şi noi, ca oameni, putem ieşi din disperare prin acel final: „Dar nu voia Mea, ci a Ta să se facă―. ―Să se lepede de sine‖ 2. Şi acum să încercăm descifrarea în continuare a textului Evangheliei de azi: „De voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine“, spune Mântuitorul. Ce înseamnă lepădarea de sine? Parcă toate cuvintele ne sunt cunoscute şi par aşezate într-o ordine normală, coerentă, logică. Dar le înţelegem oare cu adevărat? Nu sunt nici, cum se zice, prea radicale sau neologisme, cuvinte culte, livreşti. Sunt cuvinte obişnuite. Chiar şi acel sine e obişnuit, după cum vom vedea. Eu cred că suntem, totuşi, în,faţa primei dificultăţi mai importante pe care o pune textul acesta conştiinţei noastre creştine. Cum adică să se lepede cineva de sine? Să mă lepăd de identitatea mea? Să mă despersonalizez? Să mă lepăd de „eul― meu, de sinele care mă deosebeşte de alţii? Să-mi neg voinţa, dorinţele, idealurile? Să nu mă mai cheme cum mă cheamă? Să mă lepăd de apartenenţa mea la o naţiune, la o familie, la un oraş? Să mă lepăd de munca mea? Să mă lepăd de responsabilitatea mea faţă de familie, faţă de soţie sau faţă de soţ, sau dacă e vorba de copii, să se lepede de responsabilitatea faţă de părinţi? Cum adică să se lepede omul de sine? Ca să rezolvăm dilema, cu atâtea aspecte care ne pun în încurcătură, trebuie să ne aducem aminte că există un alt text în Sfânta Scriptură care spune: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi― (Matei 19, 19). Pe de-o parte ni se spune deci să iubim pe aproapele ca pe noi înşine, ceea ce înseamnă că avem dreptul să ne iubim pe noi înşine, sinele nostru, pe de altă parte se dă porunca sau sfatul să se lepede omul de sine, dacă vrea să urmeze lui Iisus. Cum să alegem între una şi alta? Ne aflăm într-o dilemă. A fi în dilemă, e atunci când te afli în faţa a două propoziţiuni sau situaţii care par adevărate, dar din care trebuie să alegi una, deşi ele sunt adevărate când sunt luate în parte, dar puse una lângă alta sunt contradictorii. Aşa avem noi, mai sus, două sentinţe ale lui Iisus, care trebuie să fie adevărate, fiindcă sunt rostite de El, dar iată că luate împreună se contrazic şi noi nu ştim pe care s-o alegem. Textul despre „lepădarea de sine― nu e totuşi chiar atât de greu pe cât pare, şi pe cât am vrut eu să-i sugerez dificultăţile. Am vrut să-l fac anume aşa, pentru ca să atrag interesul faţă de lămuririle pe care ni le dă Biserica în legătură cu el.  A se lepăda omul de sine nu înseamnă a se lepăda de personalitatea sa.  Nu înseamnă a se lepăda de identitatea sa.  Nu înseamnă a se lepăda de responsabilitatea sa faţă de societate, faţă de muncă, faţă de familie. Înseamnă a se lepăda de ego, de egoism. Sunt unii dintre noi care în orice discuţie zic: Eu. Eu am făcut cutare, eu am gândit cutare, eu, eu şi eu la tot pasul. Centrează totul pe ei, pe interesele lor, pe persoana lor. Uită de alţii. Uită şi de Dumnezeu. Ei sunt centrul pământului. Ei sunt centrul lumii. Totul, absolut totul raportează la ei. Evident, nu greşelile! Tot ce se face bun în jurul lor. Din acest „eu― se naşte mândria, orgoliul, superbia, slava deşartă. Cuvântul acesta: „eul―, poate părea unora greu. Şi nu e uşor. E folosit mai mult de filosofi şi de psihologi. Un filosof german foloseşte des „Das Ding an sich―, „Lucrul în sine―. Multor şcolari le dă de lucru în primii ani! Dar cuvintele folosite de unii din filosofi sunt adesea - evident nu întotdeauna - forme exterioare ale dorinţei de a nu vorbi ca toată lumea, de a-şi intelectualiza excesiv vorbirea şi scrierea. Nu neapărat cu acest cuvânt, care e dintre cele uşoare, dar unii se căznesc chiar să ne facă limba cât mai grea, cât mai rezervată celor care învaţă dinainte sau pe loc, „ce vrea să spună" un cuvânt sau o expresie! E drept că prin aceasta se şi îmbogăţeşte limba noastră şi procesul de îmbogăţire, când e motivat şi cuminte, e folositor culturii, dar unui anumit nivel de cultură, astfel de cuvinte sau expresii le rămân multă vreme ascunse. Mântuitorul a preferat cuvântul „sine", în loc de „eu―, dar nici „sinele― nu e prea simplu. Am putea spune chiar că vine în sprijinul celor care folosesc şi cred necesară folosirea unor cuvinte mai grele, mai alese, mai „radicale", sprijinind procesul dezvoltării limbii. Dar spuneam că totuşi sinele e inteligibil. Chiar cuvântul „inteligibil" e un neologism, şi necesar şi inutil, dar foarte folosit, care înseamnă „uşor de înţeles―. Să luăm un exemplu din vorbirea noastră de toate zilele. Mai întâi vom vedea că toţi folosim cuvântul „sine". Zicem, de pildă, despre unii oameni: „Cutare e plin de sine.― Am şi făcut o mică lumină. Când spunem aşa ceva, ştim foarte bine ce am vrut să spunem. Îl considerăm pe cel despre care vorbim, mândru, egoist, unul care reduce lumea la el, concentrează toate interesele asupra lui, nu mai admite părerile altora, socotindu-le doar pe ale lui bune şi adevărate. ―E plin de sine― e ca un vas plin de apa lui, în care nu mai încape nici o picătură din apa altcuiva. E plin de el însuşi şi de părerile lui despre sine. Nici despre altceva, nici despre sine nu mai admite alte păreri. Aceasta este ceea ce respinge Dumnezeu, când cere celui ce vrea să-L urmeze: „Să se lepede de sine.― Să se lepede de acest „eu―, să-şi dea seama că trăieşte într-o colectivitate. Să nu uite că toate le facem împreună, că avem responsabilitate unii pentru alţii, că suntem în raporturi permanente unii cu alţii şi cu Dumnezeu. E o invitaţie la smerenie. Din smerenie nu mai poate cădea nimeni. Dacă e adevărată smerenie! Adică dacă are smerenia smereniei, şi nu mândria smereniei, cum am citit undeva. Din smerenia adevărată nu se cade. Din mândrie se cade întotdeauna. Dumnezeu nu vrea în nici un caz să fie urmat de oameni lipsiţi de personalitate, de oameni lipsiţi de identitate. Dimpotrivă, vrea ca cei care-L urmează să aibă personalitate, să aibă identitatea lor, să aibă demnitatea lor, să ştie ce fac, să fie responsabili pentru ceea ce fac. Dar să nu fie mândri. Să nu fie orgolioşi. Să fie smeriţi. Să nu fie egoişti, centraţi pe sinele lor, fiindcă aşa nu pot fi smeriţi. Înainte de a trece mai departe, suntem însă nevoiţi să ne oprim la o posibilă întrebare. Acest îndemn la „lepădarea de sine― nu vine cumva în contradicţie cu „iubirea de sine― care e permisă, şi care e chiar normă a iubirii aproapelui? „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi― (Matei 19, 19). Deci sinele trebuie iubit. Şi atunci cum rămâne? Să ne lepădăm sau să ne iubim sinele? Contradicţia e numai aparentă. Cel care nu e egoist, în acela încape altul, altă părere, altă învăţătură, încape Hristos: „În voi să vieţuiască Hristos― (Efeseni 3, 17). Acest sine trebuie iubit. Căci unde încape Hristos, încape şi aproapele, şi invers: „Am fost străin şi M-aţi primit― (Matei 25, 35). Lepădarea care se cere, e cea de autosuficienţă. De altfel chiar iubirea aproapelui e o întoarcere dinspre sine spre el, ca şi iubirea de Dumnezeu, care e tot o întoarcere dinspre sine spre Dumnezeu. Într-un fel deci, „a iubi pe aproapele ca pe sine― e tocmai o „lepădare de sine.― Tot aşa precum a urma lui Hristos e tot o lepădare de sine. În fapt, lepădarea de sine nici nu e o condiţie a urmării lui Hristos, ci e un semn al lepădării, o consecinţă. Căci zice: „Cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla întru întuneric― (Ioan 8, 12), ca şi cum ar zice: Cine vine după Mine s-a şi lepădat de sine. Şi mai este ceva. Sinele trebuie iubit, pentru a-i dori mântuirea, pentru a-1 păstra curat, drept, cinstit, onest. Altfel se ajunge la „ura de sine―, când omul, din anumite motive personale, zice: ―M-am săturat de mine însumi―, când nu se mai poate suporta, când se dispreţuieşte, când se gândeşte la sinucidere. Fie pentru că a comis nelegiuiri de care se simte apăsat şi din care nu vede nici o ieşire, fie pentru că nu se pricepe pe sine însuşi şi lumea din jur, fie pentru că i s-au întâmplat nenorociri care l-au dezechilibrat. Un astfel de om nu va iubi pe altul, pe aproapele. Scârbit de sine, tot aşa va fi şi faţă de alţii. Dar nu va fi nici dintre aceia care „se leapădă de sine― în sensul cerut de Iisus. O astfel de lepădare de sine trebuie să ducă la „reîntoarcerea în sine‗ la refacerea sinelui prin spovedanie şi iertare, prin lucrarea faptelor bune şi prin reaşezarea vieţii pe temelii pozitive, optimiste. Lepădarea de sine nu înseamnă ura de sine, ci lepădarea de egoism. Numai aşa se reconciliază porunca iubirii de sine cu porunca lepădării de sine, şi ies din contradicţie. Lepădarea de sine e renunţarea supremaţiei lui eu asupra lui tu, cum spunea cineva, întoarcerea la egalitate, la frăţietate, la iubire. „Să-şi ia crucea sa― 3. Şi acum vine cea de a doua condiţie pusă de Mântuitorul celor ce vor să-L urmeze: „Să-şi ia crucea sa“. Ce înseamnă oare să-şi ia omul crucea sa? Fără îndoială, nu înseamnă să-şi ia o cruce, s-o poarte pe umăr şi să umble cu ea prin oraş sau prin sat. S-au mai întâmplat şi asemenea înţelegeri înguste, excentrice. Am auzit de unii care şi-au confecţionat câte o cruce de lemn, de mărimea bănuită a Crucii pe care a fost răstignit Iisus, şi s-au apucat s-o poarte în spate. În biserica de pe Muntele Taborului, unde Mântuitorul s-a schimbat la faţă, poate fi văzută o cruce de lemn pe care un pelerin a purtat-o în spate, pe jos, din Italia până acolo! Aşa a înţeles el pe: „Să-şi ia crucea sa―! Alţii au înţeles-o altfel, dar tot atât de excentric. Citeam într-un ziar o întâmplare cu un tânăr englez care, întors din armată, s-a dus undeva să se angajeze şi, la vizita medicală, l-au pus să se dezbrace. Avea tatuată pe spate o Cruce care îi acoperea tot corpul. Ce-i cu crucea aceasta? - au întrebat. Am făcut cum ne îndeamnă Iisus: „mi-am luat crucea―, ca să dovedesc că iau în serios apartenenţa mea la Biserica creştină! Cred că de aşa ceva ar fi râs şi Iisus! Dar fostul soldat era convins că a făcut bine, pentru că ideea i-a fost totuşi de mare folos. Zicea: „Ştiţi, la noi în armată se bate cu biciul. Te dezbracă, te leagă de un stâlp şi-ţi aplică 20, 25, 50 de lovituri. Când m-au dezbrăcat prima oară ca să mă pedepsească, văzând crucea de pe spate, n-au mai îndrăznit să dea cu biciul! Erau şi ei creştini!" Povestitorul, care a avut în vedere doar anecdotica faptului, n-a mai spus dacă tatuajul l-a scăpat şi de alte pedepse! Pentru noi întâmplarea e doar un prilej de a arăta că nu astfel de lucruri a înţeles Mântuitorul prin ―A-şi lua cineva crucea sa―. Acest „Să-şi ia crucea sa― înseamnă în gândirea Mântuitorului cu totul altceva. Crucea este obiectul pe care a fost răstignit Mântuitorul, obiect de ruşine în Vechiul Testament (Evrei 12, 2). Pe cruce se răstigneau cei mai mari răufăcători. Mântuitorul Însuşi, considerat răufăcător, a fost răstignit pe cruce, numai că El, Dumnezeu fiind, a transformat acest obiect de ruşine în obiect de cinste, pentru că prin acceptarea răstignirii pe cruce, a acceptat să ispăşească pentru toţi păcatele lor, inclusiv păcatul strămoşesc. Un act generos a transformat unealta călăului în unealtă a mântuirii. Şi chiar prin aceasta a transformat crucea în obiect de veneraţie şi de sfinţire. De aceea a devenit în gândirea şi în practica creştină, în istoria creştinismului şi în teologie, simbolul mântuirii, simbolul jertfei şi al slujirii lui Dumnezeu, simbolul victoriei asupra răului şi asupra celui rău. Sfântul Constantin cel mare a fost luminat printr-o arătare a crucii pe cer că: „în acest semn va învinge" pe adversarul cu care era în luptă. In hoc signo vinces, scria lângă semnul desemnat pe cer, adică va învinge dacă va deveni creştin. Şi a devenit. Şi a învins. Şi poate de aceea mamei sale Elena i-a fost rezervat privilegiul de a descoperi la Ierusalim crucea răstingnirii, făcând săpături pe locul unde s-a petrecut marea dramă, pe Golgota. Cel dintâi înţeles pe care îl are în vedere Mântuitorul când spune: „Să-şi ia crucea sa―, e un îndemn ca fiecare să-şi asume destinul său pământesc. Crucea are înţeles de destin personal, nu în sensul de destin predestinat, ci în acela care e în limitele a ceea ce nu a depins de noi şi la care ne-am mai referit: că ne-am născut acum şi nu în secolul trecut, din anumiţi părinţi şi nu din alţii, într-o ţară şi nu în alta, inteligenţi sau mai puţin dotaţi etc. Dar nu doar acestea constituie elementele vieţii noastre. Şi atunci, cum să ne asumăm destinul care depinde de noi? Stând cu mâinile încrucişate? Nu. Aici trebuie să aducem un prim corectiv înţelegerii textului. Trebuie să ne luptăm cu destinul nostru cât putem.     Dacă suntem bolnavi, să ne luptăm să ne facem sănătoşi. Dacă suntem needucaţi, să ne luptăm să căpătăm educaţie. Dacă suntem neştiutori, să ne luptăm să căpătăm ştiinţă. Dacă suntem necalificaţi în ceva, pentru care avem nevoie de calificare, să ne luptăm să căpătăm acea calificare. Nu trebuie să ne luăm destinul aşa cum ne este el dat, brut. Suntem chemaţi să facem totul ca să ne desăvârşim. Altfel de ce-ar spune Mântuitorul: „Fiţi desăvârşiţi‖ (Matei 5, 48), desăvârşiţi-vă permanent. Este o invitaţie insistentă de a deveni altceva, de a creşte, de a ne face oameni noi, de a ne naşte din nou (Ioan 3, 3), de a deveni din ce în ce mai mult alţi oameni, mai duhovniceşti, mai educaţi, mai plini de ştiinţă, cu orizont cultural mai larg. Prin urmare nu trebuie să ne acceptăm destinul brut, aşa cum ne-am trezit cu el, ci să încercăm, prin tot ceea ce putem noi, să-l schimbăm în mai bine, să-l perfecţionăm, să ni-1 deschidem unor înţelegeri noi despre noi înşine, despre lume şi despre Dumnezeu. Să-l canalizăm spre cunoaşterea cât mai largă a tainelor lumii, ale cosmosului, ale materiei şi ale spiritului. Aşa a făcut şi Mântuitorul. I-a vindecat pe cei bolnavi, i-a hrănit pe cei flămânzi. Dar vine un moment în care nu mai putem face nimic. Spre exemplu: o boală incurabilă. Ce facem atunci? Atunci abia să ne luăm destinul aşa cum ne-a fost dat, să-l înţelegem ca şi cum ne-a fost dat de Dumnezeu. Să ne luăm crucea şi s-o purtăm ştiind că Dumnezeu, în înţelepciunea Lui, a ştiut ce face atunci când ne-a dat-o. Ne-a dat-o fie ca pedeapsă ispăşitoare aici, fie ca încercare a credinţei, fie pentru raţiuni numai de El ştiute, dar în mod sigur justificate, chiar dacă noi nu le înţelegem. Acesta este un prim înţeles al crucii. În gândirea populară crucea înseamnă şi suferinţă în chip expres. Să-şi accepte omul suferinţa pe care i-a dat-o Dumnezeu şi de care nu poate scăpa prin nici unul din mijloacele omeneşti posibile. Să şi-o ia atunci, aşa cum i-a dat-o Dumnezeu, fără să ajungă la disperare. Fără să ajungă să cârtească împotriva lui Dumnezeu. Când ştii bine că nu poţi face nimic, înţelepciunea însăşi te îndeamnă să primeşti suferinţa aşa cum e şi să-ţi organizezi destinul în funcţie de acest lucru care ţi-a fost dat. N- ai ce face. Fii înţelept şi împacă-te cu el. Am văzut într-un spital din Scoţia un om care de 20 de ani nu putea mişca decât degetele unei singure mâini, fiind anchilozat într-o poziţie cu capul întors într-o parte, de o boală care cartilaginează toate ţesuturile, ca şi cum te-ar îngheţa. De 20 de ani era imobilizat şi mi s-a părut a-şi fi păstrat chiar o anumită bucurie de a exista. Aşa cum era. Era un om optimist, un om care, cu înţelepciune, se împăcase cu destinul lui. Era fericit că putea manevra cu degetele o oglindă retrovizoare cu care vedea lumea din jur, bolnavii din salon, vizitatorii. Cu cât de puţin îşi alimenta fericirea! Abia în asemenea cazuri ne dăm seama cu cât de puţin putem fi fericiţi. Şi cât de multe dorim uneori! Şi cât de multe avem şi nu ştim, şi suntem nemulţumiţi pentru nimicuri. M-aş mai opri totuşi, în legătură cu crucea-suferinţă, şi asupra altui aspect. Vă spuneam de anchilozatul din Scoţia care părea vesel, şi am folosit chiar cuvântul fericit. Cred că e mai exact să rămânem la ceea ce am spus mai la urmă: că era fericit şi cu cât îi mai rămăsese, pentru că s-ar fi putut să nu fi avut nici acest rest de posibilitate de mişcare şi de contact cu lumea. Ajunsese să mulţumească şi să se mulţumească şi cu puţinul ce-i rămăsese. Era un om brav. Un om rar. Dar nu sunt de acord cu cei care, sprijiniţi pe astfel de cazuri rare, sau chiar din principiu, merg până la a ne sfătui să ne acceptăm suferinţa cu bucurie. E drept că Sfântul Pavel scrie Colosenilor: „Mă bucur acum în suferinţele mele pentru voi― (Coloseni 1, 24), dar se bucura nu pentru că suferea, ci „în suferinţă", şi se bucura pentru că suferea „pentru ei―. Îşi dedica suferinţa mântuirii lor. Suferinţa rămâne suferinţă. Au fost în istorie unii care îşi provocau suferinţe, ca să dovedească altora şi lor înşile, că sunt ucenicii Celui ce a suferit şi că împărtăşesc suferinţa Lui. Vă mai amintiţi din istorie de flagelanţii din Evul Mediu apusean, şi chiar de unele practici asemănătoare din unele mănăstiri apusene, practicate şi azi. Vă amintiţi de purtătorii de lanţuri sau de centuri metalice cu un fel de cuie care intrau în carne. Am văzut asemenea obiecte de caznă autoimpusă şi în unele muzee răsăritene. Nui pun în discuţie pe cei care şi le impuneau pentru păcate mari, deşi şi aceia trebuiau să ţină o dreaptă socoteală sub îndrumarea unui duhovnic. Mă refer însă la cei care din principiu înţelegeau creştinismul ca o suferinţă, ca o cruce permanentă la modul cel mai propriu, şi chiar o suferinţă acceptată, urmărită, dorită ca o bucurie. Exclud cazurile excepţionale de sfinţi, care vor fi avut ei socotelile lor cu Dumnezeu. Ştiu însă că în întreaga Scriptură suferinţa a fost considerată ca un blestem, o pedeapsă, o încercare, nu o stare normală. Dumnezeu i-a scos pe evrei „din suferinţele Egiptului‖ (Exoc 3, 17), nu i-a lăsat acolo, fiindcă ar fi fost bine aşa cum trăiau în suferinţă! Psalmistul se plângea că „i se topesc ochii de suferinţă‖ (Ps. 88, 9). Şi tot el îndemna: „Slujiţi Domnului cu bucurie, veniţi cu veselie înaintea Lui‖ (100, 2). „Veţi scoate apă cu bucurie din izvoarele mântuirii‖, spunea Isaia (12, 3). Şi Mântuitorul îndemna ca să fie primit cu bucurie cuvântul Domnului (Matei 13, 20). Zaheu L-a primit pe Iisus cu bucurie (Luca 19, 6).Am putea înmulţi dovezile la infinit, din toată Scriptura. Şi totuşi, s-au găsit şi adepţi ai unui creştinism în suferinţă, ca regulă de viaţă. Mai sunt şi astăzi sectanţi flagelanţi, şi din aceia care îşi chinuie copiii ca să fie pe placul lui Dumnezeu. Este inuman, în aceeaşi măsură în care este şi nedumnezeiesc. Nimeni, dacă e sănătos la minte, nu-şi poate accepta suferinţa cu bucurie. Suferinţa se poartă cu suferinţă - nu putem evita tautologia - cu durere, cu tristeţe. Am întrebat odată pe un orb înţelept: cum îşi poartă suferinţa? În aparenţă era liniştit, împăcat, pozitiv în gândurile şi planurile lui, şi era dat adesea drept exemplu de om fericit, chiar în suferinţa lui. Mi-a răspuns cu o sinceritate pentru care nu ştiu cum să-l preţuiesc, ori de câte ori îmi aduc aminte: „îmi port suferinţa cu durere. Cum aş fi bucuros când nu văd? Nu văd oamenii, care trebuie să fie frumoşi. Nu văd pădurea. Nu văd florile. Nu văd lumina. Nu pot citi cărţile. Sunt împăcat şi nu cârtesc. O iau ca pe o încercare a lui Dumnezeu. Şi încerc să fiu folositor şi altora. Dar asta e cu totul altceva. Îmi aduc bucurii lucrurile bune pe care le pot realiza, dar suferinţa de a nu vedea nu trece!" Mi-a dat un răspuns omenesc, adevărat. Şi l-am înţeles. Şi l-am crezut. Şi l-am iubit. Şi mi-am adus aminte că Mântuitorul însuşi a vrut să scape de suferinţă, când rugându-se „cu sudoare prefăcută în sânge― şi „fiind în luptă― cu El însuşi (Luca 22, 44), spunea: „întristat este sufletul Meu până la moarte― şi, ca om, a cerut „să treacă paharul suferinţei^ supreme de la El (Matei 26, 38-39). Să nu exagerăm aşadar. Şi să nu ne rătăcim făcând din creştinism o caricatură de religie şi un supliciu nevropatic. Şi apoi unele „cruci― se mai pot şi schimba, de pildă, cele care ne sunt date pentru păcate. Unii se plâng adesea că „nu-şi pot duce crucea―, fiind prea grea pentru ei. Că Dumnezeu ar fi greşit măsura şi le-a dat mai mult decât pot duce ei, sau de cât ar merita. Noi ştim că există o vorbă românească: Să nu-i dea Dumnezeu omului cât poate duce! Din care s-ar înţelege că Dumnezeu dă întotdeauna mai puţin. Dar unul din cei care se plângeau că Dumnezeu a greşit cu dânsul, a avut într-o noapte o descoperire, un vis. Disputa aceasta cu Dumnezeu risca să-i clatine echilibrul şi iată cum i-a venit lămurirea. Se făcea că un înger l-a luat de mână şi l-a dus într-o casă cu multe camerevagon, prin care se trecea din una în alta. Toate erau pline cu cruci, de la cele mai grele, la cele mai uşoare. Au intrat într-o cameră cu cruci de plumb. ―Încearcă-le―, i-a zis îngerul. A încercat mai multe. Erau prea grele. Au trecut mai departe. Erau cruci de oţel. „Încearcă-le şi pe acestea". Erau grele. Apoi au trecut la cruci de piatră, de stejar, de alun, care erau mai uşoare, dar nu de dus toată viaţa. ―Alege una pe care s-o poţi duce toată viaţa, fără să te oboseşti peste măsură. Una pe care s-o poţi relua în fiecare dimineaţă şi s-o porţi până seara. Ba, s-o poţi purta şi noaptea, neîncetat. Fără prea mare caznă", l-a îndemnat cu blândeţe îngerul. A încercat mai multe, până a găsit una dintr-un lemn uşor, subţire. A încercat-o, a purtat-o de la un loc la altul, aproape că se juca cu ea. Şi i-a spus îngerului: „Pe aceasta de mi-ar fi dat-o Dumnezeu, aş fi putut-o purta fără să mu plâng. Dacă e nevoie neapărat să port şi eu una, pe aceasta aş alege-o―. Şi atunci îngerul i-a deschis dintr-odată ochii sufleteşti şi prefăcându-i crucea aleasă în destin, omul a constatat cu stupoare că alesese tocmai crucea, adică viaţa, pe care o ducea el pe pământ. „Ai văzut, i-a zis îngerul, pentru păcatele tale Dumnezeu ţi-a rânduit o cruce. Dar nu una peste puterile tale. Iată tu singur ţi-ai ales-o. Şi nu din alte motive, decât pentru acela că păcatele tale o cereau pe aceasta. Ai putea duce una şi mai grea, dar nu dă Dumnezeu omului nimic peste puterile lui. De acum să nu mai cârteşti. Mai bine îndreaptă-ţi viaţa şi greutatea crucii va scădea până la a nu o mai simţi deloc―. Când s-a trezit, totul i s-a părut în bună rânduială. Se va fi hotărât să-şi corecteze viaţa, ca să scadă greutatea crucii. Cine are urechi de auzit, să audă! Dar „a-ţi lua crucea― înseamnă şi altceva. Înseamnă a-ţi accepta şi a-ţi înţelege aşa cum trebuie destinul tău, care e în acelaşi timp pământesc şi ceresc. A-ţi face datoria pe pământ, către familie, către societate, şi a-ţi face datoria şi către Dumnezeu, de fapt către sufletul tău care se va duce la Dumnezeu. Simbolul crucii chiar acesta este. Imaginea unei cruci este alcătuită dintr-o verticală şi dintr-o orizontală. Verticala ne aduce aminte că venim din cer şi că vom merge în cer. Suntem o realitate dublă. Suntem mereu pe verticală şi mereu pe orizontală. Mereu cu datorii faţă de pământ, şi mereu cu datorii faţă de cer. Mereu născuţi din pământ, şi mereu născuţi din cer. Mereu cu gândurile prinse de materie, şi mereu cu gândurile antrenate în sus, de spirit. Aceasta e condiţia umană. Trebuie să ne-o înţelegem aşa cum ne este dată de Dumnezeu, dar să nu uităm nici de una din ele, nici de orizontală, de pământ şi de îndatoririle noastre faţă de pământ, nici de verticală, de cer şi de îndatoririle noastre faţă de Dumnezeu. Crucea mai este însă şi un mijloc de mărturisire şi de cerere. Noi ne însemnăm cu chipul Sfintei Cruci la slujbă. De ce? Ca să ne arătăm participarea la ceea ce se petrece în biserică, la mărturisirea de credinţă a Bisericii. Zicem: în numele Tatălui şi al Fiului şi a Sfântului Duh―, cu formula cu care ne botezăm. Botezul se face în numele Sfintei Treimi, E ca şi cum prin fiecare semn al Sfintei Cruci ne-am reboteza. E ca şi cum ne-am naşte din nou. E ca ş cum am cere iertarea păcatelor noastre. E ca şi cum am face o declaraţie de credinţă în Sfânta Treime. Şi în acelaşi timp, este o cerere pe care i-o adresăm lui Dumnezeu. Dar crucea mai este şi semnul jertfei Mântuitorului pentru noi toţi. E chiar de mirare cum unii credincioşi rătăciţi neagă semnul crucii şi fug de el ca dracul de tămâie, cum spune vorba românească. Aici chiar se cam potriveşte. Căci tot în popor există credinţa că prin cruce se alungă demonii. Cine alungă crucea, păstrează demonii. Dar şi Sfânta Scriptură e, în privinţa aceasta, limpede, deşi cinstirea crucii, facerea semnului crucii, se pune de obicei pe seama Sfintei Tradiţii, pe care sectanţii n-o primesc. Să ne limităm doar la Sfânta Scriptură, pentru ei.  „Propovăduirea crucii este nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării, dar pentru noi cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu‖ (I Cor. 1,18).  „Departe de mine gândul să mă laud cu altceva, decât cu crucea Domnului Hristos‖ (Galateni 6, 14).  „Sunt mulţi care se poartă ca vrăjmaşi ai crucii lui Hristos‖ (Filipeni 3, 18). Mântuitorul însuşi, descriind sfârşitul lumii, spune că se va arăta pe cer „semnul Fiului Omului― (Matei 26, 30) care nu este altceva decât crucea, pentru că în Apoc. 1, 6 se lămureşte că „îl vom vedea străpuns‖, deci pe cruce! Iată de ce prin semnul crucii evocăm „semnul Fiului Omului‖, evocăm jertfa Sa pentru noi şi ne mărturisim credinţa în venirea Sa. Bucuria „în crucea Domnului― de care vorbeşte Sfântul Pavel, nu este altceva decât bucuria acceptării jertfei Sale pentru noi, şi cererea ca jertfa Sa să ne mântuiască şi pe noi, şi să ni se ierte păcatele prin ea. „A-ţi lua crucea― înseamnă aşadar şi a accepta, şi a profita de jertfa Sa de pe cruce. Fiecare să-şi facă din crucea Domnului „crucea sa―. Aşa îl urmezi pe Domnul, te înscrii în ceata ucenicilor Săi. În faţa celor ce neagă crucea, să aducem şi câteva mărturii din vechea tradiţie creştină. Iată, de pildă, ce spunea în veacul IV Sfântul Ioan Gură de Aur: „Să purtăm crucea lui Hristos şi să ne împodobim cu ea ca şi cu o cunună de slavă. Ea este pecetea şi plinătate puterilor mântuirii. Ea este izvorul şi semnul biruinţei noastre. S-o ţinem în casele noastre, şi de-a pururea să o purtăm în inimă, şi pe piepturile noastre. Crucea este semn şi o mărturie sfântă care ne aduce aminte de toată lucrarea mântuirii noastre. De nemărginita milă a Mântuitorului Iisus Hristos, care din dragostea care ne-a purtat ca o oaie la junghiere s-a dat pentru noi―. „Să nu vă ruşinaţi de cruce, ca să nu se ruşineze şi Hristos de voi când va veni cu slavă, însoţit de îngeri şi va pune acest semn să lumineze mai tare ca soarele―. Tot în secolul IV, Sfântul arhiepiscop al Alexandriei, Atanasie cel mare, marele apărător al ortodoxiei la Sinodul I Ecumenic (325) împotriva ereticului Arie, scria în mai multe locuri în Viaţa cuviosului Părintelui nostru Antonie că monahii, încă din secolul III de când avem ştiri, se apărau împotriva atacurilor diavolului prin semnul crucii: „se împrejmuiau ca şi cu un zid cu semnul crucii― (trad. pr. D. Stăniloae, col. „Părinţi şi scriitori bisericeşti", 16, Buc., 1988, p.200, 207). Se vor fi înşelat cei mai aproape de veacul apostolic, în secolele III şi IV, care moşteneau direct tradiţiile, şi vor fi având dreptate cei care strâmbă totul în veacul XX? E substanţial limpede că nu! Iată tot atâtea înţelesuri ale crucii şi, dacă am avea timp, am putea merge şi mai adânc în înţelesurile ei, care să ne lămurească ce a înţeles Mântuitorul când a spus: „Să-şi ia crucea sa―. E drept totuşi că unii comentatori (Zigabenos) văd în textul: „Cel ce nu-şi va lua crucea sa― (Matei 10, 38) un text profetic şi un îndemn ad litteram, ceea ce nu este deloc exclus. Mântuitorul avea în vedere şi persecuţiile la care vor fi supuşi creştinii, şi supliciul la care va fi supus. El însuşi pe cruce. Cei care vor fi condamnaţi la răstignire, deci ca şi El, „să-L urmeze― şi să-şi accepte supliciul, purtându-şi crucea chiar ei, precum era obiceiul în vremurile acelea. Aşa se petrecuseră lucrurile şi cu Iuda Galileeanul, un pretins Mesia şi cu toţi adepţii lui (v. Dr. luliu Olariu: Manual exegetic la Sfânta Scriptură a Testamentului Nou, voi. I, Caransebeş, 1894, p. 199). Aşa va face şi El. Era deci un îndemn la tăria mărturisirii până la capăt, până la propria răstignire, pentru care Iisus voia să-şi pregătească ucenicii şi cărora, de altfel, le va şi oferi propriul exemplu. „Cruce― mai înseamnă desigur şi moarte, pentru cel din lumea aceasta, pornind de la faptul că ea duce la moarte. Moartea pentru Hristos era moartea pentru lume. „Să-mi urmeze Mie― 4. Nu sunt prea uşor de înţeles nici aceste ultime cuvinte: „Să-mi urmeze Mie“. Cum adică să urmăm Mântuitorului? El nu mai este acum printre noi. Când le spunea celor care Îl ascultau, era simplu: „Urmaţi-Mi Mie―, veniţi după Mine, ascultaţi cuvintele Mele, ascultaţi învăţăturile Mele, vedeţi minunile pe care le fac. Dar nouă, ce ne spun aceste cuvinte, nouă creştinilor de azi? Putem şi noi urma pe Mântuitorul? Putem. Mântuitorul este prezent aici, este prezent în Biserică, este prezent în Sfintele Taine, este prezent în lucrarea ierarhiei pe care El a instituit-o şi i-a dat anumite prerogative, transmiţând episcopilor, preoţilor şi diaconilor din prerogativele Sale, fiecăruia cele specifice harului treptei respective, precum acelea de a sluji, a ierta sau a ţine păcatele, a învăţa, a sfinţi, a păstra vie amintirea Sa, şi a păstra firul legăturii cu Dumnezeu, mereu în stare de comunicare în dublu sens. Mântuitorul a zis: „Fără de Mine nu puteţi face nimic‖ (Ioan 15, 5). Dar unde e El acum? Atunci era acolo şi putea spune o asemenea vorbă. Un sfânt părinte, Ciprian al Cartaginei, a spus: „În afară de Biserică, nu este mântuire― - „Extra ecclesiam nulla salus―. Aceste cuvinte sunt egale acum cu cele spuse de Mântuitorul despre urmarea Sa. El a transmis Bisericii puterea Sa, prezenţa Sa. Mântuitorul este în Biserică. Toţi cei care urmează Biserica, cei care urmează poruncile Bisericii, cei care se împărtăşesc din Tainele Bisericii, aceia Îl urmează acum pe Iisus Hristos. El a spus cuvintele pe care Le-a spus, şi pentru atunci, şi pentru acum, şi pentru vecii vecilor. A urma pe Hristos înseamnă deci, acum, în chip văzut a fi credincios Bisericii. Şi, aşa cum am arătat mai sus, înseamnă şi a-L urma în jertfirea „pentru El şi Evanghelia Sa‖ căci numai aşa ne putem proba credinţa în El şi în mesajul Său, adică în dumnezeirea Sa. În vremea lui Iisus urmarea Sa era totuşi mai grea decât cea din vremea noastră. Apostolii L-au urmat lăsând totul în urma lor. Nouă ni se cere să urmăm învăţătura, rămânând la casele noastre, făcându-ne datoria faţă de familie şi societate, fiindu-I fideli în buna alcătuire a sufletului nostru, în voinţa noastră orientată numai spre bine. Monahii sunt o categorie aparte. Ei se dedică mai cu dinadinsul vocaţiei slujirii lui Dumnezeu, dar şi ei rămân şi slujitori ai oamenilor, trăiesc din muncă şi rugăciune. Dar nimeni nu cheamă pe toţi la monahism. Acestea sunt vocaţii singulare, deosebite, exemple bune pentru Biserică, atunci când îşi intră cu toată hotărârea în vocaţia lor. Urmarea lui Hristos e posibilă însă din orice stare şi din orice loc ne-am afla. El e în noi. Drumul spre El e spre interiorul nostru. Spre noi înşine. întâlnirea e acolo. Şi de acolo străluceşte prin noi în afară. Atunci se realizează împărăţia lui Dumnezeu, când fiecare întâlneşte în celălalt pe Hristos. Hristos priveşte pe Hristos. Şi atunci se realizează o voinţă, o iubire, o simţire. Atunci Hristos devine totul în toţi (I Cor. 12, 6). Urmarea Lui nu e spre în afară, ci spre înlăuntru. Tot acolo îl caută şi cei care merg la biserică, şi cei care merg la mănăstire. Pe aceste drumuri e mai uşor de întâlnit, căci facem drumul împreună cu El, precum Luca şi Cleopa spre Emaus, iar la capătul drumului ni se descoperă. Pierderea şi mântuirea sufletului 5.Versetul următor, alcătuit din două antiteze enunţate lapidar, pare şi acesta greu de înţeles.  Prima: „Cel ce va voi să-şi mântuiască sufletul său, şi-l va pierde“. Cum adică? De ce vrând să-ţi mântuieşti sufletul, ceea ce e tot ce poate fi mai normal, ţi-1 pierzi, ceea ce nu pare normal şi logic deloc?  A doua. „Cel ce-şi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui“. De ce pentru Iisus şi pentru Evanghelie trebuia ca cineva să-şi piardă sufletul? Un suflet pierdut nu se poate mântui. Cheia e desigur în traducerile mai noi care prin suflet înţeleg viaţa. De altfel şi contextul ne duce spre aceeaşi explicaţie. Înainte de a pronunţa aceste cuvinte, Mântuitorul avusese o convorbire cam neplăcută cu Petru. Spusese că vine vremea în care Fiul Omului va fi dat în mâinile căpeteniilor preoţilor şi ale cărturarilor, şi va fi osândit la moarte, şi după trei zile va învia. Petru s-a împotrivit şi Mântuitorul l-a certat foarte aspru, spunându-i: „înapoia mea, satano, că nu gândeşti cele ale lui Dumnezeu, ci cele omeneşti―. Logica lui Petru era împotriva împlinirii rostului Mântuitorului pe pământ, şi Mântuitorul îi dădea un avertisment profetic, prevăzându-i lepădările: „Cel ce va voi să-şi mântuiască sufletul său, şi-l va pierde―. Avertismentul, prin alte cuvinte, era cam următorul: Cel ce va voi să-şi scape viaţa sa, negându-Mă pe Mine, lepădându-se de Mine, acela îşi va pierde sufletul. Jocul de înţelesuri pe care le-am enunţat e acum limpede: A-ţi apăra viaţa, cum va face Petre când se va lepăda, sau alţii ca el, poate însemna a-ţi pierde sufletul. A-ţi risca viaţa pentru Hristos şi Evanghelie poate însemna a-ţi câştiga sufletul, a câştiga viaţa veşnică, supravieţuirea în fericire. Această dublă folosire a înţelesurilor e acum limpede. Şi nu trebuie să uităm nici legătura cu primele recomandări ale Mântuitorului, din primele versete, în care a fost vorba de lepădarea de sine. Acum le putem alege, căci Mântuitorul le-a legat într-o singură cuvântare: Cel care îşi va pune nădejdea numai în sine, deci nu se va lepăda de sine, şi nu-şi va însuşi roadele jertfei pe cruce, făcându-şi-le ale sale, acela îşi vă pierde sufletul, deşi el va voi să şi-l câştige prin sine însuşi. Acest lucru nu se poate! „Fără de Mine nu puteţi face nimic― (Ioan 15, 5). Cel care, dimpotrivă, şi-L va asocia pe Hristos, uitându-se pe sine, acela îşi va câştiga sufletul, se va mântui, căci scris este: „Orice faceţi cu cuvântul şi cu fapta, să faceţi totul în numele Domnului Iisus Hristos―. Sufletul 6.Mai departe Mântuitorul trece la concluzii de o logică extraordinară: „Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă îşi pierde sufletul, sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?“ Căci chiar dacă ar câştiga lumea toată şi şi-ar menţine viaţa, dar şi-ar pierde sufletul, ar pierde totul, fiindcă nimic nu poate fi pus în balanţă cu sufletul. Sufletul e de origine dumnezeiască şi e veşnic. E suflarea lui Dumnezeu în om. Dacă cineva în viaţa aceasta ar câştiga tot pământul, şi orice altceva ar câştiga, un astfel de câştig nu poate fi pus în balanţă cu pierderea sufletului de dincolo. Acel: „Ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani, odihneşte-te, mănâncă, bea şi te veseleşte‖ (Matei 11, 19), s-a dovedit a nu folosi la nimic! Sufletul nu poate fi schimbat pe nimic, nu poate fi „răscumpărat‖ cu valori pământeşti strânse pentru tine. Orice târg cu sufletul e imposibil. Mergi dincolo cu ce ai făcut altora aici. Zice şi Tertulian: „Nu socotim de cuviinţă să ne dăm sufletul pentru bani, ci banii pentru suflet, arătând generozitate când dăruim, şi răbdare când pierdem.‖ Singurul egoism permis e acesta: a face bine altora pentru a te folosi tu. E singura posibilitate a egoismului de a fi echivalat cu generozitatea şi cu altruismul. Ceea ce se câştigă aici durează puţin, şi odată cu sfârşitul vieţii s-a terminat. Ceea ce se câştigă pentru suflet este veşnic şi asigură fericirea veşnică. *** După ce spune toate acestea, Mântuitorul dă un ultim avertisment, care ni se potriveşte şi nouă, creştinilor de astăzi: „Căci de cel care se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta păcătos şi prea desfrânat, şi Fiul Omului se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său cu Sfinţii îngeri“. E un avertisment că se va aplica dincolo principiul vaselor comunicante: tot cel ce se leapădă aici, de acela se va lepăda şi Fiul Omului acolo, şi invers. Să nu uităm acel invers al speranţei, al garanţiei. Şi ce poate fi mai rău, decât să nu ai atunci apărător chiar pe Judecător? Sau ce poate fi mai bun, decât să-L ai apărător chiar pe Judecător? Aş mai vrea să fac o ultimă precizare în legătură cu avertismentul acestui verset. Mulţi vor fi gata să-l aplice îndeosebi celor care nu cred. E şi comod, şi simplu. Dar am văzut că învăţăturile Mântuitorului nu sunt nici totdeauna comode, nici totdeauna simple. Avertismentul se adresează în special credincioşilor. Cine nu crede, nu crede şi o spune deschis. Se va lămuri el cu Dumnezeu, cum şi de ce. Un text de Apocalipsă sugerează că Dumnezeu va avea cu aceştia un dialog egal cu cel pe care îl va avea cu credincioşii. Probabil căutând la faptele lor, şi la măsura în care din fire au făcut cele bune (Rom. 2, 14). Căci zice textul din Apocalipsă: „O, de-ai fi rece sau fierbinte! ― (Apoc. 3, 15). Dar mai departe vorbeşte aspru despre cei care cred dar, cum spusese mai sus, „se ruşinează― de credinţa lor. În textul din Apocalipsă sunt numiţi „căldicei". Şi iată ce sentinţă aspră pronunţă: „Dar fiindcă tu nu eşti nici rece, nici fierbinte, ci căldicel, te voi scuipa din gura Mea― (Apoc. 3, 16). Cam cum spusese şi în Evanghelia de azi: „De cel care se va ruşina de Mine, mă voi ruşina şi Eu―, adică îmi va fi ruşine să-l apăr la judecată, şi va pierde procesul! Aşadar, avertismentul se aplică celor ce cred - dar cred pe jumătate, sau cred în întregime, dar se ruşinează să recunoască în faţa celorlalţi. De aceea şi apare aici cuvântul ruşine, nu necredinţă. Nu zice: „de cei necredincioşi", ci „de cei ce se vor ruşina―. A te ruşina poate fi şi un semn de delicateţe şi distincţie. Aici însă e semn de lipsă de curaj, de laşitate, de lipsă de răspundere. Dacă martirii s-ar fi „ruşinat", n-am mai avea martiri. Dar Biserica s-a clădit „pe sângele martirilor", cum spunea Tertulian: Curajul lor le-a întărit mărturisirea, şi a fost proba credinţei. Şi din credinţa lor s-a perpetuat credinţa altora. Tocmai de aceea unii comentatori referă acest verset la acceptarea martiriului, în măsura în care referă şi purtarea crucii la purtarea crucii răstignirii, în caz de persecuţii şi de condamnare. Cei care se salvau prin „trădare", de fapt se pierdeau pentru dincolo, cei care acceptau moartea aici, se salvau pentru dincolo. Acest sfat „a entuziasmat" (Zigabenos) pe mulţi care şi-au acceptat cu seninătate martiriul, crezând în răsplata de dincolo. Sfântul Ignaţiu al Antiohiei, în drum spre Roma, unde urma să fie martirizat, le scria Romanilor: „Vă rog să nu-mi arătaţi o afecţiune care să-mi facă rău. Lăsaţi-mă să fiu hrană fiarelor, prin care se poate dobândi Dumnezeu. Sunt grâu al Domnului şi sunt măcinat de dinţii fiarelor, pentru a mă face bine plăcut lui Hristos. Zgândăriţi mai degrabă fiarele, ca să-mi fie mormânt şi să nu lase nimic din corpul meu, ca după moarte să nu fie povară nimănui. Atunci voi fi într-adevăr discipol al lui Hristos, când lumea nu-mi va mai vedea trupul... Eu caut pe cel ce a murit pentru noi, şi-L vreau pe Cel ce a înviat pentru noi. ...Nu mă împiedicaţi să trăiesc. Când voi fi acolo voi fi om. Lasaţi-mă să imit patima Domnului meu. Dacă-L are cineva în sine să înţeleagă ce vreau şi să aibă milă de mine, înţelegând ceea ce mă preocupă..." (cf. J. Huby, Christus, Paris, 1927, p. 1062). Acest „nu mă împiedicaţi să trăiesc" lămureşte totul şi ne duce exact la textul: „Cel ce-şi va pierde sufletul pentru Mine şi pentru Evanghelie, şi-l va câştiga". Cei care în aparenţă şi-l salvau – aşa numiţii lapsi - aceia şi-l pierdeau în fapt, căci se lipseau de compensaţia de dincolo. Ruşinea de a-şi mărturisi credinţa rămâne să şio judece fiecare! Libertatea în mărturisire, asupra căreia ne-am oprit de la început, rămâne şi acum la urmă. Ea poate fi taina sufletului fiecăruia şi a socotelilor personale cu Dumnezeu, precum poate fi şi fapta la vedere care poate duce la acel „sfârşit creştinesc, fără ruşine― din ecteniile de cerere ale Bisericii noastre. *** 7. Am ajuns la încheiere. Textul Evangheliei se sfârşeşte printr-un cuvânt al Mântuitorului care pune, şi el, probleme de interpretare: „Adevărul vă grăiesc: sunt unii din cei care stau aici, care nu vor gusta moartea până nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere“ (Marcu 9, 1). Această declaraţie a fost de către mulţi interpretată greşit. Au spus: Iată, Mântuitorul a profeţit că mulţi din cei care îl ascultau atunci, nu vor muri până ce va veni sfârşitul lumii, deci că sfârşitul lumii era foarte iminent, urmând să vină încă în vremea vieţii lor. Ori, aceasta nu s-a întâmplat. Deci s-ar putea spune că Iisus s-a înşelat, că profeţia Sa nu s-a împlinit. Dar Mântuitorul nu s-a referit la aceasta. Mântuitorul avusese o convorbire cu apostolii şi le spusese că în curând Fiul Omului, adică El, va fi dat în mâinile conducătorilor templului şi ale cărturarilor, şi va fi omorât, şi a treia zi va învia. Ei n-au prea luat în seamă cele auzite. N-au prea înţeles cuvântul. El însă îşi profeţea învierea. Şi nu numai aceasta. În legătură cu faptul că „unii dintre ei nu vor muri înainte de a vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere― trebuie să ne mai reamintim câteva lucruri. Când le-a spus acestea, Mântuitorul era înainte de Schimbarea la Faţă (Matei 16, 28; Mc. 9, 1; Lc. 9,27). Îi prevenea că însăşi Schimbarea la Faţă, pentru unii, Petru, Iacob şi Ioan, va fi o manifestare a împărăţiei lui Dumnezeu (II Petru 1, 17-18). Iar mai apoi, aceeaşi semnificaţie vor avea-o şi Învierea şi Înălţarea şi Cincizecimea, pentru cei care vor fi de faţă. Aşadar, cuvintele despre „cei ce vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere―, au fost o proorocie care s-a şi împlinit cu cei către care a fost rostită, ca şi cu alţii. Căci ce altceva au fost Schimbarea la Faţă şi apoi Învierea, Înălţarea şi Pogorârea Duhului Sfânt? Aceasta din urmă a marcat întemeierea Bisericii creştine în urma cuvântărilor Sfântului Petru, care tocmai la această putere s-a referit, citând în sprijinul împlinirii şi proorocia lui Ioil (3, 1 şi urm.) care prevăzuse, şi el, minunea Cincizecimii. Acum, nu numai că înţelegem tâlcul cuvintelor: „De voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie―, dar, fiind după arătarea împărăţiei întru puterea învierii, fiind deci mai privilegiaţi decât cei care L-au ascultat înainte de înviere, putem mai uşor să-I înţelegem şi chemarea de a-L urma, şi condiţiile formulate de El, pentru ca urmarea să ducă la culegerea roadelor învierii. Din diferitele înţelesuri pe care le-am căutat textului, se poate înţelege că creştinii trăiesc azi într-un climat total diferit de cel al epocii martirilor, când li se cerea jertfa supremă pentru mărturisirea credinţei. Dar ceva tot se cere! Cuvinte rostite în catedrala de la Sibiu la 14 septembrie 1983, 1984 şi 1985, din trei alcătuind aici una singură Duminica orbului - Lecţie de logică într-o şcoală de orbi la minte Despre nimeni mai mult decât despre un orb din naştere vindecat la maturitate, nu se poate spune mai cu îndreptăţire că s-a născut a doua oară. Miracolul formelor, în varietatea lor infinită, năvălind de pretutindeni în ochii lui deschişi, e cu totul altceva decât contactul mărginit de până atunci, al degetelor, cu reliefuri percepute cu bucăţica, niciodată în ansamblu. Miracolul spaţiului, al perspectivei şi al infinitului, al dimensiunilor, al lui „sus― şi „jos―, „aproape" şi „departe", al zenitului şi nadirului, toate îl scot dintr-o dată din el însuşi şi îl proiectează în afară, într-o libertate fără limite, într-o dăruire, într-un extaz, într-o imensă fericire a stăpânirii acestei stihii care până atunci îl strângea în toate părţile, îl primejduia, îl duşmănea, îl domina şi îl înfricoşa. Miracolul culorilor i se desluşeşte în sfârşit şi vederii. Până atunci doar auzise culorile, şi ne putem uşor imagina cum poate arăta un trandafir auzit sau un albastru de cer înstelat redus la cuvânt. Acum, văzând, învaţă culorile cu aviditate, cu lăcomie de flămând fără saţiu. Află cum e roşul roşu, verdele verde şi albastrul albastru. Şi află mai ales cum e albul. Descoperă că nu ştiuse decât cum era negrul. Copleşitor miracolul albului, al luminii! Descoperă acum că nu ştiuse decât cum era întunericul. Pentru nimic altceva, nu avusese nici un termen de comparaţie. Vede cum e un om, un copac întreg, o pădure, o casă, un copil, un chip frumos. Abia acum înţelege sensul acestui cuvânt: „frumos" şi se simte învăluit de magia frumosului, căci dintr-o dată simţăminte nemaiîncercate se nasc în el, copleşindu-i inima până atunci rece, la fel de oarbă ca şi ochii, redusă doar la rolul de pompă biologică. Iisus a întâlnit un orb din naştere (Ioan 9, 1-41) şi i-a deschis fereastra fiinţei lui năpăstuite, incomplete, spre toate aceste miracole, umplându-1 de fericire, dăruindu-1 cu infinite noutăţi şi cu frumuseţile lumii. I-a redat vederea la care avea dreptul şi pe care n-o avusese niciodată. I-a fost dat însă bietului om, abia intrat în lumea oamenilor care văd, în lumea oamenilor întregi, să descopere pe loc şi, fără îndoială, cu mare tristeţe, că mai există şi alte feluri de a nu vedea, anume mărginiri şi neputinţe ale minţii, incapabile să ţină cumpăna dintre adevăr şi minciună, dând cu uşurinţă pe cel dintâi drept cea din urmă, şi pe cea din urmă drept cel dintâi. Auzind de minune, fariseii care urmăreau din umbră tot ce făcea Iisus, l-au şi chemat pe cel vindecat la o anchetă de urgenţă. Erau siguri că vor mai adăuga câteva piese de vinovăţie la dosarul pe care i-1 pregăteau lui Iisus pentru marea judecată pe care în taină o puseseră la cale. Era sâmbătă şi, potrivit Legii, era oprit cu desăvârşire lucrul mâinilor, sub aspră ameninţare cu pedepse pe măsura greşelii. Iar greşeala era: lipsă de respect faţă de Dumnezeu. Crimă de lesdivinitate. Era sâmbătă, şi Iisus luase tină de jos şi făcuse cu degetele Lui un fel de pastă lucrase deci - unsese ochii orbului cu ea, şi orbului i se deschiseseră ochii. O parte din farisei, nu cei mai pripiţi, ci cei mai duri, legaliştii, s-au oprit doar la călcarea sâmbetei şi, folosind un raţionament pe cât de simplu pe atât de rigid, fără drept de apel, au decretat: - „Omul acesta nu este de la Dumnezeu, pentru că nu ţine sâmbăta". Altă parte, cu bătaia minţii mai lungă, mai deştepţi poate, dar nu mai puţin aspri şi răi, întrezărind posibile obiecţiuni (Cum să nu fie de la Dumnezeu, când a făcut o astfel de minune?), s-au gândit să meargă mai la adânc, la rădăcina întâmplării şi so veştejească de acolo, s-o împiedice să se nască, în ciuda faptului că se născuse! Trebuia contestată minunea: - „Cum poate un om păcătos să facă asemenea minuni?―, au întrebat aceştia. Ia să ne ocupăm de el mai de aproape. Aduceţi pretinsul orb în faţa noastră, Şi căutaţi-i fără întârziere şi pe părinţii lui. La mijloc e o punere la cale a Nazarineanului, ca să ne îmbrobodească. L-au adus pe cel ce fusese orb. - „Tu ce zici de Dânsul?―. Omul a răspuns bucuros, cu ceea ce credea el a fi singurul răspuns pe măsura minunii ce se făcuse cu el: - „Acesta e un prooroc―, a răspuns el gândindu-se că şi ei se vor bucura şi-L vor recunoaşte ca atare. Un răspuns de ucis cu pietre, au gândit însă fariseii. Nu era răspunsul de care aveau ei nevoie. N-aveau ce face cu aşa ceva la dosarul lui Iisus. Au trecut peste dânsul ca şi cum nici nu l-ar fi auzit. I-au chemat pe părinţii lui: - „Ştim că acesta-i fiul nostru, au mărturisit ei cu teamă, şi că s-a născut orb; dar cum de vede acum, nu ştim; sau cine i-a deschis ochii, noi nu ştim; întrebaţi-1 pe el, să grăiască el singur despre dânsul, că e vârstnic―. Nişte nemernici şi aceştia! Le-au făcut semn să plece. Au trecut din nou la fiu. Dialogul se va înfierbânta acum. Tonul se va ridica. Fariseii îşi vor pierde cumpătul. Logica lor va începe să şchioapete. Vor cădea când în comic, când în ridicol şi fostul orb abia se va reţine să nu le-o spună de-a dreptul şi să nu râdă de dânşii. Pe de altă parte, replicile lui vor descoperi limpeziri ale minţii, de parcă i-ar fi fost şi mintea luminată odată cu ochii. - „Noi ştim că omul acesta este păcătos, strigă fariseii din toate părţile. A nesocotit sâmbăta! ―. Că a lucrat sâmbăta o ştia şi orbul. Nu i se spunea o noutate. Mărturisise mai înainte: „Un om care se numeşte Iisus, a făcut tină şi mi-a uns ochii şi mi-a zis: mergi la scăldătoarea Siloamului şi te spală. Şi m-am dus şi m-am spălat şi am văzut―. Povestire sobră, directă reţinută, trecând din faptă în faptă, aproape făcând vorbele să se ajungă unele pe altele din urmă. Povestire cu economie de cuvinte şi cu risipă, cu bogăţie de înţelesuri! Aşadar ştia şi orbul vindecat că Iisus făcuse tină, că lucrase deci, dar lui nici nu-i trecea prin cap să-L considere păcătos pentru aceasta, şi pentru că îl vindecase sâmbăta. El era fericit şi fericirea îi venise din această lucrare, sâmbăta, prin acest om, prin acest „prooroc‖ cum îl credea. Răspunsul său va fi magistral. Puternic şi simplu ca observaţia directă, plin de bun-simţ şi de rigoare logică în aceeaşi măsură. Şi mai ales va fi calm, liniştit, sigur pe sine: - „De este păcătos, nu ştiu: una ştiu, că am fost orb şi acum văd!―. Şi o ţinu una, că una ştie şi nimic altceva, deşi mai ştia şi altceva, după cum vom vedea mai departe. îşi dădea desigur seama că trebuie să plece de la evidenţa incontestabilă, deoarece aceasta era mai mult şi mai presus decât tot ceea ce ştiau sau credeau că ştiu preopinenţii săi. Furioşi, aceştia l-au luat din nou la întrebări. Să mai spună o dată: cum s-a întâmplat, ce i-a zis Iisus, ce i-a făcut? Sperau cu viclenie vreo contradicţie în ceea ce va declara, vreun capăt de vorbă slabă, ca să-l poată întoarce împotriva sa însuşi. Nereuşind s-au întors din nou la Lege, încercând încă o dată să pună argumentul biblic deasupra faptului minunii, ca să discrediteze şi minunea şi pe taumaturg. Credeau că pot să şi-l ia martor împotriva evidenţei chiar pe Dumnezeu. - „Dumnezeu a grăit numai cu Moise―, au zis ei, ignorând declaraţia celui vindecat despre sine, şi ţintind atacul spre Iisus. Ceea ce i-a spus lui Moise rămâne valabil şi adevărat în vecii vecilor. Asta o ştim foarte bine. Cum să acceptăm ceva ce contrazice ceea ce i-a spus Dumnezeu lui Moise, pe care îl ştim că era de la Dumnezeu? „Pe acesta - pe Iisus - nu-1 ştim de unde este―. Fostul orb prinde din nou prilejul unei replici la fel de sprintene ca şi cea dintâi, amestecând-o acum şi cu puţină maliţie, ba chiar şi cu puţin humor, abia disimulat: - „Tocmai aceasta-i de mirare, că voi nu ştiţi de unde este, şi El mi-a deschis ochii―. Voi, atotştiutorii, ştiţi de Moise şi de poruncile lui, credeţi că Dumnezeu şia descărcat în el toată ştiinţa, înţelepciunea şi puterea, după care ar fi trecut la odihnă pentru totdeauna, dar iată că Dumnezeu lucrează şi prin Acesta pe care voi nu-L ştiţi, şi totuşi El mi-a redat vederea fără să vă fi întrebat pe voi, şi fără să se teamă că îl va supăra pe Moise. Şi ce era de supărare într-asta? Ce poate fi mai dumnezeiesc decât să dai vedere unui orb care n-a văzut niciodată lumina? Se pare că aveţi mintea mai oarbă decât fuseseră ochii mei. În loc să plecaţi de la această faptă extraordinară, voi plecaţi de la o poruncă de Lege, cu rosturi în alte împrejurări decât în unele ca aceasta ce s-a făcut cu ochii unui orb, cu ochii mei. După voi, ar fi trebuit să rămân orb, fiindcă L-am întâlnit pe cel care mă poate vindeca, în zi de sâmbătă. Cine ştie dacă L-aş mai fi întâlnit vreodată. La asta de ce nu vă gândiţi? Şi de ce nu plecaţi de la faptă când judecaţi pe Cel ce a făcut-o? Voi porniţi de la lupta împotriva faptei. Luptaţi împotriva evidenţei. Cum puteţi gândi că aveţi dreptate? De ce să fie păcătos Cel ce m-a vindecat sâmbăta, şi nu dumnezeiesc, pentru că a dat vedere unui orb din naştere, pentru care fiecare clipă e un infern şi o veşnicie de întuneric şi nefericire? Sâmbetei nu i-a făcut nici un rău, dar pe mine m-a înviat din întuneric. Acum şi sâmbăta mea e luminoasă. Mi-a dat-o aşa cum a lăsat-o Dumnezeu tuturor oamenilor. A mea era până azi neagră. Nu credeţi că judecaţi pe dos?-Judecaţi astfel pentru că sunteţi întunecaţi de ură împotriva Celui ce m-a vindecat, în loc să vă faceţi şi voi ucenicii Lui. Asta ar trebui să faceţi. Să refacem deci judecata aşa cum se cuvine: - „Ştiu că pe păcătoşi nu-i ascultă Dumnezeu, iar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acela îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii vreunui orb din naştere. Dacă acesta n-ar fi de la Dumnezeu, n-ar putea face nimic―. Aşadar, e de la Dumnezeu; nu poate fi păcătos. Discursul acestui om simplu, probabil cerşetor, cum erau toţi orbii pe vremea aceea, un dezmoştenit zdrenţăros care nu ştia nici să scrie, nici să citească, precum şi era de aşteptat, nu i-a convins pe fariseii care îl anchetau. I-a întărâtat mai rău. Nu l-au recepţionat, pentru că aveau toate intrările blocate. Nimeni şi nimic nu-i putea clinti, din formulele lor. Scoşi din ele, minţile nu le mai lucrau, ca şi ale acelora care cred că numai ei au dreptate. În loc să-şi schimbe optica, să conceadă că se poate gândi şi altfel, anchetatorii au suspendat ancheta şi, pur şi simplu, „l-au dat afară―, aruncându-i în obraz cuvintele de ocară şi dispreţ, de când lumea pe buzele infatuaţilor şi ale suficienţilor: „Tu să ne înveţi pe noi?― Iisus nu fusese de faţă la toată această confruntare dintre farisei şi orbul vindecat. Căutau probe împotriva Lui, de aceea nu L-au chemat. E de presupus chiar că Iisus se va fi îndepărtat de locul întâlnirii cu orbul, anume ca să lase Legea să se confrunte, fără El, cu bunul-simţ, cu evidenţa şi cu logica la îndemâna celui mai simplu dintre oameni, ca să se facă de la sine evidentă necesitatea schimbării, a îmbunătăţirii ei. Orbul a fost martor onest, aşa cum va rămâne până la sfârşitul veacurilor. Căci acest rost i se rânduise lui de la Dumnezeu, în istorie: să dea mărturie despre Iisus ca Domn al sâmbetei şi trimis de Sus. Încă înainte de a-1 videnca, la întrebarea ucenicilor: „Rabi, cine a păcătuit: acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?―, Iisus le răspunsese: „Nici acesta n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci aceasta s-a făcut ca să se arate prin el lucrurile lui Dumnezeu‖ (Ioan 9, 2-3). La sfârşit după ce l-au dat afară din casa în care l-au cercetat, Iisus l-a căutat ca să i se descopere ca Fiu al lui Dumnezeu şi să rostească faţă de el câteva din cuvintele Sale nemuritoare, în aparenţă criptice, grele, adânci de taină şi de înţelepciune, limpezi însă şi simple în acelaşi timp, după măsura minţii celor ce le ascultau. Orbul, fără îndoială a priceput ce vrea să zică, atunci când i-a spus: „Am venit... ca cei ce nu văd să vadă, iar cei ce văd să fie orbi‖. Pentru dânsul sentinţa aceasta n-a avut deloc aerul de a fi paradoxală, cum ar fi putut părea unora care n-au fost prin apropiere, să fi văzut ce s-a întâmplat cu ochii lui, şi cum apoi, fariseii, deşi cu ochii deschişi, n-au văzut ce se petrecuse! Orbului vindecat de Iisus nu i-a rămas numele în istorie. I-a rămas doar renumele. Şi nu numai pentru că a fost subiectul unei extraordinare minuni, ci pentru neaşteptata lecţie de logică pe care le-a ţinut-o fariseilor. Istoria a notat în defavoarea lor şi faptul că, înfumuraţi, „l-au dat afară‖: din casă, fără ca acest lucru să poată împiedica lecţia să fie dată drept lecţie-model în vecii vecilor. Predică la Duminica după Botezul Domnului - Dispută la nivel înalt în pustia Quarantaniei Am văzut pustia Quarantaniei. Piatră şi nisip. Nisip şi piatră în care nici sămânţa celei mai sălbatice dintre plante nu încolţeşte. Soarele descătuşat, uscat, rău, agresiv. Soare căzând din zenit ca o săgeată de foc, fără să întâlnească în cale nici un fel de obstacol. Nici o pânză de nor nu se alcătuieşte şi nu se rătăceşte între pământul fierbinte şi cerul fierbinte al Quarantaniei. Cât priveşti cu ochii, spaţiu lipsit de ocrotire. Stihie stearpă. Cer fără apă. Pământ fără viaţă. Nici umbra unui fir de iarbă nu te adăposteşte de vrăjmăşia ce pogoară din înălţime. Stihia de foc o duşmăneşte pe cea de apă şi Quarantania, din imemoriale timpuri ale Terrei, a apucat să cadă sub stăpânirea celei dintâi. Nici animal, nici pasăre, nici şoarece, nici gâză, nici om nu pot trăi acolo. Nici Dumnezeu n-are pentru cine merge şi întârzia acolo! Doar „Ducă-se pe pustii‖, izgonitul, singuraticul, doar el îşi are sălaşul în astfel de singurătăţi, domnind peste o împărăţie lipsită de sens. Acolo, toropit de arşiţă, îşi plănuieşte campaniile. De acolo încurajează tot ce duce la dezbinare, tot ce strică înţelegerea şi comuniunea, tot ceea ce goleşte creaţia de sens, tot ceea ce e împotriva raţiunii şi a bunului simţ, tot ce poate strica armonia. Plutarh îi derivă numele de la „diavallein‖, „a separa‖. Cel ce separă, cel ce desparte. Cel a cărui vocaţie e să provoace duşmănii. Aristofan traduce „diavolos‖ cu „calomniator‖, Iosif Flaviu cu „acuzator‖, cel ce vede numai negru. Autorul cărţii Ester îl traduce cu „cel ce se opune‖ din principiu la tot ce e bun. Domnul „Nu‖. Şi Vechiul şi Noul Testament îl au în toate aceste înţelesuri, de altfel destul de apropiate unele de altele, chiar şi când el se ascunde şi sub alte nume, ca belzebul, satan, belial, azazel şi altele. Dumnealui jubilează numai când înşeală, când cineva ia drept bun şi adevărat ceea ce e fals şi minciună. Jubilează când intenţia rea e luată drept intenţie bună. Jubilează când rotiţa pe care o învârte el, atunci când îşi dă maşina drept perpetuum mobile, rămâne ascunsă şi când îi face pe cât mai mulţi să creadă că maşinăria merge de la sine. Fără mişcător! Contează în general pe uşurinţa cu care e crezut, pe superficialitatea şi naivitatea interlocutorului. Îi place să lase impresia că face binele. Multora suprafaţa faptei lui li se pare bună. Atunci el le apare drept înger al luminii. Naivii se înduioşează, iar el împarte zâmbete bine compuse, din smerenia cărora răzbate un triumf abia reţinut. Nimic nu-i place mai mult decât să fie luat drept ceea ce nu este! Ascuns sub aparenţe, el dăruieşte mărgele drept mărgăritare şi ciori drept privighetori. Face şi bine. Numai că aranjează să iasă din el un rău. Cine să se ştie feri de cineva care îţi face bine! Îţi dă să mănânci ca să te îmbolnăveşti, îţi dă să bei ca să te îmbeţi. Îţi exaltă calităţile ca să te mândreşti, îţi aţâţă drepturile ca să pierzi măsura. Îţi dă dreptate la supărare, ca să te împingă la răzbunare; îţi spune la ureche ce zic alţii rău despre tine, ca să-ţi dezlanţuiască ura; te îmbie la logică pentru a-ţi stimula încăpăţânarea. Printre marile lui pasiuni, silogismul nu e pe ultima treaptă. Viclean, îşi crede viclenia înţelepciune şi umbră învăluit în togă de filosof. Îi place, când înşală, să convingă. Din gura lui argumentele curg în cascade ca apa şi toate vin îmbrăcate în cea mai strălucitoare aparenţă de gând rotunjit după regulile logicii şi ale bunului simţ. Cu prostia îi atrage numai pe proşti şi de aceştia nu duce lipsă. Îi are oricum. Are întotdeauna argumente, numai că le are deopotrivă pentru şi împotriva aceluiaşi lucru. A încercat să-l prindă în mrejele lui şi pe Iisus, pe când se afla retras în pustie pentru post şi rugăciune: „De eşti Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini‖ (Matei 4, 3) şi nu vei mai flămânzi. După patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi de post negru, în pustia Quarantaniei, o astfel de ispită putea fi irezistibilă. Adresată lui Iisus, ispita era logică. Putea Iisus să prefacă pietrele în pâini? Putea. A dovedit-o când a săturat mii de flămânzi cu cinci pâini, din care au rămas douăsprezece coşuri de firimituri. Era însă o cursă. Dacă s-ar fi lăsat prins în ea şi-ar fi compromis voinţa de a posti şi-ar fi compromis omenitatea supusă suferinţei, foamei şi setei, ar fi compromis planul întrupării. Tot aşa s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi lăsat ispitit şi atunci când îi cereau să se pogoare de pe cruce. Ar fi compromis învierea şi tot ce a urmat după ea: creştinismul. Diavolul a voit să-L forţeze să abandoneze teanthropia în care intrase şi care făcea parte dintr-un tot, dintr-o teologie, dintr-un sistem gândit de Dumnezeu. Ca întotdeauna în asemenea cazuri, răspunsul lui Iisus la cea dintâi ispită a fost neaşteptat. N-a spus nici că este Fiul lui Dumnezeu, nici că nu este; nici că poate preface pietrele în pâini, nici că nu poate, nici că vrea să le prefacă, nici că nu vrea. N-a intrat în logica ispititorului. I-a dărâmat-o printr-un apel la o autoritate superioară logicii, la un tertium pe care ispititorul nu-l luase în calcul: „Scris este, că nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu‖. Şi cu pâine, dar nu numai cu pâine. Există o ordine care n-o desfiinţează pe aceasta, dar n-o ţine drept exclusivă. Şi contrariul e adevărat. Cu cuvântul lui Dumnezeu, dar nu numai cu El. Ordinea de sus nu e nici ea exclusivă, cât suntem în trup. Dovadă că e aşa, e că Iisus se va întoarce la pâine. Dar nu se va întoarce atunci când întoarcerea ar fi putut fi cădere în ispită, ci când va voi El, liber de ispită. Ispititorul e însă dintotdeauna perseverent. Ca şi ispita. Ispita e mai perseverentă decât virtutea. A operat Iisus cu Scriptura? Scriptură ştie şi întunecimea sa. Îi încurcă chiar şi pe marii exegeţi. Şi câte minţi simple nu întoarce pe dos, făcându-i pe bieţii oameni să creadă că descoperă abia ei acum, tâlcul unor texte, ignorat de tâlcuitorii cei mari timp de sute şi mii de ani! De ce să nu încerce şi cu Iisus? Vrea Iisus argumente biblice? Îi va oferi argumente biblice. Iată unul cum nu se poate mai potrivit şi mai ales, încă o dată logic: „Luându-l pe Iisus din pustie, L-a dus în sfânta cetate, în Ierusalim şi punându-l pe streaşina templului, L-a încercat: De eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, căci scris este: îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi pe mâini Te vor purta, ca să nu-Ţi loveşti de piatră piciorul Tău‖. Era un citat din Psalmul 90. Alternativa era logică într-adevăr. Nu avea decât să se supună probei. O trecea şi gata. Simplu şi uşor. Nu avea nimic de pierdut. Oare într-adevăr nu avea nimic de pierdut? Să fi fost ispita cu totul gratuită? Deocamdată însă, Iisus i-a dovedit că ştia mai bine decât dânsul Scriptura. I-a dat din nou un răspuns neaşteptat şi în aceeaşi măsură logic. „De asemenea este scris - i-a zis - să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău‖ (Deut. 6, 16). Nici de data aceasta n-a intrat în jocul şi în logica ispititorului. Iisus n-a făcut nimic de dragul demonstraţiei. Poate că aceasta e una dintre cele mai interesante observaţii din cele făcute de Bultmann, marele exeget, despre Iisus. Iisus n-a făcut minunile pentru a dovedi ceva. N-avea nevoie să dovedească nimic. El nu ştia ce este îndoiala. Când făcea minunile, le făcea dintr-o pornire de moment a inimii. Or, diavolul îl îndemna acum să se verifice. Aproape să se îndoiască de Sine. Să-şi verifice dumnezeirea. Sau măcar să-şi compromită omenitatea. Să-L facă să se deconspire. Diavolul ştia că nu putea face nimic împotriva lui Dumnezeu; încerca împotriva omului. Îl deranja întruparea Lui ca om adevărat, fiindcă prin aceasta îşi asuma păcatele oamenilor şi le răscumpăra. Şi apoi a urmat cea din urmă, suprema îndrăzneală şi încercare a ispititorului. El, mereu răzvrătitul, tinzând mereu la locul de frunte de unde a vrut dintotdeauna săL dărâme pe Dumnezeu, viclean dar nu înţelept, mândru dar nu inteligent pe măsura mândriei, a crezut că a găsit momentul acum, prinzându-L redus la foame şi la sete în pustie, sub chip de om, cu voinţă de om, cu fire de om, în suferinţă, săI propună un târg. Izvor al îndoielilor, văzându-L pe Iisus că nu-şi verifică dumnezeirea, va fi început el să se îndoiască asupra ei şi atunci a făcut un pas mai departe, atacându-L din partea cealaltă. Exaltându-I omenitatea, într-o încercare supremă de a-L reduce exclusiv la om, L-a provocat să-şi uite, să-şi nege, să se îndoiască şi El de dumnezeirea Sa şi s-o abandoneze pentru un statut mai palpabil, concret şi imediat. Arătându-I toate împărăţiile lumii şi slava lor, i-a zis: „Toate acestea ţi le voi da Ţie‖, „dacă îmi recunoşti puterea şi mă recunoşti de stăpân. Căci sunt stăpân peste toate. Toate sunt la mâna şi la voia şi la puterea mea. Aşa vei scăpa îndată de pustie, de foame şi de sete, de singurătate şi de gândul amar că nu însemni nimic pe lume, că eşti uitat şi părăsit. Vei avea tot ce vrei: putere şi stăpânire, peste toţi şi peste toate. Şi slavă. Nu mi-ai dovedit nici mie, nu ţi-ai dovedit nici Ţie că eşti Fiul lui Dumnezeu. Nici nu eşti. Nu eşti nimic. Eşti Nimeni. Cel ce nu există. Cine te mai ştie? Nici nu vei mai fi în stare să te reîntorci de unde ai plecat. Nimeni nu Te mai ţine minte. Acceptă târgul şi vei avea totul şi numai aşa vei fi din nou cineva pe pământ‖. Îi sugera oferta unui schimb de identitate, între ei doi, printr-un târg de aparenţă, pe loc, avantajoasă. Îi cerea să renunţe la „a fi‖, în schimbul lui „a avea‖. Tentaţie veche cât lumea, dar mereu repetată şi destul de des printre oameni, încununată de succes. De data aceasta Iisus nu i-a onorat ispita cu nici un răspuns. De fapt, ispititorul, simbol al negaţiei, împotrivitor prin vocaţie, nu putea nimic. Minţea. Nu putea da nimic nimănui, pentru că nu avea nimic. Ispitea. El putea doar lua ceea ce era dat de Altul, de Cel ce este şi are. Dar avea o speranţă: dacă, obosit şi slăbit de pustie şi singurătate Iisus s-ar fi lăsat ispitit să coboare ele la „a fi‖ la „a avea‖, s-ar fi urcat el îndată în locul rămas liber, împlinindu-şi visul care i-a adus cândva căderea: să ia locul lui Dumnezeu. Căci ştia că acceptarea ispitei, oricât de mincinoasă ar fi fost, ducea la descalificarea celui care ar fi acceptat-o. Uzurpator mereu la pândă, chip al neîmplinirii, având dezvoltate doar ambiţia rea şi mintea înfierbântată de invidie, logica lui era de fapt naivă şi cu cât era mai îndrăzneaţă, cu atât era mai copilărească. El credea că ceea ce îi merge uneori cu unii oameni, îi putea merge şi cu Omul Iisus. Iisus a restabilit însă repede şi simplu scara solidă a valorilor, aşa cum erau ele statornicite acolo, în împărăţia cea veşnic asemănătoare cu ea însăşi, adresândui-se ca unui coate goale, pripăşit la periferia împărăţiei şi tolerat acolo din raţiuni necunoscute nouă în întregime. „Piei, satano, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti‖ (Mt. 4, 10). Disputa din pustia Quarantaniei a fost încercarea de a i se sugera lui Iisus, la un moment dat, o altă Evanghelie, una falsă, inversă, Evanghelia altei împărăţii. Ea nu-i putea fi sugerată cu mai multe şanse de succes nicăieri altundeva decât în deşert, în pustie în condiţii de foame şi de sete, acolo unde neexistând nimic, nimic altceva nu putea tenta mai puternic decât a avea totul. „A avea‖ în schimbul pierderii lui „a fi‖. A avea ceea ce trece, în schimbul lui a fi veşnic. Sau măcar a opta pentru prioritatea lui „a avea‖. Iisus a optat pentru primatul lui „a fi‖. Iisus şi femeia păcătoasă - Argumente de piatră şi de inimă într-o dispută pe viaţă şi de moarte Pe Iisus l-au ispitit mulţi şi de multe ori. Fariseii şi cărturarii, în care se luau la întrecere viclenia şi ştiinţa de carte, erau în aceeaşi măsură maeştri în arta ispitirii. Abili în mânuirea silogismelor, pe care le exersau în templu, precum grecii în Agora, îşi făceau din aceasta o plăcere ascunsă, pe graniţa dintre viciu şi virtute. Se pricepeau să ridice nimicurile la rang de probleme şi să scadă problemele la nivelul nimicurilor, „strecurând ţânţarul şi înghiţind cămila", cum îi descrie Iisus în cel mai extraordinar portret pe care li l-a putut face cineva în istorie. Şi-au încercat îndemânarea şi cu Iisus. Evangheliştii ne spun cum căutau să-l prindă în cuvânt, să-i descopere fisuri în logica gândirii, a propovăduirii şi a faptelor. Îl provocau anume, se legau de orice, cu intenţia de a-L face să-şi dezică principiile prin fapte şi faptele prin inconsecvenţe. Ştim că replica Lui a fost întotdeauna promptă şi surprinzătoare, mai ales prin felul cum ştia să iasă din spaţiul temei în care îl circumscriau, crezând că-L pot obliga să intre în foarfecele logicii lor. Iisus ştia să le opună întotdeauna, pe neaşteptate, un tertium datur care le închidea gura şi le bloca mecanismele minţii, întorcând împotriva lor propriile lor argumente, fără drept de apel. Le făcea astfel întrebările de râs, schimbându-le veninul în apă chioară tocmai atunci când se umflau mai tare în suficienţa lor. Iată-i năvălind încă o dată în templu, scandalizaţi de circumstanţă, înarmaţi cu pietre şi târând după ei ceea ce gândeau că va putea fi în sfârşit un argument nou şi hotărâtor împotriva lui Iisus, pe care nu prea reuşiseră până atunci să-L învingă în disputele biblice. Au aruncat la piciorul unei coloane o femeie prinsă în adulter. Totul era bine aranjat: arătându-I femeia, urmau să-I pună o singură întrebare, dar o întrebare la care oricum ar fi răspuns El trebuia să piardă. Trebuia să răspundă cu „da― sau „nu―, dar şi „da― şi „nu― erau cu pierdere. Iată-i deci la momentul întrebării. Mieros, poate cel care va fi imaginat toată punerea la cale, s-a apropiat de El, aproape atingându-I obrazul, dar cu privirea dinainte triumfătoare îndreptată spre cei cu care venise, aproape i-a cântat întrebarea insinuând un fel de regret ce se voia fals, şi batjocura sa voia evidentă în felul în care inflexiunea vocii caracteriza titlul pe care 1-1 dădea: - „Învăţătorule, această femeie a fost prinsă asupra faptului de adulter, iar Moise ne-a poruncit în Lege ca pe unele ca acestea să le ucidem cu pietre. Dar Tu ce zici?― Ingenios. Erau răi, dar nu erau proşti.  Dacă le-ar fi răspuns că nu e de părere s-o omoare cu pietre, pe loc ar fi avut dreptul şi datoria să-l omoare şi pe El cu pietre, căci aşa poruncea Legea cu privire la apărători. Erau de altfel pregătiţi pentru aceasta.  Dacă ar fi răspuns că trebuie s-o ucidă, ar fi însemnat că-şi reneagă propria învăţătură, a iertării şi a iubirii, ceea ce ar fi însemnat pe loc compromiterea şi discreditarea Lui în faţa ucenicilor şi a celor care ÎI urmau. Planurile de acasă nu s-au potrivit însă cu cele din templu. Ei n-aveau de unde să ştie că Cel cu care voiau să se înfrunte public, dispunea de resurse intelectuale şi spirituale deosebite de ale lor, de altă calitate şi la nevoie, inspirate şi dintr-o altă ordine de gândire, din alt sistem logic, cu mai multe valenţe decât cele ale lui „da― şi „nu―. Nu spusese Isaia că gândirea dumnezeiască este diferită de cea omenească (55, 8), deci cu mai multe posibilităţi? Valenţele acestei altfel de gândiri vin din aceea că aria premiselor lor e mult mai largă. Cât atotştiinţa lui Dumnezeu. Gândirea aceasta este desigur atributul lui Dumnezeu şi Iisus, Fiul lui Dumnezeu, o avea. Fariseii şi cărturarii acestei dimineţi din templul din Ierusalim nu ştiau însă şi nici nu voiau să ştie despre Iisus mai mult decât că este un răzvrătit, unul care instiga la călcarea Legii lui Moise şi se străduiau s-o poată dovedi. Cu mintea şi cu logica lor. Lăsaţi deci în voia minţii lor (Rom. 1, 28), capabilă în acest caz doar de răspunsuri între „da― şi „nu―, ori-ori, ei erau siguri că Iisus va opta obligatoriu între acestea două şi erau gata să-L silească sub ameninţarea Legii să se pronunţe, dacă n-ar fi făcut-o. Dar acel altfel de răspuns, la care ei nu se aşteptau, exista totuşi. Iisus a lărgit uşor de tot sfera întrebării, doar atât cât ai coborâ-o din minte în inimă, fără s-o modifice deloc. Că doar nu gândim numai cu mintea. Chiar Moise ştia de gândirea prin inimă (Fac. 6, 5) şi Sfântul Pavel face trimitere tot la „cugetele inimii―, când scrie evreilor (4, 12). Gândim cu mintea şi cu inima şi cu tot ce alcătuieşte fiinţa noastră de trestie gânditoare (Pascal). Mai întâi s-a aplecat într-un genunchi şi a început să scrie cu degetul pe praful sau pe nisipul pardoselii templului, pentru moment poate numai pentru a le îndrepta atenţia în altă parte. S-o lase o clipă pe femeia înfricoşată de moarte să-şi vină în fire. De altfel, ea era acolo numai în rol de pretext, ceea ce Iisus ştia foarte bine, şi îi era milă de ea. O foloseau împotriva Lui. O pândiseră anume pentru aceasta. O cunoşteau. Fusese o pradă uşoară. Dar ea nu ştia şi, chiar dacă ar fi ştiut, aceasta nu i-ar fi schimbat situaţia. Ştim şi noi că orice ar fi răspuns Iisus, dacă răspunsul ar fi fost cu „da― sau „nu―, ea tot ar fi fost ucisă cu pietre. Ei nu-L instituiseră pe Iisus judecător pentru ea, ci pentru El însuşi! Soarta ei era dinainte decisă, de când se hotărâseră să suspende îngăduinţa de până atunci şi s-o aducă drept argument împotriva lui Iisus. Soarta Lui era cea care urma să se decidă acum. Fariseii nu ştiau că altfel era scris să fie sfârşitul lui Iisus! Fiindcă tot mai ţipau la Dânsul, silindu-L să le răspundă odată, Iisus s-a ridicat şi, privindu-i pe rând şi adânc în luminile ochilor, prin care le citea inimile şi sufletele şi toată viaţa, ca Unul căruia nimic din ce era acoperit nu i se putea ascunde, le-a răspuns în sfârşit calm, liniştit, stăpân pe ceea ce spunea: - „Cel fără de păcat dintre voi, să arunce cel dintâi cu piatra asupra ei― (Ioan 8, 7). Au încremenit. Ar fi strigat la El, ar fi protestat. Dar nu erau în stare de nimic. Nu era răspunsul pe care îl aşteptau ei, dar răspundea la întrebare. Dar cum răspundea: răsturna totul pe dos. Îi implica pe ei în procesul în care se credeau doar judecători. Şi pe măsură ce pentru ei totul se complica, în aceeaşi măsură pentru Iisus se simplifica. Reuşise să se plaseze în afara dilemei, iar ei căzuseră în ea, întocmai ca în rânduiala proverbului. Şi totuşi, nu-i oprise să arunce cu pietre. Îi implica în luarea deciziei, dar nu-i oprea s-o execute. Retrimitea judecata cazului la o instanţă pe care ei n-o prevăzuseră: conştiinţa lor. Îi obliga să se oglindească ei înşişi, mai întâi, în oglinda Legii, să şi-o aplice lor înşile şi numai după aceea s-o aplice şi femeii. Ştia că altfel nu le putea înmuia inimile învârtoşate şi nu le putea îndoi minţile mândre. Iisus nu se pronunţase nici asupra valorii Legii, nici asupra legitimităţii sentinţei, în cazul în speţă. Găsise însă modalitatea de a transfera pronunţarea în sarcina lor, a întrebătorilor cu piatra în mână. În fapt, găsise mijlocul de a-i face să se autorecuze ca judecători. Şi ai femeii, şi ai Lui. Iisus, bucuros mai întâi de tăcerea, de ezitarea, de perplexitatea lor, a întrevăzut şi posibilitatea ca dintr-o clipă în alta să arunce totuşi cu pietre în femeie, de îndată ce, treziţi din înmărmurire, puterea Legii ar fi învins în ei propria stare de vinovăţie şi confuzie de moment. Ipocriţi şi făţarnici erau ei mai de mult, aşa încât o făţărnicie în plus sub acoperirea Legii, declarând în faţa lui Iisus conştiinţe curate, nu ar fi adăugat prea mult la murdăriile cu care şi aşa erau de mult acoperiţi. Iisus a bănuit că erau în stare să se aranjeze cu conştiinţele lor la repezeală. De aceea nu le-a dat răgazul s-o facă şi să se dezlănţuiască. Trebuia să meargă mai adânc în conştiinţele lor adormite. Trebuiau prinşi asupra faptului ca şi femeia, ca să nu mai poată tăgădui. Îngenunchind din nou, nu s-a mai uitat deloc la ei, ci le-a atras iarăşi privirile spre ceea ce a reînceput să scrie cu degetul pe nisipul fin de pe pardoseala templului. Bătea un vânt uşor şi pe măsură ce scria, vântul ştergea cuvintele, şi El scria altele şi altele... Cei din faţă citeau şi, pe măsură ce citeau lăsau uşor pietrele jos, aplecându-se şi aşezându-le fără zgomot, ca pe nişte obiecte fragile, lângă picioarele lor, şi apoi îşi făceau loc, tăcuţi, printre cei din spatele lor, şi întorcânduse dispăreau undeva spre ieşire, lăsând altora locul în faţă. Şi tot aşa, alţii şi alţii ajungeau în faţă şi aceştia citind la rândul lor, lăsau pietrele jos şi se retrăgeau fără cuvânt, învinşi. Aş crede că Iisus scria pe nisip păcatele lor cele mai ascunse, fărădelegile lor cele mai mari! „Şi a rămas Iisus singur şi femeia―, ne spune bucuros Ioan evanghelistul, care va fi fost pe undeva prin preajmă, ascuns după vreo coloană, la adăpost, trezit şi el dintro dată din coşmarul acestei dramatice dimineţi. Abia atunci şi-a ridicat Iisus ochii şi s-a ridicat şi El, senin, deloc surprins că aprigii preopinenţi dispăruseră ca prin minune şi privind blând femeia, descumpănită încă între teamă şi mirare, între moarte şi viaţa ce i se dăruise împotriva oricărei speranţe, o întrebă parcă aşa, doar ca să intre în vorbă cu ea şi s-o mângâie omeneşte, după spaima prin care trecuse: - „Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nu te-a osândit nici unul?― - „Nici unul, Doamne", a răspuns femeia mirată, istovită, neştiind cum să fie, poate încă temându-se de El. Potrivit principiului enunţat de El însuşi, Iisus ar fi fost singurul care ar fi avut dreptul să arunce în toţi cu piatra, în femeia şi în pârâşii care îşi recunoscuseră aceeaşi vină. El era fără păcat. Pe cărturari şi farisei i-a lăsat să plece ruşinaţi, „mustraţi fiind de cuget, după aprecierea lui Ioan, poate îndreptaţi. Femeii i-a spus: - „Nu te osândesc nici Eu. Mergi, de acum să nu mai păcătuieşti (Ioan 8, 1-11). Acest „nici Eu‖ ne descoperă tocmai faptul că El ar fi avut dreptul moral s-o osândească şi că exista motiv de osândă. Iisus confirmă astfel ordinea morală din lume, valoarea şi necesitatea rânduielilor şi a legilor şi răspunderea pentru călcarea lor. Dar nu operează automat cu legea morală. Ea trebuie, în primul rând, lăsată pe seama judecătorilor rânduiţi anume pentru aceasta (Jud. 2, 16; I Sam. 7, 15) şi, în afară de aceasta, pe seama lui Dumnezeu ca Cel ce va restabili echilibrul şi echitatea finală (Rom. 2, 16). Iisus personal, între a-şi exercita dreptul de a osândi şi pe cel de a ierta, l-a preferat întotdeauna pe acesta din urmă. Zicea mereu: învăţaţi ce înseamnă „Milă voiesc, iar nu jertfă‖ (Matei 9, 13), iar Iacob moştenise de la El încredinţarea că „mila biruieşte judecata (Iac. 2, 13). Întâmplarea cu femeia păcătoasă s-a petrecut aievea. Nu face parte dintre parabolele lui Iisus. Tradiţia ne spune că femeia iertată L-a urmat pe Iisus în toţi anii propovăduirii, până la Golgota, şi că a fost chiar una dintre mironosiţele care Lau pregătit pentru îngropare şi L-au văzut apoi, după înviere, în lumina slavei Sale dumnezeieşti. Atunci desigur va fi înţeles în sfârşit totul. Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci – Logica nicodimică, logica imediatului terestru Textul asupra căruia ne vom opri în cele ce urmează e foarte scurt. Aşa e rânduit în tipicul acestei duminici. Numai cinci versete. Meditând asupra lor şi dându-mi seama că ele sunt cam teoretice, destul de abstracte, presupunând oarecare cunoştinţe teologice spre a fi înţelese, m-am dus la cărţile câtorva predicatori mari ca să aflu de la dânşii cum le-au tâlcuit. Unii au vorbit despre iubire, alţii despre răscumpărare, alţii despre suferinţă sau despre jertfă. Şi despre acestea trebuie să ştie creştinii foarte multe lucruri. Dar când se citeşte în Biserică un text ca acesta, parcă ai vrea să auzi ceva despre el, că doar nu e în limbă străină şi nici rostit şi scris pentru alţii. Chiar dacă e mai greu de înţeles. Sau tocmai pentru că e mai greu de înţeles. Iată textul: „Nimeni nu s-a suit în cer decât numai Cel ce s-a pogorât din cer, Fiul Omului Care este din cer. Precum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului. Ca tot cel ce crede întru El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Unul născut Fiul Său L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Pentru că Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să se mântuiască prin El‖ (Ioan 3, 13-17). Într-adevăr, textul e ceea ce s-ar putea numi un text doctrinar. Adică de învăţătură de credinţă: despre Dumnezeu, despre întruparea Fiului şi rostul ei în iconomia mântuirii şi bineînţeles, despre felul cum oamenii îşi pot însuşi roadele întrupării Domnului. Asemenea lucruri se învaţă la şcolile teologice. Dar nu sunt totuşi chiar atât de grele pe cât par. Ce-ar fi ca noi să încercăm să ne adresăm chiar acestor patru versete şi să încercăm să le pricepem împreună. Pentru ca să le percepem, primul lucru pe care trebuie să-l facem, e să le punem în context. Adică să le fixăm exact momentul şi locul în care au fost rostite, să vedem cui au fost adresate şi de ce. Ne aflăm într-un moment în care Mântuitorul, fiind în Ierusalim, primeşte seara târziu o vizită. O vizită neaşteptată. O vizită care, fără îndoială, L-a surprins. Întâi fiindcă I se făcea oarecum pe ascuns. Era ca o audienţă secretă a unui fariseu, la Dumnezeu! Pe faţă se ştie ce spuneau. Va fi fost interesat şi Iisus ce poate spune unul ca acesta în taină! Cel care venea n-a vrut să fie văzut de nimeni că vine să-L viziteze pe acest profet contestat de oficialităţile religioase, ştiut ca urmărit. De aceea a şi venit pe ascuns, noaptea. Cine era acesta şi de ce se ferea? Avea motive să se ferească? Avea şi încă din belşug. Fapta lui era o faptă de îndrăzneală şi curaj. Fiindcă era unul din mai marii templului, dintre cărturari şi farisei, adică unul din ceata celor aleşi, cu mare trecere în popor şi cu autoritate, pentru că cei ca el erau consideraţi a fi cei mai fideli observatori ai Legii, evlavioşii învăţaţi. Când auzim de „cărturari şi farisei‖, aşa trebuie să-i înţelegem. Numai mai târziu Mântuitorul i-a descoperit a fi formalişti, vicleni şi superficiali din punct de vedere al evlaviei, denunţându-i ca înşelători, ceea ce de altfel făcuse şi Ioan Botezătorul. Erau unii cărturari, adică învăţaţi, teoreticieni, exegeţi, dintre cei care în interpretările lor, „strecurau ţânţarul şi înghiţeau cămila‖, adică se opreau la nimicuri şi pierdeau din vedere esenţialul, iar alţii erau farisei, adică oameni pioşi, evlavioşi, dar care făceau totul la vedere, ceea ce i-a şi descoperit a fi făţarnici. De unde şi numele li s-a transformat în simbol al făţărniciei, pentru totdeauna şi în toate limbile. Fiind însă cărturari, nu înseamnă că nu puteau fi în acelaşi timp şi farisei. Nu era însă neapărat necesar. Mântuitorul ni-i prezintă ca pe două categorii de reprezentanţi ai vieţii religioase din vremea Sa. Acesta de care vorbim acum era dintre cei pioşi, religioşi, era fariseu. Şi probabil chiar cu mare vază. Să ni-l închipuim a fi fost un bătrân venerabil, cu barbă, un bătrân cuminte şi înţelept, cum ar trebui să fie toţi bătrânii. A venit la Mântuitorul să-I pună câteva întrebări. Spre deosebire însă de alţii care veneau cu gânduri rele, să-L ispitească, să-L prindă în cuvânt, acesta - de aceea cred că era înţelept şi cuminte - acesta n-a venit cu gând de ispită. Era o rară excepţie. N-a venit să-L pună în încurcătură cu vreo întrebare. N-a venit să-L prindă în cuvânt şi după aceea să alerge la mai marii cetăţii şi să-L denunţe, cum au făcut alţii. Nu. El a venit cu gând foarte curat, ca să afle răspuns la cel puţin o întrebare. Mai întâi a făcut o, declaraţie: „Rabi, ştim că eşti învăţător venit de la Dumnezeu!‖. Iată o declaraţie foarte importantă din partea unui mai mare al templului. Iisus trebuia să fi fost foarte mirat de o asemenea introducere. Desigur, putea fi şi o declaraţie de circumstanţă, o „captatio benevolentiae‖, deci se impunea atenţie, dar bătrânul părea mai degrabă sincer decât şiret. Şi înţelept. Şi-a dezvăluit şi numele: Nicodim, deşi s-ar fi putut teme s-o facă. Aceasta denotă încrederea desăvârşită pe care o avea în Iisus. Îşi va fi dat seama că ar putea fi bănuit că a venit să-I întindă o capcană, de aceea a ţinut să-şi motiveze de îndată afirmaţia şi sinceritatea de care era sigur că Iisus s-ar fi putut îndoi: „Căci astfel de semne ca cele pe care le faci Tu, nimeni nu le poate face, de n-ar fi Dumnezeu cu Dânsul‖. Iată o declaraţie frumoasă, o declaraţie pozitivă, o declaraţie de apreciere a învăţăturilor, a minunilor, a semnelor cu care îşi însoţea Mântuitorul învăţăturile, care, fără îndoială, pe Mântuitorul îl va fi măgulit. Îi va fi plăcut acest bătrân. De aceea a şi acceptat să stea de vorbă cu el şi să-i răspundă la întrebări, să-i dezvăluie nişte lucruri de taină. E de presupus că vor fi discutat mai mult, dar Mântuitorul după cum ne relatează Sfântul Evanghelist Ioan în Evanghelia sa - i-a spus dintr-o dată aceste cuvinte: „Adevărul adevărat îţi spun: de nu se va naşte cineva din nou, nu va putea vedea împărăţia lui Dumnezeu‖ (Ioan, 3, 3). Când a auzit bătrânul Nicodim acel cuvânt, a rămas cam încurcat, perplex. N-a înţeles cuvântul şi i-a întors Mântuitorului întrebarea: „Cum poate un om să se nască, bătrân fiind? Poate el oare a doua oară să intre în pântecele maicii sale şi să se nască din nou?‖ Întrebarea lui a fost corectă. Trebuie să recunoaştem că mulţi dintre noi, dacă am fi fost în locul lui, probabil am fi întors Mântuitorului aceeaşi întrebare. „Cum să mă nasc din nou? Noi ştim că naşterea se petrece o singură dată‖. Nicodim gândea cu instrumentele gândirii obişnuite, orizontale. Am putea numi logica lui logică nicodimică, o logică a imediatului terestru, simplu. El nu-şi dădea încă seama că aceeaşi limbă poate spune lucruri diferite, despre lumi diferite. Genul acesta de vorbire, în metafore şi analogii, era practicat şi în textele Vechiului Testament, dar Cel care îl întrebuinţează frecvent şi întotdeauna surprinzător, este îndeosebi Iisus. Nici apostolii nu s-au obişnuit uşor cu el. Exemple de oprire la sensul imediat, terestru, avem multe. Apa cea vie, din vorbirea cu samarineanca e numai unul din exemplele cele mai concludente de logică nicodimică. Mântuitorul insistă însă. Nu-l lămureşte prea deschis, dar insistă cu câteva completări: „Adevărul adevărat îţi spun: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu‖. Nu ştim în ce măsură a înţeles Nicodim această explicaţie. Probabil n-a înţeles-o prea bine. Probabil nici noi, astăzi, n-am înţelege-o prea bine, dacă nu ni s-ar tâlcui. Mântuitorul şi-a dat seama că Nicodim n-a pătruns în sensul cuvintelor Sale. A continuat: „Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este. Nu te mira că ţi-am zis: Trebuie să vă naşteţi de sus. Vântul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine e născut din Duhul. A răspuns Nicodim şi I-a zis: Cum pot să fie acestea? Iisus a răspuns şi i-a zis: Tu eşti învăţătorul lui Israel şi nu cunoşti acestea? Adevărat, adevărat zic ţie, că noi ceea ce ştim vorbim şi ce am văzut mărturisim, dar mărturia noastră nu o primiţi. Dacă v-am spus cele pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede de vă vom spune cele cereşti?‖ (Ioan 3, 6-12). După aceste cuvinte au urmat cele cinci versete din Evanghelia de azi. Să ni le reamintim: „Şi nimeni nu s-a mai suit în cer, decât Cel ce s-a coborât din cer, Fiul Omului, care este în cer. Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său cel Unul născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El, lumea‖ (Ioan 3, 13-17). Să ne oprim puţin la „naşterea din nou‖, din apă şi din Duh. E vorba, fără îndoială, de naşterea prin botez, de naşterea la creştinism. Naşterea din apă este simbol al curăţirii. Cu apa ne spălăm necurăţenia din afară, cea materială. E de înţeles deci de ce apa poate deveni un simbol şi al curăţirii spirituale. Curăţirea spirituală este o curăţire prin Duhul Sfânt. Ea înseamnă naşterea din nou a sufletului. De aceea noi, ortodocşii, facem Botezul cu apă, dar îndată administrăm pruncului Taina Mirungerii. Facem aceasta în cadrul aceleiaşi ceremonii, pentru că prin Taina Mirungerii transmitem noului botezat harul Sfântului Duh adică încreştinăm puterile lui sufleteşti şi îl facem apt pentru primirea lui Hristos, pentru intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu, de aceea abia acum i se poate administra Taina Sfintei Împărtăşanii. Acum înţelegem de ce Iisus i-a spus lui Nicodim: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu‖. Aceasta este „naşterea de sus‖. Prin aceasta, noul născut este imediat inclus în trupul lui Hristos. A devenit creştin deplin. Aceasta este „naşterea din nou‖, din apă şi din Duh, pe care n-a înţeles-o la început Nicodim. Cel care se naşte din trup este pământesc. Cel botezat a intrat în familia cerească. A intrat în rândul celor care se află sub grija, conducerea, povaţa, supravegherea şi ajutorul lui Dumnezeu. De aceea în poporul nostru există credinţa că pruncii trebuie neapărat botezaţi şi cât mai repede, ca să nu stai prea mult cu „păgânul‖ în casă! De îndată ce l-ai botezat, totul intră în ordine şi în rânduială. Botezul este ieşirea de sub vechiul blestem biblic de după păcatul strămoşilor Adam şi Eva. Este reintrarea în graţiile lui Dumnezeu. Aceasta este de fapt intrarea în Har, în Duh, îndumnezeirea, pentru că Duhul Sfânt e a treia persoană a Sfintei Treimi. A fi om nou înseamnă însă şi a intra sub regimul poruncilor. Tânărul bogat, ca să intre în împărăţie, Mântuitorul i-a cerut să păzească poruncile. Şi care sunt? Să cinsteşti pe tatăl şi pe mama ta, să nu ucizi, să nu furi, să nu fii desfrânat şi toate celelalte pe care le-a primit Moise de la Dumnezeu pe muntele Horebului şi le-a notat pe două table de piatră (Deut. 5, 1-21). Intrarea în creştinism acordă drepturi, dar impune şi datorii şi în primul rând, datoria de a te plasa într-o ordine nouă de gândire şi de orientare şi într-o ordine nouă de făptuire. În conversaţia cu Nicodim, Mântuitorul îi spune la un moment dat: „Adevărul, adevărat îţi grăiesc, că ceea ce ştim spunem şi mărturisim ceea ce am văzut‖. Oare de ce-i spune Mântuitorul cuvintele acestea? Pentru că Mântuitorul vrea să-l încredinţeze că-i vorbeşte ca unul care ştie ce spune, că nu este un oarecine care improvizează nişte răspunsuri la întâmplare, ci că are calitatea de a-i răspunde. Este venit de sus. Ceea ce spune, de acolo ştie, ca Unul care „a văzut‖ ceea ce afirmă. A văzut idei? Într-un fel da. A văzut ideea ideilor, pe Dumnezeu. De la El ştie ce ştie. Într-un fel, am zice noi cu cuvintele noastre de astăzi: Mântuitorul se legitimează în faţa lui Nicodim. Ca şi când i-ar arăta o carte de identitate: Uite cine sunt! Sunt unul din aceia care au văzut ceea ce-ţi spune. De aceea continuă conversaţia cu care începe textul celor cinci versete pe care ne-am propus să ni le tâlcuim, cu: „Nimenea nu s-a suit în cer, decât numai Cel care s-a pogorât din cer‖. Şi precizează: „Fiul Omului care este în cer!‖. Cu alte cuvinte, continuă să-şi prezinte datele biografice şi mai pe larg, în vederea stabilirii precise a identităţii Sale, spre a-şi legitima cuvintele, ca venind de la Dumnezeu, de aceea arată că „S-a pogorât din cer‖. Extraordinară mărturisire. Încărcată pe măsura capacităţii de judecată logică a interlocutorului. Cine ar putea vorbi despre lucruri din cer, cu autoritate, decât Cel ce s-a pogorât din cer? Şi nimeni altul nu s-a pogorât din cer. Iisus i-a dezvăluit deci întruparea Sa. Şi şi-a motivat intenţiile care, uneori, au putut părea oamenilor Legii ca fiind în contradicţie cu Legea. Dar El arăta că are dreptul să procedeze la astfel de modificări. Acum vom înţelege de ce aceste cuvinte, aşa cum sunt rânduite ca lectură biblică astăzi, ni s-au părut la început fără legătură şi fără sens. Ele erau continuarea unei convorbiri cu Nicodim, în momentul în care Mântuitorul îşi legitima dreptul de a învăţa chiar altfel decât Legea, deşi nu desfiinţa Legea. O completa cu înţelegeri noi, mai adevărate, mai largi. Nicodim trebuia să priceapă că stătea de vorbă cu o autoritate afară de care alta mai mare nu era. Cu Dumnezeu. Descoperirea era pentru Nicodim uluitoare. Nici n-a mai replicat. Doar a ascultat. Gândurile lui erau însă împărţite. Crescut în Legea lui Moise, cum putea el accepta o nouă autoritate, ultimă, care să-l corecteze pe Moise? Era Acesta de la Dumnezeu, dar şi Moise primise Legea, tot de la Dumnezeu! Iisus i-a citit gândurile. Trebuia să-l scoată din încurcătură. Trebuia să lege, în mintea lui Nicodim, tot ceea ce îi spusese, cu ceea ce-i spusese Moise. Trebuia să-i dea cheia împăcării celor două autorităţi: a lui Moise, care era de mult garantată şi a Sa, care trebuia demonstrată. De aceea mai departe se va referi la Moise. Fără această explicaţie, referirea lui la Moise, din cel de al doilea verset al Evangheliei de azi, pare într-adevăr fără nici o legătură logică în context. Acum ştim de ce s-a referit la Moise. Nicodim avea nevoie de această referire. E drept că Mântuitorul îi va vorbi din nou printr-o alegorie, ca şi cea cu „naşterea din nou‖, cam supraestimând capacitatea lui de a înţelege alegoriile, dar era obligat să le înţeleagă, dacă se angaja în astfel de discuţii. I-a spus: „Precum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe şi Fiul Omului‖. Ce va fi vrut să zică cu aceasta? Sunt convins că toţi vă întrebaţi acum: ce mai înseamnă şi aceasta? Ce legătură are aici Moise şi şarpele, cu faptul că Iisus era din cer şi că Nicodim trebuia să se nască din nou? Să ne amintim: vorbea cu Nicodim. Vorbea cu un cunoscător al Vechiului Testament. Trebuia, prin urmare, să-i vorbească pe limba pe care o înţelegea el foarte bine. I-a adus deci aminte de un episod din Vechiul Testament. L-a atras pe terenul său. Pe când se retrăgea din Egipt, prin pustie, cu poporul evreiesc pe care-l scosese din robie, la un moment dat Moise a confecţionat un şarpe din aramă. De ce l-a înălţat? Să ne ducem direct la text: „De la muntele Hor au apucat pe calea Mării Roşii, ca să ocolească pământul lui Edom, dar pe cale s-a împuţinat poporul cu duhul. Şi grăia poporul împotriva lui Dumnezeu şi împotriva lui Moise, zicând: La ce ne-ai scos din pământul Egiptului, ca să ne omori în pustiu, că aici nu-i nici pâine, nici apă şi sufletul nostru s-a scârbit de această hrană netrebnică. Atunci a trimis Domnul asupra poporului şerpi veninoşi, care muşcau poporul şi a murit mulţime de popor din fiii lui Israel. A venit deci poporul la Moise şi a zis: Am greşit grăind împotriva Domnului şi împotriva ta; roagă-te Domnului, ca să depărteze şerpii de la noi. Şi s-a rugat Moise, Domnului pentru popor. Iar Domnul a zis către Moise: Fă-ţi un şarpe de aramă şi-i pune pe un stâlp; şi de va muşca şarpele pe vreun om, tot cel muşcat, care se va uita la el, va trăi. Şi a făcut Moise un şarpe de aramă şi l-a pus pe un stâlp; şi când un şarpe muşca vreun om, acesta privea la şarpele cel de aramă şi trăia‖ (Numeri 21, 1-9). Nicodim îşi va fi amintit şi el de această istorie din vremea lui Moise. Dar cum trebuia să înţeleagă cuvintele lui Iisus: „Aşa trebuie să se înalţe şi Fiul Omului‖? Şi de ce să se înalţe? Unde era legătura cu şarpele lui Moise? Nicodim a fost pus la grea încercare. Tânărul Prooroc îl întrecea în tâlcuirea Legii. Era de la Dumnezeu. Aceasta crezuse şi înainte. Acum aflase şi din gura Lui: „că vine de Sus‖. Dar care era legătura cu Moise şi cu şarpele? Şi de ce trebuia să se înalţe? Să încercăm să-i răspundem noi. De ce se înalţă ceva? Ca să fie văzut din toate părţile. De aceea a înălţat şi Moise şarpele, ca să-l vadă toţi din toate părţile şi să nu moară. Tot aşa, cum a fost înălţat şarpele, trebuia să se înalţe şi Fiul Omului. Şi cu acelaşi scop. Căci i-a spus în continuare lui Nicodim: „Fiul omului trebuie să se înalţe, „ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică‖ (Ioan 3, 15). Dumnezeu prin Moise dădea viaţa pământească, prin şarpele lui; Iisus înălţat va da „viaţa veşnică‖. Dificilă convorbire, va fi zis Nicodim. Tânărul Rabbi mută mereu vorba de pe un plan pe altul. Eu am crezut întâi că vorbea cam în dodii, despre o absurdă naştere din nou şi El vorbea despre o naştere în Duh, spirituală. Asta am înţeles-o până la urmă. Dar acum din nou o schimbă. Îmi vorbeşte de Moise care vindeca de muşcătură de şarpe prin şarpele lui de aramă, dar El se gândeşte la altceva. Se compară cu şarpele de aramă, care să fie ridicat ca şi acela, dar oferă „viaţă veşnică‖. Dar cui? Unde sunt cei muşcaţi de şarpe? Şi despre ce fel de şarpe vorbeşte El? Nu de şarpe vorbeşte de altfel, ci de „Fiul Omului‖. De Sine? El se numeşte pe Sine „Fiul Omului‖, dar deşi e om, zice că e „pogorât din cer‖! Nicodim va fi fost şi mai încurcat, când a auzit în continuare cum tâlcuieşte Iisus pe „Fiul Omului‖: „Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Unul născut Fiul Său L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Pentru că Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să se mântuiască prin El‖ (Ioan 3, 16-17). Nu-i era uşor lui Nicodim să se descurce. Ba chiar, ultimele cuvinte îl încurcau de tot. Acum i se vorbea de „Fiul lui Dumnezeu‖. Mintea lui se oprea. Înţelegea că era vorba de o analogie cu vindecările prin şarpele de aramă, dar despre ce vindecare vorbea tânărul Rabbi, nu înţelegea. Vom vedea însă că, în logica discursului lui Iisus, totul se lega de minune. Suntem şi prin aceasta, în inima teologiei întrupării şi a răscumpărării. Mântuitorul îşi desfăşura procesul proclamării sensului întrupării Sale, punea bazele teologiei în ceea ce are ea mai profund până astăzi. Fără aceasta n-am înţelege de ce a venit Iisus, de ce a coborât Dumnezeu pe pământ. Nicodim nu va fi înţeles pe loc. În sistemul teologiei pe care o ştia el, nu intrau încă astfel de concepte ca „Fiul lui Dumnezeu‖, „Întrupare‖ şi „Viaţă veşnică‖. Noi ştim însă acum ce a vrut să-i transmită Iisus. Lui Nicodim şi nouă. Pentru că Mântuitorul, prin analogia cu şarpele de aramă, a introdus în discuţie o profeţie despre Sine. Şarpele de aramă era încolăcit la vârf şi avea formă de cruce. Aşa, pe o Cruce va fi răstignit Fiul Omului, la care toţi vor fi chemaţi să privească şi aşa cum aceia, pe vremea lui Moise, se vindecau de muşcătura şarpelui, aşa şi cei care vor privi la Iisus răstignit şi vor crede în El vor căpăta iertare de păcate, se vor mântui şi vor dobândi viaţa veşnică. De aceea a zis că: „Tot Cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică‖. Prin urmare, aceasta este concluzia: În momentul în care Fiul Omului, Iisus Hristos, va fi răstignit pe cruce, la crucea aceasta trebuie să privească toţi, pentru că ea este mijlocul prin care toţi vor fi răscumpăraţi, toţi se vor putea vindeca de păcate. Toţi? Da: toţi „cei care vor crede‖. Cei care vor crede ce? Că El este Fiul lui Dumnezeu şi îşi vor însuşi jertfa Lui. Deci numai aceia, deşi El se va lăsa răstignit pentru păcatele tuturor oamenilor, ca să-i răscumpere astfel de la cel în mrejele căruia căzuseră. Şarpele lui Moise din pustie a fost prefigurarea crucii Răstignirii şi a izbăvirii prin ea. Şi în cazul şarpelui lui Moise, se vindecau numai cei care îl vedeau, dar toţi puteau să-l vadă, dacă îşi ridicau privirile la el. Şi Iisus a murit pentru toţi, dar numai cei care vor crede vor beneficia de jertfa Lui. Evanghelistul nu ne mai spune cât a înţeles Nicodim din convorbire. Dar nu ne spune nici că a plecat de la Iisus nelămurit. Tradiţia îl aminteşte printre prietenii lui Iisus. Dar cu cei care nu vor crede, ce se va întâmpla? Interesant este felul cum Mântuitorul îi spune lui Nicodim şi acest lucru, ca şi cum i-ar fi ghicit o întrebare. Nu spune că vor fi pedepsiţi, ci spune simplu: „Iar cei ce nu vor crede, iată-i judecaţi pentru că n-au crezut‖. Deci cel care nu crede, prin însuşi faptul că nu crede, se judecă pe sine. Se autojudecă. Cel care nu e înăuntru, ci stă în afară, acela nu ştie ce se întâmplă înăuntru. Dacă nu crede şi rămâne afară, rămâne cu ceea ce se vede afară. Dacă intră înăuntru, dacă va crede, atunci află ce se petrece înăuntru. Dacă nu crede, rămâne afară. S-a judecat prin însuşi faptul că a rămas afară. Cât îşi oferă, atâta are. Ridică ochii? Vede crucea şi se mântuieşte. Nu-i ridică? Moare precum iudeii din pustie, care nu se uitau la şarpele de aramă. Aici e vorba şi de o moarte spirituală, desigur, a celor care, în păcat, nu ridică ochii spre Dumnezeu. Dacă lumina este înăuntru şi el rămâne afară, unde nu este lumina, stă în întuneric. Fiecare îşi alege locul unde se plasează. Este foarte plastică şi delicată această modalitate a lui Iisus, de a explica ce se va întâmpla cu cei care nu vor crede. Cei care vor crede, aceia vor moşteni Împărăţia Cerurilor. Acum, cele cinci versete ni se par mult mai limpezi şi nu va mai trece nimeni peste ceva greu de priceput, ca peste ceva ce trebuie lăsat numai pe seama teologilor. Mântuitorul n-a vorbit numai pentru teologi. Mai rămâne desigur o mică problemă, pe care n-aş vrea s-o ocolim, oricât de grea ne-ar părea. Îi lasă Dumnezeu afară pe unii? Ne de ajuns credinţa ca să fii mântuit? Nu s-a jertfit pentru toţi? Problema aceasta a divizat la un moment dat trupul creştinismului şi prin sectele de azi, mai continuă să-l divizeze. Protestanţii au pus că trebuie să înţelegem că Mântuitorul s-a jertfit pentru toţi cei are vor crede. Ei au stabilit astfel principiul „sola fidae‖. Mântuire numai prin credinţă. Şi noi ortodocşii spunem că e nevoie de credinţă. Dar credinţa înseamnă şi faptele credinţei. „Credinţa fără fapte este moartă‖, spune Sfântul Iacob. Mântuitorul în cuvântul despre Judecata de Apoi vorbeşte numai de fapte (Matei 25). Înseamnă oare că nu este nevoie de credinţă? Nu. Mântuitorul nu şi-a expus învăţătura dintr-o dată, toată ci în etape succesive, după auditor şi împrejurări, ca şi cum ar fi expus-o pe capitole. Ea trebuie deci citită şi înţeleasă în întregime. Trebuie citită nu o singură lecţie, ci toată cartea. Altfel ne rătăcim. Şi de fapt de aici vin toate rătăcirile. Din neştiinţa unora de a citi Scripturile. Ademenitorii la învăţături noi, apăsând numai pe credinţă, vând mântuire ieftină. Şi se găsesc desigur cumpărători naivi. Plătesc arama drept aur. Se înşeală pe ei înşişi. Chiar marele teolog protestant D. Bonhoeffer vorbeşte critic despre această mântuire ieftină, pe care unii cred că o capătă numai prin credinţă. Mântuitorul a accentuat întotdeauna pe fapte. O veche legendă ilustrează foarte bine acest adevăr. Povesteşte despre cei trei Magi care, îndrumaţi de stea, au călătorit în prezilele Naşterii Domnului spre Betleem. Se zice că ar fi existat şi al patrulea Mag, numit Artaban. S-a înţeles cu cei trei să se întâlnească într-un anumit loc din Babilon, înainte de a porni spre Betleem. Şi-a vândut toate bunurile şi a cumpărat trei pietre scumpe, un safir, un rubim şi o perlă, ca să le dăruiască Noului născut. Plecând spre locul de întâlnire, a văzut un om rănit. Nu-l cunoştea, dar i s-a făcut milă de el. Ca să-l poată interna într-un spital a trebuit să-şi vândă safirul. A făcut-o fără ezitare, fiindcă era un om milos. Din cauză că s-a ocupat de omul acela, când s-a dus la locul de întâlnire cu cei trei Magi, nu i-a mai găsit. Plecaseră. A plecat singur spre Betleem. Când a ajuns acolo, cineva i-a spus că cei trei Magi fuseseră dar şi plecaseră. Nici pe Prunc nu L-a mai găsit. I s-a spus că plecase în Egipt împreună cu familia. „Trebuia să nu întârzii‖ şi-a zis el dezamăgit. „Trebuia să mă închin Noului Rege. Voi pleca să-L văd în Egipt‖. Tocmai în acest timp soldaţii lui Irod, executându-i poruncile, ucideau pruncii. O femeie se lupta cu un soldat să-şi salveze copilul. „Stai, strigă Artaban, îţi dau rubinul acesta dacă laşi copilul să trăiască‖. Soldatul fu ispitit de piatra scumpă, o luă şi plecă. Copilul a fost salvat. Artaban plecă spre Egipt. Îl căută pe Iisus ani de zile. Nimeni nu-i putea da informaţii exacte. Îl purtau dintr-un loc într-altul. Abia peste 33 de ani ajunse din nou în Ierusalim. Aici auzi că un aşa numit Rege al lui Israel fusese răstignit chiar în ziua aceea. Îşi dădu seama că era chiar Acela pe care îl căuta el. Se hotărî să meargă pe Golgota să-I prezinte ceea ce îi mai rămăsese: perla. Dar pe drumul către Golgota fu oprit de o scenă crâncenă: o tânără fată nu putea scăpa din mâinile a doi soldaţi romani care o brutalizau. Compătimind-o, le oferi soldaţilor perla ca s-o lase în pace. O luară. Spre după-amiază, ajunse în faţa crucii pe care era răstignit Iisus, care agoniza. - „Am fost flămând şi Mi-ai dat să mănânc; Am fost însetat şi Mi-ai dat să beau; Am fost străin şi M-ai primit; Am fost gol şi M-ai îmbrăcat; Am fost bolnav şi în închisoare şi M-ai vizitat!‖, auzi din gura lui Iisus. - „Nu-i adevărat‖, protestă Artaban. „Când te-am văzut flămând şi Ţi-am dat să mănânci, sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Când Te-am văzut străin şi Te-am primit, gol şi Te-am îmbrăcat, bolnav şi în închisoare şi Te-am vizitat? De treizeci de ani Te caut şi nu Te-am găsit şi nu Te-am slujit, Doamne!‖. De pe cruce auzi vocea lui Iisus: „Ştiu totul. Întrucât ai făcut acestea unora din fraţii mei, Mie mi-ai făcut. Darurile Tale au ajuns la Mine!‖. Artaban a fost fericit. De pe cruce, Mântuitorul i-a repetat cuvintele Judecăţii din urmă, clasându-l printre cei mântuiţi, pentru faptele bune pe care le făcuse celor în suferinţă şi în nevoie de ajutor. Minunată lecţie! Sublimă parabolă! Mântuitorul s-a jertfit pentru toţi. Jertfa şi răscumpărarea Sa e universală. Numai că trebuie acceptată şi acceptând-o prin credinţă, credinţa trebuie arătată prin fapte. Nici credinţă fără fapte, nici fapte fără credinţă. Sfântul Ambrozie spunea: „Credinţa este aceea care dă valoare milei. Fără credinţă îndrumarea este goală, lipsită de substanţă. Credinţa împrumută tuturor virtuţilor temelia lor cea trainică‖ (Despre Psalmi). S-ar putea obiecta: de ce să nu fie bune, faptele bune săvârşite fără credinţă? Sunt bune. Dar nu intră în sistemul mântuirii. E ca şi cum ai face o lucrare bună pentru un concurs, dar n-o prezinţi la concurs. Lucrarea e bună, dar nu ia premiul. Şi nefiind izvorâte din credinţă, faptele bune nu pot avea „substanţă‖ şi „trăinicie‖, cum zice Sfântul Ambrozie. Sunt întâmplătoare. Dar să zicem că n-ar fi întâmplătoare, ci ar fi sistematice şi permanente. Dacă ar fi aşa, cel în cauză ar trebui să aibă o busolă pe care n-o arată, dar o foloseşte! Răspunsul nostru e desigur un răspuns omenesc. Nu ştim cum judecă Dumnezeu astfel de situaţii. Un lucru poate fi însă aproape sigur: dacă punem în cumpănă fapta bună făcută fără credinţă, cu credinţa care crede că e de ajuns fără fapte bune, e preferabilă fapta bună. O va judeca Dumnezeu şi n-o poate judeca rău. Cel care crede că o face fără credinţă, fără să ştie o face din credinţa în bine şi acest Bine este Dumnezeu. Cel care zice că are credinţă („Doamne! Doamne!‖), dar ţine mâna în buzunar, nu va avea cu ce deschide uşa Împărăţiei Cerurilor. Idealul rămâne totuşi cel sigur: credinţă şi fapte bune. Credinţa urmată de fapte bune. Fapte bune izvorâte din credinţă. Drept aceea, să luăm aminte! Amin. (cuvânt rostit în catedrala din Sibiu, în anul 1984) Duminica a V-a din post - Două convorbiri de taină Tradiţia Bisericii ne îndeamnă să ne amintim astăzi de Sfânta Maria Egipteanca. Aşa cum duminica trecută ne-a pus în faţă chipul unui mare Sfânt şi ascet, Ioan Scărarul şi aşa cum mai înainte ne pusese înainte chipul Sfântului Grigorie Palama, acum ne aduce în faţă un chip de sfântă femeie nevoitoare, ascetă, care a petrecut mulţi ani în pustie şi s-a învrednicit de darul facerii de minuni. Nu este prima femeie intrată în calendarul Bisericii noastre. De altfel, femeile au avut un rol important în istoria creştină, în istoria vestirii creştine, în istoria mântuirii. Dacă n-ar fi decât să pomenim de Maica Domnului şi apoi să ne amintim de Sfintele Mironosiţe, care, înaintea altora, au aflat despre învierea Domnului şi au fost cele dintâi care au vestit-o şi încă ar fi foarte mult. Cea dintâi predică creştină, după Înviere, a fost rostită de mironosiţe. Acest lucru nu se scoate întotdeauna în evidenţă, nu se observă. Se lasă în umbră. E drept că a fost o predică foarte scurtă, dar a fost predică, vestire: "Hristos a înviat!" Când, ducându-se la mormânt, dimineaţa, au găsit mormântul gol şi au vorbit cu îngerii şi chiar cu Iisus, s-au întors la ceilalţi cu grăbire şi spaimă, cu bucurie şi cu nerăbdare, să le spună că "Hristos a înviat". Biserica ne întâlneşte astăzi cu chipul Sfânta Maria Egipteanca, în această perioadă a anului - Postul cel Mare - tocmai pentru ca împreună cu amintirea celorlalţi mari nevoitori pe care i-am amintit mai sus, să ne fie tuturor, femeilor mai ales, exemplu de asceză, de smerenie, exemplu de râvnă spre mântuire. În acelaşi timp, Evanghelia zilei de astăzi, cu două săptămâni înainte, începe să ne pregătească pentru "Săptămâna patimilor" şi pentru "Ziua învierii". Dacă ar fi să-i dau un nume textului citit astăzi, l-aş numi: Două convorbiri de taină ale Mântuitorului cu ucenicii Săi. Şi veţi vedea îndată de ce. Duminica trecută, când am vorbit despre Farisei (Matei 5, 7; Mc. 3, 13; Luca 6, 20 şi urm.), ne aflam la începutul misiunii Mântuitorului. Textul Evangheliei de astăzi ne duce către sfârşitul misiunii Sale. Între textul de duminica trecută şi cel de astăzi, trecuseră trei ani. Mântuitorul era în drum spre Ierusalim, pe ultimul Său drum spre Ierusalim. Spre acel Ierusalim care la început îl va primi cu "Osana", şi-i va da titlul de rege şi îndată după aceea, doar la câteva zile, Îl va supune patimilor şi morţii. Dar, deocamdată, e în drum spre Ierusalim. Numai El ştia ce urma să i se întâmple. Înainte de a porni la drum, la Capernaum stătuse de vorbă cu ucenicii, şi cu toţi ceilalţi care-L mai urmau şi nu erau puţini şi vorbise despre puritate, despre curăţenia sufletească, dându-le drept exemplu pe copii: "Cine primeşte pe unul din aceşti prunci în numele Meu, pe Mine mă primeşte şi cine Mă primeşte pe Mine, nu Mă primeşte pe Mine, ci pe Cel care M-a trimis pe Mine" (Marcu 9, 37). Îi plăcea să vorbească de copii şi să-i dea exemplu de nevinovăţie şi de puritate. Coborând spre Ierusalim, în Iudeea, de cealaltă parte de Iordan (Marcu 10, 1), a reluat discuţia, având probabil în faţă şi mai mulţi ascultători şi foarte mulţi copii, ca şi cum aceştia ar fi ştiut ce spusese în Capernaum despre dânşii. Veneau să se atingă de El. Ucenicii îi dojeneau, dar El a rostit atunci cuvintele memorabile: "Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, că a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu", celor maturi adăugându-le: "Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil, nu va intra într-însa" (Marcu 10, 14-15). Tot cu acest prilej le vorbise despre greutatea de a intra în Împărăţia Cerurilor a bogaţilor, care nu se leapădă de bogăţia lor, care nu ştiu să-şi pregătească comoara în ceruri (Marcu 10, 23), şi avusese o scurtă convorbire cu Petru (Marcu-10, 2831). Eroii Evangheliei de astăzi sunt doi dintre apostoli: Iacob şi Ioan, deşi de faţă erau toţi cei doisprezece (Marcu 10, 32). De altfel, aceştia şi Petru, cu care tocmai încheiase o convorbire în doi, sunt cei trei apostoli care au fost cei mai apropiaţi de Mântuitorul. Amintiţi-vă: pe ei îi lua înăuntru când făcea vreo minune deosebită, o înviere din morţi; pe ei i-a luat cu Sine pe muntele Taborului la Schimbarea la Faţă. Dar să ne oprim mai întâi la convorbirea, care nu este încă o convorbire de taină, cu Petru. Mântuitorul tocmai terminase convorbirea cu tânărul bogat şi spusese că foarte cu anevoie vor intra bogaţii în Împărăţia Cerurilor. "Mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât bogatului să intre în împărăţia lui Dumnezeu". Evanghelistul Marcu notează reacţia ascultătorilor: "Iară ei s-au îngrozit şi mai mult şi grăiau între dânşii: Cine poate să se mântuiască?" Mântuitorul a răspuns: "Aceasta e cu neputinţă la oameni, dar nu la Dumnezeu, căci la Dumnezeu toate sunt cu putinţă" (Marcu, 10, 26). Precum vedem, Mântuitorul a apelat şi de data aceasta, ca şi altă dată, la un răspuns care se potriveşte tuturor întrebărilor "grele". Acest răspuns e "cheie universală". Dacă ai această perspectivă, dacă te plasezi pe această convingere, toate întrebările au răspuns, chiar dacă răspunsul e foarte general. Generalul acoperă aici şi în cazuri similare, particularul. Ceilalţi vor fi înţeles sau nu, nu ştim, dar Petru a dorit explicaţii suplimentare şi chiar legate de el şi de ceilalţi ucenici. Nu că ar fi avut bogăţii, dar se va fi gândit la soarta tuturor celor care aveau câte ceva. Petru L-a întrebat: "Iată, noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie", ca şi cum ar fi vrut să întrebe: Cu noi ce se va întâmpla! E adevărat însă că spusele lui Petru nu au forma unei întrebări. Sunt mai degrabă o nedumerire, poate chiar o profundă curiozitate. Mântuitorul l-a asigurat atunci să nu aibă nici o grijă, că toţi cei care şi-au lăsat case, părinţi, ţarină, pentru El şi pentru Evanghelie, vor fi răsplătiţi însutit şi în viaţa aceasta şi în viaţa veşnică, dar a încheiat cu o sentinţă enigmatic şi această sentinţă face de fapt legătura între convorbirea lui Petru şi convorbirea cu ceilalţi doi, Iacob şi Ioan, care fac subiectul propriu-zis al Evangheliei care s-a citit astăzi. Iată această sentinţă: "Mulţi însă din cei dântâi vor fi pe urmă şi cei de pe urmă vor fi întâi". Sentinţa e evident paradoxală, logic chiar de aparenţă absurdă. Ar fi avut nevoie de o lungă tâlcuire, mai ales pentru ascultătorii simpli din auditoriul lui Iisus. Rezultatul a fost că într-adevăr "i-a înspăimântat şi i-a înfricoşat" (Marcu 10, 32). Dar Mântuitorul prevăzuse şi pregătise prin acestea o a doua convorbire. Profetic. Căci sentinţa aceasta de aparenţă paradoxală şi enigmatic se va explica foarte bine prin ceea ce va urma. Fiind în drum spre Ierusalim, Mântuitorul i-a luat de-o parte pe ucenicii Săi, i-a desprins din mulţime şi a avut cu ei prima convorbire de taină. Le-a spus: Fiţi atenţi! Ne suim spre Ierusalim. Acolo se vor întâmpla lucruri cumplite. "Fiul Omului va fi dat căpeteniilor, preoţilor şi cărturarilor şi-L vor osândi la moarte, şi-L vor da păgânilor, şi-L vor batjocori, şi-L vor bate, şi-L vor scuipa, şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia". E foarte greu de ştiut - şi aceasta e una din enigmele întâmplării - cum anume vor fi reacţionat apostolii la această anunţare a patimilor. În ordine cronologică este cea de-a treia prevestire, în decursul propovăduirii Mântuitorului. Cum vor fi reacţionat ei? Din textul Evangheliei şi din toate celelalte Evanghelii care povestesc momentul, se pare că apostolii n-au prea fost sensibili nici la această a treia anunţare a patimilor. N-au înţeles prea bine despre ce putea fi vorba. Aceasta ne obligă să gândim că chiar apostolii, chiar cei care L-au urmat trei ani, şi L-au ascultat, şi au văzut minunile pe care Le-a făcut, nici ei nu înţelegeau prea bine misiunea Mântuitorului. Nu descifrau tot sensul întrupării Lui şi rostul tuturor faptelor şi învăţăturilor Lui. Aşteptau poate ceva, ca o încheiere spectaculoasă, ceea ce nu era o intuiţie inexactă, dar că aceasta ar fi putut fi patimă, scuipare, condamnare la moarte, până la aceasta nu mergeau. Ei aşteptau surpriza unei glorii, cum o vor şi proclama cei care îl vor primi chiar în drumul acesta, spre Ierusalim, proclamându-L rege. Şi apostolii nu vor fi printre cei cărora nu le va surâde epilogul. De aceea nu au părut a înţelege vestirea patimilor. Evangheliştii redau exact această incapacitate, această opacitate a lor. E foarte interesant că autorii Evangheliilor nu fac din apostoli nişte eroi, cum ar face scriitorii de biografii care, îndată ce-şi aleg un erou, îl arată plin de calităţi, de la început până la urmă. Ei bine, evangheliştii nu fac acest lucru. Ei îi prezintă pe apostoli aşa cum erau: cu slăbiciuni, cu incapacităţi, cu opacităţi, cu neputinţe intelectuale. Erau de altfel nişte oameni aleşi dintre pescari, oameni simpli. Am putea spune, în lumina Fericirilor, că erau nişte "săraci cu duhul". Vor deveni "bogaţi cu duhul" abia mai târziu, în momentul în care va coborî asupra lor Sfântul Duh şi atunci se vor transforma dintr-o dată. Din oameni obişnuiţi vor deveni înţelepţi, vor putea vorbi limbi diferite, vor deveni dintr-o dată filosofi şi teologi. Din gura şi din pana lor vor ieşi cuvinte care, altă dată, cu puţin înainte, nimeni nu s-ar fi gândit că pot să iasă. Că erau acum aşa, neajutoraţi şi simpli la minte, o dovedeşte tocmai ceea ce s-a întâmplat cu ei în acest moment al vestirii patimilor. Au rămas opaci, ca nişte ferestre de scândură. N-au reţinut mare lucru din ceea ce Le-a spus Mântuitorul: că va pătimi, că va fi dat în mâinile cărturarilor, ale demnitarilor, ale autorităţilor, ale păgânilor, adică ale romanilor, că va fi scuipat, că va fi batjocorit. N-au priceput nimic. Poate că auzind că va învia, îşi vor fi închipuit că totul se va termina cu bine, dar nici măcar la înviere nu s-au gândit cum trebuie. Le-a fost de ajuns că totul se va sfârşi în chip fericit. Nici nu se putea altfel. Doar Îl văzuseră făcând minuni. ÎI văzuseră înviind oameni din morţi. ÎI văzuseră dând vedere unuia care n-o avusese niciodată. Făcuse în faţa lor minuni pe care nimeni nu le-ar fi putut face! Şi cum adică? Nu va fi în stare să se apere pe Sine? Va fi. De altfel chiar El spusese că totul se va termina cu bine. Patimile, învierea, nu vor fi fost decât moduri metaforice ale unor întâmplări, poate supărătoare dar scurte, urmate de un triumf. Nu şi le puteau imagina altfel. Nu şi le puteau imagina aşa cum urmau să fie. Nu trebuie să le facem o vină din aceasta. Ei credeau în Iisus, îl credeau în stare de orice. Şi, în afară de toate, ei aşteptau cu nerăbdare o victorie pământească a Mântuitorului. Nu trebuie, aşadar, să ne mirăm prea mult că apostolii n-au înţeles întreaga teologie a prezenţei Mântuitorului, ca Fiu al lui Dumnezeu, pe pământ. N-au fost în stare s-o înţeleagă alţii, mai deştepţi, mai educaţi, doctori în Lege, mai bine pregătiţi teoretic decât ei! N-au fost în stare să înţeleagă prezenţa şi misiunea Lui marii rabini, marii interpreţi, marii exegeţi ai Scripturii Vechiului Testament, aceia cărora nu le scapă sensul nici unei virgule, nici valoarea unui singur cuvânt, a unui singur rând din Scriptură! N-au fost în stare să înţeleagă cei care se ocupaseră toată viaţa numai cu aceasta! N-au înţeles că El era Mesia. De aceea Mântuitorul precizează că va fi dat şi în mâinile cărturarilor. El va pronunţa astfel o judecată aspră asupra lor, anume aceea că n-au fost în stare, ei care trebuiau să fie în stare, să înţeleagă şi să tâlcuiască bine semnele venirii lui Mesia. Trebuiau să ştie cum urma să arate El, sub ce chip va veni şi ce urma să I se întâmple pe pământ. Ei ar fi trebuit să-L recunoască, Îl aveau descris în profeţi, în toate amănuntele, cu toate detaliile privind neamul, locul naşterii, minunile etc. Cărturarii vor fi crezut, probabil, că va veni sub chipul unui mare biruitor, sub chipul unui mare împărat, sub chipul unui mare eliberator de sub jugul romanilor. L-au aşteptat ca pe un eliberator politic, foarte omenesc. Exegeza lor era politizantă şi îngust naţionalistă, egoistă, provincială. Departe de universalismul în care îl văzuseră profeţii, ca pe un eliberator spiritual pentru întreaga Oikumene, nu doar pentru Israel. Israel era instrumentul şi urma să devină simbolul întregului popor al lui Dumnezeu. Cum a şi devenit. Toţi creştinii folosesc, fără reţinere, cuvântul "Israel" din toate textele sfinte, pentru că nimeni n-are nici o îndoială că el înseamnă Oikumene, poporul lui Dumnezeu de pretutindeni, toată lumea. Toţi zicem: "slavă poporului Tău Israel", dar cine se gândeşte la Israelul limitat la un singur popor? Noi toţi suntem Israelul lui Dumnezeu. Iisus a reînnoit Legământul cel vechi făcut cu Israel ca popor. L-a reînnoit cu noul Israel, cu tot poporul lui Dumnezeu. "Israel" în gândirea creştină e o metaforă pentru "lume". Cărturarii vremii aceleia, însă, n-au ştiut să-şi tâlcuiască Scripturile mesianice aşa cum trebuia. Dacă ar fi ştiut să le tâlcuiască, ar fi trebuit să vadă în Iisus pe Mesia cel promis. Mai de neexplicat e faptul că nu L-au recunoscut nici după Patimi. Am să-mi îngădui să vă citesc câteva versete din profetul Isaia, care a trăit cu cinci sute de ani înaintea Mântuitorului, dar care, în chip profetic, i-a făcut portretul. Şi se ştie precis că textul există cu cinci sute de ani înaintea Naşterii Domnului. O ştiu toţi evreii. Să vedeţi ce portret extraordinar, pe care cărturarii iudei îl ştiau pe de rost, dar nu s-au priceput să-l aplice la Iisus: "Cine va crede ceea ce noi am auzit şi braţul Domnului cui se va descoperi? Crescut-a înaintea Lui ca o odraslă şi ca o rădăcină în pământ uscat. Nu avea nici chip, nici frumuseţe, ca să ne uităm la El şi nici înfăţişare, ca să ne fie drag. Dispreţuit, era cei din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi nebăgat în seamă. Dar el a luat asupra-Şi durerile noastre. S-a împovărat. Şi noi îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu. Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat. Toţi umblăm rătăciţi ca nişte oi, fiecare pe calea noastră şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre ale tuturor. Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu Şi-a deschis gura Sa. Ca un miel spre junghiere. S-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu şi-a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui judecată Lui s-a ridicat şi neamul Lui cineL va spune? Că s-a luat de pe pământ viaţa Lui. Pentru fărădelegile poporului Meu a fost adus spre moarte. Mormântul lui a fost pus lângă cei fărădelege şi cu cei făcători de rele, cu toate că nu săvârşise nici o nedreptate şi nici o înşelăciune nu fusese în gura Lui. Dar a fost voia Domnului să-L zdrobească prin suferinţă. Şi fiindcă şi-a dat viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea pe urmaşii Săi, îşi va lungi viaţa şi lucrul Domnului în mâna Lui va propăşi" (Isaia 53, 1-10). Iată o descriere ca şi cum L-am vedea. Ca şi cum Isaia L-a văzut. Şi L-a văzut, cu ochii săi profetici. Este o foarte exactă descriere a Săptămânii patimilor, a răstignirii cu cei fărădelege, între tâlhari, şi în acelaşi timp, explicaţia sensului jertfei Lui de bunăvoie pentru păcatele oamenilor. Aici este temeiul teologiei mântuirii prin jertfa lui Hristos şi întreaga teologie a întrupării e redusă aici !a esenţa ei. Fără aceasta, teologia creştină n-ar fi ştiut să pătrundă sensul adânc al întrupării care este departe, cu totul departe de "teologia" politică a cărturarilor din vremea aceea. Nu e de mirare că şi unii dintre apostolic şi mulţi din cei care îl urmau şi îl credeau pe Iisus Mesia, îl vedeau adesea în lumina tâlcuirii cărturarilor. Cărturarii înşişi au înţeles însă repede că nu este El omul lor! Nu era Mesia cel aşteptat de ei. Au fost siguri că Iisus nu putea fi "eliberatorul politic". L-au simţit bine, în privinţa aceasta. Aşadar, dacă nici cei mai învăţaţi cărturari ai vremii n-au înţeles cum trebuia să fie Mesia şi ce urma El să facă, nu e de mirare că nici Apostolii n-au reuşit să înţeleagă totul de la început. Nici chiar Petru. Şi El se va lepăda de Iisus, tocmai când ar fi avut motivele cele mai puternice să-L recunoască, după descrierea lui Isaia! N-a înţeles nici proorocirea Învierii. De altfel Învierea va fi un fapt atât de extraordinar, încât ei nici n-au putut-o gândi. Şi-acum să urmărim întâmplările de pe drumul Ierusalimului. Aşadar, Iisus le vestise Patimile. Ce credeţi că s-a putut întâmpla atunci? Nu Patimile le-au reţinut atenţia: l-au încălzit cuvintele despre înviere, pe care au interpretat-o metaforic ca pe o biruinţă finală, care urma să-L facă împărat. Fiindcă le era imposibil să gândească învierea ca înviere reală, în cazul acesta au fost în stare să o gândească metaforic, deşi altfel erau impenetrabili la metafore. În sfârşit! După această convorbire de taină despre suferinţa care îl aştepta, doi dintre apostoli, Iacob şi Ioan, dintre cei mai apropiaţi, dintre cei mai iubiţi, s-au apropiat de El şi ca nişte copii, i-au zis: "Doamne, poţi să ne făgăduieşti că ne vei da ce-Ţi vom cere?" Copilăreşte. Aşa cum cer copiii: "Tată, îmi dai ce-ţi cer? Spune da". Tot aşa au făcut ei cu Mântuitorul. Mântuitorul i-a întrebat: "Ce voiţi să vă fac?" - "Dă-ne ca să şedem unul de-a dreapta Ta şi altul de-a stânga Ta, în slava Ta". Imaginaţi-vă: ce nepotrivire între ceea ce le spusese Mântuitorul, că va pătimi, că va fi dat în mâinile mai marilor, scuipat, batjocorit, omorât, iar ei s-au gândit tocmai atunci să-i ceară demnităţi. Ar veni cam aşa: unul să fie prim-ministru, altul viceprim-ministru! Vor fi fost între ei presupuneri că Mântuitorul, intrând acum în Ierusalim, se va proclama rege şi va avea nevoie de demnitari în jurul Său. Au vrut să li se rezerve cu anticipaţie să fie unul de-a dreapta şi altul de-a stânga. Conveneau chiar să nu se bată pentru primul loc, cel de-a dreapta. Acceptau fiecare pe oricare din cele două! Mântuitorul le-a replicat: "Nu ştiţi ce cereţi". Ca şi cum le-ar fi spus: "Vai de capul vostru! Sunteţi ca nişte copii. Eu vă spun una şi voi îmi spuneţi cu totul şi cu totul altceva. N-aţi priceput absolut nimic". Şi le-a mai zis: "Puteţi oare să beţi paharul care-L beau Eu şi să vă botezaţi cu botezul cu care mă botez Eu?" Era vorba de paharul Patimilor şi botezul morţii. Se vor fi gândit bine cei doi când au răspuns: "Putem"? În orice caz, aşa au răspuns şi răspunsul lor a fost frumos. De ce? Fiindcă dincolo de marea lor naivitate, într-o clipă s-au declarat de acord să participe la orice I s-ar întâmpla lui Iisus. Dincolo de ambiţiile lor omeneşti, totuşi erau gata să pătimească şi ei, ceea ce urma să pătimească Iisus. Că era doar o declaraţie în necunoştinţă de cauză, un entuziasm asemănător cu cel al lui Petru, care promisese că nu se va lepăda în veac de Iisus şi se lepădase de trei ori, în faţa unui slujitor al puterii care nu era nici măcar o căpetenie, se poate. Dar Mântuitorul a fost plăcut impresionat de răspunsul lor. Şi le-a făcut atunci o profeţie: "Paharul pe care îl beau Eu, îl veţi bea şi cu botezul cu care mă voi boteza Eu, vă veţi boteza. Dar a şedea de-a dreapta Mea sau de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci acelora pentru care s-a gătit" (Marcu 10, 38-40). N-a putut să se întindă cu ei la vorbă, să le spună: "Oameni buni, eu nu urmăresc o împărăţie pământească, nu urmăresc să devin rege al lui Israel. Nu vă amăgiţi unul pe altul. Eu nu urmăresc aşa ceva. Nu voi aşeza dintre voi demnitari în vreun regat pământesc. Nu voi întemeia aşa ceva. Locurile voastre se vor rândui în altă parte, "dincolo". Le va spune altă dată: "Veţi sta pe 12 scaune şi veţi judeca cele 12 seminţii ale lui Israel". Acum însă, Mântuitorul n-a socotit să le spună mai mult şi le-a dat doar a înţelege că despre aceasta vor fi învăţaţi mai târziu. Trebuie să remarcăm această opoziţie teribilă între ceea ce le spusese Mântuitorul despre Sine şi între ceea ce gândeau ei. Gândeau foarte, foarte omeneşte. Cine ştie? Poate că fiecare dintre noi am fi fost tentaţi, gândindu-ne la victoria Mântuitorului, să cerem ca şi cei doi, demnităţi, pentru că unul din instinctele primordiale ale omului, cu care are de luptat, este duhul stăpânirii, de care se vorbeşte aşa de frumos în rugăciunile Bisericii. Să ne amintim de rugăciunea Sfântului Efrem Sirul. Toţi avem tendinţa de a ajunge mari, de a stăpâni, de a fi mai mari peste alţii, de a conduce, de a comanda. Ne bântuie duhul stăpânirii, duhul stăpânirii de oameni! Să-i stăpânim pe ceilalţi, pe fraţii noştri, în loc să fim fraţi cu ei! Mântuitorul a sesizat acest "duh rău" care se strecurase în cei doi. A prins prilejul deci ca să-i cheme la a doua convorbire de taină. I-a chemat pe Apostoli mai aproape de Sine şi s-a adresat tuturor, nu numai celor doi solicitanţi de mărire. E adevărat că cu cei doi fusese blând şi nu generalizase, nu trecuse la concluzii care să-i mâhnească. Ba chiar s-a prefăcut că n-a înţeles bine ce vor. S-a prefăcut a crede că ei au cerut cele două locuri "în slavă Sa", adică dincolo, de aceea le-a spus că acolo Tatăl rânduieşte locurile. Dar fiindcă toţi au asistat la convorbire, şi chiar "s-au mâniat pe Iacov şi pe Ioan" (v. 41) că se înghesuiau în faţă, s-a hotărât să le dea celor doi şi tuturor celorlalţi o lecţie, rostind în încheiere încă una din acele sentinţe ce vor constitui pilonii învăţăturii sale şi moştenirea Sa cea mai preţioasă. Le va fi zis: "Voi sunteţi cam înflăcăraţi. Sunteţi cam nestăpâniţi". De altfel aşa şi erau, mai ales cei doi, Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedei, numiţi Voanerghes, fiii tunetului, pentru impetuozitatea lor (Marcu 3, 17). Iată, nu cu mult înainte trecuseră printr-un sat. Ceruseră ospitalitate. Satul era însă de samarineni şi samarinenii nu se aveau bine cu iudeii. Se respingeau. Nu mâncau din acelaşi vas, nu dormeau unii cu alţii. Samarinenii nu L-au primit pe Mântuitorul şi nici pe ucenici, şi atunci aceştia doi, Iacov şi Ioan, au spus: "Doamne, voieşti să zicem să se pogoare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut şi Ilie?" De fapt îl îmbiau pe Mântuitorul la această răzbunare, căci la chemarea lor, ştiau ei, nu s-ar fi coborât nici un foc din cer! Mântuitorul "i-a certat", spunându-le un cuvânt greu: "Nu ştiţi ai cărui Duh sunteţi! Căci Fiul Omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască" (Luca 9, 54-56). Hotărârea Sa a fost mai simplă: s-a dus în alt sat! Cei doi încă nu aveau căldură, echilibrul, bunătatea sufletească către care îi va învăţa, îi va educa Sfântul Duh care se va pogorî peste ei şi-i va transforma radical. Aşadar, după ce i-a lămurit pe cei doi cu privire la cererea lor - cine ştie cât vor fi înţeles! - Mântuitorul i-a adunat din nou pe toţi apostolii şi le-a spus: "Ştiţi că cei ce se socotesc părinţi ai popoarelor, domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc, între voi însă, să nu fie aşa, ci cel care voieşte să fie mai mare între voi, să fie slugă". Şi continuă: "Căci şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi" (Marcu 10,42-45). O răsturnare radicală faţă de ceea ce ceruseră cei doi. Ei ceruseră să stăpânească, El le cerea să slujească. O lecţie grea, care întorcea totul pe dos. Recunoaştem în cuvintele lui Iisus, mai întâi, ecoul cuvintelor lui Isaia: "Pentru fărădelegile poporului Meu a fost dus spre moarte", spusese Domnul prin gura lui Isaia. Iar Iisus spunea acum: "Fiul Omului a venit să-şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi". Legătura e vizibilă. Corespondenţa e perfectă. Iată doctrina răscumpărării confirmată personal de Mântuitorul. El le-a oferit ucenicilor şi prin ei şi nouă, exemplul Său. A proclamat slujirea ca lege fundamentală creştină, ca semn al creştinismului adevărat, ca legitimă coborâre din El. Nu stăpânirea oamenilor, ci slujirea lor. Aceasta a adus Iisus din tezaurul de principii al Sfintei Treimi. De dincolo. Nu stăpânirea omului de către om aduce pace şi înţelegere. Nu poate fi pace şi înţelegere în lume, decât dacă oamenii se slujesc unii pe alţii, ca fraţii. Acela e mai mare, care slujeşte cel mai mult. Cel care se pune în slujba celorlalţi: cu cuvântul, cu învăţătura, cu fapta, cu orice. O parabolă spune că în Împărăţia Cerurilor nici nu se intră singur. Se zice că un tânăr urcase o scară lungă de la pământ la cer şi când a ajuns acolo a bătut la uşa Raiului. " Cine e acolo?", a întrebat o voce dulce de dincolo. "Eu", răspunse tânărul cu voce tare, încrezător în sine şi în performanţa sa. "Cu cine eşti?", l-a întrebat din nou vocea dinlăuntru. "Cu nimeni. Sunt singur. Deschideţi-mi, vă rog". "Îmi pare foarte rău", răspunse îngerul care păzea uşa, căci el era interlocutorul dinlăuntru. "Nu-ţi pot deschide, pentru că avem poruncă să nu deschidem celor ce vin aici singuri, fără să aducă pe cineva cu ei, cărora le-au salvat sufletele". Şi tânărul a trebuit să coboare din nou pe pământ. Acum ştia ce are de făcut. Parabola are bune temeiuri biblice. Se scrie în Epistola Sfântului Iacov: "Fraţilor, de se va rătăci cineva din voi de la adevăr, şi-I va întoarce cineva, să ştie acela, că cel ce a întors pe păcătos de la calea lui greşită, a mântuit suflet de la moarte şi a acoperit mulţime de păcate" (Iacov, 5, 19-20). Evident, întoarcerea de la "calea greşită" nu e aceea înţeleasă de unii sectanţi care o interpretează ca schimbare a religiei, a confesiunii, trecere la secta lor. E şi aceasta o interpretare răstălmăcită. Adevărata întoarcere e cea de la păcat la virtute, din cadrul Bisericii cea "una, sfântă, sobornicească şi apostolească". O altă parabolă care ilustrează ideea slujirii e aceea a Mâinilor Frumoase. Tinerele fete ar trebui s-o asculte mai cu atenţie. Singura preocupare a trei fete la vârsta adolescenţei era cum să aibă mâini frumoase. Foloseau cele mai scumpe creme şi loţiuni şi-şi pierdeau vreme şi bani cu îngrijirea mâinilor. Într-o zi, când cele trei fete ieşiseră la plimbare şi se odihneau într-un parc, de unde pornea un drum în urcuş, li s-a alăturat o altă fată, cam la vârsta măritişului. Aceasta asculta conversaţia lor despre marea preocupare ce o aveau de a-şi păstra mâinile cât mai frumoase şi instinctiv, şi-a privit propriile mâini. Erau cam butucănoase, cu bătături din cauza muncii, cu unghiile nu tocmai îngrijite, şi nu vopsite şi lungi precum erau ale celor trei adolescente. S-au uitat şi acestea la mâinile ei şi au râs. În momentul acela a apărut în faţa lor o bătrânică, nu prea elegant îmbrăcată, obosită. Le-a rugat pe fete s-o ajute să urce dealul, mai ales că avea şi o sacoşă destul de grea în mână. Cele trei graţii au strâmbat din nas, s-au uitat la mâinile lor şi nici nu s-au gândit să se mişte din loc. Cealaltă s-a repezit de îndată, i-a luat sacoşa şi a ajutat-o să urce dealul. Când au ajuns sus, fata cu mâinile urâte şi bătrânica s-au oprit şi dintr-odată, prefăcută în înger, bătrânica a luat mâinile fetei într-ale sale, şi i-a spus: Fata mea, cele mai frumoase mâini sunt cele care ajută pe alţii! Şi cine n-ar fi de acord cu aceasta? Inutilitatea mâinilor frumoase le fac adesea să fie urâte. Mâinile care nu ştiu sau nu vor să gătească, să spele, să coase, să măture, să lucreze cu sârg pentru a-şi câştiga pâinea zilnică, nu prea sunt mâini iubite, nici în familii, nici în societate. Se pot uneori bucura de admiraţia unor ocazionali, dar o astfel de admiraţie e în fond, discret şi o insultă. Evident, avem în vedere excesul şi nu îngrijirea corectă care stă bine oricăror mâini, căci îngrijirea corectă nu le scoate din categoria mâinilor slujitoare, a mâinilor gata de sacrificiu şi dăruire. Cineva zicea: atâta vreme cât am două mâini, nu mă tem de nimic şi nu mă sperie viaţa! Iată adevăratul rost al mâinilor! Intram odată în Bucureşti şi la o răscruce foarte aglomerată, pe o stradă foarte largă, se opriseră tot felul de maşini, mici şi mari, camioane şi buldozere, deşi semnalul era pe verde. Şi nimeni nu claxona nervos, cum se întâmplă de obicei în astfel de împrejurări. Ce se întâmplase? Un ofiţer de aviaţie conducea încet o bătrânică, ţinând-o de braţ, ca s-o treacă strada. Nu era o doamnă de vreo casă mare. Se vedea după îmbrăcăminte. După ce a trecut-o, bătrânica a rămas pe loc, s-a întors spre el şi l-a binecuvântat şi a făcut mereu aşa, până când ofiţerul a trecut strada înapoi, aşteptat cu respect de toate maşinile. Sunt sigur că toţi cei care au văzut scena, au trăit, cu emoţie, un mare moment de smerenie şi admiraţie! Câţi facem aşa? Dacă pe oameni îi emoţionează astfel de comportări, cum să nu-L emoţioneze pe Dumnezeu? Şi dacă ne aducem acum aminte de cel care a fost refuzat în Rai pentru că se prezentase singur, iată în aceste două povestiri din urmă exemple de prezentare cu însoţitori. Căci nu numai întoarcerea unui păcătos la credinţa adevărată ne asigură însoţitori, ci şi slujirea aproapelui care ne aduce binecuvântări. Cel singur a fost refuzat şi pentru că deşi nu va fi fost rău, dacă a ajuns până acolo, va fi fost egoist şi indiferent faţă de alţii. Numai peste câteva zile de la întâmplarea povestită de Evanghelia de azi, Iisus însuşi va da apostolilor un exemplu extraordinar, printr-o faptă neaşteptată, care aplică principiul pe care îl proclamase. La Cina cea de Taină, se va scula de la masă, se va încinge cu un şervet şi va trece pe la fiecare apostol şi le va spăla picioarele. Petru, un alt impulsiv ca şi fiii tunetului, a încercat să reziste. Dascălul lor făcea gesturi din ce în ce mai ciudate, din ce în ce mai greu de înţeles de minţile lor simple. Încă o dată se dovedea cât de greu înţelegeau principiile şi sentinţele învăţătorului. Le vorbise de slujire. Şi repetase învăţătura şi la Cina cea de Taină (Luca 22, 2527). Acum trecea chiar la o probă practică. Petru n-a înţeles. S-a ales cu o mustrare de care nu va fi fost prea bucuros: "Ceea ce fac Eu, tu nu ştii acum, dar după aceasta vei pricepe". Şi i-a mai spus, speriindu-l: "De nu te voi spăla, n-ai parte de Mine" (Ioan 13, 7-8). E de presupus că nici ceilalţi n-au înţeles, dar Petru s-a repezit înaintea tuturor cu protestul. I-a scutit pe ceilalţi de o ameninţare asemănătoare! Iisus a vrut să spună prin faptă, lor şi nouă, că toţi cei care se prevalează de numele Său, care vin în numele Său, trebuie să facă precum a făcut El. Petru a înţeles şi a spus: "Doamne, dacă e vorba de aşa, atunci (spală-mi) şi mâinile şi picioarele şi capul". Nu va fi înţeles sensul spălării, dar a înţeles că trebuia să se supună. Că aşa se cădea. Aşa s-a proclamat în locul duhului stăpânirii, duhul smereniei, duhul frăţiei, pentru că numai aşa se poate instaura în sufletele oamenilor, în relaţiile dintre oameni, linişte, frăţietate. Acestea sunt cele două convorbiri de taină. Le-am numit de taină, nu pentru că ar fi fost secrete, ci pentru că au dezvăluit tainele propovăduirii şi misiunii lui Iisus în lume: jertfa Sa pentru răscumpărarea lumii. Au fost de faţă apostolii şi în jur, toată mulţimea care-L urma pe Iisus spre Ierusalim. A pornit spre Ierusalim cu sufletul întristat. Întristat pentru cele ce aveau să se întâmple. Pentru că era Dumnezeu, dar şi om. Trăia ca om toate suferinţele, aşa cum va trăi realmente toate durerile, toate împunsăturile, toate loviturile, răstignirea şi moartea. A plecat spre Ierusalim trist şi într-un fel, a plecat spre Ierusalim singur. Cei care Îl înconjurau, chiar apostolii de lângă El, erau şi nu erau cu El, fiindcă nu-L înţelegeau. Tot aşa cum nu-L vor înţelege nici în duminica viitoare, când îl vor primi în Ierusalim şi vor striga: "Osana, Fiul lui David", primindu-L ca pe un rege pământesc. Fiindcă dacă El i-a învăţat pe alţii să se lepede de "duhul stăpânirii", El cel dintâi a dat exemplu, venind nu ca un stăpân, ci ca un slujitor. Aceasta este marea taină a lui Dumnezeu. A venit să pătimească răstignire şi moarte pentru păcatele noastre. Este marea taină a lui Dumnezeu cu lumea. Această mare taină îşi va găsi dezlegarea în momentul învierii, atunci când viaţa va birui moartea. Iisus va da, în cele din urmă, sens limpede venirii Lui din lumea de dincolo, printre oameni, va da sens şi întregului proces al vieţii şi al activităţii Sale în cei trei ani şi jumătate cât a petrecut pe pământ. Evangheliştii, scriind despre acestea, ne fac şi pe noi părtaşi la aceste două convorbiri de taină, invitându-ne, în primul rând prin cea dintâi, să fim deschişi pentru ceea ce urmează până în momentul învierii, să urmărim altfel decât contemporanii Lui evenimentele, ca unii care ştim şi ca unii care înţelegem ceea ce se petrece şi în al doilea rând, să ne socotim părtaşi la cea de-a doua convorbire de taină cu privire la "duhul stăpânirii", din care să reţinem acest cuvânt extraordinar al Mântuitorului: "Între voi să nu fie aşa; ci cel ce voieşte să fie mai mare între voi, să fie slujitorul vostru, iar cel ce voieşte să fie întâiul între voi, să fie rob tuturor". Precum a fost El! Duminica Slăbănogului a IV-a după Paşti - Uşor de zis, dar nu de către oricine Auzind că Iisus se află în Capernaum, mulţimile L-au înconjurat pe dată, năvălind peste Dânsul ca să-L vadă, ca să-L audă, să asiste la vreo minune. N-au putut intra toţi în casa în care se afla. Au umplut curtea, au blocat uşile, şi-au căutat locurile în dreptul ferestrelor, ca să-L audă în timp ce „grăia cuvântul lui Dumnezeu―. Ştiindu-1 făcător de minuni, au apărut pe dată patru inşi ducând pe o targă un slăbănog, un om paralizat. „Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa. Şi iată, I-au adus un slăbănog, zăcând pe pat. Şi Iisus văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale! Dar unii dintre cărturari ziceau în sine: Acesta huleşte. Şi Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele in inimile voastre? Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoată-te şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta. Şi, sculându-se, s-a dus la casa sa. Iar mulţimile, văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu Cel care dă oamenilor asemenea putere―. Nu era un lucru neobişnuit. Toţi, peste tot, auziseră despre Mântuitorul. Îl ştiau că tămăduieşte bolnavii şi, când auzeau că a venit în părţile lor, căutau să profite din plin. De data aceasta vedem cum patru inşi generoşi se luptau să-şi facă loc să ajungă la El cu un slăbănog. Aveau speranţa că va fi vindecat. Au încercat să intre pe uşă. N-au putut. Casa va fi avut o scară exterioară, cum au multe case din Orient, care urca spre acoperişul drept ca o terasă. Aşa sunt acoperişurile în părţile acelea, fiindcă e foarte cald şi oamenii ies pe acoperiş să se răcorească. Nu se tem nici de ploi, nici de frig. Văzând cei patru că nu vor putea intra pe uşă, au urcat pe scara exterioară, cu bolnav cu tot, pe care apoi l-au strecurat înăuntru prin uşa de deasupra care intra în locuinţă. Ba chiar au spart-o, ca s-o mărească şi să poată coborî cu bolnav cu tot. Era o şansă pe care nu voiau s-o piardă şi erau hotărâţi să nu se împiedice de nimic. E de presupus că, din primul moment, Mântuitorul a fost mai impresionat de fapta celor patru, decât de bolnavul însuşi, pentru că „văzând credinţa lor", a celor patru, i-a zis bolnavului: „Fiule, ţi, se iartă păcatele―. Ca de obicei, în jurul Mântuitorului se aduna multă lume simplă, dar erau întotdeauna prezenţi şi cărturarii. Aceştia, fie că doreau să-I audă cuvântul, fie că urmăreau să-L încurce în cuvânt, mai mult voiau să-L ispitească, decât să înveţe de la Dânsul. Auzind ei ce i-a zis slăbănogului, „au gândit în inima lor―: „De ce grăieşte acesta hule? Cine poate să ierte păcatele, decât numai Dumnezeu?― Evanghelistul ne informează că Mântuitorul le-a cunoscut gândurile şi le-a răspuns cu grai tare: „Pentru ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai uşor? A zice paralizatului ţi se iartă păcatele? Sau a zice: Scoală, ia-ţi patul tău şi umblă?― N-a aşteptat răspunsul lor, ci le-a arătat pe loc că amândouă erau în puterea Sa şi că erau legate una de alta. Ceea ce a urmat a vrut să arate tocmai această legătură şi faptul că paralizia era urmarea păcatelor. Le-a zis: „Ca să ştiţi că Fiul Omului are puterea de a ierta pe pământ păcatele", iată ce voi face. Şi ce a făcut? S-a adresat celui paralizat: „Ţie îţi grăiesc: scoală, ridică-ţi patul şi mergi la casa ta―. O alcătuire corectă a frazei ar fi trebuit să sune altfel, şi anume: Ca să ştiţi că Fiul Omului are puterea de a ierta pe pământ păcatele, voi zice slăbănogului: ţi se iartă păcatele! Faptul că a vorbit altfel, nu e o greşeală de exprimare, ci o intenţionată motivare a vindecării, de iertarea păcatelor. înlăturând cauza, a obţinut efectul, adică sănătatea, însănătoşirea. Omul s-a ridicat, şi-a luat patul şi a ieşit, de data aceasta pe uşă, în văzul mulţimii. Îl vor fi aclamat. L-au aclamat, probabil, şi pe Iisus, văzând încă o minune care s-a făcut în faţa ochilor lor. Cel care intrase pe targă, ieşea pe picioarele lui, şi-şi ducea singur targa. Toţi se mirau şi prea măreau pe Dumnezeu, pentru că nimeni nu mai făcuse asemenea lucruri în Israel! Aceasta este întâmplarea. E o povestire limpede, clară, fără părţi care să ceară clarificări. Totuşi, să încercăm s-o repovestim, căutându-i tâlcurile mai adânci, de pildă, motivele pentru care Iisus a făcut această minune, ca şi motivele pentru care evanghelistul a păstrat-o în memoria sa. Fiind vorba de un slăbănog, adus la Iisus de patru oameni, pe o targă, ne întâlnim dintr-o dată cu elementul pe care Mântuitorul îl va fi apreciat în mod deosebit: generozitatea celor patru, dăruirea lor, slujirea lor. Cei patru nu s-au gândit la dânşii, la vreun interes al lor, nu s-au gândit să se înghesuie odată cu ceilalţi ca să fie cât mai aproape de Mântuitorul, să-L audă ce spune şi să vadă ce face. Nu s-au dus să ceară ceva pentru ei. Dovedindu-se sensibili la suferinţa altuia, l-au luat pe acela şi l-au dus la Mântuitorul ca să-l vindece. Nu s-au descurajat când a văzut mulţimea şi, când şi-au dat seama că nu vor putea ajunge până la El, au urcat pe casă şi şi-au coborât bolnavul pe acolo, numai ca să fie văzut de Cel în a cărui putere credeau. Fapta lor a fost o faptă pentru altul. Se zice că marelui predicator Spurgeon cineva i-a lăsat prin testament zece mii de dolari. Nu era o sumă mică şi el nu era bogat. Trăia din salariul său de preot de parohie. A doua zi s-a dus la notarul care era executor al testamentului şi l-a rugat să facă în aşa fel, încât toată suma să fie distribuită săracilor din parohie. I-a dat şi în scris hotărârea sa. De la notar a plecat în parohie să-şi viziteze bolnavii. Vestea s-a auzit în aceeaşi zi. A făcut bună impresie. Dar caracterizarea gestului a făcut-o cel mai bine unul din parohienii săi care a zis: E mare predicator domnul Spurgeon, dar fapta aceasta e cea mai bună predică a sa! Inteligentă şi adevărată remarcă. Fapta întrece pe departe cuvintele. Mulţi dintre predicatorii noştri ar trebui să cunoască această întâmplare şi să rostească astfel de predici bune ori de câte ori au prilejul. Şi prilejuri vin. Nu numai din moşteniri, ci şi din tot ceea ce ne prisoseşte. Mântuitorul a fost sensibil la fapta celor patru care l-au adus pe slăbănog. De aceea a şi spus: „Văzând credinţa lor―, a zis slăbănogului ceea ce am văzut că i-a zis, vindecându-1. A ascultat rugăciunea lor. Încă o dată ni se atestă marea valoare a rugăciunilor pentru alţii. Ea e dovada sentimentului de comuniune, de frăţietate, de răspundere a unora pentru alţii. Căci nu trăim izolaţi în lume şi nu ne suntem suficienţi. Nici n-am putea trăi singuri. Cum ar putea exista o societate alcătuită numai din indivizi izolaţi? Nu se poate. Toţi ne suntem îndatoraţi unii altora. Câte nu datorăm altora? Ne cresc părinţii, ne învaţă învăţătorii şi profesorii, avem pâine pentru că o muncesc ţăranii la câmp, şi alţii o pregătesc m brutării, după ce alţii au transportat grâul. Avem haine pentru că unii fabrică stofe, şi alţii le cos ş.a.m.d. De aceea suntem şi noi îndatoraţi cu munca noastră pentru alţii. Cu munca şi cu rugăciunea, şi cu ajutorul. Aceasta e şi învăţătura Mântuitorului. Când a predat ucenicilor cum trebuie să se roage, le-a spus să zică: „Tatăl nostru―, nu „Tatăl meu!― Şi în biserici zicem: „Domnului să ne rugăm―, la plural. Rugăciunile Bisericii sunt, de cele mai multe ori, la plural. Şi de data aceasta Mântuitorul a arătat cât de mult aprecia ceea ce fac oamenii unii pentru alţii. Până şi credinţa pentru alţii e luată în considerare. De aici şi rolul important al rugăciunilor Bisericii pentru obştea din jurul ei. Iată însă şi un al doilea lucru foarte important, pe care trebuie să-l reţinem: i-a zis slăbănogului: „ia-ţi patul tău şi umblă―, dar mai întâi l-a iertat de păcate. Şi încă ceva: a văzut credinţa „lor―, dar a iertat păcatele „lui―. Parcă mi-ar fi plăcut mult dacă Mântuitorul le-ar fi spus aceleaşi cuvinte de iertare şi a păcatelor lor, şi celor patru. Pentru fapta lor meritau toată lauda şi meritau să li se facă şi lor - o favoare. Evanghelistul nu notează acest lucru, dar trebuie să înţelegem că Mântuitorul le-a iertat şi lor păcatele, în momentul în care le-a apreciat credinţa, şi în momentul în care pentru credinţa lor s-a întors către paralitic şi i-a iertat păcatele. Să mai luăm în considerare ceva. Paraliticul nu venise pentru a i se ierta păcatele. Aşa gândea el. Nu la păcate se gândea, ci s-a lăsat adus cu speranţa că Iisus îl va face să se ridice pe picioare, îi va da din nou vlagă muşchilor, putere corpului să se ţină drept şi să meargă. De ce totuşi i-a spus mai întâi: „Iertate să-ţi fie păcatele―? Pentru că Mântuitorul a ştiut că mai întâi trebuie să vindece cauza bolii lui, chiar dacă el însuşi nu şi-o cunoştea, deşi nu ştim exact dacă în conştiinţă nu se va fi gândit şi el la cauză: Naratorul nu ne spune. Ceea ce ne spune e că iertarea i s-a dat pe baza „credinţei lor―, a celor care l-au adus. Faptele, păcatele avute în vedere erau însă ale lui, ale slăbănogului. Să mai remarcăm deci şi faptul că în cazul acesta, boala era datorată unor păcate, unor greşeli ale lui, făcute mai de mult, când va fi fost întreg, când va fi fost valid. Mântuitorul a ştiut deci că maî întâi trebuie să vindece, prin iertare, faptele care iau cauzat boala şi care mai erau încă în făptura lui ca un rău lăuntric, ca un microb sau virus viu şi activ. Iată de ce pe aceştia trebuia mai întâi să-i anihileze. Şi a făcut-o prin acele cuvinte care i-au uimit pe ascultători: „ţi se iartă păcatele!‖ Nimeni n-ar fi gândit că trebuia început prin aceasta. Şi nimeni n-a gândit că în aceste cuvinte era ascunsă vindecarea. De aceea cărturarii s-au şi scandalizat. În primul moment nici n-au înţeles legătura înţre aceste cuvinte şi boala omului din faţa lor. Oprindu-se doar la cuvinte şi crezând că au fost spuse numai ca să-I impresioneze pe ei, dar că nu vor fi urmate de nimic altceva, I le-au imputat în gândul lor lui Iisus, acuzându-L de hulă împotriva lui Dumnezeu. Iisus trebuia să mai facă o minune: să-i vindece şi pe ei de orbirea lor sufletească! De aceea şi-a continuat acţiunea de vindecare cu slăbănogul, dar şi cu ei. Le-a dat şi lor o lecţie dintre cele mai importante. De fapt amintirea faptei acesteia ne-a fost păstrată de evanghelişti până în ziua de astăzi, nu numai pentru a ne relata întâmplarea cu paraliticul, ci şi pentru lecţia pe care a dat-o cărturarilor prezenţi la minune. Lecţia ne-o dă şi nouă peste veacuri, şi o va da tuturor oamenilor, în veacul veacului. E o lecţie de logică. E o lecţie despre modul cum trebuie să gândim corect despre Dumnezeu, despre Iisus Hristos şi despre viaţa noastră pe pământ. Mântuitorul s-a străduit întotdeauna să arate că toată învăţătura Lui despre Dumnezeu, despre Sine şi despre oameni, se înscrie în canoanele gândirii celei mai adevărate, în canoanele gândirii logice. Şi de data aceasta discuţia pe care o poartă cu învăţaţii vremii e un fel de demonstraţie logică. Să ne aducem aminte. Cărturarii au gândit în sinea lor: cum poate acesta să săvârşească o astfel de blasfemie, încât să zică: „Fiule, iertate îţi sunt păcatele‖, când nimeni nu putea ierta păcatele, decât numai Dumnezeu? Aşa fusese până atunci. Abia Mântuitorul, prin Legea nouă, va da putere apostolilor şi, prin apostoli, episcopilor şi preoţilor să ierte şi ei păcatele în numele Său, când va zice: „Cărora veţi ierta păcatele, vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute‖ (Ioan 20, 22-23). Dar până atunci, în Vechiul Testament, o astfel de dezlegare nu exista. Nu exista şi nu se practica. Iertarea era rezervată numai şi numai lui Dumnezeu. Mântuitorul a sesizat gândurile lor. Şi i-a întrebat: „Pentru ce gândiţi acestea în inimile voastre?‖ Nu cred că le-a pus întrebarea cu supărare. Cred că le-a pus-o fiindcă trebuia să le-o pună, dar îi înţelegea foarte bine. Trebuia să le-o pună, c-a să-i lămurească, să le predea o învăţătură nouă. Ei gândiseră cum trebuie, şi se aflau între limitele Legii vechi, apăraţi de ea. De altfel, Mântuitorul nu va contrazice Legea şi nici pe ei. În fapt o va confirma. Da, Dumnezeu singur iartă, i-a lăsat Iisus să înţeleagă. Avea chiar interesul ca ei să rămână la credinţa că numai Dumnezeu poate ierta. De aceea nu i-a contrazis. Ba chiar s-ar fi putut crede că le zice: Aveţi dreptate. Dar dacă eu sunt Dumnezeu? Sau: dar dacă eu vă voi proba prin ceva că pot face ceea ce poate face numai Dumnezeu? Aceasta va voi a le spune prin ceea ce urmează, lăsându-i să deducă cine era El, din demonstraţia Sa logică. Aşadar, în acest caz, cărturarii aveau dreptate. Noi ne-am obişnuit ca ori de câte ori citim sau auzim Evanghelia, şi ni se vorbeşte despre cărturari şi farisei, să credem că niciodată nu aveau dreptate. Uneori aveau. În acest caz aveau dreptate. Mântuitorul i-a înfruntat blând, ca să-i corecteze şi să-i înveţe că, odată cu El, drep- tatea trebuia revizuită, trebuia pusă într-un nou context, ca să poată rămânea în continuare dreptate. Trebuia să-i facă să înţeleagă că intervenise în lumea şi în gândirea omenească, ceva nou. Într-adevăr, Legea nu dădea nimănui dreptul de a ierta păcatele. Cel care ierta era întotdeauna Dumnezeu. Ştim din convorbirea lui Avraam cu Dumnezeu, cu privire la Sodoma şi Gomora (Fac. 18). Toate cererile de iertare se făceau direct lui Dumnezeu (Ieşire 32, 32, 34, 37; II Sam. 12, 13; 24, 20; Ps. 15, 18; 65, 3; 79, 9;.Isaia 55, 7; lezechil 16, 63 ş.a.). Nimeni nu avea mandat de la Dumnezeu să ierte. Mântuitorul ştia acest lucru. Era deci momentul cel mai propice pentru a-i invăţa că, dacă El ierta, era Dumnezeu. Şi iată metoda pe care a urmat-o: După ce i-a întrebat: „Pentru ce cugetaţi aceasta în inimile voastre?‖ - şi-a continuat întrebarea într-un chip aproape nefiresc, neobişnuit într-o conversaţie previzibilă. Le-a pus, în stilul său concis, şi aparent fără legătură cu tema discuţiei, o întrebare la care cărturarii nu se aşteptaseră, şi pe care probabil în primul moment n-au înţeles-o: „ce este mai uşor a zice: ţi se iartă păcatele, sau iâ-ţi patul tău şi umblă?‖ Două întrebări ciudate şi neaşteptate. De ce? Fiindcă după mintea lor, şi de ce să nu recunoaştem, şi după a noastră, cele două întrebări nu se legau între ele, ca să poată fi comparate. La fiecare în parte se putea răspunde, dar nu comparându-le. A zice: „Iertate îţi sunt păcatele― era cu totul altceva decât a zice: „Ia-ţi patul tău şi umblă―, pentru că aceasta din urmă, deşi putea fi zisă, dacă nu era urmată de vindecare pe loc, rămânea o zicere goală de sens. Dacă simplificăm, putem spune că e uşor a zice: „Iertate îţi sunt păcatele‖, pentru că aceasta nu se poate controla. A doua însă e controlabilă, pe loc. Zicând cuiva: „Ia-ţi patul şi umblă‖, e controlabil imediat. Se ridică sau nu se ridică! Cărturarii n-au răspuns la această întrebare. Au fost şi de data aceasta corecţi. Nu aveau ce răspunde. Ar fi trebuit să spună: Nici una din cele două propoziţiuni nu e uşor „de zis―, pentru că pe amândouă le poate zice numai Dumnezeu, pentru că numai El le poate şi împlini. Dar aceasta o spuseseră deja înainte. În loc de orice altceva, fără să mai socotească necesară continuarea discuţiei teoretice, Mântuitorul s-a întors către ei şi le-a spus: „Ca să ştiţi însă că Fiul Omului are putere pe pământ a ierta păcatele‖, vă voi oferi o dovadă: Şi adresânduse slăbănogului i-a zis: „Ţie îţi grăiesc: scoală-te, ridică-ţi patul şi mergi la casa ta‖. Aceste cuvinte erau controlabile. Nu mai era ca atunci când zisese „Iertate îţi sunt păcatele‖. Păcatele nu se vedeau, dacă au rămas sau s-au şters. Acum era controlabil: se va ridica sau nu se va ridica slăbănogul? Slăbănogul s-a ridicat. Slăbănogul a simţit din nou forţa în muşchii săi, în corpul său, şi-a simţit corpul restabilit, vindecat, înnoit, s-a ridicat, a ieşit afară uluit de ceea ce I se întâmplase, învăluit în entuziasm, încât l-a văzut toată lumea, şi „slăveau toţi pe Dumnezeu‖. Singura reacţie a mulţimii care a asistat la minune, poate chiar şi a cărturarilor, a fost aceea de supunere la eveniment, prin singurul comentariu care s-ar mai fi putut face: „Niciodată n-am văzut asemenea lucruri!‖ Noi să ne mai oprim totuşi asupra câtorva detalii. În primul rând să observăm cum s-a introdus Mântuitorul când s-a adresat cărturarilor: „Ca să ştiţi că Fiul Omului are putere pe pământ a ierta păcatele‖. Deci, ceea ce urma, se făcea pentru ei, pentru a-I informa despre El, pentru a-i face să ştie. Şi cum i-a făcut să ştie? Vindecând pe paralitic în faţa lor. Prin vindecare şi-a justificat dreptul de a ierta păcatele. Era ca şi cum le-ar fi zis: Vedeţi, dacă am putut să vindec pe acest slăbănog, înseamnă că am avut dreptul să zic şi: „iertate îţi sunt păcatele―. E logic? Desigur. E o probă prin fapte. Mântuitorul niciodată n-a ezitat să-şi probeze afirmaţiile prin fapte. Să ne amintim: după înviere s-a lăsat pipăit de Toma: „Puneţi degetele tale în coasta Mea şi în mâinile Mele, şi vezi urmele cuielor şi rănilor şi convinge-te că Eu sunt―. L-a lăsat să se convingă prin fapte. Aşa procedează şi acum cu cărturarii: îi convinge prin faptă că avea dreptul să ierte păcatele. De aici va veni şi concluzia ultimă, aceea care, de fapt, îl interesa cel mai mult pe Iisus Hristos, atât pentru contemporani, cât şi pentru a fi transmisă viitorimii. Să revenim la întrebarea din gând a cărturarilor: Cum de iartă Acesta păcatele, când aşa ceva nu are dreptul să facă decât Dumnezeu? Dacă numai Dumnezeu avea dreptul de a ierta păcatele, şi dacă Iisus a iertat şi El păcatele şi a demonstrat prin vindecarea slăbănogului că putea face o minune vizibilă, pentru ei chiar mai mare decât aceea a iertării păcatelor, însemna că era Dumnezeu! Aceasta era lecţia pe care a vrut s-o dea cărturarilor şi celorlalţi de faţă. Să le demonstreze printr-un argument material, controlat de ei, cu ochii lor, că era Dumnezeu. ―Dacă e adevărat, cum spuneaţi voi şi cum spune Scriptura, că numai Dumnezeu are dreptul să ierte păcatele, atunci iată Eu am făcut aşa ceva în faţa voastră. Înseamnă că trebuie să recunoaşteţi că sunt Dumnezeu sau că oricum, sunt de la Dumnezeu. Altfel cum aş fi putut face minunea? Chiar voi aţi spus că numai Dumnezeu poate face anumite lucruri? Ne aflăm deci în faţa unei demonstraţii logice. Ea vine anume să ne pregătească sufleteşte pentru marea demonstraţie pe care Mântuitorul ne-o va face la capătul acestei perioade a postului: învierea Sa din morţi. Evanghelistul spune că mulţimea „slăvea pe Dumnezeu‖, după ce l-a văzut pe paralitic umblând şi bucurându-se din nou de viaţă. Să fie şi pentru noi, auzind această întâmplare, un prilej de a slăvi pe Dumnezeu. Mai târziu, aşa cum am mai spus chiar astăzi în vorbirea noastră, completând Vechiul Testament cu o învăţătură nouă, Iisus va da apostolilor şi printr-înşii şi urmaşilor lor, episcopilor şi preoţilor, puterea de a ierta în numele lui Dumnezeu, pentru a face înţeleasă, vizibilă, ştiută, iertarea care, înainte, rămânea cunoscută numai lui Dumnezeu sau celor cărora le-o descoperea El. Dar despre aceasta vom vorbi altă dată în chip special. Cuvânt rostit în catedrala din Sibiu, în anul 1985 A II-a sau a III-a zi de Paşti - Dumnezeu este viaţa. Viaţa este de la Dumnezeu (I Ioan 1,1-4) Epistola I-a a Sfântului Ioan, ca şi Evanghelia sa, foloseşte un stil metaforic şi conţinutul ei este profund, teoretic, în mare măsură abstract, parcă ar fi adresată nu unor credincioşi de rând, ci unor intelectuali rafinaţi, obişnuiţi cu o gândire în care termenii tehnici sunt socotiţi cunoscuţi. Epistola, ca şi Evanghelia, probează că creştinismul n-a venit să limiteze capacităţile minţii omeneşti, ci, dimpotrivă, să le stimuleze şi să le folosească în gradul cel mai înalt. Sfântul Ioan defineşte în această Epistolă pe Dumnezeu prin două metafore: „Dumnezeu este lumină‖ (I Ioan 1, 5) şi „Dumnezeu este iubire‖ (4, 8). Dar înainte de aceasta, spre a nu se crede cumva că e vorba de definiţii panteiste, el îl descrie ca viaţă, personalizându-L. Dumnezeu este persoană. Este Cineva care există ca atare, cu care se poate deci dialoga, care gândeşte, simte şi comunică. Despre Acesta scrie Sfântul Ioan că e „Cel ce este de la început‖ (I Ioan 2, 13) şi precizează că e vorba de Tatăl (I Ioan 2, 13). Dar Tatăl n-a fost niciodată singur. Geniala definiţie a raportului dintre Tatăl şi Fiul din cap. I al Evangheliei Sale e prezentată aproape în aceiaşi termeni şi în întâia epistolă: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul‖, din Evanghelie, capătă în Epistola I-a următoarea formă: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii aceea vă vestim. Şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă― (I Ioan 1, 1-2). Aşa cum în Evanghelie spusese: „Şi Cuvântul trup s-a făcut şi a locuit printre noi― (1, 14), şi aici precizează că ei, contemporanii evenimentului. „L-au văzut, L-au pipăit‖. În Epistolă însă Apostolul arată că El, Iisus, „s-a arătat‖ ca „viaţă‖, şi nu ca orice fel de viaţă, ci nemuritoare, veşnică. Dacă privim cu un minimum de atenţie textul din epistolă, vedem că Sfântul Ioan avea în vedere acea viaţă care trecuse prin moarte şi biruise moartea, căci pomeneşte de „pipăirea cu mâinile‖, fără îndoială având în gând întâmplarea cu Toma de după înviere. Iisus s-a manifestat ca viaţă, fiindcă „exista de la început―, fiindcă era izvorul vieţii, a vieţii de care ne împărtăşim şi noi. Prin aceasta „împărtăşirea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său Iisus Hristos― (I Ioan 1, 3). Spre a nu rămâne cineva cu ideea că ar fi vorba doar de o Doime, deoarece el era preocupat aici să precizeze raporturile dintre Tatăl şi Fiul, Sfântul Ioan afirmă în mod expres, după ce defineşte pe Duhul ca fiind „adevărul‖: „Trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duh şi aceşti trei Una sunt‖ (Ioan 5, 7). Textul ioanic din această pericopă precizează deofiinţimea Fiului cu Tatăl şi faptul că împreună sunt viaţă şi că, prin urmare, orice viaţă de aici vine: „Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică‖ (I Ioan 5, 11), spune Sfântul Ioan cuvânt cu cuvânt, fiindcă odată primită, viaţa este nemuritoare, aici şi apoi dincolo. Problema apariţiei vieţii nu şi-a găsit încă o altă explicaţie coherentă, în afara celei teologice. Se fac afirmaţii despre unele posibilităţi de apariţie în alt mod decât cel prin creaţie, dar toate sunt presupuneri şi sunt puse în condiţii de durată practic neverificabile. Iată ce scrie savantul Francois Jacob (La logique du vivant, 1970, p.329-330): „Timpul şi aritmetica se opun faptului că evoluţia s-ar datora exclusiv unei succesiuni de microevenimente, a unor mutaţii survenind fiecare la întâmplare. Ca să extragem dintr-o ruletă, una după alta, subunitate cu subunitate, fiecare din cele vreo sută de mii de lanţuri proteice care pot alcătui corpul unui mamifer, trebuie un timp care depăşeşte cu mult durata atribuită sistemului solar― (la Alfred Kastler, Această stranie materie, Ed. politică, Bucureşti, 1982, p.238-239). Mai precis e chiar fizicianul Alfred Kastler: „Nu există nici o nădejde să se explice apariţia vieţii şi evoluţia sa doar prin singurul joc al forţelor hazardului. Alte forţe intervin aici― (p.239). Dintr-o astfel de gândire generală, Kastler ajunge la ideea de cauză şi finalitate şi, evident, la aceea de program. Ori, programul cere programator. „Dacă observaţia răbdătoare a faptelor biologice impune minţii ideea că un organ al unei fiinţe vii - ochiul sau stomacul – se află aici pentru a îndeplini o funcţie, pentru a sluji un scop, de ce să se respingă această idee şi să se refuze a se vorbi de finalitate?... În fond voi merge chiar până la a spune că nu este neraţional să recunoaştem existenţa unui „proiect― sau ―program ― în faptele lumii fizice neînsufleţite― (p.240). Savantul Steven Weinberg, într-o carte de îndrăzneaţă analiză şi descriere a „Primelor trei minute ale universului― (Buc. 1984), îşi declară o anumită competenţă numai până la prima secundă, când a avut loc „marea explozie iniţială― (Big Bang). Mai înainte de aceasta nici prin calcule nu se poate merge. Şi chiar şi la aceasta „nimeni nu era acolo ca să vadă― (p. 163), iar o repetiţie nu mai e posibilă în nici un laborator. Noi credem, aşadar, şi nu ne simţim contrazişi de fapte sau de raţionamente care ne-ar putea proba contrariul, că viaţa vine de la Dumnezeu. Nimeni până azi, pe altă cale, n-a putut trece de presupuneri, deşi oamenii de ştiinţă au dorit întotdeauna să afle cum a fost, încercând să găsească un răspuns care, eventual, să fie altul decât cel religios. Oneşti, ei descriu faptele şi graniţa până la care pot merge, chiar dacă nu trag concluzii care s-ar impune dacă nu pe cale pozitivă, măcar prin absenţa răspunsului pozitiv despre auto apariţia vieţii. Ei spun de obicei: „deocamdată" am ajuns aici. În rest, să mai aşteptăm. Foarte bine că pot aştepta. Credincioşii nu pot aştepta, nici nu vor să aştepte. Ei, dincolo de credinţa pe care o au de la început, trag concluzii şi din faptul că ea nu le este contrazisă, chiar dacă nu e afirmată de raţiune şi de ştiinţă. Adesea, unii dintre oamenii de ştiinţă, ca şi filosofii, îşi irosesc vieţi întregi ca să găsească posibilităţi şi căi de a ocoli răspunsurile simple. Vezi tomuri imense în care tot efortul pare a fi îndreptat spre a complica, a ascunde, a întrebuinţa analogii sau concepte fără sens în ele înşile, numai ca să nu se pronunţe cu privire la întrebările simple, îşi sofistichează sistemele şi le încifrează sub denumiri ca Sine, Fiinţă, Metafizică etc. şi, în cele din urmă, nu răspund nici măcar la întrebarea cea mai simplă a unei bunici de la ţară. Cu toate acestea, credincioşii încearcă să citească şi aceste texte, obscure cu bună ştiinţă, şi să scoată şi din ele cât se poate pentru a-şi hrăni sufletele avide de cunoaştere. Căci credinciosul nu e neapărat unul care ştie tot şi care nu mai are nevoie de nimic. El ştie în mare ceea ce îl salvează de la anarhia de gând şi de simţire şi, mai ales, de la anarhia morală, dar are mereu nevoie de tot mai multă ştiinţă, de tot mai largă cunoaştere, ca să se împlinească, să-şi confirme şi să-şi adauge ceea ce ştie prin credinţă. Are dreptate un cercetător al religiei care spune: ―Nu e deloc obligatoriu ca propovăduitorii dogmelor religioase, filosofii de orientare mistică, ori chiar simplii credincioşi să fie ignoranţi în problemele ştiinţei. Dimpotrivă, mulţi dintre ei s-au aflat pe culmile ştiinţei şi culturii epocii lor. Nici teologii din zilele noastre nu încearcă să conteste cuceririle fundamentale ale ştiinţei. Ei se străduiesc să implice ştiinţa în susţinerea concepţiilor religioase, bazându-se pentru aceasta pe unele particularităţi ale procesului de cunoaştere― (V.N. Serdakov, Iluzia binelui. Valorile morale şi credinţa religioasă, trad. Elena-Maria Florescu, Cuv. înainte şi controlul traducerii Octavian Cheţan, Ed. politică, Bucureşti, 1-988, p.35). Aşadar, după credinţa noastră, Viaţa vine de la Dumnezeu. Dumnezeu este autorul nu numai al vieţii, ci şi al lumii. Tot pornind de la judecăţi logice, creştinii au inventat raţionamente de tipul parabolei, despre care cu greu ar accepta că nu sunt elocvente. Se zice, de pildă, că doi profesori, buni prieteni, aveau o dispută aprinsă despre originea universului. Unul susţinea că universul a apărut de la sine, dintr-o materie preexistentă care s-a organizat încetul cu încetul, fără să fie creată de nimeni. Celălalt susţinea că a fost creat de Dumnezeu, deoarece nimic preexistent nu se justifică logic şi nici organizarea datorată hazardului nu poate duce la forme logice, coherente. Ca ceva să existe, trebuie să aibă un creator. Din nimic nu poate apare nimic. Nici un obiect nu se poate mişca de la A la B fără să fie mişcat de Cineva. Dar celălalt nu putea accepta aceste lucruri, deoarece, spunea, nu pot fi demonstrate experimental. Sunt doar afirmaţii teoretice. Trecând în bibliotecă, gazda i-a- scos din raft o carte preţioasă. „Cine a scriso?―, a întrebat profesorul vizitator. „Nimeni‖-, a răspuns gazda. „Colega să fim serioşi!" - „Dar sunt foarte serios. Aveam pe masă o sticlă de cerneală. Sticla s-a răsturnat, pe masă erau nişte hârtii şi, deodată, din cerneala răsturnată, pe hârtii a apărut cartea aceasta!" Celălalt a rămas tăcut. A înţeles. A fost aproape de prisos când gazda a continuat: „Am răspuns după principiile tale. Le-am aplicat experimental. Şi iată că acum nu le mai crezi. Cam aşa a fost şi cu originea universului. Tot aşa mi-a sunat şi mie „nimeni" al tău!" Şi a mai adăugat: Ca să pot crede că totul a apărut la întâmplare, ar trebui să umplu o căciulă cu litere, să le amestec bine şi, răsturnându-le pe masă, să obţin Divina Commediel Sau, am adăuga noi, Luceafărul. Sau măcar o strofă. Sau măcar un vers! Şi de ce n-ar fi experimental faptul că un corp nu se poate mişca singur de la A la B? Cine poate proba experimental contrariul? Cine ar putea spune că acestea nu sunt argumente care au logica lor, greu de combătut? Pe cât de greu de combătut, pe atât de uşor de înţeles. Dar Sfântul Ioan mai precizează: „Cel ce are pe Fiul, are Viaţa― (I Ioan 5, 12), aici cuvântul viaţă însemnând desigur „viaţă― în sensul în care Scriptura descrie mântuirea. Cine nu crede în Fiul nu se mântuieşte. Aşadar, mărturisind credinţa în Fiul, mărturisim credinţa în viaţă. Aşa cum sfânt este Dumnezeu, sfântă este şi viaţa. Ea ne-a fost dată spre bucurie şi, cum spune tot în această Epistolă Sfântul Ioan, pentru „ca bucuria noastră să fie deplină ― (I Ioan 1, 4). Cine dar ar putea avea dreptul să curme viaţa dată de Dumnezeu, viaţa care este Dumnezeu. Cel ce omoară este ca un ucigător de Dumnezeu. Nimeni până azi n-a creat viaţă. Viaţa se naşte din viaţă, din Dumnezeu. Cine ia viaţa, adesea plăteşte cu viaţa. Viaţa altuia e ca şi viaţa ta. Într-unul din textele sale manuscrise, Eminescu spunea: „Eu, tu, el - acelaşi lucru―. Luând-o altuia, e ca şi cum ţi-ai lua-o pe a ta. Tot aşa cum luându-ţi-o pe a ta, e ca şi cum ai lua-o pe a altuia. De aceea sinuciderea se plăteşte în faţa lui Dumnezeu ca şi crima, cu pierderea mântuirii. Ba chiar mai mult, căci de o crimă te mai poţi pocăi, dar de sinucidere nu te mai poţi pocăi. Uneori crima se pedepseşte pe loc, venind ca o autopedepsire fără apel, tocmai pentru că îndrăzneala curmării vieţii cuiva e păcatul cel mai mare. E păcatul împotriva Dătătorului vieţii. A da viaţă e în puterea exclusivă a lui Dumnezeu. E marele miracol. E ceea ce nu poate fi pus în discuţie. E ceea ce nu ne aparţine nouă, indivizilor, a decide dacă să fie sau să nu mai fie. Spuneam că uneori curmarea vieţii cuiva se pedepseşte pe loc cu aceeaşi pedeapsă şi, adesea, ea vine ca o autopedepsire. Vorba românească, care zice: Cine dă, lui îşi dă, e adevărată şi în situaţia inversă: Cine ia, lui îşi ia! Se zice că trei pădurari au pornit la pădure încărcaţi cu uneltele de care aveau nevoie, topoare, fierăstraie, funii şi tot ce mai trebuie în asemenea meserie. Ajunşi în pădure s-au aşezat la tulpina unui stejar bătrân să se odihnească şi să mănânce. Făcând loc în scorbura stejarului ca să pună acolo vasele cu apă la răcoare, au găsit un vas de lut, ascuns cine ştie de cine, cine ştie când, pe când scorbura va fi fost mai mică şi putrezirea n-o lărgise precum era acum. Uitânduse în vas, l-au găsit plin cu monede vechi de aur. S-au bucurat. Apoi s-au sfătuit ce să facă cu aurul, cum să-l împartă. Au hotărât să-l împartă între ei în părţi egale. Dar înainte de aceasta şi-au zis: ,Acum că suntem bogaţi, să ne veselim. Unul din noi să meargă in oraş să aducă mâncare şi băutură. Doi să rămânem aici să păzim comoara. După ce ne vom ospăta, o vom împărţi şi ne vom întoarce acasă". Au tras la sorţi. Celui ieşit la sorţi i-au dat bani şi a plecat după mâncare şi băutură. Ce şi-a zis acesta, după ce a cumpărat cele trebuincioase: „De ce să impart eu comoara cu dânşii? Mai bine o iau eu toată!" Cumpără o otravă puternică şi o amestecă în vin. „Le voi da lor întâi să bea şi vor muri pe loc. Îi îngrop şi plec cu comoara". Celor rămaşi să păzească aurul n-au fost nici ei mai lipsiţi de imaginaţie şi nici mai puţin avari. S-au sfătuit: „De ce să împărţim comoara în trei? Dacă o împărţim în doi, ne va veni câte o parte mai mare. Când va veni prietenul nostrum cu mâncarea şi băutura să-l omorâm, să-l îngropăm şi gata. Totul va fi al nostru". Aşa au şi făcut. După ce l-au îngropat a zis unul către celălalt: ―Acum să mâncăm, şi să bem şi să împărţim comoara―. Au mâncat, au băut şi... au murit pe loc. Comoara a rămas neîmpărţită. Moartea şi-au pregătit-o toţi, singuri. Crezând că omoară pe celălalt, s-au omorât pe ei înşişi. Aşa se pedepseşte lăcomia după avere, câştigată necinstit. Aşa se pedepseşte curmarea vieţii celuilalt. Toţi şi-au pierdut şi viaţa unică de aici, care e mai scumpă decât tot aurul din lume, şi viaţa veşnică, aceea care nu mai poate fi răscumpărată prin nimic şi niciodată. Să celebrăm deci minunea vieţii! Să ne plecăm cu evlavie în faţa sfinţeniei vieţii! Să cinstim pe „Dătătorul de viaţă―, Domnul pe care îl mărturisim aşa în Simbolul credinţei. Să rugăm pe Dumnezeu să înlăture din viaţa omenirii şi a lumii de El creată, tot ceea ce le ameninţă, să ne facă parte de „bucuria deplină― pe care ne-a sortit-o dintru început. Despre rugăciune în orice zi a anului - Doamne, învaţă-ne să ne rugăm… Rugăciunea e modul nostru de a sta de vorbă cu Dumnezeu. Vorbind şi între noi, ne adresăm şi noi cereri unii altora, dar acestea sunt rugăminţi. Rugăciuni îi adresăm numai lui Dumnezeu şi celor binecuvântaţi de El a fi mijlocitori: Maicii Domnului, îngerilor şi tuturor sfinţilor. Cuvântul rugăciune are din cele mai vechi timpuri sens sacru, de convorbire sfântă, de recunoaştere a unei distanţe, a unei diferenţe calitative între cel ce se roagă şi Cel ce primeşte rugarea. Cuvântul presupune recunoaşterea existenţei lui Dumnezeu, ca persoană, cu care se poate dialoga, care aude şi care răspunde când vrea, cui vrea, potrivit unor criterii cunoscute în chip absolut numai de El, dar din care o parte ne-au fost dezvăluite şi nouă prin Iisus Hristos. Cel care se roagă crede. Cel care nu ştie de crede ori nu, dar se surprinde adresând în gând un crâmpei de rugăciune, la bucurie ori la necaz, acela crede. Dacă n-ar crede, rugăciunea ar fi o absurditate. Ar fi vorbire de unul singur, monolog fără sens sau dialog absurd. Despre cei care vorbesc fără interlocutor, zicem de obicei că nu-s în toate minţile. Pe cel ce se roagă, îl salvează de la această acuzaţie credinţa lui neîndoielnică în existenţa personală, nevăzută dar prezentă, a interlocutorului, a lui Dumnezeu. Rugăciunea e ieşire din singurătate. Din acea singurătate existenţială, în care ne aflăm atunci când ne trezim faţă în faţă cu cosmosul lipsit de viaţă din jurul nostru, mai durabil decât noi, care ne ameninţă cu înghiţirea în elementele lui moarte, cu descompunerea într-o existenţă în care de fapt noi nu mai existăm. Rugăciunea e ieşire din spaimă. Din acea spaimă de nimic care ne deconcertează şi ne aruncă în cea mai dezolantă dintre tristeţile fără leac pământesc. Rugăciunea e smerenie, pentru că recunoscând pe Altul mai mare ca noi, ieşim din egoism. Rugăciunea e intrare în comuniune cu un interlocutor spiritual care există veşnic, care e însăşi Existenţa, izvorul şi creatorul ei: „Ei sunt Cel ce sunt―, şi care ne garantează şi nouă veşnicia. Şi, în afară de aceasta, ne garantează existenţa Sa, dând sens vieţii de pe pământ şi faptului că, chiar dacă trupul ni se descompune în elementele din care a fost alcătuit, intrând într-o veşnicie materială, avem un suflet care îşi urmează legile lui de existenţă, spirituală, nemuritoare. Rugăciunea este recunoaşterea şi afirmarea existenţei Partenerului spiritual, şi intrarea în sistemul Lui de existenţă, pe care îl acceptăm şi ca sistem al nostru şi, în felul acesta, ne integrăm întreaga noastră viaţă în acest sistem. Recunoscându-ne Partenerul, şi în Partener Creatorul, Tată, pe Dumnezeul nostru, dialogul cu El e nu numai obligatoriu şi necesar, ci reconfortant şi liniştitor. Îl chemăm în viaţa noastră şi El vine. Avem încredinţarea că vine, pentru că adesea îl simţim, fie când a venit, fie după aceea. Avem încredinţarea că vine, pentru că avem credinţa că este. Avem credinţa că este, pentru că îl vedem în tot ce există, în noi şi în jurul nostru. Dialogul cu Dumnezeu e firesc, tot aşa cum sunt fireşti şi convorbirile dintre noi oamenii. Noi ne ajutăm unii pe alţii, ne învăţăm unii pe alţii, ne dăm sfaturi, ne împlinim destinele în convieţuirea socială, depindem unii de alţii, creăm bunuri printr-un sistem de diviziune a muncii, aşa încât ne folosim unii de realizările şi de munca altora. Dumnezeu, fiind Creatorul nostru, Cel ce ne-a dat viaţa şi ne-o veghează prin Provindenţa Sa, este şi El implicat în destinele noastre. Şi nu e oare drept să fie consultat, să fie rugat să mai intervină ici şi colo, şi să corecteze ceea ce noi, prin voinţa noastră sau prin anumite determinări omeneşti, am făcut să nu iasă socoteala tocmai bună? Se pot pune, pe bună dreptate, unele întrebări. De pildă: Dumnezeu vede şi fără să-I spunem noi ce trebuie de făcut şi de corectat, de ce nu intervine fără să fie rugat? Şi de ce lasă unele lucruri să se desfăşoare pe căi care nu corespund ordinii dorite de El, şi adesea nici intereselor oamenilor? Dacă ne aducem aminte că Dumnezeu ne-a creat liberi, că ne-a dotat cu raţiune şi cu liber arbitru, cu capacitatea de a alege noi înşine între bine şi rău, spre a face din noi fiinţe libere, nu nişte automate manevrate de voinţa Sa, atunci răspunsul la întrebările de mai sus se lămureşte cu uşurinţă. Ştim că suntem liberi. Ne convine să fim liberi. Dar nu întotdeauna ne întrebuinţăm libertatea cum ar trebui. Uneori nu ne ies socotelile. Uneori în socotelile noastre intervin şi alţii, cum intervenim şi noi în ale altora. Uneori ne găsim la răspântii, şi ne vine greu să ne decidem asupra direcţiei în continuare. Alteori ni se pare că totul s-a blocat în faţa noastră şi ne ameninţă disperarea. Ei bine, atunci, cerem o intervenţie. O cerem şi unii altora. O cerem însă mai cu seamă lui Dumnezeu. Să ne descurce. Să ne orienteze. Să ne ajute. Cei care păstrează neîncetat contactul cu Dumnezeu au şansa unei asistenţe permanente. Voinţa lor liberă, capacitatea de hotărâre e ajutată de lumina harului dumnezeiesc, ca să aleagă întotdeauna binele, să nu apuce pe căi greşite, de pe care drumul de întoarcere e, după aceea, greu şi anevoios. A cere asistenţa lui Dumnezeu e a dori să ne orientăm voinţa, gândirea şi simţirea, în sensul celor voite de El, a Binelui, Adevărului şi Dreptăţii. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie în care se află tot ceea ce a crezut Dumnezeu că trebuie să ştim, pentru a ne asigura o viaţă fericită pe pământ şi mântuirea veşnică, sunt străbătute de la un capăt la celălalt de îndemnul la rugăciuni.       „Rugaţi-vă pentru pacea Ierusalimului” (Ps. 121, 6), „Rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc” (Matei 5, 44; Luca 6, 28), „Rugaţi-vă nu cădeţi în ispită” (Matei 14, 38), „Rugaţi-vă neîncetat” (I Tes. 5, 17), „Mă veţi ruga şi vă voi asculta” (Ieremia 29, 12). Însuşi Iisus spune: „Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor” (Ioan 14, 16). Ni se dă încredinţarea că pe această cale, prin rugăciune, stăm în directă legătură cu Dumnezeu, că numai aşa ÎI avem aproape de noi şi îi reînnoim interesul pentru noi. Pentru că prin rugăciune şi noi ne arătăm interesul pentru El. Îl recunoaştem. Ne înscriem, cum spuneam mai înainte, în ordinea spirituală, în sistemul în care El cuprinde universul mare şi universul mic, cosmosul şi pe om. Fără rugăciune, ieşim din sistemul Său şi, rămânând afară, nici El nu ne mai cuprinde în sistemul Său. Ne lasă în libertatea noastră absolută, chiar cea fără El. Şi, bineînţeles, El nu pierde nimic. Noi ne lipsim de asistenţa Lui. Iisus însuşi a fost, cât a fost pe pământ, în contact permanent cu Tatăl prin rugăciune (Matei 14, 23; 26, 36; Marcu 1, 33; 6, 46; Luca 5, 16 etc.). Şi ca unul prin care ne-a venit descoperirea dumnezeiască, ne-a învăţat şi pe noi cum să ne rugăm. La întrebarea apostolilor: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm‖ (Luca 11, 1), i-a învăţat rugăciunea „Tatăl nostru―, genială sinteză teologică, şaizeci de cuvinte ce cuprind esenţa întregii Dogmatici, de la ontologie la eshatologie, şi esenţa tuturor raporturilor posibile şi necesare dintre om şi Dumnezeu. Mântuitorul arată însă că această rugăciune trebuie însoţită şi de o transformare interioară. El găseşte cel mai eficace criteriu de control al acestei transformări. Sau mai exact, de autocontrol: „Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc‖ (Matei 6, 14). Şi invers. Raportul cu Dumnezeu prin rugăciune tinde nu să dea vreo satisfacţie lui Dumnezeu, cu care El nu are ce face; scopul e tocmai transformarea omului dinlăuntru, apropierea omului de chipul şi asemănarea cu Dumnezeu. Dacă Dumnezeu are atributele de „Iertător", „Bun―, „Iubitor", El nu le exercită automat, la o simplă apăsare pe buton, prin cuvânt. Butonul declanşează aprinderea luminii, numai când e apăsat de un fascicol de lumină din noi înşine. Parafrazând un alt criteriu al Mântuitorului: „Ce vrei să-ţi facă ţie oamenii, aceea fă-le şi tu lor―, am putea zice că e tot atât de valabil şi: „Ce vrei să-ţi facă ţie Dumnezeu, fă tu oamenilor―. E drept că uneori Dumnezeu ne mai dă şi pe credit, ne dă în avans, dar trebuie să ştim că aşteaptă întotdeauna să ne plătim datoriile. Nu pentru că ar avea nevoie de această plată, ci pentru că plătind-o, ne schimbăm noi înşine. Pe Dumnezeu această schimbare îl interesează, nu comerţul nostru cu El. Mântuitorul ne învaţă deci cum să ne rugăm. Din exemplul Său şi din ale ucenicilor, aflăm şi alte lucruri în legătură cu rugăciunea. Astfel aflăm că ea trebuie să se conjuge cu „privegherea": „Privegheaţi şi vă rugaţi‖ (Matei 14, 38; I Petru 4, 7), şi că trebuie să fie o convorbire tainică, nu una de paradă; să fie o convorbire serioasă, pe coardele cele mai sensibile ale fiinţei noastre, în profunzimile grave ale misterului relaţiei omDumnezeu: „Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare să se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat vă grăiesc vouă: şi-au luat plata lor‖ (Matei 6, 5). Ce logică şi ce încheiere de bun-simţ lapidar, aproape frizând humorul: Au vrut să-i vadă oamenii? - au obţinut ce-au vrut! Atât. l-au văzut oamenii!― Dar ce folos au din asta? Despre cum trebuie făcută adevărata rugăciune, Mântuitorul propovăduieşte aşa: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie―. Şi mai departe: „Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca păgânii, că ei cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultaţi. Deci nu vă asemănaţi lor, că ştie Tatăl vostru cele de care aveţi trebuinţă, mai înainte ca să cereţi voi de la El― (Matei 6, 6-8). Dumnezeu vrea doar să vadă încotro înclină voinţa, încotro înclină alegerea noastră. Acest lucru trebuie să i-L spunem noi. Aşa şi atât vrea El. Uneori e deajuns să-i trimitem un singur gând de recunoaştere, de recunoştinţă, de cerere, de umilinţă, de comuniune. „Căci ştie" de ce avem nevoie. Acesta e răspunsul la întrebarea: de ce să ne mai rugăm dacă El ştie de ce avem nevoie? Ştie, dar vrea să mai ştie că ştim şi noi despre ştiinţa Lui! Tot în categoria învăţăturilor cu privire la cum trebuie să ne rugăm, intră şi povaţa de a ne ruga „cu credinţă―. Numai atunci putem dacă, rugându-ne, încetăm de a mai face răul. Dacă îl facem în continuare, ne rugăm degeaba (Marcu 12, 40), tot aşa cum ne rugăm în zadar dacă nu iertăm (Marcu 11, 25-26). Sfânta Scriptură ne arată şi feluritele moduri de a ne adresa lui Dumnezeu: prin cuvinte (Luca 11, 1-4), prin cântări (F. Ap. 16, 25) şi în cuget, prin meditaţie. O rugăciune curată eliberează cugetul rău de păcat (F. Ap. 8, 22). Rugăciunea presupune, aşadar, îndeplinirea unor condiţii, intrarea într-o anumită stare. În starea de rugăciune. Evagrie Ponticul descrie această stare făcând apel la felul cum a acceptat Dumnezeu să stea de vorbă cu Moise în Vechiul Testament. „Când Moise a încercat să se apropie de rugul arzător, a fost împiedicat până nu şi-a dezlegat încălţămintea picioarelor" (Ieşire 3,2), adică până nu s-a descălţat. Şi Evagrie tâlcuieşte: „Până nu s-a dezlegat de orice cuget pătimaş―. Mai departe dezvoltă ideea: „Toate câte le vei face pentru a te răzbuna pe fratele care te-a nedreptăţit, îţi vor fi spre sminteală în vremea rugăciunii. Rugăciunea este vlăstarul blândeţii şi al lipsei de mânie. Rugăciunea este alungarea întristării şi a descurajării― (Filocalia, ed. rom., voi. I, 1946, p.76-77). Rugăciunea rezolvă situaţii de viaţă. Aşază într-o înţelepciune. Motivează bucuria în locul întristării care, altfel, rămâne fără leac. Face din om conştiinţa cosmosului, pe care îl populează cu lumini care îi dau acestuia consistenţă şi îl fac să fie raţional şi cald, ca o haină de frumuseţe şi de sens, care îl îmbracă pe om, nu care îl dezbracă şi îl aşază în faţa neantului, dezarmat şi pustiu. , ―Dorind să te rogi cum trebuie - zice acelaşi Evagrie - să nu întristezi pe nimeni, iar de nu, în deşert alergi― (Id., p.78). Rugăciunea trebuie să aducă bucurie. Să înlăture dezolarea, dezorientarea. Să fie un sens al tuturor, nu numai al celui ce se roagă. Să nu mai lase întristare în jurul ei. Un sfânt mergea atât de departe încât zicea: „Doamne, cum voi putea fi fericit în Rai, când voi şti că unii suferă în iad?― Nu cunosc dilemă mai adâncă! Când vrea să dea exemplu de cum nu trebuie să ne rugăm, Mântuitorul istoriseşte pilda Vameşului şi a Fariseului. Fariseul din această pildă este exemplul clasic despre felul cum mândria dărâmă toate eforturile de a îndeplini riguros îndatoririle ce revin celui mai bun credincios, potrivit normelor morale religioase. Căci Fariseul din parabolă îndeplinea totul cu rigurozitate, dar şi cu mândrie, judecând pe alţii, comparându-se, diferenţiindu-se, înălţându-se. La întrebarea, când să ne rugăm. Sfânta Scriptură nu pune limite: „Rugaţi-vă neîncetat‖, spune Sfântul Pavel (I Tes. 5, 17; Rom. 1, 9-10), „Faceţi în toată vremea tot felul de rugăciuni şi de cereri‖ (Efes. 6, 18), „ziua şi noaptea‖ (I Tes. 3, 10; II Tim. 1, 3). Se ştie că monahii, dintotdeauna, au pus în practică această povaţă a rugăciunii neîncetate, ei rostind o rugăciune scurtă, care constă din invocarea numelui lui Iisus: ―Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul―. Ea se poate rosti şi în timpul muncii, şi în timpul mesei, şi în mers, în orice răstimp de răgaz şi, adesea se automatizează în aşa fel, încât se rosteşte în gând şi în timp ce monahul stă de vorbă cu cineva, sau cântă, sau citeşte. Când unii din ei mişcă metaniile pe degete, stand de vorbă, e semn că se şi roagă. Rugăciunea aceasta nu e numai „specialitatea― monahilor, ea poate fi rostită de oricine poate şi vrea. Unde să ne rugăm, e o altă întrebare care se pune în legătură cu rugăciunea. Am văzut o recomandare a Mântuitorului de a intra „în cămara ta‖ (Matei 6, 6). Dar aceasta nu înseamnă că numai în cămara ta. Mântuitorul însuşi a fost la templu şi sa rugat. Intră în „cămara‖ ta, are sensul de a intra în adâncul tău de taină şi acolo a te întâlni, în taină, cu Dumnezeu. Cămara aceasta e pururea cu tine. Mântuitorul s-a rugat şi în templu, şi singur (Matei 14, 23), şi în loc pustiu (Luca 5, 16). Aşa făceau şi apostolii. Se rugau şi în singurătate, şi toţi împreună (F. Ap. 1, 14), şi la templu (F. Ap. 3, 1;22, 17), şi pe ţărmul mării (F. Ap. 21, 5), cu un cuvânt, peste tot. Nu există nici o interdicţie de spaţiu, tot aşa cum nu există nici o interdicţie de timp. „În tot locul‖, îi scrie Sfântul Pavel lui Timotei (I Tim. 2, 8) şi mereu (I Tes. 5, 17). La întrebarea: ce să-i cerem lui Dumnezeu prin rugăciunea noastră, nu trebuie să ne dea nimeni răspunsul: ştim noi înşine, întotdeauna, ce să-I cerem. Atât doar că, uneori, putem abuza, devenind egoişti prin cererile noastre; uitând să mai şi mulţumim pentru cele ce ni s-au dat, şi uitând că nu suntem doar noi pe lume şi că nu doar nouă ni se cuvine totul. Suntem învăţaţi de Sfânta Scriptură şi de Sfânta Tradiţie să facem rugăciuni pentru noi (Evrei 13, 8), pentru alţii (F. Ap. 8, 24; Efes. 1, 16; Filip. 1, 4; Colos. 1, 9; I Tes. 1, 2), să exprimăm cereri şi dorinţe (Efes. 6, 18), să mulţumim şi să mijlocim pentru cei ce ne vatămă şi ne prigonesc (Matei 5, 44; Lucâ 6, 28), să ne rugăm să nu intrăm în ispită (Luca 2, 40, 46), să cerem totul în numele lui Iisus (Ioan 14, 13; 15, 7; 16; 16, 24) şi să cerem şi altora rugăciuni pentru noi, cum făcea permanent Sfântul Pavel (Rom. 15, 30; II Cor. 1, Îl; Col. 4, 3; I Tes. 5,25). Sfântul Iacov scrie: „Este vreunul din noi în suferinţă? Să se roage. Este cineva cu inimă bună? Să cânte psalmi. Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-1 cu untdelemn în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui‖ (Iacov 5, 13-15). Toate cărţile noastre de slujbă sunt cărţi de rugăciune. Viaţa creştină se exprimă prin rugăciune, prin legătura cu Dumnezeu pe această cale. Rugăciunea este semul credinţei. Duhul Sfânt s-a pogorât peste apostoli când se aflau împreună în rugăciune (F. Ap. 4, 31). Rugăciunea trebuie însă completată cu fapta cea bună. Fapta adevereşte credinţa, cuvintele şi sentimentele prin care e mărturisită. Fără fapte, credinţa mărturisită prin cele mai alese cuvinte şi sentimente, rămâne fără efect mântuitor. Teolog tranşant, fără să se piardă în amănunte şi nuanţe uneori derutante, Sfântul Iacov e în această privinţă categoric şi grav: „credinţa fără fapte e moartă‖ (Iacov 2, 26). Când se ocupă în chip special de aceasta, şi Sfântul Pavel e tot atât de limpede. E de ajuns să ne reamintim Imnul dragostei din Epistola I către Corinteni, cap. 13. Ceea ce scrie acolo despre credinţa fără dragoste, e de-a dreptul un înspăimântător izvor de dileme. Norocul e că totul e doar o teoretizare şi metaforizare a ceea ce în realitate nu mai poate exista: o astfel de credinţă care să mute munţii din loc, şi adevărata speranţă nici n-ar putea exista fără să fie dublate şi de dragoste! Adevărata credinţă e adevărată numai conjugată cu fapta. Să mai adăugăm totuşi un cuvânt despre rugăciune. Ea trebuie să fie convorbire vie, conştientă. Să nu devină rutină. O rugăciune de rutină este aceea care se citeşte de pe o carte fără să i se reţină înţelesul. Simpla citire, fără trecerea cuvintelor prin inimă şi prin minte, cu greu ar putea fi considerată rugăciune. Ba, uneori, cuvintele citite sau auzite, dacă nu devin ale tale, te împiedică de la adevărata rugăciune. De aceea cineva a zis o vorbă de duh, dar nu lipsită de sens, despre unele locuri de rugăciune. „E atâta rugăciune aici, că n-ai timp să te rogi!― Se va fi aflat într-un loc în care se practica o rugăciune formală, în grabă, fără să se dea credinciosului răgazul meditaţiei. Tot dintr-o astfel de experienţă va fi ieşit şi vorba: „Tipic, tipic, şi la inimă nimic―, adică rostiri după tipic, cu încredinţarea că prin respectarea tipicului ţi-ai şi făcut datoria faţă de Dumnezeu. Datoria ţi-o faci numai atunci când, din respectarea tipicului, rămâne ceva şi în inimă, adică o schimbare, o apropiere de Dumnezeu, o schimbare a atitudinii faţă de aproapele, renunţarea la egoism, la mânie, la ură, la bârfeală, la păcat. Rugăciunea trebuie să te lumineze. E ca şi cum te-ai pune la priză cu Dumnezeu; te luminezi şi te încălzeşti. Altfel, spui formule care sunt ale altora. Numai când formulele devin ale noastre, ele devin adevărată rugăciune. Textele sfinte ale rugăciunilor sunt menite să ne ajute să găsim cuvintele cele mai potrivite sufletului nostru şi să ne oprim cu osebire, asupra acelor care parcă ar fi ale noastre, parcă le-am fi scris noi. Dacă trecem prin cuvinte cu uşurătate, cu indiferenţă, fără participare, Sfinţii Părinţi spun că suntem ca o moară care macină grâu străin! Uneori ni se pare însă că Dumnezeu nu ne ascultă rugăciunile, deşi ne rugăm cu cuget curat. Ba chiar ni se pare că face împotrivă. Uneori face într-adevăr împotrivă. Atunci e semn că, totuşi, cugetul nostru n-a fost curat. Îmi povestea cineva odată: ―M-a supărat oarecare. Şi m-am pus pe citit Psaltiri". În popor există credinţa că citirea Psaltirii, ca pravilă la vreme de necaz, sau la împrejurare de duşmani, duce la lămurirea situaţiei. Cel care te necăjeşte se linişteşte; cel care te duşmăneşte îşi schimbă gândurile. Când e numai atâta, e foarte bine. Şi e cu atât mai bine, cu cât lectura Psaltirii aduce şi în sufletul celui ce o citeşte, sentimente de umilinţă duhovnicească, de răbdare, de încredere în Dumnezeu. Dar uneori Psaltirea se citeşte şi cu gând - mărturisit sau nemărturisit - ca Dumnezeu „să aleagă intre mine şi duşman―, cu alte cuvinte, să-l pedepsească. Uneori, la unii mai împietriţi la inimă, gândul merge până la a dori moartea celui „pus la rugăciuni―. E o mentalitate păgână, anticreştină, rea. Se întâmplă însă în asemenea cazuri că celui ce face astfel de rugăciuni, răul dorit altuia se întoarce chiar împotriva sa. Cel care mi-a relatat o astfel de situaţie, mi-a mărturisit: ―După ce am citit de câteva ori Psaltirea, necazurile mi s-au înmulţit. Citisem cu gând rău. Ca pe o vrăjitorie. Abia după ce m-am spovedit mi s-a luminat cugetul şi mi-a venit liniştea. M-am împăcat şi cu cei pe care voisem să-i aranjez!― Nici nu se putea întâmpla altfel. A voi să faci din Dumnezeu un instrument al pornirilor tale rele sau al opacităţii tale, socotind că eşti onest, e o dovadă de mare îngustime de minte. Cum să-ţi asculte Dumnezeu astfel de rugăciuni? Dar spunem că uneori pare că Dumnezeu nu ne ajută nici atunci când Îl rugăm cu bună cucernicie şi cu decenţă. Pe moment pare că nu ne ajută, dar descoperim după aceea că ne ajută. În apele oceanului s-a scufundat odată un vapor. A scăpat cu viaţă un singur călător. Folosind o barcă de salvare s-a lăsat în voia valurilor, în voia lui Dumnezeu. Nu putea şti dacă vâslind, se apropie sau se depărtează de o posibilă insulă, pe care nu o vedea nicăieri. Într-un târziu barca a ajuns la un ţărm. Era noapte. A tras barca la mal şi a pornit cu grijă spre interior. Nu ştia ce era: o insulă, un continent! Cu locuitori? Fără? Cu animale sălbatice? Fără viaţă? Avea în buzunar o cutie de chibrituri. A făcut un foc de vreascuri şi ierburi, l-a întreţinut mereu până dimineaţa când, la lumina zilei, a constatat că era pe o insulă nelocuită. Părea a fi populată totuşi de animale sălbatice. Şi-a construit o colibă şi grija lui cea mai mare a fost să nu lase focul să i se stingă nici ziua, nici noaptea. A locuit acolo ani în şir. Se ruga lui Dumnezeu să-l descopere vreo corabie care ar trece pe acolo, dar se vedea că zona nu era navigabilă. Într-o noapte, după ce alergase să prindă ceva vânat, obosit, a adormit un somn greu. S-a stârnit un vânt puternic şi focul lui mic, alcătuit din jar acoperit cu ştiinţa dobândită de-a lungul anilor, răscolit, i-a aprins coliba, transformând-o într-o vâlvătaie. A sărit ca ars, a încercat să stingă flăcările, dar coliba a ars toată ridicând spre înălţimi o lumină mare. Spera să-şi oprească la urmă atâta foc din toată lemnăria ce ardea, cât să-l ajute să-şi aibă măcar focul mai departe, pentru că chibrituri nu mai avea de mult. Se ruga lui Dumnezeu să-l ajute să-şi salveze măcar atâta. Dar spre nenorocirea lui, vântul fu urmat de o ploaie torenţială extraordinară care îi stinsese până la ultimul cărbune aprins lăsându-1 în întuneric şi disperare. Nu mai ştia ce i se va întâmpla. Nu mai avea nimic. Totul era pierdut. Rugăciunile nu-i fuseseră ascultate. După ce stătu ploaia, adormi pe un pat de vreascuri, cu ochii în lacrimi. Dimineaţa se petrecu însă un fapt cu totul neaşteptat. Îl treziră din somn voci de oameni care strigau: e cineva pe aici? Se ridică şi răspunse strigând cât îl ţinea vocea: Daa. Aici! Se întâlniră. Erau nişte marinar care au văzut focul pe care l-a aprins astă-noapte. Ne-am imaginat că e un apel. Am lăsat vaporul în apele navigabile şi am venit cu o şalupă. Eşti desigur un naufragiat. Ştiam că insula e nelocuită. Omul izbucni în lacrimi. El crezuse că focul fusese ultima nenorocire pe care i-o trimisese Dumnezeu, şi iată că Dumnezeu îi aprinsese focul ca să poată fi văzut şi să fie salvat! Există multe feluri în care Dumnezeu răspunde rugăciunilor noastre. Uneori chiar prin mijloace pe care noi, pentru moment, le considerăm contrariul la ceea ce aşteptăm şi la ceea ce am cerut. Naufragiatului acestuia i-a descoperit dimineaţa rostul „nenorocirii". Altora nu le descoperă, dar îi lasă să citească singuri, în destinul lor, răspunsul. Cine se străduieşte să-l găsească, îl găseşte. Rugăciunea ne salvează din orice naufragiu. Ortodoxia, vameşul şi fariseul în faţa altarului ecumenic Textul, ca şi celelalte ale Noului Testament, e vechi şi arhicunoscut. Încă Iisus a făcut din cei doi, vameşul şi fariseul, două categorii simbolizând, cel dintâi, categoria păcătosului smerit şi a smereniei, cel de-al doilea, categoria dreptului mândru şi a făţărniciei. Iisus l-a apreciat pe cel dintâi, evident, nu pentru că era păcătos, ci pentru că s-a smerit. Pentru că şi-a recunoscut vinovăţia. Pentru că a cerut milostivirea lui Dumnezeu. Pentru că nu s-a îndreptăţit şi pentru că i-a spus lui Dumnezeu adevărul despre sine. Iisus pe acesta ni-1 recomandă drept exemplu. Dar era oare celălalt chiar opusul vameşului? Nu. Era cu adevărat drept. Şi el îi spunea lui Dumnezeu adevărul despre sine. Nu minţea. Tot ceea ce spunea că a făcut, făcuse. Chiar şi când spunea că „nu era ca vameşul‖, nici atunci nu minţea. Şi atunci ce anume nu i-a plăcut lui Iisus din rugăciunea fariseului? Să fi spus şi el că e păcătos şi să fi cerut iertare? Să fi mimat măcar o falsă smerenie? Dar vrea Dumnezeu aşa ceva? Nici vorbă. S-ar putea spune că era orgolios şi îşi atribuia lui toată dreptatea, dar nu pare să fi fost aşa, pentru că şi-a început rugăciunea cu cuvântul „mulţumesc", deci îl făcea pe Dumnezeu părtaş la victoriile sale morale, chiar aşa cum şi trebuie să facă cei care se consideră învingători în lupta pentru virtute. Mai este şi o altă tâlcuire, comună de altfel: lui Iisus nu i-a plăcut purtarea fariseului cu vameşul. Fariseul s-a făcut judecătorul vameşului, comparându-se cu el şi, judecându-1, a fost mai aspru chiar decât Dumnezeu. Dar cine scapă de astfel de comparaţii? Cine nu trage cu ochiul în dreapta şi în stânga, bucurându-se că el e altfel sau în cel mai fericit caz, compătimind făţarnic cu cei păcătoşi? Tradiţia creştină, de altfel, ne îndeamnă să privim alături şi împrejurul nostru. S-a zis: dacă fiecare cade singur, nimeni nu se ridică singur. Aşadar, cheia ar putea fi aici: Nu'trebuie doar să privim şi să trecem mai departe, ca preotul şi levitul din parabola Samarineanului milostiv, ci să ne oprim, să punem mâna, să-l ajutăm pe cel căzut. Fariseul nostru virtuos n-a făcut nimic pentru vameşul păcătos. L-a lăsat unde era, bucuros că el nu era ca dânsul. Cel drept trebuie să se păzească să nu se bucure de căderea altora, nici să fie indiferent şi nici să-i părăsească dacă au căzut. Ca la război. Mai ales ca în războaiele vechi, când se lupta corp la corp. Orice soldat căzut împuţinează şansa de victorie a celor rămaşi să lupte mai departe. În războiul duhovnicesc e tot cam aşa. Cu fiecare căzut se fărâmiţează bucuria biruinţei totale a Binelui. Cine poate fi bucuros numai pentru sine, când îşi ştie fraţii căzuţi sau în eroare? Şi câte feţe nu are eroarea! Eroare de orientare, eroare morală, adică păcat, eroare în credinţă, adică erezie sau schismă. Toate erorile sunt condamnabile, deşi există şi erori care nu-1 scot pe cel aflat în ele din categoria onestităţii. Se înşală, dar el crede cu adevărat că este pe drumul cel bun, ba chiar pe singurul drum bun. Numai când nu va ajunge la ţintă, va vedea şi va recunoaşte că a fost în eroare. Până atunci merge înainte cu orgoliul adevărului şi al dreptăţii lui, deşi are de partea lui doar orgoliul, fără adevăr şi dreptate. Numai onestitatea singură nu e de-ajuns. Suntem datori să cercetăm, nu să ne lăsăm conduşi de onestitatea noastră, care poate fi pur şi simplu înaltă părere de sine şi certitudine fără temeiuri. Şi proştii sunt oneşti! Oare dacă ne-am face şi noi un examen, mai întâi ca persoane, apoi ca Biserici, folosind aceste două imagini, aceste două simboluri, devenite criterii: vameşul şi fariseul, cum ne-am descoperi? Ştim toţi cât e de plină lumea de drepţi mândri, dintre aceia care privesc la vameşi cu dispreţ, dar ne excludem pe noi înşine din judecată. Să ne cercetăm însă şi pe noi: stăm smeriţi la uşă, sau mergem ţanţoşi în faţă, cât mai în faţă? Şi când rostim cuvintele de umilinţă şi smerenie, cel puţin din respect faţă de textele liturgice, nu cumva suntem şi atunci în faţă, socotind că ne-am făcut datoria? Şi comparându-ne cu alţii pe care îi simţim, îi ştim şi îi lăsăm în spate, nu ne credem mai buni decât ei? ―Mulţumesc, Doamne, că nu sunt ca ei―. Ce facem pentru ei. Aceasta este întrebarea? Aceasta se va pune la Judecată (Matei 25). Cât nu facem nimic, cuvintele noastre de smerenie rămân vorbe goale. Citim ce au scris alţii. Măcinăm grâu străin, iar noi rămânem flămânzi. Spunem lui Dumnezeu rugăciuni solemne, dar Marele Judecător fără îndoială va respinge asemenea vorbărie. Ne-o spune Iisus, în mai multe rânduri. Trebuie să fim în rugăciune cu fapta, şi cu fapta în rugăciune. Rugăciunea e rugăciune, dacă e şi faptă. Fapta bună însă e rugăciune şi atunci când nu e rugăciune. Şi în calitatea noastră de confesiuni creştine, unde stăm? În spate, smeriţi ca vameşul, recunoscându-ne posibile neîmpliniri şi apelând la intervenţia lui Dumnezeu? Nu. Este evident pentru oricine că ne înghesuim toţi în faţă, rostind la auzire: ―Mulţumim, Doamne, că nu suntem ca ceilalţi―. Facem în aşa fel, încât să ne vedem pe noi măcar cu un pas înaintea tuturor celorlalţi. În spate toţi sunt vameşi păcătoşi. E adevărat că se aude şi în primele rânduri mea culpa mea, maxima culpa, dar nu în numele confesiunii, ci în nume personal. Confesiunea e. o abstracţiune fără sentimente şi fără păcate. Ea nu poate fi decât în faţă. În domeniul personal mai operează conştiinţa, cu tainele ei. Dar toţi ar sări în sus dacă li s-ar cere să rostească astfel de cuvinte în numele confesiunii lor. Mea culpa la nivel personal, când nu e o declaraţie formală şi o formă a orgoliului, poate să-şi păstreze sensul şi rostul, dar la nivelul şi în numele confesiunii, vorbele par a-şi schimba total sensul, devenind injurii şi blasfemii la adresa lui Dumnezeu. Confesiunea nu poate greşi. Toate confesiunile sunt papi şi mereu ex cathedra. Poate că şi aici se ascunde una din cauzele ritmului de melc, spre a nu zice de rac, al mersului ecumenismului. Căci logica cea mai simplă ne arată că nu pot fi toate confesiunile ortodoxe, adică drept-credincioase întru toate, în aşa fel încât pretinsul loc întâi, în faţă, să fie justificat. Dacă ar fi drept-credincioase, n-ar mai fi atâtea confesiuni, ci ar fi una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică. E drept că oarecare recunoaştere a neîmplinirii fiecărei confesiuni e implicită în acceptarea dialogurilor bilateral sau multilaterale, sau în cadrul mişcării ecumenice din cadrul Consiliului Ecumenic al Bisericilor, dar şi aici gândul secret al fiecărei confesiuni e nu să meargă spre ceilalţi, să se întoarcă la starea de vameş care cere iertare, ci să rămână fiecare unde se află, aducându-i pe toţi la sine. Chiar şi în dialog, fiecare începe cu rugăciunea fariseului: ―Mulţumescu-ţi Doamne că nu sunt ca ceilalţi―. Să medităm dacă nu cumva parabola aceasta e astfel aplicabilă şi în ecumenism şi nu numai în situaţiile individuale, personale. Cum vom ieşi din dilemă? Între confesiuni suntem şi noi ortodocşii. Ne cuprindem şi pe noi în rândul celor despre care am zis că „nu pot fi toate ortodoxe―? Nu. Pentru că noi nu suntem în faţa altarului, ca fariseul, nici la uşă, ca vameşul. Personal ne aşezăm unde ne duce mintea. Ca Biserică suntem însă în Altar, cu Cel din Altar, de pe Sfânta Masă, aşa cum am fost din zorii creştinismului. Acolo nu ne comparăm. Suntem cum am fost. N-am apărut mai târziu şi nu putem intra în rândul celor care îşi caută locul. Îl avem dintotdeauna. Acela al dreptei credinţe. Ortodoxie aceasta înseamnă. Meditaţie ţinută la Kinshasa, Zair, la lucrările Comitetului Executiv al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, 14 martie 1986 Duminica a III-a dupa Paşti - Cele dintâi martore că Hristos a Înviat Mironosiţele Ca şi cuvântul "fariseu", care la origine, în spiritualitatea iudaică, însemna "ales‖, "deosebit", în sensul cel bun al cuvântului dar care în spiritualitatea creştină a devenit simbol al prefăcătoriei sinonim cu "formalist", "lăudăros", "înşelător", "făţarnic", "impostor", fiindcă una zice şi alta face, "mormânt văruit", alb şi curat la vedere, dar putred pe dinăuntru, tot aşa cu cuvântul "mironosiţă‖ trece printr-o uşoară tendinţă de a se peioriza şi a însemna femeie care afectează evlavia fără s-o aibă cu adevărat. "O mironosiţă dintr-acelea"... auzim adesea cu intenţia de a ni se sugera că, în ce mai bun caz se preface a fi evlavioasă, dacă nu cumva e de-a dreptul bigotă. Sensul cuvântului e gata să îmbrace înţelesuri aproape contrarii, căci bigotul suferă de îngustime de minte, dar nu de lipsă de sinceritate. Dacă în cazul fariseului nu mai avem ce face, pentru că chiar fariseii şi-au făcut-o, cum se zice, cu mâna lor, acreditându-şi în istorie o definiţie care i-a dezavantajat, şi pe care chiar Mântuitorul a folosit-o ca atare ori de câte ori s-a întâlnit cu dânşii poate cu o singură excepţie: Nicodim (Ioan 3) -, în cazul mironosiţelor se face nedreptate atât prototipului istoric, precum şi cuvântului. Cum însă cuvintele îşi au destinele lor, ţinând de legi care nu pot fi controlate şi care delimitează până la măsuri infinitesimale anumite nuanţe, o asemenea delimitare subtilă s-a operat în timp şi cu cuvântul mironosiţă. Ceea ce nu înseamnă că în acest caz n-ar mai fi încă posibilă o reabilitare, măcar pentru a păstra cuvântul, în vorbirea biblică, sensul lui originar, ceea ce nu mai e posibil cu celălalt cuvânt - fariseu. Cel puţin în spiritualitatea creştină. Aici, stigmatizarea prototipului e aspră, categorică şi netă: "Pe scaunul lui Moise s-au aşezat cărturarii şi fariseii. Deci - acest deci fără o premiză majoră alta decât arătarea numelui lor, ceea ce însemna că numele era deja compromis în faţa opiniei publice şi în limbajul curent - toate câte vor zice vouă, să păziţi şi să faceţi, iară după faptele lor să nu vă luaţi, căci ei zic dar nu fac. Leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, iar ei nici cu degetul nu vor să le mişte. Toate faptele lor le fac ca să fie văzute de oameni". "Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici, că daţi zeciuială din mentă, din mărar şi din chimen şi nesocotiţi cele mai de seamă ale legii: dreptatea, mila şi credinţa. Acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi". "Povăţuitori orbi, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila". "Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici, că voi curăţiţi partea cea din afară a paharului şi a blidului, iară pe dinăuntru sunt pline de răpire şi de nedreptate!..." "Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici, că vă asemănaţi mormintelor văruite, care pe din afară par frumoase, iar înăuntru sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia. Aşa şi voi, pe din afară păreţi oamenilor că sunteţi drepţi, iar înăuntru sunteţi plini de făţărnicie şi de nelegiuire!" (Matei 23, 3 şi urm.). Mironosiţele sunt însă femei evlavioase, onorabile, unele sunt mame, printre care şi Maica Domnului. Au luat parte la răstignire, cu sufletele sfâşiate de durere pentru nedreptatea ce se făcea unui om sfânt pe care îl iubiseră cu iubire curată, şi apoi, potrivit tradiţiei, s-au dus cu mir la mormânt - mormintele erau săpate orizontal în stânci, nu în adâncime ca astăzi, şi erau astupate cu pietre ce puteau fi înlăturate - ca să ungă după ritual corpul înfăşurat în giulgiuri albe de pânză. "Iar după ce a trecut ziua sâmbetei, când se lumina spre ziua cea dintâi a săptămânii, a venit Maria Magdalena şi cealaltă Marie să vadă mormântul", scrie Sfântul Evanghelist Matei (28, 1). Sfântul Marcu dă şi mai multe amănunte: "Iară după ce a trecut sâmbătă, Maria Magdalena, Maria lui Iacov şi Salomea au cumpărat miresme, ca să meargă să ungă pe Iisus. Şi în ziua întâia a săptămânii, foarte de dimineaţă, când răsărea soarele, au venit la mormânt" (Marcu 16, 1-2). În afara acestor amănunte, privind miresmele şi obiceiul ungerii trupului, Sfântul Luca mai precizează că femeile acestea erau dintre "cele care veniseră cu Iisus din Galileia" (Luca 23, 55) şi că, în afara celor numite, "împreună cu dânsele au venit şi altele" (Luca 24, 1) şi le numeşte împreună cu cele cunoscute deja: "Maria Magdalena, Ioana, Maria, mama Iui Iacov, şi altele" (Luca 24, 10). Sfântul Ioan, preocupat mai ales de convorbirea lui Iisus cu Maria Magdalena, se opreşte mai îndelung asupra acestui episod (Ioan 20, 1 şi urm.). Acestea erau mironosiţele. Fie convertite în sensul cel mai profund al cuvântului, de la păcat la virtute, fie mame. Mama lui Iisus, a lui Iacov şi ale celorlalţi apostoli. Mamele bune şi generoase, grijulii şi compătimitoare că în propria lor carne şi în propriul lor suflet, mamele aşa cum au fost dintotdeauna şi cum sunt şi astăzi, şi cum vor fi în vecii vecilor. Cu nedreptate deci s-a convertit cuvântul mironosiţă în ceva ce ar presupune bigotismul sau chiar, ca şi la farisei, o bine ascunsă făţărnicie. Fireşte, nu ne putem lupta cu cuvântul. Cum multe lucruri se falsifică în istorie, vor fi fiind şi asemenea femei care, din zel nepriceput sau din viclenie insuficient ascunsă, au compromis sau compromit ceea ce desemnează în Noul Testament cea mai onorabilă dintre însuşirile feminine, dragostea, duioşia, respectul tradiţiilor, comuniunea cu cei plecaţi. Noi să rămânem la acest înţeles al mironosiţelor. Cuvântul înseamnă "purtătoare de mir". Mirul este un fel de untdelemn alcătuit din foarte multe substanţe aromate, cu care se îmbălsămau morţii. Mai târziu, în istoria creştinismului, mirul a devenit substanţa ungerii în Taina Mirungerii, care se administrează îndată după Botez, apoi la Sfântul Maslu şi la alte ceremonii bisericeşti, precum sfinţirea bisericilor, ungerea împăraţilor, odinioară, în Bizanţ şi în alte părţi, iar în romano-catolicism şi la Taina Preoţiei. Biserica ne aminteşte astăzi despre femeile purtătoare de mir care, a treia zi după înmormântarea lui Iisus, s-au dus la mormânt, potrivit obiceiului, să-L îmbălsămeze, să-L miruiască, să-I acopere giulgiurile cu acest mir bine mirositor, care să biruiască sau măcar să atenueze mirosurile corpului în putrezire, măcar pentru perioada în care cei dragi veneau la mormânt într-o ultimă încercare de păstrare a comuniunii de dragoste şi a legăturilor sufleteşti brusc dezlegate şi tăiate. Istoria pe care o relatează evangheliştii începe cu pogorârea de pe cruce. Ni se spune cum un ucenic de taină al lui Iisus, Iosif din Arimateia, membru al Sanhedrinului - căci e numit "sfetnic însemnat" (Marcu 15, 43) s-a dus la Pilat şi a cerut corpul lui Iisus ca să-l îngroape. Pilat s-a mirat - spune evanghelistul Marcu - (15, 44) că Iisus a murit aşa devreme, dar nu s-a încredinţat pe spusele lui Iosif, ci a chemat un sutaş, un comandant militar, pe care l-a întrebat dacă e adevărat că cel răstignit a murit. Sutaşul i-a confirmat moartea. Atunci Pilat i-a dat lui Iosif corpul ca să fie îngropat. Episodul pogorârii de pe Cruce, cel al înmormântării, ca şi cel al punerii pietrei deasupra mormântului sunt povestite cu amănunte, până se ajunge la momentul dimineţii zilei celei dintâi a săptămânii, care era duminică, când, în zori, spre răsăritul soarelui, mironosiţele au venit cu mir la mormânt. Se gândeau cum vor face "să prăvălească", precum spun textele vechi, piatra care, ca o uşă, închidea mormântul şi care era foarte grea. Trebuia dată la o parte cu grijă, ca să poată apoi fi pusă la loc. Spre uimirea lor, când au ajuns acolo, au văzut că piatra era dată la o parte. Înăuntru au văzut un bărbat tânăr, îmbrăcat în haina albă ca lumina (Marcu 16, 5). Evanghelistul spune că "s-au spăimântat". S-au spăimântat pentru că nu era ceea ce aşteptau ele să vadă. Cine nu s-ar fi spăimântat? Aşteptau să găsească acolo corpul lui Iisus cel îngropat şi, când colo, au văzut în loc "şezând în dreapta" un tânăr. Mai mult decât aceasta, tânărul a stat de vorbă cu ele. Să remarcăm amănuntele: şedea în dreapta. Aceste precizări sunt foarte importante pentru istoricitatea evenimentului. Mai întâi le-a liniştit, cum era şi firesc: "Nu vă spăimântaţi"! Pe Iisus Nazarineanul Cel răstignit II căutaţi? Cel care a fost aici îngropat? Nu mai este aici. S-a sculat. "Duceţi-vă şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va fi mai înainte de voi în Galileia. Acolo îl veţi vedea, cum v-a spus El" (Marcu 16). Femeile s-au spăimântat şi mai tare. Evanghelistul spune: le-a apucat groaza, cutremurul şi frica şi au fugit. Le era atât de frică, încât nici n-au spus nimănui nimic. Probabil Maria Magdalena va fi rămas acolo, pentru că ei i s-a arătat chiar Iisus şi a stat de vorbă cu ea. În legătură cu acestea aş vrea să mă opresc asupra câtorva lucruri. Evangheliştii notează aici faptele aşa cum s-au petrecut ele, foarte firesc. Iată, nu se feresc deloc să noteze că femeilor mironosiţe le-a fost teamă, că s-au îngrozit, că s-au spăimântat. Ei notează totul aşa cum a fost. Dacă ar fi vrut să ne prezinte un tablou ideal, eroic, al învierii Mântuitorului, atunci fără îndoială că n-ar fi notat frica mironosiţelor, îndoiala şi necredinţa lor în înviere. Şi nu numai a lor, ci şi a apostolilor, când li s-a povestit. "Aceştia însă auzind (de la Maria Magdalena) că El este viu şi a fost văzut de dânsa, nu au crezut" (Marcu 16, 11). În trei versete la rând, Sfântul Marcu insistă că toţi cei cărora li s-a povestit despre înviere "n-au crezut". Femeile s-au înspăimântat, iar ucenicii n-au crezut. Tocmai aceste reacţii fireşti sunt cele mai puternice argumente pentru veridictatea învierii. Evangheliştii care au notat evenimentele nu le-au inventat, nu le-au potrivit ca să le iasă lor bine, ca într-un roman extraordinar cu eroi pozitivi, pentru a prezenta o istorie a învierii cât mai frumoasă, ci le-au relatat aşa cum au fost ele, învăluite de îndoieli şi necredinţă. Numai întâlnirea tuturor cu Iisus le-a putut schimba necredinţa în credinţă. Aş vrea să mai precizez un lucru, spre a nu cădea în vreo răstălmăcire. De ce oare îngerul a recomandat mironosiţelor în mod special să-i spună despre înviere "şi Iui Petru"? Unii tind să creadă că în felul acesta i-ar fi acordat un primat, că l-ar fi deosebit de apostolii ceilalţi. Ori e tocmai dimpotrivă. Numai Petru se lepădase de trei ori de Iisus, în vremea Patimilor. Ca nu cumva să se creadă şi el lepădat de Iisus, ca să i se dea speranţa reintegrării în apostolat, ceea ce s-a şi întâmplat, de aceea îngerul l-a menţionat în chip special. Cred că acest lucru e bine înţeles de toţi cei care privesc episodul cu bună credinţă. Şi unor copii de li s-ar povesti întâmplarea cu lepădările şi apoi această menţionare a lui Petru de către înger, ar înţelege uşor motivul! Mironosiţele au avut aşadar nu numai privilegiul de a vedea mormântul gol, ci au avut şi privilegiul de a sta de vorbă cu o fiinţă supranaturală, cu un înger, un înger care luase forme perceptibile, în aşa fel încât să cadă sub capacitatea de vedere a ochilor omeneşti. A luat forme perceptibile, forma unui tânăr şi a vorbit cu ele în limba lor, ca să fie înţeles. Îngerii vorbesc toate limbile lumii. Sunt limbile lor paterne. Scriptura ne vorbeşte de altfel de mai multe ori despre existenţa îngerilor. Un înger a venit şi a vestit Fecioarei Maria că va naşte fiu (Luca 1, 26), un înger i-a vestit lui Iosif că Maria va naşte, fără ca Iosif "s-o fi cunoscut" (Matei 1, 20). Un înger i-a vestit lui Iosif şi Mariei să fugă în Egipt (Matei 2, 19-20), şi de multe alte ori în Sfânta Scriptură este vorba despre aceste fiinţe supranaturale. De altfel, teologia creştină arată că există nouă cete de îngeri, numite de Sfântul Dionisie Areopagitul: serafimii, heruvimii, scaunele, domniile, puterile, stăpâniile, începătoriile, arhanghelii şi îngerii. Fiecare din noi îşi are îngerul lui păzitor. Mironisiţele au avut deci privilegiul extraordinar de a sta de vorbă cu o fiinţă supranaturală, cu un înger, şi de a afla chiar din gura lui că Iisus a înviat. Ambasadorul era pe măsura Domnului său! Aceasta este întâmplarea pe care ne-o reaminteşte Evanghelia de astăzi, spre a ne întări credinţa în învierea Domnului şi prin mărturia mironosiţelor. Se vorbeşte mult astăzi despre rolul femeii în societate şi, în ceea ce ne priveşte pe noi, în creştinism. În multe locuri în lume femeile mai sunt încă supuse multor discriminări, cu privire la plata muncii, inferioară bărbaţilor, cu privire la accesul la diferite profesiuni, în viaţa publică etc. O discuţie aprinsă are loc în ultimii ani şi în ceea ce priveşte rolul şi locul femeilor în creştinism. În această privinţă Ortodoxia îşi are punctul ei de vedere, asupra căruia ne vom opri în câteva cuvinte, pentru că e din ce în ce mai greu să ne eschivăm de la discuţia care cuprinde tot mai largi cercuri feministe, iar femeile sunt buna jumătate care alcătuiesc Biserica lui Hristos, împreună cu bărbaţii. Să fixăm împreună câteva jaloane, câteva dintre cele multe care se pot spune despre locul şi rolul femeii în creştinism, potrivit învăţăturii Mântuitorului Hristos şi a apostolilor Săi. Să încercăm să comentăm câteva învăţături dintre acestea, fără pretenţia, desigur, de a epuiza aici, în scurtul timp pe care îl avem, întreaga problemă. Spre exemplu, la un moment dat, Sfântul Apostol Pavel în Epistola I către Timotei (2, 15) spune că "femeia se va mântui prin naştere de prunci, dacă va vieţui cu smerenie, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie". Vedem în aceste cuvinte ale Sfântului Pavel, temelia învăţăturii creştine despre îndatorirea de a perpetua viaţa pe pământ. Şi cine ar putea spune că e puţin, sau că e ceva lipsit de importanţă? Este un principiu creştin fundamental, acesta, prin care se îndatorează femeia să nască prunci, potrivit de altfel vechii învăţături, vechii trimiteri a lui Dumnezeu pe pământ a primei familii, când a spus: "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi" (Geneza 1, 28). E o poruncă dumnezeiască, nu e ceva lăsat la voia, la îndemână şi la hotărârea noastră. În Evanghelia după Sfântul Matei (19, 6) Mântuitorul spune: "Ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă". Iată învăţătura creştină despre familie. Mulţi se vor întreba acum: dacă e poruncă, de ce unii se exceptează de la căsătorie, fie bărbaţi, fie femei? Nu e o călcare de lege? În Vechiul Testament, femeia care nu năştea era socotită şi se socotea şi ea blestemată. De aceea putea fi repudiată. Mântuitorul însă a pledat pentru soliditatea familiei, îngăduind despărţirea numai din motive de infidelitate. Când a fost întrebat cum se justifică unii care nu se căsătoresc deloc, s-a ferit să dea o explicaţie deschisă. A sugerat-o însă. I-a exclus bineînţeles pe fameni (născuţi sau deveniţi prin violentare), dar a făcut referire şi la cei care rămân necăsătoriţi "pentru împărăţia lui Dumnezeu" (Matei 19, 12). Îi va fi avut în vedere pe cei care se dedică exclusiv slujirii lui Dumnezeu şi oamenilor, prin opere de caritate, prin dăruire totală, în care să nu fie împiedicaţi de nimeni. Pe unii ca aceştia i-a îndreptăţit, încheind scurt discuţia printr-una din sentinţele sale enigmatice: "Cine poate cuprinde, să cuprindă" (Matei 19, 12). Sentinţa se poate referi la ascultătorii care îi puseseră întrebarea, dar şi la cei în cauză: cine poate rămâne necăsătorit, să rămână! E limpede însă ca regulă generală rămâne familia. Parcă anume pentru a sublinia această idee, îndată după convorbirea despre căsătorie-necăsătorie, Iisus cheamă la sine pruncii. E ca un fel de concluzie a convorbirii. Şi cât de frumos vorbeşte atunci când spune: "Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este Împărăţia Cerurilor"" (Matei 19, 14). Mântuitorul fundamentează prin aceste cuvinte familia ca organism social binecuvântat de Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Galateni (3, 28), spune: De acum înainte, potrivit cu învăţătura Domnului nostru, "nu mai există nici iudeu, nici elin, nici rob, nici slobod, nu mai există nici parte bărbătească, nici parte femeiască, căci în Hristos Iisus voi toţi una sunteţi". Prin această învăţătură, Sfântul Pavel vine să schimbe în mod fundamental opinia despre relaţiile dintre bărbat şi femeie din lumea de atunci. Trebuie să ştiţi că atunci - şi încă şi astăzi -in multe părţi din lume, în Orient îndeosebi, raportul dintre bărbat şi femeie mai este încă un raport ca între sclav şi stăpân, femeia fiind sclava bineînţeles. De altfel, chiar astăzi, şi închipuiţi-vă cum va fi fost în trecut, chiar astăzi privilegiul de a se ruga în sinagogă aparţine mai mult bărbaţilor. Şi tot aşa e şi la musulmani. M-am întâmplat odată la Cairo şi am văzut o înmormântare. Trecea convoiul pe stradă, dar în convoi nu era absolut nici o femeie. Am întrebat pe însoţitorii egipteni: de ce nu e nici o femeie? Mortul acesta n-a avut pe nimeni, «N-a fost căsătorit, nu a avut nici o rudă, nici mama, nici o soră? - A, nu, femeile n-au voie să-l însoţească pe mort până la mormânt. E numai privilegiul bărbaţilor. Femeile rămân acasă. Şi multe alte privilegii aveau în trecut şi au şi astăzi numai bărbaţii în Orient. Femeile erau socotite fiinţe de mâna a doua, dacă nu chiar sclave. Şi astăzi încă, niciodată o soţie nu merge pe stradă înaintea bărbatului. La multe popoare bărbaţii aveau drept de viaţă şi de moarte asupra femeilor. Şi le puteau alunga oricând de acasă. Ei bine, Mântuitorul, şi Sfântul Pavel fixează această învăţătură a Mântuitorului, vine să declare egalitatea bărbatului cu femeia. De acum încolo nu mai există parte femeiască sau parte bărbătească, adică nu mai există diferenţe între sexe. Toţi suntem una. Sfântul Pavel merge şi mai departe în Epistola către Efeseni (5, 22 şi urm.) atunci când, definind Biserica drept Trup al lui Hristos şi subliniind unitatea organică dintre Capul-Hristos şi Biserica-Trup, arată că prin căsătorie se realizează tot o astfel de unitate organică, soţul şi soţia devenind şi ei un singur trup. Bărbatul trebuie să-şi iubească femeia cum îşi iubeşte propriul trup, precum Hristos iubeşte Biserica. Trebuie să fim de acord că o asemenea analogie, dacă nar veni din gura Sfântului Pavel, le-ar fi fost greu altora s-o îndrăznească. Dar ea vrea să întărească la modul cel mai înalt posibil sfinţenia căsătoriei şi egalitatea celor doi parteneri de destin, care devin un destin, încetând de a fi două destine. Femeia e protejată şi prin aceea că nu e îngăduită părăsirea ei în afară de motive de adulter. Adulterul înseamnă denunţarea unităţii, aşa încât nici măcar atunci nu ea e cea părăsită, ci ea iese din condiţia de unitate în care a intrat prin căsătorie. Această învăţătură a Mântuitorului, dezvoltată de Sfântul Pavel, despre raporturile dintre bărbat şi femeie şi despre locul femeii în societate, a fost o adevărată revoluţie în viaţa socială a vremii de atunci. Poate că aşa şi trebuie să ne explicăm faptul că pe Mântuitorul îl urmau multe, foarte multe femei. Se spune adesea în multe texte biblice: Erau atâtea mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii. Numărul acestora va fi fost şi mai mare, atât de mare încât nici nu putea fi evaluat. Apostolii au fost însă toţi bărbaţi. Să fi fost şi acesta un tribut adus mentalităţii vremii? Se ştie că Mântuitorul, de fapt, a fost foarte atent, întotdeauna cu femeile. A avut atitudini de iertare, în cazuri de toţi condamnabile. A iertat pe femeia păcătoasă atunci când toţi ceilalţi erau gata s-o ucidă cu pietre. Aşa a făcut din ea o sfântă, iar din Maria, sora Martei şi a lui Lazăr, a făcut un model pentru contemplative. A stat de vorbă cu femeia samarineancă, deşi lucrul era interzis de legea iudaică şi condamnabil. Atitudinile lui au fost întotdeauna dictate de dorinţa de a pune semnul egalităţii între bărbaţi şi între femei, şi n-a făcut niciodată vreo deosebire între drepturile şi îndatoririle unora şi ale altora, fie în viaţa socială, fie în viaţa de dincolo, în afară, desigur, de cele înscrise în structura specifică a sexelor, dată de la creaţie, precum naşterea de prunci pentru femei. Toate aceste trei lucruri pe care am vrut să le punctez, şi anume:  învăţătura creştină despre procreaţie, ca menire esenţială a convieţuirii dintre bărbat şi femei;  învăţătura creştină despre familie, ca fundament al vieţii sociale şi instrument al procreaţiei, şi  învăţătura creştină despre egalitatea dintre bărbat şi femeie sunt în acelaşi timp şi norme sociale. Ele ne arată care este învăţătura Mântuitorului despre viaţa socială creştină, cum trebuie organizată, cum trebuie să trăiască creştinii în societate. În toate aceste trei laturi se dovedeşte că creştinismul a adus învăţături pozitive, învăţături înaintate, faţă de concepţiile şi morala din vremea sa. Ele sunt valabile şi astăzi. Duc la consolidarea societăţii, la stabilizarea şi la sanctificarea rostului familiei, la perpetuarea şi apărarea vieţii, care este una din datoriile esenţiale ale oamenilor pe pământ. În toate acestea, femeile pot şi sunt chemate să joace un rol dintre cele mai importante. Spunea cineva: Daţi-mi o generaţie de mame bune şi voi transforma lumea. Cât e de adevărat acest lucru! O generaţie de mame bune ar fi o generaţie de mame care să-i înveţe pe copiii lor să fie buni, să fie drepţi, să fie respectuoşi, să înveţe, să fie prin toate ale lor creatori, să-şi iubească aproapele şi pe Dumnezeu, să cultive binele şi frumosul, să cultive adevărul. O generaţie de astfel de mame, care ar scoate o generaţie de astfel de copii, fără îndoială ar transforma lumea, ne-ar da o societate mai bună, o altfel de societate decât această societate din lumea de azi, care pregăteşte pe ici, pe colo, în diferite colţuri ale lumii, războaie şi distrugeri. Femeile, cu sensibilitatea lor deosebită, au fost întotdeauna mai aproape de Dumnezeu, mai aproape de Biserică, şi acest lucru trebuie să fie în continuare încurajat, pentru că de aici îşi iau ele sursa învăţăturilor pe care trebuie să le transmită copiilor lor. Citeam undeva că în Franţa s-a făcut la un moment dat un test. S-a pus o întrebare la care a fost chemată multă lume să răspundă, întrebarea a fost următoarea: De ce în închisori sunt mai mulţi bărbaţi decât femei? Au venit tot felul de răspunsuri. Unul singur a câştigat, şi anume acela care a răspuns aşa: În închisori sunt mai mulţi bărbaţi decât femei, pentru că în biserici sunt mai multe femei decât bărbaţi! Spre bucuria noastră, la noi în biserică părţile sunt egale. Închisorile ar trebui să fie goale! Mironosiţele care s-au dus la mormânt l-au găsit gol şi au anunţat ele, cele dintâi, că Hristos a înviat! Fie ca mărturia lor să ne întărească şi nouă credinţa în înviere şi în tot ceea ce ne-a lăsat Mântuitorul înviat drept moştenire, faptele, minunile şi cuvintele învăţăturii Sale mântuitoare. Vindecarea slujitorului sutaşului - Cred, Doamne, ajută necredinţei mele Evanghelia de astăzi ne dă prilejul să ne întoarcem la începutul activităţii pământeşti a Mântuitorului. Ne aflăm îndată după ce Mântuitorul a rostit Predica de pe munte. Despre muntele acesta nu trebuie să vă închipuiţi că era chiar un munte, în sensul munţilor noştri. În Orientul Mijlociu, şi în limbajul autorilor Evangheliilor, orice deluşor e numit munte. Tot aşa era şi Muntele Măslinilor, şi Golgota. Muntele Fericirilor era una din colinele din jurul lacului Ghenizaret. Se poate vedea şi azi. Acolo a adunat Iisus mulţimile şi le-a împărtăşit primele Sale învăţături. Primele şi, de fapt, cele mai importante. Sinteza propovăduirii Sale. Momentul în care a despărţit în două cele două Testamente. Acolo le-a vorbit pe larg despre rugăciune, despre post şi milostenie, despre proorocii mincinoşi, i-a învăţat rugăciunea „Tatăl nostru― şi, mai ales, le-a predat Imnul minunat al Fericirilor, anunţându-le Împărăţia Cerurilor. Acolo, în timpul acestei Predici, a spus de mai multe ori vestitele cuvinte: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult, ci Eu vă zic vouă―. Prin aceste cuvinte a împărţit în două cele două Testamente, Scriptura Vechiului Testament şi timpul cel Nou, care începea cu El, cu învăţătura Sa pe care, cu acest prilej, Şi-a proclamat-o într-o sinteză de importanţă covârşitoare. Trei ani şi jumătate, nu va face altceva decât va dezvolta ceea ce a spus acum, arătând şi prin mijloace practice cum trebuie înţeleasă şi cum trebuie pusă în practică învăţătura Sa din Vechiul Testament, pe care nu-1 va desfiinţa, ci îl va explica din nou, El va arăta cum trebuie înţelese poruncile lui Dumnezeu, nu în litera lor, ca până atunci, ci în spiritul lor, ceea ce era ceva cu totul nou. După ce ţinuse Predica de pe munte, se îndrepta spre Capernaum, căruia i s-a spus oraşul său deoarece, se pare, respins de cei din Nazaret, Mântuitorul se stabilise în Capernaum, de unde erau şi câţiva dintre ucenicii Săi. Când a intrat în oraş, l-a întâmpinat un sutaş. Un sutaş era un militar mai mare peste 100 de oameni. Era desigur un păgân, fiindcă făcea parte din armata romană. Acesta n-a venit la Iisus cu o rugăminte, cum ne-am putea aştepta, şi cum de obicei gândim această întâmplare, când tâlcuim Evanghelia ei. Dacă privim mai atent asupra textului, vedem că sutaşul a venit la Mântuitorul cu multă sfială şi i-a spus: „Doamne, slujitorul meu zace acasă paralizat şi se chinuieşte cumplit― (Matei 8, 6). Foarte delicat felul cum se adresează sutaşul Mântuitorului. Nu spune: „Vino si-l vindecă―, ci doar îl informează, îi aduce la cunoştinţă, neîndrăznind să-i facă o rugăminte. Foarte sfios, doar îl informează că are un slujitor bolnav, paralizat, desigur o ordonanţă, dacă nu va fi fost un slujitor al familiei, civil, bineînţeles sugerându-i că ar trebui vindecat. Mântuitorului îi va fi plăcut acest fel de abordare a Sa de către sutaş. Putem trage această concluzie din faptul că, împotriva unui obicei al Său de mai târziu, când va pune şi o întrebare celui care-I cerea ceva, de pildă, dacă are credinţă, de data aceasta nu-1 întreabă pe sutaş nimic. Îi răspunde dintr-o dată; „Voi veni să-l vindec― deşi, cum am spus, nici nu I se ceruse să vină să-I vindece. „Voi veni să-l vindec― de îndată. Intrase deja în Capernaum. erau deci foarte aproape de casa sutaşului. Dar spre surprinderea Mântuitorului, sutaşul era un om nu numai delicat în cererea lui, dar şi cu reacţii neprevăzute. După ce mai întâi nu-I ceruse vindecarea, acum vine cu o cerere, dar cu una foarte ciudată. Spune: Nu. Nu e nevoie să vii la mine. Şi motivează: „Nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu―. Încă o dată îl surprinde pe Mântuitorul cu această declaraţie neaşteptată. Oricare altul ar fi fost, fără discuţie, onorat că Mântuitorul, despre care se dusese deja vestea, dorea să intre în casa sa. Dar iată că acest sutaş gândeşte altfel El zice: Nu e nevoie să vii la mine. Nu sunt vrednic de aşa ceva. Sutaşul e un smerit. Şi mai mult decât atâta, îşi completează cuvintele prin ceva din nou neaşteptat. Zice: Nu-i nevoie să vii. „Zi doar un cuvânt, şi slujitorul meu se va însănătoşi. Că şi eu sunt sub stăpânire şi am sub mine ostaşi şi zic unuia „vino― şi vine; şi zic altuia „du-te― şi se duce; şi zic slujitorului meu „fă cutare― şi face― Şi sub înţelege: deci şi Tu care ai această putere, care eşti Stăpânul oamenilor, care eşti Stăpânul a toate, deci şi Tu ai putere. E de ajuns să zici, ca să fii ascultat de forţele cele nevăzute care conduc destinele oamenilor, şi de la care ne vine şi sănătatea şi îmbolnăvirea, şi tot ceea ce ni se întâmplă, pe acest pământ. „Zi doar un cuvânt―. Iată, se dovedeşte că sutaşul avea o înţelegere spirituală a lucrurilor. El înţelegea că această vindecare se putea aranja prin duh, de la depărtare, printr-un singur cuvânt. Era suficient ca Iisus să accepte cererea şi să hotărască în forul Său dumnezeiesc, interior, să facă intervenţia ce I se cerea. În clipa când Iisus ar fi hotărât să facă intervenţia, după credinţa sutaşului aceasta ar fi fost de ajuns. Acest lucru L-a mirat chiar pe Iisus, spune evanghelistul Matei. „Auzind Iisus s-a mirat―! «S-a întors către cei care, ascultându-L, îl urmau. Cine erau cei care îl urmau? Apostolii Lui, dar şi multă mulţime. S-a întors şi le-a spus: „Adevărul adevărat vă grăiesc. Nici în Israel n-am aflat atâta credinţă‖. Era într-adevăr o credinţă puternică. Omul acesta credea că e de ajuns ca Iisus să decidă minunea şi s-o pronunţe, pentru ca slujitorul său să se vindece. Şi nici nu era israelit. În momentul când Iisus a spus aceste cuvinte, fără îndoială că se şi decisese să-l vindece pe slujitorul bolnav. Dar aceasta îi dă prilej lui Iisus să lărgească puţin domeniul întâmplării, al discuţiei, al temei, şi să treacă de la întâmplarea propriuzisă la un comentar de ordin mai general. Înţelegem aceasta din cuvintele pe care le-a spus după aceea. Zice: „Dar vă spun că vor veni de la răsărit şi de la apus, şi vor prânzi cu Avraam, şi cu Isaac, şi cu Iacov în Împărăţia Cerurilor, iar fiii împărăţiei - adică evreii, la care venise El, în mijlocul cărora se întrupase - vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plânset şi scrâşnire de dinţi― (Matei 8, 11-12). Iată că întâlnirea cu acest roman păgân îi dă prilejul să le descopere celor prezenţi scopul venirii Sale pe pământ, şi anume acela că n-a venit numai pentru iudei. Este prima oară când Mântuitorul îşi afirmă clar mesajul universal,universalitatea învăţăturii Sale, universalitatea creştinismului. Mulţi de la răsărit şi de la apus vor intra în Împărăţia Cerurilor, ascultând învăţătura Sa şi având credinţă, iar fiii împărăţiei, deci cei cu care se făcuse Vechiul Legământ, care nu vor crede, aceia vor rămâne în întunericul cel mai din afară, unde va fi plângere şi scrâşnire de dinţi. Este de notat, în treacăt, că Mântuitorul reafirmă aici învăţătura precisă cu privire la existenţa iadului. Mai pe urmă va preciza, după cum ştim, în cap. 25 de la Matei, şi existenţa Raiului. După aceste cuvinte a urmat concluzia firească. S-a întors către sutaş şi i-a spus: „Du-te, şi să-ţi fie după credinţa ta―. Omul probase deja că avea credinţă. Interesant e că, fără să mai facă nici un comentariu, Iisus a acceptat şi El, dintr-o dată, propunerea de a nu se deplasa la cel bolnav. A făcut minunea de la distanţă. De unde se vede şi faptul că nu era vreun hipnotizor, vreunul care întrebuinţa mijloace psihice, vreo putere de seducţie, de sugestie, cu cel în cauză, ci iată, fără ca acela să ştie nimic, îl vindeca de la distanţă. Apoi evanghelistul Luca face o încheiere bruscă, aşa cum fac, de altfel, toţi evanghelişti, scriind cu mare economie de cuvinte. Nu literaturizează deloc. Fac totul cu mare sobrietate. V-aţi pus întrebarea de ce? Tocmai pentru ca să rămână cât se poate de fideli atât întâmplărilor, cât şi repetării exacte a cuvintelor, a gesturilor, a faptelor lui Iisus. De aceea nu vin cu cuvinte multe. De aceea, iată, o vindecare ca aceasta a slujitorului sutaşului, care ar putea fi povestită, literaturizată pe multe pagini, e prezentată doar în câteva versete. Se relatează faptul şi atât. Fără comentariile scriitorilor, sau cu foarte scurte, abia îndrăznite remarci. Iată, şi în această întâmplare, comentariul evanghelistului Matei e doar de un singur rând, şi nici nu e un comentariu, ci o relatare: „Şi s-a vindecat slujitorul lui în ceasul acela―. De altfel, dacă stăm şi ne gândim mai bine, nici nu trebuia mai mult. Prin aceste câteva cuvinte evanghelistul ne spune tot. Restul rămâne în seama noastră. El nu intervine în substraturile interioare mai mult decât pentru a expune faptul. Tehnica lui nu e a eseistului, ci a artistului care sugerează, semnifică. Acest sutaş a intrat astfel în istorie. Va fi pomenit în toate veacurile, pentru simplul fapt că a intervenit la Mântuitorul prin credinţa sa să-i vindece slujitorul. Ce observăm? Ce-ar trebui să reţinem noi din această minune? Neîndoielnic, ar trebui să reţinem, în primul rând, personalitatea omului. Sfios. Respectuos. Plin de smerenie. Încălzit dinlăuntru de o credinţă care L-a mirat până şi pe Mântuitorul. Şi L-a mirat nu atât pentru că avea credinţă, cât mai ales pentru că păgân fiind, roman fiind, avea o asemenea credinţă. Va fi fost, poate, unul dintre cei care de departe Îl va fi urmărit pe Iisus de mai multă vreme. Va fi fost şi el printre cei care I-au ascultat Predica de pe munte. L-a minunat pe Mântuitorul prin smerenia şi prin credinţa sa. Dar întâmplarea din Evanghelia de astăzi ne prilejuieşte şi o întrebare. Şi nu una dintre cele uşoare, fiindcă pornind de la astfel de întrebări, mulţi dintre creştini se rătăcesc de la adevărata învăţătură. Spun unii: iată că Mântuitorul l-a vindecat pe slujitorul acestui sutaş datorită numai credinţei sutaşului. Deci mântuirea se obţine numai prin credinţă. Într-adevăr, în aparenţă, în cazul acesta aşa este. Pornind de la astfel de texte, o parte din creştini, la începutul sec. al XVI-lea, s-au despărţit de Biserică. E vorba de protestanţii care spun că mântuirea vine numai prin credinţă, înţelegându-se că nu şi prin fapte. Aici este cheia luteranismului. Alţii, calvinii, au mers şi mai departe. Mântuirea nu vine nici prin credinţă, nici prin fapte, ci vine numai prin har. Formula latinească pe care o întrebuinţau primii era: Sola fide. Numai prin credinţă. Cea pe care o întrebuinţau ceilalţi era: Sola gratia. Numai prin har, indiferent de ce faci tu, pentru că tu nu eşti în stare să faci nimic. De aceea numai Harul Sfântului Duh, prin bunătatea Sa, prin bunăvoinţa Sa, poate să mântuiască. în cazul nostru, Mântuitorul spune într-adevăr: „Fie ţie după credinţa ta". Şi nu e singura dată când spune aşa. Dar dacă întoarcem câteva foi din aceeaşi Evanghelie după Matei, găsim în cap. 25 vorbirea despre Judecata de Apoi. Găsim acolo şi o altă perspectivă. Dacă vă aduceţi aminte de felul cum prezintă Mântuitorul Judecata de Apoi, vă reamintiţi că spune: „Veniţi la Mine, binecuvântaţii Părintelui Meu, pentru că: flămând am fost şi Mi-aţi dat de mâncare, însetat şi Mi-aţi dat să beau, străin şi M-aţi primit". Sau: „Plecaţi de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, pentru că: gol am fost şi nu M-aţi îmbrăcat, flămând şi nu Mi-aţi dat de mâncare", şi aşa mai departe. După acest text ar putea însemna că mântuirea se dobândeşte numai prin fapte. În relatarea Judecăţii de Apoi nu se vorbeşte deloc de credinţă. Înseamnă oare că mântuirea se dobândeşte numai prin fapte? Poţi să fii necredincios şi să te mântuieşti? Pentru ca să înţelegem lucrurile bine, trebuie să luăm textile Sfintei Scripturi unele împreună cu altele. Printr-un cuvânt modern, trebuie să coroborăm textele, să le punem în context şi în corelaţie, să nu le luăm izolat. Textele şi învăţătura Mântuitorului trebuie luate împreună. Trebuie gândite, judecate şi înţelese împreună, nu luate fiecare aparte. Mulţi se rătăcesc cu Scriptura în mână, pentru că nu ştiu s-o citească. Iau versete izolate şi sunt gata să moară pentru ele, convinşi că au găsit adevărul. Şi este adevărul, dar este parţial. Biblia e cartea unor idei desfăşurate, expuse şi lămurite pe larg. Trebuie s-o cunoşti bine pe toată, ca să-i înţelegi ideile cum trebuie. Dreapta învăţătură din întreaga Scriptură spune: mântuirea se obţine prin harul lui Dumnezeu, prin credinţă şi prin faptele cele bune. Prin toate împreună. Ba, unele din sectele moderne spun că trebuie să te declare mântuit şi e de ajuns. Declari că eşti de acord să primeşti jertfa Mântuitorului şi încolo, indiferent de ceea ce faci, te-ai şi mântuit. Aceasta e marea capcană în care cad cei care se lasă ademeniţi de „falşii profeţi‖, de „noii învăţători‖ apăruţi în lumea modernă, mai ales începând din secolul trecut şi la începutul secolului nostru. Harul lui Dumnezeu trebuie pus în lucrare prin credinţă şi prin faptele bune. Atunci când omul s-a angajat şi în faptele bune, atunci harul lui Dumnezeu vine să-l ajute ca să-şi mărească credinţa, şi să-şi înmulţească faptele bune. Cam în aceeaşi situaţie se aflau, dacă gândim istoric, şi iudeii din vremea aceea, care credeau că, deoarece sunt popor ales, totul li se cuvine din partea lui Dumnez- eu, şi că ei vor fi singurii mântuiţi, numai prin faptul că sunt popor al lui Dumnezeu, numai prin faptul că sunt neamul cel ales. Or, tocmai aceasta vine Mântuitorul să corecteze: Nu vă bizuiţi pe aceasta. Mântuirea prin har vine numai dacă aveţi credinţă şi fapte bune. De aceea, după ce constată credinţa acestui sutaş, face remarca pe care am menţionat-o adineauri: „Vă spun că vor veni unii de ia răsărit şi de la apus - lumea păgână din vremea aceea - care vor prânzi împreună cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia Cerurilor, iar fiii împărăţiei vor rămâne în întunericul cel mai din afară‖. În privinţa aceasta şi Sfântul Ioan Botezătorul a avut o intuiţie extraordinară cu privire la misiunea lui Mesia şi a întrupării, zicând că, deşi s-a întrupat printre iudei, nu era venit numai pentru dânşii. De aceea, când veneau la el fariseii şi cărturarii, ca să-i boteze fără să facă fapte de pocăinţă, le spunea: „Pui de năpârci, credeţi că veţi câştiga Împărăţia Cerurilor numai prin faptul că sunteţi fiii lui Avraam― şi că veniţi aici să faceţi un ritual exterior? Le-a descoperit ceea ce probabil nici nu le trecuse prin cap: „Dumnezeu poate face fii ai lui Avraam şi din pietrele acestea―. A avut intuiţia că Mântuitorul venea pentru toate neamurile, pentru toată lumea, pentru toate popoarele. Să reţinem deci că, pentru mântuire, e necesară credinţa acestui sutaş dar sunt necesare şi faptele cele bune. Dacă citim episodul relatat de Sfântul evanghelist Luca, vedem că el adaugă un element în plus faţă de cele notate de Sfântul evanghelist Matei. Ne spune că prietenii iudei ai acestui sutaş s-au dus la Mântuitorul să-l roage, ca din partea lor, să-i ajute slujitorul, pentru că sutaşul - ziceau ei - este un om bun, „atât de bun încât chiar el ne-a zidit sinagoga din Capernaum.― Iată, aceasta schimbă lucrurile. Avea omul credinţa pe care i-o lăudase Mântuitorul, dar iată că din credinţa lui izvorâseră şi fapte bune. Sinagoga din Capernaum era zidită de el, un roman, un păgân. Sinagoga aceasta, deşi nu întreagă, refăcută ulterior, există până astăzi. Cei care merg acum la Capernaum, pot vedea rămăşiţele ei. Un perete este întreg. Aceasta este de altfel sinagoga în care Mântuitorul a predicat de multe ori. Poate tocmai de aceea, că este opera unei binefaceri, opera acestui sutaş intrat în istorie, prin întâmplarea cu slujitorul său, poate că tocmai de aceea din tot oraşul Capernaum de altă dată, n-au rămas decât ruinele acestei sinagogi! Un singur cuvânt aş mai adăuga, şi nu dintre cele care ar putea fi în plus. Oare rugămintea sutaşului pentru slujitorul său era numai un act de credinţă? Dimpotrivă. Era faptă. Faptă bună, pentru altul. Cerea pentru altul. Ca şi cum s-ar fi dus după medic pentru altul. Ca şi cum ar fi cerşit pentru altul. Asemenea detaliu nu trebuie scăpat din vedere. Şi el trebuie observat şi în alte împrejurări când Mântuitorul întreabă de credinţă. Aşadar trebuie să reţinem şi să remarcăm că sutaşul nu venise să se roage pentru el. Venise să se roage pentru slujitorul său. Nu slujitorul bolnav venise să se roage pentru sine, ci sutaşul în slujba căruia era, venise să se roage pentru el. Iată încă o dovadă că rugăciunile pentru alţii sunt ascultate. Tot aşa rugăciunile Bisericii sunt ascultate. Că doar Biserica ce face altceva, decât se roagă pentru alţii? Fiecare vine la biserică să se roage pentru sine, dar în ectenii ne rugăm şi pentru aproapele nostru, ne rugăm pentru unitatea Bisericilor, ne rugăm pentru recolte bune, ne rugăm pentru vremuri paşnice, ne rugăm unii pentru alţii. Înţelegem deci, din această întâmplare, că rugăciunea pentru alţii este ascultată. Ba eu aş spune ceva mai mult. E chiar mai ascultată decât rugăciunea pentru noi înşine pentru că, dacă rugăciunea pentru noi înşine vine, mai mult sau mai puţin, din interese personale şi egoiste, rugăciunea pentru altul este rezultatul unei generozităţi. Rugăciunea pentru altul este o rugăciune de iubire pentru aproapele. Nu se poate ca Dumnezeu să nu ia aminte la nevoile celui pentru care te rogi. Ia aminte însă şi la generozitatea ta, pentru că vii şi pentru altul, nu numai pentru tine. Dar să fim siguri că, ori de câte ori ne rugăm pentru altul, înainte de orice, binefacerile rugăciunii se revarsă asupra noastră, pentru că e un mod de a-L convinge pe Dumnezeu că suntem vrednici de ajutorul Lui, dacă ne rugăm pentru altul. Facem altora ceea ce vrem să ne facă Dumnezeu nouă, cum cerem în Tatăl nostru când spunem: Şi ne iartă nouă, precum şi noi iertăm celor care ne greşesc nouă. Iată deci cum, această Evanghelie este şi o învăţătură pentru noi toţi, ca să fim mai buni. Să fim generoşi. Să fim buni unii cu alţii. În măsura în care suntem buni unii cu alţii, în aceeaşi măsură este Dumnezeu bun cu noi. El ne dă întotdeauna mai mult decât merităm, dar când noi în loc de bine facem rău, sau gândim rău, atunci Dumnezeu nu poate fi de acord cu noi. Şi atunci ne întâlnim cu faptele noastre. Ce dăm, aceea luăm. Nu ne putem supăra pe nimeni pentru acest schimb, fiindcă chiar noi suntem cei care îl determinăm. Se zice că un copii se supărase pe tatăl său. Locuiau într-o vale. Ieşind din casă, fără să-l audă cineva, şi-a dat drumul mâniei şi a început să strige: „Te urăsc! Te urăsc!" Cineva din depărtare striga însă înapoi către dânsul: „Te urăsc! Te urăsc!" Era ecoul propriilor sale vorbe, dar copilul s-a speriat şi s-a întors repede în casă şi i-a spus tatălui său că cineva îl urăşte şi i-a strigat de mai multe ori cuvinte ameninţătoare. Tatăl a înţeles ce s-a întâmplat. L-a luat blând de mână şi au ieşit afară, cerându-i să-i arate locul unde se afla când a auzit acele cuvinte? L-a pus să strige din acelaşi loc: „Te iubesc. Te iubesc!", şi de îndată iau venit înapoi aceleaşi cuvinte. ,Aceasta e legea vieţii, fiule", i-a zis tatăl său. „Primim ceea ce dăm. Dăm ură, primim ură. Dăm dragoste, primim dragoste. Ceea ce e important e ceea ce dăm noi întâi. Dacă nu dăm, nici nu primim". Lecţia i-a servit fiului. Ne poate servi şi nouă. Bine ar fi ca acum, fiecare în gândul lui să-şi facă un mic examen de conştiinţă, un rapid examen al atitudinilor personale. Pe câţi oameni i-am ajutat cu dezinteres? Despre câţi oameni am vorbit de bine, fără să ştie ei şi fără să ne aşteptăm la nici o răsplată? Pentru câţi oameni am lucrat la promovarea lor în viaţă, fără să aşteptăm nimic de la ei? Şi uneori fără să ştie ei. Cât bine am făcut? Cât bine am făcut dezinteresaţi? Nu ştiu rezultatul la care poate ajunge fiecare, dar am impresia că în urma unui astfel de examen, foarte mulţi dintre noi ne-am descoperi deficitari. Şi am descoperi că ne concentrăm mult prea mult asupra propriilor noastre interese, că suntem individualişti, că suntem egoişti, că vrem mai mult ca alţii să ne ajute pe noi, decât îi ajutăm noi pe dânşii. Întâmplarea înfăţişată în Evanghelia de astăzi ne arată că are mare valoare înaintea lui Dumnezeu şi e primită şi rugăciunea pe care o facem pentru alţii. Să fim încredinţaţi cu toată convingerea că, în măsura în care ne îndreptăm atenţia, gândul, fapta şi rugăciunea şi pentru alţii, aceasta e implicit o rugăciune şi pentru noi. Aţi văzut? Mântuitorul, când a constatat credinţa sutaşului în rugăciunea pentru slujitorul lui, l-a lăudat pe sutaş: „Adevăr vă spun vouă, nici în Israel n-am găsit o credinţă mai mare decât aceasta―, şi trebuie să ne închipuim că, dincolo de faptul pe care ni-1 relatează evanghelistul Matei, Că din ceasul acela s-a vindecat sluga sutaşului, putem fi siguri că în clipa aceea s-a mântuit şi sutaşul de toate păcatele şi greşelile lui, pe care le va fi făcut, şi pe care le-a mărturisit cu smerenie în faţa Mântuitorului zicând: „Nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu―. Aş vrea ca din recapitularea, din reamintirea acestei întâmplări de la începutul activităţii Mântuitorului, să rămânem şi noi cel puţin cu aceste două lucruri:  întâi să avem credinţă şi ea să se vadă din faptele noastre cele bune, şi să ştim că acestei credinţe şi faptelor noastre, Dumnezeu le răspunde întotdeauna.  În al doilea rând, să fim oameni nu numai pentru noi, ci şi pentru alţii. Numai aşa vom mărturisi că toţi suntem fraţi între noi, şi toţi suntem fiii aceluiaşi Tată, aceluiaşi Dumnezeu ceresc, Care să ne ajute pe toţi, să ne dea sănătate şi toate cele trebuincioase şi mântuire în veacul de acum şi în cel ce va să vie, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin. Predică rostită în catedrala din Sibiu, 5 VI 1987 Duminica de după Botezul Domnului - Lacrima inimii, cheia Împărăţiei Ne aflăm în Duminica de după marea sărbătoare a Botezului Domnului. Versetele Evangheliei de astăzi sunt pline de încărcătură doctrinară, continuând descoperirea de la Botez cu privire la Dumnezeu, arătat în chip vădit ca Treime. În religia iudaică de până atunci şi până azi, nu exista şi nu există o învăţătură explicită despre Sfânta Treime. Evreii credeau doar într-un Dumnezeu unic, o singură persoană, întotdeauna afirmându-şi unicitatea şi blamându-i când îşi făceau idoli sau apelau la „dumnezei străini‖. Dogma Dumnezeului unic a fost cea dintâi şi cea mai puternică începând de la Moise până în prezent. „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău; să nu ai alţi dumnezei afară de Mine‖ (Ieşire 20, 2-3), se spusese în Vechiul Testament. Şi deodată, la Botezul Domnului, Dumnezeu se descopere în trei persoane. Nu ca trei Dumnezei. În această privinţă Unimea rămânea cum a fost. Dar unimea se descoperea la Botez, în chip vădit, ca Treime. Unul în Treime. Este, în această privinţă şi o primă confruntare dintre noua religie pe care o aducea lisus şi religia iudaică pe care se grefa învăţătura Sa cea nouă. Ştim cu toţii cum s-au petrecut lucrurile. Le vom recapitula pe scurt. În timp ce Iisus se afla în faţa lui Ioan ca să-L boteze, s-au deschis cerurile şi Duhul Sfânt s-a coborât deasupra Lui, sub chip de porumbel şi un glas s-a auzit din cer: „Acesta este fiul Meu cel iubit, întru care am binevoit‖. Aşadar, Fiul era cel care se boteza, Dumnezeu era cel care se manifesta prin voce, iar Sfântul Duh era cel care cobora sub chip de porumbel deasupra Lui. Aşa s-a petrecut prima delimitare doctrinară esenţială dintre iudaismul monoteist şi creştinismul tot monoteist, dar pentru care Dumnezeu era unul în Treime. Un lucru mi se pare foarte interesant: în această descoperire a Sfintei Treimi totul pare a se desfăşura ca ceva foarte normal. Evenimentul nu se prezintă deloc ca ceva neaşteptat, absolut nou, scandalos, greu de priceput, imposibil de acceptat. Dimpotrivă. Vine ca ceva foarte, foarte natural, ca şi cum s-ar fi ştiut de el şi înainte, ca şi cum s-ar fi ştiut, dar nu s-ar fi luat notă de el la vreme. De aceea nu se spune nicăieri în textul Evangheliilor: iată noutatea! Nicăieri nu veţi găsi scris: Iată noutatea: Dumnezeu este în Treime! Descoperirea se face ca şi cum n-ar fi fost o descoperire, ci ca şi cum se cunoştea de când lumea. De fapt, aşa şi era. Exegeţii Vechiului Testament n-au ştiut însă niciodată să citească acest adevăr în textele Scripturii. Încă din Vechiul Testament „Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor‖, scrie în Cartea Facerii. Încă din Vechiul Testament Dumnezeu zice: „Să facem pe om după chipul şi asemănarea noastră‖, ca şi cum se sfătuia cu cineva. Era sfatul Treimii. Tot aşa a zis când a încurcat limbile la Babilon: „Să ne coborâm‖, la plural. Iar când s-a arătat la stejarul Mamvri, lui Avraam, i s-a arătat sub forma a trei îngeri. Prin urmare învăţătura despre Sfânta Treime exista încă din vechime, de la început. E foarte interesant că despre Botezul Domnului scriu toţi cei patru evanghelişti. Toţi istorisesc evenimentul, mai pe larg sau mai pe scurt, dar cam cu aceleaşi cuvinte, cu destul de puţine deosebiri, poate doar de nuanţe. Să ne amintim că despre Naşterea Domnului scriu numai doi, Matei şi Luca. Despre Botez scriu toţi patru, fiindcă evenimentul este cu adevărat foarte important, tocmai prin aceea că se descoperă Sfânta Treime, se confirmă trimiterea lui Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu şi e momentul începutului propovăduirii Sale. Toate acestea s-au întâmplat în al 15-lea an de domnie al împăratului Tiberiu, pe când era procurator în Palestina Ponţiu Pilat, pe când în Galileea era tetrarh Irod, pe când Filip era tetrarh al altor ţinuturi din Ţara Sfântă şi din jur, pe când la Ierusalim erau mari arhierei Ana şi Caiafa, date care garantează că evenimentul Botezului şi evenimentul ieşirii la propovăduire a Mântuitorului s-au petrecut într-un timp istoric cunoscut. Este de mare importanţă această situare în istorie a evenimentului, pe care ţine să o noteze evanghelistul Luca. După petrecerea în pustie 40 de zile şi 40 de nopţi, Iisus şi-a început propovăduirea prin marea Predică de pe munte, care se cuprinde în Evanghelia Sfântului Matei, în special, în textul ei complet, în capitolele 5, 6 şi 7. Mântuitorul, continuând pe Ioan Botezătorul care îşi sfârşea destinul profetic şi învăţătoresc prin chemarea la pocăinţă, va începe şi El prin a propovădui pocăinţa şi a vesti Împărăţia Cerurilor. Despre aceasta va vorbi mereu, sub diferite forme, în decursul celor trei ani cât a propovăduit. Ce este pocăinţa? Oare ce se înţelege prin pocăinţă? Şi ce este Împărăţia Cerurilor, în care se intră prin pocăinţă? În înţeles creştin, pocăinţa este încercarea noastră de restaurare, după ce am greşit, de întoarcere la starea cea dintâi, la starea în care eram înainte de a păcătui. Este încercarea noastră de reaşezare în rânduială a sufletului şi a vieţii noastre, atunci când i-am stricat rânduială. Este încercarea de reechilibrare după ce ne-am dezechilibrat. Ştiţi cum se întâmplă la maşinile din industrie; când se dereglează o maşină, produsele nu mai ies cum trebuie. Dacă e vorba de o maşină de ţesut, pânza va avea fire lipsă. Dacă e vorba de o maşină de turnat metal sau mase plastice, obiectul nu va mai ieşi întreg şi va trebui rebutat. Orice dereglare în viaţa sufletească, precum la maşini, produce fapte rele şi producătorul e aruncat de la faţa şi bunăvoinţa lui Dumnezeu, fiindcă s-a îndepărtat de frumuseţea originară, aceea în care 1-a creat Dumnezeu pe om. Chiar Mântuitorul întrebuinţează verbul a arunca, aşa cum ai arunca o piesă rebutată: „Iar pe sluga necredincioasă aruncaţi-o în întunericul cel mai din afară‖ (Matei 25, 30). Pocăinţa este prevenirea acestui proces de despărţire de Dumnezeu, prin restaurarea fiinţei omeneşti în frumuseţea, în demnitatea, în puritatea cea de la început. Este recondiţionarea ei. Pocăinţa se face în primul rând prin smerenie. În greceşte cuvântul care numeşte pocăinţa este metanoia. Avem şi noi în româneşte, de aici, metania. Ce este metania? Este o prosternare la pământ, adică într-un fel o recunoaştere a micimii tale, o recunoaştere a faptului că ai greşit şi că te căieşti de greşeala ta. E o coborâre din orgoliu. Pocăinţa trebuie neapărat să se facă prin metanoia, prin smerenie, prin recunoaşterea greşelilor. Pocăinţa înseamnă curăţire, aşa cum ai curăţat un vas după ce s-a murdărit. Toţi ne curăţim vasele după ce mâncăm, ne curăţim casele, le măturăm în fiecare zi. De curăţire este nevoie permanent. Aşa întreţinem lucrurile, obiectele. Ne spălăm trupurile. Cu atât mai mult e nevoie de o curăţire permanentă a sufletelor noastre. E posibilă pocăinţa? E posibil adică să scăpăm de greşelile noastre din trecut? Marea noutate pe care a adus-o, în această privinţă, creştinismul este tocmai asigurarea că da, e posibilă. E posibil să se şteargă greşelile din trecut. Totul e să vrei, să vrei cu intensitate, să vrei cu lacrima sufletului şi a inimii, cu efortul voinţei şi cu hotărârea minţii. Când Mântuitorul era răstignit între doi tâlhari, unul s-a rugat de iertare şi Mântuitorul i-a spus: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai‖. Pe loc deci. Şi cine ştie câte răutăţi nu va fi făcut acela, ce criminal va fi fost! Dar s-a pocăit în momentul ultim şi Mântuitorul 1-a iertat: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai‖. Aşadar, e posibil să ne îndreptăm greşelile. E posibil să facem ca faptele să nu mai fi fost. Vă daţi seama ce lucru extraordinar este acesta? Să desfiinţezi un trecut care te ruşinează! Desfiinţarea se face prin pocăinţă, iar rezultatul e iertarea. Iertarea e marea noutate a religiilor. Ea e diferită de la o religie la alta, dar e prezentă în toate. În unele greşelile se iartă după expieri îndelungi, cum e în budism. În creştinism intensitatea pocăinţei înlocuieşte timpul expierii. În Pateric se spune că, de ar vrea omul, adică de ar vrea să se întoarcă în sine cu hotărârea de a se îndrepta, „de dimineaţa până seara poate ajunge la măsură dumnezeiască‖. Poate ajunge la măsură dumnezeiască chiar după ce a fost plin de păcate. Mântuitorul Însuşi ne asigură că „e mai multă bucurie în cer când un păcătos se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care n-au nevoie de pocăinţă‖ (Luca 15, 7). Am citit undeva o parabolă: Se povestea că o mamă avea un băiat foarte silitor, student la Universitate, de unde-i aducea cele mai frumoase rezultate. A venit un război şi băiatul a fost chemat să plece pe front. Fiindcă era un om integru, s-a dovedit a fi un erou. Şi-a dat viaţa pentru patrie. Mamei i s-au trimis veşti despre eroismul său şi felicitări pentru creşterea bună dată băiatului. Mama s-a rugat lui Dumnezeu să-i trimită măcar o dată băiatul, în vis, ca să-1 mai vadă. O singură dată. Rugăciunea i-a fost ascultată şi i s-a promis că îi va fi trimis, putând să retrăiască împreună cinci minute din viaţa lor trecută. A fost însă întrebată: Gândeşte-te bine, care cinci minute din viaţa lui şi a ta le alegi, pentru aceasta? El va veni să retrăiţi împreună acele minute pe care le alegi acum. Gândeşte-te bine. Vrei să vină ca student la universitate, cu frumoasele rezutate care te bucurau atâta? Va fi fost aceea bucuria ta cea mai mare şi ai vrea s-o repeţi? Vrei poate să-ţi vină îmbrăcat de pe front, încununat cu laudele comandanţilor lui, înainte de a muri şi aureolat de eroism? Femeia a stat şi s-a gândit şi a răspuns: Nu! Dacă ar fi posibil să-mi fie redat copilul pentru a retrăi cinci minute, aş vrea ca ele să fie din copilăria lui. Fiindcă îmi aduc aminte de o întâmplare cu el, de când era copil. Era în grădină şi a făcut o greşeală. Când am ieşit din casă şi am văzut greşeala pe care a făcuto şi eram gata să-1 pedepsesc, a alergat către mine plângând şi mi-a cerut iertare. Dar a făcut-o cu atâta sinceritate, cu atâta încredere că eu îl voi ierta, s-a lipit de trupul meu cu atâta dragoste, cu atâta părere de rău că m-a supărat, încât nu numai că l-am iertat, dar minutele acelea au fost cele mai frumoase din viaţa mea. Pe acelea nu pot să le uit şi dacă e posibil, pe acelea, aş vrea să le retrăiesc. Tot aşa se bucură Dumnezeu de cel care se întoarce de la calea cea greşită, cerându-şi iertare. Dumnezeu îl restaurează atunci în starea de la început şi numai acest moment îl ţine minte. De acesta se bucură. Şi de cel ce se căieşte de greşelile săvârşite, se bucură mai mult decât de ceilalţi care sunt drepţi în toate zilele vieţii lor. Poate că şi acest înţeles e ascuns în acea Fericire care spune: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia vor fi mângâiaţi‖. Fericiţi cei care storc din ei lacrima părerii de rău pentru păcatele lor! Se zice că Dumnezeu a trimis odată pe un înger pe pământ şi i-a spus: „Îngere, du-te pe pământ, umblă pe unde vrei şi cât vrei şi găseşte-mi cel mai preţios lucru pe care vei crede tu că Mi-l poţi aduce, din cele care există pe pământ‖. Şi a umblat îngerul prin multe locuri şi multă vreme, cu multă atenţie şi cu multă băgare de seamă. Trebuia să aleagă un lucru care să-1 placă lui Dumnezeu, aşa că nu era lucru de glumă. Într-un fel, trebuia să treacă şi el un examen în faţa lui Dumnezeu, asupra capacităţii lui de discernere, de alegere a unui lucru care să fie cu adevărat cel mai valoros. Era pus în situaţia de a arbitra între valori şi de a lua decizia cea mai bună. A nimerit într-un loc unde era în toi un război şi unde un om murise la datorie. Lăsase în urmă o familie, lăsase idealuri, lăsase planuri acasă, dar a înţeles să-şi dea viaţa pentru patrie cu generozitate şi eroism. Îngerul s-a apropiat de el şi a cules o boabă din sângele lui şi şi-a spus: „Sacrificiul acesta trebuie să fie considerat de Dumnezeu drept cel mai mare‖. S-a dus la Dumnezeu şi a luat Dumnezeu picătura de sânge şi a spus: „Întradevăr, într-adevăr ceea ce Mi-ai adus e un lucru extraordinar, un lucru mare. Dar poate că nu e cel mai mare. Eu ziceam de cel mai mare. Mai du-te, mai umblă, mai plimbă-te, mai vezi, mai caută‖. Şi s-a dus îngerul din nou şi la un moment dat, a nimerit într-un spital. Acolo era pe moarte o soră de caritate care a îngrijit un bolnav, având o boală infecţioasă, din care cauză nimeni nu voia să îngrijească de dânsul. Ea însă s-a sacrificat îngrijind bolnavul acela, ştiind că se va molipsi şi ea. Ceea ce s-a şi întâmplat. S-a îmbolnăvit şi acum era pe moarte. Îngerul şi-a zis: ,Acest sacrificiu trebuie să fie cel mai mare‖. Şi i-a luat ultima răsuflare, înainte de a muri şi i-a dus-o lui Dumnezeu. Şi i-a spus Dumnezeu: „Îngere, te-ai gândit bine. E mare într-adevăr sacrificiul pe care l-a făcut infirmiera pentru aproapele ei. Şi-a dat viaţa pentru el. Dar poate există şi altceva. Poate există şi ceva mai mare. Ia mai du-te‖. Şi a venit îngerul iarăşi pe pământ şi a dat de un brigand, un bandit, un mare hoţ, un fărădelege şi fără Dumnezeu, un om fără nici o normă morală, un om gata la toate relele, fără conştiinţă, care tocmai se hotărâse să se ducă să prade o familie de creştini. Se înarmase cu toate uneltele care îi trebuiau pentru furtul pe care şi-1 propusese. Aştepta să se facă seară şi să se înnopteze. Când s-a înnoptat, s-a dus spre casa celor pe care era gata chiar să-i ucidă, numai să-şi ajungă scopul. Dar, înainte de a intra în casă, s-a uitat pe geam să vadă ce se întâmplă acolo. Şi ce-a văzut înăuntru? A văzut o femeie care tocmai îşi culca pruncul. Îşi făcuse rugăciunea, făcea semnul crucii deasupra pruncului şi era gata să-1 adoarmă. În clipa aceea hoţul şi-a adus aminte de mama lui, care tot aşa făcea şi cu dânsul când era mic şi un val de remuşcare 1-a cuprins dintr-o dată. Parcă s-ar fi întors sufletul înapoi într-însul. S-a gândit la nelegiuirea pe care voia s-o facă. S-a gândit la toate nelegiuirile pe care le făcuse până atunci şi impresionat de cuminţenia pe care o văzuse în casă, de seninătatea pe care o citise pe chipul copilului şi îngrozit de fapta pe care era gata s-o comită, i-a scăpat o lacrimă. Văzând-o, îngerul şi-a zis: „Aceasta trebuie să fie‖. A luat lacrima şi i-a dus-o lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu i-a zis: „Aceasta este. Ai găsit-o. Lacrima de pocăinţă. Lacrima de întoarcere a celui ce părea pierdut pentru totdeauna‖. O întâmplare asemănătoare s-a petrecut pe vremea împăratului Mauriciu al Bizanţului, la sfârşitul secolului al Vl-lea. În Tracia bântuia locurile un tâlhar vestit care ajunsese spaima satelor şi a drumurilor. Nu-1 putea prinde nimeni. Împăratul se gândi atunci să-i ofere iertarea, cu condiţia să vină singur la Bizanţ, să nu mai fure şi să-i ceară iertare. Auzise de dânsul că nu se lăsa sub nici un chip prins de frica pedepsei şi astfel nu mai avea de ales altceva, decât să continue cu viaţa de tâlhărie. Aflând acum de iertarea şi condiţiile împăratului, se prezentă înaintea lui, ceru iertare şi precum i se făgăduise, aşa se făcu. După două zile se îmbolnăvi şi fu dus la spital. Noaptea avu un vis grozav şi când se trezi începu să se roage lui Dumnezeu de iertare pentru toate relele pe care le săvârşise. Obţinuse iertarea oamenilor, dar iertarea de la Dumnezeu începu să-1 preocupe acum mai mult. Se pomeni plângând, el care nu plânsese niciodată şi nici nu se înduioşase de lacrimile altora. Udă basmaua pe care o avea cu sine şi perna şi aşternutul. Şi aşa plângând, boala îl învinse şi trecu în lumea cealaltă. În aceeaşi noapte, după ce îl priveghease pe bolnav până târziu, medicul aţipi şi avu un vis. Se făcea că vede o mulţime de diavoli, ca nişte fiinţe hidoase, întunecate, care stăteau în jurul patului celui bolnav. Aveau cu dânşii o mulţime de hârtii, de zapise pe care erau însemnate toate păcatele lui, cerându-i sufletul să-1 ducă în iad. Au apărut şi doi îngeri, ţinând în mâini o cumpănă. Pe unul din talere puseseră demonii hârtiile lor. Celălalt era gol. Talerul cu păcatele se lăsă de îndată în jos, până la pământ. Cei doi îngeri se întrebau dacă au ceva de pus pe talerul celălalt. Căutară în viaţa tâlharului ceva bun, dar nu găsiră nimic şi erau trişti. Atunci, unul din îngeri observă basmaua udă de la capul lui. Înţelese că era udă de lacrimi. Nu cumva erau lacrimi de pocăinţă! Se va vedea. Luă basmaua şi o puse pe talerul gol. Şi în aceeaşi clipă talerul se lăsă în jos cu atâta putere, încât zapisele diavolilor săriră în toate părţile şi se risipiră pe jos. În momentul acela doctorul se trezi, se îndreptă spre patul bolnavului şi îl găsi mort. Lângă el era basmaua udă de lacrimi. O luă şi o duse la împărat spunându-i: „Iată basmaua care i-a adus tâlharului iertare şi în ceruri‖ (din Prolog, 17 octombrie). Biserica ne pune la dispoziţie mijloace pentru a ne afla şi noi, de voim, în stare de pocăinţă. Biserica ne pune la dispoziţie Taina spovedaniei. Trebuie doar să ne hotărâm să-i spunem lui Dumnezeu greşelile care ne macină. Greşelile care ne fac opaci faţă de alţii. Să i le spunem şi Dumnezeu, prin duhovnic, ne va da dezlegare. Le va şterge pur şi simplu. Ca şi cum n-au fost niciodată. Ca şi cum s-ar fi petrecut într-un vis rău. De altfel şi în lumea modernă, care şi-a cam pierdut obişnuinţa spovedaniei, nevoia de spovedanie a rămas. Aţi auzit desigur, cât de căutaţi sunt, într-o anumită lume, medicii psihiatri. Oamenii se duc la ei ca să facă tot un fel de spovedanie. Aceasta se întâmplă numai pentru că s-a pierdut pe acolo uzul spovedaniei adevărate. Psihanaliza nu e o spovedanie reală. Căci una e să te duci la un medic, care va căuta să-şi desluşească cauzele unei boli din cine ştie ce fapte şi amintiri rămase în subconştientul tău, cu care va vrea să te pună de acord, ca să le uiţi sau să le înţelegi şi alta e să te duci la duhovnic şi să-i spui, ca în faţa lui Dumnezeu, greşelile şi căinţa ta şi să-i ceri iertare şi să simţi că în clipa când preotul a zis: „Te iert şi te dezleg‖, s-a şters cu buretele totul. Aşa cum ai şterge cu buretele o tablă pe care ai scris cu creta o mie de păcate. Dacă mai înmoi buretele în puţină apă, se şterge şi mai bine. De aceea vorbesc Părinţii de lacrimile pocăinţei, de lacrima căinţei. Lacrima udă floarea inimii care vrea să înflorească. Prin pocăinţă se intră - şi numai prin ea - în Împărăţia Cerurilor, pe care Mântuitorul, încă de la începutul propovăduirii Sale, o anunţa ca fiind foarte aproape. Cât de aproape? Mântuitorul o descoperă într-adevăr foarte aproape, în sufletele noastre, în interiorul nostru. „Împărăţia Cerurilor este în voi‖ (Le. 17, 21), înlăuntrul vostru. Curăţiţi acest interior şi va deveni împărăţia lui Dumnezeu. Împărăţia Cerurilor nu e în afară. Nu e vreo aşezare omenească, nu e vreo aşezare teritorială, socială, nu e vreo aşezare de orice fel, undeva peste mări şi ţări. Împărăţia lui Dumnezeu e stare de spirit şi anume stare de puritate, stare de curăţie. Împărăţia Cerurilor e în noi. „Împărăţia Cerurilor, spune Sfântul Pavel (Romani 14, 17), nu e nici mâncare, nici băutură, ci sfinţenie şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt‖. Împărăţia Cerurilor e atunci când trăieşti în dreptate şi iubire, când dreptatea şi iubirea sunt legile tale de căpetenie. Împărăţia lui Dumnezeu este atunci când te afli în pace. Ce înseamnă acest „a fi în pace‖! Înseamnă a fi dincolo de orice contradicţie. Când nu mai trăieşti în contradicţii interioare, când ai trecut dincolo de lupta contrariilor din tine. Atunci eşti în pace. Şi fără îndoială că, dacă trăieşti în sfinţenie şi în pacea duhului, în pacea inimii, atunci vei avea parte de ceea ce spune Sfântul Pavel, de „bucuria în Duhul Sfânt‖. Duhul Sfânt va sălăşlui în tine. Aceasta este de fapt definiţia a ceea ce se numeşte înduhovnicire. Înduhovnicire înseamnă primirea în tine a Duhului Sfânt care dă bucurie. Sfântul Serafim de Sarov, un sfânt din secolul trecut, saluta pe toţi creştinii pe care-i întâlnea cu: „Bucuria mea‖... . Împărăţia Cerurilor e în noi. Dar dacă Împărăţia Cerurilor e în noi, cu cât mai multe împărăţii ale cerurilor ar fi în oameni, cu atât mai mult s-ar transforma şi lumea toată într-o mare împărăţie a cerurilor. Aş vrea să închei, atrăgând atenţia asupra atitudinii pe care a avut-o, ca şi Mântuitorul şi marele sfânt Ioan Botezătorul, atunci când veneau fariseii la el să se boteze. Ei credeau că dacă veneau să primească de la Ioan un botez exterior, cu apă, se vor şi îndrepta în faţa lui Dumnezeu, fără să mai fie nevoiţi să facă faptele îndreptării. De aceea Sfântul Ioan Botezătorul îi avertiza, aşa cum putea s-o facă el: „Pui de vipere‖, cine v-a învăţat să faceţi aceasta? Credeţi voi că dacă nu faceţi roade de pocăinţă, are vreo valoare botezul pe care-1 luaţi de la mine? Nu are nici o valoare! Nu actele exterioare dau măsura pocăinţei. De ce m-am oprit asupra acestui lucru? Pentru că există şi în vremea noastră dintre aceia care spun: „Noi ne-am pocăit, noi suntem pocăiţi, noi suntem mântuiţi‖. Cred că au dobândit mântuirea pentru că şi-au dat numele de „pocăiţi‖. Ca şi cum cuvântul i-ar mântui. Dincolo de cuvânt, se cred aleşi, precum se credeau fariseii fii ai lui Avraam şi care credeau că numai în virtutea acestui fapt erau îndreptăţiţi la mântuire. Dar Dumnezeu poate face fii ai lui Avraam şi din pietre, le spunea Sfântul Ioan Botezătorul. Credinţa şi faptele bune duc la mântuire, nu faptul că se crede cineva ales. Tu trebuie să alegi şi anume să alegi faptele care cultivă dragostea, comuniunea, nu separarea şi nu ura îndreptată împotriva celor ce nu sunt ca tine, cum fac sectanţii. Avertismentul Sfântului Ioan Botezătorul este clar: Degeaba vă declaraţi voi pocăiţi, degeaba vă botezaţi, dacă nu faceţi faptele pocăinţei. Declaraţia singură este nulă. Aşa se întâmplă şi azi, cu cei care părăsesc Biserica noastră strămoşească. Ei zic: Eu m-am pocăit şi se consideră mântuiţi de pe acuma. Nu mai au de făcut nimic. Se înşală amarnic. Există o lege care trebuie respectată până la sfârşit. Pocăinţa este un efort de fiecare zi, aşa cum în fiecare zi mâncăm din nou şi de mai multe ori. Aşa cum în fiecare zi greşim şi de mai multe ori, tot aşa trebuie să ne curăţim şi sufletele în fiecare zi şi de mai multe ori. Să împlinim aşadar rânduiala dumnezeiască şi să răspundem la chemarea cu care şi-a început Mântuitorul propovăduirea: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor‖. Să ne îngrijim să fim în ea. Ea nu e departe. E în interiorul nostru. Cămara sufletului nostru este Împărăţia lui Dumnezeu. Pe aceasta, când se dezorganizează, trebuie s-o reorganizăm. Pe aceasta, când se dereglează, trebuie so repunem în stare de funcţionare normală, pentru ca din acest lăuntru al nostru să iasă gânduri întregi, gânduri frumoase, fapte întregi, fapte frumoase. Pe acest interior cu pocăinţă să-1 curăţim, ori de câte ori greşim şi harul lui Dumnezeu, fără îndoială, va fi cu noi, va răspunde chemării noastre, căci scris este să fie aşa. Aşa ne-a promis Dumnezeu şi Dumnezeu se ţine de promisiunile Sale. (cuvânt rostit în catedrala din Sibiu, în anul 1985) Duminica a IV-a din post - Când nu mai există nici o speranţă, mai există totuşi una Într-o zi ca aceasta, a patra din Sfântul şi marele Post, predicatorul este pus în faţa unei dileme. Anume în aceea de a nu şti ce să aleagă din ceea ce-i oferă tradiţia Bisericii ca teme pentru predica zilei. Duminica aceasta este închinată unuia din sfinţii ostenitori ai vieţii creştine: Sfântului Ioan Scărarul. Se şi numeşte "Duminica Sfântului Ioan Scărarul". Ar trebui deci să spunem ceva despre acest sfânt. Biserica l-a aşezat în calendar, pentru ca să ne sugereze să-l amintim credincioşilor ca pe un model de creştin realizat. În al doilea rând, Biserica ne readuce în amintire Evanghelia după Marcu, în care ni se istoriseşte una din importantele minuni ale Mântuitorului. În al treilea rând, tipicul Bisericii indică să se citească astăzi şi textul Fericirilor. Despre care din aceste trei subiecte să vorbească predicatorul? Meditând asupra tuturor, am găsit că în fiecare dintre ele, sau în legătură cu ele, credincioşii ar putea pune cel puţin câte o întrebare care cere răspuns. De aceea m-am hotărât să vorbesc, chiar cu riscul de a nu fi foarte sistematic, despre fiecare din aceste teme oferite de Biserică, limitându-mă, bineînţeles, la anumite aspecte, fără intenţia de a le epuiza. De ce în această duminică, a patra din post, Biserica ne pune înainte figura acestui mare ascet? Pentru ca să ne aducă aminte că el a trăit în post şi rugăciune, că şi-a închinat viaţa lui Dumnezeu, că întreaga lui viaţă de peste 70 de ani n-a făcut altceva decât să-şi lucreze sufletul, în aşa fel încât să-l apropie cât mai mult de Dumnezeu. A trăit până la mijlocul secolului al Vl-lea, trecând la cele veşnice la începutul secolului al VII-lea. S-a născut, probabil, în Palestina şi a trăit în preajma Muntelui Sinai, unde spre sfârşitul vieţii a şi fost egumenul mănăstirii, de aceea se mai numeşte uneori şi Sfântul Ioan Sinaitul. I se mai zice în tradiţia creştină şi Ioan Scolasticul, pentru că a fost unul din Sfinţii mari cărturari, deşi mai există un canonist cu acest nume. Scărarul i se zice după numele unei cărţi scrise de el şi care se numeşte "Scara". De fapt Scara l-a făcut celebru în istoria vieţii creştine şi numele de Scărarul e numele cu care a rămas în istorie. Altfel, din viaţa lui, în afară de nevoinţele ascetice pe care şi le-a impus, şi de Scară, nu se cunosc prea multe amănunte. Amintirea vieţii lui, trăită cu smerenie, a rămas ascunsă, rămânându-ne doar cele pe care le-au scris despre el cei câţiva ucenici care l-au înconjurat şi urmat. Nu ni se povestesc totuşi, în legătură cu el, multe minuni, cum se povestesc despre alţi sfinţi. Una ni se aminteşte, legată fiind chiar de unul din ucenicii lui: Se spune că avea un ucenic pe nume Moise şi l-a trimis să aducă apă. În pustie apa se aducea de foarte departe. Mergând el pe drum, a obosit şi s-a întins să se odihnească puţin. A adormit sub un povârniş de munte. Şi iată că, în momentul în care el era culcat acolo, Sf. Ioan Scărarul, în chinovia unde era stareţ, a simţit dintr-o dată un fel de toropeală care l-a adormit. A auzit o voce în vis. "Tu dormi, iar ucenicul tău se află în mare primejdie". Şi l-a strigat pe nume pe ucenic, după care de îndată s-a deşteptat. Şi-a zis în gândul său: Cine ştie prin ce încercare va fi trecând ucenicul meu! Celălalt, care dormea sub stâncă, la un moment dat a sărit din somn şi s-a rostogolit într-o parte chiar în clipa în care, pe locul în care dormise, s-a povârnit o piatră grea care, dacă l-ar fi lovit, l-ar fi omorât. S-a dus, şi-a umplut vasele cu apă, s-a întors la chinovie, şi acolo bătrânul stareţ l-a întrebat doar atât: Cum ai petrecut? Nu cumva ţi s-a întâmplat ceva în drum? Ucenicul a răspuns: Nu mi s-a întâmplat, dar era să mi se întâmple. M-am aşezat sub o stâncă şi am aţipit şi, la un moment dat, prin somn, nu ştiu cum, mi s-a părut că am auzit glasul tău strigându-mă. Şi dându-mi seama că în loc să mă duc la ascultarea mea, m-am pus pe somn, în aceeaşi clipă m-am trezit şi am auzit un zgomot deasupra mea, şi m-am rostogolit într-o parte. A fost spre norocul meu, pentru că îndată a căzut o piatră pe locul acela, care m-ar fi omorât. Sfântul Ioan Scărarul nu i-a spus ucenicului că a avut ştire în vis despre aceasta, pentru că n-a vrut să se laude cu fapta lui sau, mai degrabă, cu starea deosebită în care l-a pus Dumnezeu dar, spre sfârşitul vieţii, va fi povestit întâmplarea aceasta cuiva, sau va fi fost povestită de ucenic, de unde a luat-o cel care i-a scris viaţa. Încolo, el străluceşte în istoria creştinismului mai ales prin Scară, o carte în treizeci de capitole, care nu sunt altceva decât cele treizeci de trepte ale vieţii creştine, trepte ale devenirii intru desăvârşire. Şi-a ales numărul de treizeci, după anii pe care i-a trăit Mântuitorul pe pământ, timpul în care şi-a propovăduit învăţătura Sa. Se pune întrebarea: Trebuie oare creştinul să treacă prin aceste treizeci de trepte? E posibil să treci prin treapta întâia, s-o depăşeşti, să treci prin a doua, a douăzeci şi cincea, a treizecea? Se pare că este foarte greu. Ci eu vă spun: e mai greu decât pare! Pentru că nu trebuie să treci pe rând prin cele treizeci de trepte, ci trebuie să fii pe toate cele treizeci, în acelaşi timp. Adică, toate virtuţile să le practici în acelaşi timp. Că nu se poate să practici una, să fii pe treapta întâia şi pe cele douăzeci şi nouă să le laşi. Nu se poate să fii pe a doua, şi pe cele douăzeci şi opt să le laşi. Trebuie să fii în acelaşi timp pe toate cele treizeci de trepte ale virtuţilor creştine, care sunt tot atâtea trepte ale luptei cu păcatul. Luându-le foarte în serios, ele pot să înspăimânte pe oricare credincios. Cum adică? Să fim permanent pe cele treizeci de trepte? E adevărat. Sfântul Ioan Scărarul îşi scrie cartea sa mai ales pentru monahi. Monahii au ales să ducă o luptă duhovnicească mai deosebită, să se lupte cu ei înşişi, cu relele, cu păcatele din ei. Să realizeze virtutea. Să se roage pentru ei şi pentru lume. De aceea credincioşii de rând au o atitudine de respect deosebit faţă de monahi. Aceştia se retrag ca să trăiască în post, în rugăciune şi în viaţă curată. Dar ce se întâmplă cu ceilalţi, cu marea masă a creştinilor care nu au vocaţie monahală? Scara nu e şi pentru ei o carte folositoare şi normativă? Trebuie să ştim că Scara este valabilă pentru toţi, chiar dacă e scrisă numai pentru monahi. Toţi pot găsi în ea metode bine gândite de luptă cu gândurile rele, cu duhurile rele, cu păcatul şi cu viciul. Găsesc în ea mijloace de a realiza virtutea. Dacă e greu pentru un monah, e cu atât mai greu pentru un creştin de rând să fie pe toate cele treizeci de trepte deodată. Nu e totuşi atât de greu pe cât s-ar părea. Sfântul Ioan Scărarul descrie toate ispitele care asaltează sufletul omului, şi felul cum pot fi biruite. El nu prezintă însă o tehnică, o urcare treptată, cum s-ar putea crede. Nu e vorba de obţinerea de performanţe prin exerciţii treptate, ca în antrenamentul sportivilor. Se poate urca dintr-o dată pe treapta a treizecea, prin smerenie şi dragoste. Acestea le lasă în urmă pe toate celelalte virtuţi care biruiesc păcatele. Dar aceasta nu înseamnă că treptele nu au totuşi şi un rost pedagogic sistematic, de învăţare treptată a căilor care pot pregăti desăvârşirea. Pentru cei care nu pot urca dintr-o dată la virtutea cea mai mare, trebuie să le exerseze pe toate celelalte mai mici, ascultarea, postul, răbdarea, rugăciunea etc, dar nici atunci pe rând, ci pe toate în legătură una cu alta. Să fie începător în toate şi să treacă în clasa următoare în toate. Fiecare biruinţă îl trece în clasa a treizecea. Dar în fiecare clipă trebuie să treacă prin cele douăzeci şi nouă din nou. Clasa a treizecea e mereu în faţa sa. Scara e o carte de profunde analize psihologice. Ea se poate citi cu interes duhovnicesc, dar se poate citi şi cu un interes ştiinţific. E uimitor cum un Părinte din secolul al VI-lea, a ştiut să sesizeze şi să analizeze, cu infinite amănunte, cele mai subtile mişcări ale sufletului omenesc şi, totodată, să prescrie metode care să îndrumeze cum pot fi dirijate mişcările sufleteşti dinspre rău înspre bine. Cartea a intrat în atenţia creştinilor de îndată ce a fost scrisă. Ea a intrat şi în zestrea spiritualităţii ortodoxe româneşti din momentul în care încă Varlaam, cel care a scris Cartea românească de învăţătură, Cazania, a tradus-o în limba noastră. A făcut-o înainte de a scrie Cartea sa de învăţătură, şi a dat-o spre meditaţie monahilor din ţările române. A fost copiată în multe exemplare, până când o nouă traducere a făcut mitropolitul Veniamin Costache, publicând-o în tipografia lui de la Neamţu. Au apărut apoi mai multe traduceri şi ediţii tipărite. Ultima traducere a făcut-o părintele profesor Dumitru Stăniloae, acum câţiva ani, şi a apărut în volumul IX al Filocaliei româneşti. Iată, aşadar, câteva cuvinte despre acest sfânt pe care Biserica ni-l pune înainte astăzi ca model de desăvârşire creştină, invitându-ne, pe cât e posibil, să ne folosim de Scara lui, spre a învăţa să urcăm pe treptele virtuţilor. Există multe cărţi de îndrumare creştină spre viaţa virtuoasă. Se poate spune însă că Scara e printre cele mai populare. Dacă timpul nu ne-a îngăduit să stăruim asupra conţinutului ei, el ne îngăduie totuşi s-o recomandăm ca pe o carte de mare folos sufletesc. Citind-o, vom cinsti memoria Sfântului ei autor care pentru noi a scris-o. Viaţa lui e în ea. Prin ea este Sfântul Ioan Scărarul model de viaţă aleasă, îndrumător în ştiinţa lucrării cu sufletele. E carte bună în acelaşi timp pentru duhovnici şi pentru ucenici, pentru începători şi pentru înaintaţi, pentru monahi şi pentru mireni. Fiecare are ce alege din ea. Şi, firesc, doar răsfoind-o, poate înţelege oricine că nu e simplu deloc să-ţi creşti sufletul. E ca şi cum ţi-ai creşte un copil. Şi pentru aceasta e nevoie de o anumită disciplină şi rânduială, pe care numai neştiinţa o poate ignora. Să fie ziua lui, dacă nu altceva, măcar ziua de lansare a Cărţii lui, de îndemn la citirea ei, ca să ne fie de tot folosul spre mântuire. Evanghelia de astăzi ne readuce în amintire o întâmplare de fapt o minune săvârşită de Mântuitorul cu un tânăr stăpânit de un duh rău. Tatăl lui l-a dus la apostoli, dar apostolii n-au putut să-l vindece. Şi atunci l-a adus în faţa Mântuitorului. Mântuitorul i-a cerut tatălui câteva explicaţii. De când este aşa şi cum se manifestă? (Marcu 9, 21). Înainte însă de a face ceva, Mântuitorul a spus o vorbă greu de priceput de către cei de faţă. Era ca o izbucnire de mânie, de supărare: "O, neam necredincios, până când voi fi cu voi! Până când am să vă sufăr? Aduceţil la Mine" (Marcu 9, 19). Iisus şi-a revenit însă îndată din supărare, căci duhul "de îndată ce L-a văzut pe Iisus, a zguduit pe tânăr şi acesta a căzut la pământ şi s-a tăvălit spumând" (Marcu 9, 20). Adresându-se tatălui, Iisus i-a spus: "De poţi crede, toate-s cu putinţă celui ce crede". Omul i-a dat atunci un răspuns ciudat. Un răspuns despre care fiecare din noi îşi poate pune întrebarea dacă este cu adevărat răspunsul pe care l-a dat omul, sau e cumva o greşeală a evanghelistului care ni l-a redat. Pentru că omul a răspuns aşa: "Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!" Răspunsul nu pare logic. De vreme ce credea, ar fi trebuit să spună: Cred, Doamne, ajută credinţei mele. În mod paradoxal el a spus: "Cred, Doamne, - cu această completare ciudată: ajută necredinţei mele". Nu este o greşeală. În mod sigur nu este o greşeală. Evanghelistul a redat exact cuvintele pe care le-a zis omul. Şi iată, cuvintele au rămas memorabile în istoria Bisericii. Ele sunt din aceeaşi categorie, cu "cei de pe urmă vor fi cei dintâi", sau: "cine-şi va câştiga sufletul şi-l va pierde", sau: "de nu M-ai fi găsit, nu M-ai fi căutat", al lui Pascal, sau: "Dacă Dumnezeu nu există, trebuie inventat", al lui Voltaire. Credea el, sau nu credea? Era ca noi toţi. Credea că Dumnezeu există. Credea că Dumnezeu este Tatăl. Credea şi în puterea lui Dumnezeu. Credea că Dumnezeu poate corecta unele nereguli în existenţa noastră când, din diferite motive, îşi fac apariţia, aşa cum apăruse în viaţa fiului său această dereglare a vieţii, prin duhul rău care intrase intr-însul. Dar nu avea credinţă până la puterea minunii. Ar fi dorit însă s-o aibă, şi tocmai de aceea a găsit această formulă extraordinară: "Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!" Toţi credem, toţi cei care ne-am adunat aici, care suntem în jurul Bisericii, toţi credem că Dumnezeu există, pe toţi ne minunează ceea ce vedem în jurul nostru. Pe toţi ne minunează dezvoltarea dintr-un simplu embrion a celui ce va fi mai apoi un om, cu complicatele aparate care-l alcătuiesc. Pe toţi ne minunează miracolul existenţei lumii şi al devenirii. Toate ne provoacă uimirea şi nasc în noi credinţa în Dumnezeu. Ne uimesc desigur şi ne descumpănesc şi neregulile care tulbură ordinea creaţiei. Multora nu ştim să le dăm explicaţii suficiente. De pildă, bolilor incurabile. Acestea par a nu intra în ordinea creaţiei. Toate acestea ne tulbură. Dar ele nu sunt în măsură să ne tulbure în aşa fel, încât să ne distrugă credinţa şi uimirea pe care ne-o provoacă celelalte aspecte ale vieţii, ale lumii şi ale existenţei noastre, care ne vorbesc despre Dumnezeu. Dezordinea ne descumpăneşte, dar observarea ordinii ne repune în echilibru. Ordinea din univers, ordinea din viaţa noastră, ordinea morală din viaţa noastră, toate ne vorbesc despre existenţa lui Dumnezeu. Şi ne vorbesc la orice vârstă ne-am afla. Se zice că erau doi inşi care discutau despre existenţa sau ne existenţa lui Dumnezeu. Unul spunea că da, altul spunea că ba. Şi atunci unul din ei a propus un arbitru: Să întrebăm un copil. Să vedem ce ne spune o minte încă în stare pură în faţa existenţei. Poate să nu fie concludent ceea ce gândeşte el, încă nedezvoltat, dar să vedem totuşi. Măcar aşa de curiozitate. Cel care nu credea l-a întrebat: - Copile, crezi în Dumnezeu? - Cred, a răspuns copilul. Mi-a spus mama că El a făcut totul şi că vede totul. Dar poţi tu să-mi spui unde este Dumnezeu ? -Uite, ai de la mine un măr, dacă-mi răspunzi. - Nene, i-a răspuns copilul, îţi dau eu două mere, dacă îmi spui dumneata mie, unde nu este Dumnezeu! Convorbirea n-a mai putut continua. Dumnezeu este în toate. Noi creştinii Îl vedem peste tot. Acolo unde nu găsim explicaţii, deşi suntem atenţi la toate lămuririle ştiinţei, noi spunem: dincolo de ceea ce nu înţelegem, e Dumnezeu. Unii, în faţa limitelor cunoaşterii, au alte opţiuni. Spun că nu există Dumnezeu. E treaba lor. Fiecare optează pentru ce crede că se potriveşte minţii şi sufletului său, pentru ceea ce crede că se motivează mai bine în mintea şi în inima lui. La Dumnezeu, însă, într-un fel sau altul, ajung toţi. Unii ca să-L afirme, alţii ca săL nege. Dar nu-L pot evita. Louis Jouvet, actor francez cunoscut (1887-1951), recitând odată la teatrul "Antoine" din Paris piesa lui Jean Paul Sartre "Le Diable et bon Dieu", a făcut remarca: Nu văd nici o diferenţă între opera lui Sartre, care se crede antireligios, şi aceea a lui Graham Greene, care se vrea religios. Şi unul şi altul sunt obsedaţi de ideea de Dumnezeu, şi cel care crede că nu crede, e cel care vorbeşte cel mai mult despre Dânsul". Aceasta îmi aduce aminte de remarca asemănătoare a cuiva despre atei. Au un singur cusur: vorbesc prea mult despre Dumnezeu! Noi creştinii avem în plus şi altceva, care ne face să optăm pentru Dumnezeu, şi anume faptul că la un moment dat Dumnezeu însuşi s-a întrupat pe pământ. Iisus Hristos ne-a învăţat despre Dumnezeu, ne-a învăţat despre noi înşine, ne-a învăţat despre univers, despre sensul vieţii aici şi despre sensul vieţii dincolo, şi ne-a demonstrat că învăţătura Lui este adevărată, prin faptul că a înviat din morţi. Credinţa în înviere e argumentul nostru în plus, al creştinilor. Dacă Iisus Hristos a înviat, toţi vom învia. Dacă Iisus Hristos a înviat, suntem nemuritori. De aici vine şi răspunderea noastră gravă în faţa vieţii. Trebuie să trăim o viaţă morală, o viaţă cumpătată, închinată binelui, dreptăţii, frumosului, echităţii, egalităţii, pentru că toţi suntem fraţi şi fii ai aceluiaşi Dumnezeu. Această credinţă o avem. Dar avem noi oare mai multă credinţă decât omul din Evanghelia de azi, care a mărturisit: "Cred, Doamne, ajută necredinţei mele?" Poate că nu totdeauna o avem până la măsura minunii. Dar ori de câte ori simţim, ori de câte ori auzim în interior întrebarea: "Crezi?", să fim gata să răspundem şi noi, cu hotărâre, dar şi cu smerenie, ca şi omul din Evanghelie: "Cred, Doamne, ajută necredinţei mele". Nu pentru că ne-am îndoi, ci pentru că ne dăm seama că nu avem acea credinţă, cât un grăunte de muştar, care să mute şi munţii din loc. Cu acest prilej a rostit Mântuitorul sentinţa cu privire la credinţa cât un grăunte de muştar. Ucenicii care n-au putut vindeca pe copilul cuprins de acel duh rău, L-au întrebat pe învăţătorul, după ce Acesta a scos duhul şi a vindecat copilul: "Pentru ce noi n-am putut să-l scoatem?" Iisus le-a răspuns: "Pentru necredinţa voastră. Căci adevărul vă grăiesc: de aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: mută-te de aicea acolo, şi s-ar muta; şi nimic nu v-ar fi cu neputinţă" (Matei 17, 19-20).| Multe am mai putea încă medita în legătură cu acestea. Apostolii aveau totuşi credinţă. Dar nu aveau acea credinţă pe care o avea Iisus. Erau şi ei, încă, din categoria celor aflaţi în drama neîmplinirii, ca şi omul cu "Cred, Doamne, ajută necredinţei mele". Există trepte în credinţă. Căci credinţa nu e ştiinţă. Credinţa e o biruinţă de fiecare clipă a îndoielii. Aceasta e condiţia credinţei, atâta vreme cât suntem în trup. Ea e întreagă şi în puţin, şi în mult. Dar desăvârşită e numai când Dumnezeu o ajută prin Harul Sfântului Duh. Atunci ea devine lucrătoare altfel. Pe treapta obişnuită, e de domeniul cunoştinţei; pe treapta desăvârşirii, devine făcătoare de minuni, căci minunea o face întotdeauna Dumnezeu. Noi zicem: "Sfântul Cutare, făcător de minuni". În fapt Dumnezeu e "Făcătorul de minuni", prin sfântul care s-a deschis prin credinţa desăvârşită, harului Sfântului Duh care a pătruns în el. Apostolii, în momentul când le-a fost adus tânărul posedat de duhul rău, nu primiseră încă pe Duhul Sfânt, care li se va da la Rusalii. După aceea au făcut şi ei minuni. Se vede aceasta imediat, precum e scris în Faptele Apostolilor. Petru şi Ioan au vindecat un olog din naştere, cunoscut de toată lumea ca atare (F. Ap. 3, l-11). Că "necredinţa" celui care avea totuşi "credinţă", n-a fost un impediment în calea vindecării, o vedem clar. A contat credinţa lui. Mântuitorul pe aceasta i-a luat-o în considerare şi i-a primit rugăciunea. Nu i-a refuzat-o. El nu era atât de necredincios încât să nu se roage. Era doar în neîmplinire. Pe baza acestei adânci şi sincere rugăciuni, Mântuitorul i-a vindecat fiul. Aşa ne spune evanghelistul. Iată deci cum trebuie înţeleasă această vorbă rămasă până azi în istorie şi în vorbirea creştină: "Cred, Doamne, ajută necredinţei mele"! Dacă s-a putut ruga, în rugăciune era credinţa. Învăţăm de aici că în rugăciune trebuie să intrăm în orice împrejurare, chiar şi atunci când ni se pare că ne-a slăbit credinţa. Atunci va lucra speranţa din rugăciune. Şi Dumnezeu o va asculta. N-aş vrea să lungesc vorba, dar mi se pare că e posibilă şi o altă exegeză a textului "Toate sunt cu putinţă celui ce crede". E drept că Iisus i-a cerut lui, omului, să creadă: "De poţi crede", şi acela a răspuns: "Cred, Doamne", dar minunea a făcut-o Mântuitorul. A raportat-o la credinţa celui ce se ruga dar, dincolo de aceasta, El a făcut vindecarea. Era ca şi cum i-ar fi zis: "Vei vedea că Eu, având credinţă, pot totul şi îl voi vindeca. De aţi avea şi voi credinţa - şi îi includea şi pe apostoli în această categorie - şi voi aţi putea vindeca. Dar Mântuitorul a vrut să lase să se înţeleagă că nu El, ci credinţa e cea care poate face minuni. A lor ca şi a Lui. Pe de o parte le-a dat exemplul puterii credinţei Sale, pe de altă i-a învăţat că de ar avea o credinţă ca a Lui, le-ar fi şi lor "toate cu putinţă". Am promis şi câteva cuvinte despre Fericiri, fiindcă ne-au fost citite astăzi, deşi le auzim întotdeauna la Sfânta Liturghie. În legătură cu Fericirile s-au spus şi lucruri bune, s-au spus şi lucruri mai puţin bune, împotriva creştinismului. De pildă, una din acuzaţiile care s-au adus Mântuitorului şi creştinismului a fost aceea că îi demobilizează pe oameni de la activitate, şi de la rezolvarea pe pământ a tuturor socotelilor. Fericiţi cei săraci cu duhul; fericiţi cei ce plâng; fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate! Cum de îi fericeşte Mântuitorul pe aceştia? Îi fericeşte în stare de nefericire! Îi lasă să plângă? Îi lasă să fie prigoniţi pentru dreptate? Îi lasă să fie săraci cu duhul? Şi ce e aceea "a fi sărac cu duhul"? În vorbirea curentă, zicem despre unul, aşa, mai slab la minte, că e sărac cu duhul! De ce fericeşte Mântuitorul pe unii ca aceştia? A fi sărac cu duhul poate însemna simplitate, dar nu înseamnă a fi rău! Înseamnă a nu fi dăruit cu multă ştiinţă şi discernământ în cele înalte, dar cu bun-simţ în cele imediate. Înseamnă şi credinţa simplă, dar sinceră. Se dă ca exemplu de sărăcie cu duhul o femeie intrată în istorie tocmai pentru aceasta. În anul 1415 un vestit profesor de la Praga, Jan Huş, a fost condamnat la moarte pentru unele neînţelegeri de principiu, asupra dogmelor, cu rectorul universităţii la care era profesor. Biserica romano-catolică l-a condamnat la ardere pe rug. Şi a fost cu adevărat ars pe rug, cu o sută de ani înainte de Reformă. În timp ce era legat de un stâlp şi în jurul lui executorii adunaseră lemnele cu care să-l ardă pe nefericit, o bătrânică de vreo 80 de ani venea şi ea cu un braţ mic de lemne, să-1 arunce peste focul care începuse să ardă, ca să mai mărească flacăra. Ce ştia ea despre motivul condamnării? Ştia ea dacă avea el dreptate, sau dacă aveau dreptate cei care îl condamnaseră? Nu ştia nimic despre toate acestea. Era o femeie simplă care a văzut în hotărârea de a-l arde, o hotărâre dreaptă, pentru că aşa o socoteau cei mai învăţaţi decât ea. Cel care era legat la stâlp, înconjurat de flăcări, văzând-o a spus un cuvânt care a rămas de asemenea memorabil în istoria omenirii: Sancta simplicitas! - Sfânta simplitate! Sfântă! N-a condamnato. Ştia că n-o făcea din răutate. Tot pe seama simplităţii, dar a unei sfinte simplităţi, am putea gândi şi la o altă cauză a gestului bătrânei. Va fi făcut-o din bunătate. Să fie focul mai mare, ca să-l ardă mai repede. Să-i micşoreze suferinţa! Cine ştie! Tot sancta simplicitas ar fi fost, şi cu atât mai sfântă, cu cât voia să curme, nu să înmulţească suferinţa! Dar să ne întoarcem la întrebarea: De ce-i fericeşte Mântuitorul pe cei care suferă? La prima vedere, nu e prea uşor să se dea răspuns la o asemenea întrebare. S-ar părea că cei care acuză creştinismul de demobilizare în faţa greutăţilor vieţii, au dreptate. Dar să ne gândim. Să încercăm una din explicaţiile posibile, deşi poate nu cea mai concludentă şi mai aproape de intenţia Mântuitorului. Pe cine avea în vedere Mântuitorul în aceste cazuri? Să presupunem că îi avea în vedere pe cei care erau dincolo de marginea puterilor omeneşti. Cazurile de limită. De pildă, pe cei loviţi de boli incurabile, pe cei condamnaţi pe nedrept la închisoare sau, cu martori mincinoşi şi cu un judecător rău, pe cei condamnaţi la moarte, sau la închisoare pe viaţă, şi care nu mai aveau nici un mijloc de a-şi dovedi nevinovăţia. Dacă spre aceştia vine Mântuitorul, către aceste cazuri de limită, ca să le aducă şi lor o mângâiere, o ultimă speranţă, o ultimă mângâiere, pe care nimeni şi nimic nu le-o mai putea da, mângâierea Lui era ca o rază de speranţă, ca o scară către o eliberare posibilă. De fapt, în orice interpretare, Fericile sunt un pas înainte spre fereastra unei speranţe, pe care înţelepţii cei vechi, şi mulţi dintre cei mai noi, n-au văzut-o. Epictet, deşi a trăit în era creştină dar a rămas filosof profan, sfătuia la împăcarea cu soarta, îndemnând "să ne îndreptăm sforţările numai spre cele ce stau în sfera putinţei noastre, lăsând pe cele de dincolo de dânsa în voia mersului universal". Iisus s-ar fi exprimat tot aşa, numai că El promitea, în plus, o compensaţie şi celor cărora "mersul universal", adică un destin implacabil, le hărăzea, fără ieşire, numai suferinţa, nedreptate, pedeapsa nemeritată. în gândirea lui Iisus, după dreptatea lui Dumnezeu, lucrurile nu puteau rămâne în eternitate strâmbe, fără speranţa unei compensaţii, fără mângâierea biruinţei adevărului. Nu puţin a contat această nouă perspectivă adusă de Iisus. Şi cine ar putea spune că este o perspectivă demobilizatoare? Căci e vorba de cei care se găsesc într-o situaţie de limită, oricum, şi numai despre aceştia care nu s-ar mai putea mobiliza în nici un fel împotriva situaţiei în care au căzut, sau în care i-a prins "mersul universal", adică destinul, cum îl numeşte Epictet. Iisus sparge, întrerupe implacabilul sumbru al destinului orb, promite biruinţa asupra destinului. în final, cei nedreptăţiţi vor fi fericiţi. Şi, prin credinţă, pot fi de pe acuma fericiţi. E adevărat, nu în viaţa aceasta, în întregime, ci în viaţa de dincolo. Dar e totuşi o rază de speranţă. Aduce o rază: Fericiţi voi care plângeţi pentru că v-au murit copiii înainte de vreme, care plângeţi pentru că v-au murit părinţii şi nu mai e nimic de făcut, care plângeţi pentru că vi s-a făcut o nedreptate care nu mai poate fi reparată de nimeni, niciodată! Fiţi şi voi fericiţi! Bucuraţi-vă că există o lege a echităţii, că vi se va da şi vouă o satisfacţie. Dincolo, e adevărat. Dar dacă altă posibilitate nu există, aceasta există. Fără aceasta aţi rămâne chiar fără nici una, ceea ce ar fi absurd. Nu se poate să biruiască absurdul! În sensul acesta, răspunsul pe care-L da Mântuitorul, satisfacţia de viitor pe care o promite este revoluţionară, este ceva cu totul neaşteptat şi pe care nimeni, nici o lege omenească sau religioasă, până la El, n-a imaginat-o. N-a adus nimeni o astfel de mângâiere sufletului omenesc. Înseamnă aceasta demobilizare? Dimpotrivă. înseamnă că prin speranţă îl ridici pe om din starea de pierdere totală, de renunţare totală, la o speranţă nouă, la o nouă înţelegere a vieţii. Şi nu la una iluzorie. Speranţa pe care le-o dădea, pe care ne-o dă, nu era şi nu este iluzorie. Când va învia din morţi şi va demonstra că suntem nemuritori şi că totul se reglementează în cer, Fericirile îşi vor revela realismul lor. Dar Fericirile nu sunt numai acestea. Descoperim încă o dată, cu adevărat, că învăţătura Mântuitorului era o învăţătură dinamică, o învăţătură perfecţionistă, pentru că El spune:  "Fiţi desăvârşiţi", nu rămâneţi aşa cum sunteţi. Luptaţi-vă să deveniţi mai buni.  "Fericiţi cei blânzi!" Fiţi blânzi, fiţi altfel.  "Fericiţi făcătorii de pace!" Fiţi făcători de pace, într-o lume în care sunt numai războaie, într-o lume în care e numai neînţelegere şi neîmpăcare. Fiţi făcători de pace!  "Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate". Fiţi luptători pentru dreptate. Şi vedeţi ce metaforă extraordinară găseşte Mântuitorul: a flămânzi şi a înseta, deci ia metafora realizării dreptăţii din rândul celor mai vitale realităţi ale vieţii omeneşti: a mânca şi a bea, fără de care nu se poate trăi. Deci nu se poate trăi nici fără dreptate. Nu se poate trăi omeneşte! Voi aspiraţi mereu către dreptate. Fiţi luptători pentru dreptate! Fiţi luptători pentru pacea sufletului, pentru pacea oamenilor, pentru pacea dintre popoare. Fericiţi cei care luptă pentru dreptate. Fericiţi cei care luptă pentru pace, că nu se poate pace fără dreptate. Iată, parcă ar vorbi lumii de astăzi. Parcă ne-ar spune nouă: "Fericiţi făcătorii de pace"! "Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate". Iată cum, din această perspectivă, Fericirile sunt un îndemn spre activitate, pentru că toate aceste îndemnuri presupun fapta, presupun luptă, lucrare, presupun implicare în viaţă, presupun angajarea noastră a tuturor în vederea realizării acestor bunuri omeneşti, a realizării lor încă pe pământ. Fericiţi veţi fi pe pământ, dacă le veţi avea pe toate acestea. Fericiţi veţi fi şi în ceruri, dacă le veţi realiza pe toate acestea. Deci El nu îndeamnă la abandonarea luptei şi la mulţumirea cu întâmplarea. înţelepciunea e să treci de disperare, chiar şi atunci când aceasta ar părea ultima soluţie. Aici, în aceasta sta înţelepciunea Fericirilor. Mântuitorul se retrăsese în munte, urmat de mulţimi adunate în jurul său din Galileea, din Decapole, din Ierusalim şi din Iudeea. Până astăzi muntele acela se cheamă Muntele Fericirilor. E la nord de marea Galileii, aproape de Capernaum. Se va fi aşezat acolo pe o buturugă mai la vedere, la umbra unui copac, iar toţi ceilalţi îl ascultau. Le vorbea inspirat, în sentinţe concise, scurte, antitetice, cu un dar al oratoriei cum nimeni altul n-ar fi putut-o face, improvizând. Le vorbea despre viaţa lor pe pământ şi despre viaţa lor în ceruri. Îl ascultau, fără îndoială, fascinaţi. Nu mişca nimeni.Nu se mişca nimic. Iar El rostea cuvintele ca şi cum s-ar fi adresat fiecăruia din ei. Fiecare simţea că i se adresează lui. "Fericiţi cei ce plâng!" Câţi din ei nu vor fi avut motive să plângă, şi ziceau: Iată, mie îmi spune. Citeşte în sufletul meu, in viaţa mea! Era ca şi cum şi-ar fi tras vorbele din viaţă, din sufletele lor, prefăcându-le în cuvinte minunate, pe care apoi le întorcea spre ei, şi toţi simţeau că se află în faţa Celui care le citea destinul, în faţa Celui care le deschidea calea pentru viaţa veşnică. Dacă Iisus Hristos ar veni azi, şi dacă printr-un miracol noi înşine ne-am afla pe munte la picioarele Lui, oare ce ne-ar spune, citind în sufletele şi în gândurile noastre? Probabil acelaşi lucru, şi ar încheia aşa cum a încheiat şi Predica de pe munte, cu "Bucuraţi-vă şi vă veseliţi!" Sub semnul speranţei. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi de lumină pentru muncă! Bucuraţi-vă şi vă veseliţi de întuneric pentru odihnă! Bucuraţi-vă de munca pe care-o desfăşuraţi la lumina zilei, şi de binecuvântata odihnă din timpul nopţii. Bucuraţi-vă de copii, de nepoţi şi de strănepoţi. Bucuraţi-vă de toate! Aveţi motive de supărare! Aveţi motive de tristeţe! Există moarte! Există boală! Există şi acestea, dar bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că mai mari sunt cele pe care vi lea dat Dumnezeu, şi mai mare decât toate este viaţa, este faptul că existaţi, acest miracol unic care v-a fost dat fiecăruia. Şi viaţa e fără de moarte. E nemuritoare, chiar dacă aici muriţi. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi! Nu fiţi trişti! Oare cine a mai vorbit cu atâta putere împotriva tristeţii? Şi ce e mai greu de suportat în lumea aceasta decât tristeţea? Căci e mai mare tristeţea decât durerea fizică. E atât de mare, că Sfinţii Părinţi o trec pe seama unui duh rău care vrea să ne compromită viaţa: "duhul întristării‖. Iisus e "duhul bucuriei". "Bucuraţi-vă!" a fost primul cuvânt pe care l-a spus şi după înviere. Mai departe, în Predica de pe munte, Mântuitorul insistă asupra acestui fapt: "Nu fiţi trişti" (Matei 6, 16). Cel mai mare dintre sfinţi trebuie să fie cel mai vesel dintre oameni. Imaginea sfântului trist, posomorât, încruntat, nu este imaginea adevăratului sfânt. Cineva a spus odată: Un Sfânt trist este un trist sfânt! Bucuraţivă de viaţă, bucuraţi-vă de tot ceea ce vă dă Dumnezeu, de speranţă în viaţă, în bine, şi fiţi toţi căutători de dreptate, căci fericiţi sunt cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate. Cei ce-o caută cum trebuie, se vor sătura de ea. "Fericiţi făcătorii de pace că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema". Iată la ce titlu înalt cheamă pe toţi aceia ce vor să realizeze pacea în sufletele lor, în primul rând, pacea în lume, pacea în viaţa socială. Să socotim că astăzi, ca printr-un miracol, am fost părtaşi acestei Predici extraordinare a Mântuitorului, şi că toate mângâierile pe care le-a adresat celor de atunci, ni le-a adresat şi nouă acum. Să sune în urechile noastre, să sune în viaţa noastră de acum încolo, asigurarea şi îndemnul: "Bucuraţi-vă şi vă veseliţi că plata voastră, pentru toate acestea, este multă în ceruri". Amin. La începutul Postului mare - Să petrecem perioada Postului mare împreună cu Sfântul Efrem Sirul După rugăciunea „Tatăl nostru", un adevărat poem divin - autorul e Dumnezeu care rezumă în cele mai simple şi mai cuprinzătoare cuvinte raporturile noastre cu Dumnezeu şi cu aproapele, sunt ispitit să cred că, deşi imnografia ortodoxă e de o bogăţie care sfidează orice încercare de selecţie, totuşi Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul poate fi considerată printre cele care ar putea candida la un loc printre cele dintâi. E o Filocalie în miniatură, valabilă în aceeaşi măsură pentru monahi şi pentru mireni, pentru bărbaţi şi pentru femei, pentru tineri şi pentru bătrâni, pentru oricine din orice parte a pământului, de pe orice treaptă a culturii şi civilizaţiei, pentru creştinii de toate confesiunile, ca şi „Tatăl nostru", ca şi pentru credincioşii tuturor religiilor, şi pentru toţi oamenii de bine. S-o citim: Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert, nu mi-l da mie! Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale. Aşa Doamne, împărate, dăruieşte-mi să-mi cunosc greşelile mele, şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin. E un cod al bunei-cuviinţe, al vieţii cu sens creator, al preţuirii muncii, al răspunderii pentru felul cum te integrezi în societate, al modestiei şi al smereniei, al cumpătării şi al stăpânirii de sine, al pocăinţei şi al înţelegerii şi iertării greşelilor altora, al schimbării inimii şi cugetului, fără de care postul şi întreaga perioadă a postului nu ar însemna nimic. Nu se spune ce şi când să mănânci, sau ce să nu mănânci, lăsând acestea la hotărârea fiecăruia, a Bisericii şi a duhovnicului. Se arată ce trebuie să obţii. Dacă nu le-ai obţinut pe acestea, vor fi fiind bune abţinerile de la hrana bogată şi metaniile, dar toate rămân ca o pornire spre o ţintă la care n-ai ajuns, deşi te-ai ostenit. Rămân ca o „râvnă fără pricepere‖ (Rom. 10, 2), deci şi fără plată. Mai întâi, rugăciunea Sfântului Efrem e o mărturisire de credinţă. Dumnezeu e recunoscut ca Domn şi Stăpân al vieţii, ―Domnul de viaţă făcătorul―, Cel din „Simbolul credinţei― şi din „Tatăl nostru―, Tatăl fiind autorul vieţii, Creatorul. Îndată după aceea, fără alte introduceri, fără alte motivări, fiindcă orice altceva ar fi de prisos după ce Dumnezeu e recunoscut drept Domn şi Stăpân al vieţii se trece la cererile esenţiale. În „Tatăl nostru― cererile sunt pozitive, fiindcă rugăciunea e de toate zilele, şi priveşte cererile esenţiale ale creştinului, în orice stare s-ar afla. Aici creştinul se prezintă în faţa Domnului în postura de penitent, de om care se ştie şi se recunoaşte supus atacurilor duhurilor necurate, a căror lucrare e să îndemne la rău şi să se folosească de slăbiciunile omeneşti spre a le încuraja. Nicăieri ca în această scurtă rugăciune nu ţi se deschid ochii şi nu ţi se arată că ai căzut în mrejele cuiva, care te-a condus anume greşit, dându-ţi falsa încredinţare că te-a ajutat să fii cineva, dar de fapt te-a împins să trăieşti comod, profitând de munca altora, să dispui de alţii în folosul tău, să-ţi dai drumul la gură (Iacob 3, 5), acoperindu-ţi cu vorbe golul şi rătăcirea inimii şi a minţii, spre a-ţi înşela conştiinţa ta şi buna-credinţă a altora. Dumnezeu e rugat să nu slobozească duhurile acestuia asupra noastră. Să le înfrâneze. Să le împiedice. Să ne ajute să ne luptăm cu ele. Ne sprijinim rugăciunea pe smerenia recunoaşterii neputinţei de a ne lupta singuri cu ele: Cerem ajutorul să ne luptăm cu duhul trândăviei. Acesta se opune muncii prin care trebuie să ne agonisim cinstit hrana zilnică. Vrea să ne despartă de Dumnezeu-Tatăl, Acela care „pururea lucrează‖, şi de Cel care a zis: „şi Eu lucrez‖ (In. 5, 17) şi de Sfântul Pavel care a spus că „cine nu vrea să muncească, nici să nu mănânce‖ (II Tes. 3, 10). Duhul acesta duce la exploatarea muncii altora, apoi la lene, la furt, la omor, că din ceva trebuie să trăiască omul, şi de-a gata şi pe degeaba nu-i dă nimeni. Şi atunci trebuie să-şi ia singur, prin mijloace necinstite.  Cerem ajutorul să ne luptăm cu duhul grijii de multe, care se luptă spre a ne dispersa atenţia, spre a ne pierde în amănunte fără importanţă, în nimicuri, şi a neglija esenţialul, acel: „Un lucru trebuieşte” (Lc. 10, 41), pe care Iisus i l-a dezvăluit Martei, în casa lui Lazăr. Un lucru - nu multe! Duhul acesta ne îndeamnă să nu avem încredere în acel Dumnezeu „Care poartă grijă de păsările cerului şi de „florile câmpului‖ (Mt. 6, 26), făcându-ne să uităm cuvintele Domnului, şi să ne zbuciumăm în strângeri de bunuri, adesea inutile, de comori supuse ruginii, cariilor, împovărându-ne cu tot felul de griji şi de temeri, scoţându-ne din raţionalitatea unei vieţi ordonate, cumpătate, limitate la trebuinţele strict necesare (Mt. 6, 19-21). Grija de multe ne risipeşte şi inima şi mintea, până la a nu le mai putea întoarce în ele însele, strângându-le acasă, întru ale lor, ca să fie capabile să judece în tihnă, şi să ne facă să ne orânduim toate cu seninătate şi cu înţelepciune. Duhul grijii de multe nu caută altceva decât să ne scoată din noi înşine, să ne înstrăineze, să nu mai fim ai noştri, ci robi ai grijilor, şi astfel să fim ai lui. Adună-te în chilia ta şi rămâi acolo, şi ea te va învăţa ce să faci ziceau şi Părinţii din vechime. Nu te risipi. Duhul grijii de multe e duhul risipei în afara ta, ieşirea din templul în care sălăşluieşte Dumnezeu. Fiul risipitor nu s-a hotărât să se întoarcă la tatăl său, decât după ce „şi-a venit în sine‖ (Lc. 15, 17). S-a întors din risipire.  Cerem ajutorul să ne luptăm cu Duhul iubirii de stăpânire, acela care ne scoate din smerenie, care ne face să ne credem altfel decât alţii, cu dreptul de a-i stăpâni, care ne stârneşte mândria şi slava deşartă, dorindu-ne slujiţi, ca să nu fim asemenea lui Hristos, Care a venit să slujească, nu să stăpânească. „Nu ştiţi ce cereţi‖ (Marcu 11, 38), le-a spus Hristos celor doi apostoli, Iacov şi Ioan, care au cerut să stăpânească împreună cu El în împărăţia de pe urmă, pe care ei o gândeau pământească. „Între voi să nu fie aşa, le-a zis Iisus, ci dimpotrivă: Cel Ce voieşte să fie întâiul, să fie vouă slugă‖ (Mt. 20, 26). Ştie Duhul iubirii de stăpânire ce să strecoare în inima omului, ca să-l scoată din comuniunea cu Dumnezeu şi cu oamenii! De aceea credinciosul, ştiindu-se uşor vulnerabil - căci ce e mai ispititoare decât stăpânirea altora? - se roagă să fie ajutat şi împotriva acestui duh.  Şi apoi cerem ajutorul să ne luptăm împotriva „Duhului grăirii în deşert“, acela care nu vrea să ţină seama de: „cuvântul vostru să fie da, da, şi nu, nu" (Mt. 5, 3, 7). Împotriva acestui duh avertizează şi Sfântul Pavel, iar pe cei care îl ascultă îi numeşte „răzvrătiţi, grăitori în deşert şi înşelători" (Tit. 1, 10) şi povestitori de „basme" (II Tim. 4, 4). Grăitorul în deşert este mai ales „cel care ia numele Domnului în deşert" (Deut. 5, 11), cel care pune pe seama lui Dumnezeu ce nu se cuvine, cel ce îi răstălmăceşte învăţătura, sectarul, cel ce vine îmbrăcat în piele de oaie, cu graiul blândeţii, ascuns printre dinţii lupului. Căci el vine „în numele Domnului―, cu Biblia în mână pe care şi diavolul o cunoaşte, precum vedem în episodul ispitirii Mântuitorului (Mt. 4, 1-11), dar propovăduieşte „o altă Evanghelie" (Gal. 1, 8) decât cea propovăduită de Biserică. Împotriva unora ca aceştia Sfântul Pavel are cuvinte aspre. Aceştia sunt victimele ―duhului grăirii in deşert―. De toate aceste duhuri rele, creştinul cere, în aceste zile ale Postului mare, prin cuvintele rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, să fie apărat, să fie ocrotit. „Nu mi le da mie― - se roagă - pe nici unul din aceste duhuri. Nu mă lăsa ispitit de ele. Nu lăsa ispita să fie mai mare decât puterile mele de luptă cu ea. El cere, în schimb, Duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, duhuri, adică îngeri, care să-i ajute gândurile şi simţurile în aşa fel, încât să se poată apăra de duhurile cele rele care îl asaltează. Duhul curăţiei e paznicul minţii şi al trupului de păcatele trupeşti, acelea care se săvârşesc mai întâi în gând, întinând sufletul. Căci aici mai ales se simt urmările păcatului. Aici tulbură limpezimea simţirii, a vederii sufleteşti. Mulţi se cred în curăţie pentru că şi-au păstrat integritatea trupească sau cinstea în rânduiala vieţii de familie. Foarte bine. Dar şi-au păstrat şi curăţia şi cinstea sufletească? Unii se mândresc cu integritatea trupească şi-I judecă aspru pe ceilalţi. Să-şi aducă aminte de cuvântul Mântuitorului: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: să nu faceţi desfrânare. Eu însă vă zic, că tot cel ce se uită la femeie cu poftă, acela a şi făcut desfrânare cu ea în inima sa― (Matei 5, 27-28). Este de la sine înţeles că avertismentul se adresează în egală măsură şi femeilor. Cine se ştie căzut fie şi numai cu inima, nu are motive să se mândrească şi trebuie să-şi spovedească slăbiciunea. Căci duhul curăţiei e drumul spre mărturisire, spre curăţirea duhului, a sufletului, a inimii. Aţi văzut desigur un om murdărit de noroi şi de tot ce mai poate murdări trupul. Se spală şi redevine curat. Murdăria se duce. Aşa e şi spovedania: spală sufletul şi acesta redevine curat şi când sufletul a redevenit curat, trupul s-a curăţit şi el, pe moment. Că în faţa lui Dumnezeu contează în primul rând curăţia inimii - pentru că păcatul trupesc modifică această curăţie - o vedem şi din faptul că şi în faţa oamenilor contează în mod egal ambele căderi. Gelozia între soţi, între cei legaţi prin sentimente de dragoste, e stârnită adesea de o privire aruncată de partener altcuiva, de înclinarea inimii către altul sau către alta. Uneori numai astfel de situaţii duc la drame, la suferinţe sufleteşti de mare intensitate, şi multe căsătorii sau viitoare căsătorii, se compromit. Şi nu s-a ajuns întotdeauna la infidelitatea trupească. Ceea ce doreşte fiecare, în primul rând, e fidelitatea inimii, curăţia inimii. Bine înţeles că o doreşte şi pe cea trupească. Şi Mântuitorul, ca şi Legea veche la care se referă (Ieşire, 20, 14), o au în vedere în chip deosebit şi pe cea trupească, aceasta fiind instrumentul şi urmarea căderii sufleteşti, sau fiind pur şi simplu o cădere vulgară, fără participarea inimii, de satisfacere a unui „instinct van―, cum îl numeşte Eminescu, atunci când nu răspunde intenţiei pentru care a fost sădit de Dumnezeu în om, şi anume intenţia procreaţiei. Creştinul cere ajutorul Duhului curăţiei pentru a-1 învinge pe duhul necurăţiei, pentru a-şi face curăţenie în casa sufletului său. Din smerenie, nu poate cădea nimeni. Gândul smerit îşi are şi el protectorul, îngerul său. Acesta apără de mândrie şi de slava deşartă. Pentru ca în afară să nu se manifeste un om orgolios, dispreţuitor, cu înalte păreri despre sine, socotindu-i pe ceilalţi inferiori şi proşti, e nevoie de ordine în interior. Tot în gând. Tot în inimă. Dacă e ordine acolo, va fi ordine şi în manifestările exterioare. Dacă nu e ordine acolo, va fi dezordine şi în manifestările exterioare. Şi chiar dacă o falsă smerenie în afară va putea ascunde dezordinea dinlăuntru, mult nu o va putea - ascunde. Orgoliul din gând îşi va da în petec, mai devreme sau mai târziu. Numai din gând smerit poate izvorî apa curată a modestiei. Chiar dacă eşti mai dotat decât alţii, mai învăţat, mai sus pus pe scara valorilor şi a funcţiilor în societate, gândul smerit te va învăţa cum să te comporţi fără ca înălţimea ta să-i jeneze pe ceilalţi. Ba chiar, numai în aceste condiţii ceilalţi îţi vor recunoaşte valoarea. Altfel ţi-o vor pizmui, ţi-o vor reproşa, te vor urî pentru ceea ce îi depăşeşte şi tu ţii să se vadă. Gândul smerit te face să te gândeşti mai mult la cele pe care încă nu le ştii, pe care încă nu le ai, pe care încă nu le-ai făcut, mai mult decât la cele pe care le-ai făcut, decât la cele pe care le ştii şi le ai. La ceea ce nu eşti, decât la ceea ce eşti. El te face să te simţi sărac de ceea ce nu ai, nu bogat de ceea ce ai, şi să recunoşti şi valorile altora, poate de altă natură, dar nu inferioare, şi poate în plus faţă de cele ale tale. Gândul smerit modelează suflete delicate, îndatoritoare, comunicative, prieteneşti, deschise. Şi cum mândrii nu plac oamenilor, tot aşa nu-i plac nici lui Dumnezeu: „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriţi― (Iacov 4, 6; I Petru 5, 5). Cel mândru e şi rău (Ps. 10, 2), de aceea se spune în Cartea Proverbelor că „mândria merge înaintea pieirii― (Prov. 16, 18). Nicolae Iorga spunea că mândria e „un strălucit monument funebru ridicat deasupra sufletului mort de mult― (Gânduri şi sfaturi ale unui om ca oricare altul). Sufletul mândrului, aşadar, e doar o aparenţă de suflet. Mândria îl deformează, îl falsifică. Gândul smerit îl pune în ordine, în rânduială, îl păstrează viu şi autentic. Sunt, desigur, printre noi şi în lume, oameni dotaţi cu daruri deosebite, pictori, sculptori, scriitori, profesionişti desăvârşiţi în multe domenii, în economie, în finanţe, în administraţie, sunt oameni care au învăţat mult şi ştiu multe. Aceştia pot avea tendinţa mândriei cu realizările şi darurile lor şi pot părea îndreptăţiţi. Ei cer recunoaşterea unei stări de fapt, nu a unor pretenţii neîndreptăţite. Şi totuşi, rugăciunea Sfântului Efrem, de cerere a „gândului smerit―, îşi are loc şi în viaţa şi gândirea unora ca acestora. Căci atunci când ai dat tot ce poţi, când ai creat opere de valoare pe măsura talentului sau geniului tău, poţi oare fi sigur că nu se putea şi mai bine, şi mai mult? Poţi fi sigur că nu te-ai lovit de nişte limite? Gândul smerit e tocmai acela care recunoaşte limitele peste care nu mai poate trece. A nu te semeţi cu ceea ce ai acumulat şi cu ceea ce ai realizat, ci a te smeri din cauza celor pe care nu le-ai realizat încă şi pe care n-ai reuşit să le cunoşti, iată semnul gândului smerit. Căci unde e atotştiutorul? Unde e cel care poate spune: Ştiu tot, nu mai am nimic de învăţat? Tot ce ne-a rămas necunoscut e prilej de gând smerit. Şi tot ce au făcut alţii înaintea noastră, de asemenea. Se spune că marele compozitor Gounod ar fi spus odată unor tineri elevi ai săi: „Cu cât creşti şi devii mai mare în creaţiile tale, cu atât îi priveşti cu mai mult respect şi cu mai mare smerenie pe marii creatori dinaintea ta. La vârsta voastră ziceam: „Eu―. Eu eram cel mai mare. Când am împlinit vârsta de 25 de ani, am început să zic: „Eu şi Mozart―. Astăzi zic: „Mozart!― Iată şi un exemplu de smerenie delicată şi pedagogică. Călătorind prin ţară, regele Frederick al Vl-lea al Danemarcei a intrat într-o zi întro şcoală primară dintr-un sat. A găsit copii inteligenţi şi vioi şi s-a gândit să le pună o întrebare: „Care au fost cei mai mari regi ai Danemarcei?― Toată clasa, într-o voce, a răspuns: „Canut cel mare, Waldemar şi Cristian al IV-lea―. Învăţătoarea a şoptit ceva la urechea unei fetiţe şi aceasta a ridicat mâna. „Mai ştii şi altul?―, o întrebă regele. „Da, Frederick al Vl-lea―. Adică chiar el. Îi va fi plăcut regelui, dar a întrebat-o: „Ce fapte mari a săvârşit?― Fata a lăsat capul în jos şi, ruşinată, a răspuns: ―Nu ştiu―. ―Nu te mâhni, fetiţo - îi spuse regele. Nici eu nu ştiu!― Nu voi spune ca cei cu mari realizări să afişeze o falsă smerenie, să-şi nege calităţile sau să se creadă egali, sau mai prejos de cei care n-au făcut nimic şi nici măcar efortul de a face. Dar este loc de smerenie şi pentru ei, dotaţii, superiorii, virtuoşii. Aceştia trebuie să se ferească de cea mai subtilă dintre ispite: orgoliul virtuţii. De aceasta sunt pândiţi şi sfinţii. Şi marea lor luptă aceasta a fost şi este întotdeauna. Ieşirea din ispita orgoliului virtuţii, a orgoliului realizărilor, a orgoliului superiorităţii intelectuale, nu este uşoară, pentru că pare o ieşire dintr-o realitate şi dintr-un adevăr despre care am minţi dacă le-am nega. Dar dacă cei aflaţi într-o astfel de dilemă îşi aduc în conştiinţă toate cele pe care le-ar mai putea face încă, ieşirea din ispită ar deveni mai uşoară. Smeritul are conştiinţa limitelor sale, dar mai are în plus şi simţul misterului. E deschis spre mister. Spre ceea ce nu cunoaşte încă din multele necunoscute ale lumii şi ale vieţii. Cel cu gând smerit nu se gândeşte decât cum să slujească. E locul pe care şi L-a ales şi Iisus pentru El. Din perspectiva aceasta smerenia nu omoară iniţiativele, nu anemiază simţul social al oamenilor, nu paralizează curajul. Ea face din oameni fraţi, îi egalizează în starea de mirare sfântă în faţa tainelor care ne înconjoară şi care ne solidarizează. Numai egoismul îi ridică pe unii deasupra şi uneori împotriva altora. Egoismul refuză eul altora. Smerenia obligă la deschidere, la ieşirea din noi înşine şi din autosuficienţă. Ea ne învaţă să citim limpede în noi înşine. Ai multă ştiinţă? Mai multă decât cei din jur? Foarte bine. Smereşte-te pentru că tu ştii - ceea ce poate nu ştie nimeni - că ai o patimă pe care nu ţi-o poţi birui. Prin aceasta eşti cel puţin egalul multor neputincioşi. Smerenia duce la concordie între oameni. Căci ea nu e virtutea închişilor, a celor ce se izolează. Aceia n-au faţă de cine se smeri. Doar faţă de Dumnezeu. Dar faţă de Dumnezeu, în sinea lor se smeresc toţi orgolioşii. N-o recunosc însă în faţa semenilor, şi atunci păcătuiesc împotriva lor şi, prin aceasta, şi împotriva lui Dumnezeu. Smerenia nu e virtute de viaţa pustnicească. Nu există impostură în singurătate, spune Marcel Schwob. Smerenia e modestia care dă nota de eleganţă discretă omului de societate. M-au impresionat întotdeauna oamenii învăţaţi, mari cu adevărat, care în societate se poartă cu o delicateţe care şterge orice diferenţă. Aşa câştigă pe loc ceea ce infatuaţii cei mai deştepţi pierd pe loc. Adevăraţii smeriţi, dacă uneori e greu să ajungă la smerenie, se apropie mult de ea prin aceea că vor să fie smeriţi. Sau, să facem un pas mai departe: adevăraţii smeriţi nu sunt cei care se ştiu smeriţi, ci cei care se vor smeriţi. Se află într-o stare permanentă de aspiraţie spre smerenie, de insatisfacţie cu ceea ce sunt şi simt. Aceştia sunt şi cei mai apăraţi de orgoliu. Cineva spunea inspirat: „Dacă am face apelul smeriţilor, n-ar răspunde nimeni!― (Mgr. Chevrot, La vie de l‘homme nouveau, Paris, 1939, p.73, v. şi p.53-73). Cel care ar răspunde s-ar demasca de îndată că nu e smerit, afară de cazul că ar face gestul de maximă smerenie de taină, acela de a voi să apară drept impostor! Dar acestea sunt situaţii de limită, dintr-un sistem de gândire care de fapt scapă oricărei sistematizări. Sunt experienţe singulare, profunde, din categoria nebunilor pentru Hristos care trebuie să simuleze nebunia până la a fi luată ca atare. Dar cei din jur ajung să n-o mai poată deosebi de virtute şi nu foloseşte nimănui. Aceea nu e o virtute socială, comunitară. E o stranie cale a extremiştilor, de care e mai bine, acum, să nu ne ocupăm. Ne e de-ajuns să învăţăm cum să ne cultivăm gândul smerit, noi, oamenii de rând, printre oamenii de rând, cu rosturi în viaţă, în familie, printre cei cu care vieţuim. A fi cu gând smerit, în sensul rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, e virtutea simplă a modestiei, a nu te crede tu cel mai bun şi a nu-I crede pe alţii cei mai răi. Se zice că Dumnezeu s-a adresat odată lui Moise şi i-a spus: ―Alege-ţi din tot poporul tău o mie dintre cei mai buni". Şi Moise a ales o mie dintre cei mai buni. După aceea i-a spus Dumnezeu: ―Acum alege din această o mie, zece care să fie cei mai buni―. Şi a ales Moise zece. După aceea iarăşi a vorbit Dumnezeu şi i-a spus: ,Alege din aceşti zece pe cel mai bun". Şi l-a ales Moise pe cel mai bun. Şi atunci i-a spus Dumnezeu: „Vreau să văd dacă l-ai ales bine. Trimite-l pe acesta unul, ca în termen de patru ani, să-l găsească pe cel mai rău om din lume". Şi a umblat bietul om căutând în dreapta şi în stânga şi mereu îndoindu-se. Găsea uneori pe unii care păreau foarte răi, dar îşi zicea: ―de unde ştiu eu, poate că aceasta este doar o aparenţă. Poate că el în sinea lui e un om drept. Poate că aşa îmi apare mie. De ce să-l judec eu? Eu n-am dreptul să mă înşel. Dacă m-a ales Moise ca pe cel mai bun din poporul lui Israel, înseamnă că eu nu am dreptul să mă înşel". Şi a căutat, şi a căutat, şi a ajuns până în ultima zi. Şi atunci a zis: „Va să zică nu sunt în stare să-l aflu pe cel mai rău. Ia să mă întorc eu către mine. Sunt eu oare chiar cel mai bun? Câte greşeli nu am eu, şi Moise m-a ales totuşi pe mine, poate neştiind el câte ascunzişuri am eu. Şi dacă aş fi eu cel mai bun cu adevărat, şi înţelept, aş fi ştiut să-l găsesc pe cel mai rău". Şi s-a dus înapoi la Moise şi i-a spus: ―L-am găsit. Eu cred că eu sunt cel mai rău". Şi atunci din nou i-a vorbit Dumnezeu lui Moise şi i-a zis: ―Acesta fiindcă nu i-a judecat pe ceilalţi, fiindcă nu s-a aşezat deasupra celorlalţi, fiindcă s-a judecat pe sine, acesta este cel mai bun. Într-adevăr, bine l-ai ales!" Smeriţii alcătuiesc ceata din care Dumnezeu îşi alege drepţii. Să nu-şi închipuie însă cineva că pentru aceasta smeritul trebuie să ducă o viaţă căznită, să umble îmbrăcat urât, să-şi ţină ochii în pământ şi să afişeze o sfinţenie ostentativă, care atrage atenţia. Prin acestea se obţine exact rezultatul contrariu. Şi nici nu-şi alege Dumnezeu drepţii doar din făcătorii de minuni, cum ar crede unii care, din cauză că nu ajung la asemenea performanţe, se descurjează sau îşi suspendă orice efort şi orice aspiraţie. Într-o veche tradiţie se păstrează amintirea cuiva care s-a dus la un înţelept şi l-a întrebat: Înţeleptule, am văzut un om zburând. Va fi fiind acesta drept în faţa lui Dumnezeu?" ―Nu ştiu. Să mă mai gândesc", a răspuns acela. ―Am mai văzut şi un om mergând pe apă ca pe uscat. Va fi fiind acesta drept în faţa lui Dumnezeu?" „Nu ştiu. Să mă mai gândesc", a răspuns şi de data aceasta înţeleptul. Am văzut însă şi un om ca toţi oamenii, unul ca noi, care-şi făcea datoria cea de toate zilele în faţa lui Dumnezeu, dar nu se deosebea cu nimic de ceilalţi oameni, nici nu zbura, nici nu mergea pe apă ca pe uscat. Acesta cum este? Înţeleptul i-a răspuns fără ezitare: ―Acesta este drept în faţa lui Dumnezeu, pentru că acesta face cele ale oamenilor. Nu este dat oamenilor nici să zboare, nici să meargă pe apă ca pe uscat, dar le e dat să fie oameni cumsecade. Şi dacă sunt oameni cumsecade, aceştia sunt drepţi în faţa lui Dumnezeu‖. Cred că a fi oameni cumsecade putem toţi, aşa că să nu ne mâhnim că nu putem zbura şi nu putem umbla pe apă ca pe uscat! Despre acestea din urmă nu ne va întreba şi nu ne va cere socoteala nimeni. Mă tem însă că despre cumsecădenie vom fi întrebaţi. Opuse smereniei, se ştie, sunt mândria, orgoliul, slava deşartă, adică dorinţa de a fi lăudaţi de alţii. E un păcat de care scăpăm greu. Toţi. Unii ajung să trăiască într-o mare suferinţă pentru că nu sunt lăudaţi. În această suferinţă cad mai ales cei care nu au pentru ce fi lăudaţi, dar ca să aibă iluzia că înseamnă ceva printre oameni, vor să asculte despre ei măcar laude mincinoase. Iar când mincinoşii lăudători le potrivesc bine, cei lăudaţi ajung chiar să le creadă. Tristă specie de oameni! Dar sunt şi dintre aceia' care doresc să fie lăudaţi pe merite adevărate. Cui îi vine bine, când a făcut ceva important şi în jurul lui se tace? Sau când meritele sunt atribuite altuia, sau şi le atribuie altul? Se mai întâmplă şi de acestea. Impostorii îşi găsesc întotdeauna argumente ca să-şi apere impostura. Ea iese la spălat, cum se zice, dar e trist că se produce. Istoria face de obicei dreptate. Dar chiar şi în asemenea cazuri, cel care ar avea dreptul să se laude, e îndemnat să-şi păstreze gândul smerit. Să ştie că i se va face dreptate. Să nu ţină cu tot dinadinsul să şi-o facă el. Şi nici alţii, deşi e întotdeauna mai bine să i-o facă alţii, decât să şi-o facă el. Aceasta nu înseamnă că el, sau societatea, să fie de acord cu impostorii. Aceasta e o problemă aparte. Pe aceştia nu-i iartă nimeni, niciodată. Românul are o vorbă: toată pasărea pe limba ei piere. Trebuie să aibă la origine o dezvăluire a locului unde se află, pentru că a vrut să arate cât de frumos cântă şi aşa a fost şi prinsă. N-aş garanta că e explicaţia cea mai adevărată. Dar că toată broasca pe limba ei piere, veţi vedea îndată de ce, şi nu va mai rămâne pentru nimeni nici o îndoială că explicaţia e cea adevărată. O broască se tot gândea cum să scape şi ea, iarna, de anotimpul rece, aşa cum scapă unele păsări, plecând în ţări mai calde. Se împrieteni cu nişte gâşte sălbatice care îşi petreceau vara în aceleaşi ape, dar toamna plecau spre Egipt sau spre alte locuri mai calde. Gâştele i-au spus: „Vino şi tu cu noi―. ―Aş veni, dar eu n-am aripi ca voi―. Aşa era. Dar broscuţa nu era dintre acelea care să se împace cu prima piedică. Se gândi, se tot gândi, până când îi veni o idee. Salvatoare. ―Am găsit, îşi zise. Voi zbura şi eu. Numai să găsesc înţelegere la prietenele mele gâştele. Cheamă două dintre ele şi le spuse: „Smulgeţi o trestie solidă din baltă şi o aduceţi la mine"". Gâştele sălbatice făcură aşa. Era tocmai sezonul plecării spre ţările calde. Nu înţelegeau ce urma să se întâmple. Veselă, broscuţa le instrui: „Dacă vreţi să mă salvaţi, puteţi―. „Vrem", conveniră gâştele generoase. ,Atunci, una din voi va lua în cioc un capăt al trestiei, iar cealaltă, celălalt capăt. De mijloc mă voi atârna eu, ţinându-mă cu gura de trestie şi aşa vom zbura toate trei. Nu e aşa că e ingenioasă descoperirea mea?" „Genială", conveniră cele două zburătoare. „Iată cum o broască cu cap poate ajunge să zboare. Pornim chiar acum. Tu eşti uşoară şi noi suntem două. Şi la primăvară ne întoarcem iarăşi aici". Şi porniră. Zburau vesele peste ape şi munţi, peste sate şi oraşe. Trecând pe deasupra unui sat, ieşi tot satul să vadă minunea. Cineva de jos zise: „Ce minunat! Cine va fi avut ideea aceasta genială?"Auzind broscuţa se umflă de mândrie, se simţi extrem de importantă, în aşa măsură încât n-o rabdă inima să nu se laude şi să zică tare: „Eu―. Se gândise ca nu cumva cei de jos să creadă că a fost idea gâştelor, care erau doar două simple şi proaste gâşte sălbatice! Dar în clipa în care deschise gura, şi abia avu timpul să zică „Eu", căci voise să mai adauge: „Eu am avut ideea genială"", în aceeaşi clipă se simţi desprinsă de trestie şi căzu în gol, şi sătenii o priviră cum se zdrobeşte de pământ, în mijlocul lor. Mândria o pierdu! Răbdarea biruie supărările, suferinţele şi nedreptăţile care rămân la judecata lui Dumnezeu. Duhul răbdării încurajează împotriva disperării, împotriva bolilor, împotriva jignirilor, împotriva biruinţei altora. Răbdarea e ultima armă şi putere a învinşilor. Ea devine atunci virtute. Nu e semnul laşităţii, nici al disperării, ci al înţelepciunii. Nu pot face nimic astăzi - voi putea face mâine. Dacă dreptatea e de partea mea, cu răbdare mi-o voi câştiga, dacă pentru moment altfel nu pot. Transilvănenii au învins în cele din urmă în confruntarea cu asupritorii de veacuri, pentru că au ştiut să rabde activ, cu speranţă, păstrându-şi măcar fiinţa atunci când n-au mai avut nici un drept. O scriitoare franceză, G. Sand, spunea că răbdarea e energie (Pensees), deci nu capitulare. Răbdarea e vecină cu stăpânirea de sine şi nu e dintre ultimele virtuţi de care avem trebuinţă. De câte ori nu facem acte pe care cu puţină răbdare le-am fi putut evita! Zadarnic ne pare rău după aceea. Şi de câte ori nu ne pierdem stăpânirea de sine, când ştim totuşi bine că nu mai putem îndrepta nimic. Unii se sinucid pentru că au dat faliment - în lumea capitalistă - deşi cu stăpânire de sine ar putea lua viaţa de la început, prin muncă şi răbdare. Socotesc bunurile materiale mai de valoare decât viaţa, ceea ce este o eroare elementară. Alţii îşi sacrifică viaţa din motive sentimen- tale, deşi sentimentele pot fi înşelătoare şi durata lor înflăcărată e limitată. Cu răbdare ar fi putut depăşi criza provocată de Duhul nerăbdării. *** Iată o întâmplare din viaţa lui Thomas Carlyle în care stăpânirea de sine l-a ajutat să treacă printr-o aparent ireparabilă suferinţă. Ostenise mulţi ani să scrie o carte. O socotea cea mai bună din toate pe care le scrisese până atunci. Avea un bun prieten. Îi trimise manuscrisul pentru a-şi da părerea despre valoarea lui. Acesta puse foile pe un scaun, dar uită să spună femeii de serviciu să aibă grijă de ele. Fereastra fiind deschisă, curentul le risipi pe jos. Femeia făcu ordine şi curăţenie şi arse toate hârtiile aruncate pe jos. Aşa avea de obicei instrucţiuni să procedeze. În câteva minute o muncă ştiinţifică de câţiva ani se topi în flăcări. Când auzi Carlyle, nu scoase un cuvânt împotriva prietenului şi a femeii. În dimineaţa următoare se apucă să-şi scrie din nou cartea. A terminat-o şi a fost într-adevăr cea mai bună carte a sa. Momentul când şi-a înfrânat mânia cu răbdarea şi cu stăpânirea de sine, a fost momentul cel mare al vieţii lui. *** Petru cel mare a spus odată: „Am cucerit ţări, dar n-am reuşit să mă cuceresc pe mine şi să mă stăpânesc'‗. *** Cred că am văzut un film în care, îiitr-o ciocnire violentă, un om a fost ucis. Era fratele unui medic chirurg. Nu mult după aceea ucigaşul a fost rănit grav şi adus în cabinetul doctorului. Nimeni nu credea că acesta îl va opera. ―Dumnezeu ne-a învăţat să ne iubim duşmanii. Nu-l pot iubi, dar îl pot opera―. L-a operat şi l-a salvat. Şi-a stăpânit mânia. Şi-a făcut şi datoria de medic, respectând jurământul zis al lui Hippocrat. N-a avut după aceea un om mai obligat decât cel salvat, iar cel salvat n-ar fi înţeles prin nimic altceva că greşise ucigându-i fratele. Răbdarea temperează. Descarcă nervii. Întârzie deznodământul şi după aceea îşi dă seama că trebuia modificat. O supărare de azi e pe jumătate peste o săptămână. O durere de azi se micşorează mâine. O ruşine de azi îşi scade din intensitate pe măsură ce timpul şi uitarea o scot din circumstanţele în care s-a produs. Duhul răbdării e frate bun cu duhul înţelepciunii. De câte ori nu zicem: „Azi n-aş mai face cum am făcut atunci.― Dacă am fi avut răbdare, câte ar fi putut arăta altfel! Şi-apoi, Sfântul Efrem ne îndeamnă să cerem ajutorul Duhului dragostei. Cu dragostea se răzbate peste tot, fiindcă acesteia nu i se poate opune nimeni şi nimic. Şi nimic nu e mai mare decât ea. „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-mam aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi. Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa. Când eram copil, vorbeam ca un copil, judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea― (I Cor. 13, 1-13). Ca să înţelegem până unde trebuie să meargă dragostea, îmi voi aduce aminte de o întâmplare care m-a emoţionat profund când am citit-o. Multora le va părea neverosimilă, dar gândită bine ne poate foarte bine apărea drept verosimilă, posibilă. Se cheamă Dragostea de mamă. Cândva, într-o ţară îndepărtată, trăia un tânăr care, din motive numai de el cunoscute, hotărâse să-şi omoare mama. Din felul cum se purta, mama îi înţelese gândul şi deveni foarte preocupată. El rămânea mereu ascuns, dar era limpede că hotărârea lui era irevocabilă. Şi atunci, într-o după-amiază, când lumea de obicei se odihneşte prin case, mama îşi invită fiul la o plimbare în pădurea apropiată. Tânărul gândi: „Acum e momentul". Îşi luă arma şi o ascunse cu grijă în buzunar. Mama îl conducea pe cărări tot mai neumblate, prin desişuri. La un moment dat el se opri, dar mama îl îndemnă să meargă mai departe. Era tocmai ceea ce îşi dorea şi el. Ajunseseră într-un loc îndepărtat şi pustiu. Se aşezară jos în tăcere. Mama se convinse că nu era nimeni prin apropiere şi că erau destul de departe de sat. Se întoarse spre fiu şi îi spuse cu blândeţe: ―Aici, fiule, e tocul cel mai hun în care mă poţi împuşca. Nu te va vedea nimeni. Nu va auzi nimeni. Să mă îngropi cu grijă şi să împrăştii frunze deasupra. Nu va fi nici un martor care să te poată acuza în faţa judecătorilor. Hai, dă-i drumul. Omoară-mă îndată, cât nu apare cineva prin împrejurimi!‖ Ar trebui să nu mai adăugăm nici un cuvânt. Aţi înţeles toţi. Văd lacrimi în ochii multora. Şi în ochii tânărului fiu au izbucnit lacrimi. A înţeles că mama îi cunoştea gândul, dar în loc să se apere pe ea, s-a gândit cum să-l apere pe el de judecată. Dragostea a învins. I-a căzut în braţe, cerându-i iertare. Îl iertase dinainte, fiindcă îl iubea. Era fiul ei. Era prelungirea fiinţei ei. În limba engleză există un poem asemănător, intitulat „The Mother‘s Heart―, Inima mamei. Englezii sunt un popor paradoxal: reci şi calculaţi, pe de o parte, emotivi până la a fi copilăroşi, pe de altă parte. Poemul face parte din latura lor emotivă. Îl voi povesti în câteva cuvinte, în proză. Un tănăr voia să se însoare, dar viitoarea soţie, o femeie rea, nu putea suporta pe mama lui. El le iubea pe amândouă. Dar patima îl făcu să asculte de viitoarea soţie. Aceasta îi ceru inima mamei lui, s-o dea câinelui ei. El îşi omorî mama şi grăbit să-i ducă femeii iubite inima mamei, se poticni de o piatră şi căzu destul de rău. Fiind încă la pământ, cu inima în mână, auzi din mâna sa o voce blândă, îngrijorată: ,Are you hurt child?" ,Nu cumva eşti rănit, fiule ?― Iarăşi dragostea de mamă! *** Cine nu cunoaşte din copilărie povestea Corneliei, mama Grachilor, din străvechea capitală a strămoşilor noştri, Roma. Îi venise o prietenă în vizită, încărcată de bijuterii, în degete, la urechi, la gât şi altele în poşeta pe care o poartă de obicei femeile cu ele. Casa Corneliei era simplă, fără podoabe, mobilată doar cu cele trebuincioase unei vieţi decente şi suficiente. După ce prietena îşi etală toate giuvaerurile, diamantele, brăţările, colierele, o întrebă: „Tu, Cornelia, nu vrei să-mi arăţi diamantele tale?" Tocmai atunci intrară pe uşă, gălăgioşi, frumoşi, rumeni, doi copii. Iată diamantele mele!", zise Cornelia. Cei doi au ajuns cetăţeni de cinste ai Romei. Câte n-am mai putea adăuga despre forţa dragostei în viaţa oamenilor şi a lumii! Nu există forţă care să lege mai mult oamenii între ei, pentru că „Dumnezeu este dragoste‖ (I Ioan 4, 8). Fără El, cum am explica dragostea? Să cerem dar, în această perioadă a Postului mare, să fie cu noi şi Duhul dragostei. Frumoase şi cuprinzătoare cereri în rugăciunea Sfântului Efrem Sirul. Uşi ale pocăinţei şi ale îndreptării. Cărări spre Împărăţia Cerurilor. Energii pentru alcătuirea omului bun, drept, cuminte, generos, de omenie. Şi apoi vin ultimele două cereri, ca o încoronare a celor de dinainte şi fără nici o îndoială, ca un ecou al celeilalte cereri din rugăciunea Tatăl nostru: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre‖ (Mt. 6, 12). Acum creştinul vrea să şi le ştie. Bine. Pe toate. Ca să ceară iertare pentru toate. Şi cele neştiute, şă fie ştiute, pentru ca pocăinţa să fie deplină: „Dăruieşte-mi să-mi cunosc greşelile mele!" „Să-mi cunosc―, adică de fapt să mi le recunosc. E hotărât acum să şi le îndrepte. Se teme să nu-i rămână vreuna necunoscuă, nerecunoscută. E apelul suprem pentru a fi ajutat să coboare în adâncul sufletului său, până în colţurile cele mai îndepărtate, în care s-ar mai putea ascunde vreo greşeală, pe care acum e gata s-o mărturisească. Şi să n-o mai repete. Şi să nu fie cumva printre cei care nu ştiu, sau nu vor să ştie că fac greşeli, sau nu ştiu ce spun, când recită mecanic: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre‖ (Matei 6, 12). John Wesley, un cunoscut predicator, călătorea odată în diligenţă cu un general care se arăta foarte supărat pe ordonanţa sa. Îi făcuse desigur ceva dar de îndată ordonanţa şi-a cerut iertare: „Nu iert niciodată", a răspuns generalul mânios. Wesley a intervenit în discuţie: ―înseamnă, domnule general, că dumneavoastră nu greşiţi niciodată.― De fapt greşea chiar acum când nu ierta pe cel care îi ceruse iertare. Filosoful Leibnitz (sec. XVIII) spunea că „dacă Dumnezeu îngăduie păcatul, e dovadă de înţelepciune― (Theodicee, I, 26) pentru că întoarcerea, convertirea şi mărturisirea fac măreţia omului. Exagerând desigur, într-o manieră pietistă, un Franşois de Sales a putut zice: „Scumpe imperfecţiuni care ne fac să ne cunoaştem mizeria".(Scrisoare, 22 iulie 1603), urmând o sintagmă catolică din aceeaşi categorie: Felix culpa, fericită, greşeală, a protopărinţilor, datorită căreia Dumnezeu şi-a putut arăta mila, iertarea şi puterea! (cf. Jacques Chevalier, Le sens du. peche, în voi. „L‘homme et le peche―, Paris 1938, p.l 17-118). Nu, noi vom zice că era mai bine să nu fi fost culpa, că atunci ar fi rămas Felix singur, adică fericirea originară, în care dragostea şi înţelepciunea lui Dumnezeu ar fi strălucit nu în condiţii de împăcare, ci în condiţii de comuniune neumbrită de nimic. Este însă adevărat că, după căderea lui Adam şi Eva, datele problemei s-au schimbat. Nu s-au schimbat însă până la a se exalta răul. Franşois Mauriac îi critică pe teologii romano-catolici şi protestanţi care, observând că Dumnezeu foloseşte uneori răul pentru a ne face un bine mai mare, uită să spună că prin aceasta răul nu e nici scuzat, nici legitimat (La litterature et le peche, în vol.cit.supra, p.212). Mântuitorul nu critică învăţătura fariseilor şi a cărturarilor vremii Sale, ci le denunţă impostura, pentru că „ziceau, dar nu făceau". Deosebea în viaţa lor binele de rău, păcatul şi răul. Fiind condamnate ca atare. Nu avem însă două vieţi, în una să căutăm adevărul şi virtutea şi în alta să le aplicăm. Avem o singură viaţă: în aceasta trebuie să-l căutăm, să-l găsim şi să-l trăim. Şi de toată rătăcirea şi greşeala aici să ne curăţim, să căpătăm iertare de la Dumnezeu. Şi apoi Sfântul Efrem ne mai îndeamnă la o ultimă cerere: Şi să nu osândesc pe fratele meu! De multe scăpăm. De multe ne îndreptăm. Cu greu, dar uneori şi iertăm. Voim să iertăm. Cel mai greu ne vine însă să nu ne comparăm. ―Nu sunt ca vameşul acesta― (Lc. 18, 11). Care din noi scapă de această comparaţie? Cum facem o faptă bună, cum suntem gata să-l osândim pe cel care n-o face, şi ne socotim de îndată mai buni ca el. Cădem tocmai când am ajuns sus! Şi de vorbirea de rău, cum să scăpăm? Câte feluri de vorbiri de rău nu inventăm! Evident, întotdeauna ne punem masca obiectivităţii, ne arătăm o sfântă surprindere şi scandalizare, dar obiectul e întotdeauna vorbirea de rău. Să-i scoatem celui pe care îl vorbim o cărămidă de la temelie. Să-i punem la îndoială reputaţia, să-i smulgem un prieten, un sprijin. Aşa îl osândim. îl condamnăm la osândă. Ce bine ştia Sfântul Efrem cât suntem de vulnerabili la acest capitol. „Şi să nu osândesc pe fratele meu!― Să nu-1 judec. Să nu-1 condamn. Să nu-1 vorbesc de rău! Se zice că trei lucruri nu mai putem repara sau lua înapoi: cuvântul spus, timpul pierdut şi şansa pierdută pentru ceva ce putea fi făcut o singură dată. Cu cuvântul putem lăuda pe Dumnezeu, dar putem şi batjocori pe oameni. *** O poveste spune că un rege, la un banchet a poruncit bucătarului său să prepare cea mai bună mâncare pe care o poate prepara el. A făcut mâncare de limbă. Regelui ia plăcut. Şi mâncarea şi semnificaţia. A doua zi i-a poruncit să facă cea mai rea dintre mâncările pe care le ştie. I-a pregătit tot mâncare de limbă! Regele l-a felicitat. *** Un pădurar locuia într-o colibă veche, în pădure. Era iarna şi afară se pornise o furtună cumplită. Nu avea mâncare şi era în pericol să moară de foame. Şi atunci apăru în faţa colibei un leu încărcat cu vânat proaspăt. L-a chemat înăuntru şi leul a intrat. Omul şi leul au devenit prieteni. Leul a rămas să doarmă şi el înăuntru. Era pe vremea când leii vorbeau, ca în toate fabulele. Dimineaţa, leul politicos l-a întrebat pe pădurar dacă a dormit bine. Omul a răspuns supărat: ―Nici o clipă. N-am putut închide ochii. Miroşi atât de urât. Nu trebuia să te las înăuntru, animal puturos.― Sătul acum, omul uitase binefacerea de ieri. Leul fu foarte nemulţumit, dar nu spuse nimic. Se pregăti să plece. înainte de a pleca îi spuse pădurarului: „Ia-ţi baltagul tău ascuţit şi bate-mă pe spate cât poţi mai tare. Dacă nu mă baţi, te bat eu pe tine". Omul îl bătu foarte tare pe leu, răzbunându-şi noaptea pierdută din cauza lui. Leul îngenunche de durere dar nu crâcni deloc şi îndată după aceea dispăru şchiopătând în pădure. „S-a dus pentru totdeauna, şi-a zis pădurarul. Trebuie să fi murit din bătaia aceea!" După un an, totuşi, pădurarul avu surpriza să-l vadă din nou pe leu în preajma colibei. Era vara şi leul sărea vesel şi sănătos bucurându-se de reîntâlnire. ―Nu fi surprins, prietene, îi spuse leul. Eu sunt. Pune-ţi mâinile pe capul meu şi vei găsi urma rănilor pe care mi le-ai făcut. Atunci tu te-ai răzbunat, iar eu miam potolit pornirea de a te mânca, pentru că mi-ai spus cuvinte jignitoare. Acum, iată, rănile mi s-au vindecat şi eu le-am şi uitat. Ceea ce totuşi nu pot uita, deşi te-am iertat, sunt cuvintele grele pe care mi le-ai spus!‖ Cuvintele rănesc mai adânc şi rănile produse de ele se vindecă mai greu. Uneori nu se vindecă deloc. Pentru că nu mai pot fi luate înapoi, chiar dacă după ce le-am spus ne pare rău de ele. Un preot căruia o femeie i-a spus la spovedanie că, printre altele, mai vorbeşte de rău pe alţii, i-a dat un canon care femeii i s-a părut foarte uşor: „Să mergi la târg joia viitoare şi să cumperi, o găină. O tai pe loc şi, în drum spre casă, smulgi pană după pană în aşa fel încât, când vei ajunge acasă, să fie gata curăţată". Aşa a făcut, dar nu înţelegea rostul canonului. Se duse la preotul care o aştepta şi îl întrebă ce trebuie să înţeleagă din ceea ce a făcuţi „Vei vedea îndată; îi zise preotul. Fă acum drumul înapoi şi adună toate penele pe care le-ai smuls şi le-ai aruncat―. „Imposibil, răspunse femeia. Bătea vântul şi le-a risipit în toate părţile. Le-am aruncat la întâmplare". „Cred că aşa este, i-a spus preotul. Tot aşa s-a întâmplat şi cu cuvintele rele, cu calomniile pe care le-ai împrăştiat tu despre alţii. Au plecat în toate direcţiile, preluate de unii şi de alţii. Încearcă acum să le aduni, dacă mai poţi! Fac rău peste tot pe unde ajung şi tu nu mai ai putere să le opreşti. Nu era mai bine să nu le fi spus ? Cum îţi vei suporta acum părerea de rău?‖ Câte taine ale sufletului omenesc nu cunoştea acest Sfânt Efrem din Siria! Şi cât de adevărat ne pune să ni le dezvăluim şi să le analizăm noi înşine! Ce savant manual de psihologie în cele câteva propoziţiuni ale acestei rugăciuni! Ne umblă prin suflet ca printr-o cămară căreia îi cunoaşte toate ascunzişurile. Şi ne simţim bine. Simţim că ne ajută şi ne oferă mijlocul de a ne-o curăţi, învăţându-ne să ne examinăm prin cuvintele cele mai simple, dar şi cele mai adânci, cele mai pline de har, care capătă valenţe noi, aşa cum sunt puse unele lângă altele. Sunt cuvinte în stare să ne înmoaie şi să ne încovoaie inimile, să ne cuprindă blând şi să ne smerească minţile, şi să ne arunce în genunchi - căci rugăciunea se rosteşte cu metanii - într-o supremă prosternare, care înseamnă în acelaşi timp micimea şi mărimea noastră, căderea şi înălţarea noastră, intrarea în adâncul din noi, în care sălăşluieşte Dumnezeu, „Cel binecuvântat în vecii vecilor―, precum şi sfârşeşte Sfântul Efrem, sublima, neperechea lui rugăciune. Să petrecem perioada Postului mare în ritmul cuvintelor acestei rugăciuni încărcate de har izbăvitor şi înnoitor. Duminica a V-a din Post - O gazdă bănuitoare şi un musafir care îi dă lecţii Ştim de la Botezul Domnului că atunci, în afară de Dumnezeu-Tatăl care L-a descoperit pe Fiul în persoana Lui Iisus, o mărturie convingătoare a dat despre Iisus şi Ioan: „Vine după mine Cel mai mare decât mine, Căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor Lui― (Marcu 1,7). Ioan propovăduia pocăinţa şi învăţa că prin ea se iartă păcatele. Ştim că şi Iisus şi-a început propovăduirea tot cu chemarea la pocăinţă, continuând pe linia deschisă pentru El de Ioan Înaintemergătorul, o misiune de convertire de la păcat la virtute, de la omul vechi la omul nou. Nu mult după ce şi-a început propovăduirea, când Ioan încă nu fusese decapitat de Irod, Iisus a avut şansa să se revanşeze: să dea şi El o mărturie despre Ioan. În multe privinţe clară, într-o singură privinţă enigmatică. Şi fiindcă avusese şi El primele experimente de predicator, trăise şi primele confruntări cu obtuzitatea, cu răutatea, cu răstălmăcirea cuvintelor Sale, situaţie care, fără îndoială, îl mâhnise şi nu-şi va ascunde mâhnirea. Tocmai veniseră ucenicii lui Ioan să-L întrebe dacă „El era Cel ce trebuia să vie sau să aştepte pe altul― (Luca 7, 20). Ştim ce le-a răspuns: „Duceţi-vă şi spuneţi lui Ioan cele ce aţi văzut şi aţi auzit: că orbii" ―văd, ologii umblă, leproşii se curăţă, surzii aud, morţii învie, săracii binevestesc, şi ferice de cel ce nu se va sminti de Mine― (Luca 7, 22-23). Cu alte cuvinte, le aduce aminte lui Ioan şi ucenicilor săi, că se aflau într-un timp mesianic, pentru că se împlineau proorocirile despre acest timp, aşa cum se aflau ele în Vechiul Testament. Iată câteva exemple: „Domnul îndreaptă pe cei gârbovi, Domnul înţelepţeşte orbii― (Ps. 145, 8); „În vremea aceea, cei surzi vor auzi cuvintele cărţii şi ochii celor orbi vor vedea fără umbră şi fără întuneric― (Isaia 29, 18; 35, 5). Textele acestea, ca şi multe altele, erau bine cunoscute evreilor ca descriind ce va face Mesia. Convorbirea aceasta i-a prilejuit însă lui Iisus o referire la Ioan. „Iar, după ce trimişii lui Ioan au plecat, El a început să vorbească mulţimilor despre Ioan: Ce aţi ieşit să priviţi în pustie? Oare trestie clătinată de vânt? Dar ce-aţi ieşit să vedeţi? Oare om îmbrăcat în haine moi? Iată, cei ce petrec în haine scumpe şi în desfătare sunt în casele regilor. Dar ce-aţi ieşit să vedeţi? Oare prooroc? Da! Zic vouă: şi mai mult decât un prooroc. Acesta este cel despre care s-a scris: „Iată, trimit înaintea feţei Tale pe îngerul Meu, care va găti calea Ta, înaintea Ta―. Zic vouă: între cei născuţi din femei, nimeni nu este mai mare decât el― (Luca 7, 24-28). Iisus îl mărturiseşte pe Ioan ca pe un mare prooroc. Ba mai mult: „ca pe cel mai mare―, fiindcă a fost cel care L-a anunţat şi L-a acreditat la Botez în chip vădit. În timp ce proorocii dinainte vestiseră ce se va întâmpla, Ioan proclamase împlinirea. Atestase venirea şi identitatea Celui venit. Dar Mântuitorul încheie print-un cuvânt enigmatic: deşi Ioan e cel mai mare prooroc din câţi au fost până la el, totuşi „cel mai mic în împărăţia lui Dumnezeu este mai mare decât el―. Cine este: „Cel mai mic?― Numai dacă vom lămuri aceasta, vom înţelege paradoxul, deoarece, având atestare de „cel mai mare prooroc―, Ioan nu putea fi în nici un caz mai mic decât proorocii cei mai mici decât el, în Împărăţia Cerurilor! Unii au încercat să explice că Ioan până la învierea Domnului, ca toţi drepţii Vechiului Testament, urma să meargă în iad, de aceea cel mai mic din împărăţie e mai mare ca el. Mântuitorul avea să-i scoată din iad, „din umbra morţii", pe cei drepţi, înainte de înviere. Zicem şi în cântările bisericeşti; „Cel ce Te-ai pogorât la iad şi ai vindecat durerile celor ferecaţi". Dar teologia aceasta nu aveau de unde s-o cunoască ascultătorii lui Iisus. Ea e greu de înţeles şi azi dacă ne gândim că „Bogatul nemilostiv" a vorbit cu Avraam care era în Rai, ba chiar e simbolul împărăţiei lui Dumnezeu, căci expresia „sânul lui Avraam― aceasta însemnează. Să-l fi avut Iisus în vedere în parabola sa, pe Avraam, cu anticipaţie aşezat în .Rai? Sau şeolul, iadul Vechiului Testament, era altceva decât iadul Noului Testament, în cel vechi fiind totuşi compartimentări în care drepţii, ca Avraam, erau într-un loc încă nedeplin luminat, căci nu înviase Hristos care să le fi răscumpărat-păcatul originar, dar nu erau într-un întuneric total? Mântuitorul a şi zis: „În casa Tatălui Meu, sunt multe lăcaşuri―, descriind o stare de dinainte de învierea Sa. Mai aproape de adevăr ar fi comentariul lui Eutimie Zigabenos (ed. rom. Rm. Vâlcii, 1933, voi. I, p. 184) la Evanghelia după Matei. El înţelege prin „Cel mai mic―, pe însuşi Iisus. Iudeii îl credeau pe Ioan cel mai mare, şi Iisus le confirma aceasta, cu precizarea: „dintre cei născuţi din femei―, care aici echivala cu: dintre oameni. Şi dacă El se accepta în ochii iudeilor ca „Cel mai mic―, totuşi nu ezita să le spună sub o formă tainică, umbrită, că El nu era numai „dintre oameni―, ci din Împărăţia cerurilor, şi chiar mai mic fiind socotit, aşa era de fapt „mai mare―. De altfel însuşi Ioan îl recunoscuse ca „mai mare―. E de presupus că ascultătorii nu L-au priceput pe Iisus decât pe jumătate. Au priceput că îl recunoştea mare pe Ioan şi erau mulţumiţi. Enigma următoare au trecut-o pe seama cuvintelor greu de înţeles şi nici măcar n-au cerut să le fie explicate. Nici Iisus n-a socotit că trebuie să le spună mai multe. Ştia că vorbele vor rămâne şi că în viitor, alţii se vor strădui să le înţeleagă. Ceea ce, iată, şi facem! Spuneam mai înainte că Iisus era după primele confruntări cu un auditoriu dificil, bănuitor, care îl pândea să-L prindă în cuvânt, să-I dovedească vreo greşeală împotriva Legii. Nu era bucuros. Experienţa îl îndurera. Îşi dădea seama că orice ar face, pe toţi nu-I putea mulţumi. Chiar cei care îl judecau pe Ioan nu erau unanimi în judecata lor. Erau destui şi dintre aceia care îl judecau rău. Şi Iisus păţea la fel, deşi argumentele care stăteau la baza judecăţii rău voitorilor erau lipsite de cea mai elementară logică. Şi iată o magistrală cuvântare a lui Iisus împotriva nesocotirilor logicii: „Cu cine voi asemăna pe oamenii acestui neam? Şi cu cine sunt ei asemenea? Sunt asemenea copiilor care şed în piaţă şi strigă unii către alţii, zicând: V-am cântat din fluier şi n-aţi jucat; v-am cântat de jale şi n-aţi plâns. Căci a venit Ioan Botezătorul, nemâncând pâine şi negustând vin, şi ziceţi: Are demon! A venit şi Fiul Omului, mâncând şi bând, şi ziceţi: Iată om mâncăcios şi băutor de vin, prieten al vameşilor şi al păcătoşilor! Dar înţelepciunea a fost găsită dreaptă de către toţi fiii ei― (Luca,7,31-35). Românul are o vorbă: cum o dai, nu nimereşti! Cam cu astfel de ascultători avea de a face şi Iisus. Ultimul verset pare a fi ironic. Nu-1 lămureşte- şi, la prima vedere, pare şi el enigmatic: „Şi înţelepciunea s-a îndreptăţit astfel de către toţi fiii ei― (Lc. 7, 35). Exprimat prin alte cuvinte, versetul ar putea fi înţeles cam aşa: După ce vezi asemenea lucruri, îţi dai seama ce diferenţă este între prostie şi înţelepciune. E limpede că numai înţelepciunea poate da satisfacţii minţii sănătoase! De câte ori nu ne întâlnim şi noi cu asemenea situaţii! De faci într-un fel, nu e bine; de faci într-altul, nici aşa nu e bine, deşi ai în faţă aceeaşi oameni. După această scurtă dar vehementă cuvântare, unul din ascultători, un fariseu cu numele Simon, probabil om de bunăvoinţă, impresionat de ceea ce spusese Iisus, L-a invitat la masă. Poate voia să-i mai pună unele întrebări. Nu părea a fi fost dintre ispititori, deşi, fariseu fiind, nu-şi dezminţi rigurozitatea. În Orient nu se respectă întotdeauna regulile cu care suntem obişnuiţi noi. Deşi fusese invitat la masă numai Iisus, mulţi dintre cei care îl ascultaseră s-au luat după El, cu speranţa că vor mai auzi câte ceva, sau vor vedea vreo minune. Astfel nu ne explicăm cum a intrat în casa fariseului şi o femeie păcătoasă, cunoscută ca atare lui Simon. Dacă ar fi fost după el, n-ar fi primit-o. A tolerat-o numai pentru a nu-şi supăra musafirul, căci femeia venise să-şi mărturisească păcătoşenia. Plângea. Dar fariseul L-a judecat de îndată cu severitate pe Iisus pentru că o lăsa să se apropie de El. L-a judecat „în gând", neştiind el că gândurile erau pentru Iisus ca şi cuvintele. Întâmplarea e interesantă şi e frumos povestită de evanghelistul Luca. Ca să-l lămurească, Iisus i-a imaginat fariseului pe loc o scurtă parabolă, punându-1 să-i găsească singur cheia. Metoda lui Iisus era adesea aceea de a-i pune pe oameni săşi răspundă singuri la întrebări. În unele privinţe cam ca metoda lui Socrate. Dar să ascultăm întâmplarea: „Şi iată era în cetate o femeie păcătoasă şi, aflând că şedea la masă, în casa fariseului, a adus un alabastru cu mir. Şi, stând la spate, lângă picioarele Lui, plângând, a început să ude cu lacrimi picioarele Lui, şi cu părul capului ei le ştergea. Şi săruta picioarele Lui şi le ungea cu mir. Şi văzând fariseul, care-L chemase, a zis în sine: Acesta de-ar fi prooroc, ar şti cine e şi ce fel de femeie e femeia care se atinge de El, că este păcătoasă. Şi răspunzând, Iisus a zis către el: Simone, am să-ţi spun ceva. Învăţătorule, spune, zise el. Un cămătar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt cu cincizeci. Dar, neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Deci care dintre ei îl va iubi mai mult? Simon, răspunzând, a zis: Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult. Iar El i-a zis: Drept ai judecat. Şi întorcându-se către femeie, a zis lui Simon: Vezi pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi apă pe picioare nu Mi-ai dat; ea însă, cu lacrimi, Mi-a udat picioarele şi le-a şters cu părul ei. Sărutare nu Mi-ai dat; ea însă, de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele. Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns; ea însă cu mir Mi-a uns picioarele. De aceea îţi zic: Iertate îi sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte. Şi ia zis ei: Iertate îţi sunt păcatele. Şi au început cei ce şedeau împreună la masă să zică în sine: Cine este acesta care iartă şi păcatele? Iară către femeie a zis: Credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace― (Luca 7, 37-50). Femeia fusese păcătoasă. Acum îşi plângea păcatele.. Simţise în Iisus pe Cel ce putea ierta. Şi nu se înşelase. Ba mai mult: nu venise să ispitească, ci să-şi arate iubirea curată faţă de Străinul Cel bun, în care vedea bunătatea. Pocăinţa îi deschisese ochii să iubească mai mult decât până atunci. Pocăinţa o schimbase. Rodise în ea dragoste. Iisus o iartă pentru că i-a înţeles dragostea cea nouă, generoasă, jertfelnică, nesfielnică, totală, tot atât de mare, pe cât de mari fuseseră păcatele ei. „Se iartă păcatele ei cele multe, pentru că a iubit mult". Un lucru mi se pare foarte interesant. Iisus îi apreciază lacrimile pocăinţei, dar o iartă pentru că, renunţând în inima ei la păcate, acum iubea. O iartă pentru că iubea. Pocăinţa născuse în ea iubire. Pentru roadele pocăinţei o ierta. Căci dacă ne pocăim, dar rămânem sterpi, uscaţi, egoişti, nu obţinem mare lucru. Pocăinţa trebuie să ne facă oameni noi, şi cei din jurul nostru să vadă că am devenit mai buni. Pocăinţa nu trebuie să ne facă doar să ne mândrim cu voinţa şi curajul de a ne fi mărturisit păcatele. Şi Zaheu, după pocăinţă şi iertare, a dat înapoi ceea ce îşi însuşise pe nedrept. Dacă la spovedanie nu ne hotărâm să nu mai facem păcate, şi dacă îndată după aceea le reluăm şi le repetăm, înseamnă că nu ne-am căit cu adevărat. „S-a pocăit rău, insuficient, cel care îşi repetă păcatele ―, spunea Fericitul Augustin. Unele canoane pe care preoţii le dau după spovedanie, sunt încercări ale dragostei şi puterii de jertfă, atunci când, de pildă, preotul recomandă penitentului să ajute nişte bătrâni, să îmbrace nişte copii săraci. Astfel de canoane, desigur recomandate cu discernământ şi fără exagerare, au rosturi pozitive. Dar dacă în acelaşi timp păcatele se repetă, te întrebi ce rost au toate. Au totuşi un rost. Dacă suntem mereu în stare de păcat, să fim mereu şi în stare de pocăinţă. Încetul cu încetul va veni şi eliberarea totală de păcat. Mântuitorul a venit pentru cei păcătoşi, să le deschidă o cale spre mântuire. I-a iertat pe toţi păcătoşii care s-au pocăit. Fără iertarea păcatelor am fi mereu, pentru veşnicie, cu povara trecutului pe umerii noştri. Iertarea ne despovărează. Ne eliberează. E cel mai mare dar pe care L-a adus Mântuitorul omenirii. Să ne folosim de el. Fără acestea chinurile conştiinţei ar fi de pe acum egale cu chinurile iadului. Căci spre pocăinţă ne îndrumează şi conştiinţa. „Păgânii din fire fac ale legii―, spunea Sfântul Pavel (Rom. 2, 14). Dar când nu le fac, conştiinţa nu-şi găseşte alinarea în nimic dacă nu cunosc iertarea lui Dumnezeu prin creştinism, şi anume prin ortodoxie. Căci conştiinţa, deşi lege pusă de Dumnezeu în noi, două lucruri nu le poate face: 1. Nu poate face întotdeauna, fără greşeală, numai fapte bune. Uneori e biruită de egoism, de interese, de mândrie. Nu întotdeauna şi la toţi discernământul operează cu înţelepciunea cuvenită. Ea depinde şi de capacitatea intelectuală a fiecăruia, şi de cea morală. 2. Nu se poate ierta singură. Uneori, când capacitatea intelectuală şi cea morală sunt slabe, cel care a făcut greşeli fie că nu le vede întreaga gravitate, fie că se crede la adăpost şi cade în indiferenţă. Dar, de obicei, ea simte că lucrurile nu sunt în regulă când a păcătuit. Şi uneori, oricât s-ar autolinişti, nu se poate linişti în întregime. Dincolo de realitatea ei ca autoritate în om, chiar când nu e bine informată asupra criteriilor moralei, simte că situaţia trebuie reglementată. Încearcă singură unele reglementări, prin două mijloace: fie compensând răul, dând înapoi ceea ce a luat, dacă e vorba de furat, fie mărturisind cu orice risc răul făcut. Aceasta înseamnă că la unii conştiinţa operează totuşi părere de rău, căinţă, responsabilitate. Nu e biruită cu totul de rău şi de patimi. Raskolnikov din romanul Crimă şi pedeapsă a lui Dostoievski s-a denunţat până la urmă singur. Deşi reuşea întotdeauna să se disculpeze în faţa judecătorului, în faţa propriei conştiinţe nu s-a putut disculpa. A preferat Siberia, numai să-şi liniştească sufletul, conştiinţa. Trebuia să expieze, să plătească. În libertate se simţea închis, în închisoare se simţea liber. Conştiinţa poate fi însă trezită, liniştită, potolită, reabilitată prin mărturisirea în faţa lui Dumnezeu. Dumnezeu o repune pe linie de plutire, desigur nu fără o repunere a ei şi în demnitatea morală, în restaurarea ei de criteriu moral al faptelor noastre. În multe cazuri, fără apelul la iertarea divină, ea nu ajunge la linişte şi nu poate reglementa răul pe care l-a făcut. Se povesteşte că un om bogat avea drept chiriaşă o femeie săracă, mamă văduvă a cinci copii mici. Fiindcă nu-şi putea plăti chiria, bogatul şi-a trimis administratorul s-o scoată din casă. Ea a cerut îngăduinţa să vorbească personal cu proprietarul, sperând că îl va convinge s-o mai păsuiască o vreme. Administratorul îi îngădui, ea se duse la proprietar, dar acesta nu voi cu nici un chip s-o amâne cu datoria. Porunci să fie scoasă afară, în drum. După ce plecă femeia, conştiinţa începu să-l mustre. Mai întâi mai puţin, apoi mai mult, pe măsură ce îşi imagina soarta femeii scoasă în drum cu tot cu copii. Cântecul unui pârâiaş din vecinătate i se păru plâns, vântul strecurându-se prin trestii i se păru suspin, o vijelie care lovea stejarii i se păru strigăt după ajutor. Se stârnise o furtună, cu ploaie cumplită şi cu tunete şi trăznete. Toate i se păreau îndreptate numai şi numai împotriva femeii şi a copiilor ei. Îl cuprinse o frică mare de propria se neomenie. Îşi trimise slujitorii s-o caute pe femeie şi pe copii şi să-i aducă înapoi în casa din care fuseseră alungaţi, l-au găsit târziu, dar erau înecaţi într-un loc în care se adăpostiseră, pe care l-au cuprins apele dezlănţuite şi l-au acoperit. Auzind mereu glasurile disperate ale copiilor şi ale femeii, bogatul nu-şi mai putu linişti conştiinţa. Se îmbolnăvi mai întâi de minte, apoi i se îmbolnăvi şi trupul şi muri cu conştiinţa neîmpăcată. Conştiinţa nu l-a putut ierta. Ar fi putut un duhovnic găsi o soluţie, dacă i-ar fi venit bogatului gândul de a merge la o spovedanie? I-ar fi putut linişti conştiinţa? Cred că da. Cu amintirea cumplitei sale neomenii ar fi rămas mereu, dar duhovnicul l-ar fi îndrumat cum să compenseze memoria cu alte fapte de omenie, i-ar fi schimbat viaţa, ar fi făcut din el un om bun care, în final, ar fi putut ajunge la convingerea că Dumnezeu l-a iertat. Neapelând la un duhovnic, a rămas cu răul săvârşit deasupra capului său, chinuindu-i fără ieşire conştiinţa şi ducându-1 în moarte neîmpăcat cu sine şi neiertat de Dumnezeu. Conştiinţa, la credincioşi şi la necredincioşi, rămâne tutuşi Marele Semnal. E un clopoţel care sună în noi când am săvârşit o faptă rea. Se zice că la un misionar în Africa a venit într-o zi un localnic neconvertit încă, şi i-a cerut o oală cu făină. Misionarul i-a dat. Când a ajuns acasă, omul a găsit în oală un ban de argint. A doua zi a venit la misionar şi i-a zis: „Domnule, am în inima mea doi oameni, unui bun şi unul rău. S-au certat între ei toată noaptea şi n-am putut dormi deloc. Cel bun zicea: Nu e al tău. Ţi l-a dat din greşeală. Du-l înapoi. Cel rău zicea: E al tău. Când ţi-a dat făina, misionarul ţi-a dat şi banul. Cumpără-ţi ceva băutură pe el. Cum cei doi n-au ajuns la nici un rezultat, m-am hotărât să vă aduc banul înapoi, ca să-mi liniştesc conştiinţa". În cele mai multe cazuri conştiinţa române trează şi ne îndrumează pe calea adevărului şi a vieţii morale. Uneori ea ne judecă chiar mai aspru decât ne-ar judeca alţii. Fiindcă ea e de la Dumnezeu. Şi chiar când cădem în greşeli mari, ea rămâne trează şi ne atrage atenţia că greşim. Iată un caz ieşit din comun: împăratul Constantinopolei, Constant, unul din urmaşii lui Constantin cel mare (sec. IV, d. Hr.), temându-se de fratele său mai mic, Teodosie, să nu-i ia tronul, l-a silit să se hirotonească diacon, iar după câteva zile l-a ucis ca şi Cain pe Abel. După acest păcat, a crezut că va dormi în linişte. Dar s-a înşelat. Într-o noapte, înainte de a aţipi, în întuneric i-a apărut umbra fratelui său ucis, îmbrăcat în veşminte diaconeşti. Ţinea în mână un pahar cu sângele său cald, aburit, şi zise: „Ia şi bea! Eu sunt fratele tău Teodosie, pe care tu l-ai omorât. Acesta este sângele meu după care tu ai fost însetat. Bea şi-ţi potoleşte pofta arzătoare de sânge, ia şi bea!". În faţa vedeniei, împăratul a rămas ca mort. Venindu-şi în fire, s-a ridicat din pat şi s-a dus în altă cameră, unde a încercat să se culce. Când să adoarmă, vedenia i-a apărut din nou, cu paharul în mână şi cu îndemnul: „Ia şi bea, frate!" Scena s-a repetat de mai multe ori când împăratul ucigaş voia să se odihnească. Fratele ucis apărea şi-i spunea aceleaşi cuvinte. Dacă ieşea în grădină, la vânătoare, la câmp, la plimbare, vedenia îngrozitoare i se arăta iar, şi în ureche îi răsunau cuvintele: „Ia şi bea!" Îngrozit de aceste arătări a plecat din capitală, în Sicilia, crezând că schimbându-şi locul îşi va schimba şi norocul. Dar a fost în zadar. Aceleaşi cuvinte le auzea mereu: „Ia, frate, şi bea!" Au trecut câţiva ani de mustrare de cuget şi chin şi pedeapsa dreaptă a lui Dumnezeu a venit ca trăsnetul: pierzându-şi mintea, împăratul Constant s-a sinucis în baia sa. „Călcând porunca lui Dumnezeu (Să nu ucizi!), el s-a predat diavolului şi chinurilor veşnice, scrie Ilie Minat. Duminica aceasta e numită a Mariei Egipteanca. A fost o curtezană păcătoasă devenită simbol al pocăinţei şi al măreţiei conştiinţei feminine, capabilă de îndreptare mai mult decât şi-ar putea închipui oricine. Pe nedrept femeile au fost întotdeauna blamate mai mult decât bărbaţii cu privire la păcat. E o mentalitate moştenită din Vechiul Testament, pe care Mântuitorul a schimbat-o, şi noi trebuie să luăm notă de aceasta. De aceea şi supracinstim noi pe Maica Domnului şi am umplut calendarul de sfinte femei, mame virtuoase, martire, ascete, în rândul acestora din urmă înscriindu-se şi Maria Egipteanca, un fel de nouă Marie Magdalena. Tradiţia creştină ne aminteşte de multe femei păcătoase care s-au întors la pocăinţă. Se zice că un călugăr din pustie avea o soră care ajunsese într-o casă rău famată. Călugărul a pornit spre oraş s-o vadă şi să încerce s-o întoarcă pe calea cea bună. Ajungând în faţa casei, cineva i-a spus sorei lui că afară o aşteaptă fratele. A coborât îndată desculţă şi cu capul descoperit. „Cum ai ajuns surioară într-o asemenea degradare?", a întrebat-o călugărul. Ea a început să plângă şi căzând la pieptul lui l-a rugat: „Vreau să mă îndrept. Scoate-mă de aici". „Bine du-te şi ia-ţi cele ale tale, încălţămintea şi acoperământ pentru capul tău". „Nu. Ia-mă acum. Dacă urc, voi intra din nou în mrejele celor ce m-au ademenit aici". Şi a luat-o aşa. Şi au plecat spre pustie, fratele gândindu-se s-o predea unei mănăstiri de maici pe care o ştia în cale. Pe drum, după câteva zile de mers, au văzut în faţă sosind o caravană de arabi. Prin apropiere erau nişte tufe. „Dute şi ascunde-te în tufele acelea. Arabii nu vor crede că eşti sora mea şi mă vor bănui că duc cu mine o femeie, sau, cine ştie, vor încerca să te ia cu ei". Sora l-a ascultat. Caravana a sosit şi a trecut mai departe. El aştepta să se întoarcă sora lui din locul unde se ascunsese. Văzând că nu vine, s-a dus s-o caute. A găsit-o moartă. Abia atunci a văzut că picioarele ei goale erau numai răni şi gura arsă de arşiţă şi sete. Ea nu se plânsese deloc. A îngropat-o acolo şi s-a rugat lui Dumnezeu să-i descopere ce s-a întâmplat cu sora lui. A avut o descoperire în vis auzind cuvintele: „Puţin nevoindu-se, dar din inimă pocăindu-se, s-a mântuit!" Ne aflăm în Postul mare. Maria Egipteanca ne aminteşte de pocăinţă. Oameni fiind, deşi dorim să ne pocăim şi să ne îndreptăm, păcătuim mereu. Important e, cum am mai spus, dacă suntem în stare de păcat, să fim mereu şi în stare de pocăinţă. Un frate a mers la Avva Sisoe şi i-a spus: „Părinte, am căzut în păcat. Ce să fac acum?" „Ridică-te!", i-a răspuns bătrânul simplu. „M-am ridicat, dar am căzut din nou în cursa păcatului", a mărturisit fratele cu tristeţe. „Şi ce te opreşte să te ridici din nou?―, îi spuse bătrânul. „Până când?" întrebă fratele. „Până te va găsi moartea, fie stând în picioare, fie căzut. Căci scris este: în ceea ce te voi găsi, în aceea te voi judeca. Roagă-te lui Dumnezeu să te găsească, în ultimul moment, în picioare şi în pocăinţă. Ca să ne găsească Dumnezeu aşa, ar trebui să avem grijă să fim mereu în stare de pocăinţă, căci nu ştim nici ziua, nici ceasul când ni se va cere sufletul. Şi să nu uităm să ne transformăm pocăinţa în iubire. Căci Iisus i-a spus femeii din casa fariseului Simon: „Se iartă păcatele ei cele multe, pentru că a iubit mult― (Luca, 7, 47). Iubirea învinge tot păcatul. Iubirea e mai mare şi decât păcatul, şi decât pocăinţa. Cuvânt rostit la schitul Păltiniş în ziua de 16 aprilie 1989 Duminica a V-a după Rusalii sau în orice Duminică - Cuvânt pentru apărarea dreptei credinţe - Cei care „au râvnă pentru Dumnezeu, dar fără pricepere” După cum ştim toţi, lumea de astăzi e bântuită de probleme, e împărţită, şi nu mai contenesc conflictele şi neînţelegerile, înmulţindu-se de la o zi la alta. Se fac eforturi mari pentru a se ajunge la unitatea lumii, la înţelegere, la pace. În aceeaşi direcţie fac eforturi mari şi Bisericile creştine, pentru că nici ele nu au rămas toate credincioase mandatului pe care l-au avut de la Mântuitorul Iisus Hristos şi anume, acela de a fi una, de a fi toţi o Biserică, o credinţă, un Botez, de a avea toţi aceeaşi credinţă în Dumnezeu, de a fi toţi fraţi între noi, de a lucra şi a ne ruga împreună, de a căuta împreună fericirea pe pământ şi mântuirea în cer. După cum spune Sfântul Pavel în Epistolele sale, unii, din iubire de dispută şi de slavă deşartă, din încredere prea mare în capacitatea lor de a tâlcui Scripturile, au rătăcit de la adevăr şi aşa, în decursul istoriei, Biserica cea una dintru început, întemeiată de Mântuitorul Hristos şi propovăduită de apostoli, s-a împărţit în mai multe fracţiunii. Primelor încercări de împărţire, Biserica le-a rezistat cu succes, în primul mileniu, organizând cele şapte sinoade ecumenice care au stabilit adevărurile de credinţă o dată pentru totdeauna. Totuşi, după aceea, la începutul mileniului al doilea, de la Biserica cea una s-a rupt o bună parte şi anume partea apuseană, alcătuind Biserica Romano-Catolică, cu centrul la Roma. Mai târziu, la începutul secolului al XVI-lea din Biserica Romano-Catolică s-a rupt altă fracţiune, ceea ce numim marile Biserici Protestante, în special cea luterană - zisă şi evanghelică, - cea calvină - zisă şi reformată - şi apoi şi altele care continuă fracţionarea-şi sfâşierea trupului lui Hristos până în zilele noastre. În acelaşi timp, însă, în veacul nostru, în acest veac în care diviziunile din lume îşi caută soluţia de regrupare într-o unitate de gândire socială şi politică, gândire care să fie în stare să desfiinţeze barierele, discriminările, decalajele de tot felul care produc săraci şi bogaţi, liberi şi sclavi, spre a se ajunge la idealurile pe care le-a visat omenirea dintotdeauna, la libertate, egalitate şi fraternitate, pentru oameni şi popoare, - în acest veac, Bisericile s-au gândit şi ele să dea un bun exemplu, încercând şă-şi refacă şi ele unitatea cea dintâi. Aşa se face că acum, mai mult decât altădată când direcţia era spre împărţiri cât mai multe, spre alcătuiri de grupuri şi dizidenţe tot mai numeroase, în veacul nostru a început o mişcare inversă, o mişcare de refacere a unităţii creştinilor de pretutindeni, din toată lumea. În acest scop s-a creat Consiliul Ecumenic sau Consiliul Mondial al Bisericilor, care adună astăzi peste 300 de Biserici creştine, visând şi lucrând pentru refacerea unităţii celei dintâi. În acelaşi scop s-au iniţiat convorbiri, dialoguri bilaterale şi multilaterale, simpozioane, conferinţe etc.. Noi, Biserica Ortodoxă Română, am început încă din 1935 un dialog cu Biserica Anglicană, încercând să netezim diferenţele dintre noi. Dialogul mai continuă şi azi. După al doilea război mondial, asemenea dialoguri au început cu Bisericile Vechi Catolice din Occident, cil Bisericile Ortodoxe Vechi Orientale, şi anume cu Biserica Coptă din Egipt, cu Biserica din Etiopia, cu Bisericile din Asia Mică şi cu Biserica din India. S-a iniţiat în acelaşi timp dialogul cu Bisericile Protestante. Acum, mai în urmă, sa început şi dialogul dintre Ortodoxie şi cea mai importantă dintre marile Biserici creştine, ruptă din trupul mare al Bisericii primului mileniu la anul 1054, şi anume cu Biserica Romano-Catolică. Un lucru este important şi pozitiv; că hotărârea spre unitate e mai prezentă în lumea creştină de astăzi decât a fost oricând înainte când, precum spuneam, tendinţele erau de împărţire. Şi noi, ortodocşii români, trăim, laolaltă cu celelalte culte creştine, experienţa căutării şi încercăm, şi pe plan local, să ajungem la unitate. Ne bucurăm ori de câte ori găsim puncte de convergenţă cu ceilalţi fraţi creştini, tot aşa cum ne întristăm ori de câte ori anumite grupuri creştine, dintre cele mai mărunte, în loc să urmărească unitatea, urmăresc dimpotrivă, în continuare, dezmembrarea. Caută pe toate căile să-i atragă pe creştinii noştri ortodocşi de la dreapta credinţă spre altfel de credinţe, socotindu-se aceşti creştini rătăciţi, acum după aproape două mii de ani, mai buni interpreţi ai Sfintei Scripturi şi ai învăţăturii Mântuitorului, decât au fost Sfinţii Părinţi şi decât a fost Biserica întreagă de-a lungul a două mii de ani, de la Hristos până azi! În Epistola care s-a citit astăzi, Sfântul Pavel spune că există credincioşi care „au râvnă către Dumnezeu, dar fără pricepere" (Romani 10, 2) şi îi avertizează pe unii ca aceştia să-şi canalizeze cu pricepere râvna lor către Dumnezeu pentru că, tot Sfântul Pavel spusese corintenilor, că nu se încununează cel ce aleargă la întâmplare (I Cor. 9, 26). A avea râvnă cu pricepere înseamnă a-ţi ordona gândirea şi credinţa după criterii sigure, a nu lăsa nimic pe seama întâmplării. Tot ce se face la întâmplare, duce la rezultate întâmplătoare. Ce înseamnă a avea râvnă către Dumnezeu cu pricepere?  Înseamnă, în primul rând, a urma rânduielile cele statornicite de Biserică dintru început, şi verificate de-a lungul a două mii de ani până astăzi, ca fiind rânduieli bune;  înseamnă a urma ceea ce au crezut moşii şi strămoşii noştri, credinţa în care au trăi şi au murit ei, până în zilele noastre;  înseamnă a urma acea tradiţie care a dus la unitatea noastră de credinţă şi la unitatea noastră ca neam, de-a lungul istoriei, şi care s-a verificat a fi credinţa cea dreaptă. Noi, ortodocşii, am rămas dintru început până azi păstrătorii dreptei credinţe. Toţi ceilalţi, toate celelalte grupări care au apărut în istorie, de-a lungul secolelor, s-au rupt de la noi, s-au rupt de la dreapta credinţă, precum spunea Sfântul apostol Pavel, din dorinţa de dispute şi de slavă deşartă, şi din încrederea prea mare în felul lor personal de a interpreta Sfânta Scriptură. A avea râvnă către Dumnezeu, cu pricepere, înseamnă aşadar a urma învăţătura cea dreaptă, lăsată şi transmisă prin Biserică de-a lungul veacurilor tuturor creştinilor. Învăţătura noastră, pe lângă faptul că ne-a fost descoperită de Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, răspunde şi exigenţelor gândirii corecte. Propovăduim o credinţă luminată, cu temeiuri puternice şi sigure în descoperirea dumnezeiască. Ştim că viaţa vine de la Dumnezeu. În credinţa noastră Dumnezeu e autorul întregii creaţii şi al ordinii din univers, care ne minunează permanent şi ne încredinţează de Atotputernicia Sa. Pământul şi toate planetele stau suspendate în univers, călătoresc pe căi bine alese şi cunoscute, ca pe nişte şine invizibile care le feresc de ciocniri între ele. Anotimpurile se succed într-o ordine uimitoare. Soarele nu uită să răsară niciodată şi astfel, zilele şi nopţile alternează cu implacabilitate şi, după ele, tot ritmul nostru biologic, organizat într-o succesiune legică trece de la epuizare la recuperare, de la muncă la odihnă şi astfel suntem capabili s-o luăm mereu de la început, reeditând minunea restaurării noastre în fiecare dimineaţă, aşa cum se restaurează pădurile primăvara, după o iarnă de somn. Nu poate exista ordine fără Cineva care s-o facă. Această convingere ne întăreşte credinţa în Dumnezeu. Din nimic nu apare nimic. Principiul e vechi de când lumea şi nimeni n-a spus până acum că n-ar fi logic. Credinţa noastră este luminată. Ea se vrea şi se ţine între limitele gândirii sănătoase, aceea pe care ne-a predat-o Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie prin Biserică. Un învăţat francez din secolul al şaptesprezecelea, matematician şi fizician, Blaise Pascal, spunea că logica cea mai simplă ne îndrumează spre credinţă, ca fiind mai folositoare pentru destinul nostru veşnic decât necredinţa. Pascal propunea un fel de pariu, spunând: eu mă simt mai sigur să pariez pe existenţa lui Dumnezeu, decât pe inexistenţa Lui, şi iată de ce: întâi: dacă nu există Dumnezeu, şi cred, nu mi se va întâmpla nimic. Mor şi, odată cu moartea, s-a sfârşit totul. Doi: dacă nu există Dumnezeu şi nu cred, de asemenea nu mi se va întâmpla nimic. Odată cu moartea s-a sfârşit totul. Dar, trei: dacă există Dumnezeu şi nu cred, atunci am pierdut totul. Şi, patru: dacă există Dumnezeu şi cred, atunci am câştigat totul. Nu este deci mai logic să pariez pe existenţa lui Dumnezeu, decât pe inexistenţa Lui? Evident, nu pentru aceasta credem noi în Dumnezeu. Nu pe baza unui astfel de pariu ne-am făcut creştini. Dar fără îndoială, şi acest pariu îşi are forţa lui. Unii ar putea zice: aceasta este o credinţă interesată, nu una adevărată. O credinţă din frică, nu din liberă alegere. S-au şi adus aceste obiecţii Pariului lui Pascal. Dar de ce să nu fim interesaţi? Şi de ce să nu ne fie frică? „Frica de Dumnezeu este începutul Înţelepciunii‖, spune psalmistul (Ps. 110, 10). Locurile în care Scriptura recomandă această frică sunt nenumărate. Dar să observăm: ea este doar începutul, şi al înţelepciunii, şi al cunoaşterii (Proverbe 1, 7). Ea se transformă apoi în „duh de putere" sufletească (Iisus Tit 1, 7), şi dragoste, „în care nu mai este frică, căci dragostea izgoneşte frica" (I Ioan 4, 1). De aceea un sfânt nevoitor în cele duhovniceşti a socotit că a ajuns la măsura cea adevărată, numai atunci când a putut spune „De acum nu mă mai tem de Dumnezeu, ci Îl iubesc". Aşa că oricât de utilitarist ar putea părea Pariul lui Pascal, nu avem nici un temei ca să nu-1 luăm în serios, de vreme ce l-a prins în logica lui chiar pe un Pascal! Noi credem că Dumnezeu a sădit în inimile noastre credinţa. Credinţa vine de la Dumnezeu. Dar ea, precum spuneam, trebuie să fie luminată, trebuie să fie o „credinţă cu pricepere". Credinţa noastră ortodoxă este o credinţă luminată. De ce? Pentru că ea ne ajută să ne înţelegem destinul pământesc, ne ajută să ne înţelegem şi destinul nostru ceresc, nu ne opreşte să trăim în societate, ba, dimpotrivă, ne îndeamnă să ne integrăm în societate, în viaţa societăţii, împreună cu toţi fraţii noştri, să contribuim împreună la o viaţă mai bună, la o viaţă mai fericită aici pe pământ, pentru ca să ne-o pregătim şi pe cealaltă din ceruri. Credinţa nu ne îndeamnă la izolarea de societate şi de toţi fraţii noştri, oameni de pretutindeni, ci, dimpotrivă, ne îndeamnă la muncă, ne îndeamnă să ne preocupăm de cele ale minţii, de ştiinţă, de cultură şi de civilizaţie, de artă, de tot ceea ce poate face bucuria şi fericirea oamenilor, de tot ceea ce poate promova dezvoltarea spiritului omenesc, de tot ceea ce poate antrena mintea omenească spre creaţiile cele mai înalte, impunând doar o singură restricţie: tot ce creează să fie în folosul oamenilor şi nu împotriva lor. Şi ce înseamnă oare a avea râvnă pentru Dumnezeu, dar cu nepricepere ? Toate tendinţele centrifuge, tendinţele de rupere de la Biserica cea una sunt nepricepere, nepriceperea celor care nu mai înţeleg rostul Bisericii şi au ajuns s-o înlocuiască prin cel puţin o mie de altfel de Biserici, fiecare pretinzându-se unica adevărată. Nu mai înţeleg rostul preoţiei, cea întemeiată de Iisus Hristos prin apostoli, şi au ajuns să-l înlocuiască prin altfel de preoţi, autoinvestiţi, de cel puţin o mie de feluri, fiecare pretinzându-se a fi cel adevărat, în cel mai autentic spirit antibiblic, pentru că în Biblie se blamează toţi cei care se vor ai lui Apollo, ai lui Chefa etc., adică ai altor învăţători decât Hristos, rupându-se din unitatea Bisericii lui Hristos, cea una (v. I Cor. 3, 5-23). Preoţilor investiţi de Hristos şi de apostoli li s-a dat puterea de a dezlega şi a lega: „Tot ce veţi lega şi veţi dezlega pe pământ va fi legat şi dezlegat şi în ceruri―. Numai lor, şi tot lor li s-a poruncit: „Mergând, propovăduiţi, botezând pe toţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh...― Toate acestea sunt Taine instituite de Mântuitorul Hristos. Cei care nu mai vor să le priceapă, cei care nu mai vor să creadă în ele, cei care cred că au descoperit ei o altă modalitate de înţelegere a Scripturii, acum, după două mii de ani, în ciuda faptului că de două mii de ani Biserica a crezut într-un anumit fel şi ne-a transmis aşa cum trebuie învăţătura Mântuitorului Hristos, toţi aceştia au râvnă către Dumnezeu, dar cu nepricepere, şi nu se vor bucura de primirea în curţile Domnului. Ei pretind că au credinţă, şi poate au, dar au credinţă fără minte, fără rânduială, fără pricepere. De aceea lor li se aplică adesea cuvântul acela cu nume de ocară: obscurantism! Fiindcă mulţi dintre ei învaţă că trebuie să ne retragem din lume, că „lumea― e numai păcat; că tot ce e „lumesc― e diavolesc, ca şi cum ei n-ar fi în lume şi ar putea trăi în afara ei. Unii ne îndeamnă să nu mai muncim, să nu luăm parte la nimic din ceea ce se întâmplă în lume, ca şi cum nu am avea familii, ca şi cum nu am trăi în nişte condiţiuni materiale date, în mijlocul cărora Dumnezeu ne-a dat poruncă să trăim. Nu noi am creat lumea aceasta şi nici diavolul, ca să fie rea. Dumnezeu a creat-o şi ne-a aşezat în ea, aşa cum este ea, aşa cum a creat-o El, şi „a văzut că e bună", cu rânduielile ei de tot felul (Geneză 1, 31). Dumnezeu a făcut ca să trăim în oraşe, să trăim în sate, cu străzi, cu fabrici, cu brutării, cu uzine de fabricat lumină. Oare de ce unii ca aceştia care ne îndeamnă să nu ne implicăm în viaţa lumii, nu refuză nici pâinea coaptă de alţii, nici lumina fabricată de alţii, nici hainele fabricate de alţii! Vor doar să ia, dar să nu dea nimic. E un fel de a justifica religios lenea şi boala sufletului şi a minţii lor! Dumnezeu a creat lumea cu toate bunurile ei, ca să ne bucurăm de ele, să muncim, să le desăvârşim şi să le înmulţim, să contribuim astfel la o viaţă comună cât mai fericită, cât mai completă, desăvârşită. Dumnezeu ne-a dat toate aceste bunuri, ca şi viaţa. De aceea trebuie să primim tot ceea ce ne-a dat Dumnezeu. Ni le-a dat ca să le desăvârşim şi să ne desăvârşim: „Fiţi desăvârşiţi!" (Matei 5, 48). Talantul trebuie înmulţit (Matei 25, 24-30). Cei care nu fac aşa, aceştia sunt cei care au râvnă pentru Dumnezeu, dar fără pricepere. Tot fără pricepere e şi goana lor după pradă: să rupă din turma creştină cea adevărată cât mai mulţi, să-i scoată din unitate. Să-i dezbine. În timp ce Bisericile mari şi-au dat seama de greşelile lor din trecut şi caută acum unitatea, aceştia umblă mereu să împartă şi să înmulţească „bisericuţele‖, grupuleţele lui cutare şi ale lui cutare! Să nu fim dintre aceia. Mai sunt şi printre drepţii noştri credincioşi unii care se lasă atraşi spre unele obiceiuri marginale Bisericii. Dvs. aţi auzit, desigur, că atunci când vă duceţi la spovedanie preotul citeşte mai întâi o rugăciune, şi în rugăciunea aceea este şi un text care cere iertare lui Dumnezeu pentru credincioşii care au fost la vrăjitoare sau la descântătoare ş.a.m.d. în popor, care adesea face dovada unei înţelepciuni superioare, se zice despre unii ca aceştia că „ lucrează cu necuratul. Aceasta nu e credinţă în Dumnezeu, cu pricepere. Dimpotrivă, e fără pricepere. Să ne rugăm lui Dumnezeu potrivit rânduielilor noastre tradiţionale, şi Dumnezeu va asculta rugăciunile noastre, fără să fim nevoiţi să ne ducem la astfel de intermediari care totdeauna sunt dubioşi şi care, cu adevărat, fac parte din categoria ce ţine de obscurantism, adică de o credinţă întunecată, căci acesta e tâlcul cuvântului: credinţă neluminată, credinţă fără pricepere. Să rămânem fideli Bisericii noastre ortodoxe, aceea care păstrează de milenii credinţa cea adevărată şi care, aici pe pământul nostru românesc, a păstrat şi unitatea neamului nostru românesc, - căci toţi cei care se rup de la credinţa noastră sfârşesc într-un fel sau altul prin a se rupe şi de unitatea neamului românesc. S-au legat de stăpânii care nu s-au născut şi n-au crescut în tradiţiile noastre, care au alţi strămoşi decât ai noştri, s-au legat de alţi conducători decât conducătorii noştri religioşi, deşi Sfântul apostol Pavel ne aduce aminte mereu în Epistola I către Corinteni: „Nu se poate pune altă temelie decât cea pusă, şi care este Hristos―. Pe Imeneu şi pe Alexandru, Sfântul apostol Pavel i-a dat satanei (I Tim. 1, 19-20). E o sentinţă foarte aspră: adică să fie despărţiţi de Dumnezeu, despărţiţi de viaţă veşnică, să meargă la iad! Tot Sfântul Pavel, în Epistola către Tit, spune despre unii ca aceştia: „De omul eretic, după o sfătuire sau două, te fereşte, ştiind că s-a răzvrătit unul ca acesta şi păcătuieşte, fiind singur de sine osândit― (Tit 3,10-11). Şi mai înfricoşător încă este un alt cuvânt al Sfântului Pavel, în Epistola către Evrei: „E cumplit lucru să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu― (Evrei 10, 31). Cine vor fi aceştia care vor cădea astfel? Cei care propovăduiesc un Dumnezeu care nu este Ddmnezeu cel adevărat, Tatăl nostru, cei care propovăduiesc un Dumnezeu după mintea lor, cei care îl falsifică pe Dumnezeu, ereticii, schismaticii, cei care învaţă „altmintrelea şi nu urmează cuvintele cele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos şi învăţătura cea cuvioasă― (I Tim. 6, 3) a Bisericii. Cine urmează Biserica, „stâlpul şi temelia adevărului―, acela are poate milostivirea lui Dumnezeu şi de viaţă fericită aici şi dincolo, pe care să ne-o dea Dumnezeu tuturor, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. Cuvânt rostit în catedrala din Sibiu, duminică, 11 iulie 1983. Duminica a IV-a dupa Paşti - Omul lăsat pe seama lui însuşi Mai suntem încă în atmosfera marii sărbători a creştinătăţii, Învierea Domnului. Am trecut toţi, cu bucurie, prin această sărbătoare care ne-a dat încredinţarea că Iisus era trimis de Dumnezeu, că era însuşi Dumnezeu-Fiul, dovedind aceasta prin propria Sa înviere. Ne-a dat astfel, în acelaşi timp, încredinţarea că şi noi vom învia. Fiindcă nimic din ce a făcut, nimic din ce a spus Mântuitorul cât a fost pe pământ, n-a spus nici pentru El însuşi, nici numai pentru cei care-L ascultau atunci, ci a spus şi a împlinit toate, pentru atunci şi pentru toate generaţiile de după El, pentru ca toţi, din învăţătura Sa să ia învăţătură pentru ei, din minunile Sale şi, mai ales, din minunea învierii Sale. Să înveţe oamenii din toate acestea, din cuvinte şi minuni, că nu sunt singuri pe pământ şi că nu numai pământul este unica lor locuinţă, vii sau morţi fiind. Poate că aceasta este însăşi esenţa motivului pentru care Dumnezeu a hotărât să se întrupeze pe pământ: ca să ne înveţe, să ne dea asigurarea că nu suntem singuri pe pământ, că există Dumnezeu şi că El este autorul lumii şi creatorul nostru, că El este Cel ce poartă de grijă tuturor şi că la El ne vom întoarce toţi, întru împărăţia Sa. Acolo ne vom întâlni toţi, după ce vom trece de aici. Esenţa învăţăturii Sale este prin urmare aceea că şi noi suntem nemuritori. Să ne gândim şi la alternativă inversă. Dacă noi, cei cu o anumită chemare interioară spre mai mult decât ne spun simţurile, n-am şti că suntem nemuritori, dacă n-am şti că există Dumnezeu, dacă n-am avea învăţătura Mântuitorului şi ordinea morală şi spirituală adusă şi instaurată de El în lume, dacă n-am şti să răspundem la întrebările "de unde venim şi unde mergem", şi "ce rost avem aici pe pământ", în ce stare sufletească şi intelectuală ne-am afla? Am fi dezolaţi. Am fi nişte oameni trişti. N-am putea găsi mulţumirea în nimic, ştiind că la un moment dat totul se termină în pământ, şi ne prefacem în ţărână, şi cu aceasta s-a terminat totul! Cum ne-am simţi oare, şi cum am reacţiona, cum ne-am privi unii pe alţii, cum ne-am privi soţiile, soţii, copiii, dacă am şti că nu mai există altă comuniune, altă legătură între noi, alta decât aceasta de pe pământ, dacă am şti că dincolo nu mai există nimic, nici un fel de continuare? Cum ar fi dacă ne-am trezi în faţa unui serial de film, foarte interesant, incitant, cu probleme de mare adâncime, în care problemele doar s-ar pune, dar nu s-ar rezolva, totul s-ar începe, dar nu s-ar continua, şi n-ar avea acel promiţător final: "va urma"? Ar fi dezolantă o asemenea viaţă! Viaţa noastră capătă sens, capătă explicaţie, capătă lumină numai prin faptul că aflăm din Învierea Domnului că şi noi vom învia, că şi noi avem un destin dincolo de ceea ce se vede, că după ce se pune o cruce, la căpătâiul nostru din cimitir, povestea nu se încheie, ci există un "va urma". A pune cruce la ceva, în vorbirea populară românească, înseamnă a te afla în faţa unui sfârşit, a unei situaţii care nu mai poate avea altă ieşire, dar expresia se referă numai la viaţa de aici. Căci despre viaţa de după moarte, poporul nu are îndoieli. El zice: "s-a dus la odihnă", "a scăpat de necazuri", dar nu în sensul că a dispărut, ci că a trecut dincolo, "pe celălalt tărâm". De aceea i se dau de pomană haine, hrană, ca să le aibă şi dincolo. Ce frumoasă, ce generoasă e această comuniune, această solidaritate cu cei plecaţi, această credinţă în nemurire! Spuneam că trăim în aceste zile încă în atmosfera învierii. Dar trăim încă şi în atmosfera Duminicii lui Toma, în atmosfera îndoielii lui. Câţi dintre noi, odată cu învierea, n-au trăit şi ei, ca şi Toma, ca şi mulţi dintre ucenicii Mântuitorului, îndoială cu privire la înviere? Fiecare a rostit măcar o dată cu cugetul sau, cu îngrijorare: "Dar oare va fi fost aşa?" Toma a fost mai categoric: "De nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi de nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi de nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede!" (Ioan, 20, 25). Mulţi dintre noi au trecut prin aceeaşi indoială, dar toţi am auzit şi fericirea aceea, promisă de Mântuitorul la întâlnirea cu Toma după o săptămână de la înviere: "Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!" (Ioan 20, 29), sau adresată nouă: Fericiţi cei ce nu vor vedea şi vor crede. Fericiţi cei care vor lua de bună mărturia voastră, a celor ce M-aţi văzut, a celor ce aţi trăit în vremea faptului învierii, a celor ce M-aţi întâlnit, a celor ce aţi stat de vorbă cu Mine după înviere. Fericiţi vor fi toţi cei care vor crede mărturia voastră. Am trecut mulţi dintre noi, în sufletele noastre, ca şi Toma, şi prin această perioadă de îndoieli, dar am biruit-o, pentru că nu se poate să n-o birui, nu se poate ca argumentele învierii să nu oblige conştiinţa şi mintea credincioşilor să creadă în înviere, pentru mărturia nenumăraţilor martori ai învierii care au spus: noi L-am văzut, noi L-am întâlnit! Saul care era prigonitor, pentru că nu credea că Iisus Hristos era Mesia, şi nu credea în înviere, când L-a întâlnit pe drumul Damascului a devenit din mare prigonitor, mare Apostol. El a fost acela care a rostit acel silogism cu neputinţă de negat de nimeni: "Dacă Hristos a înviat, atunci şi noi vom învia". Şi el era dintre cei care ştiau că Hristos a înviat, pentru că stătuse de vorbă cu Dânsul, după înviere. Faptele, se spune, sunt un lucru încăpăţânat. Ele se impun de la sine, nu mai trebuie demonstrate. În faţa unui fapt n-ai ce face, trebuie să-l recunoşti. Saul, prigonitorul, n-a avut ce face, a recunoscut faptul învierii şi a devenit marele Pavel propovăduitorul, marele propagator al creştinismului. Îndată după aceea şi-a început călătoriile misionare, a traversat Asia Mică de mai multe ori, a ajuns în Europa, propovăduind nimic altceva decât pe Iisus cel răstignit şi înviat. Pe această credinţă se întemeiază toată învăţătura creştinismului. Pe credinţa în înviere se întemeiază tot sensul vieţii noastre. Şi iată că după aceste zile în care toţi ne-am pus problema învierii, în care toţi am trecut prin îndoială şi am depăşit-o iată că Biserica ne pune astăzi în faţă unele din evenimentele din viaţa şi învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos, pentru a ne ţine trează credinţa în învierea Sa, în puterea Sa dumnezeiască, în puterea Sa de a fi prezent şi în viaţa noastră, aşa cum a fost cu contemporanii, cu cei care au trăit odată cu El. Ni se relatează, aşa cum aţi auzit din Evanghelia de astăzi, întâmplarea cu un slăbănog care de 38 de ani aştepta să se facă cu el o minune. Exista în Ierusalim o scăldătoare care, din când în când, avea puteri miraculoase. Dumnezeu făcea ca periodic să se reverse de undeva din izvoare, anumite ape cu însuşiri vindecătoare, care şi tulburau apa obişnuită a lacului şi, în care, cel care intră întâi se vindeca de oricare boală era cuprins. Vorba mersese că un înger al Domnului venea şi tulbura apa, o amesteca şi o făcea în mod miraculos vindecătoare de boli. Nu e un lucru imposibil. Asemenea ape vindecătoare există şi în vremea noastră. Aceea va fi avut în plus şi altceva, un dar al lui Dumnezeu, anume. Un astfel de bolnav, un slăbănog, de 38 de ani nu reuşea să intre repede în lac. Intrau alţii care erau mai în putere decât el. Dar el nu-şi pierdea răbdarea, şi. aceasta este poate un prim lucru pe care trebuie să-l învăţăm de la dânsul. Nu-şi pierde răbdarea. Era un om înţelept probabil. Disperarea e soluţia neînţelepţilor, a capitularzilor. Descartes spunea că "răbdarea e începutul înţelepciunii" (Discours de la metode). Şi mai înaintea lui, anticul Publius Syrus spusese că răbdarea e "remediul pe care îl înveţi de la înţelepciune" (Sententiae). "Răbdarea, spunea Lautreamont, e omagiul adus speranţei" (Poesies). Cel care rabdă speră. Speră într-o soluţie, într-o ieşire, într-un răspuns. Răbdarea adevărată nu e o virtute pasivă, o capitulare, ci aşteptarea unei rezolvări de undeva. Bolnavul care rabdă durerea speră că va trece. Ucenicul care rabdă în ascultare, speră că e spre îndreptare şi mântuire. O astfel de răbdare în speranţă avea şi slăbănogul. De 38 de ani nu putea intra în miraculoasa scăldătoare, şi totuşi nu-şi pierdea răbdarea, rămânea în continuare crezând că într-o zi va ajunge şi el în atenţia lui Dumnezeu. Şi iată că răbdarea lui va fi răsplătită. Dar nu aşa cum aştepta el. El ar fi aşteptat, probabil, să se găsească cineva care să-l arunce şi pe dânsul, înaintea altora, în lacul vindecător. Într-o zi a venit Mântuitorul şi l-a văzut. Nu era nevoie să i se spună Mântuitorului cine sunt oamenii care aşteptau acolo, şi de cât timp. Cine nu cunoştea scăldătoarea Vitezda? Poate şi pe slăbănogul de 38 de ani îl cunoşteau foarte mulţi, fiind el veteranul aşteptării, dar şi al nemilostivirii tovarăşilor de suferinţă! Uneori, suferinţa înăspreşte inima şi alimentează egoismul, iar competiţia în obţinerea favorurilor sau a unei vindecări e nemiloasă. Dezumanizează. Îl va fi cunoscut şi Iisus? Greu de spus. Iisus era din nord, din Galileea, nu din Ierusalim. Dar nu ar fi impropriu să spunem că, Dumnezeu atotştiutor fiind, îl cunoştea. Cunoscându-l deci că era de multă vreme acolo şi că nu ajungea la apa vindecătoare, l-a întrebat: Tu ce vrei? De ce stai aici? "Voieşti să te faci sănătos?" Întrebarea era doar de formă. Evident că voia, că doar de-aceea stătea acolo. "Da, Doamne; dar n-am om care să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa, şi de aceea până merg eu, altul se pogoară înaintea mea" (Ioan, 5, 7). Şi atunci Mântuitorului, făcându-i-se milă de el, nu i-a mai spus că nu e nevoie să-1 mai arunce cineva în scăldătoare, ci i-a spus: "Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi". Şi în clipa aceea bolnavul s-a ridicat, şi şi-a luat patul, şi a plecat. Iisus s-a făcut nevăzut. Întâlnindu-se mai apoi în templu, Iisus i-a mai adăugat doar aceste câteva cuvinte, esenţiale, care trebuie să ne reţină atenţia: "Să nu mai greşeşti, ca să nu ţi se întâmple ţie ceva mai rău". E posibil ca în cazul acestui bolnav, neputinţa lui să fi fost datorată păcatelor lui. Ştim că sunt şi alte cazuri, relatate de Evanghelii, când Mântuitorul vindecă, de pildă un orb, dar când e întrebat: "Cine a greşit, acesta sau părinţii lui?,, răspunde că: "Nici acesta, nici părinţii lui, ci acestea s-au făcut ca să se arate prin el lucrurile lui Dumnezeu" (Ioan 9, 3). Unora li se trimit încercări, altora pedepse sub formă de boli. Dar comentatorii care tâlcuiesc această întâmplare minunată se opresc asupra altui aspect, şi anume asupra răspunsului pe care l-a dat slăbănogul Mântuitorului: "Nu am om care să mă arunce în scăldătoare". El expunea o stare de fapt care trebuia corectată. Nimeni nu se găsise, de atâta vreme, care, din milă faţă de el, sau din orice alt sentiment, ar fi încercat să-l ajute, să-l arunce în scăldătoare. Omul era completamente singur, se afla într-o totală singurătate şi izolare. Era lăsat pe seama lui însuşi. Şi iată cât e de rău să fie omul lăsat pe seama lui însuşi! Să nu aibă alt om! Să nu aibă un prieten! Să nu aibă pe cineva aproape! Acest lucru a venit Mântuitorul să-l corecteze. A venit să se declare El acel Om de care avea nevoie slăbănogul şi nu-l găsea, pentru ca să ne dea nouă tuturor un exemplu.  Să fim oameni care ajută.  Să fim oameni dedicaţi altora.  Să fim oameni care să luptăm împotriva izolării în care se află aproapele, şi împotriva singurătăţii. Cineva a fost întrebat odată: care este cea mai nenorocită stare în care s-ar afla un om. Răspunsul a fost: singurătatea. Într-adevăr, mulţi fac experienţa singurătăţii, a lipsei de prieteni, a dezinteresului celor din jurul lor, şi aceasta face că mulţi să-şi piardă sensul existenţei, să-şi piardă gustul vieţii. Există în jurul nostru mulţi factori care promovează singurătatea, printre aceştia un loc important ocupându-l indiferenţa unuia faţă de celălalt. Indiferenţa şi dezinteresul. Câţi nu zic: Nu mă intereseaza-vecinul. Ce treabă am eu cu aproapele meu? Am fost eu pus să fiu paznicul aproapelui meu, paznicul fratelui meu? Aduceţi-vă aminte, cei care mai citiţi în Sfânta Scriptură, că acesta a fost răspunsul dat de Cain în faţa lui Dumnezeu, după ce îl omorâse pe fratele său Abel: "Au doară eu sunt păzitorul fratelui meu?" (Facere 4, 9). Un răspuns tipic păcătos, pentru că fiecare din noi e pus, de fapt, să fie păzitor al fratelui său, să se intereseze de fratele său. "Aceasta vă poruncesc, ca să vă iubiţi unii pe alţii" (Ioan 15, 17), şi: "Dragoste mai mare decât aceea, ca cineva să-şi pună sufletul său pentru prietenii săi, nimeni nu are" (Ioan 15, 13). Aşa spune Mântuitorul cu orice prilej, pentru că numai iubirea creează punţi între oameni. Numai iubirea te face să te gândeşti şi la altul, nu numai la tine. Numai ea te îndeamnă să-ţi reverşi interesul şi către celălalt. Evanghelia aceasta este o Evanghelie a comuniunii. Ne învaţă să purtăm grijă unii faţă de alţii, să trăim ca fraţii, să nu lăsăm pe nimeni în izolare, în singurătate, să nu lăsăm pe nimeni aşa cum a fost lăsat acel slăbănog care, timp de 38 de ani, n-a găsit un om care să-l ajute. Se plâng unii că nu sunt iubiţi. Dar oare s-au gândit să iubească şi ei? Iubirea se întoarce spre cel ce iubeşte. Ea îl bucură întâi pe acela, deşi ea se întoarce apoi şi dinspre cel iubit. "Cel ce-şi iubeşte fraţii, spune Sfântul Ciprian, e onorat la rândul său cu preţul iubirii" (Despre gelozie şi invidie, 16). Pilat a rostit, arătându-L pe Iisus iudeilor în momentul Patimilor, acel enigmatic: "Iată Omul!" (Ioan 19, 5). Nici nu ştia Pilat ce spune. Sau poate ştia. În socoteala lui de roman cinic, va fi închis în această formulă scurtă o întreagă filosofie. Iată cât valorează omul în faţa voastră. Îl condamnaţi pe nedrept, dintr-o ambiţie pe care eu n-o înţeleg, dar trebuie să vă fac pe voie, ca să vă astâmpăr! "Iată Omul!" omul pe care îl reclamaţi că a vrut să se facă rege. Are el acum înfăţişarea unui rege? "Iată-l pe împăratul vostru", a mai zis Pilat, aruncându-le o batjocură. Asemenea împărat meritaţi. Desfigurat. Bătut. Desfiinţat ca om! "Să-l răstignesc pe împăratul vostru?" - "Nu avem alt împărat decât numai pe Cezarul de la Roma", au răspuns, "şi dacă nu-L răstigneşti, nu eşti prieten al Cezarului". Perfidia era prea mare, ajunsă până la josnicie, numai ca să-şi ajungă scopul, pentru că ei înşişi nu erau prieteni ai Cezarului. Îl urau. Dar acum îl foloseau ca să1 silească pe Pilat să-L răstignească pe Iisus. Pilat nu era omul care să-şi pună în primejdie postul de procurator, în urma unor reclamaţii ale localnicilor care, cine ştie cum ar fi fost interpretate la Roma. Aşa au vrut, aşa le-a făcut. Li L-a dat să fie răstignit. Şi au răstignit "Omul!" Evident, cu complicitatea lui Pilat, şi complicitatea lui e cu atât mai gravă, cu cât îl ştia şi îl declară nevinovat. Fără să ştie exact ce face, Pilat dădea de fapt definiţia omului adevărat, a omului pentru alţii, a Omului Iisus Hristos care se născuse ca să slujească, nu ca să fie slujit, să se jertfească pentru alţii, nu să lase pe alţii să se jertfească pentru El. "Iată Omul!" Iată omul de omenie, iată omul model, ar fi trebuit să gândească Pilat, dar el a gândit cu totul altceva! Iată Omul pe care-L aştepta slăbănogul de 38 de ani! Iată Omul pe care-l aşteptăm şi noi. Pentru că avem şi noi slăbănogelile noastre de 38, sau de mai puţini, sau de mai mulţi ani, care aşteaptă pe cineva să ni le vindece. Am sfinţit astăzi, la chemarea dumneavoastră, această biserică. Am putea spune acum: Iată Biserica! Iată Biserica aceasta întemeiată de Iisus Hristos. Ea este chemată să răspundă la nevoile tuturor celor chinuiţi de singurătate, ale tuturor celor în nevoi. "Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi" (Matei 11, 28), voi da răspuns nevoilor şi întrebărilor voastre. Veniţi la Mine! Veniţi aici, la biserică. Biserica este trupul lui Hristos (Efeseni 1, 23), iar El este Capul ei (Ef. 1, 22). Este locul, este mâna care ne poate ajuta, care ne poate arunca în scăldătoarea salvatoare, în scăldătoarea vindecătoare nu numai de bolile trupeşti, ci şi de bolile sufleteşti. Omul de care aveţi nevoie şi pe care îl puteţi găsi acum este preotul care slujeşte în această biserică pentru dumneavoastră şi care nu are altă menire decât să fie omul care ajută pe alţii, omul care se roagă pentru alţii, omul care se sacrifică pentru alţii, omul care stă la dispoziţia tuturor. Preotul, spune Sfântul Grigore de Nazianz, e acela care are grijă de tot sufletul, "şi dacă e în primejdie de a se pierde, să-i arate calea, iar dacă s-a stricat, să-l aducă din nou la starea dintâi" (Despre preoţie). Aceasta să învăţăm din Sfânta Evanghelie de astăzi, preoţi şi credincioşi, şi, ori de câte ori vom auzi clopotul şi vom vedea biserica, să ştim că aceasta este lacul Vitezda, şi aici este omul care, în numele lui Hristos, e menit să slujească, să ajute, să vindece singurătatea, să vindece izolarea, omul menit ca în numele lui Iisus Hristos cel înviat să vă înveţe la rândul său cum să fiţi toţi oameni pentru alţii, ca să nu mai fie pe lume slăbănogi care să se plângă că "nu au om!" Să nu mai fie om suferind lăsat pe seama lui însuşi! Duminica a IV-a după Paşti a Slăbănogului - Nu ai om? - Ai Dumnezeu! Textul Evangheliei de astăzi ne întoarce aproape de începutul activităţii Mântuitorului Iisus Hristos pe pământ. Sfântul evanghelist Ioan încheie cap. 4 al Evangheliei sale, precizând că a doua minune a lui Iisus, săvârşită după întoarcerea din Iudeea în Galileea, a fost vindecarea fiului unui funcţionar imperial în Capernaum, pe care l-a vindecat de la distanţă. Cea dintâi minune săvârşită de Iisus a fost - după cum ştiţi - prefacerea apei în vin, la nunta din satul Cana, din provincia Galileea. De data aceasta, fiind sărbătoare. Mântuitorul a plecat din nou spre Iudeea, „suindu-se la Ierusalim", şi acolo a făcut o vizită la ceea ce era un mare rezervor de apă, pe lângă care era amenajată şi un fel de baie publică naturală. Era o „scăldătoare", numită Vitezda, descrisă ca având cinci pridvoare, fapt confirmat de descoperirea ei, nu de mult, de către arheologi. Era însă vestită, pentru că era o tradiţie în Israel că, din când în când, un înger al lui Dumnezeu se pogora în apa aceea şi o tulbura, adică se făceau acolo nişte valuri, şi cel care intra cel dintâi, după ce se pogora îngerul, se vindeca de orice boală era cuprins. Cele cinci pridvoare în care aşteptau bolnavii ne pot da indicaţia că era ca un fel de staţiune balneară, amenajată anume. „în acestea zăceau mulţime de bolnavi: orbi, şchiopi, uscaţi, care aşteptau tulburarea apei― (Ioan 5, 3). Printre cei mulţi care aşteptau tulburarea apei, era şi un slăbănog bolnav de 38 de ani, şi care cine ştie câţi din aceşti 38 de ani şi-i va fi petrecut acolo, pe malul acestei ape, încercând să ajungă şi el odată cel dintâi în apă, ca să se vindece de slăbănogirea sa. Nu va fi avut rude apropiate, puternice, întreprinzătoare, care să poată să-l arunce pe el cel dintâi în apă şi omul zăcea acolo, trecând din speranţă în speranţă, de la o tulburare la alta a apei. Şi a venit Mântuitorul. Nu ni se spune dacă a fost chemat, nu ni se spune nici pentru ce scop s-a dus acolo, dar e sigur că nu s-a dus ca să se arunce şi El în apă, fiindcă nu era bolnav. Se va fi dus în mijlocul suferinţelor omeneşti, poate chiar anume pentru acest neputincios mereu rămas în urma celorlalţi, dar mereu păstrându-şi speranţa. Văzându-1, i s-a adresat numai lui. Sfântul evanghelist, Ioan întrebuinţează însă în Evanghelia sa un cuvânt cheie, care ar explica oarecum motivul vizitei lui Iisus. El spune: „Cunoscând că zace de multă vreme, i s-a adresat zicându-i: Vrei să te faci sănătos?― Ei, cum să nu fi vrut, bietul om, să se facă sănătos? Sigur că voia. De ce stătea acolo? Poate că întrebarea i s-a părut chiar nelalocul ei. I-a răspuns totuşi: „Da, Doamne, dar nu am om care să mă arunce şi pe mine în scăldătoare în momentul când se tulbură apa şi de aceea până să merg eu, altul se pogoară înaintea mea― (Ioan 5, 7). De fapt se petrecea acolo o nedreptate. Se vindecau tocmai cei mai puţin bolnavi, cei mai în putere, care reuşeau s-o ia înaintea celor mai slabi. Va fi avut Mântuitorul şi acest lucru în vedere. Cu o economie de cuvinte caracteristică tuturor evangheliştilor, fără nici o altă introducere şi fără să-şi motiveze intervenţia, Iisus i s-a adresat: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă―. Şi omul s-a ridicat şi s-a făcut dintr-o dată sănătos. Putem să ne imaginăm ce se va fi întâmplat în momentul acela. Omul va fi strigat de bucurie, va fi anunţat pe toată lumea că, uite, s-a făcut sănătos, dintr-o dată, prin simpla spusă a acestui necunoscut. Mulţi vor fi asaltat pe Iisus să-i vindece şi pe dânşii. Omul vindecat, ca să scape de îmbulzeală, a plecat repede şi bucuros. Şi tot aşa a făcut şi Iisus. Se întâmpla însă că minunea se săvârşise într-o zi de sâmbătă, când evreii nu au voie să facă absolut nimic. Omul se va fi lăudat pretutindeni, strigându-şi bucuria. El nu ştia că fariseii şi cărturarii căutau să-I găsească lui Iisus vinovăţie în legătură cu tot ceea ce făcea. Ca să-l timoreze şi să-l câştige martor împotriva celui care îl vindecase, l-au acuzat, mai întâi chiar pe el: „E sâmbătă, nu se cădea să-ţi iei patul―. Aceasta însemna săvârşirea unei lucrări. El a răspuns simplu: „Cel ce M-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: ia-ţi patul tău şi mergi―. Cu alte cuvinte: dacă m-a putut face sănătos, înseamnă că avea putere să dezlege şi sâmbăta. Când l-au întrebat însă cine era omul acela, fostul slăbănog nu le-a putut spune, pentru că vindecătorul dispăruse. Nu mult mai târziu, când omul mergea pe picioarele lui, s-a dus la templu să înalţe o rugăciune de mulţumire lui Dumnezeu. Acolo L-a întâlnit din nou pe Iisus. Nici de data aceasta conversaţia dintre ei n-a fost prea lungă. Mântuitorul i-a zis doar atât: „Te-ai făcut sănătos, nu-i aşa? Ei vezi, de acum să nu mai păcătuieşti ca să nu ţi se întâmple ţie ceva mai rău―. Şi cu aceasta totul s-a terminat. Aceasta a fost cea de-a treia minune săvârşită de Mântuitorul. Şi iată că Biserica a rânduit ca amintirea acestei vindecări să fie sărbătorită în mod special şi i-a rânduit o duminică din an, a IV-a după înviere, tradiţia numind-o Duminica Slăbănogului. Precum vedem, istorisirea în sine este foarte scurtă. Nici nu ştiu ce-am mai putea scoate dintr-însa, decât poate să ne ducem la câteva semnificaţii ale unor cuvinte sau ale unor amănunte. Cel dintâi lucru pe care l-aş remarca ar fi aceste cuvinte spuse de slăbănog: „Doamne, nu am om care să mă ia şi să mă arunce şi pe mine în apă―. Sintagma aceasta a rămas de atunci în vorbirea curentă: „nu am om―! Oare câţi mai ştiu de unde vine? Cei care citesc Scriptura sau vin la biserică ştiu, dar sunt mulţi care o întrebuinţează crezând că e o zicală populară. Vrea cineva săşi angajeze o treabă la autorităţi? Zice: Nu am om, care să mă introducă! Îşi pregăteşte copilul pentru un exament cţe admitere? Se plânge: Nu am şi eu un om care să mă arunce în scăldătoare! Nu am om! Nici slăbănogul nu avea om. Era singur. Cine ştie, poate de milă îl aduceau unii dintre cei din jurul lui şi-l lăsau acolo pe mal, ca să nu zică că n-au făcut şi ei ceva pentru dânsul. Dar nu stăteau până să-l arunce în scăldătoare. De altfel, trebuie să ne închipuim că va fi fost foarte greu să ajungi primul. Va fi fost o competeţie extraordinară pe malul acestui lac, între cei bolnavi. Erau unii bogaţi, care-şi aduceau cu ei slujitori, îşi aduceau membri ai familiei care căutau să se strecoare în faţă, ca să ajungă cei dintâi. Pentru că tulburarea apei nu se întâmpla la zile cunoscute. Nimeni nu ştia când va fi. Trebuie să fi fost deci o adevărată luptă de zi şi de noapte între bolnavi şi între însoţitorii bolnavilor, fiecare dorind să ajungă cel dintâi în scăldătoare. Era o competiţie a egoismelor. Fiecare se gândea numai la el. Fiecare se gândea să ajungă el întâi, nu vecinul. Că era mai puţin bolnav, sau mai bolnav, nu conta şi nimeni nu era gata să admită o ierarhizare a bolilor, şi o ordine cât de cât firească a celor care aşteptau. Nu era nici un rând. Era luptă şi învingea cel mai tare sau cel cu oameni mai mulţi. Fiecare se gândea numai la el. Săracul nostru slăbănog, care nu avea om, sigur că nu putea să ajungă vreodată înaintea altora în apă. Era om singur. Singurătatea este una din marele nenorociri ale oamenilor. Singurătatea celor fără familie, singurătatea celor rămaşi singuri, singurătatea bătrânilor, singurătatea celor ce supravieţuiesc generaţiei lor şi care nu mai au prieteni, singurătatea părinţilor abandonaţi de copii sau care vin să-i vadă foarte, foarte rar. Poate că le dau ce le trebuie. Dar de câte ori nu auzim din partea celor care au tot ce le trebuie: „Sunt prea singur! Mă omoară singurătatea‖! Urâtul singurătăţii - căci acest sentiment al urâtului îl dă singurătatea, sentiment al descumpănirii, al non-sensului existenţei - a preocupat pe mulţi dintre înţelepţi şi scriitori. Goethe spunea că „nu există nimic mai periculos― (Suferinţele tânărului Werther). L. C. de Vauvenargues spunea că singurătatea „e mortală când e prea îndelungată, cu toate că e necesară― (Reflexions sur divers sujets). Gabriel Marcel o numea „unica suferinţă― (Le coeur des autres). Paul Valery spunea că „un om singur e întotdeauna într-o proastă companie" (Idee fixe). Punând-o într-un anumit context, probabil când sufletul simte nevoia să uite o mare durere, un eşec, o ruşine, Th. Gautier spunea că „singurătatea e cea mai rea tovarăşă atunci când cauţi uşurarea şi uitarea ― (La Croix de Berny). Iovan Ducici o deplânge la bătrâneţe, gândindu-se desigur la cei care rămân singuri din generaţia lor, la cei care sunt lăsaţi singuri de către copii, cărora le-au murit soţii sau soţiile. „Singurătatea - zice el – e una din cele mai vechi nefericiri ale bătrâneţii― (Comoara împăratului Radovan). Există, desigur, şi o singurătate căutată, care le face bine unora, dar aceasta e întotdeauna temporară şi căutată din nevoia de concentrare, de meditaţie. Unul ca acesta trebuie să fie în stare, cum zice Tibul (Elegii), „să-şi ţină singur loc de mulţime". În singurătatea sfinţilor şi a asceţilor e, desigur, o căutare a locurilor ferite de ispite, de aceea Lacordaire zicea că e „o mare forţă, care apără de multe pericole" (Pensee), dar nici aceasta nu poate fi de durată, pentru că se transformă în urâtul de care vorbeam la început, acedia zic sfinţii fîlocalici, adică o acreală a vieţii. Până şi marii asceţi caută obştile sau îşi asociază câţiva ucenici. Singurătatea dezumanizează. De aceea noi românii n-am ajuns niciodată, în spiritualitate, la forme extremiste de „zăvorâţi", de „stâlpnici", de „trapişti" riguroşi, închişi în chilii. Iar când unii s-au retras temporar, erau dintre cei cu o lungă experienţă de rugăciune, care însemna totuşi o comuniune cu Dumnezeu, care le era unora ca acestora foarte aproape şi le ţinea tovărăşie. Până şi Dumnezeu, chiar de la Facerea lumii, a zis că „nu este bine să fie omul singur― (Fac. 2, 18). Şi Iisus a spus odată: „Judecata mea este adevărată, pentru că nu sunt singur, ci Eu şi Tatăl cel ce M-a trimis― (Ioan 8, 16). Şi-apoi mai e şi singurătatea celor plecaţi departe, departe de ai lor, în ţări străine, în locuri străine! Acum două duminici mă aflam într-un orăşel pe lângă Detroit, în S.U.A. şi am petrecut duminica împreună cu românii de acolo. Le-am făcut o slujbă arhierească împreună cu arhiepiscopul locului, Î.P.S. Victorin, după care ne-am întâlnit la o agapă. Mulţi s-au plâns de marea singurătate în care se află, departe de ai lor, de satul lor, de ţintirimul din sat în care le dorm strămoşii, de Ţara în care s-au născut, de aerul, de pădurile, de apele, de frumuseţile de acasă. Nu sunt puţini cei care trăiesc această nostalgie a patriei, a pământului natal, cu o intensitate greu de prins în cuvinte, pentru că e de dincolo de cuvinte. Am găsit un student român la New York care se află acolo de mai mulţi ani şi care mi-a spus: „Nu mai pot, trebuie să vin repede într-o vacanţă, pentru că nu mai pot suporta această singurătate. Măcar o săptămână să vin acasă, şi după aceea mă voi întoarce să-mi termin studiile". Duminica trecută m-am aflat mult mai departe, cu românii de la Los Angeles, de pe malul celuilalt ocean, al Pacificului. Am trăit cu ei momente de mare înălţare sufletească. Fiindcă veneam „de acasă", le aduceam aer de acasă! Cei mai mulţi sunt de aici, din Transilvania. Marea emigraţie pornită încă înainte de primul război mondial este ardeleană. Au venit mai mulţi decât oricând la biserică în duminica trecută, tocmai fiindcă venea cineva de acasă. Am stat de vorbă, am slujit în limba română şi apoi au cântat şi au recitat versuri de Coşbuc, de Iosif, de Goga, au cântat „Deşteaptă-te române" şi multe alte cântece care le aminteau de pământul natal. Acolo departe, se simţeau singuri. Singurătatea e de altfel marea boală a secolului. Când m-am dus pentru prima oară în Anglia la studii, un român de acolo mi-a dat un ziar de vreo 50 de pagini, pline de anunţuri. Ei bine, ce credeţi că erau aceste 50 de pagini de anunţuri. Erau apeluri ale oamenilor singuri, în căutare de alt om. „Caut pe cineva cu care să vorbesc o oră pe zi sau pe săptămână"; „Caut pe cineva cu care să mă plimb de la ora până la ora!―; „Caut pe cineva cu care să vorbesc la telefon― etc. etc. Erau strigăte disperate după un om, într-o capitală de 8 milioane de locuitori! De altfel fenomenul singurătăţii e mult mai mare în marile aglomerări, în marile oraşe, decât la ţară. La ţară oamenii se cunosc, se înrudesc, trăiesc în comun evenimentele fiecăruia. La ţară, când moare cineva, vine tot satul, la un botez vine o mare parte din sat. La nuntă vine tot satul. Toţi iau parte la toate evenimentele, şi e greu acolo să se simtă omul singur. La oraş uneori trăieşti perete în perete cu cineva, înt-un bloc, şi nu ştii cine stă dincolo de perete, deşi eşti de 20 de ani acolo şi te despart de el câţiva zeci de centimetri! Slăbănogul din Evanghelia de azi suferea şi el de singurătate. Dumnezeu nu vrea ca oamenii să fie singuri. Nici Dumnezeu nu e singur. Şi Dumnezeu e în Treime. Când a făcut pe om a zis: „Să facem‖ (Facere 1, 26). S-au sfătuit persoanele Sfântei Treimi, au stat de vorbă între Ele. A fi singur e o mare suferinţă. Fiecare dintre noi a făcut experienţa aceasta. Gândiţi-vă fiecare în parte: când aţi avut o durere, parcă v-aţi simţit mai eliberaţi dacă la ea a mai luat parte şi altcineva. Dacă a venit cineva să vă spună o vorbă bună, de compătimire şi înţelegere v-aţi simţit mai uşuraţi. Dar nu numai la durere simţi nevoia să nu fii singur, ci şi la bucurie. Cine se poate bucura singur de ceva? O bucurie de unul singur e absurdă. E ca a câinelui care se ascunde să-şi roadă singur osul! Când ai o bucurie simţi nevoia să ieşi din casă, pe stradă, să găseşti un prieten căruia să-i spui: ştii ce bucurie am? Ştii ce lucru important mi s-a întâmplat? Până nu o împărtăşeşti, bucuria nu e deplină. Scriitorul scrie, dar nu se bucură decât când e citit. Pictorul când expune. Arhitectul când ideile îi devin construcţii. Fiecare din noi avem nevoie de un om. De aproapele nostru. De aceea ni se cere multă inteligenţă, multă pricepere, ca să ştim cum să ne facem un om, un prieten. Mântuitorul ne învaţă cum să ni-1 facem. Ni-1 facem prin iubire, ni-1 facem prin comunicare, prin ieşirea din egoism. Dar mai este o cale, aş zice chiar o cheie. V-aş recomanda s-o încercaţi fiecare şi să-i verificaţi eficienţa. Ca să avem om, trebuie să fim noi, mai întâi, oameni pentru alţii. Dacă suntem noi „om pentru altul", înseamnă că am realizat comuniunea cu el. Şi el va fi „om pentru noi". Reversul singurătăţii, reversul acestei boli, este împreună vieţuirea, împărtăşirea durerilor şi a bucuriilor semenilor. Societatea omenească nu s-ar fi putut dezvolta fără cooperare, adică fără împreună lucrarea oamenilor. Civilizaţia, cultura, nu s-ar fi putut realiza, dacă oamenii n-ar fi lucrat şi n-ar fi gândit unii pentru alţii. Viaţa noastră socială cea de toate zilele, cum s-ar dezvolta ea, dacă n-am lucra unii pentru alţii? Dacă n-ar fi acum cineva la uzina electrică, n-am avea lumină şi n-am putea fi aici în lumină, să ne rugăm lui Dumnezeu. Dacă n-ar fi lucrat un pictor aceste icoane pe pereţi sau pe iconostas, biserica n-ar fi frumoasă acum. Dacă semeni de-ai noştri n-ar fi lucrat într-o fabrică de ţesătorie, n-am avea haine. Dacă tâmplarii n-ar fi lucrat uşi şi ferestre, brutarii, pâine, ciobanii, brânza - dacă pe toate aceste ar trebui să le facem noi înşine, pentru noi, cât de greu ne-ar fi! Nici nu s-ar putea. Viaţa socială presupune comuniune, presupune colaborare, cooperarea oamenilor între ei. Acesta este reversul singurătăţii. Aşadar cheia e aici: avem nevoie de un om, dar ca să-l avem, trebuie să fim noi om pentru altul. Teologia mai nouă îl şi numeşte pe Iisus Hristos, cât a fost om pe pământ, „Om pentru altul", aşa cum e şi Dumnezeu pentru altul, pentru noi toţi, Căruia îi spunem „Bun şi iubitor de oameni‖. Aş mai adăuga aici ceva: ca să intri în comuniune adevărată cu cineva, ca să-i fii folositor, trebuie să fii pregătit. Trebuie să înţelegi ce-i aceea comuniune. Trebuie s-o realizezi în tine însuţi, să întâlneşti contrariile din sufletul tău şi să le împaci. Sfântul Macarie Egipteanul scrie despre aceasta, având în vedere, fără îndoială, unul şi acelaşi om: „Omul ceresc se cunoaşte cu omul pământesc şi se naşte între ei o comuniune. Toţi cei ce sunt gata să slujească şi să facă toate cu zel, credinţă şi dragoste de Dumnezeu, ajung tocmai prin aceasta, după câtăva vreme, la cunoştinţa adevărului însuşi" (Omilii), iar adevărul te face să te îndrepţi spre aproapele ca să-l slujeşti. Ieşi şi tu din singurătate, şi îl scoţi şi pe el, deşi singurătatea ta e mai suportabilă când ai întâlnit în tine pe cei doi care se completează, care nu mai sunt în contradicţie, pe omul pământesc şi pe cel ceresc. Formele concrete ale comuniunii dintre oameni sunt viaţa în societate, familia şi prietenia. Prietenia, care e mai largă decât cercul familiei, este forma ideală a alungării singurătăţii. Evident că prietenii trebuie bine aleşi. Sfântul Ioan Gură de Aur sfătuia la vremea sa, şi sfatul e tot atât de valabil şi astăzi: „Nu păstraţi nişte prieteni care vă duc la pierderea voastră. Nu păstraţi nişte prieteni care vin mai mult la masa voastră decât la prietenia voastră. Acei pe care dimpotrivă, iubirea îi apropie de voi, sunt invariabil prietenii voştri― (Omilii 48, 7, la Evanghelia după Matei). „Prietenii tăi să fie bărbaţi paşnici, fraţi duhovniceşti şi părinţi sfinţi spunea Evagrie Ponticul (Schiţă monahicească 7). Se referea, e drept, la monahi, dar sfatul e bun pentru oricine. Clement Alexandrinul verifica prietenia prin faptul de a gândi la fel (Scrieri lisus, P.S.B. Bucureşti, 1982, p. 156), dar e de la sine înţeles că e vorba de a gândi bine, corect, nu de a aduna două neînţelegeri! Căci şi Pitagora spunea încă din vechime că prietenia înseamnă „o egalitate armonioasă‖, de „bunăvoinţă reciprocă", zicea şi Aristotel. „Acordul felului de a gândi", zicea Democrit, dar întotdeauna în sensul în care o vedea Goethe: „o legătură delicată a sufletelor, printr-o armonie în cele mari şi bune " (Maximen und Reflektionen). Gala Galaction vedea în prietenie „una din mângâierile vieţii". Fiindcă nu e uşor de realizat, tocmai pentru virtuţile pe care le presupune, M. Sadoveanu numea prietenia „floarea cea mai rară în lumea aceasta ― (Creanga de aur). Tocmai pentru că e rară e valoroasă şi trebuie s-o căutăm. Prietenul e omul cu care suntem în comuniune de suflet, caldă, dulce, mângâietoare. De aceea Fer. Augustin numea prietenul: „medicamentul vieţii― (De Civ. Dei). Şi familia e, precum a spus Dumnezeu, tot o formă a alungării singurătăţii, fie că eşti tu însuţi întemeietor de familie, fie că eşti membru într-o familie. Înseamnă că trăieşti într-o cointeresare la orice realizare, la bucurie, la suferinţă, la proiecte, la planuri. Clement Alexandrinul vede în familie, în soţ şi soţie, o Biserică: „Amândoi alcătuiesc o singură Biserică (adunare), o singură viaţă de curăţie, o singură sfială a unuia faţă de altul; hrana e comună, căsătoria unită, toate asemănătoare, respiraţia, vederea, auzul, cunoaşterea, nădejdea, ascultarea, dragostea. Iar cei ce au comună viaţa, au comun şi harul. Şi comună le este şi mântuirea. Comună le este şi virtutea şi vieţuirea" (Scrieri /, Buc., 1982, p. 172). Simţi că trăieşti altfel, dacă trăieşti în comuniune. Ai mereu om care să te ajute. Şi monahismul este tot o formă de comuniune, pentru că monahii nici ei nu pot trăi în singurătate deplină şi perpetuă. Singurătatea e o formă excepţională de viaţă, dar dacă ar rămâne absolută, ar cădea în egoism. Monahii înşişi trăiesc în comunităţi de monahi, se sfătuiesc şi se ajută. Chiar marii monahi, marii sfinţi, cum am mai spus, marii asceţi care trăiau în vechime în pustiuri, şi aceia îşi rezervau timp, de comunicare între ei. Acolo, unde nu e comunicare, e iad. Iadul e definit de unii teologi ca singurătate. Exclud celelalte caracteristici ale iadului şi îl definesc doar ca loc în care eşti absolut singur. Şi ce poate fi mai rău, decât să fii absolut şi permanent singur! Unul din marii asceţi ai noştri, un român, fiind întrebat când va fi cel mai rău în lume, a răspuns: „Atunci când pe potecile dintre chilii va creşte iarbă―, adică atunci când nu va mai fi comunicare între oameni (în Patericul Românesc al Părintelui Ioanichie Bălan). Iată cum, totuşi, istoria aceasta a slăbănogului a avut să ne spună şi nouă ceva. Să fim oameni pentru alţii, pentru aproapele nostru. Trebuie însă să mai reţinem încă un lucru din istoria acestui slăbănog. Trebuie să reţinem speranţa lui. E foarte interesant. Deşi de atâţia ani nu reuşea să ajungă primul în apă, totuşi nu-şi pierduse speranţa. Venea mereu acolo. Spera că într-o zi se va întâmpla ceva. Avea el o credinţă într-o minune, o credinţă puternică. Şi iată că într-o zi Cineva a venit. Şi a venit anume pentru el. Şi vă rog să remarcaţi: nici nu l-a aruncat în scăldătoare. N-a mai fost nevoie. N-a mai aşteptat nici îngerul. I-a zis doar: „Ridică-te, ia-ţi patul tău şi umblă―. Pentru că cel care a venit era Dumnezeu. Dumnezeu care poate rezolva şi altfel lucrurile, decât pe căile pe care credem noi că se pot rezolva. Slăbănogul credea în posibilitatea vindecării, dacă cineva l-ar fi aruncat în apă. Spunea că nu are om. A avut Dumnezeu, fiindcă a avut credinţă şi fiindcă a avut speranţă şi, avându-le pe acestea, nu i-a mai trebuit om, care să-l arunce în scăldătoare. Aruncarea în scăldătoare era cumva un ritual în cadrul unei metode, al unei reguli. Când vrea Dumnezeu, în întâmpinarea Căruia venim cu speranţă şi credinţă, nu mai este nevoie de ritualul metodei, al regulei. Se ştie că unii se nevoiesc pentru mântuire o viaţă întreagă, dar un bătrân ascet când a fost întrebat cât anume trebuie să se nevoiască cineva, a răspuns că problema nu e de durată, ci de intensitate: „De vrea Dumnezeu, te mântuieşti de dimineaţă până seara" (Pateric) desigur şi acest interval era simbolic, el însemnând: în unele cazuri, de îndată! Ceea ce nu înseamnă că trebuie negată regula şi osteneala de o viaţă. Acestea sunt căile tuturor. Cealaltă e calea unora, a acelora pe care îi allege harul. Iar alegerea ţine de intensitatea rugăciunii, a credinţei, speranţei şi dragostei. De calitate, nu de cantitate. Lupta trebuie să fie deci, pentru calitate, aceasta însemnând puritatea inimii, curăţenia gândului, smerenia cea adevărată. Aşadar, să tragem din Evanghelia de azi o învăţătură în plus: Chiar atunci când, în cazuri extreme, ajungem de nu avem om, să ştim că avem Dumnezeu. E foarte important să ştim că avem Dumnezeu şi că, prin urmare, nici atunci când suntem singuri, nu suntem singuri. Dar mai sunt încă multe posibilităţi de explorare a unui asemenea text, şi a celor petrecute cu acest slăbănog. De pildă, cum vi se pare? Care din noi dacă ar fi făcut cu slăbănogul ce a făcut Iisus, am fi avut tăria sufletească ca imediat după minunea săvârşită, să dispărem ca şi cum n-am fi făcut nimic? Nu cumva am fi dorit să fim lăudaţi, să ni se zică: „Mulţumesc! Vai ce om mare eşti― Şi oare n-am fi fost tentaţi să spunem peste tot ce am făcut pentru el, iar ceilalţi să ne aplaude? Ei bine, Mântuitorul dă aici un exemplu extraordinar de modestie. L-a vindecat, i-a zis: „scoală-te―, şi a plecat de îndată. Ar trebui să învăţăm din aceasta să facem binele întotdeauna cu modestie, aşa cum l-a făcut Iisus şi cum vor face şi ucenicii Săi. Şi mai avem şi altceva de învăţat. De pildă, când Iisus l-a întâlnit după aceea pe slăbănog în templu, i-a zis: „Te-ai făcut sănătos, nu-i aşa? Acum caută să nu mai păcătuieşti―. Nu trebuie neapărat să înţelegem că slăbănogul era bolnav de 38 de ani din cauza unor păcate, deşi e posibilă şi această interpretare. Poate că Iisus a vrut să-l înveţe cum să-şi arate recunoştinţa faţă de Dumnezeu, pentru minunea pe care a făcut-o cu el. Să nu mai păcătuiască. Aceasta e şi pentru noi o învăţătură. Dacă Dumnezeu ne ajută de atâtea ori, ştiind noi şi neştiind, dacă răspunde de atâtea ori la cererile noastre, să răspundem şi noi la cererea Lui. Ţi-a dat Dumnezeu ceea ce ai cerut, fii aşadar şi tu un om ceva mai bun. Ţi-a alinat durerile şi nevoile? Caută să fii şi tu mai receptiv la durerile şi la nevoile altora. Caută să nu mai păcătuieşti prin izolare, prin egoism, prin vorbirea de rău, prin rănirea altuia, fie cu cuvântul, fie cu gândul, fie cu fapta. Şi încă ceva mai învăţăm, din această întâmplare. Mântuitorul a făcut vindecarea aceasta în zi de sâmbătă. Pentru noi creştinii duminica a preluat rolul sâmbetei, fiind ziua învierii Domnului. Mântuitorul a spus de mai multe ori: Nu sâmbăta e pentru om, ci omul pentru sâmbătă (Mc. 2, 27). Omului trebuia să-i dai întâietate, nu sărbătorii. Căci dacă în zi de sâmbătă îţi cade un animal într-o groapă, oare îl laşi acolo? Nu-1 laşi, ci îl scoţi. Şi nu-i dai de mâncare sâmbăta? (Luca 13, 15). Nu e oare mai valoros un om decât un animal, ca să-i faci bine într-o zi de sărbătoare? Concluzia e scurtă şi aş vrea s-o reduc la esenţialul ei. Nici în zi de sărbătoare nu e oprit să faci binele. Binele poţi să-l faci oricând. Nimeni, nici o lege dumnezeiască, nici o regulă omenească nu te opreşte de la a face binele, oricând cineva are trebuinţă de ajutorul tău. Dar să nu încheiem înainte de a mai remarca ceva. Slăbănogul din Evanghelie nuşi pierduse speranţa timp de 38 de ani. Venise iară şi iară la scăldătoarea cu minune, încrezător de fiecare dată că „îşi va găsi omul―. Omul care să-l arunce şi pe el în apă, şi încă cel dintâi. E un model de speranţă neîmpuţinată. E un exemplu de biruinţă a răbdării şi a speranţei. Diavolul mizează adesea pe descurajarea noastră şi pe abandonarea speranţei. De aceea Sfântul Pavel numeşte speranţa printre virtuţile capitale. Dacă ţi-ai pierdut averea, n-ai pierdut nimic, scrie un predicator american. Dacă ţiai pierdut sănătatea, ai pierdut ceva. Dar dacă ţi-ai pierdut speranţa şi curajul, totul e pierdut. Cei mai mulţi pierd totul fiindcă şi-au pierdut speranţa în ultimul moment. Se povesteşte că diavolul s-a hotărât cândva să-şi vândă toate instrumentele cu ajutorul cărora şi-i supunea pe oameni. A făcut o mulţime de pachete, pe fiecare indicând ce conţine: supărare, crimă, minciună, necinste, mândrie şi aşa mai departe. După ce toate pachetele au fost vândute, cineva a observat că un pachet n-a fost pus în vânzare. L-a întrebat pe diavol, de ce? - „Pentru că acesta e cea mai puternică dintre armele mele şi pe aceasta nu vreau s-o vând. Ea este descurajarea. Pierderea speranţei. Când cineva ajunge la aceasta, îl am în mod sigur în mână! Speranţa e fiica răbdării. De aceea Scriptura spune că „prin răbdarea voastră veţi câştiga sufletele voastre― (Luca 21, 19). Slăbănogul a avut o răbdare de 38 de ani. Noi ne-o pierdem prea adesea, şi uneori pentru nimicuri. Se zice că o femeie care avea patru copii era spălătoreasă. Tocmai îşi înşirase rufele spălate cu greu, cu mijloace care nu erau mecanizate, ca cele din vremea noastră. Erau albe şi curate. Se rupse funia şi toate căzură în noroi. Femeia nu spusese o vorbă. Le spălă din nou şi iarăşi le înşiră, de data aceasta pe iarbă. Veni un câine şi trecu peste toate şi le murdări din nou. Femeia zâmbi: Ce interesant! Câinele n-a lăsat nici măcar una nemurdărită. Şi le spălă din nou fără să-şi facă inimă rea. A văzut în fapta câinelui o intenţionată încercare a răbdării ei. Şi a trecut examenul! Şi slăbănogul nostru era adus zilnic înapoi la casa sa, ca o rufă murdară care nu s-a putut curăţi. Dar nu şi-a pierdut răbdarea. A doua zi a pornit din nou spre încercarea miracolului. Şi într-o zi acesta a venit şi pentru el. Rod al răbdării şi al speranţei. Minunea săvârşită de Mântuitorul cu slăbănogul n-a fost atâta pentru acela, cât pentru noi. Oare de ce l-a lăsat Dumnezeu să aştepte 38 de ani? A aşteptat momentul când să vină Mântuitorul să-l vindece, pentru ca vindecarea să rămână o pildă memorabilă pentru istoria mântuirii, de atunci înainte, să ajungă până la noi, şi cine ştie până când, până la sfârşitul lumii. Evanghelistul remarcă faptul că Iisus cunoştea că slăbănogul suferea de multă vreme. L-a ales pentru că în iconomia mântuirii, în iconomia rânduielilor lui Dumnezeu, acest bolnav trebuia să aştepte să vină Mântuitorul ca să-l vindece. Vindecarea lui să fie o învăţătură pentru noi toţi. Nu e, în fapt, o întâmplare petrecută atunci, pentru atunci. E o întâmplare petrecută atunci pentru acum, pentru toţi cei care sunt gata să spună că „nu au om―, că sunt singuri. Chiar cei care avem nefericirea singurătăţii, să ştim că nu suntem niciodată singuri, că asupra noastră e Dumnezeu, că suntem cu Dumnezeu care poate veni în ajutorul nostru, şi vine sigur atunci când aşteptăm o soluţie din partea Lui, cu speranţă, cu credinţă şi cu dragoste. Zice profetul Isaia: „încă grăind tu, îţi voi spune: Iată sunt aici― (58, 9). „ Cuvântul acesta, spune Sfântul Clement Romanul, este senin de mare făgăduinţă. Prin el Domnul spune că este mai grabnic la dat, decât cel care-L roagă, la cerut― (Epist. Iisus către Corinteni, Buc., 1982, p. 101). Binecuvântat să fie Dumnezeu care pe toate le rânduieşte pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire. Amin. Cuvânt rostit în catedrala din Sibiu, în anul 1986 Duminica a V-a după Paşti - Apa cea vie În calendarul Bisericii noastre ortodoxe, Duminica aceasta, a V-a după Paşti, e numită Duminica Samarinencei. Sunt sigur că mulţi v-aţi întrebat:  Cine este această Samarineancă?  Cum de a ajuns atât de celebră, când nici măcar numele nu i se cunoaşte?  Cine este această anonimă contemporană cu Mântuitorul, că din zecile, sutele de mii de contemporane anonime, să fie amintită tocmai ea?  Ce a făcut ea ca să merite să intre în istorie, să fie pomenită de-a lungul veacurilor, şi să i se consacre chiar o zi din calendarul bisericesc?  Cine este această femeie care concurează pe Alexandru Macedon şi pe Cezar?  Cine este această samarineancă despre care se scriu cărţi şi se vorbeşte în biserici? Nu există carte de exegeză creştină în care ea să nu fie pomenită.  Cine este această samarineancă pe care o pictează marii pictori ai lumii?  Cine este această samarineancă şi ce a făcut ea ca să-şi merite locul nu numai în calendar, ci şi pe pereţii bisericilor noastre? Este o anonimă, dar o ilustră anonimă. De ce? Ca să înţelegem de ce, trebuie să ne ducem puţin înapoi, în atmosfera întâmplării care a făcut-o să ajungă în istorie, şi prin istorie până la noi. Era o săteancă dintr-un ţinut al Ţării Sfinte, socotit blestemat şi spurcat. Se numea Samaria. Era o săteancă oarecare. Am putea spune că era chiar puţin deocheată. Şi o să vedem îndată de ce. Samaria era şi este şi azi o provincie situată în mijlocul Ţării Sfinte, între provincia de nord, Galileea, unde este Nazaretul, şi provincia de sud, Iudeea, unde sunt Betleemul şi Ierusalimul. Samarinenii, ca şi ţinutul lor, erau socotiţi de către iudei spurcaţi. Nici un iudeu nu s-ar fi apropiat de vreun samarinean. Nu i-ar fi vorbit. N-ar fi luat ceva din mâna lui. Ba chiar se fereau să treacă şi pe teritoriul lor. De ce? Pentru că în timpul invaziei asiro-babiloniene, sub împăratul Salmanasar, asiro-babilonienii s-au amestecat cu locuitorii Samariei. Aceştia erau urmaşii a două dintre triburile lui Israel, a doi dintre cei doisprezece fii ai lui Iacob, anume ai lui Efraim şi ai lui Manase. S-au amestecat cu invadatorul asiro-babilonian şi şi-au stricat rânduielile religioase, socotite sacre pentru fiii lui Israel. Au schimbat chiar Ierusalimul ca centru religios, pe un alt centru al lor, unde şi-au clădit un altar nou, astfel încât în loc să considere Ierusalimul drept locul cel sfânt, şi templul din Ierusalim ca centru al închinării la adevăratul şi unicul Dumnezeu, ei şi-au făcut un templu propriu, pe muntele Garizim, unde se închinau şi lui Iahve, dar se închinau şi unor idoli asiro- babilonieni. Din punctul de vedere al adevăraţilor iudei, acest lucru era o adevărată catastrofă religioasă. Nu se respectau cele mai importante din poruncile Vechiului Testament, precum: "Să nu-ţi faci ţie chip cioplit" (Deut. 5, 8; Ieşire 20, 4), sau "Să nu mergeţi după alţi dumnezei, după dumnezeii popoarelor care se vor afla în împrejurul vostru" (Deut. 6, 14). Ori, tocmai aceasta făcuseră samarinenii. Din această cauză erau consideraţi ca nişte leproşi şi iudeii ocoleau cu grijă locurile în care îşi aveau aceştia satele şi oraşele. Cu toate acestea Mântuitorul, urmat de apostolii Săi, trecând din provincia de sud, Iudeea, spre provincia de nord, Galileea, în patria Sa, cum spun adesea evangheliştii, pentru că era din Nazaretul Galileii, în loc să ocolească Samaria, cum făceau toţi, urmând valea Iordanului spre izvor, a trecut de-a dreptul prin Samaria. Trebuie să ne închipuim că apostolii înşişi nu-L urmau pe acel drum cu bucurie şi fără teamă. Pentru un adevărat iudeu, a fi mers pe drumul acela era scandalos. Dar Mântuitorul se hotărâse să înfrunte acest scandal. Va fi avut El ceva în gând. Poate voia să le dea o anumită lecţie apostolilor. Aceştia s-au gândit probabil şi la aceasta, deşi nedumerirea le stăruia în suflete, şi vor fi fost privind în jur să nu-i vadă cineva, şi să le-o ia în nume de rău. Ajunseseră lângă un sat care se chema Sihar. Vedeţi, evangheliştii ne dau şi detalii geografice. Ne spun numele provinciei, ne spun numele satului. Nu fac acest lucru întâmplător. Ei fac istorie. Şi dau înadins detalii care să confirme veridicitatea întâmplării. La marginea satului era o fântână. Iisus s-a oprit să se odihnească, iar pe ucenici i-a trimis în sat să caute ceva de mâncare. În timp ce Mântuitorul stătea lângă fântână, a venit din Sihar o femeie ca să ia apă. Aceasta e Samarineanca pe care o aminteşte Evanghelia de astăzi, şi al cărei nume s-a dat duminicii acesteia, a V-a după Paşti, Samarineanca, adică o locuitoare din Samaria, cum am spune noi, ardeleancă, sau sibiancă, sau moldoveancă. Cu acest nume a rămas în istorie. A venit la fântână, L-a văzut pe Mântuitorul şi, după îmbrăcăminte, şi-a dat seama că e iudeu. Nu i-a adresat nici un cuvânt, pentru că ştia că nu se cădea să vorbească cu un iudeu. A scos apă. Probabil venise de acasă cu o găleată şi cu o funie cu care să scoată apa. Fântâna nu avea instalaţie proprie de scos apă. Împotriva tuturor preceptelor Legii, şi spre surprinderea femeii, Mântuitorul i s-a adresat cu cuvintele: "Dă-mi să beau". Femeia a fost foarte contrariată. Nu i se mai întâmplase aşa ceva. Omul călca rânduielile tradiţionale. Îl înfruntă: "Cum tu, care eşti iudeu, ceri să bei apa de la mine, care sunt samarineancă?" Dialogul se anunţă interesant. Femeia aştepta explicaţia cerută. Nu i-a dat apă. Şi atunci Mântuitorul i-a spus: "De ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel care ţi-a zis: "Dă-mi să beau", ai fi cerut tu de la Dânsul, şi ţi-ar fi dat apă vie" (Ioan 4, 10 şi urm.). Ciudată explicaţie! Şi ce vorbă fără noimă. Apă vie! Parcă ar exista şi apă moartă, îşi va fi zis femeia în sinea ei. Nu mai auzise o astfel de împerechere de cuvinte, deşi metafora ca mod de vorbire nu le era străină orientalilor. În Scriptura evreilor, care era şi a samarinenilor, cu unele excepţii, o astfel de vorbire făcea tocmai frumuseţea inegalabilă a multor cărţi, precum Cântarea Cantărilor, Proverbele lui Solomon, Eclesiastul. Poate că femeia să nu fi fost totuşi o prea silitoare cititoare. Şi-apoi cărţile, pe vremea aceea, erau rezervate mai ales bărbaţilor. Ea înţelese cuvintele, în ceea ce spuneau ele simplu şi direct, minţii şi înţelegerii ei, dar i se păruse fără noimă. S-a mirat mai departe: "Doamne, — adică domnule —, fântâna este adâncă şi nici ciutură nu ai; de unde dar ai apa cea vie?" Că doar nu vei fi fiind tu mai mare decât Iacob, părintele nostru, care era în stare să facă minuni? Dar Iisus i-a răspuns din nou cu cuvinte de taină: "Tot cel ce bea din apa aceasta va înseta iarăşi, iar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va înseta în veac, şi apa pe care i-o voi da, se va face într-însul izvor de apă care curge spre viaţa veşnică". Nu e greu de presupus că femeia n-a priceput nici acum prea mult din cele auzite, dar o asemenea apă, care să-i ajungă pentru o viaţă, o ispitea totuşi: "Doamne, dămi apa aceasta,-ca să nu mai însetez nici să mai vin aici să scot apă!" Era o cerere de bun-simţ, deşi se putea să fi fost rostită puţin în glumă. Cuvintele străinului erau prea grele pentru ea. Putea crede că nici nu au fost rostite pentru ea. Şi nici n-au fost rostite pentru ea! Mântuitorul, aparent, nici nu i-a mai răspuns la această cerere. Şi-a dat seama că nu a fost înţeles şi că femeia i-a luat cuvintele la modul cel mai direct, cum va păţi şi cu Nicodim când îi va vorbi despre naşterea din nou, fără să priceapă sensul lor ascuns, tainic, spiritual. A dorit totuşi s-o lămurească şi atunci a recurs la un procedeu pedagogic, de pregătire. Mai întâi, ca şi cum i-ar fi dat speranţa că îi va da "apa cea vie", din care bând să nu mai înseteze niciodată, a pus-o la probă, spunându-i: "Mergi de cheamă pe bărbatul tău, şi vino aici". Femeia i-a răspuns: "Nu am bărbat". A trecut cu bine proba. De ce? Fiindcă Mântuitorul care, ca Dumnezeu atoateştiutor, vedea la depărtare şi cunoştea faptele, inimile şi destinele oamenilor, ştiuse acest lucru, dar îi pusese la încercare sinceritatea, pentru a o face să merite continuarea convorbirii. I-a plăcut răspunsul ei. Spusese adevărul. "Bine ai zis că nu ai bărbat", a apreciato El, şi îndată şi-a pus în gând s-o uluiască cu câteva amănunte din viaţa ei, amănunte care urmau nu numai să-i stârnească la maximum interesul, dar s-o şi facă să se angajeze fără rezerve în discuţie, cât dintr-o teamă sfântă, ca în faţa unui prooroc, cât din curiozitate, dar mai ales din dorinţa de a-şi lămuri unele lucruri pe care nu le înţelesese până atunci prea bine. Mântuitorul a continuat: "Căci cinci bărbaţi ai avut, şi acela pe care-l ai acum, nu-ţi este bărbat", şi a mai lăudat-o o dată pentru sinceritatea ei: Aceasta adevărat ai spus". Aşadar trăia în concubinaj cu al şaselea. De data aceasta femeia a rămas stupefiată. Nu i se mai întâmplase aşa ceva. Atunci a izbucnit: "Doamne, văd că eşti prooroc". Şi-a dat seama că altfel n-ar fi avut de unde şti toate acestea. A rămas uimită fiindcă îi spusese un adevăr din viaţa ei. Şi ştia precis că nu se mai întâlnise cu el niciodată. Poate că în discuţia pe care a avut-o acolo, Mântuitorul îi va fi spus şi multe alte lucruri, pentru că evanghelistul, autorul care scrie întâmplarea, desigur sintetizează, ne dă numai esenţa convorbirii. Impresionată la culme, dar păstrându-şi cumpătul, s-a gândit că n-ar fi rău să profite de faptul că Dumnezeu i-a scos în cale un prooroc, şi ce s-a gândit? E un lucru cu care probabil nu mă voi mai întâlni niciodată. - Ia să-i pun eu întrebarea vieţii mele, aceea care ne preocupă pe toţi, locuitorii Samariei, întrebarea naţiunii mele, aceea care face să fim dispreţuiţi de iudei şi ocoliţi. Acesta trebuie să fie un altfel de iudeu, un înţelept, de vreme ce stă de vorbă cu mine. Poate mă va lămuri. Dacă a ştiut să-mi spună atâtea din viaţa mea, fără indoială, va şti să-mi răspundă şi la aceasta. Şi îl întreabă: "Doamne, părinţii noştri (aceştia din Samaria) s-au închinat în muntele acesta (muntele Garizimului), voi însă (cei din Iudeea) ziceţi că în Ierusalim este locul unde se cuvine a se închina". Spune-mi, va fi continuat ea, cum e mai bine? Care este adevărul? Abia acum Mântuitorul i-a dat, de fapt, apa cea vie. Acum i-a dat de fapt răspunsul la cererea ei care ni s-a părut a fi, şi era într-adevăr, naivă, dar pe care Mântuitorul n-a ignorat-o, ci a adus discuţia până la acest punct, în care urma să-i dea răspunsul. Era un răspuns pentru ea? Era şi pentru ea. Dar era mai ales o proclamaţie, o declaraţie de credinţă, unul din acele momente în care Mântuitorul îşi delimita învăţătura Sa de cea a Vechiului Testament, dar şi de cea a neamurilor. De data aceasta o delimita şi faţă de unii, şi faţă de alţii. Ceea ce i-a spus Samarinencei e ca o continuare a Predicii de pe munte. Samarineanca era doar un pretext. Întâlnirea cu ea a fost un pretext pentru a spune cuvintele care urmează şi care fac parte din esenţa Evangheliei Sale. Iată de ce, această anonimă din Samaria a intrat în istorie. Pentru că ea a auzit cea dintâi aceste cuvinte. Şi, cine ştie, poate că chiar ea le-a transmis, şi de la ea le-a preluat Sf. Evanghelist Ioan. Altfel, de unde să le fi luat? Să le fi repetat Iisus? Să le fi repetat însoţitorilor convorbirea? Nu prea obişnuia. Vom înţelege acum mai bine de ce a intrat samarineanca în concurenţă cu Alexandru Macedon şi cu Cezar, pentru un loc în istoria omenirii. Şi s-ar putea să fie mai mulţi cei care au auzit de ea, decât cei care au auzit de Alexandru Macedon şi de Cezar! O sfântă cu numele uitat. O sfântă dintr-o concubină? Dar Maria Magdalena ce fusese? Pentru că a ţinut minte şi a propovăduit cuvintele lui Iisus, pentru că L-a recunoscut şi Îl va fi propovăduit ca Mesia, pentru că a transmis una din cele mai delicate soluţii pentru vremea aceea, dar şi pentru alte vremuri, privitoare la importanţa problemelor legate de cult, samarineanca îşi merită locul în Evanghelie şi în pomenirea noastră. Ea s-a făcut instrumentul unei precizări fundamentale cu privire la depăşirea de către creştinism a naţionalismului îngust, a Legământului celui vechi, ca şi a altor naţionalisme, ca şi cel al samarinenilor de pildă, lărgind creştinismul până la dimensiuni universale. Acest lucru l-a spus Iisus acestei femei: învăţătura Mea este universală. Are limitele cât limitele lumii, şi centrul pretutindeni, pentru că fiecare om e o lume, şi lumea ca un individ. Se află peste tot. E mare cât cea mai mare mărime, dar încape şi într-o inimă de om. Şi, mai presus de toate, nu e în forme, locuri şi ritualuri, decât atunci când e în oameni, în duh şi adevăr. Numai atunci se poate sălăşlui şi în forme, locuri şi ritualuri, peste tot pe unde există oameni. Dar să mergem chiar la cuvintele Mântuitorului. "Zis-a ei lisus: Crede-Mă, femeie, că va veni vremea când nu în muntele acesta, nici în Ierusalim vă veţi închina Tatălui. Voi nu ştiţi cui vă închinaţi, iar noi ştim cui ne închinăm, căci mântuirea este de la iudei". Afirmă, aşadar, continuitatea dintre cele două Testamente, pe care cei din Samaria, şi neamurile în general o ignorau, şi nu era bine. -Dar mai afirmă că ceva urma să se schimbe şi în privinţa iudeilor. Dacă ar fi spus unui iudeu sau în Iudeea că va veni vremea când locul de închinare nu va mai fi Ierusalimul, ar fi riscat înainte de vreme moartea. Poate tocmai de aceea a făcut această declaraţie unei samarinence, căreia vestea îi va fi făcut chiar plăcere, deşi Iisus îi negase şi Garizimului privilegiul de a fi loc exclusiv de închinare. Şi aceasta era o tradiţie care urma să se schimbe şi, pe care, de fapt, o va schimba chiar El, şi chiar în momentul acela, când zicea: "nici în muntele acesta‖ al vostru. Şi îndată, continuându-şi vorbirea, a trecut la cele ce vor fi puse în locul celor vechi: "Dar va veni vremea, şi a şi venit (s.n. venise chiar în acel moment, când o decidea Mântuitorul), când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui cu duhul şi cu adevărul, căci Tatăl astfel de închinători caută". Şi ca s-o încredinţeze că nu poate fi decât aşa, i-a dat în continuare o definiţie a lui Dumnezeu, una din cele mai posibile, dar care se potrivea de minune contextului convorbirii: "Dumnezeu este duh, şi cei ce se închină Lui, se cuvine să se închine cu duhul şi cu adevărul". Ceea ce urmează ne descoperă o samarineancă isteaţă şi credincioasă. E drept că amesteca credinţa iudeilor cu cea a samarinenilor, dar aşa era credinţa lor. Ei se considerau şi erau de fapt iudei numai că, din pricina amestecului cu asirobabilonienii, adoptaseră câteva obiceiuri care deveniseră tradiţii proprii, deosebite de ale iudeilor. Femeia nu s-a mulţumit cu răspunsul lui Iisus, deşi era clar că era de acord cu El. Îi mai trebuia însă o verificare. Şi nu s-a sfiit să i-o ceară. Va fi zis: Ceea ce spui Tu e foarte interesant şi m-aş bucura să vină acele vremuri de care vorbeşti, şi care să ne scape şi pe noi de blamul şi blestemul iudeilor. Dar cum dovedeşti că va fi aşa? Numai unul singur ar putea da mărturie valabilă despre acestea: Mesia! Ce multe lucruri ştia femeia aceasta! Şi avea o judecată dreaptă. Avea un criteriu precis cu privire la schimbările aşteptate. Ceea ce spui Tu, va fi spus ea, are nevoie de o confirmare, şi nu poate nimeni s-o dea, decât Acela pe care Îl aşteptăm toţi. "Ştiu că are să vie Mesia, adică Hristos, şi când va veni Acela, ne va spune toate". Avea dreptate. Lui lisus îi va fi plăcut replica şi i-a admis obiecţia. Numai Mesia avea această autoritate, de a pune credinţa şi practicarea ei pe alte baze. Aşa se ştia dintotdeauna. De aceea şi era aşteptat cu atâta înfrigurare. Şi atunci Mântuitorul i-a oferit cel din urmă argument, exact în sensul aşteptărilor ei: "Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine". Trebuie să ne imaginăm că femeia va fi fost surprinsă de o asemenea declaraţie, după ce o uimise şi faptul că străinul îi cunoştea trecutul, şi fusese apoi supusă, într-un crescendo intensiv, unei convorbiri neobişnuite. Încheierea era de-a dreptul uluitoare! N-a mai putut face altceva, decât să fugă în sat şi să-i anunţe pe locuitorii satului despre cele întâmplate. Sfântul Evanghelist Ioan povesteşte simplu, în câteva cuvinte: "Femeia s-a dus în cetate şi le-a zis oamenilor: Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut". Ca să ne arate cât era de emoţionată, Sfântul Ioan notează un amănunt, pe lângă acela că cel mai mult a impresionat-o faptul "că îi spusese ei toate câte a făcut", anume că "şi-a lăsat vasul de apă acolo". Uitase pentru ce venise. N-o mai interesa. Altceva o interesa acum. Trebuie să ne-o imaginăm alergând şi vorbind, strigând în dreapta şi în stânga şi chemându-i pe toţi să meargă să vadă ceea ce a văzut ea: "Veniţi de vedeţi!" Dar a mai adăugat ceva. Parcă nu cu toată convingerea, ci cu oarecare teamă, ca să nu fie luată drept o exaltată, şi să n-o asculte nimeni. Zicea: "Nu cumva e Acesta Hristosul?" A procedat bine. Spusele ei i-au impresionat pe săteni, pentru că şi-au părăsit casele şi au venit la fântână să-L vadă pe omul cel minunat. Sfântul Evanghelist Ioan povesteşte că, după cea au stat de vorbă cu El, L-au invitat să meargă cu dânşii în Sihar şi că Mântuitorul a rămas cu ei două zile. Şi să nu uităm: era împotriva tradiţiei iudaice, care interzicea lucrul acesta cu străşnicie. Venise însă Cel care avea dreptul să dispună o îndreptare! (întreg episodul, la Ioan 4, 5-42). Mântuitorul a făcut cu Samarineanca, am putea spune, o primă catehizare creştină. A învăţat-o despre Dumnezeu. După ce i-a spus că se cade să ne închinăm lui Dumnezeu în duh şi în adevăr, i-a precizat: "pentru că duh este Dumnezeu". Deci nu este material, cu chip şi dimensiuni omeneşti, cu trebuinţă de a mânca şi a bea. Era un fel de a-i spune că venise momentul când, ceea ce fusese dat celor vechi să ştie, potrivit mentalităţii lor, şi care dusese la cultul exprimat prin jertfe materiale, acum trebuia depăşit. Trebuia trecut la o treaptă superioară de înţelegere a lui Dumnezeu, şi a închinării ce I se cuvine: în duh şi în adevăr, nu prin forme şi jertfe care ar fi fost închinare prin acelea. Important devenea acum, exact ceea ce era înainte secundar şi total neglijat, adică inima, starea sufletească, dreptatea şi adevărul, care întovărăşeau ritualurile, rugăciunea şi jertfa. O adevărată revoluţie spirituală. Nu e de mirare că cei obişnuiţi cu cele vechi, nu le-au putut cu nici un chip primi pe cele noi. N-au putut înţelege această radicală schimbare a unor mentalităţi şi tradiţii vechi de secole. De altfel, tocmai încercarea de schimbare a acestora, L-a costat pe Iisus viaţa. Cu nimic nu e lupta mai grea decât cu tradiţiile, intrate în conştiinţa poporului, chiar şi când acestea ajung să fie absurde şi să-şi piardă sensurile originare. Numai prin jertfe, vechiul poate fi biruit de nou, iraţionalul de raţional. I-a mai spus Samarinencei că Dumnezeu e pretutindeni, nu numai la Ierusalim sau pe muntele Garizimului şi, fiind pretutindeni, vede şi ştie tot. I-a mai spus că Dumnezeu, fiind duh, este nemuritor. A învăţat-o apoi cum trebuie să fie legăturile dintre oameni şi Dumnezeu, şi i-a spus că acestea trebuie să fie prin rugăciune, iar rugăciunea trebuie să fie în duh şi în adevăr. Va fi înţeles Samarineanca acest "în duh şi în adevăr?" Se poate să fi înţeles, chiar dacă, întreabă, i-ar fi fost greu să explice cum vine asta. Sintagma e atât de profundă, şi de o concentrare ca de stea redusă la dimensiunile unei mingi, dar cu greutatea stelei. Şi noi o înţelegem, dar cred că puţini am putea s-o spunem prin cuvinte mai adecvate, printr-o parafrază care să nu-i trădeze esenţa. E şi aceasta o dovadă că sintagma nu putea fi inventată nici de Samarineancă, nici de naratorul evanghelist. Ei ar fi explicat-o. Auzind-o însă de la Iisus, au redat-o aşa cum au auzit-o, fără s-o mai dezvolte, fără să încerce s-o explice. Sfântul Ioan se opreşte brusc, după ce o însemnează (Ioan, 4, 24). Ceea ce nu înseamnă că nu se poate totuşi explica şi că nu ştim despre ce este vorba. Remarca noastră este numai cu privire la capacitatea autorului ei de a concentra în două cuvinte ceea ce necesită o carte pentru a fi explicat. Despre aceasta ne-am putea convinge uşor, dacă am sta de vorbă doi câte doi, sau mai mulţi laolaltă, şi ne-am pune întrebarea: "Ce înseamnă închinare în duh şi în adevăr?" Cred că n-ar fi prea uşor să răspundem dintr-o dată, deşi în gândul nostru ni se pare că toţi ştim despre ce e vorba. Când ajungem însă să trebuiască să ne exprimăm în cuvinte, e ceva mai greu. Şi nu m-am oprit la aceasta întâmplător. Am constatat din nenumărate discuţii că pot ieşi de aici foarte multe confuzii. Asupra câtorva din aceste confuzii aş vrea să medităm împreună. Unii zic: Trebuie să te închini lui Dumnezeu în duh adică fără nici o formă, fără sărbători, fără post, fără ritual, fără preoţi, fără veşminte de slujbă, fără să-ţi faci cruce, de pildă, fără să îngenunchezi, fără să te duci la biserică. Alţii zic: închinare în duh înseamnă închinare din inimă bună, închinare din gând curat, închinare din credinţă dreaptă, cu iertarea celor ce ne-au greşit, cu pocăinţa inimii, cu hotărârea de a face bine după măsura posibilităţilor, cu iubire faţă de toată lumea, până şi faţă de vrăjmaşi, cu rugăciune pentru alţii. Care din cele două interpretări menţionate mai înainte tâlcuieşte aşa cum trebuie cuvântul Mântuitorului? În aparenţă şi una, şi alta. În fapt, cei care optează pentru prima tâlcuire se rătăcesc, pentru că iau textele Sfintei Scripturi izolate, şi scapă din vedere unele aspecte care se lămuresc prin alte locuri din Sfânta Scriptură şi din învăţătura Mântuitorului. Mântuitorul şi apostolii au mers la templu (Marcu 11, 15, 17; Ioan 7, 14, 28; Matei 21, 13; Luca 19, 41; Marcu 13, 1; E Ap. 5, 42; Ioan 2, 16); Mântuitorul a recunoscut autoritatea mai marilor sinagogii, a învăţat în templu şi în sinagogi, şi a recomandat celor pe care îi vindecă să se arate preoţilor (Marcu 5, 38; Luca 17, 14; Luca 4, 15; Matei 8, 4; Luca 5, 14; Marcu 1, 44), a recomandat postul (Marcu 9, 29; Luca 5, 35; Matei 17, 21), a participat la sărbători (Ioan 7, 10; Luca 22, 8), când a luat cuvântul în sinagoga din Nazaret, şi-a pus fără indoială tefilinul pe umeri, adică veşmântul ritual (Luca 4, 16 s.u.), când vindeca bolnavii folosea gesturi rituale, precum punerea mâinilor (Luca 4, 40), se ruga în templu, în sinagogi şi în locuri speciale (Marcu 1, 35; Luca 4, 42; 5, 16; Matei 14, 23), a folosit pâinea şi vinul ca materii rituale (Luca 22, 19-20), a îngenuncheat la rugăciune (Luca 22, 41), iar Apocalipsa vorbeşte de tămâie şi de rugăciunea sfinţilor (Apoc. 5, 8). Oare când unii refuză semnul crucii, nu ştiu că Sfântul Pavel i-a osândit pe "vrăjmaşii crucii lui Hristos?" (Fii. 3, 18). Numai tâlcuitorii care doresc să-şi menţină bisericuţele lor, ieşite din comuniunea cu Biserica cea "una, sfântă şi sobornicească", deci mânaţi de interese personale şi născute din păcat, răstălmăcesc toate aceste lucruri ca să lovească în Biserica lui Hristos, sub pretextul că oferă una mai bună. Până la urmă, pe cele mai multe dintre lucrările pe care le neagă Bisericii Ortodoxe, le reintroduc şi la ei sub alte forme, contrazicându-şi propriile învăţături, şi înşelând pe naivi de dragul de a se arăta pe ei înţelepţi şi pricepuţi la dispute. Ei ocolesc desigur spusele Sfântului Pavel care îndeamnă: "De acestea să le aduci aminte oamenilor, şi să-i îndemni înaintea Domnului să nu intre în dispute, căci nu-s de nici un folos şi numai smintesc pe ascultători" (Iisus Tim. 2, 14-22). Unii ca aceştia, "au numai chipul cucerniciei, iar puterea ei o tăgăduiesc. De aceştia fereşte-te" (Iisus Tim. 3, 5). Nu recunosc preoţii, dar îşi fac păstori; nu recunosc bisericile, dar îşi fac "case de rugăciuni", exact cum sunt şi bisericile; nu recunosc veşmintele, dar au inventat altele; nu recunosc slujbele tradiţionale, dar au compus altele cu un ritual similar. Cu acestea într-adevăr pot înşela numai pe cei slabi de minte şi dovedesc că nu duhul adevărului îi îndrumează ci duhul celălalt, al mândriei, al slavei deşarte, şi al dorinţei de stăpânire. Unora ca acestora li se potriveşte cuvântul: "Se apropie de Mine cu buzele lor, şi mă cinstesc cu limba, iar inima lor este departe de Mine" (Matei 15, 8). Cei mai mulţi sunt cuprinşi doar de viclenie, iar cei care au râvnă cu adevărat, "nu au pricepere" (Rom. 10, 2). Tâlcul adevărat al cuvintelor "închinare în duh şi în adevăr" constă în aceea că toate formele exterioare capătă valoare, numai când sunt umplute cu inimă bună, iubire, generozitate, jertfă pentru altul, schimbare interioară, dorinţă de transformare în bine, renunţarea la judecarea aproapelui, renunţarea la disputele deşarte, smerenie, rămânere în Biserica lui Hristos cea zidită pe temelia apostolilor şi continuată până azi prin succesiune apostolică, în Biserica noastră ortodoxă. În Vechiul Testament fariseii erau cei care strigau în pieţele publice "că ei sunt altfel". Aşa fac astăzi şi sectanţii noştri. Parcă ar fi rupţi din pilda Vameşului şi a Fariseului! Ei inventează alte forme numai spre a se deosebi, punând accentul tocmai pe formele inventate de ei, în loc să-l pună pe duh şi adevăr. Noi avem formele noastre tradiţionale, nu de noi inventate, care vin de la Mântuitorul şi de la Apostoli, şi au trecut ca atare prin 2000 de ani de experienţă. Noi credem că "a fi în duh Şi adevăr", se poate numai în aceste forme tradiţionale, biblice, atestate şi garantate de experienţa bimilenară a Bisericii ortodoxe. Evident, aceste forme nu lucrează şi nu mântuiesc prin ele însele, dar nici fără ele nu ne putem mântui, pentru că prin ele ne exprimăm credinţa şi închinarea în duh şi adevăr. "Noul Aşezământ nu este al buchei, ci al duhului, pentru că buchea ucide, iar duhul dă viaţă" (Iisus Cor. 3, 6). Prin "buche" se înţelege forma goală, folosită fără sensul ei duhovnicesc, pentru ea însăşi, ca şi cum mântuirea s-ar obţine numai prin formă. Ceea ce e ciudat, e că răzvrătiţii împotriva formelor tradiţionale ale Bisericii Ortodoxe nu renunţă la forme, ci inventează altele, numai de dragul de a fi altfel. În cazuri de viaţă izolată, departe de lume şi de Biserica organizată, dar numai acolo, închinarea în duh şi adevăr poate căpăta forme speciale. Iată o parabolă care ilustrează această idee: Trei tineri scăpaţi dintr-un naufragiu au reuşit să ajungă într-o insulă nelocuită. Vaporul s-a scufundat şi ei şi-au organizat viaţa cum au putut, având acolo cele de trebuinţă. Nu ştiau nici o rugăciune. Ştiau doar că Dumnezeu este Treime, aşa că au imaginat o rugăciune simplă: "Trei voi, trei noi, miluiţi-ne pe noi". Toată viaţa, până au ajuns ca la 90 de ani, au rostit această rugăciune. La o vreme, a ajuns acolo un vapor, din întâmplare căci calea era greu navigabilă, şi pe el era şi un episcop. Văzând semne că insula ar fi locuită, în ciuda indicaţiilor hărţilor că ar fi pustie, au coborât toţi de pe vapor şi i-au găsit acolo pe cei trei, ninşi de ani şi de aşteptare. Episcopul i-a întrebat ce rugăciuni ştiu, şi ei i-au răspuns: Ştim o rugăciune simplă, compusă de noi, fiindcă atunci când vaporul nostru a naufragiat, nu prea eram dintre cei cu educaţie religioasă. Şi şi-au descoperit textul rugăciunii. Episcopul le-a spus că nu e de ajuns şi că sunt în primejdie să-şi piardă mântuirea. I-a povăţuit să înveţe măcar rugăciunea domnească, Tatăl nostru. I-a învăţat rugăciunea Tatăl nostru, iar conducătorul vaporului i-a invitat să se întoarcă înapoi în ţările lor. N-au vrut. Erau prea bătrâni şi se obişnuiseră acolo pe insulă. Într-o zi vaporul a plecat. Dar n-a apucat să se depărteze mai mult de o zi de mal, că la un moment dat cei de pe vapor i-au văzut cu stupefacţie pe cei trei bătrâni venind spre vapor şi umblând pe apă ca pe uscat. Comandantul a oprit vaporul şi episcopul i-a întrebat: "Ce-i cu voi? V-aţi răzgândit? Vreţi să vă întoarceţi înapoi în ţările voastre?" "Nu, a răspuns unul dintre ei, dar am uitat jumătate din rugăciunea ce ne-ai învăţat, şi ne temem să nu ne pierdem mântuirea, aşa cum ai spus Prea Sfinţia Ta. Până la jumătate merge, dar mai încolo numai merge". Episcopul şi-a dat seama atunci că oamenii nu mai aveau nevoie de nici o altă rugăciune, în afară de aceea pe care o ştiau ei. Aceea era rugăciunea în duh şi în adevăr, pentru că era adresată lui Dumnezeu din suflete curate, cu toată credinţa, cu toată forţa sufletului lor. Numai aşa se putea explica darul ce-l căpătaseră, de a merge pe apă ca pe uscat. Şi atunci le-a spus: "Duceţi-vă înapoi şi ziceţi-vă mai departe rugăciunea voastră, şi mântuiţi-vă în Domnul, şi rugaţivă şi pentru noi! " Parabola vorbeşte de la sine. Aceştia se aflau în închinare în duh şi în adevăr. Erau bineînţeles în împrejurări speciale. Noi trăim în mijlocul lumii şi, aşa cum avem nevoie de şcoli pentru a învăţa, de spitale pentru a ne lecui, de îmbrăcăminte şi de fabrici de îmbrăcăminte, de lumină şi de uzini electrice, de cărţi şi de tipografii, şi înaintea lor de autori, tot aşa avem nevoie şi de condiţii pentru a ne exprima legăturile cu Dumnezeu şi comuniunea dintre noi, în sensul învăţăturilor lăsate de Mântuitorul. Şi cei trei se exprimau în felul lor, comunitar. Deveniseră trei ca unul şi căpătaseră acelaşi dar. În acest sens cei trei sunt un bun exemplu şi pentru noi, şi parabola nu e numai pentru pustnici! Rugăciunea în duh şi în adevăr se aseamănă cu rugăciunea vameşului: "Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosul", aceea care, atunci când I se adresează lui Dumnezeu, nu judecă pe vecin, nu se compară, nu se îndreptăţeşte. Aceea prin care cel ce se roagă îşi vede bârna din ochiul său, şi nu paiul din ochiul vecinului. Este rugăciunea celui care, înainte de a merge la biserică, cum spune Mântuitorul, merge întâi de se împacă cu cel căruia i-a greşit sau cu cel cu care este în supărare. Rugăciunea în duh şi în adevăr este rugăciunea celui care spune drept lui Dumnezeu, atunci când stă de vorbă cu El, de pildă când zice: "Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri". Iartă în clipa aceea pe toţi cei care i-au greşit şi nu ţine minte răul. Aceasta este rugăciunea în duh şi adevăr: rugăciunea celui care nu încearcă să se înşele nici pe sine, nici pe Dumnezeu. Şi acestea nu le poate şti nimeni, decât duhul omului şi duhul lui Dumnezeu! De aceea este în duh şi în adevăr. Această rugăciune a învăţat-o Mântuitorul pe Samarineanca din Evanghelia de azi. Şi iată, în virtutea faptului că a stat de vorbă cu Mântuitorul, a căpătat graţia de a fi pomenită până în zilele noastre. Şi amintirea ei se va perpetua în vecii vecilor. Tradiţia creştină ne spune că această femeie s-a pocăit, că a fost una din uceniţele Domnului şi că a propovăduit învăţătura Sa până la moarte. Nu este cu totul imposibil, de vreme ce şi-a început propovăduirea chiar în momentul în care a plecat de la fântână, şi ducându-se în satul ei a spus: Am văzut pe Cineva care ar putea să fie Mesia! Iată, aşadar, pentru care motive Samarineanca a intrat în istorie. Ea a rămas martora peste veacuri a unei importante învăţături, transmise fără îndoială şi prin ea. învăţătura nu i s-a adresat numai ei. Ea a fost pretextul. învăţătura ni se adresează nouă tuturor, şi lucrul cel mai important pe care trebuie să-l ţinem minte, este tocmai această invitaţie a Mântuitorului de a I ne închina în duh şi în adevăr. Nu e greu să ne dăm seama că, dacă suntem în legătură cu Dumnezeu în duh şi în adevăr, în sinceritate, în smerenie, în modestie, în generozitate, în bunătate, toate acestea lucrează asupra sufletului nostru, dar se răsfrâng şi în viaţa aproapelui nostru, în viaţa societăţii, în viaţa lumii în care trăim. Fiindcă, în fond, Dumnezeu aceasta vrea, ca rugându-ne Lui în duh şi în adevăr, să creăm o lume care să fie a Duhului şi a adevărului. Duminica I-a după Rusalii a tuturor Sfinţilor - Sfinţi şi sfinţenie Duminica aceasta e rânduită să amintească pe toţi sfinţii cunoscuţi şi necunoscuţi, câţi au existat în istorie. Sfânta Biserică ne pune înainte, cu acest prilej, un text din Sfânta Evanghelie după Matei, care vorbeşte despre datoria de a ne mărturisi credinţa, aşa cum sfinţii, mai ales martirii şi mărturisitorii, au murit pentru această mărturisire, iar ceilalţi s-au sfinţit trăind adevărurile de credinţă din tot sufletul, din tot cugetul, în smerenie, în dragoste, în slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Textul, care s-a citit şi pe care toţi cei prezenţi l-aţi auzit, lasă loc câtorva întrebări, în aparenţă nu uşor de răspuns. O să încercăm să ni le punem împreună şi să căutăm tâlcul cel adevărat al celor spuse de Mântuitorul. Să recapitulăm textul Evangheliei: „Zis-a Domnul: Pe cel ce Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înainea Tatălui Meu care este în ceruri, iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri... Cel ce iubeşte pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine, acela nu este vrednic de Mine. Cel ce iubeşte pe fiu sau pe fiică mai mult decât pe Mine, acela nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea să-Mi urmeze Mie, acela nu este vrednic de Mine― (Matei 10, 32-38). Apostolii care au auzit aceste sentinţe, după cum vedeţi categorice şi severe şi, să recunoaştem, greu de înţeles şi de pus în practică, nedumeriţi l-au pus pe Petru săL întrebe pe Mântuitorul: „Doamne, iată noi am lăsat toate şi ţi-am urmat Ţie. Ce va fi cu noi?― Mântuitorul i-a consolat: „Adevărat vă grăiesc vouă că, la naşterea a doua a făpturii, când Fiul Omului va şedea pe scaunul slavei Sale, atunci şi voi, cei ce Mi-aţî urmat Mie, veţi şedea pe douăsprezece scaune judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel‖ (Matei 19, 27-28). După ce i-a răspuns aceasta lui Petru, a mai adăugat însă ceva şi pentru toţi ceilalţi, un cuvânt care se adresa tuturor oamenilor, nu numai apostolilor: „Şi tot cel ce a lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau soţie, sau copii, sau ţarine pentru numele Meu, va primi însutit şi va moşteni viaţa veşnică‖ (Matei 19, 29). După ce a spus acestea, a făcut o încheiere cam ciudată şi neaşteptată, faţă de speranţele pe care li le dăduse: „însă mulţi din cei dintâi vor fi pe urmă, şi din cei de pe urmă, întâi‖ (19,30). Acum, după ce am auzit întregul text al Evangheliei de astăzi, alcătuit din pericope disparate în Evanghelia lui Matei, dar rânduite anume aşa, ca să se potrivească amintirii şi înţelegerii de către noi a sacrificiilor şi recompenselor sfinţilor, ne dăm seama că, într-adevăr, textul cere explicaţii cu privire la câteva din sentinţele rostite de Mântuitorul în convingerea Sa cu ucenicii. Cum adică: să nu iubeşti pe tată şi pe mamă? Cum adică: cei dintâi să fie pe urmă. Şi cei de pe urmă să fie întâi? Printre multele cuvinte enigmatice ale Mântuitorului, şi acestea par anume adunate la un loc, să ne pună la încercare capacitatea de cuprindere şi de tâlcuire. Pentru a reuşi acest lucru, va trebui să le lăsăm deocamdată deoparte şi să revenim la semnificaţia Sărbătorii tuturor Sfinţilor. Să ne aducem aminte că Biserica ne-a pus în faţă, înainte de orice, textul despre necesitatea mărturisirii lui Iisus în faţa oamenilor, deci despre necesitatea de a face o declaraţie formală de credinţă. Ce înseamnă mărturisirea credinţei? Ce înseamnă a mărturisi pe Iisus în faţa oamenilor? Aici răspunsul e mai simplu: înseamnă a recunoaşte în Dumnezeu pe creatorul universului şi al oamenilor, înseamnă a-L recunoaşte pe Iisus Hristos drept Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu. Înseamnă, prin urmare, a intra într-o ordine de gândire religioasă. Înseamnă a nu ne considera autonomi, ci dependenţi de Dumnezeu, atât cu privire la începutul, cât şi la sfârşitul nostru. A-L mărturisi pe Dumnezeu şi pe Iisus Hristos înseamnă a mărturisi filiaţia noastră divină. Înseamnă a mărturisi că suntem creaţi de Dumnezeu şi că trăim şi existăm în această ordine, în această rânduială divină. Înseamnă a recunoaşte că nu suntem autonomi, aşa cum nu putem fi autonomi faţă de tatăl nostru cel pământesc. Putem noi să ne lepădăm de propria noastră naştere? De proprii noştri părinţi? Nu putem. Nu putem fi autonomi faţă de ei. Putem fi autonomi faţă de multe alte lucruri. Putem fi creatori de artă, de cultură, de filosofie, de orice. Aici avem toată autonomia şi, în sens larg, toată libertatea. Dar noi cei credincioşi nu putem fi autonomi faţă de părinţii noştri de pe pământ şi, cu deosebire, nici faţă de Părintele nostru cel ceresc. Depindem de El, trebuie să-L mărturisim, să-L recunoaştem. Şi odată cu El şi pe Fiul Său, Iisus Hristos, şi pe Duhul Sfânt. La aceasta ne cheamă de fapt cuvântul Evangheliei: să ne mărturisim dependenţa de Dumnezeul cel ceresc şi de Fiul Său, Iisus Hristos, pe care îl acceptăm ca Mântuitor şi stea polară care ne orientează spre Împărăţia Cerurilor, prin Duhul Sfânt. Fără această dependenţă, recunoaştere şi acceptare, nu putem fi creştini. Cum trebuie să ne mărturisim credinţa? În trei feluri.  În primul rând mărturisind credinţa în Dumnezeu sub chipul Treimii, prin Simbolul credinţei, în taina sufletului nostru şi în comunitate, aşa cum facem, de pildă, în biserică, în timpul slujbei Sfintei Liturghii, când îl recităm în comun: „ Cred într-unul Dumnezeu... Şi intr-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu... şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul “ Prin Simbolul credinţei facem o declaraţie de credinţă, şi nu numai o declaraţie, ci şi o mărturisire de credinţă. Dăm mărturie despre Dumnezeu în Treime despre credinţa noastră în Dumnezeu-Stăpânitorul, Creatorul, Proniatorul, adică Cel care are grijă de noi şi de lumea creată de El şi, desigur, şi de Dumnezeu Judecătorul. Îi recunoaştem acest drept de a ne judeca, după criteriile legilor morale pe care ni le-a predat Mântuitorul, şi ni le-au codificat evangheliştii, ceilalţi autori ai Sfintei Scripturi şi Sfinţii Părinţi în Sinoadele ecumenice.  Dăm apoi mărturie despre Dumnezeu în familia noastră. Toţi avem o familie. Suntem datori să dăm mărturie despre Dumnezeu celor care ne-au adus pe noi pe lume, şi fraţilor noştri, şi celor pe care îi aducem noi în lume, şi pe care îi aducem numai pentru că Dumnezeu le dă viaţă, nu pentru că noi le dăm viaţă, căci viaţa vine numai de la Dumnezeu. În familie, aşadar, dăm a doua mărturie despre Dumnezeu-Tatăl, despre Iisus Hristos şi despre Sfântul Duh.  A treia mărturie o dăm, cum spune chiar textul Evangheliei, în faţa oamenilor, adică unul faţă de altul, în public, nu numai privat nu numai în ascuns, adică nu numai ca pe o declaraţie de credinţă personală, făcută în faţa propriei noastre conştiinţe, ci ca pe o declaraţie publică, făcută în faţa celorlalţi. Aşadar, acest lucru trebuie cu neapărată necesitate să-l reţinem: Iisus cere în chip expres o mărturisire publică de credinţă. Nu numai una ascunsă. Una deschisă şi, după cum aţi auzit din text, este atât de categorică această cerere, încât Mântuitorul nu se mulţumeşte să spună numai afirmativ: pe cel ce Mă va mărturisi în faţa oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu în faţa Tatălui, ci revine, ca întotdeauna în vorbirea biblică, repetând ideea şi la modul negativ, spre a o întări, cum face şi atunci când vorbeşte despre Judecata de Apoi (Matei 25). Spune: „Dar de cel ce se va lepăda de Mine în faţa oamenilor, de acela Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri― (Matei 10, 33). Unul ca acesta nu va avea parte de Hristos ca martor al apărării în faţa Judecăţii celei din urmă. Mulţi sunt adesea tentaţi să creadă că, dacă fac numai o mărturisire de conştiinţă, e de ajuns. Stau de vorbă cu cineva şi, fie de ruşine, fie din indiferenţă, fie din cine ştie ce alte considerente, arată adesea faţă de El, dacă nu chiar necredinţa, în orice caz o superioară indiferenţă, deşi în acelaşi timp îşi face cruce cu limba! Dacă îi situăm pe unii ca aceştia faţă în faţă cu acest text din Sfânta Evanghelie, nu prea îi avantajează o asemenea atitudine Oare n-ar fi mai cinstit să fie oneşti şi, dacă sunt credincioşi, să spună că sunt? Dacă nu cred, să fie de asemenea oneşti şi să spună că nu cred? Să nu ne închipuim, aşadar, că, de credem numai în conştiinţa noastră, dar Îl negăm pe Dumnezeu la vedere, ne îndreptăţim în faţa lui Dumnezeu. Cred că acest lucru e în măsură să ne dea multora de gândit. Mulţi, la un examen personal, serios, ar constata de câte ori nu s-au aflat cu totul în rânduială, atunci când a fost vorba să facă o declaraţie de credinţă! În istorie, mărturisitori au fost în primul rând apostolii, cei care au trăit zi de zi, timp de trei ani şi jumătate, cu Mântuitorul, iar după aceea au fost cei care au crezut în Mântuitorul, în învăţătura Lui, în învierea Lui, şi care L-au mărturisit în faţa oamenilor. Cei dintâi care L-au mărturisit în faţa oamenilor, cu preţul vieţii lor, au fost martirii. Se ştie că până la Sfântul Constantin cel mare, când s-a dat Edictul de la Milano, la anul 313, prin care s-a dat libertate religiei creştine, deci trei secole înainte, creştinismul a fost interzis, iar cei care mărturiseau credinţa în Iisus Hristos erau condamnaţi la moarte. De ce? Pentru că de religia vremii aceleia, când practic lumea civilizată era sub stăpânirea romană, ţinea şi cultul împăratului. Trebuia să-L recunoşti ca zeu şi să-i tămâiezi statuia. Cine nu făcea acest lucru era socotit criminal, răzvrătit împotriva statului roman, a împăratului-zeu şi a religiei. În această epocă au fost martirizaţi nenumăraţi creştini care, potrivnici poruncii, nau ezitat a-L mărturisi pe Iisus în faţa oamenilor, în ciuda pericolului şi a tuturor ameninţărilor. Era de ajuns ca la un asemenea proces, cel inculpat, la întrebarea: Crezi în Iisus Hristos?, să răspundă „Nu―, pentru ca să scape cu viaţă. Mulţi dintre ei îşi vor fi zis: spun un „Nu― de formă, ca să scap cu viaţă, şi vor fi făcut aşa. Aceştia erau consideraţi de către comunitate „lapsi―, adică lepădaţi de Hristos, tăgăduitori, trădători, chiar dacă o făcuseră de formă şi din teamă. Sunt cunoscute multe asemenea cazuri şi reprimirea lor în Biserică era foarte dificilă. În orice caz, în cler nu mai puteau intra, iar dacă fuseseră clerici, îşi pierdeau calitatea sau dreptul de a mai sluji. Cei mai mulţi n-au făcut însă aşa ci, cu o credinţă neîndoielnică, au mărturisit pe Hristos în faţa judecătorilor, în public. Drept urmare, unii au fost omorâţi cu pietre, alţii au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au fost înecaţi, au fost aruncaţi în groapa cu lei. Era o distracţie pentru lumea păgână de atunci să se ducă la circ, şi acolo să privească lupta, inegală şi lipsită de orice omenie, dintre creştini şi lei. Şi aceasta numai pentru că erau creştini! Pentru că mărturiseau credinţa în Iisus Hristos. Dacă chiar înaintea supliciului ar fi spus că nu mai cred, ar fi fost lăsaţi liberi şi în viaţă. Rămânând credincioşi, li se oferea unora o şansă cinică, anume aceea de a încerca să-şi salveze viaţa luptând fără nici o armă, fără măcar un toiag, cu o ceată de lei flămânziţi anume! Dar chiar şi în condiţiile acestea, sute şi mii au mărturisit totuşi pe Hristos, veacuri de-a rândul. Trei secole creştinismul a dat un număr imens de martiri. Pe aceştia, laolaltă cu toţi ceilalţi sfinţi, îi sărbătorim noi astăzi. Tertulian, un mare scriitor din epocă, a spus: „Sângele martirilor a fost sămânţa creştinilor―. De ce? Pentru că exemplul lor de mărturisire i-a făcut şi pe păgâni, uneori chiar pe cei care rosteau sentinţele, să treacă la creştinism şi să devină la rândul lor martiri, sfinţi mărturisitori, văzând credinţa şi neînfricarea celor pe care îi judecau. Şi poporul nostru a dat mulţi martiri pentru credinţă, unii canonizaţi, alţii necanonizaţi încă, dar de popor canonizaţi de mult.  E de ajuns să-l pomenim pe Constantin Brâncoveanu care a fost omorât de turci, după ce i-au fost omorâţi cei patru fii, la Constantinopol în anul 1714, la 15 august. Dacă ar fi acceptat să se lepede de credinţa lor creştină şi ar fi trecut la maho-medanism, ar fi scăpat cu viaţă. Dar n-au făcut-o, ci au dat mărturie publică despre Iisus Hristos. Nu mult după moarte, Calinic de Heracleea, viitor patriarh de Constantinopol, i-a alcătuit lui Constantin Brâncoveanu un canon, intitulat „Imn de biruinţă ceea ce echivalează cu o canonizare! Transilvania a dat şi ea mulţi martiri pentru credinţă. Unii din ei sunt canonizaţi, mulţi sunt neştiuţi şi necanonizaţi. Sunt bine cunoscuţi  Sofronie de la Cioara, Visarion Sarai, Oprea Nicolae, în luptă cu catolicismul agresiv,  Mitropolitul Ilie Iorest şi Mitropolitul Sava Brancovici în luptă cu calvinismul. Iată martiri ai credinţei pe pământul nostru românesc.  Dar încă din secolul al IV-lea, în Valea Buzăului a fost martirizat Sava de la Buzău, ale cărui moaşte au fost cerute de Sfântul Vasile cel mare.  Sunt cunoscuţi şi cei patru martiri ale căror moaşte au fost descoperite nu de mult la Niculiţel, în Dobrogea, şi se află acum la Mănăstirea Cocoşu. În această Duminică a tuturor Sfinţilor poate că e bine să ne punem întrebarea: sunt oare numai unii chemaţi să devină sfinţi sau suntem chemaţi toţi? Răspunsul este categoric: Toţi suntem chemaţi să devenim sfinţi. Porunca se află în Sfânta Scriptură: „Fiţi Sfinţi― (I Petru 1, 16; Levitic 11, 44), tot aşa o altă poruncă expresă a Mântuitorului îndeamnă: „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este― (Matei 5, 48). A fi desăvârşit înseamnă a fi sfânt. Dar ce mai înseamnă a fi sfânt? Fiindcă sfânt nu înseamnă numai a fi martir. A însemnat aceasta numai în vremea aceea, sau în alte împrejurări de persecuţie, mai de mult, când creştinismul era confruntat cu interdicţii care veneau de la stăpâniri care îşi apărau religia lor. Dar ce înseamnă a fi sfânt în viaţa obişnuită? A fi sfânt, după cea mai simplă definiţie, înseamnă a fi liber faţă de păcat, a birui orice tentaţie, a rămâne curat. A te păzi şi a nu face sub nici o formă rău nimănui, nici ţie. Există multe forme de sfinţenie. Unii caută s-o dobândească retrăgându-se în mănăstiri, în pustii, ca să se consacre rugăciunii şi să se ferească de ispite, cum au făcut marii sfinţi: Antonie cel mare, Pavel Tebeul, Pahomie cel mare, Vasile cel mare, Efrem Sirul, Isac Sirul, Teodor Studitul şi mulţi alţii, din cele mai vechi timpuri până astăzi. Alţii o caută în viaţa obişnuită, de toate zilele. Sfinţenia se poate dobândi în toate felurile de viaţă care sunt la îndemâna omului. Nu numai cei care se duc la mănăstiri, nu numai cei care intră în cler şi devin episcopi, preoţi sau diaconi. Toţi credincioşii au deschisă calea spre sfinţenie. Se zice despre Sfântul Antonie cel mare că, spre sfârşitul vieţii, când ajunsese la o sfinţenie de toţi recunoscută, a pus o întrebare lui Dumnezeu, care ar putea părea nesăbuită şi cam lipsită de smerenie, dacă n-ar fi o introducere pioasă la o povestire care vrea să ilustreze tocmai această idee a accesibilităţii tuturor oamenilor la sfinţenie. L-ar fi întrebat: „Doamne, mai este vreunul pe lumea aceasta mai bun decât mine?" Putem însă să înţelegem întrebarea şi ca izvorâtă din smerenie, dorind să ştie dacă e vreunul mai bun decât dânsul ca să-l imite, să-i slujească de model, să încerce să devină şi el pe măsura lui. Dumnezeu i-a trimis un înger care l-a povăţuit aşa: „Du-te în oraşul Alexandria şi primul om pe care-l vei întâlni, să ştii că e mai bun decât tine". S-a dus. Şi a întâlnit pe un om oarecare, curelar, şi l-a urmat până la locuinţa lui. Lucra obiecte din piele, cârpea încălţăminte, hamuri de cai, şi atât. N-a văzut nimic deosebit la dânsul. Ba mai avea şi o familie grea. A crezut că s-a înşelat. L-a întrebat pe om: „Ce faci tu în mod deosebit în faţa lui Dumnezeu?" Omul i-a spus: „Nu fac absolut nimic deosebit. Mă scol dimineaţa şi-mi fac rugăciunea şi trec la lucru, în atelier, la amiază îmi fac rugăciunea, mănânc împreună cu familia şi mulţumim toţi lui Dumnezeu, după obicei. Seara nu mă culc înainte de a-mi face din nou rugăciunea. Mă port bine cu soţia şi am grijă de copii să aibă cele trebuicioase hranei şi îmbrăcămintei. Nu iau mai mult decât mi se cuvine pentru lucru pe care îl fac altora şi, după cum se cuvine, nu fac rău nimănui. Atât". Dacă la început sfântul crezuse că s-a înşelat în privinţa omului, de data aceasta şia dat seama că dăduse tocmai peste cel pe care îl căuta. Omul acesta, aşa făcând, era drept în faţa lui Dumnezeu, şi era chiar mai drept decât dânsul care făcea tot felul de nevoinţe şi posturi, acolo în pustie. Îşi zicea că din când în când se mai şi mândrea, şi îl chinuiau diferite gânduri şi ispite care îl asaltează mai uşor pe omul singur. Din când în când se mai compara cu alţii. Din când în când îi mai judeca pe alţii, iar bine altora nu le prea făcea, decât prin rugăciune, dar nu din sudoarea frunţii şi din oboseala mâinilor. Acest curelar nu judeca pe nimeni, îşi ducea viaţa cinstit şi liniştit, fără să facă în aparenţă nimic extraordinar. Era doar un om cumsecade. Un foarte obişnuit, om cumsecade. Şi omul era, fără s-o ştie, un sfânt! Ne aflăm în faţa unui exemplu uimitor, a unui model dintre cele mai simple, dar şi dintre cele mai grăitoare, despre felul cum se poate realiza sfinţenia în viaţa de toate zilele a fiecăruia, în oricare stare socială şi intelectuală s-ar afla. Sfinţenia, înainte de toate, înseamnă smerenie. Cineva a întrebat pe un mare sfânt: „Ce este desăvârşirea?― Cum adică s-ar putea defini desăvârşirea? Şi răspunsul a fost: „Un adânc de smerenie". Fără smerenie nu poate nimeni ajunge nici măcar la o viaţă creştină cât de cât bună, în faţa lui Dumnezeu. Iar adevărata smerenie e cea care se ascunde în omenie, în cuminţenie, în modestie. Nu cea care se etalează şi se prezintă pe ea însăşi; iată-mă! Sunt aici. Eu sunt smerenia. Deşi vă va părea paradoxal, dar cuvintele ce vi le voi spune sunt cât se poate de adevărate: Sfântul care ştie că e sfânt, nu e sfânt. Adică acela care se crede virtuos, care se pune în comparaţie cu alţii şi se găseşte mai bun, care îşi arogă sfinţenia, acela nu e sfânt. Mai are încă mult de urcat. E doar pe cale, şi încă pe una periculoasă care poate duce mai degrabă în jos, decât în sus. Deci sfântul care ştie că e sfânt, nu e sfânt. Sfântul care se laudă că e sfânt, nu e sfânt. Sfântul care se lasă lăudat că e sfânt, nu e sfânt. Căci sfinţenia, cum s-a spus, este un adânc de smerenie. Citim în Pateric: „Zis-a un bătrân: „Fiilor, să ştiţi că smerenia pe mulţi fără nici o osteneală i-a mântuit şi mărturisesc aceasta vameşul şi fiul risipitor, care puţine cuvinte au grăit către Dumnezeu, şi s-au mântuit; osteneala şi faptele cele bune pe mulţi i-au tras la mândrie şi au pierit precum fariseul acela care se lăuda cu faptele lui cele bune şi se mândrea― (ed. veche, p. 270). Şi alta tot de acolo: „Smerenia este acoperământul faptelor bune. Şi de vei face vreo faptă bună, îndată să o acoperi pe ea cu smerenie, ca să nu se răsufle, căci fapta bună, neacoperită cu smerenie, se răsuflă şi se strică şi este urâtă lui Dumnezeu― (p. 334). Şi Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „ Cel ce se teme de Domnul are pururea ca tovarăşă smerenia şi prin gândurile acesteia vine la dragostea şi la mulţumirea către Dumnezeu‖. Sfântul trebuie să facă fapta bună, precum spune Scriptura, în aşa fel încât să nu ştie stânga ce face dreapta, ca să nu se mândrească cu ea. Opusul smereniei este mândria şi slava deşartă. Mândrie e când te lauzi tu, slavă deşartă e când te laşi lăudat, cu abia disimulată plăcere şi consimţământ, de către alţii. Dar şi smerenia are gradele ei. Căci noi suntem adesea gata, în principiu, să ne smerim. Nu spun, mai ales cei cu viaţă mai duhovnicească: „Vai, păcătosul de mine." Ne smerim. Suntem gata să ne smerim. Dar va fi fiind aceasta adevărata smerenie? Nu cumva uneori ne smerim ca să fim lăudaţi? Smerenia poate fi uşor încercată însă. Se zice că la o mănăstire un călugăr îi tot mărturisea stareţului cu toată smerenia: „Părinte stareţ, sunt păcătos, nu sunt în stare de nimic, sunt mai rău decât toţi ceilalţi. Era un smerit cu semnele desăvârşirii. Stareţul îl ţinea de foarte bun călugăr, şi la arătare chiar era. Până într-o zi, când stareţului i-a venit în gând să-l pună la o mică încercare. Venind din nou tânărul călugăr la el, i-a spus: „Am auzit că nu prea îţi faci datoria, şi fraţii vorbesc că dormi prea mult, mănânci pe ascuns, lipseşti de la pravilă". Şi odată i-a sărit călugărului ţandăra. „Cum adică? Eu nu-mi fac datoria? Cum adică? Sunt eu mai păcătos decât dânşii?" Stareţul l-a înţeles pe loc. „Parcă aşa spuneai înainte: că eşti păcătos! Voiai să-ţi arăţi un chip al smereniei pe care nu-l aveai, ca să ţi-l ascunzi pe cel adevărat, al mândriei. Du-te. Nu eşti smerit, ci pur şi simplu păcătos. Smerit e cel care îşi recunoaşte slăbiciunile. Şi să mai ştii că smerenia, devine virtute când îndreaptă slăbiciunile, nu când doar le afirmă, şi le cocoloşeşte! Şi smerit nu e cel care zice despre sine că e smerit, ci acela care rabdă cu smerenie şi adevărul şi neadevărul spus de alţii despre sine". Lecţia e simplă: e uşor să ne smerim noi înşine. Dar examenul îl trecem în faţa altora, a celor care ne smeresc ei pe noi. Suntem în stare să răbdăm smerenia venită de la altul? Suntem în stare să-l răbdăm pe cel care ne smereşte? Pe cel care ne jigneşte? Suntem în stare să primim aceasta şi să spunem: „Da, e adevărat!" Abia atunci ne verificăm smerenia. Şi încă ceva. Şi smerenia merge până la un anumit loc. Ea nu trebuie să depăşească o anumită limită. La un mare Avvă a venit cineva şi i-a spus: „Eşti un păcătos". Şi el a răspuns: „Sunt un păcătos". „Eşti un netrebnic". Şi el a răspuns: „Sunt un netrebnic. „Eşti un mincinos". „Sunt un mincinos". Avea smerenie. Chiar dacă nu era chiar aşa, el se considera aşa, cu sinceritate. Dar la urmă i-a spus: „Eşti un eretic". Şi atunci a răspuns: „Nu, asta nu sunt". Smerenia trebuie să meargă deci numai până la mărturisirea adevăratei credinţe. Aici nu ne mai putem amesteca pe noi înşine. Cu privire la mărturisirea adevăratei credinţe, pe aceasta trebuie s-o mărturisim ferm, rămânând la ceea ce ne-a învăţat Mântuitorul şi ne este transmis prin Biserică. Un alt aspect al sfinţeniei priveşte activitatea, sau lipsa de activitate. Mulţi sunt tentaţi să spună în viaţa de toate zilele: „Nu fac rău nimănui, nu mă amestec în certuri. Despre tot ce se petrece în jurul său zice: „Nu mă priveşte. Dar trebuie să ştim şi aceasta, că sfânt nu e cel care nu face! Nu face rău, dar aceasta nu e de ajuns. Să reţinem şi acest lucru: Sfânt e cel care face. Nu e totdeauna de ajuns să nu faci rău, când poţi îndrepta un rău. Cu absenţa şi cu retragerea nu te mântuieşti. Trebuie să faci binele, când de intervenţia ta atârnă o schimbare în bine. Sfântul e un om pozitiv. Sfântul e un om activ. Sfântul e un om care se implică în viaţa altora, se implică în societate, când poate fi de folos. Combătând furtul, lenea, beţia, şi încurajând munca, solidaritatea familiei, într-ajutorarea, compătimirea cu cel în boală şi în lipsuri - toate acestea sunt semnele care îl fac pe sfânt. Sfântul se implică în societate, dar se implică bineînţeles făcând numai binele. Cineva spunea odată: „Eu sunt drept. Nu fac nici un rău. Eu nu mă amestec în nimic". Şi atunci altul i-a răspuns: „Să luăm un mic exemplu: şi să vedem cum vine asta cu neamestecul. Să zicem că ai o grădină. Nu-i faci nici un rău. Pur şi simplu nu te amesteci. Şi ce va creşte în ea? Spini şi pălămidă. Bine să fie? Înseamnă că foloseşti zarzavaturile produse de păcătoşii care se amestecă! Tu nu „păcătuieşti", dar te bucuri de roadele „păcatelor" altora. Frumoasă teologie!" Nu aceasta este ortodoxia. Ortodoxia e bun-simţ şi raţionalitate, şi căutarea sfinţeniei prin muncă şi comuniune, prin a fi de folos altora. Numai aşa poţi fi plăcut şi lui Dumnezeu. A fi sfânt nu e atât de greu, nu e un lucru de speriat, încât să credem că sfinţenia e rezervată numai unor aleşi. E pentru toţi. De aceea, porunca lui Dumnezeu: „Fiţi sfinţi‖ nu e o poruncă absurdă, nu e o poruncă utopică. E o poruncă dreaptă, adresată tuturor, pentru că toţi o putem realiza. N-aş vrea să închei totuşi înainte de a răspunde la câteva dileme posibile, pe care le poate naşte în mintea unora Sfânta Evanghelie de astăzi. E puţin cam enigmatic cuvântul acesta: „Cine iubeşte pe tată sau pe mamă, pe frate sau pe soră mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine―. Ce va să zică acest cuvânt? Sunt mulţi care îl interpretează în sensul că trebuie să te lepezi de tată şi de mamă, şi trebuie să te ocupi numai de Dumnezeu, adică să trăieşti numai în rugăciuni şi pe lângă biserică. Să fie Dumnezeu împotriva familiei? A iubirii de părinţi şi de fraţi? Dar atunci cum mai rămâne cu porunca rămasă valabilă în vecii vecilor: „Să cinsteşti pe tatăl şi pe mama ta?― E aici o contradicţie între două învăţături ale Sfintei Scripturi? Nu e nici o contradicţie. Textul trebuie citit atent. Pentru că textul spune: cine iubeşte „mai mult―, adică cine e în stare să se lepede de Dumnezeu din cauza familiei, acela nu e vrednic de atenţia lui Dumnezeu. Acela îşi va pierde mântuirea. Acest lucru nu-1 permite Dumnezeu. Dar nu înseamnă să nu iubeşti pe tată şi pe mamă, pe copii şi familia ta. Trebuie să observaţi nuanţa: „Mai mult decât pe Mine―, adică acela e vinovat, care îşi face Dumnezeu din lucruri pământeşti. Asta vrea să zică textul acesta. Se rătăcesc cei care, folosindu-se de acest text, abandonează copiii bolilor şi nu-i duc la tratament, sub pretextul că ei iubesc pe Dumnezeu şi că lasă totul în seama lui Dumnezeu. Unde scrie să faci aşa ceva? Unde scrie că iubirea lui Dumnezeu împiedică iubirea familiei şi grija de ea? Cei care fac astfel de lucruri cad sub nivelul regnului animal, al păsărilor şi al tuturor celorlalte vieţuitoare, care din fire îşi îngrijesc puii şi-i cresc cu iubire şi cu atenţie. Mai este şi textul celălalt care spune: „Oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică― (Matei 19, 20). Mântuitorul răspunde prin aceste cuvinte apostolilor, la o întrebare directă: „Iată noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Cu noi oare ce va fi?― Aşadar, răspunsul e mai întâi un răspuns limitat la întrebări, la soarta lor în Împărăţia Cerurilor. Le spune că vor şedea pe douăsprezece scaune, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Dar îndată generalizează: „Şi oricine a lăsat case...―, cu sens de viitor: oricine va lăsa..., aceasta fiind o proorocie despre soarta celor care-şi vor alege o cale mai grea de realizare a sfinţeniei, care se vor retrage în pustie pentru a se dedica rugăciunii. Se ştie însă că nici aceştia nu sunt chemaţi să se retragă acolo ca să-şi satisfacă egoismul, ci ca să se roage pentru cei din mijlocul cărora au plecat. Dacă nu fac aceasta, degeaba s-au dus acolo. Dacă s-au dus din motive egoiste, ca să-şi aranjeze o viaţă mai comodă - crezând-o ei astfel - atunci degeaba s-au dus. Dovada e chiar cuvântul de încheiere din Evanghelia de astăzi. „Cei dintâi vor fi pe urmă, iar cei de pe urmă, întâi― (Matei 19,30). De ce? Pentru că s-au dus acolo, dar n-au respectat regulile locului în care s-au dus. Pentru că au fost - cum spune la Apocalipsă - dintre cei care „au avut nume ca şi când ar fi trăit, dar au fost morţi― (Apoc. 3, 1), n-au fost „nici reci, nici fierbinţi14 (Apoc. 3, 15). Despre unii ca aceştia spune Domnul că „îi va arunca din gura Sa― (Apoc. 3, 16). Acesta este înţelesul tainic al cuvântului de la sfârşitul Evangheliei de azi. Dacă te-ai dus să-te dedici Domnului, dedică-te Domnului, dar nu uita de aproapele tău. Nu e de ajuns să porţi numele de monah, nu e de ajuns să te ia lumea drept sfânt, sau să te crezi tu aşa ceva, trebuie să şi fii. Pentru că dacă pe cineva îl cheamă Ioan fericitul şi trăieşte numai în necazuri şi boli, degeaba îl cheamă fericitul! Poartă nume de fericit, dar nu e. Ştiu pe cineva pe care îl cheamă „Creştinu―, dar e de altă religie! Este unul ca acesta creştin? Tot aşa e şi cu creştinii care poartă numele de creştini, dar nu sunt cu adevărat creştini, după faptele lor. Şi mai este ceva ce trece neobservat în textul cu „cei de pe urmă‖. Unii se socotesc cei de pe urmă deoarece sunt păcătoşi. Deci păcătoşii se vor mântui! Nu e chiar atât de simplu! Se vor mântui păcătoşii care se pocăiesc, fie şi în ultima clipă. Aceştia pot trece întâi. Nu toţi. Precum nu toţi cei dintâi îşi vor pierde locurile. Şi le vor pierde cei care s-au crezut întâi, dar erau în fapt printre cei din urmă. În împărăţia lui Dumnezeu vor trece toţi la locurile adevărate. Acolo se vor restaura valorile fără eroare. Ziua tuturor Sfinţilor este o chemare pentru a-i venera pe sfinţi. Ei sunt mijlocitori între noi şi Dumnezeu, modele pe care Biserica ni le oferă spre urmare. De la sfântul din pustie, de la Sfântul Părinte alcătuitor de dogme şi de cântări bisericeşti, până la curelarul despre care am vorbit, pe toată această gamă de viaţă duhovnicească, sunt sfinţi modele pentru fiecare din noi, sfinţi care pot fi urmaţi. Ba încă, deşi sunt numai mijlocitori, unora, apostolilor, Mântuitorul le-a dat chiar un privilegiu deosebit, lor în mod deosebit, acela de a judeca cele douăsprezece triburi ale lui Israel. Aceasta e încă o treabă cu totul specială, care îi priveşte pe cei din cele douăsprezece triburi, şi care se va rândui între dânşii! Cei care se opun cultului sfinţilor greşesc profund. Ies din tradiţia Bisericii care i-a consacrat pe sfinţi din primul moment al vieţii ei, încă începând cu Sfântul Ştefan. Sfinţii sunt creştinii care au biruit păcatul şi au trecut dincolo în lumina Împărăţiei Cerurilor. Ei sunt în societatea lui Dumnezeu. Sunt casnicii Domnului. Au trecere la Dumnezeu. De aceea îi invocăm ca mijlocitori. Îi ştim cu inimă bună. Credem că se preocupă de destinele noastre şi că, rugaţi, pot interveni pentru noi. Aşa cum a fost rugată Maica Domnului la nunta din Cana Galileeî şi a intervenit pe lângă Iisus să le rezolve problema vinului, parcă anume provocând săvârşirea primei Sale minuni. La rugăciunea sfinţilor, Dumnezeu poate răspunde cu o minune. Mi se pare extraordinar faptul că noi toţi, fără dificultate, credem că Sfântul Nicolae din secolul al IV-lea, sau Sfântul Petru, ucenicul Domnului, sau Sfântul Ioan Damaschin din secolul al VII-lea, sau Sfântul Calinic de la Cernica din secolul al XlX-lea – am luat aceste nume desigur la întâmplare - sunt gata să se intereseze de noi şi să ne ajute, deşi nu ne cunosc, deşi sunt atât de departe de noi şi de problemele noastre personale, deşi au trăit în altă lume, şi nimic nu-i leagă de noi care să motiveze rugăciunile noastre către dânşii. Explicaţia e totuşi simplă. Intraţi în categoria sfinţilor, proslăviţi de Dumnezeu, ei au devenit cumva atemporali sau, mai exact, ai tuturor timpurilor şi contemporani ai tuturor oamenilor de pe traiectoria istoriei. Şi mai mult decât atâta, au devenit prietenii tuturor oamenilor, cunoştinţele lor apropiate, rudele apropiate, pentru că ei trăiesc în iubire şi iubirea apropie, înfrăţeşte. Biserica, prin slujbele ei, prin amintirea lor, prin icoanele lor, ni-i apropie şi ni-i ţine prezenţi în permanenţă. Îi introduce în familia noastră şi pe noi în familia lor. Un sfânt pe o icoană în odaia noastră, devine un familiar al casei, un membru al familiei, cineva cu care ne întreţinem, ne sfătuim, la care apelăm la nevoie. Şi avem neîndoielnica încredinţare că şi el se simte prezent, că este acolo, că e gata să ne ajute, că îi place să stăm de vorbă cu el, fără nici o dificultate. Sfântul a intrat în ordinea spirituală în care se află Dumnezeu, în existenţa veşnică. Deşi e din secolul al IV-lea, e contemporan cu noi, aşa cum e contemporan cu noi şi Dumnezeu „Cel vechi de zile―, Cel din eternitate. Iată cum în viaţa creştină se trăiesc în chip simplu şi direct cele mai complicate dogme teologice cu privire la Dumnezeu şi la sfinţi, pe care oamenii simpli abia de le-ar putea înţelege din cărţile de doctrină. În viaţă sunt mai pe înţeles, şi pentru toţi. De fapt, din viaţă au trecut în formule doctrinare şi în cărţi. De aceea creştinii de rând nici nu au nevoie să-i caute în formule şi în cărţi. Ei au convingerea că acolo, ei se află potrivit cu felul cum se află în viaţa creştină. Rugăciunile către sfinţi pentru mijlocirea în faţa lui Dumnezeu sunt expresia ştiinţei pe care o au creştinii despre îndumnezeirea omului prin sfinţenie, doctrină care, teoretic, ar fi foarte greu de exprimat de către credincioşii simpli. Dar practic toţi o cunosc şi o trăiesc. O trăiesc prin înseşi rugăciunile pe care le adresează sfinţilor. Aşa se explică cultul sfinţilor în viaţa Bisericii. El dovedeşte comuniunea strânsă dintre credincioşii de aici, cu cei trecuţi dincolo în slavă. El mărturiseşte despre cinstea pe care o dau creştinii acestor modele realizate şi despre dorinţa lor de a le urma. Cultul sfinţilor e afirmarea speranţei în mântuire. E recunoaşterea ordinii spirituale în care ne plasăm. Şi chiar dacă nu reuşim totdeauna să fim la înălţimea modelelor, a sfinţilor, rugăciunile noastre către dânşii arată dorinţa noastră de a fi ca ei, de a-i avea în viaţa noastră, care le facem loc cu braţele şi uşile deschise pentru că ştim că sfinţii nu ne pot face decât bine. Aceia sunt sfinţi încă de pe pământ, care nu pot face decât bine. De aceea când auzim de un sfânt, dorim cu orice sacrificii să-1 vedem, să ne vorbească, să ne privească. El nu ne poate face decât bine. Frumos ar fi să ajungem noi înşine pe treapta de pe care nu putem face decât bine. Atunci comuniunea dintre noi şi sfinţi fi desăvârşită şi am avea în avans, încă de pe pământ, bucuria vieţii cereşti. Iată lucrurile către care e bine să ne îndreptăm atenţia şi să medităm, astăzi când sărbătorim amintirea, viaţa şi nevoinţa, lupta, biruinţa tuturor Sfinţilor! Cuvânt rostit în catedrala de la Sibiu, la 17 aprilie 1984. Duminica a III-a după Rusalii - Nu fiţi îngrijioraţi Evanghelia acestei duminici, una dintre cele mai frumoase şi mai pline de substanţă, face parte din Predica de pe munte a Mântuitorului. Atunci şi-a prezentat programul de reforme doctrinare şi de viaţă, şi a delimitat învăţătura şi tradiţia Vechiului Testament, de învăţăturile noi, revelate de Dânsul, în faţa unei mulţimi uimite care se afla în continuă "mirare", "căci El îi învăţa ca unul ce avea putere, iar nu ca fariseii şi cărturarii". E o Evanghelie-poem, operă a unui autor divin! Dar textul destul de lung, şi care ne-ar putea provoca la exegeze mai profunde, şi din mai multe unghiuri de vedere, are ca toate poemele, pasaje care pot uşor da naştere la controverse, putând fi interpretate în diferite feluri. Asupra lor aş vrea să vă spun câteva cuvinte, foarte pe scurt, încercând să ne lămurim împreună care şi cum trebuie să fie dreapta lor interpretare ortodoxă. Textul întreg este acesta: ―Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult! Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona. De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este viaţa mai mult decât hrană şi trupul decât îmbrăcămintea ? Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele ? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot ? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi ? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc păgânii; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.‖ (Mt. 6, 22-33). Asupra a trei versete din acest text aş dori să ne oprim cu privire la care sunt sigur că v-aţi pus şi dv. întrebări, în timp ce le-aţi ascultat. Nu sunt uşoare nici la prima, nici la a doua vedere. Dovada că e aşa, e că pe mulţi i-au făcut să le interpreteze greşit şi să scoată din ele ceea ce ele n-au intenţionat să spună. Acesta este unul din marile pericole care îi pândesc pe cei care interpretează Scriptura după capul lor şi o aplică la situaţii care n-au fost avute în vedere când au fost rostite sau scrise cuvintele ei. Să le luăm pe rând. Cel dintâi text este desigur acesta: "Nimeni nu poate sluji la doi domni, căci sau pe unul va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona". Al doilea: "Nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este sufletul mai mult decât hrană şi trupul decât îmbrăcămintea?" În sfârşit, şi al treilea verset: "Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate acestea (de mai sus) se vor adăuga vouă". După cum ştiţi, în ultima vreme mai ales, s-a abătut un blestem şi peste poporul nostru credincios. Acest blestem îl constituie cei care vor să ne schimbe credinţa şi ne fură credincioşii. Şi e de mirare cum chiar aici, în această Transilvanie a noastră, care şi-a păstrat de-a lungul mileniilor unitatea de neam, prin limbă şi credinţă, şi aşa a putut supravieţui unor vremuri vitrege care au luat sfârşit abia în 1918, prin Unirea cu ţara, e de mirare, zic, că şi aici încep să prindă pe alocuri învăţături noi şi greşite, care vor să ne abată şi de la adevărata învăţătură, şi de la unitatea noastră. Pentru că ele, oricum, operează o ruptură între sufletele noastre ale tuturor. Ne împart în grupuri, în "bisericuţe" care se rup de la Biserica cea una. Se găsesc rătăciţi care cred că abia ei, acum, după două mii de ani, au descoperit cum trebuie interpretată Scriptura, ca şi cum moşii şi strămoşii noştri, ca şi cum Părinţii Bisericii, ca şi cum Biserica aceasta care durează de două mii de ani a trăit până acum în greşeală, şi toţi cei care au murit în credinţa Bisericii şi-au pierdut mântuirea. Şi, de vreme ce şi-au pierdut mântuirea, nu mai au nici o comuniune cu dânşii, deci nici o legătură cu trecutul socotit rătăcit. Cu prezentul Bisericii strămoşeşti, nici atâta. Ei sunt cei despre care spune Sfântul Pavel: "De omul eretic, după o sfătuire sau două, te fereşte" (Tit 3, 10) sau: "Căci va fi o vreme când oamenii nu vor primi învăţătura cea sănătoasă, ci-şi vor alege învăţători după poftele lor, ca să le gâdile auzul, şi-şi vor întoarce urechile de la adevăr şi se vor lua după basme" (Iisus Timotei 4, 3-4). Ei vin, bineînţeles, în numele lui Hristos, dar "au smerenie prefăcută" (Coloseni 2, 18), "iubire de dispută şi slavă deşartă" (Filipeni 2, 3), "şi-l propovăduiesc pe Hristos din pizmă (faţă de adevăraţii credincioşi ai Bisericii) şi din iubire de dispută... şi nu cu gând curat" (Filipeni 1, 15-16). Sfântul Pavel îi numeşte "fraţi mincinoşi" (Iisus Cor. 11, 26), "având numai chipul cucerniciei, iar puterea ei tăgăduind-o". Şi îndeamnă iarăşi: "De aceştia să te fereşti" (Iisus, Timotei 3, 5). Sunt într-adevăr cu Scriptura în mână, şi aşa îi înşală pe cei simpli, care nu ştiu că şi diavolii ca să-i înşele pe oameni vin tot cu Scriptura. Nu cu Scriptura au încercat să-L ispitească pe Mântuitorul? Sf. Iacov spune limpede că "şi dracii cred şi se cutremură" (Iacov 2, 19). Sfânta Scriptură numai atunci are autoritate, când e interpretată după credinţa Bisericii. Cei care o interpretează după capul lor, şi fără să aibă pregătirea necesară, şi fără să se verifice prin Sfinţii Părinţi, prin Sinoadele ecumenice şi prin întreaga Tradiţie a Bisericii, sunt dintre cei care "pururea învaţă şi niciodată nu pot să ajungă la cunoştinţa adevărului" (Iisus Timotei 3, 7), pentru că învaţă de la cine nu trebuie, de la cei care nici ei nu ştiu, de la cine ştie ce exaltaţi, fie rătăciţi, fie vicleni. Unii dintre cei înşelaţi par râvnitori, fiind oameni de bună-credinţă, dar sunt prinşi în mrejele amăgirilor. Aceştia "chiar de se luptă nu se încununează, pentru că nu se luptă după lege" (Iisus Tim. 2, 5). Nici nu se mântuiesc. Îmi dau seama cât de gravă şi plină de răspundere e această afirmaţie, dar nu e a mea. E a Sfântului Pavel. Unii dintre ei, sărmanii, se amăgesc cu râvna pe care o pun în observarea regulilor grupării care i-a ademenit, dar la ce le ajută, când Sfântul Pavel spune că o astfel de râvnă "fără pricepere" (Romani 10. 2), nu are nici un ecou la Dumnezeu? Sunt unii, Martorii lui Iehova, pe care nu-i interesează nimic din lume - deşi profită de tot ce creează oamenii, haine, lumină, materiale etc. - nici din Scriptură, pentru că nu li se cere decât un lucru: să facă, toţi, cât mai mulţi prozeliţi, adică martori ai lui Iehova. Li se spune că sunt cu atât mai aproape de împărăţie, cu cât au la activ un număr mai mare de convertiţi. Parcă anume pentru ei ar fi spus Mântuitorul: "Vai vouă... că cutreieraţi marea şi uscatul ca să faceţi un prozelit, şi dacă îl dobândiţi îl faceţi fiu al gheenei îndoit ca voi" (Matei 22,15). Ei bine, mulţi dintre aceştia interpretează aceste texte, asupra cărora am dorit să ne oprim, altfel decât trebuie. De pildă, unii, pe baza textului: "Nu vă îngrijiţi ce veţi mânca şi ce veţi bea", se declară împotriva angajării creştinilor în viaţa de toate zilele a societăţii în care trăiesc, invocând şi motivul că "nu se poate sluji la doi domni". Să vedem aşadar care este adevărata interpretare a acestor texte. Este adevărat că Mântuitorul spune: "Nu duceţi grijă, spunând: ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca" (Matei 6, 3), dar prin aceasta nu trebuie să se înţeleagă că nu trebuie să muncim, ca să ne câştigăm pâinea de toate zilele. Accentul trebuie să cadă aici pe "nu duceţi grija" sau ca în alte ediţii, "nu vă îngrijoraţi!". "Nu vă îngrijoraţi", adică nu vă pierdeţi speranţa, nu vă faceţi atât de multe griji, faceţi-vă datoria şi, la datoria voastră, va adăuga Dumnezeu ceea ce are El de adăugat, că doar "sunteţi impreună-lucrători cu Dumnezeu" (I Cor. 3, 9). Faceţi voi tot ceea ce trebuie de partea voastră, şi atunci nu vă îngrijoraţi, căci Dumnezeu, în mod sigur, va face partea Lui. Şi Mântuitorul completează limpede ceea ce exegeţii improvizaţi nu văd: "căci Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de toate acestea" (Matei 6; 32). Aşadar, nu trăiţi în panică, în alertă, în deznădejde. Pe conlucrarea cu Dumnezeu trebuie să cadă accentul, nu pe faptul că ar fi aici un îndemn la încrucişarea braţelor şi la aşteptarea manei din cer. Munca e unul din principiile fundamentale ale învăţăturii Mântuitorului. Cum s-ar contrazice El acum? În înţelepciunea poporului nostru există o vorbă: adună bani albi pentru zile negre. Dar aceştia se adună prin muncă. Şi apoi chiar Mântuitorul, n-a spus El: "Vrednic este lucrătorul de plata sa"!? (Luca 10, 7). O repetă şi Sfântul Pavel (1 Tim. 5, 18) şi era lege încă din Vechiul Testament (Num. 18, 31). Sfântul Pavel spune că şi-a câştigat pâinea prin muncă, spre a nu fi povara nimănui (Iisus Tes. 3, 8). Şi Psalmistul scria: "Ieşi-va omul la munca sa şi la lucrarea sa până seara" (Ps. 104, 23). Şi din nou Sfântul Pavel arată că plugarul trebuie să muncească înainte de a strânge roadele (Iisus Tim. 2, 6). Şi mai departe, ca de obicei, după ce expune un fapt particular, trece la generalizare şi proclamă principiul: "Cine nu vrea să lucreze, să nu mănânce" (Iisus Tes. 3, 10). Iov se referă şi la "muncitorii de ziuă" (Iov 7, 1), la săracii care prin muncă îşi agoniseau cele pentru trai. Şi Dumnezeu a lucrat şase zile, iar în a şaptea s-a odihnit (Facere 2, 3). Oare n-a spus Mântuitorul când şi-a însuşit şi El porunca muncii: "Tatăl meu până acum lucrează şi Eu lucrez"? (Ioan 5, 17). Şi nu tot El a spus pilda talanţilor, în care se arată că fiecăruia i se dă un talant, sau doi sau cinci, cu porunca de a-i înmulţi? Şi cum se pot înmulţi? Prin muncă. În "învăţătura celor 12 apostoli", care e din epoca primară a creştinismului, se spune: "Dacă cel ce vine la voi este un drumeţ, ajutaţi-l cât puteţi, dar să nu rămână la voi decât două sau trei zile, dacă e nevoie. Dacă vrea să se stabilească la voi ca meseriaş, să lucreze şi să rămână, dar dacă nu are o meserie, socotiţi-vă după priceperea voastră, ca să nu trăiască cu voi împreună un creştin trândav". Şi atunci cum împăcăm una cu alta? Cum împăcăm porunca de a nu strânge averi cu aceea de a munci şi a înmulţi talanţii? Intrăm noi în categoria florilor şi a păsărilor? Parcă n-am intra. Dar totuşi Iisus a dat acest exemplu oamenilor. Modul cum trebuie să înţelegem această comparaţie reiese din modul cum a înţeles Mântuitorul cuvintele Sale, atunci când le-a rostit. E în afară de orice îndoială că Mântuitorul n-a înţeles prin comparaţia cu florile şi păsările, că omul trebuie să nu lucreze. Ca să pricepem bine lucrul acesta, trebuie să mergem la rădăcina învăţăturii Sale, ceva mai adânc. El a avut în vedere că fiecare vietate, plantă, pasăre, animal sălbatic, domestic sau om, toate trăiesc după o rânduială a lor. Precum i s-a rânduit fiecăruia. Unele să-şi ia hrană din pământ, precum florile, copacii, cerealele, iarba; altele s-o găsească uşor, nici având nevoi prea mari, precum păsările, deşi şi ele trebuie s-o caute; altele s-o vâneze, altele, ca animalele domestice, s-o primească de la om, dar tot ca răsplată a muncii sau a unui folos pe care îl aduc, iar omul trebuie să şi-o agonisească singur "Cu osteneala să te hrăneşti din pământ în toate zilele vieţii tale", a zis Domnul (Fac. 3, 17), poruncind strămoşilor Adam şi Eva "să lucreze pământul" (Fac. 3, 23). Rânduiala sub care a fost pus omul, e aceea de a-şi câştiga viaţa prin munca braţelor sale. Când Mântuitorul a dat exemplul cu crinii câmpului şi păsările cerului, a vrut să spună că acestora Dumnezeu le-a pus o anumită rânduială şi, iată că trăind după rânduiala prescrisă lor de Dumnezeu, nu mor de foame. Nu s-a văzut pasăre sau animal sălbatic care să moară de foame în vremuri normale. Omului i s-a prescris rânduiala de a trăi din muncă. Deci nici el nu poate muri, dacă-şi respectă rânduiala care i-a fost prescrisă de Dumnezeu. Dumnezeu a rânduit să existe hrană, iar omului i-a rânduit s-o caute, s-o pregătească, s-o scoată din pământ. Florilor, plantelor şi copacilor care nu se pot mişca, le dă Dumnezeu hrană din pământ, din ploaie, din soare şi din vânt. Animalelor şi păsărilor care se pot mişca, dar n-au mâini ca să lucreze, nici unelte, le dă Dumnezeu hrana de-a gata, dar cu condiţia s-o caute, deci să se ostenească, iar oamenilor care se şi mişcă, au şi mâini, le-o dă Dumnezeu ca rod al muncii lor. Aşa trebuie înţeleasă această învăţătură. Când Mântuitorul se află în pustie, Satana care îl ispitea i-a propus: "De eşti Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini" (Matei 4, 3). Vei fi ascultat. Mântuitorul i-a răspuns: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care va ieşi din gura lui Dumnezeu". Şi acest text e interpretat de unii greşit, în sensul, mai întâi că se poate obţine pâine şi prin alte mijloace, prin minune, nu neapărat prin muncă şi, în al doilea rând, că chiar Iisus a spus că "nu numai cu pâine va trăi omul" şi că mai important e "cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu ". Două observaţii se impun în legătură cu aceasta: mai întâi că propunerea obţinerii pâinii prin minune venea de la diavol, aşa că lucrul vorbeşte prin el însuşi; în al doilea rând, se omite din vorbirea Mântuitorului un amănunt. El nu spune că omul poate trăi fără pâine, cum interpretează unii exegeţi de ocazie, ca să schimbe accentul pe "cuvântul lui Dumnezeu", pe care pretind că îl propovăduiesc numai ei. Mântuitorul spune: "nu numai cu pâine", ceea ce înseamnă că "şi cu pâine" Cu cuvântul lui Dumnezeu, dar şi cu pâine! Cu pâinea care trebuie muncită! Numai să nu rămâi numai la pâine, ci să te hrăneşti şi cu cuvântul lui Dumnezeu. Se zice că într-o mănăstire a venit din altă parte un monah foarte evlavios, în căutarea de atmosferă mai monahală decât în mănăstirea din care a plecat. I-a spus stareţului că el doreşte să trăiască după Scripturi, numai cu cuvântul lui Dumnezeu; aşa că i se îngăduie liniştea cuvenită lecturii şi rugăciunii. În mănăstiri este o regulă: oricine vine este primit şi omenit ca oaspete trei zile. După trei zile trebuie să ia parte la muncă împreună cu obştea monahilor, care trăiesc după principiul din vechime stabilit, "ora et labora" " roagă-te şi munceşte‖. Stareţul l-a primit pe călugărul nostru, dar după trei zile călugărul s-a trezit cu economul mănăstirii care i-a spus cu binişorul: "După tradiţia noastră, fii Cuvioşia ta bun şi du-te la câmp cu fraţii şi cu călugării noştri. Acum ai împlinit trei zile de când ai venit, aşa că dacă vrei să mai rămâi, asta-i rânduiala din vechime". Călugărul i-a spus cu blândeţe şi evlavie: - "Părinte econoame, am plecat din mănăstirea cealaltă pentru că eu vreau să trăiesc numai cu cuvântul lui Dumnezeu, cu lecturi sfinte şi în rugăciune, şi acolo nu puteam. Nu mă tulburaţi. Părintele stareţ mi-a îngăduit să ţin regula mea". Economul se sfătuise înainte cu stareţul, aşa că, îngăduitor, n-a insistat. "Bine, părinte, stai, citeşte şi roagă-te". A venit vremea mesei. S-au dus toţi călugării la masă, au mâncat, dar pe el l-au lăsat în chilie să citească şi să se roage. Aşa s-a petrecut şi la masa de seară, până ce l-a răzbit foamea şi, supărat, s-a dus la stareţ spunându-i: - "Părinte, stareţ, mi se pare că Prea Cuvioşiile Voastre mâncaţi de două ori pe zi". - "Da, mâncăm". - "Dar pe mine de ce nu mă cheamă trapezarul la masă? Sunt flămând de două zile". - "Eu i-am spus să nu te cheme. Nu mi-ai spus Prea Cuvioşia ta că eşti unul dintre aceia care trăiesc numai cu cuvântul lui Dumnezeu? Eu am înţeles: nu eşti un păcătos ca noi, care trebuie să şi muncim, ca să mâncăm. Că noi avem nevoie şi de mâncare. Noi am fost la câmp, am muncit, după aceea ne-am dus şi am mâncat din rodul muncii mâinilor noastre. Pe Prea Cuvioşia Ta. dacă trăieşti numai cu cuvântul lui Dumnezeu, te-am lăsat să te hrăneşti cu el!" Îşi va fi cerut iertare tânărul monah şi va fi mers cu ceilalţi la muncă! Şi apoi şi la masă. Textul biblic asupra căruia ne-am oprit este un îndemn la echilibru. Echilibru între muncă şi rugăciune. Niciodată una fără cealaltă. Spuneam că acest text face parte din Predica de pe munte, cea mai importantă dintre predicile Mântuitorului. E de remarcat că, precum în alte împrejurări, Mântuitorul face şi aici o demonstraţie logică. Propune mai întâi o premiză: E mai importantă viaţa omului decât hrana şi trupul lui e mai important decât haina. Voi vă preocupaţi şi vă îngrijoraţi mai mult de hrană şi de haine. Cum puteţi gândi astfel? Cum vă puteţi teme că Dumnezeu care a creat viaţa şi trupurile voastre care, la urma urmei, sunt mai greu de făcut, nu va avea grijă să vă ajute să le şi întreţineţi? Foarte interesant acest procedeu logic care apelează la ce este mai important ca valoare şi mai greu de realizat, spre a trage concluzia că de cele mai puţin importante se va putea ocupa Dumnezeu cu atât mai mult şi cu mai mare uşurinţă. Revenind la premiza: E mai importantă viaţa decât hrană şi trupul decât haina, iată o parabolă care ilustrează acest adevăr, în mod convingător. Şi mai ilustrează şi faptul că ne-a fost dat să trăim din muncă, nu din experienţe care ne desfigurează fiinţa şi ne taie aripile zborului către înălţimi şi către mântuire. E drept şi e bine să sacrificăm din noi înşine pentru alţii, dar nu pentru a ne face viaţa comodă pe pământ, plătind cu viitorul nostru. Parabola e şi o lecţie împotriva lăcomiei care trage la pământ fiinţa menită să zboare în ceruri. Ciocârlia e o pasăre mică, vioaie care zboară în înălţimi şi cântă frumos. Odată unei ciocârlii i s-a făcut foame şi foamea, cum se zice, nu aşteaptă. Dă de-a dreptul. Şi dă orice pentru mâncare. Face bine însă numai când şi-o plăteşte cu muncă sau cu moneda câştigată cinstit. Esau şi-a vândut dreptul de întâi născut pe un blid de linte. N-a fost din partea lui un târg cinstit şi onorabil. Ciocârlia flămândă ar fi putut găsi hrana pe câmp dacă ar fi căutat. Dar văzu un pescar care avea într-un coş o mulţime de viermişori. I s-a părut mai comod să ceară, decât să caute acolo unde ar fi găsit fără îndoială. "Dă-mi şi mie doi", ceru ea. "Îţi dau, dar dă-mi şi tu o pană din aripile tale". Zâmbind, ciocârlia îi dădu. I se păru un târg uşor, o hrană obţinută fără efort. Mâncă viermişorii şi zbură veselă, sfredelind înălţimile. Întâlni în înălţimi o altă ciocârlie. Aceasta îi spuse: "Vezi, noi trebuie să fim cele mai fericite păsări, pentru că avem aripi puternice, ne ajută să zburăm în înălţimi, tot mai aproape de Dumnezeu" Ciocârlia noastră nu-i dădu atenţie, pentru că tocmai atunci zări jos, din nou, pescarul cu coşul cu viermişori. Se lăsă săgeată în jos, îşi smulse două pene şi capătă patru viermişori, pe care îi mâncă fericită. Şi tot aşa schimbul se făcu mai multe zile la rând. Veni iarna, cu frigul. Ciocârlia încercă să zboare spre sud, în ţări mai calde, dar nu mai putu. Îşi vânduse puterea pe nimic, pe ceea ce ar fi putut căpăta prin propria sa muncă. A fost victima propriei lăcomi, condamnată să-şi trăiască ultimile zile pe pământ, în condiţii mizerabile. Aşa păţesc şi oamenii care îşi ruinează viaţa, vânzându-şi aripile pentru câştiguri de moment. Toi ce e câştigat astfel, e o pierdere pentru mai târziu. Numai ceea ce e câştigat prin muncă ne apără integritatea, cinstea şi viitorul. Celălalt text: "Nu puteţi sluji la doi domni, şi lui Dumnezeu şi lui mamona", e de asemenea o premiză logică din ordinea evidenţei. Dar trebuie să limpezim mai întâi ce trebuie să înţelegem prin mamona? Fiindcă şi în această privinţă unii vin cu o interpretare greşită. Ei vor să înţeleagă prin mamona, lumea, sau, mai exact, lumea aceasta, spre deosebire de cealaltă. Ei ar vrea să găsească în acest text îndreptăţirea de a nu recunoaşte obligaţiile creştinilor faţă de lumea aceasta. Dar să ne aducem aminte cum a reacţionat Mântuitorul când a fost întrebat dacă trebuie să se plătească impozitele, mai ales că erau plătite unei puteri străine, ocupanţilor romani (v. şi Rom. 13, 6). A spus: "Daţi Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu" (Matei 22, 21; Marcu 12, 17; Luca 20, 25). Ba chiar a plătit El însuşi impozitul, pescuind un ban în pântecele unui peşte. în privinţa aceasta lucrurile sunt clare. Dar ce înseamnă cuvântul mamona? Mamona este un cuvânt aramaic care înseamnă "bogăţie", dar şi pofta egoistă de avere. Deci când Mântuitorul se referă la mamona spune: Nu puteţi sluji intereselor spirituale, dacă sunteţi orientaţi în activitatea voastră de egoism, de strângere de bogăţii, de interesele voastre exclusiv pământeşti. Dacă citim textul din Noul Testament, vom vedea că Mântuitorul vorbise înainte de aceasta despre bogaţii care nu pot intra în împărăţia lui Dumnezeu. Spusese că e mai uşor să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre bogatul în Împărăţia lui Dumnezeu. Şi tot Mântuitorul spusese, cu câteva versete înainte de acestea cu mamona: "Acolo unde este comoara voastră, acolo este şi inima voastră". Deci, dacă interesul vostru cade pe adunarea de bunuri, mai mult decât aveţi nevoie, pe interesele personale, fără să vedeţi şi interesele aproapelui, ale vecinului, ale societăţii din jurul vostru, inima voastră va fi acolo, şi inima voastră nu va mai fi deschisă către Dumnezeu. Textul este, prin urmare, un avertisment împotriva egoismului. E de la sine înţeles că în inima egoistului nu mai este loc pentru nimeni. Este loc numai pentru mamona, căci egoismul îl îndepărtează de slujirea lui Dumnezeu şi a aproapelui. Goleşte locul pentru mamona.  În textele indiene egoismul e numit "ignoranta" (Mahabharata).  Nicolae lorga spune că egoismul înseamnă "a face din fiinţa ta tendinţa sufletului tău" şi "a-ţi da silinţa desperată de a fura o rază ca să lumineze şi pe alţii" (Cugetări).  Scriitorul francez I. de la Bruyere descrie astfel pe egoist: "cel ce nu se constrânge pentru nimeni, nu plânge pe nimeni, nu cunoaşte decât nenorocirile sale, nu plânge deloc moartea altora, nu se teme decât de a lui, pe care ar răscumpăra-o bucuros cu preţul stingerii genului uman " (Les Caracteres) Îndemnul Mântuitorului însă e sintetizat la urmă în cel de-al treilea text, cu privire la care ne-am pus întrebarea cum ar trebui tâlcuit. Acum îl putem înţelege uşor. "Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte se vor adăuga vouă". Se vor adăuga, dar nu de la sine. Căutarea împărăţiei e prin lucrare, intrajutorare, milostenie, iubirea aproapelui, aşa încât căutând împărăţia aşa cum se cuvine, ne ajutăm nouă înşine, şi ni se adăugă reuşita şi succesul. Împărăţia se află acolo unde i-a lăsat loc liber egoismul. Interesul pentru tine să fie în acelaşi timp şi interes pentru alţii. Toţi suntem fiii lui Dumnezeu şi faţă de fiecare din noi providenţa divină îşi îndreaptă atenţia în mod egal. Noi nu avem dreptul să monopolizăm pentru noi înşine nici interesul nostru, nici interesul lui Dumnezeu. Sfântul Clement Romanul învaţă: "Ziua şi noaptea să vă luptaţi pentru binele tuturor fraţilor... să nu vă căiţi pentru nici o binefacere. Fiţi gata pentru tot lucrul bun" (Epistola I Cor. 2). Şi Sfântul Bamaba spunea: "Aveţi împrejurul vostru oameni cărora puteţi să le faceţi bine. Nu încetaţi a-l face" (Epistola, 2). A ne preocupa şi "de celelalte", nu e interzis. Mântuitorul stabileşte doar priorităţile. El zice: "mai întâi" împărăţia Iui Dumnezeu, dar după aceea şi "celelalte", pentru care ne promite şi concursul Său. Iată cum, citite cu atenţie, chiar cuvintele aparent grele din Sfânta Scriptură îşi luminează înţelesurile. Auzind acestea, "să fim nu numai auzitori, ci şi împlinitori ai cuvântului" (Iacov 1, 22). Duminica a V-a după Rusalii - La Gadara: eşec sau biruinţă? Ţinutul sau ţara Gadarenilor sau Gherghesenilor era dincolo de Marea Galileii. Iisus trecu marea împreună cu ucenicii şi fusese o trecere cu peripeţii. A fost nevoie de intervenţia Lui ca să potolească o furtună care ameninţa să răstoarne corabia. N-au apucat să pună bine picioarele pe pământ, că iată ce s-a întâmplat: „Şi a venit de cealaltă parte a mării în ţinutul Gadarenilor. Iar după ce a ieşit din corabie, L-a întâmpinat îndată, din morminte, un om cu duh necurat, care îşi avea locuinţa în morminte, şi nimeni nu putea să-l lege nici măcar cu lanţuri. Pentru că de multe ori fiind legat în obezi şi în lanţuri, el rupee lanţurile şi obezile, le sfărâma şi nimeni nu putea să-l potolească; şi neîncetat noaptea şi ziua era prin morminte şi prin munţi, strigând şi tăindu-se cu pietre. Iar văzându-1 de departe pe Iisus, a alergat şi s-a închinat Lui. Şi strigând cu glas puternic a zis: Ce este între mine şi Tine, Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu Celui Prea înalt? Te jur pe Dumnezeu să nu mă chinuieşti. Căci îi zicea: Ieşi duh necurat din omul acesta. Şi l-a întrebat: Care îţi este numele? Şi I-a răspuns: Legiune este numele meu, căci suntem mulţi. Şi îl rugau mult să nu-i trimită afară din acel ţinut. Iar acolo, lângă munte, era o turmă mare de porci, care păştea. Şi L-au rugat, zicând: Trimite-ne pe noi în porci, ca să intrăm în ei. Şi El le-a dat voie. Atunci, ieşind, duhurile necurate au intrat în porci şi turma s-a aruncat de pe ţărmul înalt, în mare. Şi erau ca la două mii şi s-au înecat în mare. Iar cei care-i păşteau au fugit şi au vestit în cetate şi prin sate. Şi au venit oamenii să vadă ce s-a întâmplat. Şi s-au dus la Iisus şi au văzut pe cel demonizat şezând jos, îmbrăcat şi întreg la minte, el care avusese legiune de demoni, şi s-au înfricoşat. Iar cei ce au văzut le-au povestit cum a fost cu demonizatul şi despre porci. Şi ei au început să-L roage să se ducă din hotarele lor. Iar intrând El în corabie, cel ce fusese demonizat îl ruga ca să-l ia cu EI. Iisus însă nu l-a lăsat, ci i-a zis: Mergi în casa ta, la ai tăi, şi spune-Ie câte ţi-a făcut ţie Domnul şi cum te-a miluit. Iar el s-a dus şi a început să vestească în Decapole câte i-a făcut Iisus lui; şi toţi se minunau― (Marcu 5, 1-20). Am putea înţelege că acesta a fost singurul motiv pentru care Iisus a venit în ţara Gadarenilor, căci, după spusa evangheliştilor, s-a întors de îndată în Capernaum (Matei 9, 1; Marcu 5,21; Luca 8, 37). Trei din cei patru evanghelişti relatează întâmplarea. Noi vom urma mai ales textul lui Marcu, deoarece acesta s-a citit astăzi. Ne vom opri asupra câtorva amănunte care cer în chip deosebit o tâlcuire. Vedem din text că, mai întâi, demonizatul văzându-L pe Iisus de departe, „a alergat şi s-a închinat Lui―. Din cele ce urmează în desfăşurarea întâmplării, această „ închinare ― pare fără sens, pentm că îndată după aceea „a strigat cu glas mare: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Prea înalt? Te jur pe Dumnezeu să nu mă chinuieşti―. Nu. Nu era chiar fără sens. Omul era, în înţelesul de azi şi dintotdeauna, nebun. Locuia prin morminte şi nu-şi controla actele, aşa încât de multe ori era legat de consăteni „cu obezi şi cu lanţuri―. Va trebui să le luăm pe rând pe toate. Ce erau lanţurile ştim. Erau ca şi azi. Ce erau obezile, ştim din istorie. Se practicau ca pedeapsă în vechime. Se legau picioarele între două lemne grele cu câte două semicercuri tăiate la mijloc, care prindeau între ele gleznele picioarelor, aşa încât cel legat nu mai putea face nici o mişcare. Dacă stătea liniştit, legătura nu era dureroasă, dar nemişcarea era desigur resimţită totuşi, şi fizic şi moral. Dacă se mişca, devenea dureroasă pe loc. Astfel de pedepse erau temporare şi nu erau mijloace de exe- cutare a unei condamnări la moarte. Puteau fi premergătoare unei execuţii, pentru ca cel condamnat să nu fugă. Iată, din Evanghelie aflăm că şi nebunii erau imobilizaţi tot prin acest mijloc. Acesta din Gadara era acum liber. Probabil fugise pentru că ni se spune că „rupea lanţurile şi sfărâma obezile şi nimeni nu putea să-l domolească‖. Să observăm mai întâi că evangheliştii îl cunoşteau sau dacă nu, s-au informat după aceea asupra trecutului lui. Descriind ceea ce a urmat, au dorit să dea întâmplării o anumită consistenţă şi aşa au intrat în biografia „eroului", atât cât au crezut necesar. Arătarea stării lui era necesară, pentru a putea fi pusă în constrast cu vindecarea. Dar să mai observăm că bolnavul nu era un nebun oarecare, suferind doar de o boală a minţii. Avea o putere extraordinară. Inimaginabilă. În mod normal nici lanţurile, nici obezile nu se pot rupe. E cu totul exclus. Puterea bolnavului se explica altfel. Nu le rupea el ci, fiind posedat, le rupea duhul rău din el. Deci nu era un nebun pur şi simplu, cum s-ar putea crede. De altfel Iisus a ştiut de îndată că aşa era. Când l-a văzut venind şi închinându-I-se, L-a văzut pe cel ascuns în el care venea să-L înşele. O închinare şi gata. Putea obţine sfârşitul întâlnirii. O închinare falsă desigur. Dar şi această închinare era un semn că „nebunia― omului nu era „nebunia" lui, a minţii lui. Era prea cuminte, dacă omul era cu adevărat nebun! S-a dovedit de îndată că aşa fusese. Când Iisus, sesizând stratagema, i-a zis: „Ieşi duh necurat din omul acesta‖ (versetul 8), de îndată l-a părăsit evlavia cu care se închinase! A ţipat: „Ce ai cu mine... ?― Acum în conversaţie cu Iisus a intrat în mod deschis duhul rău din omul din faţa lui Iisus. Vom rămâne o clipă asupra supărării duhului rău: Ce ai cu mine? Duhului i se părea că are un domeniu al său în care nimeni nu se putea amesteca. Avea şi el libertatea lui de acţiune, aşa cum o avuseseră toţi îngerii care, urmând pe lucifer, căzuseră din starea de îngeri luminaţi. Rămăsese cu libertatea. Dar libertate avea şi omul. Şi demonul i-o anulase, îl poseda. Adică îl stăpânea, îi interzicea libertatea personală. Omul nu se putea manifesta pe el însuşi. Demonul putea, şi acum îşi reclama drepturile în numele libertăţii. Dar lisus n-a fost de acord cu el. „Avea cu el" (ce ai cu mine?), faptul că exercitându-şi libertatea lui, demonul i-o anula pe a omului. Iisus se amesteca în libertatea demonului, pentru a restabili capacitatea omului posedat de a-şi folosi propriile lui însuşiri, propria sa libertate. Evanghelistul Matei şi-a mai amintit însă un amănunt din convorbirea lui Iisus cu duhul cel rău. Acela, când L-a întrebat „ce are cu el ―, a mai spus: „Ai venit aici înainte de vreme şi ne munceşti?‖ Ce înseamnă acest: „înainte de vreme‖? Nu e întâmplător. Ne aflăm prin aceste trei cuvinte în plină doctrină teologică despre Judecata de Apoi. Atunci vor fi judecaţi, în final, şi demonii. De aceea protesta acesta: de ce făcea judecata „inainte de vreme"? El ştia că judecata va veni, dar cerea să se respecte rânduiala! Aşa sunt toţi cei care fac neorânduiala altora. Pentru ei cer rânduiala! E şi aceasta ceva: recunosc ca principiu rânduiala. Sunt uituci numai când e vorba s-o aplice şi ei altora. Dar de data aceasta protestul demonului nu era îndreptăţit. Era un fals pretext. Iisus nu-1 judeca acum definitiv pe demon. Poate şi pentru a-1 dezminţi în această pretenţie, îi va permite mai apoi să intre în porci. Demonul era atât de pus pe ceartă, pentru a-şi apăra felul său de a-şi înţelege drepturile, încât merse până la a apela la principiul fundamental al libertăţii pe care Dumnezeu a dat-o tuturor creaturilor sale, spirituale şi materiale, îngerilor şi oamenilor. Aceasta înseamnă acel: „Te jur pe Dumnezeu să nu mă munceşti‖, adică să nu mă nedreptăţeşti. Apela la Dumnezeu deci. Parcă s-ar potrivi aceasta cu situaţii cunoscute şi de noi. Câţi nu vin cu Biblia în mână şi cu Dumnezeu pe buze, să ne întoarcă de la credinţa cea dreaptă şi să ne atragă spre secte. La aparenţă argumentele lor sunt duhovniceşti, biblice, că doar apelează la texte din Scriptură şi-şi iau şi ei martor pe Dumnezeu! Iată însă o situaţie similară, pe care Iisus n-a luat-o în seamă, ci a condamnat-o. Diavolul lua numele Domnului în deşert, cum spune atât de bine Scriptura. Tot aşa fac şi cei care, cu Scriptura răstălmăcită şi invocând numele, lui Dumnezeu, vor să ne dezbine. Pe drept cuvânt spuse Sfântul Iacov că „şi demonii cred şi se cutremură‖ (Iacov.2, 19), dar e în zadar. Ca să nu greşim, fiindcă Scriptura nu e o carte s-o tâlcuiască oricine, ci trebuie învăţătură mare pentru aceasta, trebuie să urmăm interpretarea Bisericii, a Sfintelor Sinoade, a Sfinţilor Părinţi, acea interpretare care are o vechime de două milenii şi o experimentare tot atât de veche în viaţa Bisericii. Scriptura e la libera citire a tuturor. Acest lucru e nu numai drept, ci şi recomandabil. Dar nu la libera interpretare a tuturor, ci, numai a Bisericii şi a celor mandataţi de ea. Ca lectură din care să învăţăm să facem binele şi să ne mântuim, e permisă tuturor. Ca citire pentru a-i căuta alte înţelesuri decât cele stabilite după îndelungată cercetare de către Biserică, e o ispită periculoasă, aşa cum se dovedeşte cu toţi cei care merg pe această cale şi s-au despărţit de Biserică în sute de secte, mergând după capul lor. Textul şi întâmplarea aceasta sunt însă mult mai bogate decât ni s-a părut la prima vedere. Ce mai observăm? Că duhul rău ascuns în omul din faţa lui Iisus îl cunoştea şi îl mărturisea pe Iisus, îi zicea: „Fiul lui Dumnezeu Celui Prea înalt―. Nici apostolii nu spuneau acest lucru decât din când în când, strânşi de minuni care îl obligau la concluzia că Iisus nu e un simplu om ca toţi ceilalţi. Mai pe urmă uitau din nou, şi îl coborau la treapta de învăţător, prooroc. Numai după înviere vor fi siguri şi vor rămâne cu ştiinţa şi credinţa definitivă în dumnezeirea Lui. Iată însă că demonul acesta L-a mărturisit dintr-o dată. A fost de ajuns ca demonul să fie lăsat în pace? Nu. Şi tot demon a rămas. Nu s-a pocăit, ca să fie iertat. Aşadar simpla recunoaştere a lui Iisus ca Dumnezeu, nu e suficientă pentru mântuire. Încă o dată ne vom aduce aminte de cei care vin cu „Domnul Iisus― pe buze, ca să ne dezbine. Nu „Domnul Iisus‖ contează în faţa lui Dumnezeu, ci dezbinarea, intenţia lor de a rupe din trupul Bisericii pe unii pentru a-i face adepţii lor. Iisus e doar pretextul. În spate e mândria. Şi domnul mândriei nu e Iisus! Demonul din Gadara îl recunoştea, tot aşa cum apelase şi la Dumnezeu ca să-şi apere libertatea de a face rău, dar aceasta nu i-a slujit la nimic. Parcă îl auzim pe Iisus: „Nu tot cel ce-Mi zice Doamne-Doamne va intra în împărăţia lui Dumnezeu" (Matei 7, 21; Luca 6, 47). Numai cei care fac acest lucru, rămânând la vorbe, nu-L aud! Când s-a văzut descoperit, demonul a intrat în conversaţie folosindu-şi propria lui identitate. Iisus l-a întrebat: „Cum ţi-e numele―? Au şi îngerii nume! Şi cei buni şi cei răi. Ştim aceasta din mai multe înprejurări: Lucifer, Mihail, Gavriil şi altele. Nu sunt existenţe anonime, impersonale, iresponsabile. Acesta din omul din Gadara avea însă un nume colectiv, pentru că erau mai mulţi adunaţi, să pună umăr la umăr ca să-l ţină pe bietul om sub posesiune. De aceea erau şi atât de puternici! Vorbeau într-o voce. Au şi răspuns într-o voce: „Legheon mi-e numele, pentru că suntem mai mulţi―. Au recunoscut. Încurcând singularul cu pluralul n-au zis: Legheon ne e numele, ci mi-e numele. Erau organizaţi domniile lor! Şi-au dat numele formaţiei, cum erau în armata romană cohortele, legiunile etc. Mai departe conversaţia devine tot mai interesantă, deşi pentru noi va mai pune încă nişte probleme. Demonii L-au rugat pe Iisus „să nu-i izgonească afară din ţara aceea― (Marcu 5, 10), de data aceasta folosind pluralul. Vor fi avut şi ei răspundere acolo, şi trebuiau să dea socoteală mai marelui lor. De izgonit din om, ştiau că vor fi izgoniţi. Nu ştiau unde. Nu au atotştiinţă. Pe aceasta o are numai Dumnezeu. Nu au nici atotputere. Şi pe aceasta o are tot numai Dumnezeu. Au văzut o turmă de porci pe alături şi au cerut să li se îngăduie să intre în porci. Mai departe ştim ce s-a întâmplat. Dar noi trebuie să ne mai punem o întrebare: de ce le-a îngăduit Iisus să intre în turma de porci? A păgubit nişte oameni. A pus în situaţie grea pe păzitorii porcilor. Şi a aprobat înecarea bietelor animale! Am putea bănui mai multe raţiuni pentru această permisiune. Iată una din ele: în Evanghelia după Luca se spune că demonii „au cerut să nu le poruncească să se ducă în adânc ― (Luca 8, 31). Vor fi cerut şi asta. Un evanghelist şi-a amintit una, altul alta. Nu e o contrazicere. E o completare. „Adâncul― era marea Galileei, de alături, căci întâmplarea se petrecea pe malul mării. Şi totuşi, când le-a permis să intre în porci, s-au aruncat în adânc! Minţiseră. Nu degeaba diavolul e numit „tatăl minciunii". Tocmai aceasta a vrut să arate Mântuitorul, permiţându-le să intre în porci. Că sunt mincinoşi. Iată şi altă explicaţie posibilă. Ştiind că de îndată ce vor fi scoşi din om, prin gura căruia mai conversau încă, îşi vor căuta o altă victimă omenească, Iisus a fost de acord cu cererea lor. Şi apoi, cei din Gadara (Gherghesa), vor fi avut ei de dat socoteală pentru ceva în legătură cu creşterea porcilor! Legea interzicea carnea de porc în vecini, la iudei. Poate că ei o comercializau acolo, împotriva Legii! Că demonii caută să intre în alt om după ce au fost scoşi din unul, vedem dintr-o întâmplare din vechime din viaţa nevoitorilor spre desăvârşire care, nu o dată, aveau de-a face cu ei. Venise în pustia sketică, la Părinţii cunoscuţi ca făcători de minuni, un tânăr demonizat. Toţi s-au dat deoparte, din smerenie, ca să nu arate ce puteri le-a dat Dumnezeu. Unul din ei, înduioşat de suferinţele tânărului, a făcut semnul crucii peste el şi poruncind diavolului să iasă a ieşit. Dar diavolul i-a zis: „Dacă m-ai scos din locuinţa mea, voi intra în tine". „ Vino", i-a spus bătrânul. Şi demonul a intrat în el şi l-a chinuit doisprezece ani. Bătrânul a îndurat cu tărie şi s-a luptat cu el prin rugăciune neîntreruptă şi post aspru. Biruit în cele din urmă de bătrân, diavolul l-a eliberat. „De ce pleci? l-a întrebat bătrânul. Nimeni nu te alungă." „Postul tău m-a distrus", i-a răspuns cel rău şi a dispărut. (Everghetinos). Dar să ne întoarcem la Gadara. Din întâmplarea de mai sus va şti fiecare să aleagă ceea ce trebuie. Măcar o idee despre rostul postului în viaţa creştină, deşi despre aceasta ar trebui să vorbim cândva mai mult. Demonii din Gadara, ştiind că în cineva din cei din faţă nu puteau intra, dar gândin du-se să negocieze totuşi o compensaţie, au cerut voie să intre în porci pentru a face rău oamenilor, măcar indirect, lovindu-i în bunurile lor. Şi această explicaţie e posibilă. Iar Iisus i-a învoit pentru motivul arătat mai înainte. Dar şi din alt motiv. Pentru ca ucenicii şi cei care mai erau acolo să se convingă că era vorba de demoni, şi că omul nu era pur şi simplu un alienat mintal. Văzând ce au făcut porcii, toţi 2000, cum spune Marcu (5, 13), era convingător că era vorba de o demonizare, de o des-demonizare a omului şi de o în-demonizare a porcilor. Altfel n-avea cum să se explice aruncarea tuturor porcilor în adânc, aşa din senin. Mai era şi o probă că toţi demonii au ieşit din om, şi că fuseseră cel puţin 2000, după numărul porcilor. Cărase mulţi, bietul om! Păzitorii porcilor n-au păţit nimic. Chemând la faţa locului pe proprietari, văzând aceştia însănătoşit pe demonizat şi înţelegând că fusese o minune, nu le-au mai cerut păzitorilor socoteală. În schimb, L-au rugat pe Iisus să plece din hotarele lor. Nu L-au molestat, pentru că se temeau de puterea Lui dar, cu grijă, I-au cerut să plece. Intrând în porci, demonii au obţinut o mică victorie asupra stăpânilor porcilor. Aceştia nu L-au acceptat pe Iisus. Poate că şi aceasta au urmărit-o. Aşa interpretează, de pildă, Sfântul Ioan Gură de Aur. A fost Iisus înşelat?. Tras pe sfoară, cum am zice noi? A fost îmtâmplarea de la Gadara un eşec sau o biruinţă? N-a fost un eşec. În locul Său a rămas să propovăduiască omul eliberat de demoni, şi desigur că şi păzitorii turmei care au văzut totul. Că e aşa, ne-o spune epilogul întâmplării, diferit de epilogul altor minuni săvârşite de Mântuitorul. De obicei le cerea celor vindecaţi să nu spună nimănui cele ce se făcuseră cu ei (Matei 9, 30). De data aceasta îi spune omului tocmai contrariul: „Du-te la casa ta, la ai tăi şi spune-le câte a făcut Domnul cu tine şi cum te-a miluit― (Marcu 5, 19). A făcut omul aşa? A făcut mai mult, cum era şi de aşteptat. Nu le-a spus numai la ai săi, ci „a început a propovădui în Decapole câte îi făcuse Iisus şi toţi se minunau― (5, 20). La început îi ceruse lui Iisus să intre în ceata ucenicilor săi, şi să-L urmeze. Iisus a socotit că era mai de folos propovăduitor acolo. Vedeţi cum se leagă lucrurile? Ceea ce crezuseră demonii că va fi o victorie a lor, că vor împiedica predica lui Iisus în regiune, rugat de proprietarii de porci să plece, s-a întors împotriva lor. Situaţia se va rezolva printr-un „propovăduitor‖ care îşi va povesti propria experienţă cu Iisus, şi care era cunoscut de toată lumea. Era convingător. Evanghelistul Luca spunea că Gadarenii L-au rugat pe Iisus să plece pentru că „erau cuprinşi de frică mare― (Luca 8, 37), iar unii cred că se temeau să nu intre şi în ei demonii, sau să-i îndrepte Iisus spre ei. Fiindcă nu L-au înţeles cum trebuia, Iisus a plecat. Oamenii în general, şi noi toţi, oamenii din toate vremurile şi-au pus întrebări în legătură cu Dumnezeu: Există Dumnezeu? Întrebarea aceasta şi-o pun oamenii simpli, ca şi oamenii învăţaţi. Toţi şi-o pun, şi toţi trebuie să afle un răspuns pentru ca viaţa lor să capete un sens. Dar nu despre aceasta vreau să mai adaug câteva cuvinte acum. Vreau să ne punem toţi întrebarea cealaltă: Există diavol? Cine nu şi-a pus-o măcar o dată? Unii şi-o pun chiar cu oarecare nedumerire şi revoltă. Dacă există Dumnezeu, de ce să existe şi diavol? Existenţa lui Dumnezeu ne lămureşte destinul nostru, ne lămureşte destinul universului, dă un sens universal şi vieţii. Dar existenţa diavolului? Trebuie să spunem că existenţa diavolului lămureşte şi ea, o altă problemă. Nu fără rost a lăsat Dumnezeu să existe şi el. Lămureşte problema răului. Se pune şi această întrebare: De unde vine răul? Cine este autorul răului? Cine îndeamnă permanent la rău? Ca să ajungem la răspunsul acestei întrebări, trebuie să ne întoarcem din nou la întâmplarea din Gadara. Mântuitorul însuşi, ca Fiu al lui Dumnezeu, ca Dumnezeu, afirmă că există diavol. L-a scos din omul care era posedat. Dar încă de la Facere ştim că diavolul a fost acela care i-a înşelat pe primii oameni ca să nu asculte de Dumnezeu, şi să-I calce porunca. Şi mai ştim că înaintea lumii materiale, Dumnezeu a creat o lume spirituală. Există nouă cete îngereşti: Heruvimii, Serafimii, şi Scaunele, Domniile, Puterile, şi Stăpâniile, Arhanghelii şi îngerii. Printre aceste cete era şi alta care a căzut din pricina mândriei, în frunte cu lucifer. Această ceată de îngeri căzuţi este ceea ce numim noi diavolii, duhurile cele rele, sau simplu: diavolul. Poporul nostru nici nu crede că merită să i se pronunţe numele. Atestări biblice sunt categorice: duhurile rele există. Aşa cum numele Domnului pronunţat în rugăciune face bine, tot aşa numele diavolului, pronunţat, face rău. Căci auzindu-şi numele, el se crede invocat. De altfel, cei care aveţi atracţie către cărţile de spiritualitate, cei care citiţi, de pildă, Patericul, Filocalia, Războiul nevăzut al lui Nicodim Aghioritul, vedeţi acolo că toată lupta Părinţilor nevoitori întru ale desăvârşirii, este o luptă neîncetată cu duhurile cele rele. Războiul nevăzut, ce este? Este tocmai acest război ce se dă cu duhurile rele, nevăzute. Şi noi, în vorbirea noastră curentă, din observaţiile noastre curente, zicem adesea: Uită-te la cutare, parcă e un posedat! Şi de multe ori e adevărat, chiar dacă noi o zicem aşa, într-o doară. Diavolul e cel care încearcă să posede, să ia în stăpânire. Dar mulţi creştini îşi pun o întrebare grea pentru conştiinţa şi credinţa lor. Dacă există Dumnezeu cel atotputernic, atunci ce putere are diavolul? Şi cum de are putere diavolul? Înseamnă că are o putere, egală cu a lui Dumnezeu? Religiile de dinaintea creştinismului au fost şi ele frământate de asemenea întrebări grave. Au apelat pentru liniştire la principiul dualităţii. Credeau că există o putere bună şi o putere rea. La persani era Ormuzd şi Ahriman, unul zeu al binelui şi altul zeu al răului. Şi în antichitatea greacă, şi în antichitatea romană era la fel. Erau zei buni, şi erau zei răi. Unii care influenţau în bine, alţii care influenţau în rău. Înseamnă că şi cei vechi simţiseră, intuiseră existenţa unei forţe care îndeamnă spre rău. Şi nici nu e de mirare, pentru că diavolul există de când a căzut, dinainte de Facerea lumii văzute, nu numai de când este creştinismul. Exista şi în lumea veche. Cei vechi simţindu-i existenţa, l-au personificat în zeii răi. Aşa cum spuneam, el e înger căzut. Nu are aceeaşi putere cu Dumnezeu. Acesta este primul lucru pe care trebuie să-l învăţăm. Nu are putere asemenea lui Dumnezeu. El are doar puterea de a influenţa, acolo unde găseşte teren, acolo unde voinţa noastră îl primeşte. El există potrivit unei iconomii a lui Dumnezeu, într-o taină pe care noi nu o pătrundem în întregime, dar ceea ce ştim e că e o realitate care stă în faţa libertăţii noastre, care dă sens şi valoare libertăţii noastre. Are putere asupra noastră, numai dacă suntem de acord cu el. Prin el ne verificăm libertatea şi responsabilitatea actelor noastre. E greşit, aşadar, să dăm întotdeauna vina pe diavol. Cum am făcut ceva, diavolul e de vină. Nu! Voinţa noastră e de vină, fiindcă ne-am lăsat influenţaţi. În astfel de cazuri sărmanul diavol devine şi el o victimă! Nu trebuie să devenim nişte obsedaţi ai puterii diavolului. Diavolul nu poate nimic împotriva rugăciunii, împotriva pocăinţei, împotriva semnului Sfintei Cruci. Vina cade întotdeauna asupra noastră, pentru că ne învoim. Învoiala - spun Sfinţii Părinţi creează responsabilitatea noastră. De la diavol vine, zic tot ei, numai momeala. El este ispititorul. El este înşelătorul. El lucrează din umbră. Părinţii cei vechi aveau criterii de deosebire a duhurilor, criterii de discernământ. Le găsim bine explicate în cărţile lor şi despre aceasta am mai stat de vorbă chiar aici, în această catedrală, cu alt prilej, aşa că nu voi mai repeta acum ceea ce am spus atunci. Întotdeauna trebuie să sesizăm scopul care transpare din sfaturile lui. El trebuie ghicit, căci nu se prezintă: „Eu sunt diavolul―! Eu te sfătuiesc. El spune că vine sau de la Dumnezeu, sau în numele adevărului şi al dreptăţii. Că doar n-o să spună că vine în numele minciunii. Ştiţi cum e diavolul în această privinţă? E cam la fel cu cei care fac scrisori anonime, care n-au niciodată curajul să semneze. Căci ei ştiu că dacă ar semna, s-ar putea descoperi pe ei înşişi ca autori ai minciunilor pe care le spun. Fiindcă dacă n-ar fi minciuni, ci ar fi lucruri adevărate, le-ar semna, şi i-ar da celui acuzat dreptul cinstit de a se apăra. Aşa, cel acuzat în principiu, dar nu în faţa acuzatorului iui. Acuzatorul nici nu aşteaptă apărarea. El doar acuză din umbră. E mulţumit, eroul, că a acuzat! Că a înveninat sufletul cuiva! El se aseamănă celui descris de Sfântul Petru: „Potrivnicul vostru, diavolul, umblă mugind ca un leu, căutând pe cine să înghită‖ (I Petru, 5, 8). După ce a găsit ceva de înghiţit, doarme liniştit o vreme! Aşa face şi diavolul. E un fel de anonym care vine în numele unei pretinse dreptăţi, în numele unui pretins adevăr, care te îndeamnă să faci ceva care sigur va avea urmări rele. El urmăreşte finalul, şi acesta trebuie să fie neapărat rău. De care să ne ferească Dumnezeu! Predică rostită în catedrala din Sibiu, duminică, 21 oct. 1984 Duminica a V-a dupa Rusalii - Până unde merge puterea diavolului ? Asaltat de gloate la Capernaum (Matei 8, 5-18), ca să scape, Iisus a poruncit ucenicilor să se urce în corabie şi să treacă de partea cealaltă a Mării Galileii. Ucenicii erau pescari de prin partea locului şi vor fi avut corabia lor pescărească. Dar şi aşa, mulţi din cei care-L ascultaseră, care fuseseră prezenţi la vindecarea slujitorului sutaşului, a soacrei lui Petru şi a multor altor bolnavi, nu voiau să rămână de convoi, ci voiau să-L urmeze şi în corabie. Un cărturar, deci un teolog cunoscut, nu un oarecine, i-a declarat de-a dreptul: "Învăţătorule, eu te voi urma oriunde vei merge" (Matei 8, 19-22). Cu acest prilej aflăm că la vremea aceea Mântuitorul nu mai avea un domiciliu stabil. Era predicator itinerant, căci i-a răspuns cu oarecare tristeţe: "Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi, iar Fiul Omului n-are unde să-şi plece capul". Dar nu l-a refuzat. Îl va fi luat în corabie. Unul din ucenici, probabil nu din cei doisprezece, şi-a cerul însă voie să meargă să-şi îngroape tatăl, încă un prilej pentru Iisus de a rosti una din sentinţele Sale celebre, chiar dacă nu îndeajuns de înţelese: "Vino după Mine şi lasă morţii să-şi îngroape morţii lor". Avea nevoie de martori pentru ceea ce urma să facă: potolirea furtunii din drumul spre ţara Gherghesenilor sau Gadarenilor şi vindecarea acolo a celor doi îndrăciţi. Marcu şi Luca spun că era numai unul. Matei a văzut doi. Vom urma de data aceasta textul după Matei. Un lucru e foarte curios. Erau atât de mulţi îndrăciţi pe vremea aceea în Israel şi umblau liberi sau, ca şi leproşii, se aciuiau prin locuri izolate şi prin morminte! Chiar înainte de a se urca în corabie, Evanghelistul Matei ne spune că Iisus, prin alte vindecări ce făcuse în Capernaum, vindecase "şi o mulţime de îndrăciţi" (Matei 8, 16). Vor fi fost şi în ţara Gadarenilor doi! În scurt, să ne aducem aminte că intenţia celui rău e să ne facă întotdeauna să credem că ceea ce ne învaţă este bine. El ne zice: Nu vezi că ai dreptate? Vine în numele dreptăţii. Alteori ne spune: Nu-i aşa că cutare te-a jignit? - Sigur, spui tu în conştiinţa ta. - Nu e drept atunci să-l jigneşti şi tu? E drept, spui tu din nou, în conştiinţa ta. -Atunci fă dreptate şi jigneşte-l, te îndeamnă el. Textul care ne relatează toate aceste evenimente e mai degrabă incomod pentru predicator. Am căutat, meditându-l, să văd cum l-au tratat alţi predicatori mai recenţi şi, vă spun drept, nu l-am prea găsit tratat. Predicatorii se feresc de obicei să intre în detaliile întâmplării. Fac amintire de ea şi pe urmă vorbesc despre speranţa, alţii despre mântuire, alţii găsesc o temă pe care o leagă uşurel de tema centrală, şi deviază cu bună ştiinţă de la tema propriu-zisă. Cu toată dificultatea şi cu toată incomoditatea unui asemenea text, şi vă veţi convinge de îndată că e aşa, eu mi-am zis că, totuşi, trebuie să vă spun ceva despre el, pentru că e foarte necesar să ştim cum să ne clarificăm câteva lucruri în legătură cu cele petrecute. Să ne amintim textul Evangheliei în întregime: "Şi trecând pe acolo, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizaţi, care ieşeau din mormânt, foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Şi iată au început să strige şi să zică: Ce este nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? Departe de ei era o turmă mare de porci, păscând. Iar demonii îl rugau zicând: Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci. Şi le-a zis: Duceţi-vă. Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă. Iar păzitorii au fugit şi, ducându-se în cetate, au spus cele întâmplate cu demonizaţii. Şi iată toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor. Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa" (Matei 8, 28; 9, 1). Aşadar, pe malul celălalt, care nu mai era în Israel, L-au întâmpinat doi bărbaţi îndrăciţi care trăiau prin morminte şi care spăimântau pur şi simplu populaţia. Vă întrebaţi: cum adică trăiau în morminte? Trebuie să ştiţi că mormintele pe vremea aceea, şi acum în unele părţi din Orient, nu erau şi nu sunt săpate în adâncime, ci în dealuri sau în stânci, cum ai săpa o peşteră, aşa încât se intra în ele aşa cum ai intra într-o cameră, la nivelul pământului. Aceasta este toată întâmplarea. Nu e vorba de o parabolă. E o minune. Spuneam că tema e incomodă pentru predicator. De re? Pentru că trebuie să vorbească despre diavol. Ştiţi că în Vechiul Testament evreii nu pronunţau numele lui Dumnezeu, din respect şi din teamă. Nu-i spuneau pe numele adevărat, Iahve, ci I-l schimbau, zicându-I Adonai sau în multe alte feluri, numai să nu I-l pronunţe pe cel adevărat. Noi, creştinii, printr-o tradiţie orală, prin obicei, ne ferim să pronunţăm numele diavolului. Îi schimbăm acestuia numele. Ni se pare că numai pronunţându-i numele îl invocăm, şi e în stare ca numai auzindu-si-l pronunţat să ne facă rău, să se considere chemat! Noi vom trece peste această tradiţie care e foarte aproape de a deveni superstiţie, deşi nu e chiar o superstiţie. Poporul îi zice: "Cel rău", "Ducă-se pe pustii", "încornoratul" , "Întunecatul",şi chiar Mântuitorul în rugăciunea "Tatăl nostru" i-a zis "Cel rău" sau "Cel viclean". Şi Sfânta Scriptură îl numeşte "stăpânitorul morţii" (Evrei 2. 14), "potrivnicul" (Matei 13, 19), "duşmanul" (Viatei 13, 19), "mincinos şi tatăl miciunii" (loan 8, 44). Întorcându-ne la minunea săvârşită cu îndrăciţii, să ne punem mai înainte câteva întrebări. Vorbind în termeni moderni, care este diagnosticul pe care l-a pus Mântuitorul acestor doi bolnavi, dacă erau doi? Căci în limbajul modern erau desigur doi bolnavi mintal. Le-a pus un diagnostic spriritual. A socotit că a intrat diavolul în ei. Poate că Evanghelistul Matei n-a fost de faţă la întâmplare şi povestindu-i-sc vorbirea la plural a demonizatului, şi-a imaginat că au fost doi. E o simplă ipoteză, dar e sprijinită şi pe faptul că la Matei lipseşte episodul cu "Legheonul". Tot timpul par a vorbi cei doi îndrăciţi, de aceea pluralul. Şi mai este ceva: La Marcu şi Luca, demonizatul vorbeşte la început la singular: "Ce este între mine şi Tine, Iisuse", şi numai după ce demonii s-au identificat ca Legheon au început a vorbi la plural. Aceasta din urmă vorbire, auzind relatarea prescurtată, l-a putut induce în eroare pe Matei şi a simplificat totul imaginând doi demonizaţi. În felul acesta, lipsindu-i episodul cu Legheonul, cu doi demonizaţi vorbirea la plural devenea plauzibilă. Altfel, numai dacă ar fi reţinut şi obiectul cu Legheonul, vorbirea la plural ar fi fost plauzibilă. Aşadar, diagnosticul Mântuitorului a fost un diagnostic spiritual, nu unul medical. Nu i-a considerat nici epileptici, nici nebuni, alienaţi mintal, ci îndrăciţi. A doua întrebare care ni se impune cu privire la textul acesta, este următoarea: de ce a acceptat Mântuitorul cererea diavolilor ca să intre în porci şi să-i arunce pe aceştia în mare? Unii dintre interpreţi spun că Mântuitorul le-a acceptat cererea pentru că proprietarii ţineau porcii numai pentru comerţ, nu pentru nevoile lor. Nu poate fi aşa. Comerţul, când e cinstit, e şi el permis de Dumnezeu, fiind printre ocupaţiile îngăduite şi necesare. Mântuitorul le-a îngăduit cererea făcându-le o favoare în schimbul ieşirii din oameni, din alte raţiuni, şi anume pentru ceea ce voia să înveţe prin aceasta. El ştia că vor veni cei din cetate. Ştia că cei din cetate vor fi nemulţumiţi. Şi cei din cetate au venit. Să ne punem acum în legătură cu aceasta şi cea de-a treia întrebare: de ce au venit cei din cetate şi L-au rugat să plece din hotarele lor? Înţelegem din textul Scripturii că L-au rugat frumos, n-au ţipat la El. Nu l-au dat un ultimatum violent. L-au rugat frumos, pentru că deja se temeau de El. Văzuseră ce putere are şi se temeau să nu facă şi cu ei ceva. Dar dacă au văzut ce putere are, şi dacă au văzut că era de la Dumnezeu, atunci de ce totuşi L-au rugat să plece din hotarele lor? Cred că, de fapt, aceasta este întrebarea cea mai importantă, pe care trebuie să ne-o punem. Una din ipoteze - căci ne aflăm pe terenul ipotezelor - ar fi şi aceea că L-au rugat să plece din hotarele lor, pentru că nu puteau suporta nefirescul. Nu puteau suporta supranaturalul. Nu puteau suporta ceva care ieşea din obiceiurile, din viaţa lor de toate zilele. Dacă astfel de lucururi supranaturale s-ar fi petrecut cu ei în fiecare zi, aceasta le-ar fi dat toată existenţa peste cap. Ei nu ştiau să trăiască decât în limitele firescului cu care erau obişnuiţi. De aceea L-au rugat să plece din hotarele lor. Îi incomoda. Cu unul ca El toate surprizele erau posibile. Acum îşi pierduseră doar porcii, dar cine ştie ce li se mai putea întâmpla! Oare noi ce-am fi făcut în locul lor? Cred că şi noi am fi făcut tot aşa. Şi noi suntem obişnuiţi să trăim în viaţa firească, aşa cum este ea, viaţa noastră de toate zilele. Să ne imaginăm că ar trebui să trăim într-o atmosferă de supranatural în fiecare zi, cu nişte evenimente ce ar fi permanent de dincolo de natură. De pildă, să ne imaginăm că permanent cineva, sau unul altuia, ne-am citi în suflet. Ar fi comod? Ar fi de suportat? Să ne imaginăm că ar fi cineva între noi care ar putea răsturna tot ce afirmăm noi, sau ce plănuim cu gânduri egoiste, sau care ne-ar spune pe faţă păcatele, sau care ar putea să ne pedepsească imediat pentru păcatele pe care le facem! Tot aşa şi ei: n-au putut suporta nefirescul. Aşa e lăsat de la Dumnezeu, ca noi să ne trăim viaţa cu voinţa noastră, să ne construim liberi destinul nostru. Suntem aici într-un proces în care dispuneam de voinţa liberă şi de toate mijloacele ca să ne pregătim noi înşine viitorul, şi mântuirea, sub ochiul nevăzut al lui Dumnezeu, dar sub ochiul care nu intervine direct. Dacă ar interveni direct, aşa cum a intervenit acolo, ne-ar deranja. E aşa lăsat să fie de la Dumnezeu. Ne obţinem mântuirea printr-un proces lent şi firesc, acţionând cu voinţa noastră, făcând virtutea, lăsându-ne prinşi uneori de păcat, îndreptându-ne, dar într-un anumit firesc al lucrurilor. Aşa ne mântuim. Nu suntem mântuiţi obligatoriu, nici siliţi, nici constrânşi. Mi-aş îngădui aici o mică digresiune. Unii dintre falşii profeţi de azi atrag credincioşi de-ai noştri, dându-le asigurarea: "Veniţi la noi, că la noi sunteţi mântuiţi acum". Când îi întrebi: "De ce te-ai dus acolo?", aşa răspund: - "Pentru că sunt mântuit". O mai mare înşelăciune decât aceasta nici că se poate. Pentru că nimeni nu e mântuit aici şi acum, o dată pentru totdeauna. Asta ar însemna că unul ca acesta nu mai are nimic de făcut pentru mântuirea lui. Cel care îi dă această asigurare nu are de la nimeni un asemenea mandat, ci promite numai pentru a atrage adepţi. Se răstălmăceşte jertfa izbăvitoare pentru toţi, a lui Iisus Hristos, neţinându-se seama de faptul că ea trebuie însuşită de fiecare prin credinţă şi fapte bune, pe tot parcursul vieţii pământeşti. Mântuirea se câştigă. Mântuirea se dobândeşte cu voinţă, cu fapte bune şi cu ajutorul harului lui Dumnezeu, în Biserică, prin tainele Bisericii, nu în afara Bisericii. Sfântul Ciprian a spus o dată pentru totdeauna cuvântul care a rămas valabil de-a lungul istoriei: Extra Ecclesiam nulla salus. - În afară de Biserica nu este mântuire. Că vom fi mântuiţi, numai Dumnezeu ne-o va spune, atunci când vom da socoteală, atunci când ne vom întâlni cu El. Noi putem spune în virtutea darului care ni s-a dat ca episcopi şi preoţi, doar: "eşti iertat", după spovedanie, dar nu şi pentru păcatele viitoare, cum fac ispititorii moderni. Ei oferă o mântuire uşoară şi aşa îi înşală pe mulţi cărora le convine o mântuire uşoară. Ei desfiinţează de fapt păcatul, căci îl socotesc iertat chiar înainte de a fi săvârşit! Dar să ne întoarcem la ceea ce ne-am propus de la început. Mulţi creştini nu numai în vechime, dar şi astăzi, îşi pun întrebarea: Există diavol? Dacă există Dumnezeu, de ce există şi diavol? Acelora care îşi pun această întrebare, răspunsul le este absolut necesar. Şi Vechiul Testament, şi Noul Testament, şi Mântuitorul însuşi, şi toţi Apostolii care au auzit învăţătura Lui, atestă existenţa diavolului. Mântuitorul îl scotea din atâţia îndrăciţi. În Cartea Iov, însuşi Dumnezeu se angajează într-un adevărat dialog cu diavolul (Iov I, 6-12; 2, 1-7). După cum afirmă teologia creştină, există o lume materială, dar există şi o lume spirituală. În afară de îngerii buni, mai există unul cu ceata lui, care la început era şi el înger luminat. Se numea chiar luceafăr. Era unul care strălucea, dar care a vrut să fie, cum ne spune Scriptura - "ca Dumnezeu" - a vrut să fie egal cu Dumnezeu, şi atunci a căzut (Luca 10, 18). Acesta este cuvântul pe care îl întrebuinţează Scriptura: a căzut din demnitatea de înger luminat. Şi a rămas numele lui, Lucifer, ca nume peiorativ, de întuneric, nu de lumină. Lucifer înseamnă diavolesc, satanic. Toată lupta Bisericii, toată lupta creştinismului nu este altceva decât apărarea şi eliberarea de acest rău, fiindcă el este izvorul răului, el este cel câte face răul, şi mai ales cel care îndeamnă la rău. Dar are el cu adevărat vreo putere? Ce face, care este menirea lui? Diavolul este cel care împarte, Cel care dezbină, cel care pune lucrurile să se ciocnească între ele, cap în cap, cel care organizează împotrivirile, părţile una împotriva celeilalte. Acesta este rolul lui. Înger căzut, aşa, că dintr-o răzbunare împotriva lui Dumnezeu, caută să-i facă pe toţi să cadă! Mulţi păcătoşi se bucură când îşi asociază pe alţii la păcatul lor. Parcă li-l justifică. Parcă li-l micşorează. Îşi aranjează o tovărăşie în executarea pedepsei! Toate cuvintele din limba noastră precum: ispită, păcat, rău, cădere, înşelăciune, toate sunt legate de existenţa diavolului. Iată de ce noi creştinii nici nu prea îndrăznim să-i pomenim numele cel adevărat. Are el o putere reală? Nu are putere reală. Şi aici este de fapt taina pe care trebuie s-o ştie toţi creştinii. Unii tind să creadă că are o putere egală cu a lui Dumnezeu, şi că dispune de destinele noastre. Ei bine, nu este adevărat. El are numai atâta putere câtă îi dăm noi. Aceasta trebuie s-o ştim toţi. Dumnezeu îi îngăduie existenţa pentru a ne pune la încercare libertatea. Diavolul ne îndeamnă, dar nu ne poate obliga. Nu are putere decât de a înşela, de a induce în eroare, de a-i păcăli pe cei slabi. El mai pare a avea putere împotriva noastră uneori, dar atunci înseamnă că Dumnezeu i-a dat slobozenie, că în cazul lui Iov. Dar el n-a putut face mai mult decât i-a fost îngăduit. Nici împotriva lui Iov n-a putut face nimic, atâta vreme cât Iov nu i-a acceptat propunerile. Dar din aceea că Dumnezeu îi îngăduie existenţa, trebuie să înţelegem că el are un rost în iconomia mântuirii noastre. E un termen necesar în educaţia existenţei noastre. Chiar dacă nu-i înţelegem în întregime rostul.  Poate că are rostul de a ne încerca credinţă.  Poate că are rostul de a ne pune voinţa la încercare.  Poate că are rostul de a face din noi oameni responsabili, stăpâni pe voinţa noastră, pe puterea noastră. Nu suntem nişte roboţi, condiţionaţi de un duh rău, tot aşa cum nu suntem condiţionaţi nici de duhurile bune, care ne îndeamnă la bine. Suntem fiinţe vii, cu voinţă şi cu simţire. Dumnezeu a lăsat să existe acest control al voinţei noastre, prin care ne verificăm, aşa cum aurul se verifică prin diferiţi acizi. Acizii sunt răi, dar ei verifică aurul. Acizii în ei înşişi nu au nici o valoare, dar de vrei să afli dacă un obiect e de aur adevărat, te duci la un atelier şi rogi să ţi-l controleze. Îl controlează cu nişte acizi. Dacă aurul e curat, acizii nu-l ating; dacă nu e aur, acizii îl oxidează şi se vede de îndată că nu e aur curat. Cam aşa e şi aici. Dacă sufletul e de aur curat, diavolul nu-l atinge. Repet: el are atâta putere, cât îi dăm noi. Că trebuie să ne fie teamă de el, trebuie să ne fie teamă, ca să nu ne înşele, dar nu trebuie să ne fie teamă până la măsura în care să credem că el dispune de viaţa noastră. Cum e diavolul? Învăţătura creştină ne spune că e o fiinţă spirituală, deci nu e fiinţă corporală. Poate însă, aşa cum îngerii pot apărea uneori în chip trupesc, să apară şi el în chip trupesc. Tradiţia noastră creştină ne spune că dispune de multe posibilităţi de înşelare.  Cu cel deştept e deştept,  cu cel prost e prost.  Poate apărea sub chip frumos şi fascinant, ne poate capta din literele unei cărţi, scrise sub influenţa lui, dar îndeosebi, fiind fiinţă spirituală, lucrează împotriva noastră prin spirit. Adică şopteşte spiritului nostru, şopteşte gândului nostru, şopteşte inimii noastre: ia-o pe aici, nu pe acolo. E un sfătuitor care se îmbie singur şi care ne asigură întotdeauna că ne vrea binele. Ne favorizează plăcerile, bucuriile, dar întotdeauna pe cele care nu se pot căpăta în chip firesc, deschis şi cinstit. Are el într-adevăr atâta putere, încât să poată fi mai tare decât Dumnezeu, când ne ispiteşte cu sfatul lui? În nici un caz, nu. Acest lucru trebuie să fie clar pentru absolut toţi creştinii. Diavolul nu este mai tare decât Dumnezeu. E mai tare numai atunci când îl acceptăm noi, când îl ajutăm noi. Deşi noi avem tendinţa inversă, de foarte multe ori, aceea de a da vina pe el! Vrând să ne disculpăm de greşelile noastre, spunem - şi câţi dintre noi n-o facem - "M-a ispitit diavolul", ca şi cum el ar fi responsabilul universal. În legătură cu această circulă nu chiar o apoftegmă, nu chiar o zicală a Sf. Părinţi, dar un fel de glumă monahală dacă vreţi, care mi se pare foarte potrivită cu cele despre care vorbim. Se ştie că în postul mare, peste tot, dar mai ales în mănăstiri, nu se mănâncă nici carne, nici ouă, şi nu e voie în anumite zile, în unele mănăstiri, să se facă mâncare gătită la foc. La o mănăstire însă, într-o chilie, stareţul a descoperit pe un frate cocând un ou la lumânare. Găsindu-l, călugărul a zis cu smerenie şi căinţă: "Iartă-mă, Părinte Stareţ, diuvolul m-a dus în păcat". Şi atunci se spune că de după cuptor s-a auzit o voce: "Nu, nu, nu! Asta nici eu n-am ştiut-o! Am învăţat-o acum de la fratele!" Nu e cu dreptate, aşadar, să dăm vina pe el întotdeauna! Dar cum lucrează el totuşi?  Printre altele, ne prezintă răul sub chipul binelui.  Dar chiar atunci când ne îndeamnă la bine, o face cu scop rău.  Şi mai e ceva. Un mare scriitor elveţian, Denis de Rougemont, spunea că cea mai mare viclenie a diavolului - să fim foarte atenţi, pentru că mie mi se pare că e o definiţie extraordinară - "Cea mai mare viclenie a diavolului e să ne facă să credem că nu există diavol". Şi nu zic oare mulţi adesea: Vedeţi-vă de treabă, nu există diavol/" El îi îndeamnă la aşa ceva. Merge până la a se nega pe el însuşi. Numai să câştige. Dar ce interes are el să se nege? Ce interes are el să ne facă să credem că nu există? Are mare interes. Dacă nu crezi că există diavol, e foarte uşor să crezi că nu există nici Dumnezeu. Şi desigur diavolul ştie ce a zis Dostoievski, marele scriitor rus din secolul al XlXlea: Dată nu există Dumnezeu, atunci totul e permis. Şi dacă nu există diavol, tot aşa, totul e permis! Şi dacă totul e permis, înseamnă că putem face din alb negru, înseamnă că putem da răului nume de bine, înseamnă că nu mai există nici un criteriu moral şi nici o responsabilitate. De aceea se neagă diavolul pe el însuşi! Oricât nu ne-ar conveni existenţa diavolului, are şi el un rost. El inspiră teamă de destinul nostru veşnic, ne ţine în gardă. Aprobându-ne pornirile rele, aflăm că ceea ce aprobă el e ceea ce nu trebuie să facem. El se simte rău şi descoperit când e cunoscut că există. Dacă nu e cunoscut şi recunoscut, se simte bine. Atunci el e cel tare. E tare când e negat. Atunci atacă din umbră. Deci ţineţi minte: "Cea mai mare viclenie a diavolului e să ne facă să credem că nu există diavol". O altă însuşire şi preocupare a lui este să se ocupe cu predilecţie de cei cu o viaţă spirituală înaintată. De aceea se spune că diavolul e mai periculos pentru credincioşii virtuoşi, decât pentru cei păcătoşi. Şi dacă stăm şi ne gândim bine, e chiar aşa. Cel păcătos ştie că e păcătos, şi se va pocăi. Va face totul ca să scape de păcatele lui, pentru că le recunoaşte. Dar cel care se pretinde virtuos, acela nu-şi mai recunoaşte păcatele. Pe acela diavolul pune mâna mai repede. De aceea Sfinţii Părinţi vorbesc de o "cădere în sus" oricât de paradoxală ar fi expresia, sau de o "cădere de-a dreapta" sau de o "cădere prin sfinţenie". De ce? Fiindcă aceasta, virtutea, dacă nu e bine ţinută în frâu, duce la mândrie. Omul cade din starea de smerenie. Şi în clipa când a căzut din smerenie, e gata. A intrat în braţele celui rău! Sunt din aceia care cred că dacă s-au abţinut de la păcate o vreme, gata, au şi devenit sfinţi. Sunt din aceia care-şi iau în serios unele visuri, unele vedenii, neştiind să deosebească duhurile, şi neştiind că Lucifer se poate preface şi în înger al luminii (Iisus Cor. 11, 14). Şi cred că vedeniile şi visurile lor sunt de la Dumnezeu şi se pretind sfinţi, pentru că le-a arătat Dumnezeu asemenea semne. Or, Sfinţii Părinţi, experimentaţi în lupta duhovnicească, spun: refuză orice vedenie. Refuzaă orice vis care ţi s-ar părea de la Dumnezeu. Nu se va supăra Dumnezeu că L-ai refuzat. Pentru că în felul acesta te aperi de "celălalt". Se cunoaşte din istoria vieţii duhovniceşti că s-a arătat diavolul unui călugăr tânăr dar foarte îmbunătăţii, povăţuindu-l mereu la bine, până când acesta s-a încredinţat că duhul care-i vorbeşte şi care i se arată este un duh bun, trimis de Dumnezeu. După ce s-a încredinţat de aceasta, duhul care acum se materializă, i-a şoptit într-o zi: Iată, tu eşti drept şi eşti bun, iar duhovnicul tău te persecută, într-adevăr, duhovnicul îl punea la anumite probe spirituale ca pentru începători. Ceea ce s-a dovedit a fi fost tocmai ceea ce îi trebuia lui, pentru că începuse să cârtească. Duhul îi tot spunea: eşti virtuos, eşti sfânt. Duhovnicul greşeşte. Din ură şi gelozie se poartă aşa cu tine. Mergi la el şi, dacă şi de data aceasta te va ocărî, să ştii că e diavolul întrupat. Omoară-l! Şi aşa a făcut, nedându-şi seama că ascultă tocmai de diavol. Iată cum diavolul a obţinut până la urmă ceea ce a dorit. Şi-a condus planul cu răbdare şi inteligenţă încât, prin cultivarea virtuţii dar şi prin creşterea mândriei, a înaltei păreri de sine, l-a dus pe monah la căderea cea din urmă. Rezultatul l-a interesat, şi l-a obţinut. De aceea Sfinţii Părinţi îndeamnă: "Refuză orice vedenie". Sau, când ai aşa ceva, du-te şi te mărturiseşte şi sfătuieşte-te cu un duhovnic bun, încercat. Căderea prin înalta părere de sine e una din ispitele şi vicleniile diavolului. Să ne observăm o clipă pe noi înşine, fără să mai luăm aminte în dreapta sau în stânga. Îndată ce începem să ne apărăm de păcate, să nu le mai facem, îndată ce suntem cât de cât mai activi în credinţa noastră, îndată ce ne facem datoriile către aproapele, tot atunci începe, la etajul de sus, în mintea noastră, părerea de sine că am şi ajuns drepţi. În loc însă să rămânem smeriţi şi cu grijă sporită de a ne vedea de noi înşine, începem să ne comparăm. Zicem: Nu sunt ca celălalt! Începem să-i judecăm pe ceilalţi, să fim aspri cu ei, să le dăm lecţii, cu acum prefăcută smerenie. Aceasta nu înseamnă că nu trebuie să-i îndemnăm pe alţii la bine, dar să n-o facem comparându-i cu noi şi acordându-ne nouă un drept de judecată asupra lor. Când începem să ne comparăm, trebuie să ştim că am început nu să urcăm, ci să cădem. Păcatul mândriei e un păcat subtil, fiindcă atacă sufletul, conştiinţa. Mândria spune cineva - începe în momentul în care cineva îşi atribuie meritele pe care într-adevăr le are, în loc să le atribuie lui Dumnezeu, dătătorul tuturor darurilor. Mândria e păcatul virtuoşilor, tot aşa precum smerenia poate fi virtutea păcătoşilor. La rădăcina mândriei există întotdeauna o măreţie reală. A face istoria orgoliului omenesc, s-ar reduce la a enumera diversele feluri în care omul a încercat să se aşeze în locul lui Dumnezeu. Există orgolii personale, orgolii de grup, tot felul de orgolii. Există şi un orgoliu al libertăţii absolute, menit să ne facă egali lui Dumnezeu. Kirilov din Posedaţii lui Dostoievski credea că singurul mijloc de a-şi afirma libertatea absolută era să se sinucidă, ca să arate că poate s-o facă, deci că se poate ridica chiar împotriva vieţii, deci că nu Dumnezeu era cel mai puternic! Numai că Kirilov uita că nu putea omorî sufletul! (vezi despre acestea Nolre peche d'orgueil, de Jacques Madaule, în L'homme et le peche, Paris, 1938). Dar cum ne verificăm în asemenea situaţii în care, crezând că urcăm, de fapt cădem? Ne verificăm printr-un duhovnic bun. Lupta spirituală este de mare fineţe. Există şi o cădere prin smerenie. E greu s-o depistezi. Ea se întâmplă acelora care sunt gata să se smerească din toate punctele de vedere, dar care încet, încet, încep să se laude cu smerenia. În clipa în care ai început să te lauzi cu smerenia, din clipa aceea ai încetat de a mai fi smerit. Casian Romanul, sfântul nostru din Dobrogea, credea că singurul mijloc de a se verifica cel bănuit de asemenea gânduri, e să se sfătuiască degrab cu un duhovnic. Altul vede mai limpede în noi, decât noi înşine, în asemenea cazuri. Dar urmând un sfat al lui Avva Moise, Sfântul Casian atrage atenţia să-l alegi bine pe cel cu care te sfătuieşti. "Să nu-ţi destăinui gândurile oricui ţi-ar ieşi în cale, ci să te vesteşti bătrânilor duhovniceşti, care au darul deosebirii şi nu celor ce nu-s decât albiţi de vreme" (Filoc, ed. rom. I, p. 138). Deci nu oricărui cap alb! Ci unui cap duhovnicesc, bine experimentat în cele sufleteşti. Diavolul lucrează cu viclenie şi în chip nevăzut. Asupra minţii, asupra inteligenţei noastre. Fiindcă are cunoştinţe. E un bun filosof. E bun logician. Se vrea şi bun teolog, şi astfel ajunge să-i înveţe pe atâţia să interpreteze sucit Scriptura, şi să-i rupă de la Biserica lui Hristos. Am arătat că uneori se arată şi în chip văzut. Am citit undeva o istorioară care poate să fie adevărată. O istorioară cumplită: Un adolescent mai ciudat şi mai curios decât alţii a auzit că cineva s-a spânzurat. Şi ce şi-a propus el, rămânând singur în casă? A legat o frânghie de geam, deci nu de ceva de sus, ci la nivelul capului lui, şi-a pus-o de gât şi a început să tragă, ca să vadă cum e când te spânzuri, urmând bineînţeles să meargă cu experienţa până în momentul când ar fi socotit că devine periculoasă. A început să tragă încet, încet, apoi mai tare, apoi tot mai tare şi la un moment dat, a început să ţipe, înfricoşat de moarte. Mama care era în bucătărie a intrat în camera lui şi l-a văzul trăgând, trăgând cu disperare ca să-şi sugrume gâtul prin strânsoarea funiei.A luat repede un cuţit, a tăiat legătura şi eliberându-l l-a intrebat. Ce e cu tine? Ce faci? Ce s-a întâmplat? El i-a povestit: din curiozitate am vrut să văd cum e când te spânzuri, cum a făcut cutare, dar n-am vrut să merg până la capăt. La un momenl dat însă, a apărut în faţa mea cineva cu o furcă de fier, pe care o îndrepta către mine în aşa fel, încât să mă străpungă şi eu eram nevoit să mă retrag din ce în ce mai mult ca să mă apăr, şi am ţipat pentru că am văzut că, pe măsură ce mă feream de furca lui, se strângea laţul în jurul gâtului şi nu mai aveam nici o scăpare. Când ai intrai tu, a dispărut. Dar să revenim o clipă la ceea ce spuneam la început, anume că cea mai mare viclenie a diavolului e să ne facă să credem că nu există diavol. Bunii creştini nu se lasă înşelaţi de această viclenie. Ei bine, în cazul acesta diavolul îşi schimbă tactica. Atunci îl învaţă pe creştinul respectiv că într-adevăr există. Dar îi strecoară o altă viclenie. Îi spune: eu sunt vinovat de toate. Eu îndemn la rău. Eu port toată răspunderea. Voi sunteţi victime, nu sunteţi vinovaţi. Aşadar te disculpă. Zice mereu: Dă vina pe mine. Tu n-ai nici o vină! Am mai vorbit despre aceasta, la început, când arătam că unii tind să arunce toată vina pe diavol. Ceea ce vreau să precizez acum, e că diavolul însuşi te disculpă. Disculpându-te, se inculpă el. O face însă din viclenie şi înşelătorie, fiindcă ştie că oricât s-ar inculpa pe el, n-are nici o importanţă, dar disculpându-te pe tine, te lasă în păcat. Nu te mai pocăieşti, căci zici: unde nu există libertate, nu există responsabilitate! Dacă diavolul e vinovat, atunci eu nu mai sunt vinovat. El m-a silit. Eu n-am nici o răspundere! Şi la aceasta, aşadar, se cere atenţie, mai ales din partea celor care îl ştiu că există, dar îi exagerează puterea. A crede că putem depista toate manevrele celui rău în câteva cuvinte, ar fi a ne înşela pe noi înşine. Toate cărţile de spiritualitate sunt cărţi de demascare a metodelor lui. Sunt cunoscute, dar sunt multe. Nu trebuie însă să ne lăsăm doborâţi de mulţimea lor şi de neputinţa noastră. Pentru cei înţelepţi sunt de-ajuns câteva principii şi criterii generale, printre care rugăciunea şi sfătuirea cu duhovnicul rămân esenţiale. În afară de cele amintite mai înainte, îmi aduc aminte că C.S. Lewis povesteşte că un diavol era foarte îngrijorat că un om pe care avea sarcina să-1 pregătească pentru iad, începuse să meargă la biserică. Atunci diavolul i-a scris o scrisoare lui Satan, întrebându-l ce să facă. Acesta i-a răspuns să nu se neliniştească, dar să se ţină mereu de omul lui. Chiar şi în biserică. "Fă-l să ie preocupe de lucruri mărunte", l-a sfătuit Satan cel Mare. "Fă-l să gândească, de pildă, că paraclisierul e un ipocrit, că cutare are pantofii scâlciaţi, că cutare doamnă e îmbrăcată excentric, că preotul n-are voce frumoasă, şi aşa mai departe. În felul acesta nu se va mai concentra în rugăciune". Iată-l, aşadar, şi în biserică, şi cu ce nimicuri! Dar cu nimicuri care risipesc atenţia credinciosului de la slujbă. Iată, am analizat câteva din tacticile duhului celui rău. Dar ţineţi minte: el nu poate împotriva noastră nimic, decât în măsura în care ne învoim cu propunerile lui. E mai mare Dumnezeu. Cum ne apărăm de el? Ne apărăm crezând în Dumnezeu, crezând în ajutorul lui Dumnezeu. Ne apărăm prin semnul crucii. De altfel şi în viaţa noastră creştină şi de toate zilele, ori de câte ori suntem confruntaţi cu un rău, cu o nenorocire, ori de câte ori simţim că un duh rău vrea să ne ducă în ispită, facem semnul crucii şi ne eliberăm. Toţi am încercat acest lucru şi îi ştim darul şi puterea. De ce crucea? Pentru că pe cruce s-a jertfit Mântuitorul pentru noi, şi a făcut din cruce mijlocul ispăşirii noastre, şi ajutorul nostru permanent, în toată viaţa noastră, prin Iisus Hristos. Ori de câte ori, deci, vom fi în astfel de primejdii, asaltaţi de gânduri rele, să ştim că un duh rău ne dă ocol. Şi să ştim că dacă facem apel la Crucea lui Hristos, la jertfa lui Hristos, vom fi eliberaţi. Să zicem aşadar, întotdeauna: "Doamne, armă asupra diavolului crucea Ta o ai dat nouă, că se întunecă şi se îngrozeşte, nesuferind a căuta spre puterea ei". Duminica a VI-a dupa Rusalii - Cine a păcătuit? El sau părinţii lui ? Un orb din naştere e un om care n-a văzut niciodată. Nu ştie cum arată cerul şi stelele, lună şi soarele. N-a văzut niciodată o faţă de copil, de femeie sau de bărbat. Le-a putut pipăi, ca să-şi dea seama cât de cât cum arată, aşa cum şi-a pipăit-o şi pe a sa. Pentru un orb totul înseamnă reliefuri, iar pe drumuri se aşteaptă numai la capcane. Despre culori nu ştie nimic, iar despre mare ştie doar cât îi spun zgomotele valurilor şi apa simţită pe corp, dacă intră în ea, sau la dimensiunile unui deget, dacă o încearcă astfel. Îi poate afla şi gustul. Muntele îl simte în muşchii picioarelor şi copacii în vârful degetelor. Coroana unui stejar sau conurile unui brad îi rămân pentru totdeauna enigme sau, dacă i se vorbeşte despre ele, rămân concepte fără acoperire în fapt. Doar în imaginaţie. Dar imaginaţia, fără termen de comparaţie, nu se ştie ce poate produce, de pildă, despre coroana unui stejar sau despre înălţimea unui munte, sau despre forma unui nor! Un orb din naştere trăieşte într-o lume redusă în cea mai mare parte la dimensiuni interioare. Existenţa lui e, în cel mai bun caz, pe jumătate din ceea ce ar trebui să fie, în cazul în care bănuieşte cum ar trebui să fie. El nici nu ştie ce înseamnă a vedea. Pentru dânsul nimeni nu vede şi se mira cum trăieşte lumea şi construieşte, şi munceşte... A fi orb e mare nenorocire. Un astfel de orb din naştere a vindecat Mântuitorul şi Sfântul evaghelist Ioan ne relatează întâmplarea cu lux de amănunte: "Şi trecând Iisus, a văzut un om orb din naştere. Şi ucenicii Lui L-au întrebat zicând: învăţătorule, cine a păcătuit: acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrurile lui Dumnezeu. Mie mi se cuvine să fac lucrurile Celui ce M-a trimis, până este ziua; că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Atât cât sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii. Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat, şi a uns cu tină ochii orbului. Şi i-a zis: Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului (care se tâlcuieşte "trimis"). Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând. Iar vecinii şi cei ce îl văzuseră mai înainte ce era orb ziceau: Nu este acesta cel care şedea de cerşea? Unii ziceau: El este. Alţii ziceau: Nu este el, seamănă cu el. Dar acela zicea: Eu sunt. Deci îi ziceau: Cum ţi s-au deschis ochii? Acela a răspuns: Omul care se numeşte Iisus a făcut tină şi a uns ochii mei; şi mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului şi te spală. Şi ducându-mă deci şi spălându-mă, am văzut. I-au mai zis: Unde este Acela? A zis el: Nu ştiu. L-au dus la farisei pe cel ce fusese oarecând orb. Şi era sâmbătă în ziua în care Iisus a făcut tină şi i-a deschis ochii. Deci iarăşi îl întrebau şi fariseii cum a văzut. Iar el le-a zis: Tină a pus pe ochii mei şi m-am spălat şi văd. Deci ziceau unii dintre farisei: Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ţine sâmbăta. Iar alţii ziceau? Cum poate un om păcătos să facă asemenea minuni? Şi era dezbinare între ei. Au zis deci orbului iarăşi: Dar tu ce crezi despre El, că ţi-a deschis ochii? Iar el a zis că prooroc este. Dar iudeii n-au crezut despre el că era orb şi a văzut, până ce n-au chemat pe părinţii celui ce vedea. Şi i-au întrebat zicând: Acesta este fiul vostru, despre care ziceţi că s-a născut orb? Deci cum vede el acum? Au răspuns deci părinţii lui şi au zis: Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb. Dar cum vede el acum, noi nu ştim; sau cine i-a deschis ochii lui, noi nu ştim. intrebaţi-1 pe el; este în vârstă; va vorbi singur despre sine. Acestea le-au spus părinţii lui pentru că se temeau de iudei. Căci iudeii puseseră acum la cale ca, dacă cineva va mărturisi că El este Hristos, să fie dat afară din sinagogă. De aceea au zis părinţii lui: Este în vârstă; întrebaţi-l pe el. Deci au chemat a doua oară pe omul care fusese orb, şi i-au zis: Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că Omul acesta e păcătos. A răspuns deci acela: Dacă e păcătos nu ştiu. Un lucru ştiu: că eram orb şi acum văd. Deci i-au zis: Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii? Le-a răspuns: V-am spus acum şi n-aţi auzit? De ce voiţi să auziţi iarăşi? Nu cumva voiţi şi voi să vă faceţi ucenicii Lui? Şi l-au ocărât şi i-au zis: Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenicii lui Moise. Noi ştim că Dumnezeu a vorbit lui Moise, iar pe Acesta nu-L ştim de unde este. A răspuns omul şi le-a zis: Tocmai în aceasta stă minunea, că voi nu ştiţi de unde este şi El mi-a deschis ochii. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; iar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. De n-ar fi acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic. Au răspuns şi i-au zis: În păcate te-ai născut tot, şi tu ne înveţi pe noi? Şi l-au dat afară. Şi a auzit Iisus că l-au dat afară. Şi găsindu-l, i-a zis: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? EI a răspuns: Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? Şi a zis Iisus: L-ai şi văzut! Şi cel ce vorbeşte cu tine, Acela este! Iar el a zis: Cred, Doamne. Şi s-a închinat Lui. Şi a zis: Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd, să vadă, iar cei care văd, să fie orbi. Şi au auzit acestea unii dintre fariseii, care erau cu El, şi I-au zis: Oare şi noi suntem orbi? Iisus le-a zis: Dacă aţi fi orbi n-aţi avea păcat. Dar acum ziceţi: Noi vedem. De aceea păcatul rămâne asupra voastră" (Ioan 9, 1 -41). Aş vrea să urmărim puţin, în succesiunea lor, cele câteva evenimente legate de vindecarea acestui orb. Avem de-a face cu un adevărat scenariu, în mai multe acte. Primul act este acela al întâlnirii Mântuitorului cu orbul. Să ni-l închipuim. Familia îi repudia, iar societatea nu avea pe atunci sisteme de asistenţă socială. Trăia din mila trecătorilor. De altfel, Sfântul Evanghelist Ioan ne şi spune că trăia din cerşetorie. Când s-a întâlnit cu El, Mântuitorul era înconjurat de apostoli şi apostolii l-au întrebat: "Rabi, cine a păcătuit: acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?" E o primă întrebare pe care trebuie să ne-o punem şi noi, dar nu atât din curiozitatea cu care au pus-o apostolii, cât pentru a observa că în popor există credinţa că bolile sau infirmităţile din naştere erau datorate păcatelor. Păcatelor părinţilor, îndeosebi, dacă erau infirmităţi din naştere. Întrebarea apostolilor cu privire la "păcatele orbului" era o întrebare fără sens. Când să fi păcătuit? Înainte de naştere? Într-o altă viaţă? Credinţa în reîncarnare nu există în Israel decât, poate, ca o superstiţie. Numai aşa ar putea fi cât de cât motivată întrebarea. Mântuitorul dă un răspuns neaşteptat apostolilor. Ei se aşteptau probabil să răspundă: "Părinţii lui". Dar Mântuitorul răspunde: Nu, nici el, firesc, nici părinţii lui, "ci aceasta s-a făcut pentru ca să se arate lucrurile lui Dumnezeu". Care lucruri ale lui Dumnezeu? Aceasta e a doua întrebare pe care simţim nevoia să ne-o punem. Despre ce lucruri ale lui Dumnezeu e vorba? Nu poate fi vorba decât de minunea care urma să se săvârşească asupra acestui orb. Tot aşa a răspuns Mântuitorul şi când I s-a adus la cunoştinţă că Lazăr e bolnav: "Această boală nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, ca să se proslăvească Fiul lui Dumnezeu printr-însa" (Ioan 11,4). De aceea nici nu l-a vindecat, pentru că ştia că murind, îl va învia din morţi, spre aşi dovedi puterea asupra morţii. -Tot aşa s-a întâmplat şi cu orbul. Dumnezeu i-a rânduit naşterea fără vedere, pentru ca să facă din el subiectul acestei minuni, pe care urma să o facă Mântuitorul cu el, şi astfel să se arate puterea lui Dumnezeu. De altfel, Mântuitorul, cumva neaşteptat faţă de logica textului, face dintr-o dată nişte declaraţii de principiu: "Cât sunt în lume, sunt Lumina lumii". Rămânând puţin la acest text, trebuie să observăm şi lucrul acesta extraordinar, că cineva a putut să spună: "Eu sunt Lumina lumii". Trebuia ca Cel ce a spus-o să aibă o mare îndrăzneală! Care dintre oameni ar fi putut avea atunci, sau ar putea avea acum, o astfel de îndrăzneală? Cel care a avut această îndrăzneală, înseamnă că o avea motivată de ceva, şi acest ceva nu putea fi altceva, decât conştiinţa sa dumnezeiască, fiindcă numai aşa, numai căaDumnezeu, putea fi şi putea declara că "El este lumina lumii". Aşadar, de aceea se născuse omul acela orb, ca să se vadă prin el lucrurile lui Dumnezeu. Şi pentru ca Iisus să-şi poată declara adevărata identitate, nu atât în faţa lui, cât în faţa celor care asisteau la eveniment. Urma acum să-şi dovedească afirmaţia prin fapte. Să fie lumina acestui orb. Să-i redea vederea. Toţi aşteptau cu răsuflările reţinute. Orbul nici nu ştia ce se întâmplă în jurul său. Spre deosebire de alţi orbi, pe care Iisus îi vindecase, sau îi va vindeca de acum încolo, acesta nici măcar nu ceruse aşa ceva, nici nu ştia că e posibil. Iisus l-a abordat, sau mai degrabă apostolii, cu întrebarea lor, dar nici ei nu i-au cerut să-l vindece. I-au atras doar atenţia asupra lui. Poate chiar faptul acesta, că vindecarea n-a fost cerută, ne arată că ea făcea parte, aşa cum spusese Iisus, din planul lui Dumnezeu. Şi cum s-a întâmplat vindecarea? Deloc spectaculos. Dimpotrivă. Foarte simplu. Aproape banal. Mântuitorul a luat puţin praf, a scuipat pe el, a făcut tină, i-a uns ochii orbului şi l-a trimis la scăldătoarea Siloamului, sfătuindu-l să se spele. Încă o dată să remarcăm: nimic spectaculos. Nici măcar nu i-a redat vederea acolo, în faţa tuturor celor care urmăreau scenă. Fără îndoială i-a dezamăgit. Se vor fi dus unii după el, să vadă ce se întâmplă? Nu ni se spune. Orbul însă a ascultat şi s-a dus la scăldătoarea Siloamului, şi, spălându-şi ochii, a văzut. Dintr-o dată i s-a deschis vederea. Evanghelistul ne spune aceasta cu atâta simplitate, de parcă s-ar fi petrecut lucrul cel mai firesc din lume. Noi trebuie să observăm însă, şi în legătură cu aceasta, ceva deosebit. Cel care fusese vindecat, nu-L văzuse încă pe Mântuitorul. Mântuitorul nu l-a însoţit şi nici n-a stat să fie văzut, să fie răsplătit, să fie lăudat, să I se mulţumească. L-a trimis la scăldătoarea Siloamului, pentru ca minunea propriu-zisă să se întâmple acolo, fără El. Şi s-a întâmplat fără El. Şi parcă ne mai vine acum şi o altă întrebare: Ce legătură va fi fost între tină şi ochi, între acestea şi apa cu care s-a spălat, şi de la care i-a venit vederea? Este vreo legătură? Adică, vindecarea s-a petrecut din cauza tinei şi a spălării pe ochi? Era în această vreo putere vindecătoare? Fără îndoială că nu. Vindecarea s-a petrecut din voinţă şi cu puterea lui Dumnezeu. Dar Mântuitorul a făcut totuşi tină şi a recomandat spălarea. De ce? Putea să-i spună simplu: "Să ţi se deschidă ochii". Totuşi a întrebuinţat nişte elemente, în legătură cu această vindecare. Eu m-aş duce cu gândul undeva departe, în urmă, la momentul în care Dumnezeu l-a creat pe om din pământ. Era ca şi cum acest orb fusese creat incomplet, şi i-a completat acum ceea ce îi lipsea. Dar aceasta ne poate duce şi la un tâlc ceva mai adânc, la nişte implicaţii teologice ceva mai profunde. Dacă la început Dumnezeu l-a făcut pe Adam din pământ, şi dacă Iisus, tot cu un pic de pământ, i-a refăcut ochii acestui orb, înseamnă că El continuă, de fapt, opera lui Dumnezeu. Ceea ce a făcut Dumnezeu atunci, la Facere, El face acum fiindcă era şi El Dumnezeu. Şi tot aşa cum din pământ, adică din nimic, fiindcă pământul nu avea în el viaţa, a făcut Dumnezeu pe om, tot aşa şi Iisus, tot din nimic îl desăvârşeşte pe orb ca om, dându-i vederea care îi lipsea, căci tina nu conţine nici un element vindecător. Şi acum, după aceste explicaţii, va trebui să înţelegem încă un lucru, care e de fapt esenţial pentru Evanghelia aceasta, şi care nu trebuie să ne scape. Evanghelia aceasta nu este despre un orb şi despre vindecarea lui. Acesta este numai un pretext, deşi faptele s-au petrecut întocmai, dar ele nu contează. Nu pentru ele însele s-au petrecut acestea. Evanghelia aceasta vorbeşte, de fapt, despre dumnezeirea lui Iisus, întâmplarea aceasta a vrut să-i convingă pe cei de faţă, şi pe orb, că Iisus era Mesia, că era Dumnezeu. Fiindcă, dacă n-ar fi fost Dumnezeu, n-ar fi putut face ceea ce a făcut. De altfel, disputele, actele scenariului despre care am vorbit la început, şi care urmează mai departe, converg tocmai spre această demonstraţie. Care este actul următor? Întâlnirea orbului cu lumea, după ce a constatat că vede, la scăldătoarea Siloamului. E de neînchipuit că va fi început să strige de bucurie, să se mire de ceea ce vedea pentru întâia oară în viaţa lui. Nu văzuse niciodată. Nu ştia cum arată o faţă de om. Nu ştia cum arată o linie dreaptă sau curbă. Nu ştia că există, şi cum arată cerul. Doamne, ce va fi simţit omul acela când a văzut cerul, soarele, când va vedea apoi noaptea, când va vedea luna şi stelele? Cum se va întâlni cu prima floare? Cât îl vor minuna culorile. Omul va fi fost într-o exaltare, într-o bucurie aproape ieşită din minţi. Ca să-l înţelegem mai bine, să vă spun o întâmplare: Într-un tren de distanţă lungă se afla un pasager care în fiecare clipă, uitânduse pe fereastră, exclama: "Minunat! Minunat! Uluitor!" Cei care erau în acelaşi compartiment, până la urmă au crezut că omul nu era prea sănătos. Unul din ei nu s-a putut reţine să nu-l întrebe: "Cum se explică faptul că în timp ce noi toţi suntem plictisiţi de monotonia peisajului, acelaşi pe sute de kilometri, tu eşti singurul care exclami mereu: Minunat! Minunat! Uluitor! Nu ţi se pare că exagerezi? Până la urmă ai să ne scoţi din sărite!" Omul răspunse stingherit, dorind să se scuze, dar să fie şi înţeles: "Am ieşit din spital azi-dimineaţă. Până azi am fost orb din naştere. Un mare doctor m-a operat şi azi, când mi-a scos pansamentele de pe ochi, am văzut pentru prima oară în viaţă. Ceea ce văd eu acum, văd pentru întâia oară. Ceea ce va fi fiind pentru voi un lucru obişnuit, pentru mine e minunat, uluitor, uimitor. Ce frumoasă e lumea!" Dar să ne întoarcem la orbul din Evanghelie. Va fi pornit la întâmplare pe străzi! Şi unde? Se va fi dus mai întâi la casa sa! Va fi trebuit să închidă ochii ca să nimerească acasă, ajutat de celelalte simţuri, pentru că ochii nu-l puteau ajuta cu nimic în găsirea drumului. Nu-1 văzuse niciodată. Şi-a întâlnit vecinii, dar atât de surprinzătoare a fost întâlnirea cu ei, încât cei care-l cunoscuseră o viaţă întreagă, acum parcă nu-l mai recunoşteau. Nici el nu-i cunoştea pe ei, deşi vorbiseră de atâtea ori. Îi cunoştea numai după voce. Iar ei se întrebat: " Oare acesta să fie cel ce şedea şi cerşea?" Că doar noi ştiam că nu vede. O fi un altul care seamănă cu dansul. Dar el mărturisea în gura mare: "Eu sunt! Eu sunt acela". Şi cum s-a întâmplat? - îl întrebau. Şi el le povesteşte simplu: un om, pe care am auzit că-l cheamă Iisus, a luat tină, mi-a pus-o pe ochi, m-a trimis să mă spăl şi iată, mi s-au deschis ochii. - Şi unde-i omul acela? - Nu ştiu, răspundea el. Nici nu l-am văzut. A plecat în drumul lui! Şi atunci l-au dus la farisei. Se vede că aşa era obiceiul. Să-i informeze şi să-i consulte pe aceşti "aleşi", aşteptându-se, fără îndoială, să se mire şi ei, şi să se pronunţe atât asupra orbului, cât şi asupra taumaturgului. Nu era simplă situaţia. Sa instituit pe loc un fel de tribunal. Cu atât mai mult cu cât vindecarea se petrecuse sâmbătă, ziua pe care evreii o sărbătoreau cu mare stricteţe, şi nu aveau voie să facă în această zi absolut nimic. Au început să-i pună întrebări. Cum? Cine? Fariseii s-au împărţit între ei, spune sfântul evanghelist Ioan. Unii spuneau: "Omul acesta nu-i de la Dumnezeu, pentru că nu ţine sâmbăta". A săvârşit o lucrare, a făcut tină cu mâna şi cu scuipatul. Alţii cugetau însă altfel: "Cum poate un păcătos să facă asemenea minuni?" Neputându-se înţelege între dânşii, l-au întrebat pe fostul orb: "Tu ce zici de Dânsul, că ţi-a deschis ochii? " El a răspuns: "Eu cred că-i un prooroc", altfel cum aş putea să-mi explic ceea ce a făcut cu mine? Nu i-a mulţumit răspunsul, şi au recurs la alt act, introducând în scenariu personaje noi, fiindcă le-a trecut prin minte că totul ar fi, o punere la cale, şi că omul nu fusese de fapt niciodată orb. Li se părea explicaţia cea mai plauzibilă. Martori mai buni decât părinţii lui nu puteau fi alţii. I-au chemat pe părinţi şi i-au întrebat: Voi ce ştiţi? E fiul vostru? - Cum să nu fie? E fiul nostru şi a fost orb, s-a născut orb, şi vedem că acum vede. - Şi cum vă explicaţi că vede, dacă a fost orb din naştere? - N-am putea să vă spunem. E matur, întrebaţi-l pe el. Şi Sfântul Evanghelist Ioan completează: "Părinţii Iui au răspuns aşa, pentru că se temeau de iudei, căci iudeii se sfătuiseră că pe cel care va mărturisi că Iisus este Mesia, să-I îndepărteze din sinagogă". Iată, avem aici, în aceste cuvinte, tâlcul întregii întâmplări. Trebuia ca Mântuitorul să se reveleze, să se descopere ca Mesia, şi să fie mărturisit ca atare. O spun chiar părinţii orbului, ocolind întrebarea, iar Sf. Evanghelist Ioan decodifica toată întâmplarea: dacă ar fi recunoscut pe Iisus drept Mesia, Cel ce trebuia să vină, Fiul lui Dumnezeu, şi dacă ar fi recunoscut în minune o minune făcută de Mesia, fariseii i-ar fi dat afară din sinagogă, ceea ce echivala cu o excomunicare nu numai din viaţa religioasă, ci şi din viaţa publică. Şi a urmat un alt act al scenariului. Fariseii i-au eliberat pe părinţi, şi l-au chemat din nou pe cel vindecat, la un nou interogatoriu. Imaginaţi-vă ce proces a putut avea loc! Du-te afară împricinatule; chemaţi-i pe părinţii lui; daţi-i afară şi chemaţi-1 din nou pe fostul orb. L-au întrebat iarăşi, cum s-a întâmplat? De data aceasta au încercat să dirijeze interogatoriul şi să-i sugereze răspunsurile: "Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că omul care te-a vindecat este un păcătos". Şi, dacă ştiau ei, trebuia să ştie şi cel întrebat! Omul le-a spus din nou, simplu, povestindu-le întâmplarea cu aceleaşi cuvinte, ca şi prima oară. Dar în legătură cu "păcătoşenia" Celui ce l-a vindecat, a avut o replică de bun-simţ, şi de o exactitate muşcătoare pentru infatuaţii farisei: "De este păcătos, nu ştiu; una ştiu, că am fost orb şi acuma văd"! Dincolo de această afirmaţie, totul era neputinţă şi micime de suflet. Omul care fusese orb le opunea faptul că acum vedea. De rest îi lasă să se ocupe ei, şi să creadă ce vor. Să creadă ce vor? Nu prea. Orbul nu era dispus să-i lase să creadă chiar ce voiau ei. L-au întrebat din nou. Uşor iritat le-a răspuns: "Acum v-am spus şi n-aţi auzit; de ce voiţi să mai auziţi?" Şi ironic: "Sau poate voiţi să vă faceţi şi voi ucenicii Lui?" Asta i-a scos din sărite. "Tu eşti ucenicul Lui. Noi îl avem pe Moise care a grăit cu Dumnezeu, iar pe Acesta (care zici că te-a vindecat), nu-L ştim de unde este". Trebuind să răspundă, fostul orb se dovedi de o înţelepciune extraordinară, neaşteptată, dacă ne gândim că fusese orb cerşetor, care toată viaţa n-a văzut nimica, care n-a citit nici un rând în viaţa lui, deci care nu ar fi avut de unde să aibă o gândire foarte dezvoltată. Nu avea noţiuni cu care să opereze într-o expunere. Totuşi le dădu o lecţie de mare fineţe şi de un teribil bun-simţ, cu logica imbatabilă: "Tocmai aceasta e de mirare, că voi nu ştiţi de unde este, şi El mi-a deschis ochii". Cât despre faptul că ar fi păcătos, deşi înainte ezitase să se pronunţe, spunând că "de este păcătos, nu ştim", acum devine mai îndrăzneţ, probabil şi pentru că le descoperise răutatea şi intenţia de a falsifica lucrurile. Face mai întâi o afirmaţie de principiu: "Ştiu că pe păcătoşi nu-i ascultă Dumnezeu! Iar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acela îl ascultă". Şi trece îndată la aplicarea principiului, la cazul în speţă: "Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii vreunui orb din naştere. Aşa că, dacă Acesta (care mi i-a deschis mie) n-ar fi de la Dumnezeu, n-ar fi putut face nimic". După aceasta l-au dat afară. Ultima replică a celor fără replică! Dar cei daţi afară pentru că îl apăra pe Dumnezeu, se întâlnesc afară cu Dumnezeu! Afară L-a găsit pe lisus, şi epilogul ne confirmă ceea ce am presupus la început: că totul s-a întâmplat spre a se descoperi dumnezeirea lui lisus. lisus i-a întrebat: -"Crezi tu oare în Fiul lui Dumnezeu?" - "Şi cine este Acela ca să cred în El?" - "L-ai văzut" (căci ai fost orb, dar acum vezi, sj tocmai de aceea vezi, ca să ştii cine este). "Cel ce vorbeşte cu tine Acela este! " Cum putea cel ce fusese orb să nu creadă în Cel care îi dăduse vederea? Răspunsul sau a fost asemenea celui pe care îl va da Toma, când va pipăi mâinile şi coasta lui Iisus, şi se va convinge că El era Cel ce fusese răstignit, mort şi îngropat, şi care acum înviase. O prosternare. "Cred, Doamne!" Şi Sfântul Ioan adăugă: "Şi s-a închinat Lui". Pe fariseii cu care s-a întâlnit după aceea, şi cu care-a reluat discuţia asupra acestei minuni, fără să-i poată face s-o înţeleagă, n-a putut să-i caracterizeze altfel, decât constatând că sufereau de boala de care îl vindecase pe orb: "Am venit în lume ca cei ce nu văd, să vadă, iar cei ce văd să fie orbi". Desigur orbi care pretindeau că văd, dar care n-au văzut în Iisus pe Mesia. Şi au rămas în păcatul lor. Asupra unui singur lucru simt că totuşi în minţile şi inimile dv. mai stăruie o nedumerire. Întrebarea mi-am pus-o şi eu odată cu dv. Nedumerirea e în legătură cu răspunsul dat de orb: "Noi ştim că pe păcătoşi Dumnezeu nu-i ascultă"! Oare chiar aşa să fie? Ce va fi înţeles orbul când a spus aceasta? Eu n-aş fi de acord cu dânsul. Dumnezeu îi ascultă şi pe păcătoşi. Dacă nu i-ar asculta, atunci cum i-ar mai ierta când se roagă pentru iertarea păcatelor? Şi câţi sunt atât de drepţi, încât să pretindă în faţa lui Dumnezeu să fie ascultaţi, şi să le se răsplătească Dumnezeu după dreptatea lor? Cum ar arăta lumea, dacă Dumnezeu le-ar face bine numai celor drepţi? Nu! Dumnezeu îi ascultă şi pe păcătoşi. Numai o interpretare greşită a acestui text ne-ar duce la înţelegerea că dacă suntem păcătoşi, să nu mai avem nici o speranţă. Dar Dumnezeu ascultă rugăciunile păcătoşilor care se pocăiesc. Nu. Orbul se referea la altceva. Orbul se referea la faptul că o asemenea minune extraordinară, adică a da ochi unuia care nu-i avusese, era o minune care nu putea fi făcută de un om obişnuit, de un om păcătos, cum sunt toţi oamenii. O asemenea minune n-o putea face un om. O asemenea minune n-o putuse face decât Dumnezeu. Aceasta e adevărată tâlcuire a acestui cuvânt al orbului. Aceasta a fost intenţia lui, când a rostit cuvântul. Şi cuvântul era familiar iudeilor, fiindcă venea din Legea lui Moise. De aceea orbul a început prin a spune: "Ştim că..." Dar acestui "ştim" i se opune acum un fapt nou. Disputa orbului cu fariseii a fost, de fapt, o dispută între logica fariseilor bazată pe Legea lui Moise, şi logica faptelor lui Mesia. Orbul a preluat demonstraţia, fără să-şi dea seama, de la Mântuitorul, anume că, dincolo de logica Legii lui Moise, faptele lui Mesia vin cu o noutate care o depăşesc, precum era însuşi faptul că s-a dat vederea unui orb din naştere. Faptul acesta copleşea cu mult, orice s-ar fi spus în Legea lui Moise despre Cel care putea sau nu putea face aşa ceva. Faptul se petrecuse, în ciuda situaţiei în care gardienii Legii lui Moise nu ştiau cum să-l interpreteze şi cui să-1 atribuie. Mântuitorul spusese: Eu am venit să completez, n-am venit să stric Legea lui Moise. Dacă, în general, aceste cuvinte se interpretează ca împlinire şi completare teoretică a Legii lui Moise, în cazul de faţă a fost şi ceva mai mult şi mai concret: ia completat orbului ceea ce îi lipsea: vederea! Odată cu aceasta i-a deschis însă şi ochii sufleteşti, ca să-L recunoască pe Mesia - Fiul lui Dumnezeu, în Iisus, şi recunoscându-L să urmeze învăţăturile Lui. Toţi avem nevoie să ni se deschidă ochii. Chiar dacă noi îi avem, să ne rugăm lui Dumnezeu ca, pe lângă ochii trupeşti, ochii noştri sufleteşti să nu-şi piardă vederea sau, dacă n-o au, să ne fie dată precum orbului acestuia căruia i s-au redat amândouă vederile, recunoscând cu amândouă în Iisus pe Fiul lui Dumnezeu, şi răspunzând aşa cum trebuie să răspundem şi noi: "Cred, Doamne!" (Cuvânt rostit în catedrala din Sibiu în anul 1986.) Duminica a VII-a după Rusalii - Minunile se fac în cooperare Textul Sfintei Evanghelii de astăzi ne cheamă încă o dată în Galileia, şi anume îndată după ce Mântuitorul rostise Predica de pe munte. A fost momentul în care, precum ştim, şi-a fixat noua Sa învăţătură, în raport cu învăţătura Vechiului Testament. Formula, devenită clasică, a acestui raport a fost: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult...―, adică ştiţi ce scrie în Scriptura Veche, „Ci Eu vă zic vouă...‖. Prin aceste cuvinte şi-a introdus comparaţia între ceea ce se descoperise în Legea veche şi noua Lui învăţătură, noua Revelaţie, adică descoperirea de Sus, predată de Dânsul ca Fiu al lui Dumnezeu şi Dumnezeu. Aceasta trebuia să continue şi să completeze, „să împlinească‖, ceea ce descoperise Dumnezeu prin Moise şi prin prooroci în Vechiul Testament (Matei 3, 15; Luca 21, 32; Romani 3, 31; Galateni 3, 24). Fixase, de pildă, o altă lege faţă de Legea talionului care spunea: „Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte‖ (Ieşire 21, 23-24; Matei 5, 38), lege prevăzând să pedepseşti pe cel care ţi-a făcut un rău, cu acelaşi rău. În Vechiul Testament se spunea: Dacă ţi-a tăiat o mână, taie-i o mână, dacă ţi-a omorât o vită, omoară-i o vită, ş.a.m.d. Faţă de această lege, Mântuitorul fixase principii noi: „Eu însă vă zic: Nu vă împotriviţi celui rău, ci celui ce te loveşte peste obrazul drept, întoarcei şi pe celălalt. Şi celui ce voieşte să se judece cu tine ca să-ţi ia haina, dă-i şi cămaşa‖ (Matei 5, 39-40). Şi nu numai atât a spus Mântuitorul, ci mergeţi cu iubirea, a zis, până la iubirea de vrăjmaşi (Matei 5, 44). E evident, din comparaţia pe care am arătat-o, că această învăţătură era cu totul nouă, şi trebuie să ne-o închipuim cu totul neaşteptată şi surprinzătoare pentru ascultători, fiind împotriva credinţei şi mentalităţilor lor. Îl vor fi ascultat mulţi pe Mântuitorul cu interes şi cu o nestăpânită curiozitate, dar şi cu teamă. Unii dintre farisei L-au ascultat revoltaţi. De aceea a fost firesc ca între prieteni şi ucenici să găsească adepţi, dar a fost tot atât de firesc să întâlnească printre ascultători şi mulţi adversari care nu-L înţelegeau, care credeau sincer că a venit să strice Legea. Aceste adversităţi s-au manifestat în tot cursul propovăduirii şi vieţii Mântuitorului pe pământ. Ele constituie dovada cea mai concludentă că tot ce învăţa era nou. Adversităţile s-au manifestat până la măsura răstignirii Lui. Momentul în care ne plasează Sfânta Evanghelie de astăzi este tocmai acela care a urmat prezentării pentru întâia oară, sistematic, a noii Sale învăţături. Ştim că, spre sfârşitul Predicii de pe munte, a încercat câteva sinteze, de ordin mai general. După ce i-a povăţuit pe ascultători să nu se îngrijoreze de ziua de mâine, că ştie Tatăl cel ceresc ce le trebuie, şi le-a dat drept exemplu grija pe care o are de păsările cerului şi de florile câmpului - despre care am vorbit împreună în altă duminică - le-a spus în concluzie: „Căutaţi însă mai întâi împărăţia Iui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea vi se vor adăuga vouă―. Ce-aş vrea să observăm în legătură cu aceasta? Că unii dintre cei care nu înţeleg creştinismul prea bine se rătăcesc şi în tâlcuirea acestei învăţături, spunând că trebuie să ne orientăm numai spre lumea de dincolo, că nu trebuie să ne intereseze lumea de aici, pentru că aşa ne-ar învăţa Mântuitorul Hristos. Mulţi dintre cei care nu înţeleg creştinismul îi fac din aceasta un proces de orientare antisocială. În sprijinul unei astfel de afirmaţii citează şi acest text. Unii ca aceştia nu bagă de seamă însă un mic amănunt, fiindcă nu ştiu să citească Scriptura. Ei se opresc la ceea ce le sare în ochi la prima lectură. Ei nu bagă de seamă acest cuvânt: „mai întâi‖. „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu‖. Aşadar se stabileşte aici o ordine a priorităţilor, nu se anulează căutarea şi a celor necesare vieţii de aici, de pe pământ. Nu înseamnă să nu ne ocupăm şi de cele ale trupului. Numai că trebuie s-o facem pe rând, acordând importanţa dintâi celor privitoare la suflet. Şi aceasta o spune nu pentru că trebuie s-o facem chiar într-o ordine strictă, azi una, mâine alta, ci mereu să ţinem minte că avem şi datorii către suflet. Acest „mai întâi― nu e neapărat temporal, ci concomitent. Căci mereu avem nevoie şi de hrană sufletească, şi de hrană trupească. Pentru că dacă ar trebui să ne ocupăm „mai întâi" de Împărăţia Cerurilor, în sens temporal, cine ar putea hotărî când a dobândit-o şi că poate trece la cealaltă? Având însă gândul la cele cereşti, gândul la cele pământeşti trebuie adăugat în acelaşi timp. Este cam în felul în care noi în teologie dăm unor conducători bisericeşti titlul de „primus inter pares―, adică de primul între egali. Patriarhul de la Constantinopol, de pildă, are acest privilegiu de a fi „primus inter pares―. Este primul, dar între egali. Nu este mai mare decât ceilalţi episcopi şi patriarhi. Are dreptul, de pildă, să deschidă unele sinoade, să le prezideze, deşi acest lucru se poate face şi cu rândul, dar nu are dreptul să dea celorlalţi ierarhi porunci. Aşa e şi cu porunca de care vorbim: „Căutaţi mai întâi Împărăţia Cerurilor". Ea nu presupune să căutăm Împărăţia Cerurilor un an, şi un an să ne ocupăm de cele pământeşti. Este vorba de o concomitenţă şi de o ordine de prioritate cu privire la îndreptarea gândurilor spre ambele direcţii. O astfel de înţelegere a Predicii de pe munte va fi acum în situaţia de a ne orienta cu precizie şi cu privire la alte învăţături similare. Iată tot la sfârşitul Predicii de pe munte şi alte câteva recomandări, tot de ordin general. De pildă, spune: Aveţi nevoie de multe aici pe pământ! „Cereţi şi vi se va da". Iată cum, dintr-o dată, după ce a vorbit despre Împărăţia Cerurilor, îndeamnă: „cereţi şi vi se va da". Ce anume? Cele pământeşti, cele de care aveţi nevoie în viaţa voastră de toate zilele. „Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide" (Matei 7, 7). Se povesteşte că o femeie era foarte bolnavă şi avea nevoie urgentă de un medicament. Era departe de orice farmacie şi era iarnă. Farmacia era în satul vecin. Avea o fetiţă de vârstă şcolară şi nu avea altceva de făcut decât s-o trimită pe fetiţă să meargă până la farmacie să ceară picăturile de care avea nevoie. Fetiţa se încumetă să plece. Ajunse la farmacist şi acesta, care ştia boala femeii, îi dete fetiţei o sticluţă cu picături. Fetiţa plecă în fugă. După câteva clipe, farmacistul, bătrân şi cu vederea slabă, controlă mai atent locul de unde luase sticluţa. Constată că în loc să-i dea medicamentul pentru boala de inimă a femeii, îi dăduse o sticluţă cu otravă. Pe fetiţă n-o mai putea ajunge. Căzu în genunchi şi se rugă. Ceru doar un singur lucru: „Doamne, fă o minune! Să nu ajungă fetiţa acasă!" Cererea lui era dreaptă şi fu puternică. Încă aflându-se în rugăciune, auzi uşa deschizându-se şi o văzu pe fetiţă intrând în farmacie: „Domnule, alergând am căz.ut şi am spart sticluţa. Iertaţi-mă, dar daţi-mi altă sticluţă. Altfel mama va muri! Fetiţa plângea, zdrobită de părere de rău. Farmacistul începu să plângă de bucurie şi emoţie. El mulţumi lui Dumnezeu. Era, în afară de orice îndoială că i se răspunsese la rugăciunea lui.În momentele de cumpănă să cerem şi Dumnezeu va răspunde cererilor făcute cu credinţă. Iată verbe care presupun conjugarea cuvintelor cu faptele: a cere, a bate, a căuta. Deci nu vine nimic de-a gata. Şi avertismentul e şi mai serios când precizează că, într-adevăr, se cere o angajare la acţiune, nu o lucrare cu vorba: „Nu tot cel ce-Mi zice Doamne, Doamne va intra în Împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri―. Iată deci cum „a zice― e condiţionat de „a face―. „Cel ce face―. Cei care interpretează altfel nu citesc în Sfânta Scriptură decât ceea ce le convine lor, „căutându-şi învăţătură pe măsura dorinţelor lor, care să le gâdile auzul― (Iisus Tim. 4, 3). Ce bine îi surprinde Sfântul Pavel. Parcă îi vede acum! Te miri, de pildă, cum „predică" unii mântuirea numai prin credinţă, înşelând pe cei dedaţi păcatelor că se mântuiesc uşor, având doar credinţă, folosind pentru aceasta nişte versete ale Sfântului Pavel către Romani, scoase din context. Pentru că altfel cine altul decât Sfântul Pavel spune, chiar către Romani, că Dumnezeu „va da fiecăruia după faptele sale― (Romani 2, 6). Iar Sfântul Iacob de zece ori într-un singur capitol din epistola sa repetă „că omul se îndreptează prin fapte, iar nu numai prin credinţă― pentru că „credinţa fără fapte e moartă― (Iacob 2, 13, 14, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 24, 26). Va să zică, cereţi, dar cereţi adăugând cererii voastre şi fapta voastră bună. Adăugaţi şi schimbarea sufletului vostru. Degeaba cereţi dacă nu daţi nimic. Auzind acestea te prinde mirarea că mai sunt unii care pretind că e de ajuns credinţa şi că fapta nu contează în faţa lui Dumnezeu! Tot acum, în Predica de pe munte, Mântuitorul a mai fixat câteva principii, tot de ordin general, menite de asemenea să orienteze viaţa creştinilor. Atunci a pronunţat acea lege de aur a creştinismului care nu va înceta niciodată să fie înţeleasă de către toţi, indiferent de cultura lor, indiferent de poziţia lor socială, indifferent de locul unde se află, prin sentinţa: „Ceea ce vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor asemenea― (Matei 7, 12). Asta o înţelege toată lumea. Mai târziu va completa-o, când va vorbi despre Judecata de Apoi, construind sentinţa pe care o va pronunţa Dumnezeu, tot cu verbul a face. Unii vor auzi: „întrucât aţi făcut acestea unora dintre cei mai mici ai Mei, Mie Miaţi făcut... aţi dat unui însetat să bea, unui flămând să mănânce" etc. etc., alţii, dimpotrivă, vor auzi: „întrucât n-aţi făcut... Sfântul Ioan, în cea dintâi epistolă a sa, lărgeşte înţelesul acestor cuvinte, explicând de ce măsura iubirii de Dumnezeu trebuie neapărat să treacă prin examenul iubirii de aproape, combătând pe cei cu „Doamne, Doamne", dar care nu ridică un deget pentru aproapele. Explicaţia lui e profund teologică şi ţine atât de capitolul cunoaşterii lui Dumnezeu, cât şi de cel al mărturisirii credinţei: „Cel ce zice: Iubesc pe Dumnezeu, dar pe fratele său îl urăşte, acela e mincinos, căci cel ce nu iubeşte pe fratele său pe care-1 vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu pe care nu-L vede?" (I Ioan 4, 20). Cred că putem sintetiza toate acestea pe scurt: întrucât faci ceva oamenilor, faci ceva lui Dumnezeu şi: ceea ce vreţi să vă facă vouă Dumnezeu, faceţi voi oamenilor! Iată mereu verbul „a face", verbul cheie al vieţii creştine, adică faptele. La Judecata de Apoi nici nu se vor pune întrebări în legătură cu credinţa. Cel cu fapte bune îşi va dovedi credinţa prin acele fapte, aşa că întrebarea despre credinţă, nu-şi va mai avea rost. Cât de mult schimbă aceasta perspectiva celor cu „sola fide" adică mântuirea numai prin credinţă! Aceştia sunt dintre aceia „care nu au ochi să vadă!" Toate limbile le sunt necunoscute, de aceea nu înţeleg Scriptura nici în limba lor maternă! Tot în Predica de pe munte. Mântuitorul a rostit „Fericirile", acele sentinţe extraordinare, menite să mângâie şi să liniştească sufletul omenesc. Să-i dea echilibru. Să-l facă să-şi înţeleagă destinul pe pământ şi în cer. Şi tot atunci i-a învăţat pe ucenici, şi prin ei pe noi toţi, rugăciunea cea mai simplă, cea mai cuprinzătoare, cea care este „Tatăl nostru". După ce a făcut toate acestea prin cuvânt, îndată după aceea Mântuitorul a pornit pe drumurile Ţării Sfinte, am putea zice, o campanie de exemplificare şi de arătare practică a puterilor şi mandatului Său, începând o serie de vindecări, o serie de minuni aproape la tot pasul, cu tot întâlnitul care avea nevoie de aşa ceva, şi locul nu ducea deloc lipsă de asemenea oameni. Erau chiar din abundenţă, dovedind o situaţie socială precară sub stăpânirea romană şi a conducătorilor localnici, preocupaţi de altceva decât de popor. Chiar conducătorii spirituali ai iudeilor se ocupau mai mult cu strecurarea ţânţarului, cu interpretări cazuistice ale textelor sfinte, decât cu îmbunătăţirea vieţii sociale şi religioase a poporului. Poate de aceea şi Mântuitorul şi apostolii vor pune atât de mare accent pe faptă, în speranţa şi a unor schimbări sociale.  Întâlneşte întâi un lepros şi îl vindecă. Lepra era nevindecabilă atunci, ca şi astăzi. Există şi astăzi leprozerii unde cei care intră nu mai ies. Rămân acolo până la moarte.  Merge mai departe şi vindecă pe sluga sutaşului. Nici măcar n-o vede, pentru că sutaşul îi spusese: „Doamne, zi un cuvânt şi sluga mea se va vindeca”. Şi o vindecă din depărtare, prin cuvânt, pentru credinţa sutaşului.  După aceea vindecă pe soacra lui Petru, şi îndată vindecă o mulţime de îndrăciţi şi de bolnavi trupeşte.  Urmează minunea potolirii furtunii,  Apoi vindecă pe îndrăcitul din ţinutul Gadarenilor,  după care vindecă pe slăbănogul din Capernaum şi  pe femeia căreia îi curgea sânge, în drum spre satul în care murise fiica lui Iair, pe care o învie din morţi.  Şi îndată după aceea, pornind mai departe, este asaltat de către cei doi orbi despre care vorbeşte Evanghelia de astăzi. După aceea i se aduce un îndrăcit mut, pe care de asemenea îl vindecă. Iată o serie lungă de vindecări, de miracole, unele după altele. Cineva se întreabă de ce a făcut Iisus atât de puţine minuni şi de ce, având putere dumnezeiască, n-a vindecat pe toată lumea. Dar sunt oare puţine acestea pe care le-am înşirat acum, numai pe o scurtă perioadă de timp? Cred că n-am greşi dacă am spune că i-a vindecat pe toţi cei pe care i-a întâlnit şi aveau nevoie de intervenţia Sa. Nu-mi aduc aminte să fi refuzat pe cineva. În schimb ştim sigur din sfârşitul Evangheliei după Ioan că: „sunt încă şi altele multe câte a făcut Iisus, care, dacă s-ar fî scris cu de-amănuntul, mi se pare că nici în lumea aceasta n-ar fi încăput cărţile ce s-ar fi Scris‖ (Ioan 21,25). De ce acum, la început, această activitate cu aspect de campanie? Ca să dovedească prin fapte ceea ce spusese prin cuvânt. Trebuie să ne închipuim că, deşi apostolii, scriitorii Noului Testament, ne redau în cuvinte scurte şi o singură dată unele din învăţăturile Mântuitorului, în diferite ocazii El le-a repetat, şi repetându-le le însoţea şi de câte o faptă din acestea minunate. Fapta se impune de la sine şi întăreşte teoria, învăţătura. Fapta nu mai trebuie demonstrată. Contra facta non valent argumenta. Pentru o idee teoretică poţi să faci o demonstraţie logică. În capul unuia poate să intre, în capul altora poate să nu intre. Dar fapta intră în ochii tuturor. Fapta o înţelege oricine. Fapta constrânge. Fapta săvârşită în faţa ta te constrânge să o crezi. De aceea Mântuitorul a trecut la această campanie de demonstrare a dumnezeirii Sale prin fapte. De aceea îl şi urmau atât de mulţi. Şi avea nevoie de cât de mulţi, ca pe cât mai mulţi să-i convertească. Evangheliile sunt pline de informaţii despre mulţimile care-L urmau. Am putea spune că urmărind aceste lucruri asistăm, în aceste momente, la desfăşurarea Revelaţiei. Noi, în teologie şi în Biserică, în slujbele şi în predicile noastre, vorbim despre Descoperirea dumnezeiască. Iată cum s-a produs ea. Prin evocarea acestor fapte, evocăm modul cum s-a produs Descoperirea dumnezeiască despre Dumnezeu, despre puterea Lui, despre faptul că este Tatăl nostru al tuturor, despre faptul că este atotputernic, că poate face orice, că poate schimba legile naturii, dacă vrea, şi că cel care descoperea toate acestea nu era un oarecare, ci era Fiul lui Dumnezeu, era Unul din Treime, Dumnezeu însuşi. Toate aceste fapte minunate pe care le face Mântuitorul, vin să-I demonstreze dumnezeirea. Pentru ca, demonstrându-I dumnezeirea, să acrediteze de sus cuvintele şi învăţăturile Sale pentru veacuri, pe pământ, pentru toate generaţiile care urmau să vină după aceea, şi care vor mai fi până la sfârşitul lumii. Fericiţi au fost cei care, în vremea aceea, au putut să asiste la acest proces al desfăşurării Revelaţiei pe pământ, în faţa lor, în faţa ochilor lor, în auzul urechilor lor, şi să-L vadă personal pe Cel care venea de Sus să descopere adevărurile de care noi, toţi credincioşii, avem nevoie, fără cunoştinţe despre Dumnezeu şi existenţa Lui, despre pământ şi despre univers, şi despre originea lor. Când nu găsim un sens adevărat, găsim din păcate unul fals, pentru că un sens ne trebuie. Trebuie să ne legăm de ceva, ca să trăim. Trebuie să atârnăm de ceva. Mântuitorul a venit, să ne înveţe să nu ne lăsăm prinşi de sensurile false, ci să atârnăm de cer, să ne găsim sensul în El. Să ne întoarcem însă la cei doi orbi din Evanghelia de azi. Pentru întâlnirea cu ei ne-am pregătit până acum: „Plecând Iisus de acolo, doi orbi se ţineau după El şi strigau şi ziceau: Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David. După ce a intrat în casă, au venit la el orbii şi lisus i-a întrebat: Credeţi că pot să fac eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci s-a atins de ochii lor, zicând: După credinţa voastră, fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor. Iar lisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie. Iar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela― (Matei 9, 27-31). Vor fi auzit şi ei, fiindcă de văzut nu vedeau, vor fi auzit că învăţătorul acesta e rabinul Cel nou despre care se spunea că ar fi fiu al lui David, deci din neamul celui din care trebuia să se nască Mesia, şi vor fi auzit de faima lui de vindecător. Trebuiau numaidecât să încerce şi ei. Era o şansă unică şi nu trebuia pierdută. Vor fi rugat pe cineva să-i ducă la El, sau să le atragă atenţia când ar fi apărut prin părţile locului. Şi iată-L chiar lângă ei. S-au luat după El şi au început să strige cu disperare: „Miluieşte-ne pe noi, Iisuse, Fiul lui David―. Mântuitorul i-a lăsat să strige şi să vină după El, când a intrat într-o casă. Vor fi fost purtaţi de mână de câte un copil, sau de cine avea milă de ei, acum poate şi din curiozitate, să vadă cum se va termina totul. Putem presupune că mulţimea, care era avidă de minuni, cum am fi şi noi, le-a făcut loc să intre în casă, să vadă ce se întâmplă. Şi intrând în casă, Mântuitorul le-a pus întrebarea: „Credeţi că pot Eu să fac aceasta?― Credeţi că pot să vă redau Eu vederea? Şi ei au răspuns: „Da, Doamne―. Şi atunci Mântuitorul „s-a atins de ochii lor, şi le-a zis: Fie după credinţa voastră! ― Era şi un fel de verificare a credinţei lor. Dacă n-ar fi avut-o, probabil nu s-ar fi vindecat. Dar credinţa lor s-a verificat că era adevărată şi, de îndată, ochii lor s-au deschis. Mântuitorul le-a poruncit atunci „cu asprime": „Luaţi seama, să nu afle de aceasta nimeni―. Poruncă inutilă, deşi dată „cu asprime―, căci evanghelistul încheie povestirea prin câteva cuvinte scurte, care arată că cei doi nici nu se gândiseră s-o respecte: „Ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela―. Nu ni se spune că Iisus s-ar fi supărat. Nici evanghelistul nu-i condamnă. Să fi fost porunca tocmai o metodă de a obţine contrariul? Era de aşteptat că aşa se va întâmpla. Să ne amintim ceea ce am spus la început, că Mântuitorul era într-un fel de campanie de dovedire a dumnezeirii Lui, aşa că au făcut parte şi ei dintre aceia care trebuiau să răspândească faima mesianică şi învăţătura Mântuitorului, s-o facă să intre în conştiinţa cât mai multora. Mântuitorul era grăbit. Ştia că propovăduirea Lui avea să se termine în trei ani şi jumătate, dar în acest timp trebuia să cucerească lumea. Pentru aceasta era nevoie de ucenici care să-I răspândească învăţătura, s-o propovăduiască, s-o ducă mai departe. În aceeaşi grabă, Iisus a mai făcut pe loc o altă minune, vin- decând un mut îndrăcit. Cei de faţă au exclamat: Niciodată nu s-a mai văzut una ca aceasta în Israel! Iată o declaraţie de unicitate a Omului şi faptelor Lui. Rezultatele începeau să apară. Am asistat deci şi noi, odată cu cei care au fost atunci de faţă, la o minune. Şi chiar la mai multe. Nouă însă ştirea ne revine prin scris, prin martori, prin evanghelişti. M-aş întreba, şi v-aş lua părtaşi la întrebarea: Suntem noi dispuşi să credem totul în legătură cu această minune? Noi, oamenii moderni de astăzi? Oare cum primim noi, în sinea noastră, textul acestei Evanghelii despre vindecarea a doi orbi? În cel mai bun caz ne vine să zicem: se va fi întâmplat în vremea aceea, pentru că azi nu se mai întâmplă aşa ceva! Ne însoţim răspunsul cu o abia ascunsă îndoială, credem în Dumnezeu, dar suntem mai reţinuţi când e vorba de anumite minuni. Cel puţin unii dintre noi. Dar oare e chiar imposibil să credem în minuni? Şi chiar nu se mai întâmplă în vremea noastră? Să procedăm la un mic examen. Dacă am lua un singur lucru şi l-am contempla de aproape, eliberaţi de prejudecăţi şi, mai ales, de rutina care ajunge să ascundă extraordinarul şi să-l facă de toate zilele, ca şi cum fiind de toate zilele încetează de a mai fi extraordinar, ce am gândi? Dacă am lua, de pildă, în cercetare un embrion uman, atunci când e numai o singură celulă nedezvoltată, ne-ar veni să credem că în ea există tot ceea ce va constitui mai târziu complicatele organe ale unui corp omenesc: inimă, plămâni, rinichi, nervi, ochi, sânge, urechi, ură, dragoste, gelozie, milă, răutate etc. etc.? Toate acestea se află în acea celulă, dar dacă am analiza-o sub toate microscoapele din lume, n-am vedea nimic altceva decât o formă omogenă, nedefinită, nediferenţiată. Şi totuşi acolo sunt ascunse toate organele unui om care, în mod sigur, într-o perioadă uluitor de scurtă, se vor dezvolta şi vor deveni un om. Vor apărea vase prin care va circula sânge, vase complicate ca la o rachetă cosmică, şi un sistem de nervi ca în cea mai complicată uzină electrică, şi toate cu funcţiuni bine definite, cu memorie, fiindcă execută mişcări şi funcţiuni parcă învăţate, şi cu un motor care începe să bată nepornit de nimeni, ca un perpetuu mobile, pe cât de fragil, pe atât de perfect: inima. Dar în ateeaşi celulă originară e ascuns şi ceva mai mult, şi mai mult uluitor. Acolo sunt cuprinse sentimente, capacitate de creaţie, opere literare, opere artistice, planuri de oraşe şi de maşini, cu infinitezimale nuanţe şi infinite forme posibile de exprimare. Acolo sunt ascunse capodopere, bucurii şi drame, şi infinite generaţii viitoare. Nu e aceasta o minune, că acea celulă originară, acel embiron nedezvoltat, încă inform şi gelatinos, conţine în mic tot ceea ce va fi mai târziu un om, o omenire? Iată o minune pe lângă care trecem mereu, prin care am trecut şi noi şi pe care nici nu ne-o amintim, căci s-a făcut cu noi, dar nu de noi, n-am văzut-o, am uitat-o, de cumva am ştiut-o în vreun fel. Aceasta în universul mic. Dar în universul mare? Pământul nostru care se învârteşte, care se învârteşte în jurul său, se învârteşte în jurul Soarelui şi stă suspendat în univers. Ce ştim noi despre el? „El spânzură pământul pe nimic‖, spunea Iov (24, 7). El, adică Dumnezeu. Stelele acestea care sunt mai mari decât Pământul şi decât Soarele nostru, de unde vin şi cu ce rosturi? Soarele acesta care ne încălzeşte, de unde-şi are energia? Cine ţine planetele în spaţiu? Iată, sunt lucruri pe care le vedem cu ochii noştri. Despre viaţă ce ştim? Se spune acum că se poate dezvolta un embrion şi în eprubetă! Da, dar trebuie să ai embrionul. Nu eprubeta e minunea, ci embrionul dotat cu viaţă! Ştim oare noi mai multe decât ştia Iov acum trei mii de ani? „Dacă Dumnezeu ar lua înapoi la sine Duhul Său şi suflarea Sa, toate făpturile ar pieri deodată, şi omul s-ar întoarce în ţărână‖ (Iov 34, 14-15). Dacă ne-am aduce aminte de toate acestea şi de câte altele de sub ochii şi simţirile noastre, ne-am mai pune oare întrebări în legătură cu minunile pe care le-a făptuit Mântuitorul? De altfel, sub observaţia noastră sunt şi multe alte fapte care ne pot ajuta să credem în minunile Mântuitorului. Ştim noi ce e telepatia? E o realitate pe care savanţii serioşi - şi toţi savanţii sunt serioşi - n-o neagă. O constată, dar n-o explică. Ştim noi să explicăm forţa epilepticului? Sau siguranţa somnambulului? Merge cu ochii deschişi, nu vede nimic şi circulă pe acoperişuri, la orice înălţime, noaptea, pe marginea streaşinei, şi nu i se întâmplă nimic! De Djuna, femeia din Gruzia cu daruri tămăduitoare în mâini, se ocupă savanţii. Scepticismului, după cercetări şi experienţe, i-au luat locul interesul şi studiul. Savanţii descriu însă ceea ce face, dar nu explică. De curând i s-a conferit un doctorat h.c. în ştiinţe. Dacă astfel de puteri există în om, ele sunt daruri ale lui Dumnezeu de mare excepţie. Excepţia le înscrie în alte dimensiuni, ca forţe ale spiritului, dimensiuni care nouă ne scapă. Şi Djunei îi scapă. Într-o carte publicată de curând: „Forţa mâinilor mele―, în care de fapt îşi face o autobiografie, în loc de explicaţii vorbeşte de un strămoş din Babilon, mort de câteva secole, cu care a stat de vorbă în vis şi, când şi-a cercetat genealogia, a descoperit că se trăgea într-adevăr din Iran, de pe marginile lacului Urnias. Mai spune că mereu se gândeşte la fiinţe nevăzute: „Când torn apă fierbinte rostesc cuvintele Shimy Allah, prin care avertizez fiinţele nevăzute din cameră să se ferească, semn că mă gândesc mereu la ele...―. Când povesteşte acestea are ochii umeziţi de lacrimi. „A vindeca un om - scriu comentatorii care i-au citit cartea, luându-şi informaţiile de acolo - este pentru ea echivalentul naşterii unei noi vieţi‖ (vezi „Astra―, nr. 2, 1989, p. 14). Savantul Alexandr Spirkin, care a testat forţele Djunei, a observat că atunci când îşi plimbă mâinile peste bolnavi, din degete îi ies nişte „jeturi luminoase‖ şi ea simte când forţa din ea a fost folosită de organismul bolnav. Djuna şi savanţii care o cercetează, dacă nu ne pot spune altceva despre astfel de lucruri, cel puţin confirmă că ele sunt reale şi că, prin urmare, şi cele descrise de Evanghelii despre Iisus au fost reale. Nu le vom pune în aceeaşi categorie, dar ceea ce face ea ne îndreptăţeşte să ne lăsăm atenţia atrasă spre lucruri care sunt ieşite din comun, şi spre forţe spirituale pe care omul le poate folosi şi care nu micşorează, ci măresc tainele care îl înconjoară şi îl alcătuiesc şi care, oricât de slabe şi nelămurite încă, mai mult ne îndeamnă să credem în minuni, decât, din principiu, să ne îndoim de ele. Sunt desigur şi forţe care există în om şi dintre care, unele, poate se vor explica într-o bună zi. Destule întâmplări extraordinare moderne sunt însă din categoria minunilor de odinioară. De pildă aflăm că unul are puterea de a vedea cu degetele. Bagă mâna într-o traistă închisă şi de acolo scoate bile colorate spunând ce va scoate: asta e roşie, asta e verde, asta e albastră. Citeam în revista „Orizont‖ de la Timişoara, de curând, că o femeie de lângă Katowice, din Polonia, o tânără oarecare, mişcă obiectele din casă cu gândul. Gândeşte şi obiectele încep să plutească prin aer. S-au dus savanţi la faţa locului, dar n-au putut determina cauzele fenomenului. Să nu aruncăm ziarul cu indiferenţă. Să constatăm doar că, iată sunt posibile şi în vremea noastră lucruri ieşite din comun, şi care nu pot fi explicate. Trebuie să luăm act şi de ceea ce nu putem explica, dar există sau a existat, portivit cu mărturiile istorice ajunse până la noi. Minunile Mântuitorului au însă, în general, o particularitate care le scoate din categoria celor care se petrec cu unii şi cu alţii. E foarte interesant felul Mântuitorului de a proceda cu cei pe care îi vindeca, cu cei cu care făcea minuni. De cele mai multe ori îi întreba: Credeţi că pot face eu aceasta? Şi la răspunsul lor pozitiv, le spunea: „Fie după credinţa voastră!― Cred că am putea interpreta cuvintele acestea ca pe o invitaţie la participare, la antrenarea forţelor sufleteşti ale celui suferind în vederea vindecării sale. Aşa devine omul „împreună-lucrător cu Dumnezeu" (I Cor.3, 9). Noi ne pretindem logici şi socotim legile naturii logice, pentru că, în general, aceleaşi cauze produc aceleaşi efecte, şi orice effect presupune o cauză care trebuie să fie logică, şi de regulă cunoscută. Cum reacţionăm însă atunci când Mântuitorul săvârşeşte fâpte împotriva legilor naturale? Fiindcă dacă cineva n-are nervul optic şi nu vede, sau nervul e stricat, logic e ca orbul să nu vadă şi, logic e, cel mult, să apelăm la o operaţie chirurgicală. Şi totuşi Mântuitorul intervine nu cu logica, şi nici cu bisturiul, şi nici la nivelul logicii şi practicilor noastre, şi nici nu se ocupă de cauze, ci obţine efecte în afara logicii obişnuite. Ele sunt din domeniul logicii lui Dumnezeu. Aici e cheia. Pentru Dumnezeu minunea e posibilă. „Gândirea mea nu este ca gândirea voastră" - zice Domnul - (Isaia 55, 8). Iar îndemnul apostolului e „să avem în noi gândirea lui Hristos" (I Cor. 2, 16), şi atunci vom înţelege că Dumnezeu are şi puterea de a scoate logica din făgaşurile ei obişnuite şi de a supune lucrurile, când vrea El, altei logici. Dar să privim lucrurile şi dintr-o altă perspectivă. Oare e logic ca un om să fie orb? Dacă ne punem întrebarea aşa, atunci găsim chiar noi logica logicii lui Dumnezeu! Mântuitorul restaurează de fapt existenţa logică a unei făpturi umane care, spre a fi completă, trebuie să aibă ochi şi să vadă. De altfel, notaţi un lucru: Citiţi toate Evangheliile, citiţi despre toate minunile lui Iisus şi veţi descoperi că toate sunt opere de restaurare, de restaurare a văzului, de restaurare a forţei la slăbănogi, de însănătoşire, de restaurare a minţii celor „îndrăciţi―, adică de restaurare a creaţiei. Niciodată, nimănui nu i-a făcut trei ochi! Le-a restaurat, de pildă, orbilor ochii la care aveau dreptul de la creaţie. Şi încă ceva: Niciodată n-a făcut o minune prin care să pedepsească pe vreun om, pe cei care Îl judecau, pe cei care îl urmăreau, pe cei care îl contraziceau, pe cei care L-au condamnat la moarte şi înainte de aceasta L-au chinuit şi batjocorit. Putea s-o facă? Bineînţeles. A dovedit-o cu un smochin pe care l-a blestemat să rămână neroditor. Dar cu oamenii n-a făcut aşa ceva. Nici lui Iuda nu i-a făcut nimic. Acela s-a pedepsit singur. Aşadar, toate minunile Mântuitorului au fost făcute ca să restaureze, ca să refacă, ca să redea frumuseţea şi chipul cel dintâi al omului. Există în Molitfelnic (v. ed. IV, Buc. 1984, p. 248) o rugăciune care mi se pare foarte potrivită pentru ilustrarea acestei idei: „Tu care pedepseşti şi iarăşi tămăduieşti, şi dai pedeapsa cu bunătate şi cu iubire de oameni, nu ca să pierzi zidirea mâinilor Tale, ci mai mult, ca să o aduci la frumuseţea cea dintâi şi la starea cea aleasă de la început, pe care am pierdut-o prin slăbiciunea minţii şi prin sfatul vrăjmaşului, vrând iarăşi a se ridica şi în tot chipul purtând grijă să scapi ce a mai rămas din căderea aceea―. Textul e încărcat de multă teologie, dar nu l-am amintit decât pentru o singură idee: aceea că Mântuitorul a căutat să restaureze „frumuseţea cea dintâi― şi „starea cea aleasă de la început‖. Iată de ce şi cum a făcut Iisus minunile, şi care este, totuşi, logica lor interioară. Nu contrazic logica. Nici natura. Le întregesc. Căci fiinţa omenească naturală, ieşită din mâna lui Dumnezeu, e cea întreagă, sănătoasă. Din relatarea acestei foarte scurte întâmplări din Evanghelia de astăzi, alcătuită din numai cinci versete, trebuie să ne întărim credinţa în realitatea şi adevărul minunilor Mântuitorului. Şi cu noi se pot, desigur, întâmpla minuni, chiar şi astăzi, dar cu o anumită condiţie: Să putem şi noi răspunde la întrebarea: „Crezi tu că pot Eu face aceasta?‖, cu: „Da, Doamne!‖ Atunci în mod sigur, răspunsul de la Dumnezeu va veni: „Fie după credinţa ta―. Minunile se fac în cooperare. Evident că Dumnezeu le poate face şi din proprie iniţiativă, când crede El necesar dar, precum ştim din Noul Testament, de cele mai multe ori Iisus a apelat la cooperarea celui care a avut nevoie de un astfel de ajutor. De fapt, la orice cerere suntem supuşi unui examen. Când îl trecem? Când avem o credinţă neîndoielnică, o credinţă care nici o clipă nu se îndoieşte că Dumnezeu ne poate da ceea ce-I cerem. Iată de ce Goethe numeşte minunea, „copilul iubit al credinţei‖ (Faust). În sensul îndreptării lipsurilor, de care am vorbit mai înainte, Iorga defineşte minunea cu humor de savant, dar nu fără un sens adânc, „erată la legile lui Dumnezeu‖ (Gânduri şi sfaturi ale unui om ca oricare altul). De multe ori e şi o erată la legile naturii, când îşi ies din matca pe care le-a rânduit-o Dumnezeu. Se zice că odată s-a dus cineva în pustie, la Sfântul Serapion, să-l întrebe ceva despre credinţă, şi Sfântul Serapion i-a zis: Credinţa e aşa cum spune la Evanghelie: „Să fie măcar cât un grăunte de muştar, şi atunci zicând muntelui acestuia „Mută-te... ― Voind el să continue s-a oprit, pentru că la auzul cuvintelor „Mută-te", s-a produs o tulburare şi un zgomot, şi muntele din faţa lor a început să se mute. Atâta credinţă avea acest Serapion, încât numai auzindu-i cuvântul, muntele l-a şi ascultat! „Stai pe loc - i-a zis el muntelui - nu vorbeam cu tine, ci vorbeam cu fratele!" Este un exemplu din tradiţia noastră monahală. El vrea să arate cum trebuie să fie o credinţă neîndoielnică. Mie îmi place, şi cu aceasta vreau să sfârşesc, ca ori de câte ori vorbesc despre credinţă neîndoielnică, să-mi aduc aminte de o întâmplare pe care am citit-o, dacă îmi amintesc bine, în „ Cartea de la San Michele ― a lui Axel Munthe. Povesteşte o întâmplare adevărată. Într-un sat din nord, o femeie avea un urs pe care îl domesticise şi îl ţinea legat aşa cum ţinem noi câinii, legaţi în curţi la ţară. Într-o zi a vrut să plece într-un sat vecin, situat peste o pădure. S-a dus la urs şi i-a spus: „Să stai liniştit aici, să nu încerci să te dezlegi". Ursul era puternic şi mai încercase să se elibereze şi adesea reuşise. I-a dat a înţelege că a priceput. Femeia a plecat. Trecând prin pădure, la un moment dat a auzit tropote puternice în urma ei. S-a răsucit pe loc în cărare. în urma ei venea ursul. Venea alergând. L-a aşteptat. Şi-a pus mâinile în şolduri şi a început să-l mustre, să-l acuze de neascultare: „Nu ţi-am spus să stai acasă? Eşti obraznic! Eşti neascultător!" Ursul o asculta supus, înmărmurit. L-a lovit peste obraz şi i-a poruncit: „Du-te înapoi acasă!" Ursul a făcut stânga împrejur şi s-a întors pe aceeaşi cărare pe care venise. Femeia s-a dus în satul vecin, şi-a făcut treburile şi seara s-a întors şi ea acasă. Spre marea ei mirare, ursul era legat aşa cum îl lăsase! Ce se întâmplase? Ursul din pădure fusese un alt urs. Un urs sălbatic, care venea după dânsa cu gând agresiv, s-o atace. Dar femeia i-a vorbit şi i-a poruncit cu atâta siguranţă, cu atâta credinţă că e ursul ei, despre care ştia că o ascultă, încât acest urs sălbatic a ascultat-o ca şi ursul ei domesticit, de acasă. De ce? Fiindcă ea a acţionat asupra lui cu puterea convingerii, cu forţa credinţei că este ursul ei, acela care o ascultă. Şi a ascultat-o şi ursul sălbatic. Iată un exemplu de credinţă neîndoielnică. Dacă credinţa neîndoielnică a acestei femei am avea-o şi noi în orice am cere, fără nici o îndoială că atunci când ne-ar spune Dumnezeu: „Fie după credinţa ta― s-ar întâmpla şi cu noi minuni! Cuvânt rostit în catedrala din Sibiu, la 27 iulie 1988 Duminica a VlII-a după Rusalii, înmulţirea pâinilor - Daţi-le voi să mănânce: pâine şi peşte de dincolo Evanghelia de astăzi ne aduce aminte de înmulţirea pâinilor: „Şi ieşind, a văzut mulţime mare şi I s-a făcut milă de ei şi a vindecat pe bolnavii lor. Iar când s-a făcut seară ucenicii au venit la El şi i-au zis: locul este pustiu şi vremea, iată, a trecut; deci, dă drumul mulţimilor ca să se ducă în sate să-şi cumpere mâncare. Iisus însă le-a răspuns: N-au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi să mănânce. Iar ei I-au zis: Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti. Şi El a zis: Aduceţi-Mi-le aici. Şi poruncind să se aşeze mulţimile pe iarbă şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti şi privind la cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii mulţimilor. Şi au mâncat toţi şi s-au săturat şi au strâns rămăşiţele de fărâmituri, douăsprezece coşuri pline. Iar cei ce mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi copii. Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor^ (Matei 14, 14-22). Aceasta este întâmplarea. După cum vedeţi, e foarte simplă. Ne vorbeşte despre puterea Mântuitorului de a face minuni cu natura, înmulţind pâini şi peşti. Aducând pâini şi peşti de dincolo! De acolo de unde, de fapt, sunt toate. Câteva lucruri ar trebui reţinute de aici. în primul rând să remarcăm că era spre seară. Mântuitorul vindecase mai mulţi bolnavi şi le vorbise mulţimilor „despre împărăţia lui Dumnezeu" (Luca 9, 11). Oare cât timp le vorbise? Şi câţi îl ascultaseră? Evanghelistul Matei nu ne spune fiindcă dă numai numărul bărbaţilor (ca la cinci mii), dar înţelegem că erau foarte mulţi cei care se tot adunaseră după El toată ziua. Mântuitorul nu era într-o stare sufletească tocmai bună. De aceea şi voise să se retragă singur, „într-un loc pustiu―. Tocmai I se adusese vestea că Irod ordonase, şi se şi executase, tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul. Ştim toţi ce strânse legături erau între ei şi, e de presupus că vestea L-a afectat în chip dureros pe Mântuitorul. Sobri în expunerile lor, evangheliştii se opresc prea rar asupra unor astfel de stări sufleteşti. Ei nu sunt romancieri. Nu fac portrete psihologice. Ei fac istorie, expun fapte, şi întotdeauna fapte privitoare la Iisus. Dar scurt şi cuprinzător. Fără adaosuri inutile. Uneori şi fără adaosuri utile! De pildă, despre reacţia lui Iisus la primirea veştii că Irod i-a tăiat capul lui Ioan Botezătorul, e surprinzător cât de puţin crede necesar Sfântul evanghelist Matei să ne spună: „Auzind, Iisus a plecat de acolo cu luntrea, la loc pustiu ca să fie singur" (Matei 14, 13). Atât. Câte n-ar fi spus un altfel de povestitor! Sfântul Luca mai adaugă că acest „loc pustiu" era „în preajma cetăţii Betsaida" (Luca 9, 10). Sfântul Ioan nici măcar nu spune de ce a plecat (Ioan 6, 1). Cât timp le vorbise mulţimilor care nu l-au lăsat să se reculeagă? O oră, două? Zece ore? Nu ştim exact, dar le vorbise desigur foarte mult, de vreme ce-i ţinuse în preajma Sa toată ziua. Altfel, cum ar fi flămânzit? Şi „se făcuse seară―. E de la sine înţeles că nu-i ţinuse contemplându-se reciproc. Le vorbise. Dacă ne gândim că într-o oră se pot citi lesne 15 pagini bătute la maşină, în zece ore se pot citi 150, şi dacă Mântuitorul le-a vorbit atâtea ore numai în ziua aceea, şi dacă de fiecare dată când s-a întâlnit cu mulţimile le va fi vorbit tot aşa, cât de mult va fi vorbit Mântuitorul în timpul vieţii Lui pământeşti? Cât de mult va fi propovăduit, şi ce puţin au reţinut cărţile Sfintei Scripturi! are dreptate Sfântul Ioan în încheierea Evangheliei Sale când scrie: „Sunt încă şi alte multe câte a făcut Iisus, care de s-ar fi scris cu de-amănuntul, mi se pare că nici în lumea aceasta n-ar fi încăput cărţile ce s-ar fi scris" (21, 25). Şi atunci stai şi te întrebi: Cum de mai îndrăznesc unii să se ridice împotriva Tradiţiei, adică a cuvintelor şi învăţăturilor rămase nescrise şi transmise oral? Numai puţin din ceea ce a vorbit Mântuitorul s-a scris în cărţile Sfintei Scripturi, adică în Sfintele Evanghelii. Cea mai mare cantitate de învăţături a rămas nescrisă, dar, fără îndoială, mulţimile acelea care L-au ascultat au transmis din generaţie în generaţie ceea ce au auzit, aşa încât nu numai Scriptura, ci şi ceea ce s-a transmis din generaţie în generaţie are valoare. Şi Sfânta Scriptură, dar şi Sfânta Tradiţie. Iată cum, dintr-o întâmplare ca aceasta, putem înţelege, fără să se fi urmărit aceasta anume, şi cum s-a născut Sfânta Tradiţie, aceea care e contestată de către unii tălmăcitori de ocazie din afara Ortodoxiei. Adică cum? Mântuitorul a vorbit o zi întreagă, şi o zi întreagă a repetat doar cele 7 versete reţinute de evanghelist? Nici măcar o pagină întreagă din Sfânta Scriptură!? E în afară de orice îndoială că a vorbit mult, dar pe evanghelist l-a impresionat minunea de la sfârşit. Aceasta a covârşit toate cuvintele. Pe aceasta a notat-o el. Sigur că foarte multe din cele spuse de Mântuitorul şi nescrise s-au pierdut pe drumul a două milenii, şi faptul ne întristează. Dar unele au rămas totuşi. Acestea sunt Tradiţia. Aceasta să fie prima învăţătură pe care s-o tragem din minunea înmulţirii pâinilor. Dar nu e singura, evident. Trebuie să mai observăm că Mântuitorul n-a făcut această minune decât de nevoie, în momentul când I s-a spus: „Locul este pustiu şi iată e târziu; dă drumul gloatelor, ca să se ducă prin sat să-şi cumpere de mâncare‖. Era o posibilitate, într-adevăr. Aşa ar fi trebuit să facă. Să-şi întrerupă cuvântarea şi să le dea drumul. Dar în Intenţia Mântuitorului era altceva. Ceea ce le spusese trebuia întărit prin ceva concret, prin ceva care să nu se poată uita niciodată. Şi atunci, cu aerul cel mai senin din lume, ca şi cum s-ar fi adresat unor cămăraşi sau magazineri care ar fi avut sau ar fi purtat cu ei sute de pâini şi depozite de peşte proaspăt, prins de pescari de pe una sau de pe mai multe corăbii, şi care trebuiau doar să scoată cheile de la brâu şi să deschidă cămările sau lăzile, Iisus li s-a adresat: „Nu trebuie să se ducă: daţi-le voi să mănânce! Apostolii vor fi râs sau îşi vor fi considerat învăţătorul oboist şi puţin exaltat de fervoarea cu care îşi construise şi îşi ţinuse cuvântarea. Să-i fi venit în gând să-i pună pe ei la încercare? Să le ceară să facă ei o minune? Nu mai făcuseră aşa ceva. Încercaseră odată cu un îndrăcit şi nu reuşiseră. Maestrul era inimitabil. Şi nici prin imitarea formulelor Lui nu obţineau repede o socoteală: „Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti―, I-au spus, iar cei care trebuiau hrăniţi erau numai bărbaţi „ca la cinci mii―, în afară de femei şi de copii. Femei vor fi fost şi mai multe. De reţinut e însă numărul bărbaţilor. Era la iudei obiceiul ca treburile religioase să fie rezervate bărbaţilor, dar ceea ce făcea Iisus era vădit în afara tradiţiilor iudaice. El nu-şi ţinea predica, de data aceasta ca şi în alte daţi, în templu sau în sinagogă, ci în aer liber. Aici putea veni oricine. Nu era o slujbă, un act de cult. Numărul bărbaţilor poate fi luat drept o indicaţie că învăţătura Mântuitorului nu era o predică pioasă, de care sunt mai atrase femeile, ci o predică de idei, bărbătească, antrenând controverse şi antiteze. Femeile nu aveau educaţia pe care o au astăzi, ca să fie interesate şi să participe cu bărbaţii la astfel de prelegeri. Dar erau atrase de faima vorbitorului şi mai ales, de minuni, de proorocii. Important mi se pare numărul bărbaţilor. Unul câte unul, grup după grup, s-au adunat „ca la cinci mii‖. Ce le va fi spus Mântuitorul ca să-i reţină o zi întreagă? Din Predica de pe munte ştim câte ceva. Păcat că din această predică de dinainte de înmulţirea pâinilor evangheliştii n-au reţinut absolut nimic. Cum am mai spus, i-a copleşit minunea cu care s-a încheiat totul. Altă explicaţie nu poate fi. Căci, după ce a binecuvântat cele cinci pâini şi cei doi peşti, împărţindu-le, nu se mai terminau, aşa încât: „s-au săturat toţi―, ba au mai şi adunat resturile: „douăsprezece coşuri!― Ca într-o poveste frumoasă de care nişte copii s-ar minuna foarte şi le-ar plăcea. Noi trebuie însă să ne punem o întrebare serioasă, bărbătească: Cum a fost? Ce s-a petrecut acolo în realitate? Căci n-am fi de acord să ni se spună că luăm basmele drept realităţi sau drept nişte convenţii, aşteptând să ni se ceară: mai spune-1 părinte pe cel cu înmulţirea pâinilor! Cum a fost aşadar? Întâmplarea înmulţirii pâinilor e istorisită de Sfântul Matei, dar şi de Sfântul evanghelist Ioan. Tâlcul ei, cheia propriu-zisă a acestei întâmplări neo dă Sfântul Ioan. Să citim numai câteva versete din Sfântul evanghelist Ioan, ca să aflăm mai înainte de ce a făcut Mântuitorul această minune. Ar fi putut să-i lase să plece flămânzi. Nici n-ar fi fost prima oară. Şi probabil nici nu se aştepta nimeni să fie şi ospătat. într-un târziu ar fi ajuns ei acasă, şi ar fi găsit acolo mâncare. Totuşi, Mântuitorul a făcut această minune. Să vedem ce s-a întâmplat a doua zi. L-au căutat să-L găsească fiindcă îi pierduseră urma. L-au găsit. Găsindu-L de cealaltă parte a mării, L-au întrebat: „ Învăţătorule, când ai venit aici?― Erau nedumeriţi, fiindcă trecuse Marea Tiberiadei fără să aibă nici o corabie la îndemână. Mersese pe mare ca pe uscat. Mântuitorul însă le-a răspuns, cam decepţionat: „Adevărul adevărat vă grăiesc: Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut un semn (adică pentru că aţi văzut înmulţirea pâinilor), ci pentru că aţi mâncat pâine şi v-aţi săturat‖ (Ioan 6, 26). Poate că ei credeau că, urmându-L pe Mântuitorul, fiind aproape de El, nu va mai fi nevoie să mai muncească, să-şi câştige pâinea de toate zilele, şi că Mântuitorul le va da pâine de-a gata, repetând istoria cu mana din pustie. Au şi spus acest lucru (Ioan 6,31). De aceea Mântuitorul le-a spus: „Nu m-aţi căutat pentru că aţi văzut un semn, ci pentru că aţi mâncat pâine şi v-aţi săturat―. Ce constată Mântuitorul, cu tristeţe? Că minunea nu i-a impresionat prea mult. Pe noi tocmai aceasta ne preocupă, şi ne întrebăm „cum a fost posibilă?‖ - dar pentru cei cinci mii şi câţi mai erau, aceasta a trecut în urma faptului că puteau obţine mâncarea pe degeaba. Să fi avut ei un alt simţ al minunii decât noi? Să fi fost minunea la ei, cumva, în ordinea firescului? Dacă ar fi fost aşa, Mântuitorul nu s-ar fi supărat. Erau nişte pragmatici răi şi egoişti? Probabil nici una, nici alta. Minunea i-a impresionat, dar rezultatul minunii i-a preocupat şi mai mult. Ca să-i lămurească, Mântuitorul a angajat cu ei o lungă discuţie, de data aceasta nu în aer liber, ci în sinagoga din Capernaum (Ioan 7, 59). A încercat să-i convingă că făcuse minunea pentru a le deschide altă perspectivă spirituală, să pună accentul pe minune, care era rezultatul unei intervenţii supranaturale, deci să se preocupe de supranatural şi nu pur şi simplu de mâncare: „Sârguiţi-vă nu pentru hrana cea pieritoare, ci pentru hrana ce rămâne pentru viaţa veşnică.‖ A avut oarecare succes de moment, căci L-au întrebat: „Dar ce trebuie să facem ca să săvârşim lucrurile lui Dumnezeu?‖ Era o întrebare bună, deşi va fi fost doar metodică, dacă nu ispititoare. Căci nu se putea spune că nu ştiau ce trebuiau să facă! Dar Iisus le-a răspuns totuşi: „lucrul lui Dumnezeu este acesta: Ca să credeţi în Cel pe care L-a trimis El―. Acum am aflat pentru ce a făcut minunea înmulţirii pâinilor: ca să impună înaintea lor dumnezeirea Sa. Să-i facă să creadă că El este trimis de la Dumnezeu, că este Fiul lui Dumnezeu, şi să creadă în toate învăţăturile Lui. Socotindu-se înţeles, a trecut de îndată la expunerea unor lucruri mai subtile, dar în directă legătură cu ceea ce făcuse obiectul disputei-: pâinea. Le-a vorbit de „pâinea cerească―, adică, metaforic, de învăţătura pe care El o aducea de la Tatăl, şi pe care îi invita s-o primească. Greu lucru. Aceasta i-a întors la ceea ce îi durea pe ei, ca şi pe Samarineanca altă dată, care i-a cerut apă din aceea care să-i taie setea pe toată viaţa: „Doamne, dă-ne pururea pâinea aceasta―, precum fuseseră pâinile din ajun! Dar Iisus nu dezarmează îşi continuă expunerea sa duhovnicească, insistând şi mai mult pe ideea pâinii cereşti, şi identifîcându-Se, acum fără nici un ocoliş, cu ea: „Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine Ia Mine nu va flămânzi, şi cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată― (Ioan 6, 35,41,50,51,58). Vorbeau însă limbi diferite. Una înţelegea El prin pâine şi prin a flămânzi şi a înseta, şi alta înţelegeau ei. Nu le intra în cap că s-ar putea flămânzi şi înseta de învăţătură aşa cum, probabil, puţini înţeleseseră acel „Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate―, deşi asta e ceva mai limpede şi mai accesibil. E chiar o expresie folosită în popor. A flămânzi şi a înseta după învăţătură însă, pe vremea aceea, era mai greu de înţeles. Şi încă după ce fel de învăţătură! Învăţătura despre Sine, ca Cel ce vine de la Tatăl. Ca să le câştige bunăvoinţa, a încercat să treacă chiar la nişte promisiuni, deşi şi-a dat seama că „nu-L credeau―: „Pe cel ce vine la Mine, nu-L voi scoate afară―, îl voi primi îndată, ba mai mult: „îl voi învia în ziua cea de apoi― (Ioan 6, 36-40). Pe cărturari, cărora nu le lipsea pâinea, nu promisiunea aceasta i-a atras, şi nici nu i-a scandalizat. Poate că, învăţaţi fiind, alegoria nici nu le-a făcut dificultăţi de înţelegere. Pe ei i-a scandalizat declaraţia Lui că: „S-a pogorât din cer―. Cum vine asta? „Doar e fiul lui Iosif, pe ai Cărui tată şi mamă îi ştim―. Iisus şi-a dezvoltat însă cu linişte sufletească învăţătura care nu mai era numai pentru ei, ci pentru istorie. Şi norocul e că pe aceasta evanghelistul a notat-o, pe un carnet sau în inima şi mintea sa, căci ne-a redat-o întocmai. Anticipează acum instituirea Euharistiei la Cina cea de Taină: „Eu sunt pâinea cea vie, ce s-a pogorât din cer; de va mânca cineva din pâinea aceasta, în veac va fi viu. Şi pâinea pe care o voi da Eu este Trupul Meu, pe care-L voi da pentru viaţa lumii― (Ioan 6, 51, cf. Matei 26, 26-28). Aceste învăţături vor fi înţelese mult mai târziu, după înviere. Deocamdată ascultătorii le-au tratat cu logica nicodimică, aceea care nu pricepea cum ar putea el, bătrânul Nicodim, să intre din nou în pântecele maicii sale, „ca să se nască din nou‖, sau aceea cu care înţelesese Samarineanca „apa cea vie―, sau aceştia, cu câteva clipe înainte „pâinea vieţii‖. Gândeau: „Cum poate Acesta să ne dea trupul Său să-l mâncăm?‖ (Ioan 6, 52). Deşi i-a văzut că nu pricep şi că nu reuşesc sa depăşească nivelul strict orizontal şi material de gândire, totuşi Mântuitorul a continuat să le dezvolte învăţătura despre prelungirea Sa în istorie şi despre intrarea lor într-o altă ordine de gândire, prin Taina Sfintei Euharistii: „Şi le-a zis Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el. Precum M-a trimis pe Mine Tatăl Cel viu, şi Eu viez pentru Tatăl, şi cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine. Aceasta este pâinea care s-a pogorât din cer, nu precum au mâncat părinţii voştri mana şi au murit. Cel ce mănâncă această pâine va trăi în veac― (Ioan 6, 53-58). Nici măcar ucenicii Săi nu L-au înţeles: „Ciudate sunt vorbele acestea! Cine le poate asculta?‖ (Ioan 6, 60). Traducerile mai noi zic: „Greu este cuvântul acesta!‖ (Ioan 6, 66). Nu era lucru de glumă. Oamenii luau hotărâri definitive, ascultânduL. Iată cum unii îl părăseau, socotindu-1 neinteresant, exagerat, rătăcit. Dar cei care îl urmau erau tot atât de încredinţaţi că se aflau în preajma lui Dumnezeu, chiar dacă pe moment îl credeau doar profet. În tradiţia lui Israel nu era foarte greu să-L crezi pe cineva profet. Epilogul ni-L arată pe Iisus testându-i şi pe cei doisprezece care, Dumnezeu ştie cât îl vor fi înţeles şi ei, dar au rămas mai departe în preajma Lui. I-a întrebat cu puţină ironie, poate şi cu presimţirea unor dezamăgiri: „Nu cumva voiţi să vă duceţi şi voi?‖ Dar nu. Simon-Petru a vorbit în numele tuturor, ca şi atunci când i-a întrebat: „Cine zic oamenii că sunt Eu? - Dar voi, cine ziceţi că sunt?‖ (Matei 16, 16). A răspuns şi acum ca şi atunci: „Doamne, la cine să ne ducem? Cuvintele vieţii veşnice Tu le ai, şi noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu― (Ioan 6, 68-69). Petru a înţeles ce era de înţeles: că chiar dacă unele învăţături de ale învăţătorului erau „caudate‖, „grele" pentru mintea lor, ele erau oricum „cuvintele vieţii veşnice―, şi acesta le era de ajuns. Dar el mai ştia ceva, şi e interesant cum evanghelistul reţine exact răspunsul: „Noi am crezut―, dar nu numai atâta, ci: „Am şi cunoscut că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu―. Ei aveau convingerea fermă că e Mesia. Nu înţelegeau acum o vorbire subtilă? Nu era nimic. Ei nu uitau minunile, nu uitau cum au fost chemaţi nu uitau esenţa învăţăturii lui morale pe care o înţelegeau, şi din care îşi făcuseră o convingere. De fapt, aceasta şi urmărise Mântuitorul. Să-şi dovedească trimiterea de Sus, mesianitatea şi dumnezeirea. Nu vor fi fost numai apostolii care i-au recunoscut-o. Evanghelistul nu spune că „toţi― s-au îndepărtat. Mulţi vor fi rămas. Minunea înmulţirii pâinilor şi-a atins scopul. Mântuitorul a arătat că poate să le dea şi pâine, pâine din aceasta de toate zilele, la nevoie, dar că aveau nevoie şi de o altă pâine, de credinţa în Dumnezeu şi în El ca Fiu al lui Dumnezeu, şi de pâinea euharistică. N-a vrut în nici un caz să-I înveţe că nu trebuie să mai muncească, de aceea a şi trecut repede la o expunere mai elevată, despre pâinea duhovnicească. Dumnezeu ne dă pâinea cea de toate zilele, dar cu condiţia ca şi noi să acceptăm că El este „pâinea vieţii‖ celei de veci. Aş vrea să mai fac încă o remarcă, poate mai simplă, asupra minunii înmulţirii pâinilor. La sfârşit, Mântuitorul i-a pus pe ucenici să adune fărâmiturile, explicându-le: „Ca să nu piardă ceva―. Iată un îndemn să nu facem risipă de pâine. Numai pentru aceasta nu m-aş fi oprit însă la acest amănunt, deşi nu e neglijabil. îndemnul e mai profund: Să fim cu evlavie, să fim cu respect faţă de pâinea cea de toate zilele. Aşa se explică de ce în poporul nostrum există un respect deosebit faţă de pâine. Pâinea e simbolul vieţii - „pâinea vieţii― este Iisus, şi El este aici simbolul muncii. Conducătorii sau ierarhii în sate sunt întâmpinaţi cu pâine şi sare, cu „pâinea vieţii" şi cu „sarea pământului". Pâinea, în popor, nu se aruncă niciodată. E considerată sfinţită, fiind simbolul lui Hristos şi element al Euharistiei. Dacă mai rămâne o îmbucătură de pâine, pe care un copil n-o poate termina, tatăl îi spune: „Mănânc-o toată! N-o arunca. E păcat. N-o lăsa, că e sfântă―. În copilărie când eu nu-mi puteam mânca toată pâinea, o mânca tata sau mama, trebuia mâncată. Cinstită învăţătura vine, fără ndoială, din Scriptură sau în felul în care este respectată, în mod sigur dintr-o tradiţie orală, veche. Poate chiar din vremea minunii sau a cuvântării din Capernaum, asupra căreia neam oprit. Tertulian scria: „Hristos este pâinea noastră, fiindcă El este viaţa şi pâinea vieţii. Astfel cerând pâinea cea de toate zilele, cerem veşnicia lui Hristos si nedespărţirea de trupul Lui― (Despre rugăciune, 6). Am lăsat înadins pentru la urmă răspunsul la întebarea pe care ne-am pus-o, cu privire la minunea însăţi. Cum a fost? E credibilă? Textul însuşi pe care l-am analizat ne ajută acum s-o înţelegem. Nimeni n-a contestat-o. Ba mai mult: a doua zi L-au căutat în speranţa nu numai că va repeta-o, ci chiar că o va permanentiza şi nu vor mai avea nevoie să semene grâu sau să cumpere pâine, nici să se ostenească să mai prindă peşte. Dacă minunea le-ar fi creat probleme, ar fi contestat-o, şi evangheliştii ar fi notat conflictul. Dovada e că atunci când le-a vorbit de „pâinea cerească‖, şi le-a spus: „Eu sunt pâinea care s-a pogorât din cer―, atunci au protestat, şi evangheliştii nu omit protestul, nici lepădările de Iisus din acest motiv, deşi aceste lepădări nu le favorizau eroul, dar ei fac o cronică fidelă a evenimentului. Iisus a părut învins în disputa din sinagoga din Capernaum, când mulţi L-au părăsit (Ioan 6, 60) şi evangheliştii nu-i îmbunătăţesc deloc imaginea. Revanşa şi-o va lua târziu, după înviere, dar deocamdată a părut învins. Evident, nu de argumente, ci de incapacitatea lor de a se urca la înţelesurile duhovniceşti ale învăţăturii Sale şi, mai ales, la recunoaşterea că El este Mesia. Pentru aceasta minunea n-a avut deocamdată o eficienţă deosebită şi generală, şi tocmai acest fapt ne probează că na fost inventată, ca să ajungă cu ea la un anumit scop, şi anume, simplu şi uşor, la prosternarea tuturor şi la o declaraţie similară celei a lui Toma, după ce a verificat urmele cuielor din mâini, şi a suliţei din coastă. Toma era unul, evidenţa învierii era constrângere, evenimentul învierii era o experienţă la care nu se aştepta, în care nu crezuse, de care se îndoise, şi i se demonstra contrariul. Minunea înmulţirii pâinilor a fost menită să pregătească terenul pentru recunoaşterea mesianităţii. Dar când au văzut că nu se mai repetă şi că, în schimb, li se cerea să accepte o „pâine a vieţii", dar care nu era nici măcar ca mana cerească dăruită poporului din pustie prin Moise, s-au lăsat păgubaşi. Mântuitorul va fi fost decepţionat. Dar n-a fost prima oară, şi nu va fi nici ultima. El a vrut să-şi dea un prilej ca să treacă la ceva mai înalt, să-şi descrie Împărăţia şi mijloacele cu care se trăieşte în ea. A pornit de la pâinea pe care o înţelegeau toţi uşor, sperând că va putea-o preface într-o metaforă şi într-o teologie, dar n-a avut cu cine. Îl vor fi consolat apostolii care au rămas cu El şi asupra cărora nu numai minunea, ci şi teologia „cuvintelor celor veşnice― - trecerea de la o pâine la alta - a avut totuşi un impact, oricât de slab va fi fost el deocamdată. Cel ce le săvârşise pe amândouă rămăsese mai departe pentru ei Hristosul, Mesia. Cel puţin faza legării exclusive de pâinea propriu-zisă o depăşiseră. Cât despre minune, ea s-a petrecut întocmai. Cel ce l-a zidit pe om din nimic putea să-i dea şi nişte pâini din nimic. Până şi diavolul ştia că Iisus, dacă ar fi voit, ar fi putut face pâini şi din pietre! (Matei 4, 3). După săvârşirea minunii, spune Sfântul Matei, „Iisus s-a suit în munte să se roage deosebi― (Matei 14, 23), poruncindu-le ucenicilor să treacă marea cu corabia. Şi au plecat. Şi s-a stârnit furtuna. Iisus i-a ajuns din urmă, venind după ei pe mare, ca pe uscat. Nu-i mai rămăsese nici o corabie, nici o barcă şi, pe întuneric, şi-a folosit şi pentru El o dată puterea dumnezeiască. Când i-a ajuns, după ce Petru, tot în numele tuturor, a vrut să se încredinţeze că nu văd o nălucă, şi era mai-mai s-o păţească, să-l înghită valurile pe măsură ce se îndoia - o pacoste a sufletului lui care îi va juca într-o zi o festă şi mai mare - L-au luat pe Iisus în corabie, nu fără a se minuna de mersul pe mare şi de potolirea furtunii şi a exclama, ceea ce L-ar fi bucurat să audă şi de la cei cinci mii, de la femeile şi de la copii pe care-i hrănise, ca şi de la disputătorii de a doua zi: „Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu eşti Tu― (Matei 14, 33). Cuvânt rostit în catedrala din Sibiu la 21 august 1983 Duminica a IX-a dupa Rusalii - Porunceşte-mi să vin la Tine! Textul Sfintei Evanghelii de astăzi a fost rânduit de Biserica să se citească în această duminică în toate bisericile din lumea ortodoxă. Despre acest text se şi vorbeşte astăzi peste tot. E foarte interesantă această comuniune în duh cu toţi credincioşii de pretutindeni care, într-o zi ca aceasta, despre aceasta gândesc şi despre aceasta vorbesc. Cei care aţi fost duminica trecută la biserică, aţi auzit despre minunea înmulţirii pâinilor, cum din cinci pâini şi doi peşti Mântuitorul a hrănit în pustie o mulţime de oameni. După înmulţirea pâinilor urmează episodul care s-a citit în Sfânta Evanghelie de astăzi. Ni se spunea că îndată după aceea Mântuitorul i-a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă marea Tiberiadei, de cealaltă parte. El s-a retras în munte pentru rugăciune şi apoi, târziu, probabil după miezul nopţii s-a gândit să-i ajungă. A pornit pe mare în urma lor, mergând pe apă ca pe uscat. Momentul e emoţionant. Ca şi cum ar fi uitat că e om, s-a luat după ei ca Dumnezeu! Ucenicii, într-o corabie cu vâsle sau cu pânze, sau cu amândouă, înaintau spre ţinutul de dincolo de marea Tiberiadei, spre ţinutul Ghenizaretului, unde le poruncise Mântuitorul să meargă. Stârnindu-se o furtună pe mare, ucenicii din corabie s-au spăimântat. A intrat frica în ei. Corăbiile nu erau ca în vremea noastră, mari. Erau corăbii mici, uşor legănate de valuri. Şi deodată, în toiul spaimei şi al furtunii, apare, venind pe mare ca pe uscat, Mântuitorul. Li s-a părut că e o fantomă, că e o nălucă şi au început să strige de spaimă. Apropiindu-se de corabie, Mântuitorul le-a spus: "Nu vă temeţi! Eu sunt". S-au mai liniştit. Dar nu chiar de tot. Nici chiar Petru care era, după cum ştim, unul din cei mai apropiaţi de Mântuitorul, şi care era foarte săritor, cel puţin cu gândul, căci cu fapta uneori a mai dat şi înapoi - chiar şi Petru s-a simţit încercat de îndoială. Să fie oare Iisus? Dacă era totuşi o nălucă? S-a gândit să-L pună la probă, să vadă dacă era chiar El, căci teama de furtună se dublase acum cu teama de nălucă: "Doamne, dacă eşti Tu cu adevărat, porunceşte-mi să vin pe apă spre Tine". Şi Mântuitorul i-a spus: "Vino!" Petru a sărit din corabie pe apă şi a mers către Iisus. Şi el: ca pe uscat! Dar în timp ce mergea îi creştea spaima şi, pe măsură ce îi creştea spaima, îi creştea şi neîncrederea. Se îndoia. Dacă nu era Iisus? Dacă era totuşi o nălucă? I se părea chiar că se depărtează. Uită că e pe apă ca pe uscat, sau poate tocmai aceasta îi mărea spaima, văzându-se într-o situaţie ca de vis, care nu i se mai întâmplase niciodată. Odată cu îndoiala a simţit cum picioarele i se scufundă în apă, încet, încet, dar fără îndoială se scufundă. Înspăimântat a strigat: "Doamne, scapă-mă!" Mântuitorul s-a apropiat de El, i-a întins mâna, l-a scos din nou la suprafaţa apei, l-a făcut să simtă din nou apa tare sub picioare, ca să poată merge pe ea, şi după aceea au urcat amândoi în corabie. Ucenicii, care văzuseră totul, n-au mai putut face altceva decât să zică: "Doamne, Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu". Acesta este textul pe care l-am ascultat astăzi citindu-se. Aţi mai auzit întâmplarea, de mai multe ori, şi pare foarte limpede. Ea pune totuşi câteva probleme. Să încercăm să le degajăm şi să ne oprim puţin asupra lor. În primul rând, e sigur că fiecare din noi s-a întrebat: cum e cu mersul pe mare ca pe uscat? Nu e un lucru de toate zilele. Nu e un lucru pe care-l poate face toată lumea. Nu e un lucru firesc. În al doilea rând, cum e cu mersul pe mare al lui Petru? Şi cum e cu scufundarea lui în momentul când a început să se îndoiască? Pentru că Mântuitorul, când el a strigat "Doamne, scapă-mă", L-a întrebat cu blândeţe şi cu bunăvoinţă, cred că şi fără supărare: "Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?" Dacă ai pornit cu credinţă, pentru ce te-ai îndoit? Pentru ce n-ai rămas cu credinţa statornică până la urmă? Amândouă aceste lucruri, deci mergerea lui lisus pe apă ca pe uscat, ca şi experienţa eşuată pe jumătate a lui Petru, nu sunt din ordinea firească a lucrurilor, şi tocmai de aceea ne pun întrebări. Cum ne explicăm aceste fapte care sunt nefireşti, care nu sunt în obişnuinţa de fiecare zi? Răspunsul la aceasta ni-l vom da uşor, şi vom stărui deocamdată asupra acestui răspuns, pentru că mai există încă vreo câteva lucruri asupra cărora va trebui să insistăm. Răspunsul nostru va fi cel mai simplu cu putinţă. E vorba, fără îndoială, de o minune. Ce este o minune? Este ceva ce se întâmplă , împotriva legilor naturale. Vom spune despre acesta doar un singur lucru, care ne va lămuri, sper, pe toţi: Dacă există Dumnezeu, minunea e posibilă. Deci pentru toţi cei credincioşi, pentru toţi cei care cred că există Dumnezeu, Fiinţă supranaturală cu puteri supranaturale, minunea e posibilă. Şi, pentru noi cei credincioşi, în legătură cu aceasta, nu se mai pun probleme. Dar aş vrea să stăruim mai mult asupra altor două aspecte: a credinţei, pe de o parte, şi a îndoielii lui Petru, pe de altă parte. Fiindcă întâmplarea aceasta cu îndoială lui Petru nu este chiar o întâmplare oarecare, şi nu a fost întâmplătoare. Ea face parte dintr-o logică a faptelor care s-au petrecut în ziua cu înmulţirea pâinilor. E tocmai ceea ce va trebui să dovedim. Să analizăm puţin lucrurile şi să ne punem o primă întrebare: de ce a făcut Iisus Hristos minunea acesta a mergerii pe mare ca pe uscat? Putea foarte bine să n-o facă. Putea, în loc să-i trimită pe apostoli cu corabia înaintea Sa, să fi mers şi El odată cu dânşii şi să-şi fi făcut rugăciunea pe corabie, în loc să se ducă să se roage în munte. Povestirea pe care v-am relatat-o eu, despre întâmplarea de pe mare, se află pe larg în Evanghelia după Matei (cap. 14). De acolo s-a citit azi. Dar apostolului Matei, când şi-a amintit de ea, scriindu-şi Evanghelia, i-a scăpat un foarte mic amănunt, dar un amănunt dintre acelea care pot aduce o mare lumină, fără de care tâlcuitorilor le poate scăpa tocmai esenţa care poate explica totul. V-am spus însă de mai multe ori că, spre norocul nostru, evangheliştii se completează unii pe alţii. Amănuntul la care m-am referit nu i-a scăpat evanghelistului Marcu. Sfântului Marcu îi scapă în schimb un alt amănunt, pe care îl găsim în Matei. Dar să ne oprim deocamdată la amănuntul care nu i-a scăpat Sfântului Marcu. El spune în capitolul 6 vers 52 că Apostolii "nu pricepuseră minunea cu înmulţirea pâinilor pentru că inima lor era împietrită". Foarte interesantă această observaţie a Sfântului Marcu. Va să zică se petrecuse minunea înmulţirii pâinilor, apostolii fuseseră acei care distribuiseră pâinea şi peştii care se înmulţeau sub ochii lor. În mâinile lor, şi totuşi ei "nu înţeleseseră" minunea la care asistaseră. Ce era de fapt de priceput? Ce ar fi trebuit să priceapă ei? Ar fi trebuit să priceapă că Cel care a înmulţit pâinile şi peştii nu era un om obişnuit. Ar fi trebuit, din aceasta, să tragă concluzia că Iisus era cel puţin un prooroc, sau mai mult decât un prooroc. Mesia. Şi s-o spună. Să se arate mişcaţi, entuziasmaţi. Să-şi pună întrebarea esenţială despre El. Vor face ei acest lucru? A doua zi, vor spune că îl recunosc în El pe Mesia şi că El are cuvintele vieţii celei veşnice (Ioan 6, 68-69). Acum însă, inima lor încă este învârtoşată. Că "n-au înţeles" minunea, cum spune Sfântul Marcu, poate fi firesc. Cum să "înţelegi" o minune? Dar de ce nu şi-au manifestat măcar curiozitatea despre ceea ce n-au înţeles? Trebuie să ne imaginăm că pe Tisus, care le-a citit nelămurirea din suflete, L-a preocupat acest lucru, această opacitate a lor, faptul că "n-au înţeles". Vom reveni şi vom vedea că chiar aşa a fost, în lumina explicaţiilor pe care le vom încerca în legătură cu întâmplarea de pe mare. Dar deocamdată să ne mai oprim asupra altui amănunt, pe care ni-l dă Sfântul evanghelist Ioan (6, 14-15). Amănuntul său pare nesemnificativ, dar veţi vedea că e important. În primul rând Ioan ne spune că mulţimile, am zice noi mai sensibile la cele petrecute decât apostolii, nu s-au reţinut de la comentarii pe marginea evenimentului, şi în legătură cu Cel care săvârşise minunea. Oamenii "Ziceau că Acesta este Proorocul, Cel ce va să vie în lume". Nu era puţin. Mulţimile şi-au pus întrebări şi şi-au dat răspunsuri. Predica prin minune avusese efect asupra lor. Ba, spune evanghelistul Ioan că au mers şi mai departe: au vrut să-l facă pe Iisus rege! Ne putem da seama până unde au putut ajunge. Mântuitorul i-a auzit vorbind despre aceasta. Poate că s-au gândit să-L facă rege şi din motive foarte omeneşti şi practice, ca să le dea pâine gratuit. Mântuitorul n-a acceptat. Evanghelistul ne informează că "s-a dus iarăşi în munte, numai El singur". De la Matei ştim că s-a dus "să se roage" (Matei 14, 23). În fapt a vrut să evite nişte urmări nedorite. Dar amănuntul e interesant din alt punct de vedere: Va să zică mulţimile au priceput minunea (după Ioan), dar apostolii n-au priceput-o (după Marcu). Faptul că evanghelistul Marcu îndrăzneşte să spună că apostolii n-au priceput-o, e o dovadă că e obiectiv, că notează faptele exact aşa cum s-au întâmplat, nu descrie nişte "eroi". Normal, ar fi trebuit să facă din apostoli nişte eroi, care să spună: "Iată ce a făcut Domnul nostru, suntem mândri de EI". Evanghelistul Marcu însă spune clar: "N-au priceput" nimic săracii! Erau uluiţi. Vedeau cum nu se mai terminau pâinile şi peştii, cum se alcătuiau în mâinile lor, care distribuiau, dar simţind materia sub degetele lor, nu puteau urca până la faptul cum se făcea lucrul acesta! Dar şi relatarea de la Matei conţine, şi ea, un alt mic amănunt. Există în textul său un cuvânt peste care de obicei trecem, dar asupra căruia eu aş vrea să ne oprim acum pentru raţiuni pe care le vom vedea, şi care ne vor ajuta să ne construim răspunsul la întrebarea pe care ne-am pus-o la început: De ce a făcut Iisus minunea mergerii pe mare ca pe uscat? Mântuitorul, spune evanghelistul Matei, "i-a silit" pe apostoli să se urce în corabie şi să treacă de cealaltă parte a mării. Dar de ce i-a silit? De ce îi va sili neapărat? Putea să le răspundă: Aşteptaţi puţin, Eu vreau să mă duc să mă rog în linişte câteva momente. I-a silit pentru că era supărat pe ei. I-a silit ca şi cum le-ar fi spus: Duceţi-vă, n-aţi priceput nimic. Lăsaţi-mă, să mă reculeg. Dar nu i-a repudiat. Nu s-a supărat până la măsura de a se lepăda de ei. Nici ei nu se lepădaseră de El. Şi acum vine răspunsul la întrebarea: De ce a făcut Iisus minunea aceasta? Iată de ce a făcut-o: ca să le dea apostolilor un semn suplimentar, pe lângă înmulţirea pâinilor, pe care n-o pricepuseră. Trebuia să le dea un supliment de învăţătură. O lecţie suplimentară ca să priceapă cele despre El. O minune specială pentru ei. Dovada că e aşa, e că această minune specială pentru ei şi-a făcut efectul. Văzându-L venind pe mare, văzând cum l-a salvat pe Petru care începuse să se scufunde, când s-a urcat împreună cu Petru în corabie, au arătat spontan, nu cu ezitările din cursul zilei, că au înţeles, în sfârşit, cine era Iisus: "Doamne, Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu", ceea ce ar fi trebuit să zică de fapt, şi ei, după minunea înmulţirii pâinilor, dar n-au zis, fiindcă "n-au înţeles" ce se petrecuse de fapt. S-ar putea obiecta la această interpretare: dar apostolii ştiau mai dinainte cine era Iisus. Nu era nici prima minune, când a înmulţit pâinile, nici la prima lor mărturisire despre El. De ce mai era nevoie Să-L mai mărturisească o dată? Aşa şi părea, şi aşa ar trebui să fie. Dar problema identităţii Sale cereşti era atât de grea, încât ea trebuia recunoscută de fiecare dată din nou. Parcă se pierdea, parcă se dilua după ce trecea o vreme. Până la înviere vor avea mereu nevoie să şi-o reconfirme. Chiar în ajunul învierii, Petru s-a mai îndoit încă. Toma şi după înviere, până nu L-a văzut şi nu I-a pipăit rănile răstignirii. Aşadar, le-a trebuit această minune suplimentară, anume pentru ei, pentru ca să înţeleagă încă o dată cine era Iisus. Acum, prin urmare, au crezut fapta. Unii dintre cei care nu prea înţeleg mare lucru din creştinism au lansat ipoteza că cele petrecute pe mare au fost o halucinaţie. Putea să fie o halucinaţie a unuia singur. La început toţi au luat apariţia Sa drept halucinaţie. Şi Petru, după câteva încercări de a-şi învinge teama că e halucinaţie, a început s-o admită ca atare, şi atunci a început să se scufunde. Aceasta putea să-i confirme halucinaţia. Dar a avut inspiraţia să ceară ajutorul "fantomei", şi fantoma s-a dovedit a nu fi fost fantomă, ci Iisus în persoană! Faptul era atât de neobişnuit, încât putea intra în categoria halucinaţiilor, dar nu mai putea fi halucinaţie când percepţia a fost colectivă. Toţi apostolii L-au văzut. Şi mai e şi un al doilea argument, care e şi mai puternic împotriva halucinaţiei: Iisus s-a urcat la ei, în corabie. S-a urcat la ei, a rămas peste noapte acolo. Iată deci, de ce a făcut Mântuitorul această minune: pentru a se revela apostolilor ca Mesia. A fost una din multele lui încercări de a le infuza această credinţă. Dar aş vrea să mai facem câteva consideraţii în plus, şi anume să remarcăm faptul că Mântuitorul a acceptat provocarea, aş zice a acceptat proba pe care i-a impus-o Petru: "Doamne, dacă eşti Tu cu adevărat, porunceşte-mi să vin la Tine pe apă". Iisus nu s-a supărat de această provocare. A acceptat-o, deci a acceptat cercetarea, verificarea lui Petru, aşa cum va accepta mai târziu verificarea din partea lui Toma. Prin urmare, Dumnezeu nu refuza verificarea credinţei. Dumnezeu nu refuză ca noi să căpătăm, pe căile pe care putem, dovezi, să ne putem întemeia credinţă pe dovezi. Sunt unii care, fără dovezi, încep încetul cu încetul să se scufunde! În Biblie nu veţi găsi sentinţa: "Crede şi nu cerceta". Dar ce s-a petrecut oare în mintea lui Petru, care la început, a crezut, şi după aceea a început să-şi piardă credinţa, şi a început să se scufunde? Probabil îşi va fi zis: Dar dacă totuşi e o nălucă? Dar dacă totuşi nu va fi fiind El? Trebuie să ne închipuim că Petru a pornit de la un raţionament, după ce s-a hotărât să-L încerce pe Iisus dacă e El, şi Iisus a acceptat. Îşi va fi zis: Dacă Iisus poate merge pe mare, înseamnă că pot şi eu, dacă vrea El. Dacă mă ajută El. Cu puterea Lui pot să merg şi eu. Dar la un moment dat raţionamentul lui nu l-a mai slujit, pentru că mai există un "dacă". A început să se îndoiască în momentul în care şi-a repetat: "Dacă eşti Tu". În orice raţionament e posibilă îndoiala, când e cu "dacă". În momentul în care a început să se îndoiască, reîntorcându-se la ideea că totuşi ceea ce vedea ar fi putut fi o fantomă, în momentul acela a început să cadă, să se scufunde încet, încet, sub nivelul apei. Dar aceasta se întâmplă nu pentru că i s-ar fi condamnat îndoiala în principiu, ci pentru că se lepăda de propriul lui raţionament bazat pe un fapt: pe faptul că raţionamentul se verifică a fi exact, deoarece mergea şi el pe apă. Condamnarea la scufundare venea din cauză că el nu-şi supunea raţiunea evidenţei. Nu credea în ceea ce, se petrecea cu el. Iisus, cum vă spuneam, nu s-a supărat. L-a salvat, numai că, tot aşa cum i-a zis lui Toma: "Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut", tot fără supărare i-a spus şi lui Petru: "Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?" Mustrare delicată. Prietenească. Blândă! Raţionamentul lui s-a întemeiat pe în fapt: mergerea lui Iisus pe apă. Faptul nu era firesc. Era din ordinea credinţei. Dar era totuşi fapt. Petru n-ar fi trebuit să-şi pună la îndoială raţionamentul. De fapt, nu raţionamentul a fost cel pus la îndoială, ci credinţa. Credinţa care, în ciuda raţionamentului, e mai mare decât raţionamentul. Câte nu ştim noi prin raţionamente, dar nu le punem în lucrare pentru că ne lipseşte forţa credinţei? Iată de ce ne vom întreba: Cum căpătăm şi cum ne menţinem credinţa? Iată că Petru a avut-o şi n-a putut-o menţine. Cum o căpătăm şi ce este credinţa? Cea mai bună definiţie a dat-o Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Evrei. Vă citesc de aici: "Credinţa este încredinţarea despre lucrurile nădăjduite şi adeverirea celor nevăzute. Şi cei vechi printr-însa au fost încercaţi. Prin credinţă cunoaştem că lumea a fost făcută prin cuvântul lui Dumnezeu, aşa că cele văzute şi-au luat începutul din cele nevăzute" (Evrei 11, 1-3). Patruzeci de versete din întregul capitol II le dedică credinţei de-a lungul istoriei. Printre altele, mai spune că cei care cred află că "sunt călători şi pribegi pe pământ" (vers. 13), "dovedind prin aceasta că-şi caută patria". În cap. următor, tot din epistola către Evrei, Sfântul Pavel arată că sunt nori de evidenţe în privinţa minunilor pe care le-a făcut credinţa de-a lungul istoriei. Dar noi, noi cei de azi, noi aceştia din această biserică, noi cei de după veacul apostolic, de după Mântuitorul, noi care nu mai suntem martori la minuni ca cele din vremea Sa, noi cum dobândim credinţa? Pe trei căi:  Mai întâi o dobândim din fire, pe cale naturală. Sfântul Pavel spune: "Păgânii din fire fac cele ale legii". De ce din fire? Din observarea naturii. În primul rând, şi din pornirea liberă a sunetului lor. Şi primitivii au avut o religie. De când e lumea, de la începutul ei, n-a existat societate fără religie. Tuturor aceasta le-a venit din fire, adică din observarea firii, din observarea naturii, din observarea cerului şi a pământului şi a tot ce există pe el şi deasupra lui. Întotdeauna, chiar la cel mai jos nivel de inteligenţă şi de cunoaştere, oamenii şi-au dat seama că trebuie să existe o cauză a toate cele ce se văd. Fire vine de la a fi. Tot ce există, ca să fie trebuie să aibă o cauză. E firesc să fie aşa. Şi firesc vine tot de la a fi, de la constatarea unui fapt. Şi fiinţă vine tot de la a fi, şi presupune întotdeauna un făcător. A fi e tatăl şi mama lui a face, dar e şi fiul sau fiica lui a face. A fi duce la Cineva care este. A fi e constatarea existenţei Cuiva. Fire este şi un alt nume pentru natură, definită, de pildă, de CM. Wieland: "tot ce este, ce a fost şi ce va fi" (Die Abderiteni. Natura, firea a fost şi mai este şi azi primul profesor de credinţă, primul profesor de teologie, începând cu primii oameni şi de-a lungul întregii istorii. Încă psalmistul spunea: "Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria" (Ps. 18. 1). Pe oameni i-a uluit dintotdeauna firea, natura. Pe Kant îl uluia "ordinea şi regularitatea în fenomene", ca şi "cerul înstelat de deasupra mea şi ordinea morală din mine", cum spunea el. În fond repeta ceea ce spusese psalmistul. Un scriitor nu prea credincios, dar care a scris o Viaţă a lui Iisus, Henri Barbusse, zicea că cerul e "infinitul devenit o sărbătoare care începe din noi" (Jesus). Natura era pentru un filosof, tot cam necredincios, englezul B. Russel, "un mister atotputernic". Pentru Buffon era "o putere vie, imensă, care îmbrăţişează totul, care însufleţeşte totul" (De la nature). Pentru Novalis era, metaforic, "oraşul împietrit al minunilor" (Fragmente). Dacă pe astfel de oameni i-a uimit natura, cum să nu-i fi uimit pe cei mai vechi, infinit mai vechi decât noi? Şi oare, în faţa minunilor firii, nu suntem şi noi în aceeaşi situaţie ca şi cei de demult care s-au întâlnit cu ea? De aceea naşte ea în suflet credinţa că nu s-a făcut singură! Firea duce la Cel ce a zis: "Eu sunt Cel ce sunt". Totul, ne spune credinţa, vine de la Cel ce este. A fi - fire vine din Cineva care este. Şi care îşi este propria cauză.  În al doilea rând, credinţa, mai ales cea cu privire la Iisus, căci la aceasta trebuie să revenim, şi la aceasta se referă Sfântul Pavel în Epistola către Romani, "vine din auzire" (10, 17). Şi despre Iisus zice: "Cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi de nu li se va propovădui?" Deci credinţa vine şi din auzire. Dintr-o auzire care e supusă înţelegerii, aprecierii, judecăţii noastre, dar care e însoţită de o lucrare a harului credinţei. Căci la credinţa în Hristos nu putem ajunge numai prin puterile noastre. Credinţa e un act sinergetic. Din partea noastră ea e răspuns la harul dumnezeiesc care însoţeşte propovăduirea, în Biserică.  În al treilea rând, credinţa vine din raţiune, din gândire, din posibilităţile minţii de a-şi da seama că există Dumnezeu. Aceasta este calea pe care vin la Dumnezeu savanţii, oamenii de ştiinţă, aceia care caută cauzele universului şi ale fiinţelor vii. Din observaţia faptelor îl găsesc. De pildă, din observarea faptului că totul în lumea aceasta pare a fi creat spre o anumită finalitate. Nu vedeţi cum se potrivesc lucrurile? Să luăm cel mai simplu lucru, la îndemâna oricui. Creşte iarba ca să aibă ce mânca animalele. Ce s-ar întâmpla dacă n-ar creşte iarba? Răsare soarele pentru că totul are nevoie de soare. Bate vântul pentru că spicele au nevoie de vânt ca să le întărească. Totul în lumea aceasta ne spune că tot ce există, există spre un anumit scop. Voi ilustra cele de mai sus printr-o parabolă, pe care aş numi-o: Parabola îngerului Ierbii: Peste tot ce a creat, Dumnezeu a rânduit un înger care să vegheze. Unul veghea copacii, altul păsările, altul florile şi aşa mai departe. Chiar şi iarba pe care călcăm a fost dată în grija unui înger. Dar îngerul Ierbii şi-a zis: Celorlalţi îngeri Dumnezeu le-a dat lucruri importante în supraveghere. Mie mi-a dat iarba cea cu totul lipsită de importanţă. N-am să mă ocup deloc de ea. Poate creşte şi singură. Şi, întradevăr, nu s-a ocupat de ea deloc. Într-o zi, îngerul Copacilor s-a dus la Dumnezeu plângându-se că mor copacii din grădinile oamenilor şi din păduri, pentru că iarba care întreţine umezeala e toată uscată. În altă zi s-a dus îngerul Florilor, plângându-se că florile nu pot creşte pe câmpuri pentru că nu mai există iarba care să păstreze roua pentru ele. În cele din urmă a venit omul, plângându-se: Doamne, mor animalele în gospodării pentru că nu mai avem iarba să le hrănim. Ia-mă de pe pământ. Altădată pământul era inimos, dar acum arată ca un deşert. Atunci Dumnezeu, chemându-l la Sine pe îngerul Ierbii, l-a întrebat: "Ţi-am dat o sarcină mică sau mare, înger al Ierbii?" Dându-şi seama că Dumnezeu i-a cunoscut gândurile, a îngenuncheat şi a zis: "Nu trebuia să spun ce am spus. Acum îmi dau seama că sarcina pe care mi-ai dat-o era mai mare decât eram eu vrednic S-o primesc, iartă-mă. De acum încolo îmi voi face datoria, şi lumea va fi frumoasă din nou. Îmi dau seama acum că nimic în lume nu e lipsit de importanţă şi fără rost". Şi iarba îngrijită făcu să crească din nou copacii, să înflorească din nou florile şi să-şi răspândească mirosul peste lume. Totul există cu un scop anume. Ori, ca ceva să fie creat spre un anumit scop, trebuie ca cineva să fi fixat scopul dinainte. Deci trebuie să fi existat Cineva care să fi avut în vedere scopul. Am mai spus: Credinţa vine şi din observarea ordinii universale. Nu vedeţi? Stau stelele la locul lor, nu se ciocnesc, nu cad unele peste altele, deşi toate se mişcă. Cum se mişcă? De ce nu se ciocnesc? Se zice că le ţine şi le îndrumează gravitaţia. Dar aceasta nu e un răspuns. E un nume. Căci nimeni, de la Newton şi Galilei n-a putut spune nici ce e mişcarea, nici ce e gravitaţia. Şi totuşi aceasta din urmă ţine şi Pământul, ne ţine şi pe noi ca să nu cădem undeva în spaţiu. Căci în spaţiu, dacă n-ar fi gravitaţia, pe unde este, n-ar fi nici jos şi nici sus. Ştim acum şi practic de la cosmonauţi că navele, la un moment dat, scapă de sub puterea gravitaţiei pământeşti. Intră în gol şi apoi pot intra sub puterea altor gravitaţii. De pildă, sub a Lunii. Şi aşa e cu toate planetele. Dar cum de e aşa? Ce forţă le ţine în propria gravitaţie şi în dependenţă reciprocă, în atracţia universală? Ce este gravitaţia, n-a putut încă spune nimeni. La mine a venit într-o zi un savant. Eram la Păltiniş. Mi-a adus o carte. Mi-a dăruit-o şi am primit-o cu plăcere. Se intitula "Gravitaţia" şi autorul era chiar Domnia Sa, Dr. Ioan N. Popescu. Era o carte groasă, plină de formule care descriu în cele mai mici amănunte ce se petrece în cosmos şi pe Pământ, şi arată că toate planetele, stelele, tot universul e supus unor legi. Cartea e o "pledoarie pentru o nouă teorie a gravitaţiei" (1982). De la sistemul geocentric al lui Ptolemeu s-a trecut la cel heliocentric al lui Copernic, întărit şi de Kepler, şi apoi Newton a formulat teoria gravitaţiei universale (1687) şi legile ei. Dar şi acesta ancorează în eşec şi savantul român propune o altă teorie. Nu intrăm în amănunte. Un singur lucru vom reţine, pe care l-am reţinut şi eu din convorbirea cu propunătorul noii teorii şi din cartea sa. Că legile descriu, dar nu explică. Descriu mai bine şi mai pe larg şi pot favoriza alcătuirea unor teorii. N-am putut însă afla în virtutea cărui fapt funcţionează aceste legi. Ele descriu uimitor de exact legile, şi legile arată a fi supuse unor rânduieli exacte. Dar cum, de ce se supun, n-am putut afla. Domnia Sa şi cartea ştiu totul despre gravitaţie, şi tot ce se poate şti din acest punct de vedere despre univers, dar nu ştiu acest mic amănunt: ce este în sine, cum a apărut, cum se explică acest mic amănunt: ce este în sine, cum a apărut, cum se explică şi cum dăinuie gravitaţia? Ea înseamnă ordine. Dacă n-ar fi fost, cine ştie cum ar arăta universul, şi dacă n-ar mai fi, s-ar petrece o catastrofă imediată, la dimensiuni cosmice. Cum de mai este, e pentru că aşa vrea ea. Care ea? Gravitaţia. Dar cine e ea? Ce e ea? E rezultatul unei hotărâri a Cuiva care a aşezat-o frumos între legi, şi cât va voi să asculte de aceste legi, va exista. De cine depinde această ascultare? Desigur nu de ea, ci de Cel care i-ar retrage legile. Că doar legile n-au apărut fără un Legiuitor! Un oarecare zicea că universul a apărut de la sine, că e din veşnicie, că materia e veşnică şi că din sine şi-a luat forţa de mişcare şi organizare. E şi acesta un răspuns. În lipsă de altele. Se poate pescui şi pe arătură! Numai că nu prinzi nimic. Absurdul nu e interzis, e doar absurd! Era în dispută în legătură cu acestea cu un coleg care susţinea că Universul a fost creat de Dumnezeu. Disputele sunt întotdeauna constructive. Unul se poate înşela, altul îl poate corecta. Nici o ipoteză nu poate fi interzisă, şi nici una nu e nefolositoare. Toate se oferă cercetării şi cercetătorul, rămâne la cea care i se pare lui că poate fi adevărată sau, oricum, plauzibilă. Nimeni nu trebuie condamnat pentru opţiunile personale, când sunt sincere şi onest căutate. Să nu se uite însă că sunt personale, pentru că nu există una generală. Şi Sfântul Pavel îndemna: "Pe cel slab în credinţă primiţi-l fără întrebări despre părerile ce are " (Roman: 14, 1). Colegul de care vorbeam mai sus, cel cu teoria creaţionistă, avea acasă un foarte frumos glob pământesc, lucrat artistic, cu marile oraşe marcate cu lumini roşii, oceanele cu lumini albastre şi tot aşa toate fluviile şi reliefurile. Vizitându-l cel cu care era în dispută în legătură cu originea universului, i-a observat globul şi 1-a întrebat admirativ: "Cine ţi l-a lucrat? E foarte frumos!" - "Nimeni, i-a răspuns acesta. A apărut aşa, din senin, în biblioteca mea. " - Cum nimeni? E o lucrare de artist!" - "Nu. A apărut aşa, ca şi universul despre care tu crezi că a apărut de la sine!" Armonia din univers, frumuseţea, frumuseţea unei flori, frumuseţea în general, care înseamnă armonie, simetrie, presupun o logică, nu pot apare din întâmplare. Din întâmplare ar apărea, în cel mai fericit caz, ceva diform, dar ceva frumos, ceva armonios nu poate apărea la întâmplare. Pentru ca să fie ceva frumos, trebuie să fie cineva care să-l facă frumos. A armoniza, în muzică, înseamnă a interveni. Nici ecoul nu se produce fără emiţător, şi chiar aşa el doar repetă, nu adaugă şi nu ştie de contratimp. Raţiunea deci, atât cât ştim noi s-o utilizăm, ne duce la credinţa că toate cele ce există trebuie să aibă un creator. E adevărat că raţiunea nu e constrângătoare. Nu-i constrânge pe toţi. Poate fi refuzată. Aceasta şi pentru că nu spune totul. Unii se mulţumesc însă cu cât le spune. Ea nu e făcută să fie constrângătoare. Mai presus de ea e libertatea. Aceasta îi poate accepta concluziile sau nu. Kant n-a putut ajunge nicăieri cu raţiunea. Nici alţi filosofi. Şi Pascal a trebuit să apeleze la o altfel de raţiune, ca să ajungă la Dumnezeu, şi anume la raţiunea inimii. "Inima - a zis el - are raţiuni despre care raţiunea nu ştie nimic‖. Cunoaşterea prin inimă e tot una cu cunoaşterea prin credinţă. Dar neputinţa raţiunii cu privire la cunoaşterea lui Dumnezeu nu e totală. Ea oferă concluziile ei esenţele libertăţii noastre, ca noi să cercetăm, să apreciem dacă aceste concluzii pot fi pentru noi utile sau nu. Deci ni se cere efortul cercetării şi o gândire opţională. Peste tot însă, şi în gândirea omului simplu, fără probleme mari, şi în credinţa care vine din auzire, şi în credinţa care ne vine prin gândire, peste tot, ceea ce ne orientează pe noi credincioşii e problema cauzelor. Întrebarea despre cauze: Cine, de unde, cum? Cine a făcut materia? Se zice: materia e preexistentă! Noi vrem răspuns la ceea ce era înainte de preexistenţa materiei. Nu ne putem mulţumi cu puţin şi cu parţial. Bunica şi mama mea n-aveau nevoie de logică. Nu ştiau logica deloc. Nu ştiau ce e acela un silogism, ca şi multe din mamele şi bunicile şi străbunicii dvs. Bunica mea nici nu ştia carte. Dar a ştiut că există o cauză a tot ce există pe lumea aceasta. Să-i fi spus eu bunicii că există o cauză a tot ce există pe lumea aceasta. Să-i fi spus eu bunicii că materia şi oamenii sunt produsul întâmplării, că există fără cauze, ar fi râs, fără îndoială, şi ar fi spus: Băiete, tu nu prea gândeşti bine. Cum să fie ceva, dacă nu e făcut de Cineva? Cred chiar că mi-ar fi zis şi ceva mai usturător în legătură cu prea multa învăţătură de carte! Adică ea şi-ar fi pus imediat problema cauzelor, fără să ştie că face filosofie. Ei bine, bunica mea, analfabeta cum era, n-ar fi desigur interesantă deloc şi introducerea ei în această discuţie ar fi cel puţin deplasată, dacă n-ar fi justificată de ceva foarte serios şi demn de luat în seamă. Va trebui, cred, s-o acceptăm în discuţie căci, în privinţa universului, între bunica mea, care nu ştia carte, şi unul din cei mai mari filosofi moderni, germanul Ludwig Wittgenstein care a scris celebrul Tracticus logicophilosophicus, nu găsesc nici o diferenţă. Wittgenstein a spus că "sensul lumii trebuie să se găsească în afara ei", deci nu în ea însăţi. Tot aşa gândea şi bunica mea. Şi bunicile dvs. Şi tot aşa gândesc şi mulţi alţi savanţi ca Wittgenstein. Întrebarea despre cauze e aceea care ne dă, nouă celor credincioşi, răspunsul în legătură cu Dumnezeu, şi în legătură cu întreaga creaţie. Lumea nu se poate explica prin ea însăşi. Noi înşine, să ne luăm aparte pe fiecare din noi: ne putem explica pe noi în sine? Nu. Ne explicăm prin părinţii noştri care ne-au creat, şi ei se explică prin părinţii lor, ş.a.m.d., până ajungem la un punct unde "întoarcerea la cauze cunoscute se opreşte, şi unde trebuie să fi intervenit Cineva care să-i fi făcut pe primii oameni. Sau, dacă vreţi, prima celulă moartă şi prima celulă vie. Cine le-a făcut? Cine sunt primii părinţi. Nu se explică prin el însuşi. Sau, dacă pentru cineva se explică, acela şi-a dobândit şi el fericirea lui! Ce să mai zicem?! Steven Weinberg, premiul Nobel pentru fizică (1979), autor al unei cărţi despre "Gravitaţie şi cosmologie" (1972), şi al cărţii "Primele trei minute ale universului" (an rom., Buc, Ed. politică, 1984), începe aceste trei minute în momentul apariţiei materiei după o "mare explozie" (Big Bang). Dar ce a fost înainte? Ceea ce a explodat de unde a venit? Nu spune. Şi nu pentru că nu vrea! Universul nu se supune cunoaşterii. E "copleşitor prin ostilitatc,"zice el. Şi mai zice o vorbă de mare adâncime: "Cu cât universul pare mai cunoscibil, cu atât apare mai lipsit de sens" (ed. rom., p. 168). Singurul sens e în creaţia ex nihilo, din nimic. Dar din nimic, nu iese nimic. Ex nihilo nihil, spune raţiunea. Credinţa spune însă că din nimic putea crea numai un Creator. Când vrea, raţiunea acceptă şi ea aceasta. A crea înseamnă a face ceva ce nu există înainte. Şi cine putea face acest lucru? Noi îl numim Dumnezeu. Şi mulţi oameni de ştiinţă trag, de asemenea, această concluzie. Nu toţi, e drept, dar e de ajuns că sunt şi unii care ajung şi la această concluzie. Ar fi greu să colecţionăm nume. Ar fi prea multe. Să-l pomenim doar pe Einstein. La 21 martie 1955, deci nu chiar de mult, ca ştiinţa lui să se fi învechit, scria că lumea i se pare "ciudată," şi nu lua în tragic moartea. Scria: "Pentru noi, fizicienii credincioşi, această separaţie între trecut, prezent şi viitor nu păstrează decât valoarea unei iluzii, oricât de puternică ar fi". Deci: "fizician credincios" (cf. Jean E. Charon, L'esprit, cel inconnu. Paris, 1977, p. 23). Pentru noi, creştinii, Dumnezeu este, fără îndoială, marea Cauză. Dar dacă cineva nu are credinţă, e vinovat? Dacă credinţa ni se dă, dacă vine "n-a auzit", şi nu are credinţă, e vinovat? La prima vedere, nu. Poate fi vinovat doar pentru că se mulţumeşte cu puţin. Pentru că nu caută. Sau de caută, pentru că nu trage concluziile ultime şi nu le trage aşa cum trebuie. Cel care are credinţă îşi ajută cercetarea prin credinţă. Dacă pleci la cercetare cu credinţa originară, cu credinţa bunicilor, atunci cercetarea se umple de conţinut. De aceea unul din marii matematicieni ai lumii, din sec. XVII şi dintotdeauna, Blaise Pascal, spunea: "De nu M-ai fi găsit, nu M-ai fi căutat". Zicerea pare paradoxală. Cum adică "de nu M-ai fi găsit"? Dacă m-ai găsit, M-ai găsit! Dar e foarte înţeleaptă vorba: De nu M-ai fi găsit prin credinţa originară, prin credinţa dintâi, nu M-ai fi căutat, ai fi rămas în afara Mea. Mă cauţi fiindcă Mă ştii. Fiindcă ştii că trebuie să exist. Foarte interesant acest lucru. Dacă începi cu credinţă, scad întrebările. Dacă aluneci în necredinţă, scad răspunsurile. Şi acest lucru e important. Din clipa în care aluneci în necredinţă, scad răspunsurile. Te coborî sub nivelul apei, aşa cum a început Petru să cadă sub nivelul plutirii pe apă ca pe uscat, deci sub nivelul credinţei. Un scriitor care a primit premiul Nobel, un american originar de la noi, din Maramureş, Elie Wiesel, a spus două lucruri foarte interesante. Primul: "pentru cel care crede, nu există întrebări". De vreme ce crezi, ai marea explicaţie. Poţi să mai ai mici întrebări, dar dacă ai marea explicaţie, micile întrebări se absorb în marea explicaţie. Al doilea: "pentru cel care nu crede, nu există răspunsuri". dacă pleacă cu necredinţă, va trebui să accepte o lume pe care credincioşii o cred fără sens, dacă nu e explicată prin Dumnezeu. Cei care au credinţă, prin credinţă găsesc un sens lumii, existenţei, universului, naşterii, vieţii, morţii, muncii, totului. Dacă unii pot trăi fără acest sens, foarte bine, e treaba lor. Cei care au credinţă caută prin credinţă un sens, vieţii de aici şi celei de dincolo. Pentru că sunt mulţi cei care nu pot trăi fericiţi, şi nu pot muri liniştiţi, fără să înţeleagă, fără să găsească un sens al vieţii, fără să înţeleagă de ce există lumea, de ce există ei. Sunt mulţi cei care fără credinţă nu găsesc sens nici în tristeţe, nici în bucurii. Bucuriile nu mai sunt un non sens, dacă ştim că după viaţa de aici există o viaţă veşnică. Sensul ne face să îndurăm supărările cu răbdare, ne face să îndurăm nedreptăţile cu speranţa că până la urmă vor fi îndreptate, ne face să fim comunitari, să trăim între noi ca fraţii. Ne eliberează de egoism, ne face să nu căutăm numai şi numai ale noastre, ci să căutăm şi cele ale aproapelui nostru şi, în sfârşit, credinţa într-un sens ne face să fim responsabili în faţa lui Dumnezeu pentru tot ceea ce facem. Dacă nu există Dumnezeu, cu responsabilitatea şi, de aici, cu morală, începem să stăm prost. Dacă nu mai avem faţă de cine răspunde, înseamnă că scoate capul în noi egoismul. El devine stăpânul nostru. Nu ne mai interesează nimic, decât să ne satisfacem nevoile materiale. Egoismul ne face inapţi pentru societate. Ne face inapţi pentru dragoste. Ne face inapţi pentru a crea o lume mai bună pe pământ, care garantează că cu cât o facem mai bună pe aceasta de pe pământ, cu atât ne-o facem mai bună pe cea din ceruri. Fără credinţă suntem ca apostolii pe barca bântuită de valuri şi de furtuni. Cu credinţă suntem ca cei în barca cărora a intrat Iisus Hristos, Care le-a garantat salvarea pe marea înfuriată şi le-a garantat că vor ajunge, şi au ajuns, la limanul dorit. Şi noi suntem ca şi apostolii. Şi noi Îl vedem undeva venind pe valurile credinţei pe Mântuitorul şi, multora dintre noi, li se pare o nălucă, şi mulţi dintre noi îl punem la încercare, şi multora dintre noi le spune: "Vino!" Şi multora dintre noi le scade încrederea, dar Iisus nu şi-o pierde şi ne întinde mâna şi ne spune: "Puţin credincioşilor, pentru ce v-aţi îndoit?" Şi ne ridică. Şi ne duce de mână în corabia mântuirii. Duminica a XI-a dupa Rusalii - O lume dominată de bunătatea inimii În scurta Lui viaţă pământească şi în şi mai scurta perioadă de activitate publică, Mântuitorul a învăţat în mai multe feluri. Uneori prin cuvântări şi chiar destul de lungi, cum este, de pildă, Predica de pe munte, reţinută probabil în întregime în Evanghelia după Matei, alteori sub formă de rugăciuni, cum a fost, de pildă. Marea rugăciune din Evanghelia "Că toţi creştinii să fie una‖, alteori prin minuni, când voia ca cei ce-L înconjurau să tragă concluzii directe asupra puterii lui Dumnezeu şi asupra puterii învăţăturilor Sale. Învăţa şi când răspundea la întrebări ocazionale, precum: "Unde se cade să ne rugăm, în muntele acesta (Garizim) sau în Ierusalim?" - şi atunci îi învăţa despre Dumnezeu şi despre rugăciune sau întrebat dacă "se cade să plătească impozite", îi învăţa cum trebuie să se poarte faţă de puterea lumească şi faţă de societatea în care trăiau. În alte împrejurări îl întrebau: Ce se cuvine să facă cu o femeie prinsă în adulter, s-o omoare cu pietre sau nu? şi atunci le vorbea despre iubire şi iertare. A mai învăţat şi prin parabole. Parabolele sunt scurte istorioare care ilustrează o idee şi sunt foarte frecvente în metoda omiletică şi pastorală a Mântuitorului. Folosirea lor era în obiceiul vremii şi mai ales, în practica Orientului. Se urmăreau uşor şi se înţelegeau fără prea mari eforturi intelectuale şi nici nu necesitau o pregătire intelectuală superioară. Întotdeauna s-au bucurat de aprecierea ascultătorilor. Şi noi spuneam adesea parabole şi tot atunci când vrem să ilustrăm o anumită idee. Am observat din practica mea de predicator că o parabolă, o istorioară, cât de scurte, refac atenţia ascultătorilor şi fixează de îndată ideea, oricât ar fi ea de abstractă şi teoretică. Parabolele se ţin minte uşor. Şi ţinându-se minte uşor, pot fi transmise cu aceeaşi uşurinţă. Mi-am auzit multe istorioare repetate de credincioşi care nu mă ascultaseră în duminica respectivă aici, în biserică. Le fuseseră de îndată comunicate de prieteni. E mai greu să transmiţi o învăţătură teoretică, abstractă, un adevăr dogmatic expus în formule clasice, dar atunci când acelaşi lucru i-l spui credinciosului sub forma unei istorioare, sub forma unei parabole, el îl înţelege de îndată. Metoda Mântuitorului e un bun exemplu pentru predicatori. În Evanghelia de astăzi, Mântuitorul ne spune o astfel de parabolă. Dacă am aduna aparte parabolele Sale, ne-am da seama că avem în ele piese de mare frumuseţe şi de mare valoare filosofică şi literară. De altfel acelaşi lucru se poate spune despre întreaga Biblie. Poezia Psalmilor, scrişi cu multe generaţii înainte de Hristos în original erau în versuri - de cine poate fi întrecută şi nu numai în epocă? Poeme ca Iov, Cântarea cântărilor, Ester, Proverbele şi Eclesiastul au fost lăsate exclusiv în seama regilor. Cultura nu s-a folosit de ele şi nu le-a însuşit decât indirect. Noul Testament conţine imne şi poezii pe cele mai variante teme, de o inefabilă frumuseţe şi alcătuite cu toate mijloacele genului. Ce poem extraordinar despre dragoste este capitolul 13 din Epistola I către Corinteni! Ce imn asupra suferinţei sunt capitolele privitoare la Patimi, care reiau un celebru imn din Vechiul Testament scris de Isaia în cap. 53 al Cărţii sale! Ce poem dedicat înnoirii minţii şi înţelepciunii e capitolul 12 din Epistola către Romani! Heidegger a introdus în istoria filosofiei pe Sein zum Tode (existenţa spre moarte), din care s-a născut un întreg curent filosofic, dar se ştie că e luat din I Corinteni 4, 9. Ce poem mai limpede, vechi de 2000 de ani, dedicat muncii, mai avem ca cel din II Tesaloniceni 3,8-14? Şi care poem încifrat din vremea noastră - a devenit şi asta o modă - se poate compara cu Apocalipsa? Vechiul Testament e plin de epopei care ar putea figura la loc de mare cinste în orice Istorie a culturii şi nu lipsesc din el nici elementele de civilizaţie şi de istorie a mentalităţilor. Din ambele Testamente istoria literaturii ar avea extrem de multe de învăţat. Epopeea Facerii, epopeea întoarcerii din Egipt, fragmente nenumărate din Profeţi, toate la un loc ar putea constitui, dincolo de ceea ce înseamnă ele pentru două religii şi în creştinism pentru mai mult de o mie de confesiuni, un mare capitol din istoria culturii omeneşti, alcătuit din creaţii originale, pline nu numai de idei, legende, viziuni profetice, ci şi de mari frumuseţi de stil. Ar descoperi marelui public creaţii ale geniului omenesc datorate unor inspiraţi incontestabil, pe lângă care marele public, interesant de altfel de problemele culturii, trece cu o înţeleasă indiferenţă. Ne oprim aici numai pentru că nu acesta este scopul vorbirii noastre de azi, dar exemplele s-ar putea înmulţi mult mai mult. Evanghelia de azi ne aminteşte de una din Parabolele lui Iisus. Se află undeva în nord, în Galileea, în patria Lui, cum spun adesea evangheliştii, pentru că acolo e şi Nazaretul în care se născuse şi Capernaumul în care se stabilise mai târziu. Era împreună cu ucenicii. Vorba îl adusese să dezbată tema impozitelor, pentru că a venit un perceptor care i-a cerut chiar Lui să-şi plătească impozitul anual pentru templu. Atunci s-a întâmplat minunea când Mântuitorul l-a trimis pe Petru să arunce undiţa în Marea Galileii, spunându-i: Nu s-ar cădea să plătim acest impozit, fiindcă rabinii sau învăţătorii Legii lui Dumnezeu sunt scutiţi de darea pentru templu, dar deoarece te-ai grăbit să spui că îl vom plăti, du-te şi aruncă undiţa şi în primul peşte pe care îl vei prinde, vei găsi un satir. Cu acesta plăteşte impozitul pentru tine şi pentru mine. Impozitul era de două drahme de persoană. Satirul era o monedă mai mare, de patru drahme, deci numai bine pentru două persoane. Şi a făcut Petru aşa şi a prins un peştele şi într-ânsul a găsit un satir şi a plătit (Matei 17, 27). Cât se va fi minunat cel cu darea, lăsăm la imaginaţia fiecăruia, dar e sigur că va fi povestit multora întâmplarea. Aşa a ajuns şi până la noi. Apoi discuţia a continuat cu Petru care era nelămurit în privinţa iertării. Auzea mereu pe Iisus vorbind de iertare şi n-a mai putut răbda să nu-L întrebe, mai ales că în legea lui Moise opera legea talionului - ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte iar iertarea era reglementată la o scară mai largă, socială, în anii sălbatici. Şi-apoi, de iertat, ierta Dumnezeu, când era cazul, dar între oameni era altfel. Acum Iisus venea şi în această privinţă cu o noutate. L-a întrebat Petru: "Doamne, de câte ori îmi va greşi fratele meu şi îl voi ierta? Doar până de şapte ori?" Era mult şi de şapte ori, dacă stăm să ne gândim, în comparaţie cu de câte ori suntem noi capabili să iertăm! Dar Mântuitorul i-a dat un răspuns care l-a ameţit pur şi simplu. Petru sperase să fie mai puţin de şapte ori. Ceea ce i-a spus Mântuitorul a rămas vorbă cunoscută azi chiar şi de cei care nu mai ştiu cine a spus-o, zicând: "Nu-ţi zic să ierţi de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte" (Matei 19, 21-22). Adică la infinit. Să ierţi mereu. Să ierţi întotdeauna. Şapte repetat în felul acesta însemna în vorbirea iudaică "fără limită", "fără număr", că doar nu există nici o justificare să ierţi doar de 490 de ori, cât fac 70x7. Şi cine stătea să te numere până la o asemenea cifră? Şi cine ar fi putut greşi până la un asemenea număr? De ce să iertăm? Pentru că şi Dumnezeu ne iartă tot aşa. La infinit. Pentru câte nar trebui să ne pedepsească, dar ne iartă! Numai că această iertare a lui Dumnezeu şi chiar şi a noastră, presupun o condiţie. Cel iertat să ierte şi el. Sau: cel ce vrea să fie iertat, să facă dovadă că a iertat şi el: "Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri". În cazul acesta se schimbă puţin socoteala. Ca să-şi facă ideea mai bine înţeleasă, Iisus a spus parabola pe care am ascultat-o astăzi şi care precizează că iertarea deschide uşile Împărăţiei Cerurilor, căci Tatăl e Cel care iartă întâi, iar noi trebuie să-L imităm. Parabola e scurtă: "De aceea, asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale. Şi, începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi. Dar neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copii şi pe toate câte le are, ca să se plătească. Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot. Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria. Dar, ieşind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care-i datora o sută de dinari. Şi punând mâna pe el, îl sugruma zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator. Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl ruga zicând: Îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti. Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce va plăti datoria. Iar celelalte slugi, văzând deci cele petrecute, s-au întristat foarte şi, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate. Atunci, chemându-l stăpânul său îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? Şi mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria. Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta - fiecare fratelui său - din inimile voastre." (Matei 18, 23-35). V-aş pune acum o întrebare: Cu ce sentiment aţi ascultat această parabolă? Sunt sigur că toţi aţi ascultat-o cu un sentiment de revoltă împotriva acelui care, fiind iertat de o datorie mare, n-a fost în stare, la rândul lui, să ierte pe cel care-i datora lui foarte puţin. Sunt sigur că aţi ascultat parabola cu indignare. Nu-i aşa? Şi drept aţi judecat. Mântuitorul a fost sigur că va obţine acest rezultat, rostind-o. Şi nu s-a înşelat. Pentru că purtarea slugii nemiloase supără bunul-simţ, răscoleşte şi jigneşte simţul nostru de dreptate. De altfel, noi suntem capabili să judecăm drept întâmplările în care nu suntem implicaţi noi înşine, întâmplările în care sunt implicaţi alţii. Şi în această întâmplare judecata noastră este, fără îndoială, dreaptă. Nu se poate reacţiona la o astfel de parabolă decât cu revoltă şi cu indignare. Pentru că este vorba de o neomenie. Noi românii avem o vorbă când asistăm la astfel de situaţii, când le întâlnim noi înşine sau când ni se povestesc despre cineva, Îl coborâm pe respectivul pur şi simplu din treapta sa de om, la treaptă mai de jos, şi spunem: "Acesta nu e om!" Cum poţi fi om, când eşti în stare să procedezi în felul acesta? Parabola ne pune, prin urmare, în faţa unei situaţii în care se păcătuia împotriva celui mai elementar simţ al omeniei. Dar a fi împotriva omeniei coincide cu a fi împotriva şi a lui Dumnezeu. Tâlcuirea acestei parabole aceasta este: Stăpânul este Dumnezeu, iar datornicii suntem noi oamenii. Stăpânul, Dumnezeu, este Cel care iartă. Cel care este în stare să ierte o datorie oricât de mare, dar şi noi trebuie să-L imităm. A fi iertaţi şi a nu ierta la rândul nostru înseamnă revoltă împotriva lui Dumnezeu sau în cel mai îngăduitor caz, o neînţelegere totală a lui Dumnezeu care este iertător. Înseamnă o ieşire din ordinea Lui de gândire şi de simţire. Şi atunci tratamentul aplicat de noi altuia se întoarce împotriva noastră. Dreptatea operează aici matematic. Mecanic. Dar să fim înţeleşi: nu Dumnezeu o aplică matematic, mecanic. Noi înşine ne-o aplicăm: "Cu ce judecată judecaţi, cu aceea veţi fi judecaţi" (Malei 7, 22). Şi: "Te voi judeca după cuvintele tale" (Luca 19, 22). Nouă înşine ne este dată judecata: "Pentru ce nu judecaţi şi după voi înşivă, ce este drept?" (Luca 12, 57). Am judecat toţi, acum, împreună, cazul celor doi datornici şi am dat un verdict bun şi drept. Judecata noastră ne-a orientat. Şi atunci, dacă şi noi cădeam în greşeala datornicului iertat, nu înseamnă că ne-am judecat noi înşine la neiertare? Învăţătura acestei parabole este foarte simplă acum şi accesibilă tuturor, chiar şi fără a mai fi explicată. Nu putem să nu fim de acord cu sfârşitul parabolei şi cu concluzia firească pe care o trage Mântuitorul însuşi: "Aşa va face şi Tatăl Meu cel ceresc cu voi, dacă fiecare din voi nu va ierta fratelui său din inimă greşelile lui" (Matei 19,35). Cei care veniţi regulat la biserică aţi auzit, pomenită aici, de mai multe ori, regula de aur a creştinismului: "Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor asemenea" (Matei 7, 12). Unul din Proverbele Vechiului Testament sună aşa: "Nu spune: precum mi-a făcut, aşa îi voi face şi eu lui." Sfatul e bun şi e altceva decât legea talionului, cu care se vede că autorul Proverbelor nu mai era de acord, dar ceea ce spune el e valabil numai când îţi face cineva rău. Când îţi face bine, dimpotrivă, precum ţi s-a făcut, aşa să faci şi tu. Iată că Mântuitorul aduce în privinţa aceasta un criteriu mai exact, mai puternic, lipsit de orice ambiguitate. Aş face acum o paranteză. Se zice că nişte credincioşi dintr-o parohie au venit odată la mitropolie să-l reclame pe preotul lor. Mitropolitul i-a primit şi ei i-au spus: înalt Prea Sfinte, uite de ce am venit: Să ne schimbaţi preotul. - De ce? - Pentru că preotul nostru ne spune mereu şi mereu aceeaşi predică. - Şi ce vă spune? - Nu prea ştim ce spune, dar mereu şi mereu ne spune acelaşi lucru. - Bine. Duceţi-vă acasă. Am să-i dau poruncă să v-o spună mereu tot pe aceea, până când veţi şti să-mi spuneţi ceea ce va predică şi veţi şi face ceea ce vă îndeamnă. Tot aşa repet şi eu adesea această lege de aur a creştinismului, nu cu teamă că îmi veţi reproşa, ci cu speranţa că o veţi pune în practică: Faceţi oamenilor ceea ce vreţi să vă facă ei vouă. Dar prin parabola ascultată astăzi am putea să lămurim puţin înţelesul acestei legi de aur şi să spunem: Faceţi oamenilor ceea ce vreţi să vă facă Dumnezeu vouă. Cum tratăm noi pe aproapele nostru, tot aşa ne tratează Dumnezeu pe noi. De aceea a încheiat Iisus parabola: Tot aşa şi Tatăl vostru cel ceresc nu vă va ierta vouă, dacă nu veţi ierta din inimă pe cei care v-au greşit. Creştinismul este nu numai o învăţătură dumnezeiască pentru dincolo, pentru Împărăţia Cerurilor. Este o învăţătură şi pentru lumea de aici, pentru că ne învaţă cum să trăim în societate. Temperatura la care ne ridicăm aici este înscrisă de noi dincolo. Măsura până la care ajungem la Dumnezeu este măsura până la care ajungem aici, între oameni, pe pământ. Creştinismul este o învăţătură pozitivă pentru viaţa pe care noi, creştinii, trebuie s-o ducem aici, pe pământ. Dar să ne întrebăm acum: Oare aşa facem? Oare iertăm într-adevăr sau suntem adesea ca şi acela căruia i s-a iertat datoria, dar el nu a iertat? Există o vorbă în popor care spune că toţi oamenii poartă nişte desagi pe umeri. În desaga din spate pun păcatele lor, iar în desaga din faţă pun păcatele altora, în aşa fel încât văd mereu păcatele altora, fie în desaga lor din faţă, fie în desaga aproapelui care merge înaintea lor. De aceea suntem intotdeuna gata să-l judecăm pe fratele nostru şi ni se pare că îl judecăm după dreptate. Dacă ne-am vedea şi păcatele noastre, i-am judeca şi pe alţii după bunătate şi i-am ierta. Suntem exacţi şi principiali când e să aplicăm dreptatea altora! Ce-ar fi dacă ne-ar judeca Dumnezeu şi pe noi intotdeuna după dreptate? Aşa ceva nu ne convine. Noi vrem ca Dumnezeu să ne judece pe noi după bunătate şi să ne ierte, dar noi mai cu uşurinţă aplicăm Legea talionului, acea lege a Vechiului Testament pe care Mântuitorul a combătut-o: "Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte". Ia să ne gândim, aşa o fi? Dacă un copil se joacă cu alt copil pe stradă şi l-aţi văzut pe copilul dv., când l-a lovit pe celălalt, desigur încercaţi să-l certaţi. "De ce l-ai lovit?" Copilul răspunde: "Şi el m-a lovit. Ce mi-a făcut el, i-am făcut şi eu." Aşadar: "Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte"! Ce facem atunci? Ne împăcăm cu explicaţia. Ba o şi încurajăm. Ne împăcăm pentru că şi noi, maturii, o aplicăm tot aşa. Mi-a făcut el mie, îi fac şi eu lui. De câte ori nu ţinem minte ani de zile o vorbă rea pe care ne-a spus-o cineva? De câte ori nu ţinem supărare pentru cine ştie ce nimicuri de familie, chiar între părinţi şi copii sau între fraţi, şi nu suntem în stare să ne iertăm unii pe alţii! Pe drept cuvânt scrie Sfântul Vasile cel mare: "încetează de a te mai scuza fără folos, arătând că şi alţii păcătuiesc; nu lăsa limp liber minţii tale ca să cerceteze slăbiciunile altora, ci ia seamă la tine însuţi, adică îndreptează ochiul tău ca să te cerceteze bine pe tine însuţi" (Predica: Ia seama la tine însăţi, 5). Şi Fer. Ieronim învaţă: "Nu bârfi pe alţii, nici nu te crede sfânt dacă sfâşii pe alţii cu clevetirile tale, căci adesea se întâmplă ca noi să blamăm la alţii tocmai ceea ce înşine facem" (Ep. către Rustic)." Sfatul este: Să nu ne judecăm pe noi şi greşelile noastre după greşelile altora, ca să ni le îndreptăţim, ci dimpotrivă, greşelile altora să le judecăm după greşelile noastre, ca să le putem ierta mai uşor. Dacă ne vom socoti întâi greşelile noastre, nu vom fi atât de repede porniţi să-i judecăm atât de aspru pe ceilalţi, pentru greşelile lor. Sfatul, pe scurt, acesta este: Să ierţi atunci când ai avea dreptul să nu ierţi, fiindcă aceasta-i poruncă: "Să iubeşti până şi pe vrăjmaşul tău" (Matei 5, 24). "Din acestea vor cunoaşte oamenii că sunteţi ucenicii Mei, de veţi avea dragoste între voi" (Ioan 13, 35). Până la măsura dragostei pentru vrăjmaşi. Acesta este criteriul prin care-ţi poţi verifica inima ta creştină, apartenenţa ta la creştinism. Să fii în stare să ierţi, chiar şi atunci când ai avea dreptul să nu ierţi. Şi ca să înţelegi aceasta mai bine, n-am să vă spun o parabolă, ci am să vă amintesc ceea ce poate foarte mulţi dintre dv. ştiţi: o istorisire din Vechiul Testament. E aproape un roman în miniatură, inclus în Cartea Facerii, unul dintre acelea care ar putea intra cu uşurinţă în istoria literaturii universale. De altfel a şi intrat, romanţat sub pana lui Thomas Mann, sub titlul: "Iosif şi fraţii săi". E tradus şi în româneşte. Iosif era fiul lui Iacov, care se mai numea şi Israel. Erau în total 12 fraţi. Iosif era mult iubit de tatăl lui. Şi a avut nepriceperea să aibă un vis! Şi a mai avut şi mai marea nepricepere să-l povestească fraţilor săi. A visat într-o noapte că se făcea că erau 12 snopi şi în mijloc era un snop în picioare şi acela era el, Iosif, iar ceilalţi erau la pământ, ceea ce se tâlcuia că ei i se vor închina celui în picioare. A povestit visul fraţilor săi şi fraţii s-au indignat. În vechime, viselor li se dădeau mare importanţă şi se dezvoltase o adevărată ştiinţă a tâlcuirii lor. Erau socotite toate profetice. Un mod de comunicare al lui Dumnezeu cu oamenii, cărora le dezvăluia viitorul. Cum adică, şi-au zis cei 11, să fii tu rânduit să ajungi mare şi noi să ne închinăm ţie? În altă noapte Iosif a visat un alt vis. Se făcea că soarele şi luna şi 11 stele se aplecau în faţa unei stele care ar fi fost el, Iosif. Tatăl lor, auzind şi el visul, nu s-a supărat aşa cum s-au supărat copii săi, dar tatăl, spune Moise, autorul cărţii; a ţinut în inima sa acest cuvânt. Va fi fost visul o descoperire de al Dumnezeu, dar cei 11 s-au hotărât să împiedice posibilitatea ca cel mai mic frate al lor să ajungă stăpânul lor. S-au hotărât să-l piardă. Mai întâi au vrut să-l omoare. Unul din cei 11 însă a spus: "Să nu ne pângărim mâinile cu sângele lui că, la urma urmei, este fratele nostru, carne şi sânge din carnea şi sângele tatălui nostru. Să-l lăsăm să moară singur. Când vom ieşi cu turmele la păşune, să-l aruncăm într-o fântână". Şi l-au aruncat într-o fântână părăsită, dar adâncă, în care nu mai era apă. S-a întâmplat că, după ce l-au aruncat acolo, să treacă pe aproape o caravană de neguţători madianiţi. Şi ce s-au gândit fraţii: "Să nu-l lăsăm să moară acolo - buni totuşi! - că e fratele nostru. Hai să-l vindem acestor madianiţi". Pe vremea aceea oamenii puteau fi vânduţi şi deveneau sclavi pe toată viaţa. Erau cumpăraţi ca animale şi erau folosiţi la muncă doar în schimbul mâncării. Şi l-au vândut pe 20 de arginţi. Aceştia, la rândul lor, l-au vândut apoi unor negustori egipteni, care au plătit mai mult pe tânăr. Cu timpul Iosif a ajuns omul de încredere al primului-ministru al Faraonului. Acesta se numea Putifar. Nu intru în toate amănuntele. Cei care vreţi să le cunoaşteţi le găsiţi în Cartea Facerii, de la cap. 37 până la cap. 50. Nu mult după aceea, fiind isteţ, Iosif l-a înlocuit pe Putifar în funcţia de prim-ministru al Egiptului. Şi s-a făcut o foamete mare în ţara părinţilor lui şi au venit fraţii lui după alimente în Egipt şi nu l-au cunoscut. El însă i-a cunoscut. Le-a dat alimente şi i-a rugat să-şi aducă şi părinţii acolo, după care s-a descoperit în faţa lor că era fratele lor cel vândut. Ar fi avut dreptul Iosif să nu-i ierte? L-ar fi avut. Şi totuşi i-a iertat şi ţinându-i cu el acolo, i-a făcut să trăiască în linişte. "Fiţi pe pace. Nu vă temeţi, le-a zis. Veţi avea de mâncare şi voi şi copii voştri". Iată o întâmplare din Vechiul Testament care ilustrează acest adevăr despre care am vorbit mai înainte. Şi vi-l spun a doua oară: Chiar dacă ni se pare că avem dreptul să nu iertăm, atunci trebuie să iertăm. Bunătatea naşte bunătate. Răutatea naşte răutate. Iertarea naşte iertare. Răzbunarea naşte răzbunare. Asta e de când lumea. Acela care, suferind o răutate, se hotărăşte s-o pedepsească tot cu răutate, acela care se hotărăşte pentru răzbunare, acela nu combate răul, cum i se pare lui, nu reglementează situaţia, cum i se pare lui, ci dimpotrivă, trece şi el de partea răului. Fiindcă, dacă condamni la un altul răul pe care ţi l-a făcut, înseamnă că trebuie să fii şi tu condamnat pentru răul pe care i-l faci lui, dacă îi răspunzi cu rău pentru rău. Bunătatea naşte bunătate, răutatea naşte răutate. Într-unul din marile romane ale lumii, Mizerabilii, scris în secolul trecut, Victor Hugo povesteşte o întâmplare foarte interesantă cu un anume Jean Valjean. Acesta, în tinereţea lui, a furat o pâine. Pentru pâinea aceasta a fost condamnat la ocnă 19 ani. I s-a plătit pentru un rău mic, cu un rău foarte mare. Şi ce s-a întâmplat? Aceasta l-a înrăit. L-a înrăit atât de mult, încât nu aştepta decât să iasă din închisoare şi să se apuce de şi mai mari rele, pentru a-şi răzbuna timpul pe care l-a petrecut acolo pe nedrept. Ieşind din închisoare, s-a dus la un episcop şi i-a furat nişte obiecte din metal preţios. A fost prins repede şi episcopul a fost chemat pentru a-şi recunoaşte lucrurile furate. Episcopul a venit şi a zis: "De ce m-aţi chemat? M-aţi chemat degeaba. Eliberaţi pe omul acesta, fiindcă eu i le-am dăruit". Nu era adevărat, dar episcopul l-a iertat. Jean Valjean a fost eliberat din închisoare. Care a fost urmarea faptului că episcopul l-a iertat? - Cum spuneam, bunătatea naşte bunătate. Acesta a început să lucreze, a ajuns în posturi importante în ierarhia socială şi s-a dovedit a fi cel mai mare filantrop, până la sfârşitul vieţii, căutând să răsplătească această bunătate, această iertare neaşteptată pe care a primit-o din partea episcopului. Se povesteşte în istoria călugărilor bătrâni, în Pateric, o istorioară cam asemănătoare: Au venit hoţii în pustie, la un bătrân călugăr şi i-au luat tot din chilie. Tot ce avea. Mai rămăsese acolo un vas. Călugărul s-a uitat prin chilie după ce au plecat hoţii, a văzut vasul rămas şi a alergat după dânşii: "Staţi puţin, aţi uitat vasul acesta. Luaţi-l şi pe acesta, fiindcă eu tot n-am trebuinţă de el. Vai n-aţi făcut decât să mă eliberaţi de lucrurile de care nu aveam nevoie". Hoţii au fost atât de impresionaţi, încât i-au dat înapoi tot ceea ce luaseră şi unii din ei s-au făcut şi ei călugări şi s-au pocăit pentru toate relele pe care le făcuseră până atunci. Încă o dată deci: bunătatea naşte bunătate, răutatea naşte răutate! Să-i pedepsim pe cei pe care vrem să-i pedepsim pentru răul pe care ni-l fac, cu bunătatea. În mod sigur se vor îndrepta. Iar dacă nu se vor îndrepta, va fi aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani: "Dacă vrăjmaşul tău e flămând, dă-i să mănânce; dacă e însetat, dă-i să bea, căci făcând aceasta îi pui pe capul lui cărbuni aprinşi. Să nu fii biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele" (Romani 12, 20). Înţelesul e acesta: dacă prin bunătate cineva nu se îndreaptă, asta înseamnă că a ajuns la apogeul răutăţii şi tu făcându-i lui bine, nu faci decât să aprinzi cărbuni pe capul lui. Va arde. Am putea însă interpreta textul şi în sensul că îi trezeşti mustrări de conştiinţă care îl pot face să se îndrepte. Şi apoi, în toate este şi o rânduială a lui Dumnezeu. Noi să ne facem rânduiala noastră, aşa cum ne-o porunceşte Mântuitorul şi Dumnezeu şi-o face şi El pe a Lui. Nu-L putem împiedica. Şi chiar atunci când vrem să-L împiedicăm, tocmai atunci îl ajutăm să şi-o împlinească. Fraţii lui Iosif, vânzându-l, i-au împlinit visul. Adică tocmai atunci când credeau că au făcut ca să-i împiedice împlinirea. Se povesteşte că un calif din Bagdad, ieşind într-o dimineaţă în grădina palatului său a văzut moartea înaintând cu o coasă către el. A alergat în grajd, a luat calul cel mai bun şi a fugit la Meca, amestecându-se prin mulţime. Exista convingerea că moartea trebuie să te ia dintr-un anumit loc şi dacă nu te găseşte acolo, nu te mai ia.Şi cum se plimba el prin mulţime, la Meca, deodată vede venind spre ei, pe deasupra capelelor mulţimii adunate în oraşul Profetului, aceeaşi moarte, cu coasa în mână, gata să-i reteze capul. Ajungând în dreptul lui, i-a zis însă cu mirare, înainte de a-şi împlini datoria: "Azi-dimineaţă când te-am văzut în curtea palatului tău din Bagdad, mă întrebam: cum te voi lua la ora aceasta din Meca, de unde aveam ordinul să te iau!" Venise aşadar singur în întâmpinarea hotărârii destinului său. Şi acum, parcă ni s-ar mai impune o întrebare: Cât ne iartă pe noi Dumnezeu? dacă pe noi Iisus ne îndeamnă să iertăm de 70 de ori câte 7, atunci trebuie să ştim că Dumnezu iartă tot. Iartă tot, oricât de mare ar fi datoria. Din pilda aceasta am aflat că a iertat o datorie de 10.000 de talanţi, adică mult, foarte mult. Doar o condiţie pune totuşi Dumnezeu. Una singură: să ceri iertare şi să te pocăieşti. Să te hotărăşti să nu mai faci. Să te duci să te spovedeşti. Să te eliberezi de ceea ce ai făcut. Să promiţi că nu vei mai face. Să te reînnoieşti sufleteşte. Şi să ierţi şi tu altora. Şi încă o întrebare la care de asemenea avem nevoie de un răspuns. Până când iartă Dumnezeu? Iertarea lui Dumnezeu are totuşi un capăt. În clipa în care ai ajuns în faţa Judecăţii, de atunci încolo Dumnezeu aplică dreptatea. Ai avut toate şansele până atunci. În faţa Judecăţii împărţirea va fi în două: în păcătoşi nepocăiţi şi în drepţi. Aceştia din urmă pot fi şi păcătoşi pocăiţi. În faţa Judecăţii verdictul pentru păcătoşii nepocăiţi va fi: "Plecaţi de la mine blestemaţilor, în focul cel veşnic" (Matei 25, 41). Spune şi Sfântul Apostol Iacov: "Judecata e fără milă pentru cei care n-au făcut milă" (Iacov 2, 13), Şi tot el: "Mila însă, biruieşte judecata", adică milostenia acoperă toate păcatele care ar cădea sub judecată. Să luăm aminte! E o cheie de mare preţ pentru deschiderea uşilor Împărăţiei Cerurilor. Aş vrea să mai precizăm însă câteva lucruri. Sunt printre noi mulţi care încearcă, cu sinceritate, cu tot dinadinsul, cu mult efort, să fie drepţi. Sunt oameni care ţin posturile, care merg la biserică, care-şi fac datoriile creştine, care cultivă virtuţile la vedere, dar care au întotdeauna - unii din ei - şi un ochi către vecinul, un ochi de judecător, care vede în vecinul toate greşelile, în loc să-şi vadă numai greşelile personale. Astfel de oameni se cred drepţi şi sunt. Da, da, sunt drepţi, dar ei sunt ameninţaţi de pericolul de a deveni "drepţi mândri". Dreptul mândru face pentru el tot ceea ce trebuie, dar îl judecă grav pe aproapele lui. Şi acum ascultaţi cu atenţie: Dreptul mândru e într-o situaţie mai periculoasă decât păcătosul care se pocăieşte. Şi n-o spun de la mine. Aduceţi-vă aminte de parabola "Vameşului şi fariseului". Vameşul era un păcătos, dar spunea: "Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul", iar fariseul era cu adevărat drept şi spunea: "Doamne, eu nu sunt ca acest păcătos, eu fac tot ce trebuie" şi aşa şi făcea, dar Mântuitorul încheie: Mai îndreptat s-a întors la casa sa vameşul, adică păcătosul pocăit, decât dreptul mândru. Doi oameni s-au întâlnit odată şi s-au hotărât să-şi mărturisească unul altuia virtuţile. Şi unul a spus: Iată, eu de când m-am convertit de la păcat la virtute, de când m-am hotărât să-mi încep din nou viaţa, n-am mai pus carne în gura mea. Altul a spus: Eu de când m-am convertit, din momentul acela nu m-am culcat fără să-mi cer iertare de la cei cărora le-am greşit şi n-am adormit înainte de a-i ierta cu adevărat pe cei care mi-au greşit mie. Care din aceştia era mai bun în faţa lui Dumnezeu? Fără îndoială, cel de-al doilea. În Împărăţia Cerurilor se ajunge când măsori pe altul cu măsura cu care ţi-a măsurat ţie Dumnezeu. Astfel, prin toate faptele creştineşti, dacă nu sunt unite cu inima bună, eşti aproape de Împărăţia Cerurilor, dar nu eşti înăuntrul ei. Şi e mare diferenţă între a fi aproape şi a fi înăuntru. Am citit undeva o parabolă: Un vânător, în junglă, a constatat la un moment dat că i s-a umezit praful de puşcă şi aceasta nu mai funcţiona. A apărut un leu. Când a văzut leul, ştiind că puşca nu mai funcţionează, a început să alerge. Ştia undeva, în apropiere, o cabană unde s-ar fi putut adăposti. A alergat până la cabană şi leul nu l-a ajuns. A ajuns până la uşa cabanei, dar uşa era încuiată şi el nu avea cheia. A alergat bine până atunci, a făcut tot ceea ce trebuia ca să scape, dar n-avea cheia. Împărăţia scăpării era dincolo, înăuntru, iar el era dincoace. Câţiva centimetri, grosimea unei uşi l-a despărţit, dar aceşti centimetri erau diferenţa că între alb şi negru, ca între Rai şi iad. Era aproape, dar nu era înăuntru. Creştinismul vrea o lume de oameni buni. Fără inimă bună, faptele formale, îndeplinirea ritualurilor, sunt bune, te duc aproape, dar nu înăuntru. O lume dominată de bunătatea inimii, aceasta e lumea plăcută lui Dumnezeu. Drept aceea, să fim în lume cu luare aminte la învăţătura din Parabola auzită astăzi şi pentru toate pe care ni le iartă nouă Domnul, să iertăm şi noi pe cei ce ne greşesc nouă. Mila biruieşte judecata. Mila lui Dumnezeu provocată de mila noastră pentru alţii, suspendă judecată şi asupra noastră. Aşa se va instaura împărăţia lui Dummezeu încă din lumea aceasta. Duminica a XII-a după Rusalii – Evanghelia întrebării esenţiale Tradiţia creştină ne-a păstrat din cele mai vechi timpuri o vorbă a Părinţilor îmbunătăţiţi în viaţă duhovnicească, a acelor Părinţi retraşi prin mănăstiri sau în pustie: "Cine vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească". Să nu călătorească adică, la întâmplare. Ştiind unde merge, să se informeze despre drumul cel mai bun, cel mai drept. Mântuirea nu e o ţintă despre care se ştiu toate şi de către oricine. Drumul spre ea e anevoios, pentru că nu e acelaşi pentru toţi. Este şi un drum mare, al tuturor, dar fiecare trebuie să-şi caute şi să-şi găsească poteca lui, aceea care e numai a lui şi să-i găsească pe cei care, ca şi dânsul, au încercat-o şi-i pot fi călăuze. Sfiinţii Părinţi îndeamnă intotdeuna: "Nu ştii ceva? - Întreabă! Nu te ruşina. Nu e ruşine să nu ştii. E ruşine să te rătăceşti pentru că n-ai întrebat". Multe tratate duhovniceşti se intitulează. "Întrebări şi răspunsuri," precum cele ale Sfântului Maxim, mărturisitorul, de pildă. Patericul însuşi e o carte de întrebări şi răspunsuri. În vechime Socrate socotea metoda drept cea mai eficace, pentru că din întrebare se năşteau răspunsurile. Metoda lui filosofică se şi numea Maeutica, adică moşirea răspunsurilor. Platon, ucenicul său, şi-a scris opera sub formă de dialoguri. Catehismele religioase, ca să fie mai uşor accesibile înţelegerii, sunt şi ele alcătuite tot sub formă de dialoguri. Din copilărie până la adânci bătrâneţe punem toţi întrebări. Copilul, de îndată ce începe să vorbească, pune întrebări: ce este aceasta, ce este cealaltă, de ce este aşa, de ce nu este altfel? Întâlnindu-se pentru prima oară cu lumea şi cu minunile ei, copilul vede în toate câte o noutate. Dar noutăţile nu se epuizează niciodată. Nici pentru copil, nici pentru matur. De-a lungul întregii vieţi, oricât am întreba şi oricâte răspunsuri am căpăta, întotdeauna mai există loc pentru întrebări şi intotdeuna va fi loc pentru răspunsuri. Pe multe le aflăm, le ştim, dar rămân mereu foarte multe necunoscute. Ştiinţa şi cunoaşterea înseşi lărgesc sfera celor ce rămân necunoscute.  Ce ştim noi, de pildă, despre felul cum stau rânduite în univers planetele? Am mai dat exemplul acesta şi altă dată. Ştim că e vorba de o lege a atracţiei universale, ştim că există o lege a gravitaţiei, dar în afară de faptul că le constatăm, nu ştim nimic despre aceste legi. A descoperi legile nu înseamnă a şti şi cum s-au născut ele.  Ce ştim despre felul cum creşte dintr-o ghindă, din apă din sol şi din pământ un stejar uriaş?  Ce ştim noi despre felul cum apa şi alte substanţe chimice pe care le extrage un copac din glie, se prefac în ramuri şi în frunze?  Ce ştim despre faptul că acestea, la unul din pomi se prefac în cireşe, la altul în vişine, la altul în mere, în pere ş.a.m.d.?  Ce ştim despre felul cum, din acelaşi sol, cu aceeaşi hrană dar din seminţe diferite, unele flori îşi scot culoarea violetă, altele roşie, altele albastră?  Ce ştim despre noi înşine, despre fiinţa noastră omenească? Ce ştim despre memorie, de pildă? Lumea modernă a inventat casetofonul, o invenţie frumoasă, care, iată, prinde pe o bandă ceea ce spunem noi şi după aceea ne poate reproduce. Ne trebuie pentru aceasta o bandă. O punem şi îndată ne reproduce ceea ce a spus. Dar câte lucruri nu reproduce creierul nostru? Câte benzi dintre acestea sau ce fel de benzi vor fi fiind în creierul nostru, de pot depozita şi reproduce cunoştinţe pe care le acumulăm într-o viaţă întreagă? În creierul nostru nu există însă nici o maşină alcătuită de om, nu sunt benzi, în aparenţă nu se rulează şi nu se derulează nimic. Luat aparte, izolat cu bisturiul, creierul e o masă de materie vie care pluteşte într-un mediu umed şi toate celelalte rămân nemişcate, fiind probabil doar nişte circuite invizibile ţinute vii de sângele trimis din altă parte, de inimă. Şi totuşi, ceva se derulează acolo şi noi ne amintim. Uneori creierul e sensibil la efortul de a ne aminti, ne reauzim într-un fel, undeva într-un centru al vorbirii, care n-are urechi de altfel, toate informaţiile înmagazinate în toată viaţa noastră din trecut, fiind păstrate acolo ca într-o arhivă. Ce ştim noi despre toate acestea?  Ce ştim noi despre corpul unei gaze care, privită sub microscop, e o minune, o alcătuire extraordinară din nenumărate organe şi funcţiuni, din aparate şi culori? Am putea înmulţi la infinit şirul acestor întrebări. În legătură cu toate ne întrebăm. Ne întrebăm şi aflăm răspunsuri. Dar sunt şi multe întrebări la care nu aflăm răspunsuri. De aceea Socrate a putut spune: "ştiu că nu ştiu nimic" şi că lucrul cel mai important pe care ar trebui să-l realizeze omul în viaţă ar fi "să se cunoască pe sine însuşi", să-şi descifreze tainele spirituale şi morale. Ştim totuşi foarte multe lucruri despre lumea înconjurătoare, dar cele mai puţine lucruri le ştim despre noi înşine. Rămâne şi astăzi valabilă, deşi a fost scrisă cu aproape cincizeci de ani în urmă, cartea lui Alexis Carrel: "Omul, fiinţa necunoscută". De atunci s-au mai adăugat unele cunoştinţe, dar ele n-au putut schimba constatarea lui Carrel. Ştiinţa despre om a rămas până azi cea din urmă, adică ştiinţa despre alcătuirea lui, despre originea lui şi ştiinţa despre toate minunile care îl alcătuiesc. "Cunoaşte-te pe tine însuţi" este în continuare porunca cea mai mare. Iată de ce vom pune mereu şi mereu aceleaşi şi alte întrebări. Ne punem mai întâi întrebări de informaţie, în general. De cum începem să gândim. Vrem să ştim cât mai mult despre cât mai multe lucruri. Nu ne putem mişca precum nişte orbi în lumea aceasta. Vrem să ştim. Nu pornim niciodată pe un drum, dacă nu ne asigurăm că există drum şi că duce acolo unde vrem noi. Nimeni nu călătoreşte la întâmplare. Nu pleacă nimeni spre nicăieri. Cel care pleacă se întreabă despre un loc unde trebuie să ajungă. Omul e făcut să călătorească prin lume, prin destinul său, cu ochii deschişi. De aceea îşi pune lui şi pune şi altora întrebări. Altfel, se rătăceşte şi în lume şi prin el însuşi, prin tainele şi tainiţele din el! Fiind singurii cu grai, suntem singura specie de pe faţa pământului care îşi pune întrebări. Şi chiar dacă aceasta e marea noastră suferinţă, când nu găsim răspunsuri, e şi semnul măreţiei noastre, fiindcă în întrebarea, cu cât e mai mare, e ascuns şi marele răspuns şi mai ales e ascunsă intuiţia noastră că acest răspuns există. Când omul formulează întrebări, se ridică la înălţimea răspunsurilor. Şi la înălţimea Celui care are răspunsul. Ne mai punem întrebări şi din simplă curiozitate, despre lucruri care am zice că nu ne privesc direct, dar pe care dorim să le cunoaştem. Despre alţii, despre destinele lor, de pildă. Dar, de fapt, totul ne priveşte. Toate cele cu care putem fi în relaţie, ne privesc. în toate suntem şi noi. Nu ne putem izola de nimic, decât cu preţul ştirbirii fiinţei noastre, cu preţul limitării, a restrângerii la mai puţin decât suntem de fapt. Într-un fel, noi suntem tot ce există. În toate suntem şi toate sunt în noi. Ne mai punem apoi întrebări în legătură cu lucruri care pentru unii apar într-un fel, pentru alţii într-alt fel şi care cer şi opţiunea noastră, ca să ne situăm faţă de ele. Ne încearcă îndoielile şi ne pun în încurcătură dilemele şi paradoxurile existenţei. Omul, s-a zis, este o fiinţă care se îndoieşte. Îndoiala e semnul raţiunii. Unul din primii filosofi moderni, Descartes, spunea: "Mă îndoiesc, deci cuget, cuget, deci exist". Dictonul a rămas faimos în lumea gânditorilor până astăzi: "Dubito ergo cogito, cogito ergo sunt". Găsise, înţeleptul, în sfârşit, argumentul că există! Şi constatase că are darul cugetării! Nu fusese prea greu să le constate pe amândouă, dar pentru felul cum a spus-o, şi-a câştigat celebritatea. Desigur nu numai prin aceasta! Dar, în afară de aceste întrebări şi de multe alte feluri de intrebări, la care putem sau nu putem găsi răspunsuri, există şi întrebări la care trebuie neapărat să le căpătăm. Există întrebări esenţiale, întrebări de care depinde nu numai viaţa noastră de aici, ci şi viaţa noastră în eternitate. Eram tânăr monah la mănăstirea Slatina din Moldova. Eram profesor la Şcoala monahală şi am pus elevilor, monahi de toate vârstele, unii chiar foarte în vârstă, cu experienţă duhovnicească de toţi recunoscută, o întrebare care, tânăr fiind pe atunci, mi s-a părut mie a fi esenţială. - Dacă ar învia un mort - i-am întrebat - şi ar spune aşa: "Vă dau voie să-mi puneţi o singură întrebare, una, nu două, fiindcă numai la una pot să vă dau un răspuns care să fie în mod sigur adevărat", ce întrebare i-aţi pune? Toţi au stat şi au meditat îndelung. Nu le-am cerut răspunsul pe loc. Vă pun şi dv., acum, aceeaşi întrebare. Nu vă cer nici dv. răspunsul pe loc. Gândiţi-vă şi răspundeţivă singuri după aceea. Eu vă voi descoperi răspunsul dat de monahi, dar dv. vă simţiţi liberi să vă daţi propriul răspuns. Pe monahi i-am lăsat pentru moment şi am reluat a doua zi problema. Au venit cu diferite întrebări. Unii au spus că l-ar întreba pe cel înviat despre Dumnezeu: cum este, cum conduce lumea, cum judecă, cum iartă, cum cheamă la El şi altele de acestea despre Dumnezeu. Au fost şi dintre-aceia care au pus întrebări naive sau foarte înguste, neesenţiale. Cei mai mulţi au spus însă că i-ar pune celui înviat o întrebare la care mă gândisem şi eu. "L-am întreba, mi-au spus, ce să facem?". Sau: "Ce să fac cu? Ce să fac pentru ca să-mi rezolv destinul aici şi dincolo, în aşa fel, încât să nu-mi pară rău că am trăit, dar nici că am murit?" Că e posibil ca acesta să fie adevărata întrebare, ne-o spune şi autorul "Faptelor Apostolilor" atunci când, după ce Petru le-a vorbit mulţimilor în graiul fiecărei naţiuni şi i-a convins că Hristos a înviat, ei i-au pus o singură întrebare: "Ce să facem?" (F. Ap. 2, 37). Şi evanghelistul Matei, când lămureşte cum va fi Judecata cea din urmă, spune că Judecătorul va pune o singură întrebare sau chiar de vor fi mai multe, toate vor fi alcătuite cu verbul a face. Ce aţi făcut cu săracii, ce aţi făcut cu cei care nu aveau ce mânca, cu cei care nu aveau apă să bea, ce aţi făcut cu cei care nu aveau cu ce să se îmbrace, ce aţi făcut cu străinul care v-a bătut la uşă fiindcă nu avea unde să-şi petreacă noaptea, ce aţi făcut cu cel care a venit să vă ceară un sfat, ce aţi făcut cu cel care era în nevoie şi a venit să vă ceară ajutorul? Toate întrebările Judecăţii vor fi alcătuite cu verbul a face. De aceea, probabil, cea mai potrivită întrebare care s-ar pune unui om venit de Dincolo, ar fi aceasta: Ce să fac ca să moştenesc şi viaţă de aici, să-mi rezolv şi viaţa de aici, dar să moştenesc şi viaţa de dincolo? Să nu mă duc la durere şi suspin, ci la bucurie şi fericire. Ce să fac? Ce e de făcut? Aceasta este întrebarea! Shakespeare ne-a lăsat celebra dilema: "A fi sau a nu fi: aceasta e întrebarea!", se întrebă Hamlet! Are mult şi adânc adevăr în ea. Dar noi suntem. Şi Dumnezeu e "Cel ce este". Întrebarea noastră e cum ne aranjăm cu El? Ce avem de făcut? Ca de schimbat, nu ne putem schimba. Nu putem să nu mai fim. Nu putem să nu fi fost. Am făcut toată această introducere, fiindcă am vrut să ajung la textul Evangheliei de astăzi, pe care eu aş numi-o Evanghelia întrebării esenţiale: "Şi, iată venind un tânăr la El, i-a zis: Învăţătorule bun, ce bine voi face ca să am viaţa veşnică? Iar el a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile. El i-a zis: Care? Iar Iisus a zis: Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.Zis-a lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte? Iisus i-a zis: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoara în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi. Ci, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii. Iisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în Împărăţia Cerurilor. Şi iarăşi zic vouă că mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu. La acest cuvânt ucenicii s-au uimit foarte zicând: Dar cine poate să se mântuiască? Dar Iisus, privind la ei le-a zis: La oameni aceasta este cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă" (Matei 19, 16-26). Va fi avut tânărul bogat sentimentul că se afla în faţa Celui care putea să-i dea răspunsul cel mai autorizat? Probabil. Probabil că va fi ceilalţi. Va fi fost informat că Acesta dă răspunsuri la întrebările esenţiale şi atunci s-a gândit să-i pună întrebarea esenţială: "Ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?" Înainte de a-i răspunde. Mântuitorul îl pune la o mică încercare, desigur nu lipsită de sens. Mai întâi îl întreabă: "De ce Mă numeşti bun? Nimeni nu e bun decât numai singur Dumnezeu". E o întrebare cu tâlc. Va fi voit oare Mântuitorul să-l întrebe: Mă numeşti bun, fiindcă Mă crezi Dumnezeu? Tânărul evita să răspundă la această intebare, ca şi cum nici n-ar fi auzit-o. Venise doar să-i pună el o întrebare lui Iisus, fiindcă auzise că e un înţelept, nu să răspundă el la întrebări. Numindu-L "bun‖, folosise desigur o formulă de politeţe şi de bunăvoinţă, nimic mai mult. E de presupus că Mântuitorul a voit doar să-i sugereze că ar trebui să ştie cu Cine stă de vorbă. Era şi prematur pentru tânăr să răspundă. Nu avea de unde şti că Iisus era Dumnezeu. După Legea iudaică era chiar imposibil. Numai gândul la aşa ceva era socotit o blasfemie. Mântuitorul, firesc, n-a insistat. A lăsat întrebarea suspendată. A socotit important doar s-o pună. Să-şi creeze o premiză pentru dialogul ce urma şi să-l înveţe să nu arunce cuvintele fără să ştie ce spune. A vrut să-i descopere ce ascundeau totuşi cuvintele în ele, chiar fără voia celui ce le întrebuinţa. Evanghelistul, care ne raportează faptele aşa cum au fost, notează totuşi întrebarea Mântuitorului, chiar aşa rămasă fără răspuns şi nu numai ca pe un fapt divers de conversaţie, ci tocmai ca să sugereze celor de faţă de atunci şi nouă celor din viitor, că Mântuitorul îi va da acele răspunsuri, care vin ca din partea lui Dumnezeu. Punându-i această întrebare, Mântuitorul a vrut, poate, să-i sugereze şi tânărului că îi va da răspunsuri ca de la Dumnezeu. Era ca şi cum şi-ar ţi descoperit identitatea în faţa lui. Şi-a dat însă seama de îndată că era o întrebare grea şi fără să mai aştepte răspunsul, a continuat: "De voieşti însă să intri în viaţa veşnică, păzeşte poruncile". Poruncile erau date din vechime. Fuseseră descoperite de Dumnezeu lui Moise, prin Tablele legii. Acesta le-a comunicat poporului lui Israel. Mântuitorul i-a amintit deci cât de simplu era: pentru a moşteni viaţa veşnică, era de ajuns să păzească poruncile. Tânărul le cunoştea, dar a vrut să se asigure că vorbesc amândoi despre acelaşi lucru, de aceea L-a întrebat: Care? Mântuitorul nu s-a supărat de întrebare. I-a răspuns. I le-a înşirat pe loc pe cele mai importante. Ce interesantă e această conversaţie! E interesantă pentru că asistăm la o conversaţie între Dumnezeu şi om. Aflăm despre modul cum gândeşte Dumnezeu, despre modul cum vorbeşte Dumnezeu cu oamenii şi iată, vorbeşte pe înţelesul nostru, vorbeşte în felul nostru de a vorbi. Nu se supără de insistenţa tânărului care întreabă: "Care porunci?" Acelea cunoscute, îi spune: "Să nu ucizi, să nu furi, să nu preacurveşti, să nu depui mărturie mincinoasă, să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Nu e vorba de altele şi nici de ceva mai complicat. I-a amintit deci, din cele zece, pe acele porunci care asigură o bună convieţuire pe pământ, a oamenilor între ei şi care sunt şi criteriul esenţial al intrării în împărăţia de dincolo, prin Judecata de Apoi. Să nu-ţi însuşeşti bunul aproapelui, să nu trăieşti din munca lui, ci din roadele strădaniilor tale, să cinsteşti viaţa pentru că e dată de Dumnezeu, să respecţi legile tradiţionale ale vieţii de familie, iar cu aproapele să te porţi aşa cum ai vrea să se poarte şi el cu tine. Acestea sunt regulile bunei convieţuiri dintre oameni, aceia vor convieţui bine şi în cer cu Dumnezeu. Tânărului nu i s-au părut prea grele poruncile şi nu s-a speriat când Mântuitorul i Ie-a amintit. - Acestea sunt? Dacă sunt numai acestea, "eu le-am păzit din tinereţea mea". Se vede că nu mai era foarte tânăr. Era trecut de vârsta primei tinereţi. A mai adăugat însă o întrebare: Dacă le-am păzit pe acestea, ce-mi mai trebuie? Mântuitorul şi-a dat seama că se afla în faţa unui om care îşi cunoaşte îndatoririle spirituale dacă, cu adevărat - şi probabil nu minţea - din tinereţile lui îndeplinise poruncile. Şi atunci i-a descoperit o a doua treaptă a vieţii creştine. El se afla pe treapta cea dintâi, aceea care e măsura obişnuită ce se cere tuturor creştinilor: paza poruncilor. Dacă cineva e hotărât să aspire la mai mult, şi tânărul acesta şi-a descoperit această intenţie, punând întrebarea despre "ce altceva îi mai trebuieşte", i se descoperă că mai există şi o altă treaptă. Aceasta se cheamă desăvârşirea. Aşadar, dacă vrei să urci pe această treaptă, i-a spus Iisus, "de voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde-ţi averile şi le dă săracilor, şi vei avea comoară în cer. Apoi vino de-Mi urmează Mie". E foarte interesant, în această povestire, un lucru şi trebuie să fii atent la lectură ca să-l observi. Tânărul nu s-a prezentat. N-a spus nici cum îl cheamă, n-a spus nici de unde era, nu şi-a făcut o cât de scurtă biografie în faţa lui Iisus şi totuşi Iisus l-a cunoscut. Avea darul acestei cunoaşteri, darul citirii în suflete, darul citirii în vieţile tuturor, fiindcă era Dumnezeu. Iisus a ştiut că tânărul avea avere. De aceea, fără să-l întrebe ce situaţie materială avea acasă, fără o astfel de mărturisire din partea lui, i-a spus direct: "Vinde-ţi averile"! Şi adăugat: "şi vino de-Mi urmează Mie". Aceasta nu mai era o invitaţie la o măsură comună. Să ne gândim: ce-ar fi dacă toţi ar face aşa? Ce-ar mai rămâne din viaţa socială? Dacă toţi şi-ar împărţi averile, dacă toţi ar avea vocaţie pentru treapta acesta a doua, viaţa socială şi-ar pierde rosturile. Sau ar trebui să se organizeze pe alte baze, cum s-a încercat în primele comunităţi creştine, dar s-a renunţat repede. Nu au toţi vocaţie pentru aceasta şi s-a văzut chiar de pe timpul Apostolilor. Faptele Apostolilor ne istorisesc episoade dramatice din această perioadă, ca cel cu Anania şi Safira (F. Ap. 5, 1-11). Nici nu cere Dumnezeu tuturor păşirea pe această treaptă. O cere numai de la cei care vor: "De voieşti să fii desăvârşit", aşa i-a spus Mântuitorul tânărului. Tânărul din Evanghelie nu era pregătit pentru o asemenea lepădare. Auzind această condiţie, ne spune evanghelistul, s-a întristat. Şi-a dat seama de îndată că nu va putea face acest lucru. Nu va putea trece pe treapta a doua, a desăvârşirii. Era însă un om cuminte. N-a cerut nici o lămurire. S-a lămurit. S-a întors şi a plecat. S-a întors intru ale sale. Cine ştie! Se va fi gândit că i se cere prea mult? Să dea totul pe ceea ce lui i se părea a fi o himeră? Venise doar să pună o întrebare aşa de dragul întrebării? Va fi avut o avere moştenită? Va fi avut o avere câştigată greu, prin muncă, prin comerţ şi afaceri? Era doar un om obişnuit, fără veleităţi şi sensibilităţi, spirituale deosebite? Nu vom şti niciodată. Ştim doar, că a plecat întristat. Aceasta ni-1 face totuşi simpatic. Parcă am dori să se fi terminat altfel întrevederea. Dar bogăţia a fost mai puternică. După ce tânărul s-a îndreptat, Mântuitorul a rămas mai departe cu Apostolii Săi. Şi a comentat în faţa lor cele întâmplate. "Adevărul vă grăiesc că, cu anevoie va intra bogatul în Împărăţia Cerurilor". Şi a mai spus: "Mai lesne e să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre bogatul în împărăţia lui Dumnezeu". Sunt cuvinte teribile! Vă daţi seama? Cu atât sunt mai teribile, cu cât sunt spuse de Iisus, cu autoritatea lui Dumnezeu. Complicaţia vine mai ales de acolo că diferenţa pe care am stabilit-o între cele două trepte, acum pare anulată. Ni se părea la început că simpla respectare a poruncilor era suficientă pentru intrarea în Împărăţia Cerurilor, căci vinderea averilor şi urmarea lui Hristos nu figurează printre cele zece porunci. Chiar Mântuitorul se referise mai întâi doar la porunci. Şi iată că acum, toi El, trage o concluzie sau mai exact, proclama un principiu care pare a spune că respectarea doar a poruncilor nu e suficientă pentru intrarea în Împărăţia Cerurilor. Se contrazice Mântuitorul? Dilema nu e dintre cele uşoare, dar nu e insolubilă. Desigur, Mântuitorul nu şi-a dezvoltat "teologia mântuirii" în faţa acelui tânăr. Discuţia a fost ocazională şi a rămas la datele ei generale şi oarecum, simplificatoare. Treapta întâi: mântuirea; treapta a doua: desăvârşirea. Unii rămân la prima, alţii urca la a doua. Dar în practică lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Cel de pe treapta întâia, care respectă poruncile, dobândeşte viaţa de veci, dar nu şi când este foarte bogat şi egoist. Treptele nu sunt absolut delimitabile. Un bogat egoist respectă oare poruncile? Cum face el dovadă "iubirii aproapelui", porunca ce face parte din cele zece porunci ale treptei întâia? Desigui nu i se cere să-şi vândă toate bunurile, precum se cere celui ce voieşte să fie desăvârşit spre a se elibera total pentru Dumnezeu, dar să nu fie egoist i se cere şi celui de pe treapta întâia. Bogaţii sunt egoişti. Nu urcă pe treaptă a doua, decât cu rare excepţii, dar nici pe cea dintâi nu stau solid, din aceleaşi motive. Aşa că Mântuitorul nu s-a contrazis, dar a avut în vedere aceste nuanţe, atunci când a generalizat zicând: "Cu anevoie va intra bogatul în Împărăţia Cerurilor". Tânărul care a plecat "întristat" nu era întristat numai pentru că nu s-a putut hotărî să-şi vândă averile, ci şi pentru că îşi va fi dat seama cât e de egoist. De fapt, nu respectă în întregime nici poruncile, decât formal, ceea ce Mântuitorul nu i-a mai spus, dar l-a făcut să înţeleagă că e aşa, atunci când l-a pus în alternativă de a alege desăvârşirea în schimbul vinderii averilor. Ca să fii desăvârşit se poate înţelege şi în felul următor: Ca să fii desăvârşit în împlinirea poruncilor. De aceea am spus că împărţirea în cele două trepte, obişnuită în spiritualitatea noastră, ca şi în exegeza clasică a textului, e oarecum formală şi simplificatoare, pentru a fi mai uşor de tâlcuit şi de înţeles. Iată însă că, la o analiză mai profundă, apar complicaţii şi ele ar fi dezavantajoase pentru însăşi logica textului, dacă nu leam clarifica. În fapt, deci, problema cu bogaţii şi mântuirea stă aşa: cei care au averi, dar nu le folosesc cum trebuie, adică nu asociează la folosirea lor şi pe cei în nevoie, aceia sunt supuşi unui nou examen. Şi nu unui examen pentru urcarea pe treapta a doua, aceea a desăvârşirii, ci chiar pentru validarea în treaptă întâi, a mântuirii! Sau şi mai simplu: dacă ai din ce ajuta pe alţii, dar nu-i ajuţi, atunci cu anevoie vei intra în Împărăţia Cerurilor, chiar dacă ţi se pare dovadă concretă a credinţei. Trebuie să fim şi prin faptă ceea ce suntem prin credinţă. Poate că aici se aplică acea sentinţă aspră şi radicală a Sfântului Iacov, care spune: "Cine păzeşte toată Legea şi numai împotriva unei porunci greşeşte, acela se face vinovat faţă de toate poruncile" (Iacov 2, 10), adică e ca şi cum le-ar călca pe toate. Cele în legătură cu bogăţia sunt în directă legătură şi eu "Să nu furi" şi cu "Să iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi". Cea dintâi priveşte acumularea bogăţiilor, cea de a doua folosirea lor. Bogaţii ar trebui să înţeleagă că nu e bine să se lase înlănţuiţi de bogăţia lor, căci aceasta e trecătoare şi rămâne aici. E "durul trecător al împrejurărilor", cum spunea Epictet. E strânsoarea de şarpe încolăcit în jurul gâtului, sub chip de colier de aur şi pietre preţioase. Tânărul n-a putut desprinde reptila de pe sine. A plecat întristat. Acum cred că ni se pare mai uşoară înţelegerea cuvântului Mântuitorului că: "cu anevoie va intra bogatul în împărăţia lui Dumnezeu" şi că "mai uşor va trece cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăţia Cerurilor". Nu neapărat fiindcă e bogat, cât pentru că îşi va fi acumulat bogăţia în mod necinstit şi o păstrează în chip egoist. Şi se ştie că bogaţii cei mari şi-au acumulat-o întotdeauna în mod necinstit, exploatând munca altora. Sfântul Ioan Gură de Aur care era un bun observator al vieţii sociale în vremea lui, din sec. IV, spunea limpede în tratatele sale şi în cuvântările pe care le ţinea în catedrala patriarhală din Constantinopol: "Orice bogăţie e un furt". Sfântul Vasile cel mare spunea acelaşi lucru. Şi nu făceau altceva, decât observau stări de lucruri cunoscute de ei din societatea vremii lor. Dar oare nu ştim noi acestea şi din propria noastră experienţă, de pildă din istoria Transilvaniei noastre, când ţăranii erau toţi iobagi pe pământurile altora şi când trebuiau să muncească aceste pământuri degeaba? O astfel de bogăţie a grofilor nu era cu adevărat făcută prin furt? Prin furtul muncii altora? Atâtea castele cu decoraţiuni abia imaginabile de ţărani, cu atâta bogăţie în ele, coarne şi bijuterii de aur, haine de purtat din fir de aut şi argint, vase scumpe, grădini în terase cu fântâni arteziene şi statui ascunse în boschete sau mărginind alei cu copaci exotici - erau toate acestea rodul măcar al unui bob de sudoare proprie al castelanului şi al domniţelor? Nu. Erau rodul muncii iobagilor, al banilor strânşi tot de la ei, sub forma celor mai bizare impozite şi tot ei erau cei care trebuiau să mulţumească că erau lăsaţi să existe. Nu ştiau nici măcar faptul că acest dar al existenţei le era lăsat nu pentru ei, ci tot pentru cei cărora le munceau pe degeaba, ca să aibă cine le munci! Nu povestim basme, deşi bieţii iobagi numai în basme se întâlneau cu fiii stăpânilor, cu domniţele şi cu castelele care erau de fapt facerea mâinilor lor şi ar fi trebuit să fie ale lor nu numai sub formă de năluci, de vis şi de basm. Ei munceau şi tot ei îşi cereau cu căciula în mână dreptul de a trăi ca să muncească. Atât. De aceea, Mântuitorul condamna aspru bogăţia şi pe bogaţi. Nu prea sunt texte în care să se justifice bogăţia obţinută prin mijloace cinstite. Nu prea erau cazuri. Dimpotrivă şi Vechiul şi Noul Testament condamna bogăţia. "Bogatul stăpâneşte pe cei săraci", se spune în Proverbe (23, 11), "deşi cel sărac are adesea mintea mai bună" (Proverbe 2S, 11). Convingerea autorului Proverbelor era că stăpânirea bogatului se datora numai bogăţiei lui, nu altui drept şi nu recunoaşte bogăţia ca un drept. Că era convingerea şi speranţa poporului că într-o zi lucrurile se vor îndrepta şi se va instala în lume dreptatea, o vedem reflectată şi în Cântarea Mariei din Evanghelia după Luca, care anunţa ce va face Mesia: "Pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăţi şi pe cei bogaţi i-a scos afară deşerţi" (Luca 1, 53). Când evanghelistul Luca notează Fericirile, nu uită ca la urmă să reţină din Predica lui Iisus ceea ce Matei a omis: "Dar vai vouă bogaţilor, că vă luaţi pe pământ mângâierea voastră" (Luca 6, 24) aici, în viaţă, prin egoismul vostru! Sfântul Iacov nu e mai puţin aspru, prevestindu-le bogaţilor o soartă catastrofală: "Veniţi acum voi, bogaţilor, plângeţi şi vă tânguiţi de necazurile care vor să vină asupra voastră" (Iacov 5, 1). Îi condamna pe toţi cei care fac discriminări între oameni pe motive de bogăţie: "Dacă va intra în adunarea voastră un om cu inele de aur în degete şi îmbrăcat în haină strălucită şi va intra şi un om sărac, în haină murdară, voi puneţi ochii pe cel care poartă haina strălucită, şi-i ziceţi: Tu şezi bine aici, pe când săracului îi ziceţi: tu stai acolo în picioare sau şezi jos la picioarele mele" (Iacov 2, 2-3). Şi le aminteşte celor ce fac astfel de discriminări că, de fapt, în credinţă sunt mai bogaţi cei săraci, adică tocmai cei care nu sunt aşezaţi la loc de cinste în adunări, iar cei bogaţi, care se bucură de atâtea privilegii, cine sunt de fapt? "Oare nu bogaţii vă asupresc pe voi şi nu ei vă târăsc la judecăţi?" (Iacov 2, 16). De aceea Proverbele spun că "un nume bun e mai de dorit decât o bogăţie" (Proverbe 22, 1). Mântuitorul nu pierde ocazia nici în Pilda semănătorului să spună că sămânţa semănată între spini nu poate încolţi, fiindcă are nevoie de cuvântul lui Dumnezeu. Iar în Parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, Mântuitorul îl trimite pe bogat în iad, pentru că a fost nemilostiv. Ideea l-a preocupat şi pe Sfântul Pavel. Ce să le spună bogaţilor? Îi ştia fără inimă, fiindcă numai fără inimă poţi aduna bogăţii pe spatele altora. Mântuitorul îl trimisese, în iad. Sfântul Pavel îi învaţă ce au de făcut ca să se salveze, scriindu-i lui Timotei: "Celor bogaţi în veacul de acum, porunceşte-le să nu se semeţească, nici să-şi pună nădejdea în bogăţia cea nestatornică, ci în Dumnezeul cel viu... Porunceşte-le să facă ce este bine, să se înavuţească în fapte bune, să fie darnici, să fie cu inima largă" (I Tim. 6, 17-18). Ca şi Mântuitorul şi Sfântul Pavel ştia că setea de avuţie înăspreşte sufletele, le monopolizează tot interesul şi bogaţii devin sclavii dorinţei de tot mai multă înavuţire, deoarece aceasta le creşte puterea de stăpânire asupra altora. Uneori duce la crime şi la vrajbe între cei mai apropiaţi, între fraţi, cumnaţi, socri. Să ne amintim de povestea lui Ion al Glanctasului din romanul "Ion" al lui Liviu Rebrcanu. Nu e o simplă imaginaţie de scriitor. Setea de avere duce la minciună, la jurăminte false, la tot ce poate fi mai rău în lume. Se povesteşte că un om cu oarecare stare a murit. Avusese un fiu care din tinereţe plecase undeva în America şi-şi pierduse urma. Câţi n-au plecat aşa şi de la noi din Transilvania! Murind tatăl lui şi lăsând o oarecare avere, s-a constatat că nu avea urmaşi şi că a lăsat un testament pentru fiul său, la dispoziţia judecătorului. Judecătorul a dat de veste în America printre cunoscuţi şi prin locurile unde erau săteni de-ai răposatului. A murit cutare. Fiul său să se prezinte că este, prin testament, moştenitorul întregii averi a tatălui său. Dar în loc de unul s-au prezentat trei, fiecare din ei pretinzând că este fiul. Se potriveau şi numele. Judecătorul nu avea nici un semn de recunoaştere. Tatăl lăsase doar testament că averea rămâne fiului său, dar nici nu-l descrisese, pentru că nu-l văzuse din fragedă tinereţe şi nici nu ştia exact pe unde era şi ce făcea. Judecătorul nu avea nici un mijloc prin care să-l identifice pe adevăratul fiu. Şi atunci a apelat la o judecată solomonică. Vă amintiţi ce e o judecată solomonică? Două femei îşi disputau acelaşi copil, una spunea că e al ei, cealaltă spunea că e al ei. Ajunse în faţa lui Solomon, celebru pentru înţelepciunea lui şi care de asemenea nu avea nici un mijloc prin care să decidă al cui era cu adevărat copilul, s-a gândit la o stratagemă. A zis: Aduceţi copilul aici. Şi l-au adus. Atunci a poruncit unui slujitor: taie copilul în două şi jumătate să ia una din pretinsele mame, iar cealaltă jumătate s-o ia cealaltă. Una din ele a zis: - Aşa să faci! Cealaltă a zis: - Nu. Decât să-l tai, mai bine dă-i-1 ei. Solomon a recunoscut în această femeie pe mamă adevărată, pentru că numai o mamă adevărată nu putea să rabde că propriul ei copil să fie tăiat, pe când cealaltă, care nu era mamă adevărată, a acceptat cu uşurinţă sentinţa. Judecătorul din cazul nostru, cu cei trei pretinşi fii, a apelat deci tot la o judecată de tip solomonic. I-a pus să jure, dar au jurat toţi trei că sunt adevăraţii fii. A cerut atunci să i se aducă portretul tatălui mort şi punând portretul pe un perete, a spus: Vă dau la toţi trei câte un arc. Cel care, dintre voi trei, va trage direct în inima tatălui, aceluia îi voi da averea. Nu am alt mijloc de judecată, decât acest fel de tragere la sorţi. Doi dintre ei, care erau şi foarte buni ţintaşi, au luat repede arcul şi au tras foarte aproape de inimă, aproape în acelaşi loc. Al treilea n-a vrut să tragă. Dar nu pentru că n-ar fi fost ţintaş bun. Era cunoscut chiar că cel mai bun. Ar fi nimerit drept în inimă. A zis: Nu pot să trag în inima tatălui meu. Judecătorul a recunoscut în acesta pe adevăratul fiu, căruia i-a revenit toată moştenirea tatălui său. Acum vom înţelege mai uşor reflecţia Mântuitorului de la sfârşitul convorbirii cu tânărul bogat. Setea de bogăţie duce la competiţii nedrepte, ucide bunul-simţ şi cele mat sfinte sentimente. Adevăratul fiu din întâmplarea de mai sus nu s-a lăsat, ca ceilalţi doi, înşelat de bogăţie, ci a făcut să triumfe în el dragostea faţă de tatăl său. Evident, Mântuitorul n-a făcut o ierarhie a bogaţilor. Nici n-a fost în intenţia Lui aşa ceva, pentru că El a dat învăţături la modul general. N-a spus cât de bogat poţi să fii, n-a făcut diferenţieri între bogaţii mai mici şi bogaţii mai mari şi n-a stabilit o limită de la care începe pericolul. A spus în general: "bogatul". Tocmai pentru că n-a făcut o ierarhizare şi pentru că fiecare om mai are câte ceva şi aveau şi apostolii, cuvântul Mântuitorului i-a speriat. Evanghelistul spune: "Auzind cuvântul acesta ucenicii Lui s-au mirat foarte tare". Şi l-au întrebat: înseamnă că nimeni nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu? Fiecare om are câte ceva în casa lui! Fără îndoială, Mântuitorul îi avusese în vedere în primul rând pe cei care-şi acumulau bunurile pe cai necinstite. Dar nu e sigur că s-a gândit numai la aceştia. Căci orice bogăţie deformează sufletul. De aceea, răspunsul pe care l-a dat Apostolilor a fost oarecum ascuns, criptic. A fost un răspuns oferit, poate, mai mult meditaţiei apostolilor, decât înţelegerii imediate a problemei. Mântuitorul le-a răspuns aşa "La oameni acesta este cu neputinţă, dar la Dumnezeu toate sunt cu putinţă". Ce va fi vrut oare să spună Mântuitorul prin acest răspuns criptic? Ca să înţelegem acest răspuns al Mântuitorului, trebuit să ne întoarcem la una din învăţăturile fundamentale ale credinţei noastre ortodoxe. Anume la aceea care se ocupă de mijloacele cu care se poate obţine mântuirea. Acestea sunt trei: credinţă, faptele bune şi harul lui Dumnezeu. Aşadar, trebuie să credem drept, aşa cum ne învaţă Biserica, în Dumnezeu Creatorul, Proniatorul şi Judecătorul nostru. Trebuie să credem că Dumnezeu a făcut lumea, că Dumnezu ne-a făcut pe noi, că Dumnezeu ne poartă de grijă, că Dumnezeu îi dă lumii un sens şi că Dumnezeu ne va cere socotala despre felul cum ne-am trăit această viaţă în lumina poruncilor Lui. Credinţa noastră însă, trebuie să o arătăm prin fapte, pentru că "credinţa fără fapte, spune Sfântul Apostol Iacov, este moartă‖. Degeaba zici: "Doamne, Doamne!" ,,Nu tot cel ce zice Doamne, Doamne, adică nu tot cel ce mărturiseşte credinţa în Dumnezeu - moşteneşte Împărăţia Cerurilor, "ci cel ce face voia Mea", adică acela care îndeplineşte poruncile. Dar omul singur, numai cu puterile lui, nu poate să ajungă sus aceasta vrea să spună Mântuitorul. Ceea ce este însă cu neputinţă la oameni e cu putinţă la Dumnezeu, fiindcă la credinţă şi la faptele noastre bune, se adăugă harul, se adăugă ajutorul lui Dumnezeu. Când noi pornim şi Dumnezeu porneşte. De aceea spune Sfântul Apostol Pavel că "suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu" (1 Cor. 3, 9). De fapt porneşte Dumnezeu înaintea noastră. Ne deschide El drumul, ne deschide El ochii încotro trebuie să mergem şi noi trebuie să mergem pe calea deschisă de El, căci aşa spune Sfântul Iacov că "toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit de sus este, pogorând de la Tine, Părintele luminilor" (Iacov 1, 17). Aceasta vrea să spună Iisus atunci când zice: "Ceea ce e cu neputinţă la oameni, e cu putinţă la Dumnezeu". Voi singuri nu puteţi, dar e de ajuns să vreţi, e de ajuns să începeţi, e de ajuns să faceţi un pas. Pentru următorul vă va ajuta Dumnezeu, căci zice: "Eu sunt cu voi în toate zilele vieţii voastre" (Matei 28. 20) şi "Fără de Mine nu puteţi face nimic" (loan 15, 5). La oameni e cu putinţă să nu cadă în mrejele egoismului şi ale indiferenţei faţă de cei în nevoie, ale mândriei şi ale duhului stăpânirii, când îi prinde grija strângerii de bogăţii. Unii se mai trezesc şi când se trezesc, îi ajută Dumnezeu să folosească bogăţia pentru alţii. Pe alţii îi trezeşte Dumnezeu. Convorbirea cu tânărul bogat, stăpânit de bogăţiile lui agonisite cine ştie cum, s-a încheiat pentru tânăr în tristeţe. Convorbirea care a urmat, cu apostolii, după plecarea tânărului, fiind vorba de bunuri agonisite de ei cinstit, prin muncă şi desigur, destul de puţine, s-a încheiat în speranţă. Aşa se încheie şi în viaţa de toate zilele, şi în faţa judecăţii lui Dumnezeu, situaţiile similare: cu unii în tristeţe, cu alţii în speranţă. Înainte de a încheia meditaţia noastră, nu foarte uşor de scos la capăt, după cum aţi putut urmări, pentru că nu întotdeauna ne putem ridica până la înălţimea tuturor înţelesurilor cuvintelor lui Iisus, aş propune tuturor un mic examen care ne va uşura şi mai mult înţelegerea. Ce-am face dacă recomandarea pe care a făcut-o Mântuitorul tânărului bogat, ne-ar face-o nouă? - "Vinde-ţi averile, dă banii săracilor şi urmează-Mi Mie!" Ce am face? Las aceasta la conştiinţa şi spre meditaţia fiecăruia. Dacă cineva ar zice că nu ştie până la ce limită acumulările de bunuri nu sunt un impediment pentru intrarea în Împărăţia Cerurilor, cred că i-am putea indica, fără teamă de a greşi, următorul principiu: Este bogăţie şi devine o piedică în calea mântuirii, tot ceea ce îţi prisoseşte! Cu ceea ce îţi prisoseşte poţi fi de folos altora. Dacă totuşi păstrezi acestea, fără să le foloseşti nici tu, fără să le dai nici celor cărora le lipsesc, atunci intri în categoria bogaţilor pe care i-a avut în vedere Mântuitorul. Şi să reformulăm, aşadar şi recomandarea: Dă din prisosul tău şi aşa vei urma Mântuitorului. Dacă poţi da şi din "neavutul" tău, ca văduva care a dat cei doi bănuţi, poate unicii şi care a fost preţuită mai mult decât orice bogat (Marcu 12, 43), atunci e cu atât mai bine! O faci? Cât o faci? La aceasta fiecare poate medita şi aşa îşi va pune la examen credinţa şi ucenicia faţă de Mântuitorul. Va rămâne trist sau se va bucura întru speranţă? Duminica a XIII-a după Rusalii - Sentinţa de dezmoştenire Textul Sfintei Evanghelii de astăzi este o parabolă, una din umilele parabole pe care le-a rostit Mântuitorul, fiindcă era modul cel mai pe înţelesul de a se adresa ucenicilor şi ascultătorilor Săi. Parabolele, într-un fel, ne traduc într-un limbaj uşor esenţa, adesea grea, a unei învăţături. Parabola de azi e una profetică: "Ascultaţi altă pildă: Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie. A împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe. Când a sosit timpul roadelor, a trimis pe slujitorii săi la lucrători ca să ia partea lui de roade. Dar lucrătorii, punând mâna pe slujitori, pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre. Din nou a trimis alţi slujitori, mai mulţi decât cei dintâi, şi au făcut cu ei tot aşa. La urmă, a trimis la ei pe fiul său, zicând: Se vor ruşina de fiul meu. Iar lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui! Şi, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au ucis" (Matei 21, 33-39). Ajungând aici unde parabola se şi încheie. Mântuitorul a vrut să-i verifice pe ascultători dacă au înţeles-o. Că istorioara nu era grea, aşa că întrebarea Sa li s-a părut uşoară: "Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face lucrătorilor acestora?" Au răspuns într-o voce: "Pe cei răi, îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, carei vor da roadele ei la vreme!" (Matei 21, 40-41). Nu era greu răspunsul, şi nu putea fi decât într-un fel. Şi vorba noastră românească zice: "După faptă şi răsplată," sau: "Rău faci, rău găseşti". Dar parabola a fost spusă cu un scop. Şi dacă nu-i pricepem scopul, ea rămâne o simplă istorioară fără nici o însemnătate anume. Mântuitorul era după o aprinsă dispută cu "căpeteniile preoţilor" şi cu "bătrânii poporului" (Matei 21, 23), îndată după Intrarea în Ierusalim. Acolo răsturnase tarabele negustorilor şi îi alungase din templu: "Scris este, le spusese, casa Mea casă de rugăciune se va chema, iar voi aţi făcut-o peşteră de tâlhari" (Matei 21, 13). Pe urmă vindecase nişte orbi şi, spre seară, se dusese în Betania unde a şi înnoptat, probabil în casa lui Lazăr. A doua zi s-a mâniat pe un smochin şi l-a blestemat pentru că nu avea roade, încât bietul pom s-a uscat pe loc. O lecţie pentru cei care nu dau roade! Dar o lecţie şi pentru apostoli, că prin credinţă se poate obţine totul. Poate că a vrut să arate, folosind un pom, că poate face şi rău, dar nu face decât bine oamenilor. Urma Săptămâna Patimilor. Va fi vrut să le arate că ar fi putut El să-i nimicească pe schingiuitorii Săi, dar că nu era în iconomia planului lui Dumnezeu acest lucru. Vor fi înţeles acest lucru mult mai târziu, după înviere. A revenit la templu. Se vede că se dusese vestea despre toate, şi mai ales despre izgonirea negustorilor, pentru că bătrânii şi căpeteniile l-au luat la întrebări: "Cu ce putere faci acestea?" Era simplu să le răspundă: "Cu a Mea, că Dumnezeu ce sunt!" Dar a preferat să-i ajute să descopere singuri cu ce putere făcea toate, şi Cine era. I-a întrebat despre Ioan Botezătorul: de la cine era botezul său? Şi-au dat seama că pot cădea în propria lor capcană. Dacă ar fi zis: "de la Dumnezeu", Iisus i-ar fi întrebat de ce nau crezut în el: dacă ar fi zis: "de la oameni", se temeau de cei din jur, care ţineau toţi pe Ioan drept sfânt şi trimis de Dumnezeu. Vicleni, au preferat să răspundă: "Nu ştim". Văzându-le viclenia, Iisus le-a spus şi El: "Atunci nici Eu nu vă voi spune cu ce putere fac acestea". Era îndreptăţit să procedeze astfel. Dacă ei n-au vrut să recunoască ceea ce ştia toată lumea, că Ioan era trimis de Dumnezeu, cum vor recunoaşte că El făcea ceea ce făcea, cu putere de la Dumnezeu, sau cu puterea Sa de Dumnezeu? În loc de orice răspuns, ca să-i aşeze totuşi în contextul mesianic şi să le deschidă ochii asupra persoanei Sale şi a rostului Său în lume, le-a spus Parabola cu lucrătorii viei. E o parabolă istorico-profetică, mai mult profetică. Istorică, pentru că îl situa pe Iisus în istoria mântuirii, pe linia promisiunii lui Dumnezeu, dar şi profetică, pentru că le dezvăluia ceea ce urma să se petreacă numai peste câteva zile cu Dansul. Nu ne putem aştepta ca ei să fi înţeles parabola. Au înţeles povestirea, i-au dat un răspuns bun lui Iisus cu privire la consecinţe, dar nici unul nu şi-a dat seama că de fapt Iisus îi adusese în situaţia de a-şi pronunţa singuri sentinţa, faţă de modul cum se purtau şi cum se vor purta până la urmă cu El. Căci la sfârşit de tot, de fapt le-a dezvăluit totuşi Cine era El şi cu ce putere făcea totul. Pentru nişte doctori ai Legii, cum era preopinenţii, răspunsul lui Iisus era clar, mai ales că se asocia cu profeţiile mesianice din Vechiul Testament, pe care ei le cunoşteau foarte bine. Era ca şi cum le-ar fi spus: Cum de Mă întrebaţi cu ce putere fac ceea ce fac, şi Cine Mi-a dat puterea? Ar trebui să ştiţi. Şi le-a adus aminte: "Au doară niciodată n-aţi citit în Scriptură? Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii a ajuns să fie pusă în capul unghiului; de la Domnul s-a făcut aceasta şi lucrul acesta a fost minunat în ochii noştri" (Matei 21, 42). Era un text din Psalmul 117, 22, şi din Isaia 28, 16. Cel nesocotit astăzi va ajunge să fie cel mai important, "piatra din capul unghiului", adică aceea care ţine toată construcţia. El era cel nesocotit, aceasta a vrut să le spună. Şi au înţeles, dar n-au fost de acord, nu L-au crezut, nu L-au luat în serios. Pentru că erau din categoria lucrătorilor viei, aceia care nu i-au primit nici pe prooroci, şi care nu-L primeau acum nici pe El. Ba chiar, ca şi aceia, îl vor şi omorî, ca pe fiul din parabolă. Ei vor fi ucigaşii, aşa că bine au zis că "vor fi pierduţi", pentru răul pe care îl vor face. Profeţea ceea ce urma să se întâmple chiar în săptămâna aceea. Le ghicea gândurile cu care îi pregăteau arestarea, patimile şi moartea. Dar îi şi avertiza: "De aceea vă spun că se va lua de la voi împărăţia lui Dumnezeu, şi se va da neamului care va aduce roadele ei" (Matei 21, 43). Era o sentinţă de dezmoştenire care va rămâne valabilă peste veacuri. Şi ca să nu mai rămână nici o îndoială asupra acestei dezmoşteniri, folosind în continuare metafora pietrei, a mai adăugat, prinzându-i ca într-un cleşte din care nu există nici o scăpare: "Cel ce va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, şi cel peste care va cădea ea, pe acela îl va zdrobi" (Matei 21.44). "Au înţeles că despre dânşii grăieşte", ne spune evanghelistul (Matei 21, 45), dar erau bolnavi de o înţelepciune înşelătoare, deşartă (Iov 15, 2) care în loc să-i lumineze, i-a întunecat şi mai mult, şi în loc să-i îmblânzească, i-a întărâtat. N-au înţeles că "piatra" cu care voiau să se lupte îi va sfărâma, ci şi-au continuat atitudinea de neîncredere şi ură, înverşunându-se şi mai mult împotriva Lui: "Căutau să-L prindă" (Matei 21, 46). Până la urmă îl vor prinde. Dar şi proorocia cu zdrobirea se va împlini. Exact ca în parabola, toţi proorocii au fost prigoniţi, şi o mare parte din ei au fost omorâţi. Parcă auzim ecoul cuvintelor lui Iisus, care la un moment dat a zis: "Ierusalime, Ierusalime care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine" (Matei 23, 37). Parabola lucrătorilor viei nu este decât un ecou al acestui cuvânt al lui Iisus, despre felul cum au fost trataţi trimişii lui Dumnezeu în lume. Până aici însă e istorie. Totul se petrecuse în Vechiul Testament. Fuseseră alungaţi, neascultaţi, desconsideraţi şi, în mare parte, ucişi. Dar Mântuitorul mai spune: La un moment dat Stăpânul viei va trimite chiar pe fiul lui. Dar şi pe acesta îl vor omorî. Aceasta nu mai era istorie. Era o profeţie despre Sine, prin care le descoperea destinul care îi era rezervat Lui însuşi. Notaţi bine că spunea aceste lucruri înainte de proces, înainte de răstignire, îşi profeţea deci răstignirea şi moartea. Dar tot profetic îi avertiza că fiind El "piatra cea din capul unghiului", şi Fiul Stăpânului, vor avea a trage consecinţele faptei lor. Cum adică? Întâlnirea cu Iisus putea însemna zdrobire, sfărâmare? Cândva Petru mărturisise despre El că avea "cuvintele vieţii veşnice". Va să zică cum? Pentru unii Iisus putea fi Cel care avea cuvintele vieţii celei veşnice, iar pentru alţii putea fi zdrobire, sfărâmare? Cum trebuie să înţelegem aceste cuvinte? Chiar aşa. Sunt posibile mai multe interpretări, dar iat-o pe cea mai simplă. E imposibil să nu ne confruntăm cu Iisus, într-un fel sau altul. Recunoscându-L, primim cuvintele vieţii veşnice; negându-L, ne zdrobim noi înşine încercând să-L lovim. Aşa cum vor păţi şi cei care îl vor da morţii. Şi lui Saul, viitorul Pavel, pe drumul Damascului, îi va spune: "Saule, Saule de ce mă prigoneşti?" "Nu-i aşa că-ţi este greu să loveşti cu piciorul în ţepuşă?" Sigur că e greu. Cine ar îndrăzni să lovească cu piciorul gol în capul ascuţit al unei suliţe? Sigur că cel care s-ar zdrobi ar fi piciorul, nu vârful suliţei. Acesta este talcul parabolei. Iisus Hristos ne-a adus răspuns la întrebările noastre fireşti, normale, esenţiale, despre lume, despre noi înşine, despre viaţa noastră, despre rostul nostru, despre moarte, despre ce este dincolo de moarte, despre ce se întâmplă cu noi toţi, cu generaţiile care se înlocuiesc una pe alta pe pământ. Ne-a spus ce se întâmplă cu legăturile noastre de suflet cu cei care pleacă, cu cei care rămân. Practic, ne-a învăţat legea iubirii, ca lege a convieţuirii oamenilor pe pământ, ca lege care garantează o convieţuire normală atât aici, cât şi în lumea ce va să vie. "Din aceasta vor cunoaşte oamenii că sunteţi ucenicii Mei, de veţi avea dragoste între voi". Atât Mântuitorul cât şi apostolii Lui, Sfântul Pavel îndeosebi, rezuma virtuţile care se cer creştinilor la trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Aş fi tentat să leg textul acesta chiar de textul Sfântului Apostol Pavel din Epistola I către Corinteni, care sa citit astăzi, şi care începe prin cuvântul: "Vegheaţi"! (I Cor. 16, 13). Trecem de obicei uşor peste astfel de cuvinte. Ar trebui însă să ne oprim cât de puţin asupra lor, să le medităm, să le pricepem adevăratul înţeles. Ce va să zică aceasta "Vegheaţi"? - Fiţi treji! Nu fiţi nişte adormiţi! Să aveţi ceea ce numesc Sfinţii Părinţi, trezvia, trezvia gândului, deci controlul gândului, trezvia inimii, deci controlul simţirii, aşa fel încât să vă păstraţi viu darul deosebirii, darul deosebirii binelui de rău, al duhurilor bune de cele rele, în aşa fel încât toate în viaţă să le trataţi cu dreaptă socoteală, cu discernământ. Aceasta nu se poate decât dacă te păstrezi mereu cu mintea trează. "Vegheaţi": fiţi dar cu mintea trează. Nimic nu merge la întâmplare. Totul trebuie bine gândit. Nu se poate fără o socoteală, fără o veghe, fără o atenţie încordată a gândului. Nu ne putem controla gândul decât cu atenţia. Vegheaţi deci, invită Sfântul Apostol Pavel, şi apoi le enumără pe cele trei asupra cărora trebuie să ne concentrăm atenţia: Staţi tari întru credinţă; îmbărbătaţi-vă şi vă întăriţi - se înţelege întru speranţă, întru nădejdea că Dumnezeu veghează şi El asupra noastră; şi toate să le faceţi între voi în dragoste (1 Cor. 16, 13-14). Despre aceste trei, despre care Sfântul Pavel vorbeşte în cap. 16, mai vorbise cu câteva capitole înainte, în aceeaşi scrisoare către Corinteni, la cap. 13, alcătuind un adevărat imn, o poezie extraordinară închinată dragostei, cum nimeni n-a mai scris vreodată. E numită de către exegeţi Imnul dragostei. În capitolul anterior vorbise despre darurile pe care le au oamenii. Unii au darul înţelepciunii, alţii darul ştiinţei, alţii darul de a ocârmui, de a fi învăţători (cap. 12), deci în societate trăim fiecare după darurile noastre. Sfântul Pavel adaugă însă: Eu vă învăţ o cale care trece dincolo de toate aceste daruri, care trebuie să fie comună tuturor, şi anume; credinţa, nădejdea şi dragostea, dar, spune el, "mai mare decât toate este dragostea". Şi exemplifică: De-aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, dar n-aş avea dragoste, aş fi aramă sunătoare şi chimval răsunător. Prin urmare, dacă aş vorbi toate limbile pământului, şi mai mult decât atât, dacă aş şti să tâlcuiesc şi graiurile lui Dumnezeu, adică dacă aş vorbi în limbi îngereşti, ceea ce ar fi un lucru extraordinar, dar n-aş avea dragoste, aş fi un fel de tinichea, am spune noi într-o românească mai vulgară. Şi zice mai departe: De aş avea darul prooroeiei, deci dacă aş şti să spun de azi ce se va întâmpla mâine şi poimâine şi peste un an, dacă aş cunoaşte toate tainele, deci dacă aş avea răspuns la tot ceea ce pentru ceilalţi oameni sunt taine de nedezlegat, şi dacă aş avea toată ştiinţa, pe care nimeni n-o poate avea în întregime, şi dacă aş avea toată credinţa, aşa încât să mut şi munţii din loc, dar nu aş avea dragoste, aş fi o nimica. Cu ce bogăţie de imagini descrise pe acest om cu care noi, dacă ne-am întâlni în viaţă, i-am cădea la picioare şi am spune: Tu eşti un profet, eşti un trimis al lui Dumnezeu, eşti tot ce poate avea omenirea mai de valoare, având toată ştiinţa şi cunoaşterea tuturor tainelor! Şi totuşi, un asemenea om, lipsit de dragoste, în faţa Sfântului Pavel este o nimica! Şi continuă: Şi dacă mi-aş împărţi toată averea - şi cine nu ştie cât e de greu să-ţi dai ceva din ale tale, dar încă toată averea - şi dacă aş accepta să mor, să devin martir pentru credinţă, dar dacă aceste lucruri le-aş face fără dragoste, acelaşi autor ne spune că la nimic nu i-ar folosi. Şi explică îndată: Pentru că: "dragostea îndelung rabdă şi se milostiveşte; dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă; nu caută ale sale foloase, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr; ea toate le acoperă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu va cădea niciodată!" Şi la sfârşit spune: "Acum rămân deci aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea, dar dintre ele mai mare este dragostea" (1 Cor. 13) Să ne punem acum o mică întrebare. Te poţi oare mântui şi fără credinţă, numai dacă ai dragoste? Există tentaţia şi a unei astfel de interpretări. Noi vom căuta să dăm interpretarea cea adevărată. Când apostolul spune că cele mai mari daruri sunt credinţa, nădejdea şi dragostea, trebuie să înţelegem că ele trebuie văzute toate împreună, şi trebuie să înţelegem că acea dragoste este cu adevărat lucrătoare, şi la acea dragoste se gândea apostolul, care cuprinde şi credinţa şi speranţa. Fiind cea mai mare, le cuprinde în ea pe celelalte mai mici, aşa cum suta cuprinde în ea zecile şi unităţile. De aceea cel care are dragoste cu adevărat, înseamnă că are şi credinţă şi speranţă. Cel care are numai credinţă şi speranţă, dar nu are şi dragoste, acela - cum spune apostolul - "e aramă sunătoare şi chimval răsunător", adică e unul care zice, "Doamne, Doamne", dar nu face faptele cele bune. Credinţa şi speranţa trebuiesc neapărat întregite prin dragoste, adică prin fapte. Numai atunci devin mântuitoare, numai atunci fac din noi, toate trei, adevăratul creştin. De altfel şi în Apostolul de astăzi, din care am mai citat cuvântul "Vegheaţi, " cei care aţi fost prezenţi aţi auzit o încheiere alcătuită din cuvinte ciudate: "Cel ce nu iubeşte pe Domnul Iisus Hristos să fie anatema" (I Cor. 16, 22). Ce înseamnă cuvântul "anatema"? Înseamnă să fie despărţit de Dumnezeu. Înseamnă, cum spune tot Sfântul Pavel în altă parte, "a te lăsa Dumnezeu în grija minţii tale" (Rom. 1, 28), a-ţi lăsa destinul numai la mijloacele şi puterile tale. A-şi retrage harul. Dar, îndată după aceea, mai pronunţă un cuvânt, tot atât de ciudat: maranata. Maranata, expresie în limba araniaică, înseamnă: "Domnul nostru, vino!" Este o chemare a lui Iisus şi în viaţa acelora care nu-L iubesc, şi în a celor care nu se iubesc în numele Lui. Este o invocare a ajutorului, a harului lui Dumnezeu, pentru ca să ne dea puterea să-L înţelegem, şi să trăim potrivit cu învăţăturile Lui. Să ne înţelegem destinul şi pe Iisus, ca fiind Cel care ne-a adus adevărul, că toţi suntem fii aceluiaşi Dumnezeu, şi fraţi între noi, şi că, prin urmare, legea care trebuie să guverneze viaţa noastră, trebuie să fie legea dragostei. Un mare scriitor creştin, Fericitul Augustin, ne-a lăsat aceste cuvinte: "Iubeşte şi fă ce vrei"! Nu sunt greu de înţeles, deşi la prima vedere ar putea să ne pară că limitează îndatoririle creştine la prea puţin. Dar oare cel care iubeşte pe aproapele lui, îi va face vreodată rău? Îl va minţi vreodată? Îl va pârî vreodată? Va face în viaţa lui cuiva rău, dacă dinlăuntrul său nu lucrează altă lege decât legea dragostei, bazată pe credinţă şi pe speranţă? Niciodată. De aceea, aceste cuvinte: Iubeşte şi fă ce vrei, exprimă libertatea pe care ţi-o conferă dragostea. Libertatea nelimitată, dar ordonată de un criteriu de precizie micronică, negreşelnic. Iubirea se naşte din credinţă şi din speranţă. Numai când se naşte din ele e autentică şi face minuni. E în stare să se sacrifice, să înfrunte orice risc pentru a face bine altuia, pentru a alina o suferinţă. *** Se zice că în timpul celui de al doilea război mondial un ofiţer de marină, bolnav ajunsese să fie spitalizat într-o insulă din Pacific. Acolo era şi un spital de leproşi, evident izolaţi. Într-o zi ofiţerul se apropie de colonia leproşilor şi văzu o soră cum pansa rănile acestora. "N-aş face aşa nici pentru un milion de dolari", exclamă ofiţerul: "Nici eu n-aş face pentru un milion de dolari, răspunse sora, care era călugăriţă. O fac pentru că văd în fiecare din ei un Hristos care cere ajutor. Un Hristos incognito!" *** Se povesteşte că înainte de a deveni călugăr - şi poate tocmai de aceea a devenit Sfântul Francisc de Assisi a avut o experienţă bizară. Era fiul unei familii aristocrate şi într-o după-amiază călărea pe moşia părinţilor săi. Văzu în faţa lui un lepros de pe care curgea cărnurile, spectacol care în mod obişnuit i-ar fi provocat dezgustul şi l-ar fi făcut să se îndepărteze. De data aceasta, simţi un puternic impuls interior să-i arate acestui nenorocit dragostea sa. Sări de pe cal, se repezi la el şi-l îmbrăţişă. Propriul său gest îl emoţiona enorm şi fu convins că făcuse exact ceea ce trebuie să facă. Îşi descleştă mâinile care îl îmbrăţişaseră pe nefericit, şi dori să-l privească mai bine şi să-i arate compasiunea sa. Dar în clipa aceea îşi dădu seama că nu fusese nimeni. Nu era absolut nimeni lângă el şi nici în jur. Şi totuşi era sigur că îmbrăţişase un lepros. Îşi dădu seama că fusese Hristos şi acest lucru îi schimbă viaţa şi nu-l uită până în ultima sa zi pe pământ. *** Compasiunea se naşte din dragoste. Nu e un sentiment pur omenesc. E dumnezeiesc. Ca oameni ne apărăm, nu ne expunem. Numai dragostea ne face să ne expunem, pentru că ea crede în minuni. Sau nu-i pasă de consecinţe. Dragostea se răspândeşte prin ea însăşi. Cine poate înţelege aceasta a ajuns la dragoste. *** Un copil care se lovise, plângea. O fetiţă s-a dus să-l mângâie şi el s-a liniştit. Mama ei a întrebat-o: "Ce i-ai făcut de s-a liniştit? Ce i-ai spus?" "Nu i-am spus nimic. L-am îmbrăţişat şi am început să plâng împreună cu el". Iisus Hristos a venit să reinstaureze dragostea în lume. A fost trimis de Tatăl în via sădită de El, în lume. Şi iată că tocmai cei care ar fi trebuit să-L primească mai bine, tocmai ei L-au respins. Şi L-au respins chiar în numele credinţei lor, pe care o înţelegeau stâlcit, deşi ar fi avut toate motivele s-o înţeleagă aşa cum se cuvenea. De aceea li se trimiseseră profeţii ca să-i pregătească. În zadar fusese totul, precum pentru ei, în zadar Îl trimisese şi pe Fiul Său. De aici ameninţarea cu pedeapsa dezmoştenirii: "Va da via altor lucrători, care Îi vor da roadele ei la vreme" (Matei 21,41). Prin pilda aceasta Mântuitorul a făcut încă una din numeroasele încercări de a deschide ochii ascultătorilor Săi contemporani, asupra felului cum trebuiau să-I tâlcuiască misiunea, şi de a-i preveni asupra consecinţelor care îi aşteptau dacă nu i-o vor înţelege. Ca să-i convingă că aşa va fi, le-a dezvăluit profetic ceea ce vor face cu El, poate în speranţa că măcar în timpul împlinirii profeţiei se vor trezi sau după aceea. Ce s-a întâmplat, ştim. Profeţia despre trimiterea Sa la moarte s-a împlinit. Dar sau împlinit şi cuvintele din urmă: via a fost dată altora. Creştinismul a părăsit aria strâmtă a geografiei şi a istoriei în cadrul cărora a fost pregătit şi unde a apărut, şi din provincial a devenit universal. El a fost dat neamurilor care L-au recunoscut pe Iisus drept Fiu al lui Dumnezeu şi drept Mesia cel promis, şi care au recunoscut în jertfa şi învierea Sa un act de răscumpărare şi împăcare între oameni şi Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în vecii vecilor. Amin. Duminica a XVII-a după Rusalii - Cuvinte de plumb pe o inimă de durere O samarineancă anonimă a intrat în istorie pentru că a stat de vorbă cu Iisus. Alături de ea, cam pe aceeaşi uşă, a intrat şi o canaaneancă. Multora dintre femeile cu care s-a întâlnit şi cu care a stat de vorbă Iisus sau care au fost implicate în episoade din viaţa şi activitatea Sa, evangheliştii le-au reţinut numele:  Maria Magdalena (Ioan 20, 1; Luca 8, 2),  Marta şi Maria, Maria lui Iosie (Marcu 10, 35; Matei 20, 20-28),  Irodiada şi Salomeea (Matei 16, 3-11),  Ana proorociţa (Luca 2, 36-38),  Elisabeta (Luca 1, 7) şi  bineînţeles Maria, Maica Domnului (Luca 1, 30). E drept că altora, chiar dintre israelitence, nu le-au menţionat numele, precum:  soacra lui Petru (Matei 8, 14-15),  fiica lui Iair (Luca 8, 40),  femeia cu scurgerea de sânge (Matei 9, 20-23),  servitoarea lui Caiafa (Luca 22, 56),  văduva săracă (Marcu 12, 42-44),  văduva din Nain (Luca 7, 11-16),  desfrânata (Luca 7, 36-50; Ioan8, 2-11),  femeia gârbovă (Luca 13, 11-17),  femeia care fericeşte pe Fecioara (Luca 11,27),  slujnica ghicitoare (F. Ap. 16, 16-19),  unele din mironosiţe (Matei 25, 1-10; Marcu 16, 1-11; Luca 24, 1-12; Ioan 20, 1-18),  femeia din Apocalipsă (Apoc. 12, 1-6; 13-17). Celor străine însă, nici uneia, evangheliştii nu le-au menţionat numele, deşi cel puţin pe al uneia îl cunoşteau fără îndoială, şi anume pe al soţiei lui Pilat (Matei 27, 19). Tot astfel s-a întâmplat şi cu canaaneanca: nu i-au reţinut numele. Aşa cum ne-am întrebat despre samarineancă, ne întrebăm şi acum: ce anume faptă extraordinară a făcut canaaneanca, pentru ca Biserica să-i consacre o duminică pe an, şi să-i perpetueze amintirea în istoria Bisericii şi în istoria creştinismului pentru totdeauna? Canaaneanca înseamnă locuitoare în Canaan, din pământul Canaan. I sa dat numele după numele ţării în care locuia. Ce era Canaanul? Şi unde era? Pe vremea Mântuitorului era o regiune în Ţara Sfântă, în părţile Tirului şi ale Sidonului, care mai păstra, după 1500 de ani de la Moise, o mică populaţie din vechea populaţie peste care au venit evreii, după ce au scăpat din robia egipteană. Dacă ne întoarcem cu 1500 de ani înainte de Hristos, găsim istoria aceasta scrisă de Moise în Vechiul Testament, în special în Cartea Numerilor (13, 22, 34), şi apoi continuă în Cartea lui Iosua (6 şi urm.). Aflăm de acolo că, după ce a scăpat din Egipt, poporul evreu, condus de Moise, a pornit spre ţara pe care Dumnezeu o făgăduise strămoşilor lui Avraam, lui Iacov şi lui Isaac. Păstrează încă amintirea acestei făgăduinţe a lui Dumnezeu; că le va da o ţară mănoasă, o ţară frumoasă, o ţară în care să se aşeze şi să rămână. Dumnezeu avea cu acest popor o socoteală anume, un plan. îl alesese să fie poporul din care urma să se nască Mesia, adică în mijlocul căruia urma să se întrupeze Dumnezeu pe pământ. De aceea i-a hărăzit, încă de la început, un destin deosebit. Să ne oprim o clipă şi să medităm asupra acestei situaţii cu adevărat extraordinare pe care nu o observăm de obicei, dar care ne poate da înţelesul măreţiei şi al unicităţii evenimentului pe care îl pregătea Dumnezeu. Pentru a pregăti întruparea Fiului ca om, Dumnezeu alege un întreg popor. îi dirijează istoria, credinţa şi toate ale lui în aşa fel, încât totul să se subordoneze, până la detalii, intenţiei Sale cu Fiul. Pune toate premizele, la dimensiunile unui popor, pe care Fiul urma să-şi construiască mesajul Său universal. Îl anunţă prin profeţi, dă porunci care să creeze în timp mediul propice pentru o nouă reorientare spirituală a lumii. Aşadar angajează un întreg popor şi istoria lui. Fiul e înconjurat de o suită impresionantă! Aşa se şi cuvenea unui Fiu al lui Dumnezeu. Acest lucru ar trebui să nu fie pierdut din vedere de nimeni. E şi acesta un argument care probează majestatea cu care Fiul vine din cer în lume. Revoluţia de palat, provocată de suita Sa, care a dus la răstignirea Fiului şi la moartea Lui, a fost şi ea prevăzută, ca un foc atotcurăţitor. Acesta a îngropat o epocă, epoca de pregătire, şi pe cei care, neînţelegându-L pe Cel trimis, deşi i-au pregătit venirea, şi-au ratat în ultimul moment şansa de a fi primii beneficiari ai evenimentului, pentru că l-au dorit numai pentru ei şi aşa cum voiau ei, nu El. N-a supravieţuit decât Cel pentru care se făcuseră pregătirile, Fiul, prin înviere, iar Acesta S-a dat pe Sine tuturor popoarelor pentru care venise. Un popor i-a pregătit venirea, o lume L-a primit. Dumnezeu i-a scos din Egipt, i-a trecut prin Marea Roşie în frunte cu Moise, şi au ajuns până la porţile Ţării făgăduite. Văzând-o de departe, Moise a trimis iscoade să cerceteze locul şi să vadă cum este, şi dacă este cel făgăduit, adică ţară mănoasă, cu destule ape, cu destui pomi fructiferi, dacă în ea creşte viţă de vie, şi dacă oamenii care o locuiesc au cetăţi cu ziduri, sau fără ziduri împrejur, dacă au obşti sau nu au, dacă sunt puternici sau sunt slabi. Nu se aventura Moise în necunoscut! Era bun strateg ş de mari, deosebiţi de ceilalţi oameni, încât ei, iscoadele, păreau nişte lăcuste pe lângă localnici (Num. 13, 32-34). Evreii s-au spăimântat foarte şi au refuzat să pornească spre acel pământ. Ba chiar au hotărât să se întoarcă în Egipt. Nu ne vom putea lupta cu ei, au zis. Sunt puternici. Ne vor distruge cu siguranţă. Moise a încercat să-i convingă: E Pământul făgăduinţei, şi dacă Dumnezeu ne-a îndrumat încoace, fără îndoială, că va avea grijă de noi, şi ne vom putea aşeza în acest pământ, şi îi vom birui pe localnici. Dar mulţimea n-a vrut să-l asculte. Doar doi, Iosua, fiul lui Navi, şi Caleb au rămas de partea lui, nădăjduind în ajutorul Domnului (Num. 14, 6). Dar doi erau prea puţini, şi nici influenţa lor n-a fost mai mare decât a lui Moise, deşi cei doi fuseseră printre iscoade, deşi ar fi avut dreptul la oarecare credibilitate. În loc de credibilitate erau să fie ucişi cu pietre! Nu era de glumit cu poporul acesta, tot atât de tare în răzvrătire, ca şi în credinţă. Şi atunci Dumnezeu, care era de partea lui Moise şi a celor doi, a hotărât să-i piardă pe toţi ceilalţi prin ciumă. A intervenit Moise, apelând la argumente menite să-L convingă pe Dumnezeu să renunţe la pedeapsă, deoarece de vor auzi egiptenii, vor râde şi de ei şi de Dumnezeu în care s-au încrezut şi care le va apărea ca neputincios să se ţină de făgăduinţa pe care le-a făcut-o când i-a scos din Egipt. „Vor zice: Domnul n-a putut duce poporul în pământul pe care cu jurământ l-a făgăduit să-l dea lor, şi de aceea l-a pierdut în pustie― (Num. 14, 16). Era ca şi cum Dumnezeu ar fi vrut prin ciumă să şteargă urmele neputinţei Sale. Ingenioasă insinuare! Moise ştia să poarte o discuţie îndrăzneaţă, la nivel înalt. Argumentul său L-a convins pe Dumnezeu. Dumnezeu a renunţat la pedeapsa prin ciumă. Stratagema ia reuşit lui Moise, dar îndrăzneala îl va costa. Drept urmare a acestei discuţii, care a fost de fapt o rugăciune, Dumnezeu i-a spus lui Moise: Bine, îi voi ierta, după cererea ta, dar fiindcă nu M-aţi ascultat, nici unul dintre voi nu va ajunge să pună piciorul în Pământul făgăduinţei, afară de doi: Iosua, fiul lui Navi, şi Caleb, fiul lui Iefone, pentru că aceştia nu s-au îndoit. Aceştia au fost gata să intre în Pământul făgăduinţei. Pe ceilalţi însă, pentru că s-au îndoit, întoarcei înapoi în pustie, şi pentru fiecare zi pe care au petrecut-o iscoadele în Pământul făgăduinţei, veţi rătăci câte un an, adică 40 de ani, prin deşert, până când vor muri toţi cei care nu M-au ascultat. Şi vor intra în Pământul făgăduinţei numai urmaşii lor, altă generaţie, copiii nevinovaţi şi nevârstnici, sub douăzeci de ani acum. Şi aşa s-a şi întâmplat. S-au întors înapoi în pustie, căutând drumul spre.Egipt. Şi au rătăcit vreme de 40 de-ani. S-au tot învârtit în jurul unui munte, absolut dezorientaţi, până când au murit toţi. Aşa cum promisese Domnul, numai urmaşii lor au regăsit locul de unde părinţii lor văzuseră Pământul făgăduinţei. împreună cu poporul a suferit însă aceeaşi soartă însuşi Moise. Şi el a murit. Nici el n-a pus piciorul în Pământul făgăduinţei, deşi în cele din urmă ajunsese din nou, cu poporul regenerat, în faţa lui. A dat chiar mai multe bătălii şi le-a câştigat. Promisiunea urma să se împlinească. Pământul le va fi dat. De a repetat cele zece porunci ale Legământului încheiat cu părinţii lor în Horeb, ca şi cum l-ar fi încheiat cu ei, acum (Deut. 5, 1 şi urm.). Le-a rânduit toate, în amănunte, i-a învăţat ce să mănânce şi ce nu, ce să facă cu idolatrii (Deut. 13, 1), unele porunci fiind de o asprime greu de înţeles azi (cap. 13, Deut.), pentru că altfel nu era chip de disciplinat un popor semi-barbar care trebuia condus şi dirijat prin religie. Geniul lui Moise a fost poate geniul celui mai mare civilizator din istoria omenirii, evident înţeles în condiţiile vremii sale. Şi după ce a rânduit toate, i-a arătat Domnul Pământul promis: ―Te-am învrednicit să-l vezi cu ochii tăi; dar în el nu vei intra!‖ (Deut. 34, 4). A murit în pământul Moabului, în vârstă de 120 de ani, dar nici mormântul ―nu i-1 ştie nimeni, până în ziua de astăzi‖ (Deut. 34, 6). Iosua, fiul lui Navi, a primit misiunea să conducă poporul mai departe, spre Pământul făgăduinţei, dincolo de râul Iordan, şi acolo au reuşit să se aşeze peste canaaneni, şi peste alte popoare care mai trăiau împreună cu canaanenii. Şi iată, după mai mult de 1500 de ani, rămăşiţe din canaanenii cuceriţi de evreii conduşi de Iosua, mai existau încă în Pământul făgăduinţei, în timpul Mântuitorului, şi erau pe aceleaşi locuri, aproape de Marea Mediterană, în părţile de nord ale Ţării Sfinte, ―în părţile Tirului şi ale Sidonului‖, cum spune Sfântul evanghelist Matei (15, 21). Sfântul Marcu, povestind acelaşi episod, numeşte locul Fenicia Siriei (Marcu 7, 26), pentru că Tirul şi Sidonul, vechiul Canaan, erau acum organizate într-o ţară numită Fenicia, care făcea parte din provincia romană a Siriei. De altfel, Sfântu Marcu, în acelaşi episod, spune că Mântuitorul, după cele întâmplate acolo, a plecat ―din părţile Tirului şi prin Sidon a venit la Marea Galileii‖ (Marcu 7, 31). Matei foloseşte însă numele vechi de Canaan. Am făcut acest excurs cam lung în istoria Vechiului Testament, pentru ca să înţelegem de ce şi de unde acest nume de femeie canaaneancă. Dar, odată cu aceasta, trebuie să ne mai amintim un lucru, anume că aceşti canaaneni erau păgâni (Luca 7, 26). Evreii aduseseră cu ei pe Dumnezeu cel adevărat, pe Iahve, care li se descoperise lor, dar popoarele peste care veneau erau păgâne şi iată că, după 1500 de ani, rămăseseră tot păgâne. Păgân însă nu însemna necredincios, aşa cum credem noi de obicei. Cuvântul păgân vine de la paganus, care înseamnă sătean, om de la sat, şi pe care istoria l-a dat după aceea celor care credeau în zei, adorau natura, se închinau la copaci, îşi făceau zei din lemn, din piatră sau din metal, şi se închinau lor. Dar, în felul lor erau credincioşi şi, dincolo de idolul căruia se închinau, credeau tot într-o putere transcendentă. Idolul era o formă văzută, uneori socotit chiar el plin de puteri, potrivit cu capacitatea de abstractizare a credincioşilor, dar în nici un caz păgân nu însemna asta. Erau oameni de la ţară, în general, şi de aceea cuvântul paganus, ţăran, a devenit sinonim cu religia primitivă a acestor oameni. Dar ea era şi religia orăşenilor şi a Cezarului de la Roma! Evreii, şi apoi şi noi creştinii, l-am luat cu înţelesul de necredincios dar, cum spun, nu era înţelesul exact. Şi noi întrebuinţăm uneori la modul peiorativ cuvântul „ţăran―, în sens primitiv, necioplit. Cam aşa a trecut în istoria religiilor, în mod impropriu, şi cuvântul paganus, ca necredincios. Aveau şi ei credinţa lor, dar nu era o credinţă dreaptă, luminată, superioară în Dumnezeu, făcătorul cerului şi al pământului, ci era o credinţă mai aproape de superstiţie. În această parte a Pământului făgăduinţei s-a dus Mântuitorul într-o zi, împreună cu ucenicii, şi acolo l-a acostat pe drum, strigând în urma lui, o femeie localnică, o canaaneancă, o anonimă. „Şi ieşind de acolo, a plecat Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului. Şi iată o femeie canaaneancă, din acele ţinuturi, ieşind, striga zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon. El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; şi apropiindu-se ucenicii Lui, îl rugau, zicând: Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă! El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti! Şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela― (Matei 15, 21-28). Evanghelistul ne relatează întâmplarea cu mare economie de cuvinte. Şapte versete. După ce arată cum s-a sfârşit convorbirea, o încheie brusc: „Şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela―. Recapitulându-ne aceste cuvinte, simţim că trebuie să facem câteva constatări şi să ne punem câteva întrebări. Şi, de ce să nu recunoaştem, cu mentalitatea noastră de astăzi şi cu simţul creştin cu care ne-a educat Biserica, ne încearcă şi un sentiment de contrarietate, dacă nu chiar de revoltă, de scandalizare. Fiindcă a spune cuiva care vine să te roage să-l ajuţi într-o mare nenorocire, că: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o dai câinilor", este un cuvânt de neaşteptat din gura unuia ca Iisus. Nu suntem obişnuiţi cu astfel de cuvinte din gura Lui. Sunt cuvinte aspre. Prea aspre. Sunt cuvinte grave. Prea grave. Nu seamănă cu ceea ce ştim noi despre Iisus. Să fie nişte cuvinte interpolate, adăugate de un răuvoitor, sau comunicate evaghelistului de un răuvoitor, de un iudeu care se războia cu o canaaneancă păgână? Nu. Nici vorbă de aşa ceva. Sunt cuvintele lui Iisus. Şi Sfântul Marcu le reproduce întocmai (Marcu 7, 27). Şi atunci cum se explică, totuşi, faptul că Mântuitorului i-au putut scăpa asemenea cuvinte? Trebuie să înţelegem acest lucru. Nu trebuie să rămânem cu nelămurirea în suflet. Şi ca să-l înţelegem, trebuie să ne plasăm în contextul vieţii contemporane lui Iisus. Pentru evrei, toţi cei care nu erau evrei şi nu erau mozaici erau socotiţi câini, neoameni. Trebuie să înţelegem că Mântuitorul n-a făcut altceva decât să întrebuinţeze o metaforă care era în uz pe vremea aceea, şi pe înţelesul tuturor. Canaaneanca ştia acest lucru, de aceea nici nu s-a scandalizat. Ba chiar a părut să accepte insulta, căci a răspuns din situaţia de neom: „Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor―. Mântuitorul n-a intenţionat s-o insulte. Dar de ce oare s-a-folosit şi El de aceeaşi mentalitate ca şi a evreilor habotnici? Mai întâi pentru că a vrut să scoată în evidenţă această mentalitate, s-o accentueze. A enunţat-o pentru nevoile logicii discuţiei. Îi trebuia ca mijloc de contrast cu învăţătura Sa. Căci, cum El nu făcea nimic întâmplător, nu întâmplător s-a dus să se întâlnească exact cu această femeie, în părţile Tirului şi ale Sidonului, unde ştia că locuiesc canaanenii. Fără îndoială, s-a dus pentru că voia să-şi ilustreze, printr-o confruntare directă cu cineva din alt neam decât evreii, învăţătura Sa care pătrundea destul de greu în mintea şi în inima poporului, învăţătura socotită mereu o dizidenţă iudaică. El venise să schimbe o religie, s-o universalizeze, să schimbe mentalităţile oamenilor. Venise să deschidă era unei noi culturi, a unei noi civilizaţii, şi se simţea blocat de conservatorismul local, iudeu, căruia şi ucenicii Lui îi erau tributari. Trebuia prin urmare să-şi ilustreze învăţăturile prin acţiuni convingătoare, pe care să le pună la temelia a ceea ce urma să fie creştinismul în lume. Şi unul din lucrurile pe care trebuia să le schimbe radical era tocmai concepţia greşită a poporului evreu din, vremea aceea, despre faptul că numai ei erau aleşii iui Dumnezeu, şi numai ei erau oameni, ceilalţi fiind neoameni, de care Dumnezeu nu se ocupa sau se ocupa numai pentru a-i defavoriza. Chiar despre Mesia, pe care- L aşteptau, evreii socoteau că va veni numai pentru dânşii. Încercaseră la un moment dat, în Vechiul Testament, unii din profeţi să reorienteze gândirea iudaică spre universalism, spre un Dumnezeu care e al tuturor oamenilor, indiferent de rasă, de naţiune, de culoare, dar n-au reuşit. Au venit după aceea Ezdra şi Neemia şi i-au întors iarăşi pe evrei, cu blesteme şi ameninţări, la credinţa că Iahve este numai Dumnezeul lor, că numai cu ei a făcut Legământ, că numai pe ei îi iubeşte, că numai de ei are grijă. Dacă stăm să ne gândim din perspectiva noastră de astăzi, a spune despre Dumnezeu că e numai al unui popor este o aberaţie, o absurditate. Ce fel de Dumnezeu poate fi Acela care e numai al unui popor? Ce fel de Dumnezeu poate fi Acela care face discriminări între oameni, din cauza naţionalităţii, din cauza culorii, din cauza culturii, din cauza aşezării geografice. Un Dumnezeu, logic vorbind, nu poate fi decât Dumnezeul tuturor. Acest lucru a venit Mântuitorul să-i înveţe pe oameni şi, prin ei, prin cei de atunci, sa ne înveţe şi pe noi până în ziua de astăzi. Că Dumnezeu este Dumnezeul tuturor. Astăzi şi evreii gândesc tot aşa. Şi atuci de ce a rostit aceste cuvinte grave: „Nu sunt Trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel―, tot atât de grave ca şi cele amintite mai înainte, şi care îi numea câini pe cei ce nu erau din casa lui Israel? Le-a rostit tocmai pentru că, amintindu-se, voia să le scoată din capetele oamenilor, să facă să le sune în urechi absurditatea lor, şi pentru că voia să dea o lecţie şi ucenicilor săi, care trebuiau să fie cei dintâi care să-L înţeleagă. A se fi ocupat de cineva de neam străin, a fi fost în contact cu cineva de neam străin, a fi vorbit cu cineva de neam străin, după Legea iudaică veche, era un mare păcat. Mântuitorul s-a dus totuşi în părţile Tirului şi ale Sidonului. Prin însuşi faptul că s-a dus, a arătat că vrea să deschidă o nouă perspectivă, că are ceva de spus şi despre cei de acolo. Nu i-a ocolit, precum se făcea de obicei. Întâlnindu-se cu acea femeie, de faţă cu toţi cei care îl înconjurau, desigur iudei, mai întâi i-a repetat femeii Legea, adică învăţătura iudaică. Căci pe iudei trebuia să-i câştige şi să-i facă pedagogic, să creadă pentru moment că era chemat doar pentru ei, pentru oile pierdute ale casei lui Israel, adică pentru păcătoşii şi nevoiaşii lui Israel. Şi anume după ce i-a convins că e de al lor, numai după aceea, ca de nevoie, convins de logica smerită peste măsură a femeii, a trecut peste Lege şi a făcut o minune cu ea. I-a vindecat fata, căci aceasta dorea ea. Avea o fată demonizată şi dorea ca Iisus să i-o vindece. E în afară de orice îndoială că, înainte de toate, Iisus a vrut să aducă discuţia la aceea ca femeia să ceară în mod explicit vindecarea. Să creadă în posibilitatea ei. Să creadă în El. Ceea ce ea va şi face, mărturisindu-şi credinţa în Dumnezeu şi în puterea lui Iisus. Mai putea fi ea considerată câine? Câţi în Israel aveau credinţa ei? Şi atunci cum stăm cu discriminarea şi cu pretenţia numai a unora de popor ales? Iisus a pus-o pe ea însăşi să schimbe datele problemei şi să-i dea ocazia să-şi spună punctul Său de vedere, care urma să fie normativ pentru toate cazurile asemănătoare, şi pentru totdeauna. Aşa se explică de ce a provocat-o prin cuvintele care la început ne-au surprins. A făcut-o să-şi mărturisească credinţa, în ciuda faptului că era canaaneancă, şi nu era evreică. Între credinţa unora şi a altora nu era nici o deosebire. Prin urmare, cuvintele lui Iisus nu trebuie luate ea fiind părerea Lui despre canaaneni, ci ca repetate tocmai pentru a le demonstra absurditatea. Femeia nu era o păgână în sens de necredincioasă. Credea. Zisese: „Doamne, ajutămă―. Oricare dintre fariseii şi cărturarii vremii, dacă s-ar fi întâlnit cu ea, i-ar fi întors spatele înainte de a lega orice conversaţie cu dânsa. Mântuitorul nu numai că nu i-a întors spatele, ci i-a arătat, ei şi celor cu care era El, că ceea ce credeau ei înainte nu mai era valabil. O laudă pentru credinţa ei şi îi vindecă fata. Din momentul acesta cuvintele de dinainte nu mai contează. Au fost metodice. Cuvintele de plumb aruncate pe inima ei de durere s-au topit şi s-au îndulcit, transformându-se în mângâiere. Nu este prima dată când Mântuitorul intră în contact cu cei de alt neam, pentru ca să le arate că Dumnezeu este al tuturor oamenilor, nu numai al unui singur popor.  Să ne amintim de sutaşul din Capemaum, care s-a dus să-l roage pentru unul din slujitorii săi.  Să ne amintim de îndrăcitul din Gadara. Gadara era un teritoriu din afara Palestinei.  Să ne amintim de unul din cei zece leproşii cel care s-a întors să-I mulţumească. Tocmai acela era samarinean. De ce nu se va fi întors unul din cei nouă iudei?  Să ne amintim şi de pilda cu Samarineanul milostiv. Samarinenii erau şi ei, ca şi canaanenii, tot un popor socotit de către evrei spurcat. Tocmai aceasta voia Mântuitorul să combată, să risipească. Să le dovedească iudeilor exclusivişti şi mândri, că şi ceilalţi aveau virtuţi, că erau credincioşi, că puteau fi buni, recunoscători. De aceea îi alege pentru convorbiri, dar îi alege şi ca eroi pozitivi de parabole. Evident că acest fel de a proceda îi înfuria pe iudei, dar fără aceasta nu se putea. Revoluţia sa spirituală cerea acest risc. Aceasta este prima lecţie pe care Mântuitorul a dat-o atunci apostolilor, şi celor care îl mai însoţeau, şi pe care ne-o trimite şi nouă astăzi. Dumnezeu este Dumnezeul tuturor oamenilor, indiferent din ce neam ar fi ei, unde ar trăi, ce culoare ar avea, ce limbă ar vorbi. Toţi sunt egali şi toţi sunt fiii lui Dumnezeu. Dar aceasta nu este singura lecţie ce poate fi scoasă din această convorbire. Un alt lucru important pe care-1 putem învăţa de aici, este rodul stăruinţei în rugăciune. Prima dată când l-a rugat femeia, Iisus s-a prefăcut că nu o aude. „Nu i-a răspuns nici un cuvânt―. A vrut să-i pună la încercare credinţa. A doua oară L-au rugat apostolii, deranjaţi şi stânjeniţi de insistenţele ei: „Dă-i drumul, că strigă în urma noastră‖. Va fi strigat, biata femeie, cu disperare. Ştia că dacă pierde această ocazie, alta nu mai întâlnea. Dar avea şi credinţă, că altfel n-ar fi insistat până la a-i stânjeni pe altfel răbdătorii apostoli, şi obişnuiţi cu astfel de cereri. Iisus le-a găsit un text din Scriptură şi l-a spus tare, ca să-l audă şi femeia, „că nu este chemat decât pentru oile pierdute ale casei Iui Israel‖, deci nu pentru cei de alt neam. A făcut-o, în afară de cele arătate mai sus, şi pentru a-i încerca credinţa încă o dată. Femeia a repetat a treia oară: „Doamne, ajută-mă―. Nici de data aceasta nu i-a vorbit. Până în momentul acesta, nu vorbise încă cu ea. Abia sentinţa cu câinii i-a adresat-o direct ei, când a găsit cel mai jignitor cuvânt prin care putea încă o dată s-o pună la încercare. Dar femeia a găsit şi la aceasta un răspuns smerit, umilit. Ce conta mândria ei, pe lângă faptul de a obţine vindecarea fiicei ei? Şi abia atunci Mântuitorul, convins de credinţa ei, i-a spus cu blândeţe şi cu respect: „Femeie, mare este credinţa ta! Fie ţie precum voieşti―. Nu întâmplător i-a spus: „Mare este credinţa ta―. I-a spus aceasta tocmai pentru că a vrut s-o facă să înţeleagă că îi încercase credinţa de patru ori şi, de ce să nu ne gândim că, prin aprecierea credinţei ei, într-un fel a vrut să-şi retragă şi să şteargă cuvintele pe care I le adresase înainte! Aşadar, stăruinţa în rugăciune întotdeauna înduplecă pe Dumnezeu să răspundă cererilor noastre. Dar mai avem ceva de învăţat din convorbirea lui Iisus cu această femeie. Şi chiar un lucru nu de cea mai mică importanţă. Femeia canaaneancă avea fără îndoială, necazurile ei proprii, şi fiica bolnavă. Trebuia s-o îngrijească. Probabil aceea avea accese de furie pe care trebuia să le stăpânească, să i ie suporte ca de la un bolnav, dar în afară de necazurile ei personale, era preocupată mai ales de suferinţele fetei. Zice: „Miluieşte-mă, Doamne―, dar adaugă: „Fiica mea este rău chinuită de demon―. Se roagă deci pentru ca fata să fie vindecată. Făcea o rugăciune pentru altcineva, dar ca pentru ea, căci zicea: Miluieşte-mă, pe mine, şi iată că Dumnezeu ascultă şi rugăciunea pentru alţii, rugăciunea părinţilor pentru copii, rugăciunea copiilor pentru părinţi, rugăciunea noastră pentru aproapele nostru. Şi pe acestea le ascultă Dumnezeu, nu numai pe cele pentru noi înşine. E înduioşător acest strigăt, e mişcător şi cutremurător acest apel disperat, acest apel de ultimă oră, acest apel ca la ultima posibilitate: „Doamne, ajută-mă!― Nici mai mult nici mai puţin. Două cuvinte. Dar două cuvinte prin care se arunca în credinţa că Dumnezeu poate să ajute, atunci când Îl rogi cu credinţă, atunci când apelezi la El ca la ultima speranţă, după ce ai încercat totul şi ai constantat că nu se mai poate nimic din altă parte, şi că nu-ţi mai rămâne decât Dumnezeu. Atunci te dai în mâinile lui Dumnezeu, chiar dacă ţi se pare că ţi-ai pierdut până şi în El încrederea. Căci dacă dincolo de aparenta pierdere a încercării până şi în El, îţi mai rămâne tăria să te arunci într-un „Doamne, ajută-mă!―, spus din adâncul sufletului, înseamnă că încă a mai rămas o încredere, o credinţă, o posibilitate. Ca să mă înţelegi mar bine, am să vă spun o întâmplare simplă: S-a aprins o casă mare, cu multe etaje. Toţi au reuşit să fugă, să se evacueze, afară de un copil de trei-patru ani, uitat înăuntru în învălmăşala fugii. Când a dat să coboare pe scară, la întâmpinat focul şi fumul. S-a înfricoşat şi s-a întors înapoi în camera lui. Focul a ajuns până acolo. Camera s-a umplut de fum şi atunci copilul a alergat spre geam şi a început să strige după ajutor, ca şi femeia aceasta. De jos, tatăl care l-a văzut, dar care nu mai putea urca prin flăcări, i-a strigat: „Aruncă-te pe geam că eu sunt aici şi te prind în braţe". Copilul a răspuns: „Nu pot să mă arunc, pentru că nu te văd din cauza fumului". „Nu-i nimic, i-a spus tatăl. Chiar dacă nu mă vezi, eu te văd! Aruncă-te cu curaj!" Şi s-a aruncat. Şi tatăl l-a prins şi I-a salvat. Astfel de aruncări în credinţă, chiar când ni se pare că nu mai există nici o speranţă, şi ne-a cuprins de tot teama şi îndoiala, sunt salvatoare. Să ştim că chiar dacă noi nu-L vedem pe Dumnezeu, ca şi copilul din parabolă, Dumnezeu ne vede, ca şi tatăl acelui copil. Dumnezeu ne îndeamnă mereu: „Eu te văd, aruncă-te! Crede!― Se întâmplă însă că uneori, chiar după rugăciune stăruitoare, nu primim ajutor. De ce? Fără nici o îndoială, astfel de situaţii ne mâhnesc, ne deconcertează şi ne pun greu credinţa la încercare. Dar să ne aducem aminte că Mântuitorul a spus odată apostolilor, când L-au întrebat de ce Dumnezeu nu răspunde întotdeauna cererilor noastre: Pentru că: „Nu ştiţi ce cereţi―, le-a spus (Marcu "10, 38), cu alte cuvinte, pentru că nu totdeauna ceea ce cereţi vă este şi de folos. Aşa se întâmplă şi cu noi. Noi credem că ceea ce cerem ne este de folos, dar dacă vedem că Dumnezeu nu ne răspunde, e bine să înţelegem că nu ne, este de folos, chiar dacă toate evidenţele ne spun că acel lucru, ne-ar fi de folos şi ni s-ar cădea. Să spunem aceasta printr-un exemplu: Un tată pleacă cu copilul său să se plimbe spre o pădure. Trec pe sub un măr şi copilul cere: „Tată, dă-mi şi mie un măr". Şi tatăl culege un măr şi i-1 dă. Merg mai departe, şi copilul vede o floare frumoasă. Şi spune: „Tată, vreau şi eu una din florile acelea". Şi tatăl rupe o floare frumoasă şi i-o dă. Mai încolo copilul vede un tufiş cu fructe roşii, foarte atrăgătoare, şi cere: „Tată, dă-mi şi mie din fructele acelea roşii". Şi tatăl îi răspunde: „Nu, acestea nu pot să ţi le dau". Şi copilul începe să plângă, fiindcă fructele roşii erau frumoase, şi le bănuia gustoase. Şi plânge. Nu înţelege de ce până acum i s-au dat de toate, dar aceste fructe roşii i se refuză. Se întoarce nemulţumit acasă, întristat. Tatăl nu i-a explicat de ce nu i-a satisfăcut dorinţa. Era prea mic ca să înţeleagă. Poate va fi încercat, dar copilul n-a înţeles şi a plâns mai departe, dorindu-şi fructele roşii, aşa cum erau, pentru că erau frumoase. Tatăl nu-i dăduse acele fructe, pentru că erau otrăvitoare, ceea ce copilul nici nu ştia, nici nu înţelegea, noţiunea fiindu-i încă necunoscută. Aşa se întâmplă şi cu noi, când cerem anumite lucruri care nouă ni se par a fi bune şi că ni s-ar cuveni. Când nu le primim, să ştim că sunt ca acele fructe frumoase, dar otrăvitoare, şi numai din cauza aceasta Tatăl cel din cer ni le refuză, în ciuda faptului că, neştiutori fiind noi, L-am putea judeca, am putea spune că nu e bun, că nu e drept cu noi, că dă altora ceea ce ni s-ar cuveni nouă. Şi iată că nu ni le-a dat, pentru că El ştia că ceea ce cerusem noi nu ne-ar fi fost de folos. Ba dimpotrivă. Poate că ne-ar fi dus la greşeli şi la suferinţe, de care Dumnezeu ne-a scăpat. Şi mai sunt şi alte împrejurări în care Dumnezeu nu răspunde la „Doamne ajută!―/fiindcă acest „Doamne ajută― trebuie zis şi el cu un rost. Trebuie să vină dintr-o inimă îndreptată spre bine. Şi unii hoţi zic: „Doamne ajută―, când pornesc să fure. Asta înseamnă că Dumnezeu trebuie să-i ajute? Dar să nu ne ducem până acolo. Să ne întoarcem la noi înşine, care zicem „Doamne ajută― cu intenţii bune, venim la biserică, aprindem lumânări, dăm pomelnice, zicem un „Tatăl nostru―, dar nu iertăm pe vecinul cu care ne-am certat, şi rămânem cu inima împietrită, ba mai spunem şi minciuni lui Dumnezeu, adică tocmai Aceluia Căruia nu i se pot spune minciuni! Dar „Doamne ajută― zicem! Oare în cazul acesta nu suntem ca şi hoţul care zice „Doamne ajută să fur―? Pentru ca Dumnezeu să te ajute, trebuie ca strigătul tău să vină dintr-o inimă smerită, dintr-o dorinţă spre bine. Dacă nu suntem în stare să facem întotdeauna binele pe care-1 voim, măcar dorinţa spre bine, tinderea spre bine s-o avem. În creştinism, cu Dumnezeu nu se poate trişa. Acest lucru trebuie să-l înţelegem foarte bine. Nu putem trata cu Dumnezeu cu jumătăţi de măsură, sinceri în una, vicleni şi mincinoşi în alta. Dumnezeu tratează cu omul integral, în conştiinţă, în gând, în faptă, în relaţiile cu alţii. Aceasta a venit Mântuitorul să ne înveţe. Cum să devenim mai buni. Cum să bată inima noastră şi pentru alţii. Mi-aduc aminte, când am intrat în mănăstire, stareţul, părintele Cleopa, spunea: „De când m-au numit stareţ, nu mai pot zice: mă doare capul meu. De atunci simt din ce în ce mai mult că mă doare capul nostru―, adică purta grija întregii obşti. Aţi observat desigur toţi, ascultând Evanghelia, sau ascultându-mă pe mine repetând cuvintele ei, că femeia canaaneancă nu a zis: „Doamne ajută pe fiica mea―, ci a zis: „Doamne, ajută-mă―, pe mine, gândindu-se însă la fiica ei. Când vom fi şi noi în stare să zicem: „Doamne ajută-mă ca Ion, Gheorghe, Vasile, cutare, fratele meu, vecinul meu să se însănătoşească, sau să aibă parte numai de bine―, şi aceasta să fie ca şi când Dumnezeu ne-ar ajuta pe noi? La o astfel de rugăciune vom auzi şi noi răspunsul: „Mare este credinţa ta; fie ţie precum voieşti!― Cuvânt rostit în catedrala din Sibiu în anul 1987. Duminica a XIX-a după Rusalii - Decizie grea: iertăm sau facem dreptate? „Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea― (Luca 6, 31). Iată ceea ce toţi comentatorii Noului Testament au numit „Legea de aur a moralei creştine―. Textul este inclus în „Predica de pe munte― - ea însăşi un rezumat mai larg al învăţăturii Sale şi se află exact aşa şi în Evanghelia după Matei (7, 12). Să ne oprim puţin asupra conţinutului acestor cuvinte, nu atât pentru că ar fi greu de înţeles, ci tocmai dimpotrivă, pentru a le constata simplitatea. Sunt simple ca adevărul! Şi cât de bine se potrivesc oricui le-ar întâlni! Şi cât de uşor de înţeles sunt pentru oricine! Nu e nevoie de licenţe şi doctorate în nici o disciplină, nici măcar în teologie, ca să fie pe înţeles. Sunt pe măsura învăţatului, ca şi pe a analfabetului. Nimeni nu s-ar putea plânge că sunt grele, că nu sunt pentru mintea lui. Spre a le înţelege, nu avem nevoie decât de o minte sănătoasă. Căci toţi ştim ce vrem să ne facă nouă oamenii. Vrem să ne urască? Vrem să ne facă rău? Vrem să ne vorbească de rău? Vrem să ne pârască? Vrem să ne târască prin tribunale? Niciodată! Toţi vrem ca oamenii să ne facă numai bine. Vrem să fim iubiţi. Vrem să fim ajutaţi. Cuvântul Mântuitorului are în vedere atât de mult interesele noastre, încât nu e posibil să nu le înţelegem şi pe ale altora, aşa cum le înţelegem pe ale noastre. Ne ia pe noi înşine drept măsură a modului cum trebuie să ne purtăm cu altul. Cum vrem să se poarte alţii cu noi, aşa să ne purtăm şi noi cu dânşii. Mântuitorul a adus în lume noutatea iubirii. Sfatul acesta e de fapt o altă formă, de exprimare a unui alt principiu: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi‖ (Matei 19, 19; 22, 39; Romani 13, 9; Gal. 5, 14). De aceea a zis: „Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unii pe alţii, precum V-am iubit şi Eu pe voi― (Ioan 13, 34). Dar de ce era porunca aceasta nouă? Era nouă fiindcă în Vechiul Testament nu era tot aşa. Mântuitorul însuşi precizează: „Aţi auzit că s-a zis: să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău‖ (Matei 5, 43). Mântuitorul face un pas mai departe decât preceptul din Vechiul Testament, ridicându-1 cu o treaptă mai sus, căci zice: nu numai să iubiţi pe cei ce vă iubesc, dar „să iubiţi chiar pe vrăjmaşii voştri, să binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, să faceţi bine celor ce vă urăsc, şi să vă rugaţi pentru cei ce vă nedreptăţesc şi vă prigonesc‖ (Matei 5, 44). Trebuie să recunoaştem că nu e un sfat uşor de urmat, şi că ne pune la mare încercare. Teoretic îl înţelegem, şi chiar îl admitem, dar când e vorba de pus în practică ni se pare, dacă nu imposibil, cel puţin nedrept. Să nu luăm lucrurile în uşor şi să nu trecem pe lângă acestea ca şi cum ar fi bine, dar nu pentru noi. Suntem aici în faţa unui: ori-ori! Ori facem precum ne învaţă Iisus, şi suntem creştini, ori nu facem, şi nu suntem creştini. Cred că aceasta ar trebui să ne dea foarte mult de gândit. Dacă înţelegem şi admitem că Iisus a venit să îndrepte lumea, s-o facă mai bună, s-o schimbe din adâncuri, să schimbe adică adâncurile inimilor, atunci n-o putem face decât recomandând ceea ce a recomandat. Numai aşa se poate. Vrem să-L ascultăm? Vrem să devenim oameni noi sau îi admirăm teoretic învăţătura, dar rămânem la omul vechi? După toate semnele ne aflăm cam în situaţia din urmă. De aceea lumea mai arată încă aşa cum arată. Nu alţii, nu cei care nu-L admit sau nu cred în Iisus, îi împiedică împlinirea visului Său de transformare a omenirii, ci în primul rând cei care se zic „ai Lui‖, creştinii. Atâta vreme cât nu ne vom reconsidera părerea şi practica vieţii cu privire la acest precept, al iubirii, nu sunt şanse reale de biruinţă a creştinismului în noi. De altfel, de aceea au şi apărut prin Apus unele aşa-zise curente care afirmă că ne aflăm deja într-o „eră post-creştină―, în care creştinismul a fost uitat, trădat, lăsat în urmă, demodat. Creştinii vor îndreptăţi sau vor dezice aceste afirmaţii? Mântuitorul îşi şi demonstrează sfatul pe care îl dă, adică acela de a nu răsplăti răul cu rău. Aşa face şi Dumnezeu, spune El: „Căci El porunceşte soarelui Său să răsară şi peste cei răi, şi peste cei buni, şi dă ploaie şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi―. Şi din nou apasă pe diferenţa în care trebuie să se situeze creştinii, şi nu pur şi simplu pentru că aşa vrea El, învăţătorul, ci pentru că aşa e logic, dacă vrem să intrăm în modul divin de gândire. Şi iată demonstraţia: „Căci de iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce plată vi se cuvinte? Au, nu fac tot aşa şi vameşii? Şi de uraţi sănătate numai prietenilor voştri, ce lucru mare faceţi? Au, nu şi păgânii fac aşa?‖ (Matei 5, 46-47). Dragostea ta îl bucură pe cel ce te iubeşte, dar acela crede că I se cuvine, pe când dragostea care ar răsplăti vrăjmăşia, ar pune altfel problema. Cel pe care-1 iubeşti când te urăşte, nu te va putea urî mai mult - şi, încetul cu încetul, îşi va modifica şi el sentimentele. Cel puţin când avem în vedere oameni normali. Aşa că dreptatea e de partea Mântuitorului şi a poruncii Sale, cu adevărat noi. Porunca Sa e logică prin adâncimea ei, nu prin aparenţa de echivalenţă pe care o stabilea Legea veche. Ne aflăm deci, incontestabil, în faţa unui uriaş pas mai departe decât iubirea poruncită de Vechiul Testament, care răspunde exclusiv iubirii. Să întârziem câteva clipe asupra situaţiei din Vechiul Testament, aceea care L-a nemulţumit pe Mântuitorul, şi a socotit că trebuie să intervină cu o modificare.  În Vechiul Testament se spune: „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru rană, vânătaie pentru vânătaie” (Ieşire 21, 24-25).  Iată şi texte din cartea Levitic: „De va lovi cineva un om şi va muri, acela să fie omorât... De va pricinui cineva vătămare aproapelui său, aceluia să i se facă ce a făcut el altuia. Frântură pentru frântură, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte; cum a făcut el vătămare altui om, aşa să i se facă şi lui” (Levitic 24, 17-20).  Iată şi în Deuteronom: „să ceri suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior. Cu răul pe care-1 va face cineva aproapelui său, cu acela trebuie să i se plătească” (Deut. 19, 21).  În Levitic, Moise e drept cel puţin într-o privinţă: „Aceeaşi judecată să aveţi şi pentru străin şi pentru băştinaş”, zice el (Levitic 24, 22), dar în Exod e discriminatoriu: „De va lovi cineva pe robul său în ochi, sau pe slujnica sa în ochi, şi-l va pierde, să-i lase liberi ca despăgubire pentru ochi” (Ieşire 21, 26). Aşadar, robul nu mai avea dreptul să scoată ochiul stăpânului! Robul nu mai era „cineva“, nu era om! El se alegea doar cu o despăgubire! Probabil că unii dintre bieţii robi erau uneori bucuroşi să Ii se facă vătămări, ca să-şi capete libertatea! Iată deci ce anume a avut Mântuitorul să îndrepte. Să instaleze legea iubirii, în locul legii răzbunării. Trebuie să ne mărturisim nouă înşine însă că, în inima şi în mintea noastră, socotim totuşi că Legea veche era dreaptă şi, mulţi dintre noi, în faptă dacă nu în teorie, suntem încă rămaşi la nivelul Legii acesteia, care se numea în Vechiul Testament Legea talionului, adică dreptul la răzbunare echivalentă. Fără îndoială, nu e uşor să urci la bunătatea recomandată de Mântuitorul, când ţi se face rău. Teoretic ne declarăm de acord cu învăţătura Sa, dar dacă e vorba să trecem la aplicarea ei, de îndată descoperim că ne e aproape imposibil. Pornirea noastră, când cineva ne face rău, e să-i răsplătim şi noi cu rău. Şi păcătuim. Mântuitorul ne cere un mare efort de autodepăşire. Tocmai de aceea a venit El, ca să ne îndrume şi să ne ajute să încercăm această autodepăşire. E aproape supraomenească dar suntem chemaţi să devenim desăvârşiţi (Matei 5, 48). Chiar Dumnezeu pe care îl descoperea Moise îndemna la desfăvârşire: „Să-mi fiţi sfinţi‖ (Levitic 20, 26). Chemarea la desăvârşire şi la sfinţenie nu e uşor de împlinit. E mult mai comodă mediocritatea. Unii confundă mediocritatea cu „calea de mijloc‖, cea recomandată de sfinţii trăitori ai virtuţilor creştine. Sunt lucruri total diferite. „Calea de mijloc‖ e evitarea exceselor care ne pot face rău. De pildă, evitarea postului excesiv care ar duce la îmbolnăvirea trupului şi la mândrie, adică la îmbolnăvirea şi a sufletului. Tot un exces care ar face rău ar fi eliminarea totală a postului, care ar duce la îmbuibare şi lenevire, rău pentru trup şi rău pentru suflet. A fi pe calea de mijloc e a fi pe calea înţelepciunii, a echilibrului, a bunului-simţ. Mediocritatea e mulţumirea cu jumătăţile de măsură, cu imprecizia, cu lipsa de ţel şi de caracter. Mediocrul e fără aripi şi fără spaţiu de zbor. Se mulţumeşte cu ce nu are şi nici nu ştie ce i-ar mai trebui. Cel modest se mulţumeşte cu ce are şi ştie că ce nu are, nici nu i-ar trebui de fapt. Mediocrul nu are personalitate. De aceea nici nu ştie că ar mai putea creşte. El nu pricepe nici chemarea la sfinţenie, nici îndemnul la desăvârşire. Mediocrul nu are ambiţii, nici măcar în sensul cel rău, de cel bun să nu mai vorbim. Tendinţa firească a oamenilor întregi e spre mai mult, spre mai bine, spre mai frumos. Tinderea spre desăvârşire nu e o invenţie artificială a Mântuitorului, o recomandare lipsită de realism. S-o verificăm prin cel mai la îndemână mijloc. Când un copil merge pentru prima oară la şcoală, învăţătorul e pentru el cel mai mare om din lume. Întrebat ce vrea să se facă, va zice: „învăţător". Când mai târziu vede şi aude la televizor artişti sau jucători de fotbal, doreşte să se facă artist sau jucător de fotbal. Dar nu oricum. întrebat „ca cine?―, va spune întotdeauna numele celor mai buni, ale celor mai lăudaţi. Nu va dori să ajungă ca cei mai slabi. De ce să fie atunci nepotrivit îndemnul: „Fiţi desăvârşiţi‖ şi încă: „precum şi Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este‖. Deci la nivelul Celui Mai Mare! Fiecare tânăr care intră într-o mănăstire vrea să ajungă sfânt. Dacă nu intră cu gândul acesta, degeaba intră. Va rămâne un mediocru. Legile fixate de Moise erau aspre. Ale Mântuitorului sunt grele, pentru că vin în conflict cu felul nostru de a gândi dreptatea. Iată însă că nu vin în conflict cu felul nostru de a gândi desăvârşirea. Legile lui Moise erau aspre şi chiar crude, dar probabil pentru vremea aceea erau necesare. Din enumerarea pedepselor cu moartea, care ocupă un întreg capitol din Levitic (cap. 20), putem deduce că moralitatea se afla la cel mai scăzut nivel posibil în vremea aceea. Incesturile şi alte rele erau racile de toate zilele. Numai pedepsirea drastică şi radicală, cu moartea, va fi putut să le curme. Că altfel, în alte împrejurări, vedem că Moise însuşi aprecia iertarea, când nu era legată de păcate capitale. De pildă, generozitatea lui Iosif faţă de fraţii săi care l-au vândut e povestită ca un episod pozitiv (Facere 37-50). Şi în cartea Tobit din Vechiul Testament se spune: „Ceea ce urăşti tu însuţi, aceea nimănui să nu faci‖ (Tobit 4, 15), dar acestea erau, se vede, atitudini sporadice. Legea talionului era legea fundamentală. Şi poate că şi ea trebuie înţeleasă, pentru vremea ei, ca pozitivă, în sensul că limita răzbunarea la dimensiunea răului: ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte, nu moarte pentru ochi, om pentru animal, sau pentru că unul a omorât, să i se omoare toată familia, tot tribul. Moise a găsit şi astfel de obiceiuri. Proorocul Natan i-a povestit lui David că un bogat, pentru a-şi ospăta un vizitator, în loc să taie una din oile sale, a tăiat unica oaie a unui sărac. Şi care a fost decizia lui David? „Omul care a făcut aceasta este vrednic de moarte. Iar pentru oaie să întoarcă împătrit― (II Regi 12, 1-6). Deci patru pentru una şi, în plus, şi condamnarea la moarte. Pe lângă aceasta, Moise ne apare ca un mare milostiv, cu Legea talionului! Probabil de aici s-a inspirat şi hotărârea lui Zaheu vameşul de a întoarce împătrit celor pe care îi nedreptăţeşte luându-le impozite mai mari (Matei 19, 8), dar de moarte Mântuitorul n-a vorbit, ci de mântuire şi iertare. Sau, iată o dispoziţie din „Ieşire―: „De va fura cineva un bou sau o oaie şi le va junghia, sau le va vinde, să plătească cinci boi pentru un bou, şi patru oi pentru o oaie― (Ieşire 22, 1). Dacă privim din această perspectivă dispoziţiile lui Moise şi reglementarea pedepselor, în sensul egalităţii lor cu infracţiunile, ele apar mai blânde, dar iată că Mântuitorul vine cu ceva şi mai blând, cu o lege morală menită nu numai să pună rânduială în viaţa socială, prin pedepse, ci să deschidă oamenilor calea spre desăvârşire prin decizii personale, individuale, prin decizii de conştiinţă. El ştia că numai acestea pot asigura o viaţă socială şi pot împlini ceea ce Dumnezeu a dorit de la început: desăvârşirea şi sfinţirea omului. Acest lucru i l-a spus şi lui Moise, şi Moise l-a însemnat la Levitic: „Sfinţiţi-vă pe voi înşivă şi veţi fi sfinţi căci Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt― (Levitic 20, 7). Dar Moise, pentru vremea sa, n-a găsit mijloacele cele mai adecvate ca să realizeze acest idei. De aceea abia Iisus a înlocuit Legea talionului. Răul îl biruieşti nu cu răul, ci cu binele, şi numai cu binele poţi să schimbi sufletul celui care ţi-a făcut rău. Căci dacă nu-i schimbi sufletul, îl pedepseşti, dar nu-1 îndrepţi. Şi când îi va veni bine, îţi va face din nou rău. Se povesteşte că unul din marii preşedinţi ai Statelor Unite, Abraham Lincoln, în momentul când trebuia să fie ales preşedinte, avea un opozant foarte puternic care mergea din oraş în oraş şi ţinea cuvântări împotriva lui, vorbindu-1 de rău, aşa cum se obişnuieşte în confruntările electorale. Lincoln a reuşit totuşi să capete cele mai multe voturi şi să fie ales preşedinte. Când şi-a alcătuit guvernul, pe cine credeţi că a ales ministru de război în cabinetul său? Tocmai pe acest om care îl blamase în chip infam în tot timpul campaniei electorale. Prietenii l-au întrebat: „De ce ai făcut aceasta?" El a răspuns: „Cum poţi să-ţi biruieşti un duşman altfel, decât făcându-l prieten?" Într-adevăr, dacă stăm şi ne gândim bine, cea mai mare biru-inţă pe care poate s-o obţină cineva în relaţiile cu oamenii, e ca dintr-un duşman să-şi facă un prieten. Încercaţi! Nu e uşor, dar e cu adevărat o mare victorie. Acum ştim care e mijlocul prin care poţi face dintr-un duşman prieten. Nu e altul, decât tratându-1 cu iubire, cu iertare, cu înţelegere, cu speranţa că se va îndrepta, acordându-I un avans de încredere. Căci dragostea pe care o investim în alţii, şi mai ales în cei care ne voiesc şi ne fac răul, nu este altceva decât o investiţie de speranţă, că vom transforma sufletul făcătorului de rău într-un suflet făcător de bine. Aceasta şi este legea pe care ne-a adus-o Mântuitorul Iisus Hristos: Să ne iubim unii pe alţii, să-i iubim pe vrăjmaşii noştri, să-i iubim pe cei care ne fac rău, pe cei care ne urăsc. Şi mai este un aspect pe care trebuie să-l scoatem în evidenţă. Porunca cere şi de la noi o transformare, cere ca şi noi să devenim oameni noi, dacă vrem să obţinem din alţii oameni noi. De altfel, în momentul în care cineva investeşte iubire în altcineva care i-a făcut rău, în momentul acela el, cel dintâi, a obţinut o victorie asupra sa însuşi. Se trezeşte alt om. Din omul pornit să se răzbune, să descopere om bun, gata să creadă în celălalt, în ciuda evidenţelor de până atunci care îl mânau spre alte sentimente. Lucrurile pot părea simple, expuse astfel, dar există totuşi şi un anumit grad de complicaţie în ele. Aş vrea să stăm de vorbă puţin asupra complicaţiei care se poate ivi. De ce? Pentru că mulţi dintre noi ne putem pune întebarea: Ce ne facem cu cei care ne fac mereu rău? Dacă noi îi tratăm creştineşte, numai cu iubire, iar ei răspund mereu numai cu răul, nu cumva încurajăm răul? Nu cumva încurajăm dezordinea socială? Nu cumva îi încurajăm pe cei care, suflete negre având, trăiesc numai din ură şi răzbunare? Cum trebuie să ne purtăm, ca să respectăm şi porunca Mântuitorului, dar să satisfacem şi simţul nostru de dreptate şi sa salvăm şi ordinea din societate? Ca să lămurim această problemă, căci ea trebuie lămurită, va trebui să apelăm la alte câteva texte din Sfânta Scriptură. Mântuitorul zice: „Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi― şi „să iubeşti şi pe vrăjmaşii tăi―. Şi mai zice: „Ce vrei să-ţi facă ţie oamenii, fă-le şi tu lor―. Da, dar acelaşi Iisus Hristos mai spune: „Dacă însă îţi va greşi fratele tău, mergi şi-l mustră între tine şi el singur, şi de te va asculta, ai dobândit pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, mai ia împreună cu tine pe unul sau doi, ca pe spusa a doi sau trei martori să se sprijine orice cuvânt. Şi de nu-i va asculta nici pe ei, spune-1 Bisericii, iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş― (Matei 18, 15-17). Şi Sfântul Pavel spune: „Vă rugăm fraţilor, să mustraţi pe cei ce trăiesc în neorânduială‖ (I Tes. 5, 3 5, v. şi Tit 2, 15; 3,'10).  Să ne aducem aminte şi de ceea ce a făcut Iisus cu zarafii din templu. I-a tratat cu iubire? Cu iertare? Dimpotrivă. A luat biciul şi i-a alungat din templu, pentru că transformaseră casa lui Dumnezeu în casă de neguţătorie.  Sau să ne aducem aminte ce s-a întâmplat, după cum ni se istoriceşte în „Faptele Apostolilor”, cu Anania şi Satira. Din cauză că au minţit, făcând în faţa apostolilor o declaraţie falsă de bunuri, în momentul în care toate bunurile se depuneau la picioarele apostolilor de bunăvoie, şi ei de bunăvoie au spus că le vor depune, dar i-au înşelat pe apostoli şi comunitatea, însuşindu-şi o parte din suma obţinută din vânzarea bunurilor lor, ce s-a întâmplat? Au murit. Au fost pedepsiţi cu moartea (F. Ap. 3, 111).  Sau să ne aducem aminte ce spune Sfântul Pavel despre doi care se lepădaseră de credinţa cea adevărată: Imeneu şi Alexandru. După mai multe sfătuiri, Sfântul Pavel i-a dat satanei, nu i-a mai tratat cu iubire (I Timotei 1, 19-20). Aşadar, pe mincinosul care nu se îndreaptă, pe cel ce se leapădă de credinţă, şi nu revine, pe cel care face răul cu premeditare şi cu perseverenţă, şi care după insistenţe nu vrea să se îndrepte, pe acela nu mai este cazul să-i iubim? Şi atunci nu ne aflăm în faţa unei contradicţii între legea iubirii şi între cealaltă, care-i tratează pe aceştia cu dreptate şi îi condamnă? Am putea spune că lor li se aplică în continuare Legea Vechiului Testament? Cum ieşim din această contradicţie? Iată cum. E simplu. Legea iubirii, porunca iubirii ni se adresează nouă personal. Fiecărui individ în parte. În relaţiile personale cu alţii, trebuie să opereze numai iubirea, dar atunci când cineva îţi greşeşte nu ţie, ci greşeşte lui Dumnezeu, prin lepădarea de credinţă, de pildă, când greşeşte societăţii, prin faptul că fură, că minte ş.a.m.d., faţă de acesta Sfânta Scriptură ne povăţuieşte să ne purtăm după dreptate şi după lege. Prin urmare, noi înşine, în problemele care ne privesc pe noi, în relaţiile noastre personale cu aproapele, în acestea trebuie să operăm întotdeauna cu dragoste, cu iertare, în speranţa că acela se va îndrepta. Pe cel care însă face rău cu premeditare, pe cel care face rău aproapelui,, pe acesta, în numele legilor pământeşti, care tot cu Dumnezeu sunt puse, trebuie să-l chemăm la ordine spre a nu perpetua răul. Dar chiar şi pentru acesta ni se indică încercări de aducere la rânduială prin sfătuire între patru ochi, apoi cu martori şi apoi în comunitate. Eu însumi sunt, în oficiul meu, pus uneori în adevărate dileme de către unii preoţi. Îmi cer să-i iert când sunt reclamaţi. „Nu spune Scriptura să iertăm?― îmi zic. „Nu spune Scriptura să iubim?― Acestora le răspund: Dacă mi-aţi fi greşit mie, eu v-aş ierta, dar dacă aţi greşit unui sat întreg, şi vine satul şi vă reclamă, atunci eu nu pot să vă iert, pentru că m-aş face vinovat faţă de satul oe care l-aţi jignit. Nu pot să iert jignirea adusă altora. Eu trebuie să iau o măsură ca să liniştesc lucrurile în satul respectiv. Dacă voi nu sunteţi capabili să aduceţi liniştea, atunci trebuie s-o aduc eu, şi atunci nu mai operez cu titlu personal, ci operez în numele datoriei mele spirituale de a ţine ordinea morală în parohie, şi vă chem la ordine şi vă şi pedepsesc. Dacă mi-aţi fi greşit mie, atunci v-aş putea ierta. Nu are de suferit nimeni, dacă vă iert, pentru că mi-aţi greşit numai mie, dar dacă vă iert eu pentru că aţi greşit obştii creştine, atunci obştea creştină are de suferit îa continuare. Dacă nu vă puteţi împăca cu cei cărora le-aţi greşit, e semn că veţi continua a face răul care tulbură parohia. În acest caz, nu e de competenţa mea să iert. Dacă printr-o faptă bună fac rău altora, fapta mea nu e bună. Aceasta este ieşirea din această dilemă. Procedăm cu iubire când am fost afectaţi noi de răul cuiva, dar ne folosim de dreptate şi de legile bisericeşti care sunt puse la dispoziţia noastră de către Biserică, atunci când răul făcut afectează Biserica. Altfel, convieţuirea socială şi bisericească n-ar fi posibilă. Dacă iert pe cel care-mi greşeşte mie, nu mai suferă nimeni pentru aceasta, dar suferă altcineva dacă eu aş ierta pe cei care nu mi-au greşit mie, ci altcuiva, de pildă, unei obşti creştineşti. Trebuie însă să mai adăugăm ceva. Dacă cel iertat sau pe care suntem gata să-l iertăm pentru o greşeală făcută nouă, personal, rămâne insensibil, atunci ce facem? Cu acesta procedăm după regula stabilită de Sfântul Pavel. În cele din urmă îl dăm judecăţii Bisericii. Iertarea se justifică în speranţa că va curma răul. Noi să iertăm, dar pentru ceea ce continuă cel ce a făcut răul, deşi iertat, să-l spunem Bisericii. Să transferăm răspunderea pe seama colectivităţii. Principiul însă să rămână. Să iertăm. Căci e mai mare „mila decât jertfa― (Matei 9, 13), iertarea decât pedeapsa. „Fiţi milostivi‖ (Luca 6, 36), căci milostivii sunt fericiţi de Dumnezeu, şi vor avea parte de milă (Matei 5, 7). Dincolo de ceea ce îi dăruim noi celui pe care îl iertăm, îi arătăm lui Dumnezeu că merităm şi noi iertare din partea Sa, pentru că nu se poate să lase Dumnezeu să fim noi mai buni ca El! Iată un text foarte potrivit în această privinţă, din Sfântul Maxim mărturisitorul: „Să ne iubim aşadar unii pe alţii şi vom fi iubiţi de Dumnezeu. Să fim cu îndelungă răbdare întreolaltă şi va fi şi El cu îndelungă răbdare faţă de păcatele noastre. Să nu răsplătim răul cu rău şi nu vom primi după păcatele noastre. Căci iertarea greşelilor noastre o aflăm în iertarea fraţilor. Iar mila lui Dumnezeu e ascunsă în milostivirea noastră faţă de aproapele. De aceea a zis Domnul: Iertaţi şi se va ierta vouă‖ (Luca 6, 37). Şi iarăşi: „De veţi ierta oamenilor greşelile lor şi Tatăl vostru cel din ceruri va ierta vouă greşelile voastre‖ (Matei 6, 14). Sau: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor mântui‖ (Matei 5.7). Sau: „Cu ce măsură veţi măsura, cu aceea se va măsura Vouă‖ (Matei 7, 2). Iată ne-a dăruit nouă Domnul şi ne-a dat nouă putere veşnică de a ne face fii ai Lui. Ştiu că chiar şi după această convorbire a noastră, în minţile şi inimile multora dilema la nivelul personal va mai rămâne: cum să iertăm, când dreptatea cere să pedepsim? Dreptatea se cere restabilită. Noi socotim acest lucru ca fiind cel mai firesc. Altfel se compromite dreptatea şi se instaurează anarhia. Se încurajează făcătorii de nedreptate. Cel nedrept trebuie făcut să înţeleagă că a fost nedrept. Şi nu poate fi făcut altfel să înţeleagă, decât dacă suferă şi el răul pe care l-a făcut altora! Aşa gândim noi. Gândim, oare, bine? Să ne fi propus Iisus o utopie, contrazicând o lege şi un sentiment natural? Să nu fi ştiut El că ne propune o imposibilitate, dacă e într-adevăr imposibilitate? Nu cred. A ştiut foarte bine ce spune. Şi a ştiut ce putem gândi despre ceea ce a spus. Dar n-a socotit că judecata şi simţirea noastră sunt îndreptăţite. De ce? Pentru că, în fond, răsplătirea răului cu rău nu reinstaurează dreptatea şi nu rezolvă problema răului, ci înmulţeşte răul. Cred că nouă ne e permis doar să ne mângâiem cu faptul că dreptatea se va face totuşi: „A Domnului este răzbunarea‖ (Deut. 32), text citat şi de Sfântul Pavel când îndeamnă: „Nu vă răzbunaţi voi singuri‖ (Romani 12, 19; Evrei 10, 30). Dar Iisus n-a apelat nici măcar la aceasta. El a iertat şi L-a rugat chiar pe Tatăl să nu se răzbune: „Iartă-le lor că nu ştiu ce fac‖ (Luca 23, 24), iar Sfântul Pavel ne îndeamnă: Să avem şi noi gândirea lui Hristos (I Cor. 2, 16). Sfântul Vasile cel mare, într-o omilie despre milă şi dreptate, iese din dilemă, îndemnând: „Să unim mila cu dreptatea‖. Şi se explică: „Să dobândim toate cu dreptate, dar să le sacrificăm pentru milă‖. Adică, chiar dacă suntem porniţi să cerem şi să facem dreptate, s-o cerem, dar de îndată s-o sacrificăm şi să facem loc milei, dragostei, acelei dragoste care merge până la dragostea de vrăjmaşi. A face dreptate devine astfel sinonim cu a face milă. Şi invers. La grea încercare suntem puşi. Adevărata victorie trebuie s-o obţinem nu împotriva celor ce ne fac rău, ci mai ales împotriva noastră înşine. În cazul că am dori răzbunarea, cel mai aproape de noi care face răul, neîmplinind porunca lui Hristos, am fi în primul rând noi înşine. Cum ne tratăm pe noi în cazul acesta? Cerem, pentru noi dreptate, sau iubire, iertare, milă? Iată o temă de adâncă meditaţie, care poate arunca o lumină nouă asupra întregii dileme! Cuvânt rostit în Biserica de pe Tocile din Braşov, cu prilejul resfinţirii Bisericii, în ziua de 2 octombrie 1983. Duminica a XX-a după Rusalii - Nu plânge! Iată o întâmplare uşor de memorat, care pare a fi şi foarte uşor de înţeles: "Şi după aceea s-a dus într-o cetate numită Nain şi cu El împreună mergeau ucenicii Lui şi multă mulţime. Iar când s-a apropiat de porţile cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, şi mulţime mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge! Şi apropiindu-se s-a atins de sicriu, iar cei care-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te! Şi s-a ridicat mortul şi a început să vorbească, şi l-a dat mamei lui. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său. Şi a ieşit cuvântul acesta despre El în toată Iudeea şi în toată împrejurimea" (Luca 7, 1117). Ca totdeauna, de când e lumea, moartea provoacă durere, tristeţe ca orice despărţire definitivă pe acest pământ. Toţi suntem un mister între două mistere: naşterea şi moartea. Numai Dumnezeu cunoaşte marea taină din toate, precum zice şi Psalmistul: "Că El a cunoscut zidirea noastră". Şi tot Psalmistul continuă: "Adusu-şi-a aminte că ţărână suntem! Omul ca iarba; zilele lui: ca floarea câmpului, aşa va înflori" Adică zilele lui, înflorirea lui, sunt trecătoare: "Că vânt a trecut peste el şi nu va mai fi, şi nici nu se va mai cunoaşte locul său" (Ps. 102. 14-16). Poezie de mare profunzime! Cumplit şi dezolant adevăr! Psalmistul, din raţiuni de exprimare, întrebuinţează aceste frumoase cuvinte despre Dumnezeu: Adusu-şi-a aminte că ţărână suntem! " Cum să nu-şi fi adus aminte. Cel ce a zis: "Că pământ eşti şi în pământ te vei întoarce!" (Fac 3, 19). Sfântul Apostol Iacov întrebuinţează şi el o metaforă, tot atât de grăitoare ca şi ale Psalmistului: "Căci ce este viaţa voastră? Abur, care se arată pentru puţină vreme şi apoi piere" (Fac. 4, 14). Odată cu naşterea, cum spune Sfântul Pavel în Epistola I către Corinteni, ni se rosteşte şi o sentinţă de moarte: Ne-a rânduit Dumnezeu ca pe nişte osândiţi la moarte" (5, 9). Pavel vorbeşte în epistola sa despre soarta apostolilor, care s-a şi împlinit, dar desigur are în vedere şi soarta tuturor oamenilor. Moartea rămâne pentru toţi şi pentru totdeauna o realitate cu neputinţă de schimbat. O mare taină. Un mare mister. Şi, ca orice despărţire, întristează. Aproape că nu există om de rând cu minte întreagă, sau înţelept cu minte multă care să nu se fi găsit descoperit şi perplex în faţa morţii. Walter Scott o numea "teribil pas între timp şi veşnicie" (Ivanhoe). Mulţi o văd ca pe o datorie către specie, către destin, către natură, şi bineînţeles către Dumnezeu, şi întotdeauna ca pe o întoarcere. Dar o întoarcere într-un port din care nu vom mai ridica ancora (H. Melville, Moby Dick). Pe unii i-a speriat, pe alţii i-a mângâiat, văzând în ea o eliberare de rele (Anacreon, Horatius). Goethe numea moartea un oaspete care nu-i niciodată bine venit (Faust), iar J. Rostand îi dădea o definiţie care să-i cuprindă şi taina şi grozăvia: "singurul lucru mai mare decât cuvântul cu care e numit" (Pensies d'un bioltigiste). Până şi Nietzsche, care s-a războit cu tot ce e mai sfânt pe lume, recunoaşte că în toată filosofia sa a fost provocat mereu de moarte: "dacă n-ar fi fost moartea, nu s-ar fi filosofat deloc" (Morgenriite). Moartea descumpăneşte biata fiinţă umană, pentru că pare a o termina fără sens. Convoiul care petrecea la mormânt pe tânărul adormit în floarea vârstei, fiu al unei femei văduve, desigur era un convoi trist, şi pe Mântuitorul l-a impresionat. L-a impresionat mai întâi plânsul văduvei după tânărul mort înainte de vreme. S-a apropiat de convoi. Apostolii se vor fi strâns mai aproape, ca să vadă ce se întâmplă. Cele două convoaie, cel cu mortul şi cel cu Mântuitorul, s-au întâlnit faţă în faţă. Mântuitorul s-a apropiat de pal, — un fel de targă pe care se duceau morţii pe vremea aceea — şi s-a adresat întâi femeii întristate, cu un cuvânt de mângâiere: "Nu plânge!" Să ne oprim înainte de toate asupra acestei întristări. Căci deşi ştim că moartea e inevitabilă, deşi a fost înscrisă în soarta oamenilor dintru început, ea întristează. Cere lacrimi. Lacrimile L-au înduioşat pe Iisus, de aceea i-a zis mamei îndurerate: "Nu plânge!" Ne-am născut sub condiţia morţii şi ar trebui să socotim că ea nu este altceva, decât o împlinire a contractului, a acestei condiţii. Un contract nu supără pe nici una din părţi. S-ar putea zice: E adevărat, noi nu, dar protopărinţii noştri, Adam şi Eva, da, ei au fost avertizaţi: "Să nu mâncaţi din pomul din mijlocul raiului, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi". Eva recunoaşte, cu cuvintele ei, acest contract, ca şi cum şi-ar fi pus semnătura pe el. În conversaţia cu şarpele ea îşi aminteşte bine: "Ne-a zis Dumnezeu: Să nu mâncaţi..." (Fac. 3, 3). Ce a urmat se ştie. Contractul a fost călcat şi Dumnezeu a dat atenţie sentinţei vremelnice vieţii pământeşti care, până atunci, era menită să fie veşnică: "Te vei întoarce în pământul din care eşti luat" (Fac. 3, 18). Dar iarăşi s-ar putea zice: De ce să se răsfrângă asupra noastră, a urmaşilor, acest contract călcat de altcineva? Mai pe înţeles, aş întreba: Dar de ce o casă vândută de înaintaşi, cu contract de vânzare-cumpărare, rămâne vândută pentru totdeauna şi urmaşii n-o mai pot revendica? Sau de ce o moştenesc, dacă a fost cumpărată de cineva din înaintaşii lor? În protopărinţi existăm toţi. Toţi am fost parte în contract, şi el ne-a angajat şi pe noi. Să mergem mai departe şi să contestăm Legea? N-ar fi înţelept. Şi ar fi zadarnic. "Iată Legea!", poruncită de Domnul, a zis Moise (Deut. 6, 1). Disputa la acest nivel ar fi fără sens. Şi totuşi, deşi ştim acestea, nu le putem asimila cu normele şi legea morţii ne întristează, ne tulbură, ori din ce motive originare ar veni. Nici nu sunt normale. Sunt rod al unei greşeli iniţiale. Şi Sfântul Ioan Gură de Aur, care cu adâncime a cugetat la acestea, şi-a pus întrebarea: "De ce întristare?" Nu se lămureşte decât plasându-se în condiţiile înţelegerii celei dintru început, şi a călcării acestei înţelegeri, ceea ce a determinat destinul tuturor oamenilor. "Ce este dar de mirare, când un om care sub această condiţie s-a născut, face îndestulare legii şi hotărârii dumnezeieşti? Ce este de mirare, când un născut din părinţi muritori merge pe calea firii sale, de la care nu se poate abate? Ceea ce este vechi nu este ceva neobişnuit; ceea ce se face în toate zilele, nu este ceva neauzit; ceea ce se întâmplă cu toţi, nu este o raritate. Dacă moşii şi strămoşii tăi au mers pe această cale a morţii, dacă încă de la Adam toţi patriarhii şi proorocii au trebuit să se despartă de lumea aceasta, se înalţă sufletul nostru dintru adâncul întristării". Am citit din traducerea lui Melchisedec al Romanului (Buc, 1983, p. 183). Am preferat această traducere pentru că are o frumoasă limbă românească. Am îndreptat uşor, doar acolo unde trebuia adus un plus de înţelegere a sensului. Aşadar Sfântul Ioan Gură de Aur crede că întristarea nu e logică, moartea fiind împlinirea unei datini. El crede chiar că "întristarea peste măsură poate duce la îndoială, sau chiar la hulirea lui Dumnezeu" (p. 189). Un argument dintre cele mai simple, de ordinea evidenţei vine să-i întregească gândirea. Pe a lui şi pe a noastră. Pornind de la textul Sfântului Pavel: "să nu vă întristaţi ca şi ceilalţi care nu au nădejde" (I Tes. 4, 13), el îl aplică aproape cu oarecare mânie împotriva celor inconsecvenţi cu logica propriei lor credinţe: "întristează-te — zice el — însă nu ca un necredincios, care nu ştie nimic despre înviere şi se îndoieşte de viaţa cea viitoare. Aşa, noi ne ruşinăm când, nu arareori, vedem la creştini cele mai puternice izbucniri de întristare fără de minte (fără logică, n.n). Ce vor zice necredincioşii văzând aceasta? Ei vor zice: Aceştia sunt oare aceia care ştiu a vorbi aşa de frumos despre înviere? Cu adevărat purtarea lor nu se potriveşte cu vorbele lor. Prin cuvinte ei grăiesc cu multă înţelepciune despre înviere, iar prin fapte ei se arată ca şi cum nu ar crede întru aceea. De ar fi ei convinşi că există o înviere, nu s-ar purta în felul acesta. Dacă ar crede că starea morţilor este mai bună, nu s-ar boci atâta. Acestea şi încă mai multe zic cei necredincioşi, când observă la creştini o întristare fără măsură pentru cei morţi. De aceea, să ne măsurăm intru această întristare şi să nu ruşinăm credinţa creştinească despre înviere" (Id. p. 193). Sfântul Ioan Gură de Aur vorbea unei lumi a veacului al IV-lea, care încă mai păstra rezerve mari faţă de creştinism. Apelul său trebuie înţeles şi în contextul vremii şi oamenilor cărora le predica, dar nu e mai puţin adevărat că ni se potriveşte şi nouă, dacă prin întristarea dusă până la disperare ne descoperim şubrezenia credinţei în înviere. Dar este oare întristarea cu totul interzisă? Este ea un păcat?Este ea nefirească? Din punctul de vedere al Sfântului Ioan Gură de Aur, în principiu, ea este "nefolositoare". "Cu bocetul tău nu vei putea schimba ceea ce s-a făcut, ci numai a-ţi vătăma ţie însuţi". Mai mult ar trebui să ne întristăm pentru cei lipsiţi de minte, şi de dreptate, şi pentru păcătoşi. întristându-ne zadarnic pentru cei morţi, pedosnicim, traduce episcopul Melchisedec orânduiala. Adică o întoarcem pe dos. Verbul a dispărut din limbă, deşi era o sinteză a mai multor cuvinte. Poate că l-a inventat Melchisedec, traducând! (p. 194). Mitropolitul nostru Antim Ivireanul, contemporanul lui Constantin Brâncoveanu, tratând aceeaşi temă, va îndreptăţi în parte întristarea, pornind de la un exemplu biblic: "Apoi s-a dus Natan la casa sa, iar Domnul a lovit copilul pe care i-l născuse lui David femeia lui Urie, şi acela s-a îmbolnăvit. Şi s-a rugat David Domnului pentru copil, a postit şi, ducându-se departe, a petrecut noaptea întins pe pământ. Atunci au intrat la el bătrânii casei lui, ca să-l ridice de la pământ, dar el n-a voit şi nici n-a mâncat pâine cu ei. După şapte zile a murit copilul şi slugile lui David se temeau să-i spună că a murit copilul. Căci îşi ziceau: "Când copilul era încă viu şi noi îl mângâiam, el nu ne băga în seamă; cum să-i spunem acum: A murit copilul? Se poate să facă vreun rău". Dar văzând David că slugile sale şoptesc între ele, a priceput că a murit copilul şi le-a întrebat: "A murit copilul?" "A murit" — i se răspunse. Atunci David s-a sculat de la pământ, s-a spălat, s-a uns şi s-a dus în casa Domnului şi s-a rugat. Intorcându-se apoi acasă, a cerut să i se dea pâine şi a mâncat. Şi i-au zis slugile: "Ce va să zică aceasta? Când copilul era încă în viaţă, ai postit, ai plâns şi n-ai dormit; iar după ce copilul a murit, te-ai sculat, ai mâncat şi ai băut?" "Câtă vreme copilul era viu — zise David — am postit şi am plâns, căci socoteam: Cine ştie! Poate mă va milui Domnul şi va trăi copilul. Iar acum el a murit. De ce să mai postesc? Îl mai pot eu, oare, întoarce?, Eu mă voi duce la el, iar el nu se va mai întoarce la mine" (II Regi 12, 15-23). Exemplul va fi folosit mai târziu şi de Agapie Criteanul la 1773, în "Mântuirea păcătoşilor" (ed. rom., 1900, Buc, p. 221-222). Concluzia mitropolitului Antim Ivireanul, ca şi a lui Agapie Criteanul, va fi în cele din urmă aceeaşi ca şi a Sf. Ioan Gură de Aur. "Cred aceea zic şi eu...: să încetaţi întristarea şi părăsiţi lacrimile... căci lacrimile şi întristările nu dau nici un folos morţilor, nici pot să-i întoarcă din viaţa cea veşnică, nici să-i scoată din gropi. Să facem însă milostenie şi alte faceri de bine pentru ei, căci este plăcut înaintea lui Dumnezeu, şi li se face mare folos" (Antim Ivireanul, Opere, ed. P. V. Hanes. Buc, 1915, p. 222-223). Văduva din Nain plângea. Ea nu ştia că există înviere. Dar, probabil, şi dacă ar fi ştiut, tot ar fi plâns. Omeneşte. Se despărţea de unicul ei fiu. Putea fi bucuroasă? Sfântul Pavel sfătuieşte: "Să nu ne întristăm ca şi ceilalţi care nu au nădejde". Adică să nu mergem până la îndoială. Aici e limita până la care putem merge, Iisus însuşi s-a întristat şi a plâns când a auzit de moartea prietenului său din Betania, Lazăr. El a sfinţit cu lacrimile sale valoarea prieteniei, aşa cum, alegându-şi 12 apostoli, a sfinţit valoarea comuniunii. N-a fost un antisocial, un izolat, un mizantrop. N-a reprobat nici una din virtuţile omeniei, căldura şi frumuseţea prieteniei şi a iubirii. Chiar pe tânărul bogat care respecta poruncile "l-a iubit" (Marcu 10, 21) şi "iubea pe Marta, şi pe sora ei, şi pe Lazăr" (Ioan 11,5) şi pe ucenici (Ioan 13, 34). Prin învierea fiului văduvei din Nain, Iisus a sfinţit valoarea legăturilor de familie şi de rudenie. Dar a învăţat-o pe văduvă şi despre înviere. Pe ea şi pe cei care au asistat la minune. Dar să urmărim mai de aproape evenimentul. După ce a vorbit cu femeia, mângâind-o, i-a dat de îndată şi o probă a eficacităţii mângâierii Sale. Spre stupefacţia tuturor, pentru care acel "Nu plânge" era natural şi firesc, fiindcă aşa se spune, deşi se spune degeaba, ceea ce a urmat a fost de-a dreptul uimitor, neaşteptat. Iisus a început să-i vorbească mortului: - "Tinere, ţie îţi zic, scoală-te", ca şi cum s-ar fi temut ca nu cumva tânărul, auzind, să creadă că se vorbeşte altcuiva, l-a precizat: Ţie îţi zic, ţie care eşti mort, ţie îţi zic: scoală-te, ridică-te! Cu simplitatea cu care Evangheliile istorisesc, întotdeauna faptele extraordinare, evanghelistul Luca ne spune doar că tânărul s-a ridicat şi a început să vorbească. Şi a plecat. Şi convoiul s-a risipit. Vor fi mers unii acasă, alţii la casa văduvei, pentru a întreba pe tânăr cine ştie câte, dar cei mai mulţi au rămas pe loc, unindu-se cu cei care veniseră cu Iisus. Toţi împreună au rămas ca muţi. Sfântul evanghelist Luca scrie: "Atunci i-a luat frica pe toţi". Frică de Iisus? Frică de cel ce fusese mort? Pe Lazăr l-a înviat pentru ca să le arate celor care au asistat la minune că şi El, Iisus, va învia, deşi oamenii erau cu foarte puţină ţinere de minte. Au uitat foarte repede lucrul acesta, în momentul în care L-au văzut răstignit, deşi unii din ei asistaseră la învierea lui Lazăr. Nu s-au mai gândit că Iisus s-ar putea învia şi pe El! Şi de data aceasta, înviind pe tânărul fiu al văduvei din Nain, Mântuitorul a avut un scop, şi scopul acesta îl descoperim numai dacă întoarcem o pagină din Evanghelia lui Luca a aceluiaşi cap. 7. Citindu-l în întregime, ni se vor dezvălui cauzele minunii. Vom afla că cele întâmplate i-au fost povestite, de către ucenicii săi, lui Ioan Botezătorul. Acesta era încă în viaţă, avându-şi şi el ucenicii lui. Ioan se vedea acum confruntat cu apariţia altui profet. El ştia însă că nu el, Ioan, este cel mai mare. O şi spusese: "Nu eu sunt (Mesia), ci vine după mine Altul, căruia nu sunt vrednic să-i dezleg nici cureaua încălţămintelor" (Matei I, 7). Dar în momentul în care ne aflăm acum, la Nain, se vede că Ioan încă nu avea siguranţa deplină că putea să abandoneze propria sa propovăduire şi să lase locul în întregime Celuilalt. Printre cei care-l urmau pe Iisus erau şi ucenici ai lui Ioan. Aceştia s-au dus să-i spună lui Ioan cele intâmplate - Ioan a luat atunci hotărârea cea mare: să-L întrebe fără înconjur, pe Iisus, ce e de făcut. A trimis doi ucenici prin care i-a transmis întrebarea: "Tu eşti Cel ce va să vină, sau să aşteptăm pe altul?" Începe să ni se lumineze puţin calea. Va să zică între cei care au văzut minunea învierii fiului văduvei, erau şi ucenici ai lui Ioan. Aceştia îi încredinţează lui Iisus întrebarea lui Ioan. Iisus trebuia să le încredinţeze, la rândul Său, un răspuns. Şi acum le da răspunsul: "Duceţi-vă şi spuneţi lui Ioan ceea ce aţi văzut şi aţi auzit". Nu le-a spus: "Eu sunt", sau "Nu sunt Eu", ci doar atât: "Duceţi-vă şi spuneţi lui Ioan ce aţi văzut şi aţi auzit: Că orbii văd, că ologii umblă, leproşii se curăţă, surzii aud, morţii învie, săracilor li se binevesteşte" (Luca 7, 22). Deci i-a dat lui Ioan elementele care dovedeau că El era Cel care trebuia să vină, că El era Mesia. Căci toate acestea erau tocmai semnele venirii lui Mesia, pe care Ioan le cunoştea bine din Vechiul Testament, precum spusese Isaia: "în vremea aceea cei surzi vor auzi cuvintele Cărţii, şi ochii celor orbi vor vedea fără umbră şi fără întuneric" (Isaia 29. 18). Şi tot Isaia: "Atunci se vor deschide ochii celor orbi şi urechile celor surzi vor auzi" (Isaia 25, 5). Şi încă o dată Isaia: "Duhul Domnului este peste mine, că Domnul m-a uns să binevestesc săracilor, M-a trimis să vindec pe cel cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor robiţi slobozire, şi celor prinşi în război libertate" (Isaia, 61, 1). De altfel Mântuitorul îşi începuse predica din sinagoga din Nazaret chiar cu acest verset din Isaia, pe care l-a comentat surprinzător, aplicându-l la Sine: "Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta‖ (Luca 4, 21). Nu se putea deci ca Ioan să nu citească în "semnele" transmise prin ucenici, răspunsul exact. Iată raţiunea pentru care Mântuitorul a făcut această înviere. Pentru ca ucenicii lui Ioan să ducă nu argumente verbale, declaraţii, ci fapte. Şi încă fapte care să-i sune lui Ioan în urechi ca împliniri ale profeţilor despre Mesia. Cu aceasta Iisus era sigur că va linişti cugetul lui Ioan. Şi fiindcă printre semne erau şi învieri din morţi, Iisus a făcut în faţa ucenicilor lui Ioan şi o înviere! Ca să adeverească profeţia lui Iezechil despre înviere (cap. 37). Mântuitorul — ca regulă generală - n-a intervenit în destinul oamenilor. Acesta a fost rânduit de Dumnezeu să-şi aibă ciclul său: naşterea, viaţa cu împlinirile ei, şi moartea ca un sfârşit firesc al vieţii. Mântuitorul a lăsat ca acest sfârşit firesc rânduit de Dumnezeu să rămână, să se desfăşoare aşa cum a fost el rânduit de la început. Aceste câteva intervenţii împotriva morţii le-a făcut, cum am arătat în acest caz, întotdeauna cu un anume scop. Altfel, moartea rămâne, după cum spune tot Sfântul Pavel, "ultimul dintre vrăjmaşi care va fi doborât'" (I Cor. 15, 26), dar aceasta se va întâmpla la învierea morţilor. Atunci moartea va fi doborâtă definitiv. Al doilea lucru asupra căruia propun să ne întoarcem o clipă e frica, teama ce i-a cuprins pe toţi la vederea minunii. Şi altădată, cum spuneam. întâlnirile cu Iisus provocau teamă, provocau un fel de "frică şi cutremur". Să ne amintim că atunci când s-a întâlnit, cu îndrăcitul din Gadara, şi când i-a trimis în porci pe demonii din el, şi porcii s-au aruncat în mare, toţi s-au spăimântat, iar când au venit sătenii, "L-au rugat să plece din ţinutul lor" (Marcu 5, 15, 17). Pur şi simplu. Altă dată, când a vindecat un slăbănog, spune evanghelistul, "i-a cuprins pe toţi frica şi s-au umplut de spaimă" (Luca 5, 26). După pescuirea minunată, când au văzut că ei n-au prins toată noaptea nimic şi Mântuitorul le-a spus: "Aruncaţi acum mreaja" şi, împotriva speranţei lor, au aruncat-o, şi au scos năvodul plin de peşti, din nou evanghelistul spune că, în clipa aceea, şi pe Petru şi pe ceilalţi apostoli "i-a cuprins frica" (Luca 5, 9). Când a potolit furtuna de pe mare, de asemenea "i-a apucat pe toţi o frică mare" (Marcu 4, 41). Pe mironosiţe, la mormânt, "le-a cuprins groaza şi cutremurul" (Marcu 16, 8). Altă dată "se mirau" de ceea ce făcea Iisus (Matei 8, 16, 28; 9, 8), sau "se spăimântau" de cuvintele Lui (Marcu 10, 24; 26, 32). Şi ascultând cuvântarea lui Petru despre Iisus, "tot sufletul era cuprins de frică" (F. Ap. 2, 43), iar când Petru şi Ioan au vindecat un olog, toţi "s-au umplut de spaimă şi de mirare" (F. Ap. 3, 10). De ce şi în momentul învierii fiului văduvei din Nain, şi în întâlnirile cu Mântuitorul şi cu faptele lui minunate, cei ce asistau erau cuprinşi de frică şi cutremur, de spaimă şi mirare? Astfel de stări sufleteşti sunt efectul întâlnirii cu misterul. Toţi suntem credincioşi, şi apostolii erau, dar atunci când te întâlneşti faţă în faţă cu ceva extraordinar, parcă devii dintr-o dată un alt om. Misterul provoacă în tine o stare sufletească deosebită, care nu poale fi exprimată prin cuvinte. Mystcrium tremendum, zicea Rudolf Otto. Aceste cuvinte: teamă, frică, spaimă, uimire, cutremur sunt cuvinte omeneşti care exprimă întâlnirea cu misterul, cu taina, cu Dumnezeu, cu minunea, dar sentimentul adevărat al acestor întâlniri este mai profund şi de fapt inexplicabil. Sfântul Pavel îşi povesteşte propria sa experienţă, a unei "răpiri până la al treilea cer", adică "în rai", unde a auzit "cuvintele care nu se pot rosti şi nici nu este îngăduit omului să le rostească" (II Cor. 12, 2-4). Cei care au asistat la convertirea lui Pavel prin întâlnirea cu Iisus pe drumul Damascului, "au rămas încremeniţi", iar Pavel însuşi "tremura, îngrozit fiind" (F. Ap. 9, 6-7). Acelaşi lucru s-a întâmplat şi după minunea învierii tânărului din Nain, cu cei care asistaseră la ea. Se întâlniseră cu taina! Căci ce altceva era învierea din morţi a unui tânăr, pe care toţi îl ştiau mort? O moarte devenită mister, cu care atât cât se poate se împăcaseră, şi acum se întâlneau cu un mister şi mai mare, misterul învierii lui din morţi. În chipul cel mai firesc, deci, i-a cuprins pe toţi teama şi cutremurul. Sfântul Petru, în cea dintâi epistolă a lui, spune: "Petreceţi cu frică toată vremea călătoriei voastre prin lumea aceasta" (I Petru 1, 17). Oare la ce fel de frică se gândea el? Trebuie într-adevăr să trăim ca nişte oameni înfricoşaţi? Nu. El se gândea exact la acest fel de teamă, pe care ţi-o dă întâlnirea cu marile taine, cu Dumnezeu. Se gândea la acest sentiment pe care li-l provoacă întâlnirea cu o faptă extraordinară, care nu se poate petrece, care nu poate fi explicată, decât ca venind de la Dumnezeu. Frica aceasta de Dumnezeu este însă o mare virtute. Ea nu te înrobeşte, ci te eliberează. Îţi dă o asigurare de sus. Te înscrie într-o nouă ordine a gândirii. Doar şocul întâlnirii e puternic, dar el îndată se preface în putere, în linişte, în siguranţă. Siguranţa că eşti sub un scut, sub o supraveghere, sub un ajutor, sub o judecată dreaptă. De aceea, sfinţii care intră cu toată fiinţa lor în cămările tainelor, unii în extaz, sunt oameni ai bucuriei, nu ai spaimei. Nu se mai tem nici de Dumnezeu, în sensul de frică de ceva străin, nici de oameni. De Dumnezeu se tem numai pentru păcate. Şi tot aşa şi ceilalţi creştini. De aceea Sfântul Pavel scria Evreilor: "Domnul este ajutorul meu, şi nu mă voi teme. Ce poate să-mi facă mie omul'.'" (Evrei 13, 6). Căci orice ţi-ar face omul, Cel care reglementează lucrurile, în final, este Dumnezeu. Sfinţii spun că nu se mai tem de Dumnezeu, ci îl iubesc. Dar textul Evangheliei de astăzi are la urmă câteva cuvinte care sunt de fapt cheia întregii probleme. Ele dezvăluie sensul fricii. Iată ce spune evanghelistul Luca: "Atunci i-a luat pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu" (Luca 7, 16). Va să zică nu e vorba de o frică oarecare, de o frică la dimensiunea omenească, ci este starea de recunoaştere a lui Dumnezeu. "Slăveau pe Dumnezeu", înseamnă că recunoşteau în fapta pe care o făcuse Iisus, pe Dumnezeu. Oare, oricare dintre noi, în faţa unei astfel de situaţii, n-ar trăi un sentiment asemănător? N-ar trăi o emoţie în care frica şi cutremurul ar fi urmate exact de ceea ce li s-a întâmplat şi acelora, adică slăvirea lui Dumnezeu? Biserica a rânduit că această întâmplare să se perpetueze din neam în neam, din generaţie în generaţie, să se citească în biserică, s-o citească toţi creştinii, tocmai pentru ca să tragă toţi învăţătură de cuviinţă din această minune, şi din toate minunile care se întâmplă cu fiecare din noi, din toate minunile care se întâmplă în jurul nostru, din minunea vieţii, în primul rând, din taina morţii, şi astfel să intrăm şi noi în frică şi cutremur, care să ne deschidă ochii spre a slăvi şi mai mult pe Dumnezeu! Învierea fiului văduvei din Nain nu s-a făcut pentru alt motiv decât pentru acesta. Starea în care au intrat participanţii la minune e deosebită de frica şi cutremurul lui Kierkegaard sau Heidegger, care vor relua teama, prefăcându-se că nu ştiu de temele asemănătoare din Noul Testament. Ei au rămas la frică şi cutremur. Cei din preajma lui Iisus au experimentat frica şi cutremurul ca stări de intrare în ordinea divină a existenţei, ca stări de lămurire, nu ca stări de perplexitate veşnică. Văduva din Nain a trăit o mare bucurie. Şi tânărul ei fiu de asemenea. Ea a avut bucuria pe care n-o putem avea toţi. Învierea fiului ei s-a făcut doar spre a ne învăţa că există înviere. Nu numai pentru Iisus, care va învia ca Dumnezeu, ci şi pentru toţi ceilalţi. Nu moare nimeni, murind. Sufletul trăieşte. S-a putut întoarce înapoi! Lamentaţiile au putut fi întoarse în bucurie. Şi dacă sufletul trăieşte, înseamnă că trebuie să-i purtăm de grijă. Plângem la moartea celor dragi. Să plângem cu speranţă. Să ne rugăm pentru ei. Dar să luăm aminte la cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: "Fii mai înţelept şi, la moartea altuia, învaţă-te a tremura pentru tine însuţi; depărtează toată uşurătatea minţii, cercetează faptele tale, îndepărtează toate păcatele tale şi schimbă purtarea ta spre mai bine... Ostaşii în mijlocul păcii gândesc la război şi se pregătesc, pentru ca atunci când va izbucni, să-şi arate iscusinţa câştigată în vreme de pace" (Idem. p. 194-195). Timpul de pace e, desigur, în această metaforă, viaţa pământească, timpul şi locul pe care ne pregătim pentru confruntarea cu judecata de dincolo, văzută ca un război, în care vom învinge prin faptele noastre cele bune, printr-o concepţie sănătoasă despre viaţă şi nemurire. Duminica a XX-a după Rusalii - Lecţie despre moarte şi nemurire Să uităm că ne aflăm acum în biserică, şi să ne întoarcem cu gândul la vremea când Mântuitorul se afla încă pe pământ şi când şi-a săvârşit minunile şi şi-a expus învăţătura, aceea care urma să rămână pentru veacuri îndreptar pentru simţirea şi pentru gândirea oamenilor. Aceea care avea să fie, peste veacuri şi veacuri, călăuza tuturor spre o bună vieţuire pe pământ şi spre drumul către Împărăţia de dincolo. Tocmai rostise ceea ce numim noi Predica de pe munte, când, în faţa unei mari mulţimi, expusese într-un rezumat substanţial ceea ce urma să fie chintesenţa, ceea ce urma să fie esenţa învăţăturii Sale, şi mai ales ceea ce urma să fie noutatea pe care o aducea El faţă de religia Vechiului Testament. Urma să-şi marcheze prin aceasta tocmai motivul pentru care se hotărâse în sfatul Sfintei Treimi, ca Fiul lui Dumnezeu să se întrupeze şi să determine pe pământ, în gândirea, în simţirea şi în viaţa oamenilor un alt fel de viaţă, un alt fel de înţelegere a vieţii, un alt fel de înţelegere a lui Dumnezeu, un alt fel de înţelegere a raporturilor dintre oameni. Atunci, în Predica de pe munte, a spus Mântuitorul: „Ce vreţi să vă facă vouă oamenii, aceea faceţi-le şi voi lor―. Aţi auzit că s-a zis celor de dinaintea voastră, să iubeşti pe aproapele tău, ci eu vă spun să mergeţi cu iubirea şi mai departe, până la a iubi chiar pe vrăjmaşii voştri. Atunci, în Predica de pe munte, i-a învăţat cum să se roage. Atunci, le-a dat rugăciunea Tatăl nostru, o rugăciune în afară de care alta mai plină de miez, care să cuprindă totul în ceea ce priveşte raportul dintre om şi Dumnezeu, nu mai există, la aceeaşi înălţime de gând şi de cuvânt. Atunci, în Predica de pe munte, le-a spus, spre entuziasmul, spre mirarea şi spre neînţelegerea multora, Fericirile. „Fericiţi cei săraci cu duhul, fericiţi cei blânzi, fericiţi cei curaţi cu inima, fericiţi făcătorii de pace―, dar le-a mai spus şi „Fericiţi cei ce plâng!― Mai greu de înţeles. Pe celelalte le puteau înţelege uşor, dar când a zis: „Fericiţi cei ce plâng―, asta era mai greu de înţeles. Când a zis: „Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră―, era de asemenea mai greu de înţeles. Cum să fii fericit când plângi? Cum să fii fericit când eşti prigonit? Când se vorbeşte rău despre tine? Le spusese Mântuitorul acestea, dar urma să le şi tâlcuiască, pentru cei care pentru moment nu le-au înţeles. Deci tocmai rostise Predica de pe munte şi era înconjurat de ucenici şi, spune evanghelistul Luca, şi de o mare mulţime. Era firesc ca mulţimea, care-I ascultase Predica de pe munte, să dorească de acum încolo să fie cât mai aproape de El, ca să-I audă cuvintele să-I vadă faptele, să vadă cum se reflectă în faptele Lui cuvintele pe care le spusese. Deci, înconjurat de ucenici şi de o mare mulţime, se îndrepta probabil spre Ierusalim. Venea dinspre Capernaum. Lăsase Nazaretul în dreapta, în stânga avea Marea Galileii. A ajuns până în dreptul Muntelui Taborului. L-a lăsat şi pe acesta în dreapta şi, la poalele muntelui, tocmai era gata să intre într-o cetate, într-un sat desigur, care se numea Nain. Localitatea există şi astăzi. Am refăcut acest drum venind chiar dinspre Capernaum, pe la poalele muntelui Taborului, ca să merg pe urmele paşilor acelora care L-au urmat pe Iisus până în Nain, despre care aţi auzit o mică întâmplare în Evanghelia de astăzi. E o întâmplare simplă. O întâmplare pe care o istoriseşte evanghelistul Luca, în câteva versete. Evangheliştii întotdeauna redau faptele aşa cum s-au întâmplat, fără comentarii, lăsând cumva pe seama noastră şi pe seama Bisericii comentariile despre spusele şi faptele lui Iisus. Aşa face şi acum Sfântul Luca, relatând această minune. Iisus tocmai era gata să intre, cu mulţimea şi cu apostolii după El, în Nain. Dar înainte de a intra în cetate s-au întâlnit cu un alt convoi. Un convoi destul de mare. Un convoi mortuar. Foarte mulţi, spune evanghelistul Luca al cărui text s-a citit astăzi, foarte mulţi urmau acest convoi. Murise fiul unei văduve. Nu ni se dă vârsta lui, nici numele, dar era probabil un adolescent. Nu ni se dă nici numele văduvei, dar ni se spune că era din această localitate, Nain, pentru ca totuşi, întâmplarea să aibă o bază istorică, să ştim când şi unde s-a petrecut. O mare mulţime, deci, conducea acest convoy mortuar. Întâlnindu-se cele două grupe, s-au oprit. S-au oprit una în faţa alteia. De ce se vor fi oprit? Poate ca să-şi facă loc. Cei care veneau cu Iisus vor fi voit să vadă ce va face Iisus în această împrejurare. Femeia plângea. E primul lucru care i-a atras atenţia Mântuitorului. Faptul că femeia plângea. Plânsul, în viaţa oamenilor, e un lucru care ne atrage atenţia asupra unei dureri, asupra unei suferinţe, asupra unei mari nemulţumiri, întotdeauna când plângem, s-a întâmplat ceva. S-a întâmplat un lucru deosebit.  Plânsul e o descumpănire a sufletului omenesc. O descumpănire, adică o ieşire din echilibru.  Plânsul e mărturia că ne aflăm în faţa unui dezechilibru. A unui dezechilibru în viaţa noastră de toate zilele. S-a întâmplat ceva care ne scoate din firesc, şi ne provoacă nemulţumirea şi împotrivirea. S-a întâmplat     o nenorocire. S-a întâmplat o nereuşită. S-a întâmplat ceva la care nu ne aşteptam şi care ne descumpăneşte, ne scoate din echilibru şi nu ştim cum să ne reechilibrăm. Atunci reacţionăm prin plâns. Plânsul poate fi şi regretul unei fapte, căinţa pentru o faptă, dar tot căinţa şi regretul că ne-am lăsat pradă unei stări de dezechilibru. Plânsul este întotdeauna o reacţie de neputinţă în faţa a ceva care ne contrariază. Plânsul poate veni şi din pricina unei dureri fizice, când n-o mai putem răbda, când nu-i mai putem face faţă. Plânsul poate veni din pricina unei dureri sufleteşti, aşa cum era plânsul acestei femei care îşi conducea fiul spre mormânt. Era dezechilibrată de eveniment, fiindcă nu-l aştepta, fiindcă era şi prea devreme, fiindcă nu era în firescul lucrurilor, căci tânărul murise înainte de a-şi parcurge drumul lui pământesc până la capăt. Femeia plângea pentru o mare, o foarte mare, o nespusă, o neînţeleasă pentru ea durere sufletească. Plânsul era, în cazul ei, vocea unei inimi zdrobite. Era, în cazul ei, argumentul neputinţei de a face ceva pentru a îndrepta lucrurile. Aş zice chiar că era argumentul neputinţei de a înţelege ceea ce se petrecea cu ea şi cu fiul ei. Plânsul e întotdeauna suspinul după un sens. Plânsul spune că în ceva nu găsim sens, şi suntem în căutarea unui sens, şi nu mai avem alt argument pentru lămurirea noastră decât argumentul lacrimilor. Şi ce lămurire! Ultimul dintre argumente. Fiindcă e de dincolo de argumentele minţii. Plânsul este în acelaşi timp şi o rugăciune. O rugăciune în căutare de sens, de mângâiere. O rugăciune care cere o lămurire despre ceea ce se întâmplă împotriva ordinii fireşti. Dar plânsul cel mai mare, fără îndoială, este acela pe care ni-1 stârneşte tuturor moartea cuiva din cei dragi ai noştri. Acesta este plânsul în expresia lui ultimă. Durerea cea mai mare a sufletului omenesc, aceea de a se despărţi pentru totdeauna de cineva drag. Ei bine, acest plâns i-a atras în mod deosebit atenţia Mântuitorului. S-a oprit în faţa convoiului şi s-a apropiat de femeia care, lângă sicriu, lângă năsăliile pe care era dus copilul, plângea cel mai tare. Vor fi plâns şi alţii împreună cu ea, dar altfel e când îţi plângi durerea ta, şi altceva e când plângi durerea altcuiva. Mântuitorul, spune evanghelistul, cuprins de milă s-a apropiat de ea şi i-a zis: „Nu mai plânge!‖ Şi noi facem la fel. Aduceţi-vă aminte, de câte ori n-aţi fost în vecinătatea cuiva care plângea, care plângea la un mort sau care plângea din pricina unei alte dureri sufleteşti. Şi noi zicem: „Nu mai plânge!‖ Dar aceasta e o intervenţie prin cuvânt. Îşi va fi având efectul ei, dar cel căruia îi zicem, sau cea căreia îi zicem: „Nu mai plânge!‖ în sinea lui sau în sinea ei zic: Ce ştii tu? Tu nu ai durerea pe care o am eu. Tu nu simţi durerea pe care o simt eu. Ţie ţi-e uşor să zici: Nu mai plânge! Dar mie nu mi-e uşor să nu mai plâng. Fără discuţie, Mântuitorul a înţeles starea femeii. I-a zis: „Nu mai plânge!‖ Dar femeia a continuat să plângă. În clipa aceea dialogul cu femeia s-a terminat. Femeia n-a scos nici un cuvânt. Femeia nu i-a făcut nici o rugăminte. Nu cu mult înainte, pe acelaşi drum către Nain, Mântuitorul vindecase pe sluga sutaşului. Dar acela îi trimisese vorbă. Unul dintre evanghelişti zice că a venit chiar el şi l-a rugat pe Mântuitorul: „Doamne, fă ca slujitorul meu să se vindece. Zi numai un cuvânt, şi se va vindeca‖. Femeia aceasta însă nu i-a spus Mântuitorului nici un cuvânt. Nu i-a adresat nici o rugăminte. Ce să-L fi rugat? Era închisă în durerea ei. Putem însă înţelege că era vorba de o femeie cumsecade. Era văduvă. Se spune: „Fiul văduvei din Nain―. Era desigur una din văduvele cuminţi pentru că o mare mulţime o însoţea în durerea ei. Această însoţire de către o mare mulţime, pe care o remarcă evanghelistul, este tocmai dovada că femeia se bucura de stimă şi de consideraţie printre consătenii săi. Nu era o femeie rea. Nu era una dintre acelea care strică casele oamenilor, la care se referă unele cărţi din primele timpuri creştine. „Să ai grijă de văduve, dar numai de acelea care nu strică casele oamenilor‖. Aceasta se vede că era o văduvă respectată. Şi iată că după ce rămăsese singură murindu-i soţul, acum rămânea încă o dată singură, şi rămânea singură definitiv, pentru că îi murea şi singurul fiu pe care îl avea. Se bucura de compătimirea consătenilor. Nu putea deci să nu atragă şi compătimirea lui Iisus. Dar, cum am spus, nu i-a adresat lui Iisus nici un cuvânt. Putem însă să ne închipuim că Mântuitorul va fi ţinut seama cine şi ce fel de femeie era. Văzând-o plângând, a simţit şi în inima Lui compasiune pentru dânsa. Zice evanghelistul: „Ia fost milă―. I-a fost desigur milă omeneşte, dar şi dumnezeieşte, pentru ceea ce femeia nu înţelegea. Aflat în faţa durerii acestei femei care trăia misterul morţii fiului ei, va fi simţit, ca Dumnezeu, că trebuie să-i dea bietei femei o explicaţie. S-a apropiat de năsălie şi a început o altă conversaţie. O conversaţie cu „Dincolo‖. Vă rog să reţineţi acest lucru. Dacă până acuma vorbise cu femeia, din clipa aceasta, când a pus mâna pe năsălia pe care îl duceau pe fiul mort, Mântuitorul a început o conversaţie cu „Dincolo‖, cu „Lumea de dincolo‖. A zis celui ce nu mai era în lumea aceasta: „Tinere, ţie îţi zic, scoală-te!‖ Aşa ceva nu se mai întâmplase. Nici unul din cei prezenţi nu mai asistaseră vreodată la un asemenea eveniment, ca cineva să zică unui mort: „Scoală-te!‖ Dar conversaţia nu era cu cel de pe năsălie. În cel de pe năsălie nu mai era viaţă. El nu mai era acolo. Era numai trupul lui. Conversaţia era cu cel care plecase în lumea de dincolo. De aceea Mântuitorul zice în mod precis: „Tinere, ţie îţi zic!‖, ca şi când ar fi vrut să-i atragă atenţia: „cu tine vorbesc‖, ca şi cum ar fi spus, într-un termen din lumea noastră, intră din lumea de dincolo pe recepţie cu lumea de aici. Cu tine vorbesc. Ascultă-mă în clipa aceasta! Scoală-te! Adică: Întoarce-te, vino în trupul tău şi fiţi din nou una, trup şi suflet, şi scoală-te! Şi evanghelistul, fără comentarii, spune simplu, într-o singură linie: „Şi în clipa aceea tânărul s-a ridicat, a început să vorbească, şi Mântuitorul l-a dat mamei sale‖. Şi cu aceasta totul s-a terminat. „Rămăşiţele pământeşti‖, din materie moartă cum deveniseră, s-au reînsufleţit. Simplitatea aceasta a descrierii unor evenimente care depăşesc închipuirea, mă uimeşte mereu în Evanghelii! Fapte, şi atât. Restul, comentariile, descrierea reacţiilor celor prezenţi, mai nimic sau un simplu cuvânt: frică, emoţie, şi atât. De data aceasta evanghelistul Luca spune ceva mai mult: „i-a luat frica pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând că prooroc mare s-a ridicat între noi şi că Dumnezeu a cercetat pe poporul Său― (Luca 7, 16). Atât. Nimic mai mult nici el. Deci a avut loc o convorbire între Mântuitorul şi lumea de dincolo în prezenţa unei mari mulţimi. În prezenţa unei mari mulţimi a făcut dovada că sufletul care nu era pe năsălie, exista totuşi Dincolo. I-a făcut femeii dovada nemuririi sufletului. Femeii şi tuturor celor de faţă. Plânsul ei fusese de disperare. Plânsul ei fusese în faţa unui eveniment sfârşit o dată pentru totdeauna, ca în faţa unei rupture între două lumi, între fiinţe care nu se vor mai întâlni niciodată. Şi iată că Mântuitorul ia făcut dovada că plânsul ei nu trebuia să fie atât de disperat, pentru că, iată, fiul ei de fapt murise doar pe pământ, dar continua să trăiască în ceruri. Îi făcuse prin urmare, ca Dumnezeu, dovada nemuririi şi răspunsese la eventuala întrebare a femeii sau a altora: „de ce moartea?― Acuma am putea înţelege mai uşor de ce i-a zis Mântuitorul: „Nu mai plânge!‖ Nu mai plânge, fiindcă fiul tău n-a murit, ci trăieşte. N-ar fi înţeles dacă i-ar fi spus aceasta prin cuvinte. Şi atunci i-a spus-o prin faptă. I l-a adus pe fiu viu, din nou, în faţa ei. Cu aceasta am putea termina explicaţia acestei scurte întâmplări din Evanghelia de astăzi. Se mai impun însă două mici întrebări la care aş vrea să găsim împreună răspunsul. Sigur că fiecare din noi, citind sau ascultând această relatare a unei învinuiri din morţi, şi-a pus şi-şi pune întrebarea: De ce din mulţimea de morţi pe care i-a întâlnit Mântuitorul în timpul vieţii Lui pământeşti, care s-au întâmplat în Nazaret, în Capernaum, unde a locuit El, şi în alte localităţi prin care a trecut, de ce din mulţimea tuturor morţilor, l-a înviat pe fiul văduvei? A mai înviat pe fiica lui Iair şi pe Lazăr, a înviat El însuşi, dar numai atât. De ce nu i-a înviat pe toţi cei care mureau în timpul Lui? Iată o întrebare pe care toţi ne-o punem. Să încercăm un răpuns. Mântuitorul n-a venit să desfiinţeze legea firească a morţii pe pământ. A văzut însă pe mama acestui tânăr şi a lămurit-o că moartea nu e de fapt moarte. Această lămurire a dat-o nu numai pentru femeie, a dat-o şi pentru apostolii Lui, şi pentru cei care-L urmau, şi pentru cei care vor auzi despre această întâmplare în vecii vecilor. El trebuia să-i lămurească că moartea nu înseamnă desfiinţare, ci că moartea înseamnă trecerea într-o altă viaţă, că sufletul omului e nemuritor. Prin învierea fiului văduvei din Nain, Mântuitorul a dat numai un exemplu, o probă practică despre faptul că sufletul este nemuritor. Ca şi cum ar fi zis: De acum încolo să ştiţi toţi că moartea e în legea firii pământeşti şi omeneşti. Dar să ştiţi toţi că moare trupul, iar sufletul trăieşte veşnic. Aţi văzut că l-am adus înapoi de acolo de unde ajunsese! În felul acesta am putea spune că, în fapt, Mântuitorul i-a înviat pe toţi morţii din vremea Lui. Vă rog să subliniaţi acest lucru. Predându-le tututor adevărul că sunt nemuritori, moartea şi-a pierdut din valoarea pe care o avusese înainte în conştiinţa lor. Acum ştiau, pentru că au văzut concret învierea tânărului, ştiau că sufletul este nemuritor. Aceste câteva învieri pe care le-a făcut Iisus, au fost numai spre a dovedi, practic, că sufletul este nemuritor. În felul acesta putem zice că de fapt i-a înviat pe toţi, fiindcă i-a înviat pe toţi în conştiinţele celor care de atunci încoace vor crede în nemurirea sufletului. Prin urmare, învierea fiului văduvei e o lecţie, e doar o lecţie despre moarte şi nemurire, pe care Mântuitorul a dorit s-o dea celor care-L ascultau atunci, şi nouă celor care îl ascultăm acum. Ţineţi minte, o lecţie, doar o lecţie din care aveau de învăţat despre moarte şi despre nemurire. Să ne punem însă şi întrebarea cealaltă: de ce totuşi a făcut Mântuitorul această înviere în momentul acela? Răspunsul la această întrebare este că nu a facut-o întâmplător. Şi ne-o spune chiar textul Noului Testament. Fiindcă îndată după aceea au venit la Iisus ucenicii lui Ioan Botezătorul şi l-au întrebat în numele lui Ioan: „Tu eşti acela care trebuia să vină, sau să aşteptăm pe altul?― Ucenicii lui Ioan au văzut această înviere. Au văzut şi vindecările pe care le-a mai făcut Iisus în drumul dinspre Capernaum spre Nain. Şi când I-au transmis întrebarea lui Ioan, Mântuitorul le-a răspuns: „Duceţi-vă şi spuneţi lui Ioan!― Le-a citat câteva texte din Profetul Isaia care îl profeţea pe Mesia, şi un text din profetul Iezechiel (Isaia 39, 28; 61, 1; 25, 5; Iezechiel, 37), spunându-le: „Duceţi-vă şi spuneţi lui Ioan ceea ce aţi văzut: că orbii văd, că surzii aud, că şchiopii umblă, că morţii învie‖. Va să zică a făcut în prezenţa lor această înviere, pentru ca să le arate că poate face o înviere din morţi, în sensul în care profetul Iezechiel, în capitolul 37, profeţise despre învierea morţilor. Ce însemna aceasta? Însemna că ucenicii lui Ioan trebuiau să se ducă la el şi să-i spune: Da, L-am văzut pe Iisus făcând semnele despre care profeţii au zis că le va face numai Mesia. Printre aceste semen am văzut şi o înviere din morţi. Acesta era lucrul cel mai mare pe care l-ar fi putut vedea ei. Mântuitorul li l-a oferit în mod intenţionat. Aşadar, femeii şi celorlalţi le-a dat lecţia nemuririi sufletului. Lui Ioan Botezătorul şi ucenicilor lui, şi tuturor celor care au mai auzit acest răspuns, le-a dat învăţătura despre Sine ca Mesia, ca trimis al lui Dumnezeu, şi ca Fiul al lui Dumnezeu, fiindcă numai Dumnezeu poate face astfel de minuni. Acum înţelegem şi pe acel „Fericiţi cei ce plâng― din Predica de pe munte. Iată că această femeie care a plâns, dintr-o dată şi-a văzut plânsul transformat în fericire, în bucurie. Dacă există nemurire, atunci trebuie să existe şi o dreptate. Toate nedreptăţile care se fac şi pe care le suferim aici, în măsura în care nu le putem îndrepta - fiindcă trebuie să facem totul spre a le îndrepta – dar în măsura în care nu le putem îndrepta, bolile incurabile, răutăţile altora, ale celor cărora nu le putem dovedi că suntem nevinovaţi, toate nedreptăţile care se fac şi pentru care plângem, să ştim că vor fi compensate. De aceea: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia vor fi mângâiaţi‖. Există prin urmare această lege a compensaţiei, fără de care noi nici n-am putea trăi. Nu ajungem noi de atâtea ori să zicem, când ni se face o mare nedreptate, şi pe care n-o putem îndrepta sub nici o formă, nu ajungem să spunem: trebuie să existe un Dumnezeu care într-o zi să pună lucrurile Ia punct. Nu se poate ca nedreptatea să biruiască în veci! Iată, Mântuitorul ne dă asigurarea că această compensare se va întâmpla, de aceea să fie „fericiţi cei ce plâng― dar, pe de altă parte, nefericiţi cei care-i fac pe alţii să plângă! Compensarea îi are şi pe ei în vedere! Şi acestea aş vrea să le ţineţi minte din convorbirea noastră de astăzi. Nu mai ştiu cine, ce mare om duhovnicesc a spus: „Pentru fiecare lacrimă pe care o provoci altuia, vei da socoteală‖. Întâmplarea cu „Fiul văduvei din Nain― s-a petrecut atunci, dar s-a petrecut şi pentru noi; de aceea evangheliştii o notează toţi, ca martori oculari, pentru ca şi noi s-o credem, că aşa s-a petrecut, şi să luăm şi noi învăţătură din ea ca şi cum am fi fost şi noi de faţă la minune. Sufletul, iată, s-a putut întoarce în trup, deci tânărul, după moarte, nu s-a dispersat într-un spirit comun sau în neant, ci şi-a păstrat personalitatea. Deci şi noi ne vom întâlni unii cu alţii, aşa cum ne ştim. Sublimă mângâiere! Lecţia aceasta despre moarte şi nemurire s-o învăţăm şi noi. Şi lecţia despre Iisus ca Mesia şi Fiu al lui Dumnezeu, aşa cum a transmis-o Iisus ucenicilor lui Ioan, să ne fie şi nouă încredinţare că Iisus este Dumnezeu, că învăţătura lăsată de El Bisericii este o învăţătură dreaptă, şi că ea ne asigură fericirea pe pământ şi intrarea în Împărăţia Cerurilor. Mântuitorul i-a învăţat pe ascultătorii Lui că există Dumnezeu. Învăţătura era esenţială, dar ei o aveau şi din Vechiul Testament. Asupra nemuririi sufletului, tâlcuitorii Vechiului Testament nu aveau înţelegeri unanime. Saducheii, de pildă, nu credeau în nemurire şi înviere. De aceea Mântuitorul a clarificat o dată pentru totdeauna, şi pentru toţi, acest lucru. Există nemurire. Şi înviere. Înviindu-1 pe tânărul din Nain, a probat existenţa personal de după moarte. Această învăţătură justifică gândirea religioasă care ne arată a fi cetăţenii a două lumi de aici, pentru o vreme, şi ai lumii de dincolo, pentru eternitate, căci suntem nemuritori. Tot ea justifică şi sensul logic al moralei şi al responsabilităţii pentru fapte, în perspectiva veşnică. Saducheii erau în totală contradicţie cu ei înşişi ca oameni religioşi. Demonstrând nemurirea, Mântuitorul îşi legitima logic misiunea, gândirea şi întreaga Sa învăţătură. În ziua aceea El a pus încă o piatră tare la temelia creştinismului - credinţa în nemurire - la care va mai adăuga apoi, spre deplina încredinţare, pe cea a învierii fiice lui Iair, pe cea a învierii lui Lazăr, şi apoi, le va consolida pe toate prin propria Sa înviere, pentru ca orice îndoială asupra nemurii să se risipească, şi toţi să credem în viaţa de după moarte şi să avem parte de fericire veşnică în ea. Aşa să ne rugăm! Predică rostită în catedrala din Sibiu. Duminica a XX-a după Rusalii - Vrei să înţelegi moartea? Înţelege întâi viaţa Iată o întâmplare dintre cele mai obişnuite, un peisaj foarte adesea văzut pe uliţele tuturor satelor şi ale tuturor oraşelor din lume. Un convoi de înmormântare! Prietenii, rudele, cunoscuţii unei văduve din Nain petreceau la groapă pe tânărul ei fiu unic. Şi tocmai atunci Mântuitorul, spune evanghelistul Luca, înconjurat de ucenici şi de o mare mulţime de oameni, treceau prin satul acela, probabil îndreptându-se dinspre Galileea spre Iudeea. Satul Nain e undeva la sudul Muntelui Tabor. Am trecut prin zona aceea. Cu emoţie mi-am adus aminte de întâmplarea relatată astăzi de Sfântul evanghelist Luca. I se va fi spus Mân-tuitorului că era înmormântarea fiului unic al unei văduve? Toată lumea plângea, cum se întâmplă şi la noi. Plângeau pe tânărul care pleca în lumea de dincolo, în necunoscut, care pleca să nu se mai întoarcă niciodată. Evanghelistul ne spune că „făcându-i-se milă― Mântuitorului, s-a apropiat de femeie şi i-a spus: „Nu mai plânge!― Dar nu s-a limitat numai la aceste cuvinte de mângâiere, fiindcă chiar dacă i-a spus: „Nu mai plânge!―, fără îndoială că ea a continuat să plângă. Mântuitorul s-a apropiat de năsălie, dusă probabil de patru tineri, şi a făcut acolo ceea ce probabil nu mai făcuse nimeni înaintea Lui, şi nu mai văzuse nimeni din cei care erau prezenţi să se fi făcut vreodată. S-a adresat mortului ca unui viu, neţinând seama că e mort, ignorând faptul că e mort, şi i-a vorbit ca unui om viu. Şi i-a zis: „Tinere, ţie îţi zic, scoală-te!― Vorbesc cu tine. Nu cu cei din jur. Cu tine vorbesc. Tu care eşti mort, cu tine vorbesc. Ţie-ţi zic: scoală-te! Şi s-a întâmplat atunci o minune de nimeni din cei prezenţi aşteptată. Tânărul s-a ridicat. S-a sculat. A înviat din morţi. Şi Mântuitorul l-a dat mamei sale. Aceasta este întâmplarea, cum vă spuneam, în aparenţă şi la început obişnuită, simplă. Peisaj cotidian în viaţa satelor. Să fie, oare, totuşi, chiar atât de obişnuită şi atât de simplă pe cât pare la prima vedere? Parcă n-ar fi chiar aşa. Pe cât e de obişnuită, pe atât e şi de neobişnuită. Dacă ar fi fost obişnuită, de ce ar fi plâns cei care urmau sicriul? Era obişnuită, şi o considerăm la prima vedere obişnuită, numai fiindcă o vedem adesea, fiindcă o trăim adesea. O trăim în familiile noastre. O trăim în satele, în oraşele noastre. Însoţim atâţia care pleacă dincolo. E obişnuită sub acest aspect, dar şi noi ca şi cei din Nain, şi noi plângem pe cei care pleacă. Şi noi ne zvârcolim în taină, neştiind ce să înţelegem din ceea ce se petrece. Fiindcă e drept să spunem şi să recunoaştem că nu înţelegem moartea, că ni se pare ceva care ne violentează, că e un accident nedorit în calea vieţii, neaşteptat. Plângem şi noi, oricât ne-ar mângâia cineva, oricine ne-ar mângâia. Nu înţelegem moartea. Ni se explică. Suntem oameni credincioşi. Ni se spune că nu e ultimul pas. Ni se spune că urmează după ea altceva. Şi totuşi, cine nu plânge când îi moare cineva drag? Până şi textele noastre religioase, textele cântărilor de la înmormântare, care sunt cele mai profunde texte ortodoxe de cugetare adânc omenească, până şi textele acestea sunt texte de lamentaţie. Aproape texte de disperare. „Plâng şi mă tânguiesc―, spune o cântare. „Cu adevărat viaţa aceasta este umbră şi vis―, şi „Cu adevărat deşertăciune sunt toate―! Şi Eclesiastul, Solomon înţeleptul - şi nimeni nu era pe vremea aceea mai înţelept decât dânsul - el care experimentase viaţa sub toate aspectele ei, el care cercase posibilităţile gândirii omeneşti până la ultimele ei limite, după cum pretindea - ei bine, şi el ajunge la concluzia, când se vede în faţa morţii, că toate sunt deşertăciune. „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune şi goană după vânt―, spune el. Ba mai mult. Să ne aducem aminte că însuşi Mântuitorul, când a fost în faţa morţii, ca om, s-a rugat şi El Tatălui: „Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă paharul acesta de la Mine―. Confruntarea cu moartea este dramatică. E drama noastră omenească. E drama vieţii omeneşti. E confruntarea dintre viaţă şi absenţa vieţii, şi nimicnicie, şi nimic. De aceea n-o putem înţelege. De aceea chiar credincioşi fiind, ni se pare că ne violentează, cu atât mai mult, cu cât vine uneori înainte de vreme, dar şi atunci când vine Ia vremea ei, şi atunci plângem. Fiindcă ea rupe ceva. Acesta este motivul principal. Întrerupe pe „a fi― şi-l preface în „a nu fi―. Moartea rupe în două. Desparte şi pare a despărţi definitiv. Dar „a fi― a fost scurt şi efemer, iar „a nu fi― e veşnic şi veşnicia aceasta ne ameţeşte. Ne tulbură. Nu-1 vom mai vedea niciodată pe cel plecat. Nu ne vom mai întâlni. Nu vom mai vorbi niciodată cu el. Moartea desparte. Rupe. Taie. Pe frate de frate. Pe părinţi de copii. Pe soţi de soţii. Pe prieteni de prieteni. Rupe definitiv şi pare că, din perspectiva ei, nu mai există viitor. Din perspectiva morţii nu există decât trecut. Ceea ce a fost, a fost. Din momentul morţii nu mai este nimic. Cel care a plecat, a plecat. Nu mai are viitor. În întunericul de dincolo, cu ochii obişnuiţi nu mai vedem. Aceasta este drama pe care o pune moartea în faţa minţii, a conştiinţei noastre. E greu s-o înţelegem! Şi-au pus mulţi întrebarea: cum trebuie să înţelegem moartea? Cum trebuie să ne manifestăm în faţa ei? Eu cred că pentru a înţelege mai bine moartea, ar trebui să ne punem o altă întrebare. Să ne întrebăm ce este viaţa. Să ne întrebăm de unde vine viaţa. Şi atunci vom lămuri şi problema morţii. Savanţii, ştiinţa, eforturile minţii omeneşti sunt îndreptate toate spre căutarea acestui răspuns. Se încearcă totul. Se ştie că lumea, tot universul este alcătuit din 92 de elemente. Oamenii de ştiinţă le-au identificat pe toate. Se ştie că în orice fiinţă vie există 24 din aceste 92 de elemente. S-a ajuns la concluzia că viaţa trebuie să fi apărut din întâlnirea acestor elemente cu energia. S-a ajuns la concluzia că trebuie să fi jucat un rol important în aceasta apariţia Soarelui, care emite energie şi căldură. Savanţii au ajuns să determine foarte multe lucruri şi să spună: la un moment dat a apărut viaţa. Dar ce spun aceste cuvinte de fapt? Ce lămuresc aceste cuvinte? A apărut, a apărut, dar cum a apărut? De unde a apărut? A apărut viaţa de câteva milioane de ani. Dar ca să fi apărut viaţa, trebuia ca mai înainte să fi apărut elementele, trebuia ca înainte să fi apărut Soarele. Trebuia ca mai înainte Soarele să fi fost înzestrat cu căldură. Trebuia ca acest Soare să fi fost înzestrat cu energie. Trebuia adică să fi apărut materia. Despre toate se spune: au apărut! Dar de unde au apărut? Cum vor fi apărut ele de la sine? Că există câteva principii care până în vremea noastră nu au fost dezise de nimeni. Iată unul din ele: Din nimic nu poate apărea nimic - Ex nihilo nihil. Aşa spuneau cei vechi, şi aşa e de când lumea, până azi. Răspunsul, până în vremea noastră, la această întrebare despre originea vieţii, nouă ni l-a dat Sfânta Scriptură. „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul‖. A creat materia şi apoi a creat tot ceea ce este pe pământ. A creat luminătorii şi a creat pe om. Aşa ne spune Scriptura şi aşa credem noi. Şi viaţa este tot opera lui Dumnezeu. Domnul este „De viaţă făcătorul‖. „Eu sunt viaţa‖. Eu sunt Cel care am creat totul, Cel care dau viaţa. Dumnezeu se definea în Vechiul Testament: „Eu sunt Cel ce sunt‖. Eu sunt Cel ce există. Cel ce are viaţă. În afară de Mine nu există viaţă. Şi nu există. Dovadă că până în prezent n-a putut nimeni crea viaţă, sub nici o formă. Nici cel mai mărunt fir de iarbă n-a putut fi creat în laborator. Multe lucruri mari se pot face în laborator, dar viaţă nu s-a putut crea. Până în prezent nimeni n-a putut dezice pe Cel ce a zis: „Eu sunt cel care sunt‖, şi „Eu sunt viaţa‖. Dumnezeu a creat viaţa. Şi acum să ne răspundem la întrebarea asupra morţii. Dacă ştim de unde vine viaţa, atunci vom avea o cu totul altă perspectivă şi asupra morţii, decât perspectiva dezolantă pe care ne-o impune când nu ştim nimic despre ea, sau când, omeneşte, o privim numai drept ceea ce este la vedere: o plecare fără întoarcere. Vom înţelege altfel şi moartea. Dacă ştim că viaţa e de la Dumnezeu, atunci şi moartea trebuie să fie tot de la Dumnezeu. Atunci şi întreruperea vieţii, la un moment dat, trebuie să fie tot de la Dumnezeu. Cel care este autorul vieţii ne asigură că moartea nu este un sfârşit. Este un sfârşit aici pe pământ, dar nu trebuie să fie un sfârşit al disperării. El nu duce în neant, ci e un nou început, pentru că există nemurire. Şi pentru că dincolo de moarte începe de fapt o nouă viaţă. Cu acest răspuns vine creştinismul la întrebarea: Ce este moartea? Ce este dincolo de ea? Şi ne asigură că ea nu este sfârşitul. Plângem. Şi vom plânge mereu. Vom plânge cât va fi lumea. Şi e bine să plângem. Şi e drept să plângem, pentru că oameni suntem şi pentru că pleacă dintre noi cei dragi, cum vom pleca şi noi într-o zi, dincolo, de unde nu ne vom mai întoarce multă vreme, până când va fi sfârşitul lumii. De aceea plângem. Şi nu trebuie să ne supărăm pe nimeni că plânge. Să-i mângâiem pe cei ce plâng, precum a făcut şi Mântuitorul: Nu mai plânge! Nu acesta e sfârşitul. Durăm şi dincolo. Acolo începe o viaţă nouă. Ne vom revedea. Ne vom reîntâlni. De aici vine şi responsabilitatea. Vom da socoteală unii altora şi lui Dumnezeu de felul cum am trăit pe pământ. Iată cum perspectiva morţii, ca viaţă dincolo de moarte, ne ordonează de fapt, ne rânduieşte şi felul în care trebuie să trăim această viaţă. Trebuie s-o trăim responsabili, fiindcă moartea nu anulează răul pe care l-am făcut aici. Vom da socoteală de el. Moartea nu anulează binele pe care l-am făcut aici. Vom căpăta răsplata pentru ceea ce am făcut. Învierea fiului văduvei din Nain, istorisită în Evanghelia de azi, vine să confirme tocmai aceste lucruri. Mântuitorul i-a spus femeii: „Nu mai plânge―, iar după aceea i-a dovedit imediat că nu avea motive să plângă, să fie disperată. S-a dus la sicriu şi i-a spus tânărului: „Tinere, ţie îţi zic, scoală-te!― I-a oferit femeii pe loc dovada, şi ne-o oferă şi nouă azi, că nu avea motive să plângă. Fiul ei nu murise de tot. Întâmplarea s-a petrecut pentru femeia aceea, pentru oamenii aceia, dar şi pentru noi cei de azi şi pentru câţi vor mai fi pe pământ. Mântuitorul n-a făcut nici un lucru gratuit, atât cât a fost pe pământ, ci a făcut acele minuni despre care ştia că ne vor trebui nouă, că vor trebui generaţiilor care vor urma după El, pentru ca să le încredinţeze despre adevărurile cu privire la viaţă şi la moarte. Vine deci mângâierea din partea Mântuitorului: „Nu mai plânge!― Şi chiar dacă vei plânge, nu plânge cu disperare. Nu acesta e sfârşitul. Ne vom vedea. Ne vom întâlni. Şi ca dovadă că este aşa, iată că zic tânărului acestuia să se scoale. Şi tânărul s-a sculat. Veţi întreba, şi e drept să ne întrebăm toţi, că avem o minte, avem o raţiune capabilă de a pune întrebări, şi e drept să ne punem întrebări, vă veţi întreba: De ce trebuie să mai fie moarte? Există o rânduială a lui Dumnezeu cu viaţa. Şi e rânduită aici, şi e rânduită şi dincolo. E rânduită să apară şi e rânduită să se sfârşească aici. E rânduită să continue dincolo. Ceea ce a făcut Mântuitorul cu acest tânăr, a făcut tocmai pentru ca să exemplifice, să ne dea un exemplu de cum trebuie să înţelegem ciclul vieţii şi al morţii. Cum trebuie să înţelegem viaţa de pe pământ şi faptul că prin moarte nu se moare, ci se trece doar în altă ordine care se numeşte Împărăţia lui Dumnezeu. Care se numeşte viaţa de dincolo. Care va începe într-un alt mod la învierea cea de obşte. E o rânduială a lui Dumnezeu pe care trebuie s-o primim aşa cum ne-a dat-o El, şi să credem că dacă Dumnezeu, El care toate le face bine, dacă Dumnezeu a rânduito să fie aşa, înseamnă că aşa e bine. Sigur că şi de acum încolo, şi aşa va fi mereu, vom privy moartea tot cu durere. Vom continua să plângem. Dar ori de câte ori vom fi în împrejurarea de a plânge, de a ne tângui, de a regret plecarea celor dragi, întotdeauna să sune în cugetul nostru, să sune în mintea şi în inima noastră, aceste cuvinte ale Mântuitorului: „Nu mai plânge!― Mângâie-te. Nu e sfârşitul. „Tinere, ţie îţi zic, scoală-te!― Tuturor le va zice la fel. Şi ne va zice şi nouă, după ce vom trece. Şi ne vom întâlni. Şi vom fi din nou una. Cele două lumi vor fi finalmente una. Nu va mai fi despărţire. Iată mângâierea profundă pe care ne-o dă Biserica. Comparaţi-o cu orice altă explicaţie. Nu ştiu dacă veţi găsi vreo mângâiere asemănătoare cu aceasta din cuvintele Mântuitorului: „Ţie îţi zic, scoală-te!― Fie ca întâmplarea aceasta dintr-un sat pierdut în Israelul de altădată, Nain, să fie pentru noi prilej de îmbărbătare, prilej de mângâiere că nu există moarte, că există numai viaţă. Şi să lăudăm pe Dumnezeu, dătătorul vieţii. Amintirea acestei minuni ne dă însă prilejul de a ne gândi şi la morţii noştri, şi la cele rânduite de Biserică în legătură cu ei. îndeosebi să luăm aminte la porunca Bisericii de a ne ruga pentru cei morţi, căci ni se dă încredinţarea că rugăciunile le folosesc. Se zice că maicile dintr-o mănăstire, după moartea uneia dintre ele, Anastasia, au greşit numărătoarea zilelor şi nu i-au făcut parastasul de 40 de zile. În noaptea aceea răposata s-a arătat stareţei în vis şi a mustrat-o pentru această greşeală, ca şi pentru faptul că nu făcuse milostenie pentru ea în fiecare zi, aşa cum lăsase ea, din ale ei (întâmplarea se află în Minei). *** Un cipriot căzuse în mâinile perşilor şi fu băgat la închisoare. Ai lui de acasă lau crezut mort şi i-au făcut rugăciuni de pomenire la Crăciun, la Paşti şi la Duminica mare. Peste patru ani omul a izbutit să evadeze din închisoare şi să se întoarcă acasă la părinţi. A fost mare bucurie şi i-au spus că făcuseră pentru el rugăciuni ca pentru un om mort. Întrebă când au făcut rugăciunile. Îi spuseră. Şi atunci el le mărturisi că exact în acele zile venea la el un om îmbrăcat în alb care îi scotea cătuşele şi îl ducea să se plimbe, până când, în ultima zi, nu l-a mai dus înapoi în închisoare, ci i-a dat voie să fugă. Toţi facem anumite rânduieli pentru morţi, şi bine facem. E bine însă să ştim şi pentru ce le facem în anumite zile, şi pentru ce facem colivă şi slujbe cu tămâieri la morminte sau în biserici, sau acasă. Toate aceste rânduieli vin din tradiţia veche a Bisericii şi au desigur temeiuri în descoperiri făcute oamenilor sfinţi şi slujitorilor evlavioşi ai Bisericii. Cele pe care vi le voi spune le-am găsit însemnate într-o carte a unui astfel de om luminat de darul lui Dumnezeu. Pomenirea din ziua a treia se face în cinstea învierii Domnului cea de a treia zi. Sfântul Macarie al Alexandriei a avut descoperire de sus că rugăciunile din această zi eliberează sufletul de întristarea pe care o resimte din pricina despărţirii sufletului de trup. În cele trei zile sufletul mai umblă încă prin locurile pe unde a trăit, însoţit de un înger. A treia zi urcă la cer spre închinare la Dumnezeu. În a noua zi, sufletul se arată pentru a doua oară lui Dumnezeu. Tot Sfântul Macarie spune că în răstimpul dintre a treia şi a noua zi i se arată sufletului frumuseţile Raiului şi lăcaşurile sfinţilor. Începe a se îngrijora în legătură cu soarta lui, deoarece frumuseţile Raiului îl atrag, dar nu ştie încă dacă va avea parte de ele. Rugăciunile celor de pe pământ îi dau speranţe. În a patruzecea zi se fac din nou rugăciuni şi pomenire. Din ziua a noua până într-a patruzecea sufletul e purtat prin iad. Îl cuprinde spaima şi cutremurul că ar putea rămâne acolo. Precum Mântuitorul s-a înălţat la ceruri în a patruzecea zi după înviere, tot aşa sufletul se prezintă acum pentru a treia oară în faţa Dreptului Judecător spre a i se hotărî locul unde va sta până la Judecata din urmă. Iată de ce parastasul din a patruzecea zi este socotit de tradiţia creştină drept foarte folositor şi important. Pentru a se împrospăta amintirea celui răposat în memoria celor rămaşi pe pământ, pentru ca aceştia să se roage în continuare pentru ei, se face şi parastasul de un an. Dacă nu ni-i amintim astfel pe cei plecaţi, începem să-i uităm. Parastasul de un an e ca şi sărbătorirea zilei de naştere, căci în acea zi s-a petrecut naşterea lui în cer, în lumea de dincolo, în veşnicie. Ne mărturisim în felul acesta şi credinţa noastră în nemurirea sufletelor. Şi tot aşa facem apoi pomenirea lor din an în an, până când ajungem să ne facă alţii pomenire şi nouă. Avem şi credinţa că pomenind noi pe cei morţi şi rugându-ne pentru dânşii, şi alţii asemenea vor face şi pentru noi. Biserica a mai rânduit şi alte zile de pomenire a morţilor. Chiar dacă nu putem să le facem pomenirea în fiecare din aceste zile, Biserica le face pentru toţi in corpore, deşi bine este ca noi să ne aducem aminte de ei cu numele lor, să ne simtă iubirea şi grija, şi faptul că păstrăm legătura cu ei. E mare frumuseţe sufletească în această comuniune continuă. Astfel sunt zilele moşilor, adică ale strămoşilor noştri, rude, prieteni, cunoscuţi şi necunoscuţi, înaintaşi de la care am moştenit viaţa şi bunurile pământeşti, patria şi simţămintele, caracterul, vitejia, răbdarea, întreaga lor experienţă şi moştenire. Întâia zi a morţilor este Sâmbăta lăsatului de carne, când îi pomenim pe toţi de la Adam încoace. A doua zi este Duminica înfricoşătoarei Judecăţi, de aceea cu o zi înainte facem rugăciuni de iertare şi facem milostenie în contul morţilor. A treia zi a morţilor este Sâmbăta din ajunul Duminicii mari. Duminica mare este Duminica Pogorârii Duhului Sfânt şi în ajun cerem ca harurile Duhului Sfânt să se reverse şi peste cei trecuţi dincolo. Mai sunt rânduite ca zile de rugăciune pentru morţi Sâmbetele, a doua, a treia şi a patra din Postul mare, şi Lunea de după Duminica Tomii, zi care se mai numeşte şi Paştile Blajinilor. Precum Hristos s-a pogorât înainte de înviere în iad, să ducă mângâiere şi lumină celor de acolo, tot aşa acum, după înviere, după ce şi ultimul apostol şi-a convertit îndoiala în credinţă, Mântuitorul se pogoară în mormintele celor răposaţi să le ducă bucuria învierii, iar cei de pe pământ se duc la cimitire să petreacă împreună cu cei dragi clipe de regăsire întru speranţa revederii şi a învierii tuturor. Insistenţa Bisericii - căci e evident o insistenţă, dacă numărăm toate zilele rânduite de pomenire - de a păstra vie legătura cu cei morţi, îşi are tâlcul ei bine gândit. Păstrând comuniunea cu cei plecaţi, ne păstrăm credinţa în nemurire. În nemurirea lor şi a noastră. Purtând grijă de destinele lor veşnice, de dincolo, ne atragem atenţia nouă înşine că trebuie să ne îngrijim şi noi de propriul nostru destin veşnic. Bucurându-ne de lăsămintele celor plecaţi, ne arătăm recunoştinţa. Văzând că au plecat lăsând totul, învăţăm şi noi să nu ne punem toată nădejdea în agonisitele de aici, căci toate rămân. Plecăm doar cu faptele noastre. Fiecare parastas e o rugăciune şi o lecţie. O rugăciune pentru cei morţi, o lecţie pentru cei vii. Din lecţia pentru cei vii aş vrea să reţinem două-trei învăţături:  Că există nemurire şi că viaţa de aici e trecătoare. Prea adesea uităm. La căpătâiul unui mort sau lângă crucea unui mormânt ne readucem aminte. Trăim cât de puţin, dar esenţial, propria noastră moarte. Sunt singurele locuri în care înţelegem că moartea nu e o glumă.  Că sensul vieţii nu stă numai în acumularea de bunuri materiale. Nicăieri ca lângă un mort, sau ca în casa unui mort, nu înţelegem mai bine acest lucru. Tot ce crezuse că era al lui, de fapt nu era al lui. Fusese în stare să bată la uşile tuturor judecătorilor pentru dreptul la o casă, la un petic de pământ, la o moştenire de bani, iar acum nimic nu mai are pentru el vreo valoare. Începe să aibă pentru alţii, dar şi aceia se înşală. Vor păţi la fel. Un oarecare spunea sus şi tare că în casa lui nu va lăsa pe nimeni să pună piciorul. „Dar e într-adevăr casa ta?", l-a întrebat un înţelept. „Bineînţeles că e a mea", a răspuns. „Am acte pe ea". „Dar înainte a cui a fost?" „A lui cutare". „Şi unde e el acuma?" „A murit". „Va să zică n-a fost mereu a ta?― „Nu!" „Şi după tine ce se va întâmpla?" „Va rămâne copiilor mei!" ―Deci nu va mai fi a ta." „Evident." „Prin urmare eşti doar un proprietar temporar. Nu te mai lăuda cu ea!" A înţeles. Să sperăm că înţelegem şi noi.  Ar mai trebui să reţinem şi faptul că dacă Dumnezeu primeşte sufletele în Împărăţia Sa şi le judecă, ştie bine ce se petrece pe pământ, şi le ştie nu numai pe cele văzute, ci şi pe cele nevăzute, sau care ni se par nouă nevăzute, bine tăinuite, bine ascunse. Tot ce ascundem de oameni, nu putem ascunde de Dumnezeu. Astronomul Mitchell se uita într-o zi prin telescop la soare şi cum soarele dădea în asfinţit, în raza vizibilităţii lui, la orizont, apăru un deal îndepărtat, la mai mult de zece kilometri. Pe deal era o livadă cu pomi fructiferi şi doi copii furau mere. Unul le culegea, iar altul supraveghea împrejurimile. Nu era ţipenie de om în jur şi au plecat amândoi siguri că nu i-a văzut nimeni. Iată însă că chiar cu mijloace omeneşti profesorul Mitchell îi văzuse, ca şi cum ar fi fost lângă ei. Îi putea recunoaşte. Tot aşa vede Dumnezeu totul, oricât de apăraţi ne-am considera. Şi le vede şi pe cele dinlăuntrul nostru. Iată de ce ar trebui să ne dea la toţi de gândit cuvântul Mântuitorului care zice: „Căci nu este nimic tăinuit, care să nu se vădească, sau ascuns, care să nu iasă la iveală― (Marcu 4, 22; Luca 8, 17). Să ne gândim, cum ne va fi când toate cele pe care le-am făcut în ascuns ni se vor descoperi! Dar să revenim la rugăciunile pentru morţi. Acestea, pe lângă rostul lor pentru ei, ne educă generozitatea, ne învaţă să purtăm grijă de alţii, ne sensibilizează faţă de destinele altora. Cu alte cuvinte, ne ajută să ne vindecăm de egoism. Egoistul cade şi pierde tocmai atunci când crede că îşi asigură câştigul numai pentru sine. Se zice că în iad suferea un biet om de multă vreme pentru că avusese pe pământ păcatul egoismului. Se ruga mereu lui Dumnezeu să-l ierte pentru că, în sfârşit, a înţeles că nu trebuia să fie egoist. Dumnezeu l-a trimis pe Sfântul Petru să-l încerce, „Iată, Dumnezeu ţi-a auzit rugăciunea şi m-a trimis să te scot din prăpastia în care te afli. Îţi voi întinde un fir de care să te prinzi şi să urci până la mine. Şi vom merge în Rai". Îi întinse un subţirel fir de păianjen până ajunse la mâinile lui. Mai întâi îi fu frică, dar trăgând de fir văzu că e puternic şi îl ţine. Şi începu să urce. Cu puteri înzecite. Când trecuse de jumătate, i se păru că firul se întinde şi se subţie, dar îl mai ţinea încă destul de bine. Voind să vadă ce s-a întâmplat, se uită în urmă şi ce văzu: de fir se prinseseră o mulţime de păcătoşi din iad, din aceia cu care până atunci împărţise soarta. Începu să strige la ei: „Coborâţi! Daţi-vă jos! Se rupe firul! Mă nenorociţi". Cei de jos strigau: „Nu se rupe. Vrem să ne izbăvim şi noi!" „Nu se poate. E numai pentru mine!" Şi începu să-i lovească cu picioarele şi să-i desprindă de fir ca să rămână singur. Când izbuti să-i doboare pe toţi şi în sfârşit rămase singur, firul se rupse şi recăzu şi el în adâncul din care crezuse că va scăpa. „S-a rupt!", strigă el către Sfântul Petru. „Nenorociţii aceştia s-au agăţat şi ei de dânsul. Trimite-mi firul din nou!" „Mai târziu", îi spuse Sfântul Petru. „N-ai dovedit încă îndeajuns că te-ai vindecat de egoism. Firul era tare. I-ar fi ţinut pe toţi. S-a rupt pentru că tu ai vrut să te salvezi doar pe tine. Aceasta a fost o probă prin care Dumnezeu a vrut să te verifice dacă s-a îndreptat ceva în sufletul tău. Ai căzut nu din cauză că s-a rupt firul. Ai căzut la examen. Mai învaţă! Eşti stăpânit încă de acelaşi egoism cu care ai venit de pe pământ. Drept este să rămâi, acolo unde eşti! ― Dacă credem în nemurire, grija pentru cei morţi ar trebui să ne preocupe chiar mai mult decât ne îndeamnă rânduielile Bisericii. Mai ales când ştim că doar noi, de aici, mai putem face ceva pentru ei. Putem face prin rugăciunile pentru dânşii, despre care Biserica ne învaţă că trebuie să avem speranţa că Dumnezeu le ascultă, aşa cum ascultă şi rugăciunile pentru alţii, pe pământ, cum a vindecat pe slujitorul sutaşului, pe fiica femeii canaanence şi pe mulţi alţii, la rugăciunile celor apropiaţi ai lor. A nu-i ajuta e ca şi cum am trece pe lângă un om căzut într-o mlaştină fără fund în care se scufundă, şi care ne cere doar o mână de pe mal, ca să-l ajutăm să iasă, iar noi am trece nepăsători mai departe, lăsându-1 să se scufunde şi să-l înghită noroiul! Să ne rugăm pentru cei morţi şi să cerem pentru ei milă, ajutor şi iertare de la Dumnezeu. Cuvânt rostit în catedrala de la Sibiu la 9 oct. 1983. Duminica a XXI-a după Rusalii - Semănătorul de cuvinte din parabola mâhnirii Pilda semănătorului! Iată una dintre cele mai frumoase pilde rostite de Mântuitorul Iisus Hristos. Frumoasă, pentru că e simplă. Frumoasă, pentru că e luată din viaţa de toate zilele. Iisus vorbea unor oameni cărora nu le era străină agricultură, şi ce altă pildă mai pe înţelesul lor putea să le spună, decât vorbindu-le de ceva legat chiar de viaţa lor, din care să scoată învăţăturile duhovniceşti de care aveau nevoie pentru a trăi cu rost şi cu tihnă, în pace cu Dumnezeu şi cu oamenii. Şi ce frumos începe, tradusă într-o frumoasă limbă românească: "Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi pe când semăna, unele seminţe au căzut lângă drum şi au venit păsările şi le-au mâncat. Altele au căzut pe loc pietros, unde n-aveau pământ mult, şi îndată au răsărit, pentru că nu era pământul adânc. Iar când s-a ivit soarele, s-au pălit de arşiţă şi, neavând rădăcină, s-au uscat. Altele au căzut între spini, dar spinii au crescut şi le-au înăbuşit. Altele au căzut pe pământ bun şi au dat rod: una o sută, alta şaizeci, alta treizeci. Cine are urechi de auzit să audă" (Matei 13, 3-9). O pildă simplă şi scurtă. Apostolii L-au întrebat: Doamne, de ce grăieşti în pilde? Ce va să zică pilda aceasta? Cum trebuie s-o înţelegem? Întrebarea ne stă şi nouă pe limbă. Căci vorbirea în parabolă, deşi e simplă, nu e întotdeauna uşor de înţeles. Şi uneori nici nu e folosită ca să fie înţeleasă de toţi. Chiar şi acum Iisus răspunde ucenicilor, presupunând că ei au înţeles-o. Am vorbit în pilde, "pentru că vouă vă e dat să ştiţi tainele Împărăţiei cerurilor, iar acelora nu le e dat" (Matei 13, 11). Cine vor fi fost ceilalţi? Şi de ce lor nu le era dat să înţeleagă? Ceilalţi erau probabil cărturarii şi fariseii, care îl ascultau cu viclenie, nu spre a crede, ci spre aL judeca şi a-L prinde în cuvânt. Iată de ce "acelora" nu le era dat să cunoască tainele Împărăţiei. Dimpotrivă, ucenicilor care îl ascultau şi îl credeau, acestora le va tâlcui parabola, şi lor, în general, nu le vorbea în parabole. Parabolele erau pentru "ceilalţi". Explicaţia de ce a vorbit în pilde acum, Mântuitorul mai adăugă însă o sentinţă, şi anume una din acelea paradoxale, care îi pune în încurcătură pe mulţi cititori ai Scripturii. E ca un fel de concluzie la ceea ce spusese mai înainte: "Căci celui ce are i se va mai da şi-i va prisosi, iar celui ce nu are, şi ce are i se va lua" (Matei 13, 12). Cum adică? De ce aşa? Pentru că cei dintâi vor să se lumineze, şi ei îşi adaugă lumină, iar ceilalţi, ispititorii, nevrând să se lumineze, pierd şi ceea ce ştiu. Iisus a venit să răspundă la întrebări, să aducă răspunsul celor ce întreabă. Dintotdeauna, de când e omul om pe pământ, de când a creat Dumnezeu lumea aceasta, omul şi-a pus întrebări. Şi-a pus întrebări despre sine. Şi-a pus întrebări despre lume. De unde vine şi unde merge? De ce a apărut în lume şi pentru ce trăieşte? Şi câte alte întrebări despre toate cele? Omul e singura fiinţă care se întreabă. Lumea animală, lumea vegetală, lumea lucrurilor nu-şi pun întrebări. Omul e singura fiinţă care îşi pune întrebări, pentru că e dotat de Dumnezeu cu raţiune. Omul nu poate trăi fără să-şi pună întrebări şi să-şi răspundă la marile întrebări, despre sine şi despre lume, despre existenţa lui pe pământ şi despre cea de dincolo, de după trecerea lui din viaţa aceasta. Copilul încă, de acum începe să gândească, primele lui contacte cu lumea sunt întrebările. Ce e cutare şi de ce, şi şirul de ce-urilor nu mai conteneşte. Toţi am făcut aşa. Şi când ajungem la maturitate repetăm de fapt aceleaşi întrebări. Bineînţeles la o scară mult mai mare, ajungând la întrebări mult mai grave, esenţiale. Rămânem însă mereu oameni care pun întrebări şi care vor răspunsuri, care nu pot trăi fără răspunsuri. Pentru că nu se poate trăi la întâmplare. Pentru că trebuie să te orientezi după ceva, îţi trebuie un soare, trebuie să ai nişte jaloane după care să-ţi orientenzi gândirea şi viaţa, şi aceste jaloane nu pot fi decât răspunsurile la marile întrebări. Omenirea şi-a pus întrebări de la începutul începutului şi a încercat să-şi răspundă pe toate căile posibile. A încercat prin sistemele marilor filosofi, a încercat prin cercetările marilor oameni de ştiinţă, prin marii întemeietori de religii, dar niciodată răspunsurile pe care şi le-a dat n-au fost deplin satisfăcătoare. Le lipsea ceva esenţial şi, mai ales, le lipsea garanţia că erau drepte şi definitive, limpezi, clare, adevărate, absolute, ultimele. Tainele care ne înconjoară sunt atât de multe şi, oricât de adânc putem noi pătrunde în ele prin cercetările noastre, nu putem ajunge totuşi până la marginea sensurilor, încât să găsim răspunsuri absolut satisfăcătoare. Acest lucru 1-a ştiut dintotdeauna şi Dumnezeu, de aceea "la plinirea vremii" L-a trimis pe Fiul Său pe pământ, pentru ca numai El să dea acel răspuns care să poată fi absolut, care să aibă garanţia adevărului, ca răspuns venit de la Dumnezeu. De aceea Mântuitorul s-a definit pe Sine drept "Omul care va spune adevărul" (Ioan 8, 40), deci Cel care dă răspunsul definitiv. Ultimul! Şi prin ce se dă acest răspuns? Se dă în primul rând prin cuvânt. Acesta este mijlocul prin care noi, cei care ne punem întrebări, comunicăm între noi. Cuvântul este mijlocul nostru de comunicare. De aceea se şi spune în Sfânta Scriptură: "La început a fost Cuvântul". Toate s-au făcut prin Cuvânt. Prin întruparea lui Iisus Hristos, s-a întrupat Cuvântul, Logosul, s-a întrupat deci agrăirea lui Dumnezeu către noi, pentru ca, prin propriul Lui Cuvânt, să ne dea răspuns la marile întrebări care chinuie minţile, sufletele, existenţele noastre. Cuvântul e deci chiar Iisus, dar cuvânt este şi învăţătura Sa către noi, în înţelesul în care e luat în această parabolă. Noi vrem să ştim, şi trebuie să ştim, ce e cu noi în lumea aceasta. În al doilea rând vrem să ştim, şi trebuie să ştim, să distingem binele şi răul şi, în al treilea rând, trebuie să ştim în ce măsură ceea ce facem noi, ceea ce gândim noi, are urmări numai în viaţa noastră de aici sau are urmări şi dincolo, în viaţa cealaltă. Numai aşa vom şti cum să ne trăim viaţa aici, cum s-o trăim responsabil şi cum să ne-o organizăm, ca să n-o trăim la întâmplare. Şi ne-o organizăm în aşa fel, încât să putem da răspuns bun şi vieţii de aici, şi dincolo, când ne vom întâlni cu Dumnezeu. Pentru aceasta s-a întrupat Dumnezeu. Pentru aceasta Tatăl ne-a trimis Cuvântul Său, garanţia adevărului. Despre acest Cuvânt vorbeşte Mântuitorul în Pilda Semănătorului. El se adresează tuturor. Semănătorul îşi seamănă sămânţa în toate sufletele. Sămânţa, precizează Mântuitorul, este Cuvântul lui Dumnezeu "despre Împărăţie" (Matei 13, 19). Căci chiar El tâlcuieşte ucenicilor pilda pe care le-a spus-o. Unele seminţe cad lângă drum, acolo unde arătura e mai la suprafaţă, pământul e mai tare şi ele nu pot încolţi. Rămân afară şi le mănâncă păsările. Dar nu pentru că Semănătorul le-ar fi semănat acolo, ci pentru că cel ce le primeşte le lasă să alunece, adică "nu pricepe" învăţăturile despre Împărăţie. Şi atunci "vine vicleanul şi răpeşte cele semănate în inima lui". E clar deci că seminţele fuseseră "semănate în inima lui". Aceştia sunt cei indiferenţi, cei dezinteresaţi, cei cărora păcatul le-a întunecat mintea şi nu pricep, şi nu vor să priceapă cuvântul lui Dumnezeu. Ei nu mai sunt un pământ bun, pentru că nu-şi mai aparţin. În locul lor a intrat altcineva, ca şi cum într-o casă în care odinioară aveai prieteni care te găzduiau, acuma a intrat cineva care nu te mai cunoaşte. Ceva i-a scos din casă. I-a scos din casă păcatul pe care lau lăsat să intre puţin câte puţin, până i-a scos de tot. Păcatul nu trebuie lăsat să intre în noi sub nici o formă. E de-ajuns să-i facem un locşor cât de mic, pentru că după aceea să ne copleşească. Un arab locuia într-un cort şi se ocupa cu tâmplăria. Într-o zi auzi un zgomot la uşa din pânză a cortului. "Cine e?" - "Eu, cămilă. Lasă-mă să-mi încălzesc nasul în cortul tău. Afară e foarte frig". - "Bine, clar să nu intri mai mult". Îşi văzu de treabă mai departe. Când se întoarse, cămilă era cu tot capul în cort. - "Nu ţi-am spus să nu intri?" - "Mi-era frig la cap şi m-am gândit că dacă m-ai lăsat să-mi încălzesc nasul, îmi vei lăsa şi capul. Nu mai înaintez ai încredere". - "Bine, dar să nu mai înaintezi". Când văzu că arabul, atent la lucrul său, nu-i mai dădu nici o atenţie, cămilă intră şi cu umerii şi cu picioarele de dinainte. Când o văzu arabul, se supără şi-i porunci să iasă imediat. Vru să ia ceva s-o lovească, dar în clipa aceea cămilă intră cu totul înăuntru şi-1 azvârli pe arab afară. Arabul nici nu avu timp să-şi ia ceva cu el. Cămila deveni stăpâna cortului! Aşa e şi cu păcatul pe care îl lăsăm puţin câte puţin să ni se strecoare în viaţă. În cele din urmă pune stăpânire pe noi, şi atunci sămânţa învăţăturii nu mai are pe ce prinde. Terenul păcatului e sterp. E pustiu. Peste alţii căzând sămânţa, aceia se vor comporta faţă de ea ca şi piatra. Nu sunt un teren bun pentru ea. Nu sunt temeinic interesaţi. Rămân superficiali. Aceştia primesc cuvântul cu bucurie dar apoi, neputându-se înrădăcina în ei, în vreme de ispită se leapădă uşor de el. Nici nu-l mai recunosc. Şi precum pe piatră nu poate încolţi nimic, tot aşa nici pe astfel de suflete nu poate încolţi cuvântul lui Dumnezeu. Ei sunt ca piatra impermeabilă, care nu primeşte sămânţa, nu aude, nu vede, nu simte nimic. Despre unii ca aceştia, vorbise Zaharia: "Urechile lor le-au îngroşat ca să nu audă legea Mea, nici cuvintele pe care le-a trimis Domnul Atotştiutorul..." (7, 11). Alţii se comportă ca spinii. Umbrind sămânţa şi lipsind-o de lumină, n-o lasă să încolţească. Această parte a parabolei ar putea fi un ecou al unui îndemn al profetului Ieremia: "Araţi pământ nou şi nu semănaţi între spini" (4, 3). Aceştia sunt cei care se lasă copleşiţi de multe griji lumeşti, de bogăţii şi de plăcerile vieţii, şi uită de cuvântul lui Dumnezeu. Un predicator de la începutul veacului nostru, Arhiereul Evghenie Piteşteanul (Păşune duhovnicească, 1912) spune despre aceştia că sunt "sufletele celor stăpâniţi de inghimpoasele griji ale veacului", în care seminţele "se îneacă şi nu leagă spre rodire" (p. 272). M-a atras cuvântul "inghimpoasele". Expresiv! Dispărut astăzi din limbă, dar vrednic de a fi reamintit! Pune, oare, aceasta pildă vreo problemă deosebită conştiinţei creştine? Ne lasă ea cu probleme nelămurite? În general, pilda e simplă şi uşor de înţeles. Dar unii se întreabă totuşi: De vreme ce cuvântul cade lângă drum, ce răspundere am eu? De vreme ce am fost făcut să fiu de piatră, ce răspundere am eu? Şi apoi, nu este, oare, adevărat că, întradevăr, avem atâtea griji pe lumea aceasta? Avem atâtea de făcut, avem de răspuns atâtor solicitări de tot felul. Trebuie să acumulăm atâtea lucruri pentru ca să ne putem întreţine pe noi şi familia, încât nu mai avem timp şi pentru cuvântul lui Dumnezeu. Toţi îl primim într-un fel, dar că nu prinde, că nu încolţeşte, nu e vina noastră! Tendinţa e de a arunca în felul acesta vina pe Dumnezeu. E o încercare de disculpare, de fugă de răspundere. Este disculparea îndreptăţită? Lumea protestantă o încearcă de secole, pretinzând că natura umană, căzută din har prin păcat, nu mai este în stare de nimic. Nu se mai poate ridica. Numai Dumnezeu o mai poate ridica. Singur. În vremea noastră, mai ales, unele secte aruncă totul pe Dumnezeu şi pe răspunderea Lui pentru noi, îndreptăţind astfel, cu voie sau fără voie, orice păcat, deoarece noi nu putem evita păcatele. De aceea e sarcina lui Dumnezeu să le preia şi să le ierte prin har, în numele jertfei lui Iisus. Chiar protestanţii moderni critică această teorie, acuzând-o că urmăreşte să dobândească şi să se folosească de un har ieftin! Întreagă învăţătura aceasta e ieftină! Adevărul ortodox este că puterile răului nu au nici o forţă asupra noastră, dacă nu le dăm voie să intre în noi. Aceasta o spune Sf. Scriptura şi întreaga Tradiţie, Sfinţii Părinţi şi sinoadele ecumenice de două milenii. Natura noastră, căzută într-adevăr în păcat, a fost răscumpărată de Iisus Hristos prin jertfa Sa şi restaurată. A fost restaurată mai ales voinţa noastră liberă. De aceea Iisus Hirstos este Liberatorul, Cel care "ne-a liberat de sub legea păcatului şi a morţii" (Romani 8, 2). Altfel de ce ar mai fi venit Hristos? Sfântul Pavel spune limpede: "Căci dacă ne-am fi făcut una cu El, prin asemănarea morţii Lui, atunci trebuie să fim una şi prin o înviere asemenea cu a Lui!" Şi ce este această înviere? înseamnă restaurarea noastră "la o viaţă nouă" (Rom. 6,4-5). Mântuitorul însuşi a făcut acea experienţă în pustie pentru noi, când s-a lăsat ispitit de diavol, dar n-a crezut în ispită, n-a răspuns ispitirilor lui, ca să arate că şi noi trebuie să facem la fel. Prin urmare, nimeni nu poate să arunce răspunderea pe diavol: că el ne-a determinat să facem cutare şi cutare. Avem de multe ori această tendinţă. Câţi nu spunem: M-a pus diavolul să fac cutare, m-a îndemnat cel rău să fac cutare... încercăm întotdeauna să ne disculpăm, să fugim de responsabilitate. Ba, uneori aruncăm răspunderea chiar pe Dumnezeu. Iată un cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur care ne învaţă să nu fugim de răspunderea pentru faptele noastre. "Aşezaţi în conştiinţa voastră - spune el - un tribunal. Aşezaţi în el raţiunea şi aduceţi în faţa acestui tribunal toate încălcările voastre. Căutaţi păcatele sufletului vostru. Cereţi-i socoteala riguroasă şi întrebaţi: Pentru ce ai făcut cutare fărădelege? Pentru ce cutare încălcare? Dacă pentru a se feri de aceste întrebări conştiinţa caută a arunca răspunderea pe alţii, atunci spuneţi-i aşa: eu nu te întreb de alţii, ci despre tine. De ce calci legea? Cugetă la cauza ta, nu la cauza altora!" "Înfiinţaţi în fiecare zi acest tribunal", mai îndeamnă Sfântul Ioan Gură de Aur (Comentariu la Evanghelia de la Matei. Omilia 42, 3). Mântuitorul, prin exemplul Său, ne-a arătat că suntem liberi să facem binele sau răul. Suntem liberi să acceptăm provocările ispitelor, sau să nu le acceptăm. În legătură cu cei despre care Mântuitorul spune că sunt ca piatra, aceştia sunt cei insensibili, superficiali, suficienţii de sine, cei care găsind jumătate de adevăr, cred că l-au găsit întreg. Câţi nu există dintre aceştia? Câţi nu rămân la suprafaţa lucrurilor, adică nu caută răspunsuri adevărate? Aceştia, fără îndoială, vor avea şi o viaţă neadevărată, dezordonată, de vreme ce nu-i aşezată pe temelii sigure, pe convingeri serioase, pe rădăcini adânci. Dar avem libertatea şi putinţa să nu ne lăsăm pradă superficialităţii, ci să mergem cu cercetarea noastră mai la adânc? O avem. Posibilităţile de cercetare sunt imense în lumea modernă. Numai cine nu vrea rămâne la acei "nu se poate şti", care generează indiferenţa şi suficienţa globală. Dacă ajungem la "nu se poate şti totul", după o serioasă şi îndelungată cercetare, atunci aceea va genera smerenie şi sfânta uimire în faţa tainelor celor mari, şi tocmai prin acestea ni se va deschide uşa tainelor, şi vom şti atâta cât trebuie ştiut pentru a primi cuvântul "despre împărăţie". Şi Mântuitorul spune: "Mergeţi mai la adânc" şi veţi pescui peste aşteptările voastre. Nimeni n-ar putea demonstra că e copleşit atât de tare de grijile vieţii, încât nu se poate ocupa şi de cele ale sufletului său. Suntem copleşiţi de griji, dar nu într-atât încât să nu putem trimite un gând în Sus. Românul are o vorbă: "Nu-i da, Doamne, omului cât poate duce!" Dacă ar fi s-o parafrazăm puţin, am spune: Ce lucru extraordinar ar fi, de-ar face oamenii tot ceea ce pot face! Căci cu toate grijile vieţii, pe care dăm adesea vina, cât timp nu risipim în zadar? Câte n-am putea face în plus faţă de ceea ce facem! Fie că ne ignorăm forţele, fie că nu ni le punem la luciu. În schimb ne plângem că ne copleşesc grijile vieţii! Dumnezeu nu ne dă niciodată mai mult decât putem duce. Se zice că un copil îl ajută pe tatăl său la împachetatul unor lăzi cu bunuri şi apoi era pus să le transporte la oarecare distanţă unde le depozita. Cineva care trecea pe acolo îi zise copilului: "Nu crezi că e prea grea lada aceasta?" Copilul răspunse: "Tata ştie cât pot eu duce şi nu mă încarcă mai mult. Doar mă iubeşte!" Ce-i drept, pe unii îi copleşesc grijile vieţii şi îi paralizează, dar nu pe cei care ştiu să-şi facă ordine în gânduri şi în griji. Origen (185-253) a scris 6000 de opere. A găsit timp într-o viaţă scurtă de om să scrie 6000 de opere. Şi cine mai ştie să numere titlurile pe care le-a scris la noi, de pildă, N. Iorga? Cărţi întregi se pot scrie numai cu titlurile operelor sale. Se pot face multe într-o viaţă! Se găseşte timp aşadar, timp destul şi pentru a ne ocupa şi de sufletele noastre. Nimeni nu se poate îndreptăţi că e atât de copleşit de grijile vieţii, încât să nu poată da sufletului său câteva clipe dintr-o zi. Zic unii: Nu mă pot duce la biserică! N-am timp! Am de făcut cutare şi cutare lucru. Nu mă pot spovedi. N-am timp. Nu poate veni la spovedanie o dată sau de două ori pe an! Nu are timp! Nu cred că e o scuză serioasă, valabilă. Toţi cei care apelează la astfel de scuze sunt exact ca cei din Parabola semănătorului. Nu zic "nu" când aud cuvântul, dar nu-l reţin. Îl lasă să alunece pe drum, îi opun un suflet împietrit, îl copleşesc cu alte griji pe care le socotesc mai importante. Se plâng de timp. De timpul pe care, în realitate, îl risipesc. Noi trebuie să fim ca pământul cel bun, pe care, căzând sămânţa, a încolţit şi a dat roade bune. Despre aceştia Mântuitorul spune aşa: Ei sunt aceia care "aud învăţătura şi o pricep; aceştia sunt roditori" (Matei 13, 23). Adică:în aceştia rodeşte cuvântul, pentru ei şi pentru alţii. Aceştia devin utili şi altora. Ceilalţi rămân egoişti, închişi în ei şi în grijile lor. Nu dintre dânşii se aleg generoşii. Nu aceşti creştini sunt cei mai activi în viaţa socială, în lucrările obşteşti, în interesul pentru aproapele. Cei ce sunt pământ bun sunt cei cu inimă bună, cei cu inima curată. Acesta este terenul cel bun: inima bună, inima curată, prin urmare dragostea. Dragostea de oameni şi credinţa în Dumnezeu, acesta este terenul cel bun, pe care căzând cuvântul încolţeşte şi dă roade. Iar această roadă este omul cel nou (Ioan 3, 3; Rom. 6, 4; II Cor. 5, 17; Efeseni 4, 24), omul acela despre care Sfântul Apostol Pavel spune că are în el "mintea lui Hristos" (II Cor. 10, 5), "simţirea lui Hristos" (Filipeni 2, 5), omul care nu poate fi decât bun. Ce extraordinară ar fi o societate omenească alcătuită numai din astfel de oameni, în care rodind Cuvântul lui Dumnezeu, precum ne încredinţează Iisus prin Pilda semănătorului, să dea roadele bunătăţii, roadele dreptăţii, roadele răbdării, roadele dragostei! Un ultim cuvânt aş vrea să mai adaug. De fapt, o ultimă întrebare la care să încercăm să răspundem. A rostit Iisus această parabolă într-o stare de spirit bună, fericită? Aş crede că a rostit-o mai degrabă trist şi dezamăgit. Trist şi dezamăgit pentru că sămânţa, aruncată de El, numai în a patra parte din pământul pe care a fost semănată a găsit pământ bun, şi chiar şi pe aceea unele seminţe au rodit doar la o treime din capacitatea lor de rodire (Matei 13,8). Iisus îşi mărturiseşte prin această parabolă durerea, şi aproape revoltă. De aceea a şi rostit cuvinte grele, aducându-şi aminte de proorocia lui Isaia: "Se împlineşte cu dânşii proorocia lui Isaia care zice: Cu auzul veţi auzi, dar nu veţi pricepe şi cu ochii veţi privi, dar nu veţi vedea. Căci s-a înceţoşat inima poporului acestuia; urechile lor le-au asurzit şi ochii lor şi i-au închis, ca să nu vadă cu ochii, şi să nu audă cu urechile, şi să nu priceapă cu inima, ca să nu se întoarcă şi să-i vindec" (Matei 13, 14-15). Şi tot acestora le-a spus, "că se va lua de la ei şi ceea ce au" (5, 12). Mântuitorul, ca Om plin de intenţii bune dar dezamăgit, se plângea apostolilor şi se mângâia doar cu faptul că ei, apostolii, erau "pământ bun". Erau acea a treia parte, din a patra parte! Dar cine era vinovat de situaţia în care se aflau cei care nu dădeau roade? Sămânţa? Cuvântul? Am arătat că unii sunt gata să arunce răspunderea pe sămânţă, pe cuvânt, fie pentru că n-ar fi fost aruncată unde trebuie, fie pentru că există în lume prea multe feluri de pământ. Sămânţa a fost aruncată însă cu generozitate peste tot, iar în sensul în care sunt luate în parabola, pământurile sunt inimile oamenilor, aşa cum se află şi cum se pregătesc ele însele, altfel n-ar fi fost logic ca lisus să le condamne pe cele neprimitoare. Şi n-ar fi fost îndreptăţit să se supere şi să rostească această Parabolă a mâhnirii. Nu e în discuţie nici sămânţa, nici arta semănătorului, ci pământul, terenul, inimile oamenilor. Orice agricultor ştie că pământul trebuie pregătit, ca să primească sămânţa şi s-o facă să rodească. Semănătorul seamănă mereu. Atunci, şi azi, şi în veac. Cu acest prilej şi-a încheiat Iisus vorbirea prin: "Cine are urechi de auzit, să audă!" (13, 9). Şi către noi se adresează tot prin ele, cu amărăciune, cu gând neascuns de prevenire, dar şi cu speranţă şi dragoste. Fie urechile noastre luând aminte la glasul cuvintelor Sale. Duminica a XXII-a după Rusalii - Cheia înţelesului pedepselor veşnice Mântuitorul era într-o perioadă în care învăţa intens. Înainte de a rosti parabola asupra căreia vrem să ne oprim astăzi, mai spusese ucenicilor şi celor care îl urmau încă o seamă de parabole. Încercase să-i facă să înţeleagă de ce a venit pe pământ, de ce s-a întrupat, care este rostul oamenilor pe pământ, cum trebuie să trăiască, cum trebuie să-şi dobândească mântuirea dincolo. Le spusese Parabola despre oaia cea pierdută, despre Fiul risipitor, cea despre Administratorul necinstit şi a încheiat cu parabola despre Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr. Suntem în momentul în care Mântuitorul să-şi teoretizeze învăţătura. Ştim că a făcut-o prin învăţături directe dar şi prin unele indirecte, cum face acum, folosind parabolele, un mijloc mai accesibil, mai uşor de înţeles decât cuvintele alese şi decât demonstraţiile filosofice sau logice. În parabola Bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, Mântuitorul a vrut să arate care este destinul omului după moarte, în eternitate, şi care sunt elementele care îl determină. Este momentul în care începe să elaboreze învăţătura Sa eshatologică, învăţătura despre cele din urmă, despre cele ce se vor întâmpla la sfârşit. Va mai face-o şi în alte împrejurări. Cunoaştem toţi parabola dar, ori de câte ori o auzim, întotdeauna ni se pare nouă, întotdeauna ne interesează, întotdeauna ne nelinişteşte. Ar trebui, poate, să nu ţinem nici o cuvântare despre ea ci, pur şi simplu, s-o mai citim o dată, şi să stăm fiecare în taina inimii, a sufletului şi a gândului nostru, întorşi spre noi înşine, şi so medităm. E uşor de înţeles, luată ca povestire, ca întâmplare. Naraţiunea e simplă şi, cu toate că ne spune lucruri de dincolo, nu ar fi străine de logica noastră. Aceasta însă numai la prima vedere. Mai la adânc ea ne provoacă întrebări la care simţim nevoia să ni se răspundă grabnic. Dar să nu anticipăm. S-o ascultăm. „Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii, venind, lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc cumplit în această văpaie. Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum, aici, el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici de acolo să treacă la noi. Iar el a zis: Rogu-te dar, Părinte, să-l trimiţi în casa Tatălui meu. Căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin. Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraame, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi" (Luca 16, 19-31). Aşadar, e vorba, pe de o parte, de un bogat oarecare - nu i se dă un nume - care trăia îmbrăcându-se în porfiră şi vison şi care o ducea numai în petreceri, iar pe de altă parte, de un sărac cerşetor căruia evanghelistul Luca îi dă şi numele, Lazăr şi care era oaspete des la poarta bogatului. Faptul că i se dă un nume, nu însemnează că întâmplarea e adevărată, deşi putea foarte bine până la un loc să fie adevărată. Mântuitorul a putut s-o ia din viaţă, din situaţii concrete pe care le cunoştea. Acest Lazăr putea foarte bine să existe, tot aşa cum şi un bogat de calitatea, sau de lipsa de calitate a acestuia din parabolă, putea de asemenea să existe. În cazul acesta s-ar putea totuşi ca numele dat de Mântuitorul să fie simbolic pentru Lazăr, în limba vremii, însemna: Dumnezeu este în ajutorul meu. Mântuitorul va fi voit să sugereze că săracul pe care îl avea în vedere parabola Sa era un om cumsecade, era credincios, era unul care-şi punea nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu, pe când celălalt, bogatul, era pur şi simplu un bogat ca toţi bogaţii, egoist, lipsit de inimă şi de Dumnezeu. Altfel cum să se fi explicat faptul că el, care se bucura de toate bunurile pământeşti, privea cu totală detaşare, fără să-l vadă, pe acest sărac care stătea la poarta lui şi de care, spune evanghelistul, şi câinii aveau mai multă grijă decât de stăpânul lor. Nichifor Theotokes, unul din autorii de Cazanii folosit mult în Biserica noastră (Kiriacodomion, tradus de Mitropolitul Grigore şi tipărit de Dositei, 1801, şi de Nifon, 1867. Ediţii mai noi, mai multe), spune că bogatului nu i s-a dat un nume, pentru că numele oamenilor răi sunt nevrednice de pomenire (ed. 1987, p. 375). Cele spuse de Mântuitorul despre protagoniştii parabolei încep pe tărâmul nostru. Ne sunt familiare. Dar parabola merge mai departe, dincolo, peste limitele până la care putem merge noi, cu simţurile şi cu mintea noastră. Dacă ar fi rămas numai la cât se petrecea pe pământ, am fi putut zice: nimic deosebit. Sunt lucruri cunoscute. Aşa a fost în lume de când e lumea. Inegalitate, nedreptate, şanse pentru unii, neşanse pentru alţii. Mulţi, precum se întâmplă adesea, trec şi la judecăţi mai aspre, acuzându-L pe Dumnezeu de îngăduirea unor asemenea situaţii! Nu ştiu dacă Iisus a vrut să preîntâmpine asemenea acuzaţii, imaginând această parabolă. Nu ne-o spune. Dar, oricum, a vrut să ne dea o indicaţie asupra adevăraţilor responsabili, şi să ne prevină că istoria nu se încheie cu cât a fost şi este pe pământ. De aceea istoriseşte urmarea întâmplării şi dincolo, pentru că această urmare conţine cheia înţelesului situaţiei şi epilogul ei, rezolvarea ei. Rezolvarea e dincolo. Iisus ne trece, aşadar, în spaţiul şi timpul Judecăţii de dincolo. Ce se întâmplă dincolo? Ce este dincolo? Care sunt dincolo consecinţele faptelor de aici? Ce aflăm? Mântuitorul ni-1 arată pe bogat în iad. O răsturnare totală. Bogatul, care fusese în Rai pe pământ, a ajuns dincolo în situaţia lui Lazăr, pentru care iadul fusese pe pământ, iar Lazăr a ajuns în Rai. Şi o situaţie nouă: bogatul care niciodată cât fusese pe pământ, nu se rugase de nimeni, ci doar poruncise, şi nu se gândise să se roage nici lui Dumnezeu, de data aceasta se roagă. Şi zice: „Părinte Avraame!‖ Iată o rugăciune adresată direct lui Avraam, de care acum îşi aduce aminte şi-l recunoaşte pe „părinte‖, deci drept cineva mai mare ca el, de care are nevoie, cum nu avusese pe pământ. Şi ce spune în rugăciunea lui? „Părinte Avraame, milostiveşte-te spre mine şi trimite pe Lazăr ca să-şi întingă vârful degetului în apă, şi să-mi răcorească limba, că mă chinuiesc în văpaia aceasta‖. Iată-l deci pe bogatul nemilostiv descoperind rugăciunea. Dar mai aflăm ceva de aici, care ne va servi când va trebui să răspundem la o anumită întrebare. Bogatul îl cunoştea pe Lazăr. I-a zis pe nume. Îl văzuse la poarta sa. Nu se va putea apăra că nu l-a cunoscut. Cât despre descoperirea rugăciunii, îşi va da seama de îndată că o făcea acum prea târziu, fiindcă Avraam îi răspunde: Nu se mai poate. Nu-ţi mai pot satisface cererea: „între noi şi voi s-a aşezat prăpastie mare‖. Adică s-au pecetluit definitiv nişte bariere. Era ca şi cum i-ar fi spus: Aici nu se mai poate schimba nimic. Lazăr, chiar dacă ar vrea, nu te poate ajuta. Între locul unde este el şi locul unde eşti tu, nu există punte de trecere. Puntea a rămas în urmă, pe pământ. Cine n-a apucat s-o treacă pe pământ spre Rai, în lumea de aici, acum nu mai poate fi ajutat de nimeni. Tu nu mai poţi fi ajutat nici de Lazăr, nici de mine. Aş vrea să fac o paranteză în legătură cu rugăciunea bogatului către Avraam. Puţini observă că avem în aceasta dovada rugăciunilor de mijlocire către sfinţi, chiar către cei din Vechiul Testament,,Cei care contestă rugăciunile şi mijlocirile sfinţilor nu ştiu să citească aşa cum trebuie Scriptura. Dar s-ar putea obiecta: Da, dar Avraam spune că nu poate face nimic. Nici el, nici Lazăr. Deci rugăciunile către sfinţi ar fi în cel mai bun caz inutile, dacă nu o blasfemie, pentru că în loc să ne rugăm lui Dumnezeu, ne rugăm unora care sunt oameni ca şi noi. Obiecţia aceasta nu e valabilă însă, pentru că neputinţa lui Avraam de a-1 ajuta pe bogat privea numai viaţa de dincolo, de după părăsirea pământului, de după încheierea socotelilor. Bogatul ştia încă de pe pământ că se putea adresa prin rugăciune către Avraam, dar n-a făcut-o la timp, cât era pe pământ. A făcut-o când era prea târziu, după ce schimbase tărâmurile. Acum era dincolo, după judecată. Că este întocmai aşa, se va vedea chiar din convorbirea pe care a avut-o în continuare cu Avraam, când acesta i-a vorbit de prăpastie. S-ar mai putea spune: dacă această prăpastie e o realitate de netrecut, atunci sunt inutile şi rugăciunile pentru morţi, adresate atât lui Dumnezeu, cât şi Sfinţilor. Nu. Sunt inutile rugăciunile morţilor pentru ei înşişi. Pentru aceste rugăciuni nu mai este punte, dar la rugăciunile celor vii pentru morţi, nu se face în textul acesta referire. Ştim din alte texte însă, că rugăciunile viilor pentru morţi sunt rugăciuni întru speranţă şi întru încredere în puterea rugăciunii (I Tes. 5, 25; Evrei 13, 18). Se va zice: erau rugăciuni pentru cei vii, netrecuţi încă dincolo. Dar rugăciunea Martei şi a Mariei pentru Lazăr, fratele lor, era pentru unul trecut dincolo! De unde pe pământ nu-i trecuse niciodată prin minte să vadă lipsurile şi nevoile altora, confruntat cu realităţile de dincolo, în sufletul bogatului a încolţit chiar acea virtute care nu-i încolţise niciodată cât fusese pe pământ: milostenia. Doar de aceea i se şi zice: „bogatul nemilostiv!― Am văzut în textul parabolei că i s-a adresat lui Avraam şi a doua rugăciune: „Te rog dar, părinte, să-l trimiţi pe Lazăr la casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, şi să le mărturisească aceste lucruri, ca să nu vie şi ei la acest loc de muncă". Frumos sentiment! Frumoasă îngrijorare pentru alţii, chiar dacă pentru fraţii săi, şi nu pentru nişte străini de familia sa. Chiar şi aşa, nu putem să nu-1 apreciem. Se gândea să nu păţească şi alţii ca dânsul. Numai că, şi de data aceasta, gândul îi venise prea târziu. Avraam i-a răspuns: Nu se poate! Nu se mai poate. De aici nu se mai poate întoarce nimeni. Cei rămaşi au însă posibilitatea să se îndrepte fără să se ducă Lazăr să-i înveţe, pentru că au pe Moise şi pe prooroci, adică Legea, cele cinci cărţi ale lui Moise şi cărţile proorocilor. De acolo pot afla totul în legătură cu ceea ce este aici. Na trebuie să se ducă nimeni să le spună. N-ar avea nimic în plus de aflat. Şi ce se spunea în Lege şi în prooroci? Mântuitorul răspunzând odată la întrebarea: Care este în cea mai mare poruncă din Lege? A spus: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Deci de aceasta îi amintea Avraam bogatului acum. Cei rămaşi în lume să asculte de poruncile Scripturii, şi nu vor ajunge aici unde ajunsese el. Dar Avraam a putut să aibă în vedere şi un alt text scris de Moise, şi unul de proorocul Isaia, ambele referitoare la milostenie. „Deschide mâna ta fratelui tău, săracului tău şi celui lipsit din pământul tău" (Deut. 15, 11) şi: „Frânge celui flămând pâinea ta şi pe săracii fără acoperământ bagă-i în casa ta; dacă-1 vei vedea gol, îmbracă-1 şi pe rudele seminţiei tale să nu le treci cu vederea" (Isaia 58, 7). Este exact ceea ce va relua şi Iisus, atunci când va vorbi despre Judecata de apoi (Matei 25). Bogatul ştia însă din propria sa experienţă, cu sine, că de Lege şi de prooroci nu vor asculta. îşi imagina însă că, pe unul întors din morţi îl vor crede. Că aceasta îi putea constrânge prin descoperirile sale despre lumea de dincolo şi despre plata păcatelor cu suferinţele iadului. Dar Avraam replică încă o dată: Nu, degeaba s-ar duce. Dacă nu cred în Lege şi în prooroci, chiar dacă ar învia cineva şi le-ar spune ce au de făcut, tot n-ar crede. În primul rând nu l-ar crede că s-a întors din morţi, am spune noi în apărarea lui Avraam. Câte minuni nu vedem noi în fiecare zi? Ce ştim noi despre viaţă, despre universul mare şi cel mic? Şi de spunem când nu le înţelegem? Trebuie să aibă o explicaţie naturală, zicem, şi cu aceasta am terminat. Nu ne mai ducem la minune. Aşa s-ar fi întâmplat şi dacă ar fi înviat atunci săracul Lazăr, şi le-ar fi spus: Probabil n-a murit el de tot! Trebuie să aibă o explicaţie naturală faptul că şi-a revenit. Cine să-l ia în serios? Avraam avea dreptate. Ştim că Mântuitorul îl va învia pe un Lazăr adevărat, din morţi, dar s-a întâmplat, oare, vreo schimbare mare în viaţa celor ce au văzut minunea? Pentru moment Lau aclamat pe Iisus la Intrarea în Ierusalim, dar îndată după aceea L-au răstignit, deşi El săvârşise minunea. Despre Lazăr însuşi cel înviat de Iisus, ştim prea puţine lucruri. Va fi fost nevoit să ţină în taină tot ceea ce „văzuse" în cele patru zile cât fusese dincolo, când şi-a dat seama că ceea ce povestea îi supăra pe farisei? Evangheliştii nu ne spun decât că şi pe el au voit să-l omoare. Ce să fi făcut bietul om? S-a refugiat în tăcere, de nu cumva va fi plecat şi din Bretania în altă parte. Înainte de a trece la alte consideraţii, să mai cercetăm câteva momente parabola şi câteva din implicaţiile ei. Textul evanghelic nu ne spune că bogatul a ajuns în iad pentru că era bogat. A ajuns în iad pentru că era nemilostiv. Iisus nu-1 plasează nici printre cei care îşi agonisiseră necinstit bogăţia. Singura lui vină arătată e nemilostivirea. Nici săracul nu a ajuns în Rai numai pentru că era sărac. Numele lui, Lazăr, cu semnificaţia de „Ajutorul meu este Domnul", este proba că Iisus a vrut să sugereze că era bun la inimă, că nu judeca, nu se revolta, ca un fel de replică a lui Iov. Nu muncea pentru că era grav bolnav, nu pentru că n-ar fi vrut. Amintim acestea pentru că a nu crede cineva că a fi sărac duce numai prin aceasta la Rai, şi că a fi bogat înseamnă pierzanie sigură: Dacă eşti sărac să fii şi bun, şi dacă ai ajuns bogat pe cale cinstită, să fii asemenea milostiv şi bun. Dar, ar mei putea cineva zice, şi aceasta e întrebarea pe care am prevăzut-o mai înainte: Era bogatul responsabil de soarta săracului? Avea vreo vină pentru sărăcia aceluia? Nu. Dar îl cunoştea şi ştia că trăieşte în foame, fără adăpost, şi că era bolnav. Nu era responsabil formal. Dar ca om, ca frate, era responsabil. Putea, dacă nu să-i schimbe soarta, măcar să i-o îndulcească puţin. Avea cu ce. Şi avea datoria, ca om, s-o facă. A ajuns în iad pentru că a fost nemilostiv, nu pentru că ar fi fost vinovat de soarta săracului. Mai târziu, Sfinţii Părinţi vor duce raţionamentul asupra responsabilităţii chiar mai departe decât a făcut Iisus în această parabolă. Ei vor zice că toţi bogaţii sunt responsabili şi vinovaţi de soarta săracilor, pentru că plusul lor vine din ceea ce ar trebui să aparţină în mod egal tuturor. „Bogăţia în afară de măsură - spunea Sfântul Ambrozie - cu orice titlu şi prin orice mijloc ar fi fost câştigată, are întotdeauna în ea un izvor de nedreptate şi neomenie". Sfântul Vasile cel mare numea bogăţia printre altele „relele care pustiesc omenirea". Se întreba: „De unde vin duşmăniile care înarmează pe fraţi contra fraţilor? De unde vin calomniile, sperjururile? - Bogăţia le naşte" (Omilie la tânărul bogat). Soluţia Sfinţilor Părinţi va fi însă tot distribuirea bogăţiei prin milostenie. Abia unele sisteme sociale moderne vor cere şi vor opera redistribuiri prin alte mijloace, şi prin legi. Parabola pe care am ascultat-o ne pune faţă în faţă cu una din marile realităţi ale existenţei noastre: cu moartea! Cu încetarea existenţei. Tot ce începe sfârşeşte. Unele din cele începute odată cu noi sau înaintea noastră, sau după noi, sfârşesc mai repede, altele mai târziu, dar totul sfârşeşte. Mor şi copacii, şi florile, şi privighetorile, şi stelele, şi galaxiile. Unele mor altele se nasc. Existenţa continuă, dar a noastră se sfârşeşte. Poate că şi acest lucru ne nelinişteşte, şi mai ales acesta: că noi murim şi că existenţa lumii continuă fără noi, ca şi cum n-am fi fost. Nimeni nu ne mai întreabă. Nimeni nu ne mai dă socoteală. O vreme se mai vorbeşte despre noi, de bine sau de rău, şi noi nici nu ne mai putem apăra. O vreme ne mai apără alţii, dar sunt şi dintre aceia care ne blamează, cu siguranţa că nu li se mai poate întâmpla nimic. Şi-apoi suntem uitaţi. N-am văzut un prilej mai dezolant, care să vorbească despre soarta omului pe pământ, mai sugestiv decât un cimitir părăsit, plin de morţi cărora le-au murit, la rândul lor, toţi urmaşii. Cruci pe jumătate sau pe trei sferturi înfundate în pământ, cruci fără un braţ sau fără amândouă, cruci înclinate ca nişte bolnavi prinşi de cine ştie ce durere, cruci şchioape şi fără cârje, morminte fără relief sau chiar căzute sub nivelul pământului peste un trup care s-a descompus de tot şi a lăsat locul gol, iarbă, ciulini. Moartea pe toţi ne deconcertează. Pe toţi ne nelinişteşte. Moartea naşte drame, adânci până dincolo de cuvânt, în conştiinţa noastră, în sufletul şi inima noastră, pentru că n-o dorim, n-o pricepem, pentru că e un sfârşit care nu se pare nefiresc. Nu putem accepta sfârşitul. De ce a mai început, dacă trebuie să sfârşească? Odată ce am venit în lume cu o conştiinţă, cu un destin, cu o familie, cu simţuri, cu imense posibilităţi de scrutare în adâncul gândului, ni se pare nefiresc ca într-o zi să se termine totul stupid, să fim îngropaţi în pământ, şi pentru totdeauna. Am citit cărţile celor mai luminaţi credincioşi, ale celor mai înţelepţi filosofi; am citit cărţile sfinţilor şi ale asceţilor, am citit gândurile unora care pretindeau că au vorbit cu îngeri şi că li s-a arătat Hristos. Toţi mărturisesc fiorul în faţa morţii. Chiar cei care o cheamă, cei care o acceaptă, n-o înţeleg. Un nepot al meu, abia ajuns la vârsta gândului articulat, înainte de a fi ştiut ce e aceea o şcoală, când s-a întâlnit întâia oară cu o moarte l-a întrebat pe tatăl său: Tăticule, şi tu vei muri? - Da, toţi murim. - Dacă ai ştiut că vei muri, atunci de ce m-ai născut? - a întrebat copilul. - Lasă, îţi explic mai târziu. Asta e situaţia! Acest „mai târziu― n-a mai venit niciodată. N-avea de unde veni. Nici copilul, crescut, n-a mai întrebat. Nu fiindcă şi-ar fi lămurit singur întrebarea, ci pentru că a înţeles şi el că: „asta e situaţia!" Dar aceasta nu înseamnă că „situaţia" e limpede. Nu ne pricepem moartea, şi chiar dacă am zice că o pricepem, sau mai degrabă că ne împăcăm cu ea, de fapt nu ne convine. Nu ne dorim nici un sfârşit. Că uneori, bătrâni, neputincioşi şi bolnavi, cu puterile de muncă scăzute sau pierdute de tot, cu mintea redusă la o încetinire vecină cu încetarea funcţionării ei, ne dorim moartea, şi adesea ne-o doresc cei cărora le ajungem povară, e altceva. Boala şi bătrâneţea sunt începutul morţii. Fac parte din ea. Dorinţa de moarte, în asemenea situaţii, e dorinţa de evadare din nonsens, nu din viaţă, nu din existenţă. E firesc oare să ne gândim aşa? E firesc, pentru că destinaţia noastră originară n-a fost moartea. Destinaţia noastră a fost viaţa veşnică. Şi n-am uitat acest lucru. Aduşi la existenţă, destinaţia noastră a fost existenţa. O greşeală, petrecută cândva în zorii creaţiei, a schimbat destinul iniţial al oamenilor şi atunci li s-a destinat trecerea aceasta prin moarte. Trecerea spre unde? Spre ce? Spre cine? E ceea ce ştim, şi nu ştim, Sau unii ştiu, alţii nu ştiu. Dar şi unii şi alţii n-o dorim, şi n-o înţelegem nici când o înţelegem. E trecerea spre ceva, spre undeva unde n-am mai fost. Se deschide o uşă şi poţi cădea într-o prăpastie fără fund, în care să cazi la infinit, sau poţi intra întro grădină cu flori şi păsări. Unii cred că e una, alţii cred că e cealaltă. Dar ceea ce ştim toţi şi ceea ce ne provoacă de fapt supărarea şi disperarea, e faptul că plecăm de aici fără întoarcere. Că e o plecare definitivă. Că plecăm din ceea ce ştim cum e, din a fi spre a nu mai fi aici, şi spre ceea ce nu ştim cum e. Poate că e bine că nu ne gândim în fiecare clipă la moarte. Am deveni nişte obsedaţi ai morţii. Sunt însă unii care se gândesc. Dar la ce ajung? Şi noi, când ne gândim la ea, nu realizăm mai mult, decât că aflăm ce suntem de fapt. Şi scriitorii sfinţi, când au adâncit gândul la ea, ce au spus? „Ce este omul, că-ţi aminteşti de el?― (Ps. 8, 4). Ca şi cum ar fi zis: De ce te mai ocupi de el, Doamne? Nu vezi că nu e nimic de capul lui? Că nu are nici o consistenţă? „Omul, ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, aşa va înflori; că vânt a trecut peste el şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte încă locul său― (Ps. 102, 15-16). Astăzi este un cap plin de idei, mâine o inimă inertă. Ţărână (Ps. 102, 14). Existenţa lui e asemănată cu umbra (Iov 7, 9) şi cu visul (Iov 20, 8; Ps. 72, 20). Astăzi e puternic, mâine e nimic. Şi atunci mai merită să te ocupi de ceva dacă azi eşti, şi mâine nu mai eşti? În clipa în care te-ai născut, ai şi devenit un candidat la moarte. Începem să murim de fapt din clipa în care ne naştem. Murim încetul cu încetul. Fiecare zi care trece e o zi mai puţin înaintea noastră. Poate că cea mai profundă carte de meditaţie creştină este cartea Slujbei înmormântării. Între cărţile de filosofie, mica noastră carte de înmormântare şi parastase e printre cele mai profunde. Sfântul Pavel scrie cu înţeleaptă îndreptăţire: „Ne-a rânduit Dumnezeu ca pe nişte osândiţi la moarte" (I Cor. 4, 9). Adevărul acesta nicăieri nu e mai repetat ca în cartea Slujbei înmormântării. Este acolo o lamentaţie, o durere extraordinară, o disperare dusă la limite. Se repetă, şi iar se repetă; că totul s-a sfârşit, că despărţirea de cei mai dragi e definitivă, şi două cuvinte revin ca un lait-motiv, ca un ceas care bate în mintea şi în inima noastră. Cel dintâi e cuvântul: totdeauna. Cel care a plecat a plecat pentru totdeauna. Şi al doilea: niciodată. Nu se mai întoarce niciodată. Slujba înmormântării e mai veche decât celebrul Nevermore al lui Whitman! De fapt tocmai aceste cuvinte sunt cuvintele care ne chinuiesc cel mai mult. Am înţelege o plecare care ar fi cu întoarcere, o plecare pentru totdeauna, din care nu mai există întoarcere niciodată. Realitatea aceasta ne pune în situaţia de a medita profund: ce este viaţa, ce rost mai are, dacă sfârşeşte tocmai atunci când nici n-ai început s-o trăieşti cum trebuie, tocmai atunci când ai ajuns la maturitate, tocmai atunci când ai ajuns la înţelepciune? De ce tocmai atunci trebuie s-o sfârşeşti? Uneori moartea ni se pare totuşi firească, deşi niciodată, de fapt, n-o acceptăm ca firească. Dar parcă atunci când omul moare la sfârşitul vieţii, când şi-a împlinit ciclul şi nu-şi mai poate duce povara trupului, îmbătrânit şi secătuit de vlagă, zicem că, totuşi, moartea e firească, deşi nimeni nu se desparte firesc şi bucuros de tatăl său care moare la bătrâneţe, sau de mama sa. Dar în afară de acestea, mai sunt morţile nefireşti. Mor oameni în floarea vârstei, în accidente, mor copii care încă nu s-au realizat. Mor oameni în războaie. Mor oameni condamnaţi la moarte pentru idei. Toate acestea pun conştiinţei noastre probleme grave. Cum se rezolvă aceste probleme? Rămânem în dramă şi dispelrare? Abia acum ne dăm seama cât de important era ca cineva, cu o mare autoritate, să fi dat răspuns la aceste întrebări. Să fi fixat o învăţătură care să liniştească sufletul şi mintea omului chinuit. A dat cineva acest răspuns? Ne-a mângâiat cineva dezorientarea şi tragedia? L-a dat. L-a dat Iisus Hristos. Chiar de aceea a şi venit de Sus, trimis de Tatăl, ca să aducă acest răspuns absolute necesar fiinţei omeneşti lipsite de nădejde şi de sens pe pământ. Căci şi nădejdea şi sensul cel dintâi fuseseră uitate. Moartea stăpânea cu drama ei întreaga omenire, când a venit Iisus. Cel dintâi lucru pe care ni l-a spus Mântuitorul a fost acela că moartea nu e moarte. Primul lucru şi Cel mai important. Moartea nu e moarte. Moartea e doar trecere. Nu e dispariţie definitivă. Mântuitorul a combătut acest dintâi cuvânt: „definitiv―. Le-a combătut şi pe celelalte două: „totdeauna― şi „niciodată―. Cine ar putea să nu fie de acord că acest răspuns e „Marele răspuns―, adică cel mai mare răspuns pe care l-a putut auzi vreodată omul, la cea mai mare întrebare a lui? Fără acest răspuns am rămâne întru disperarea non-sensului. De la Iisus am aflat că există sens în continuare, şi după moarte. Aceasta e noutatea pe care vrea să ne-o trimită, în primul rând, prin Parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr. Viaţa continuă dincolo. Chiar dacă trupul se desface în cele din care a fost alcătuit, viaţa sufletului continuă. Gândirea, simţirea, conştiinţa noastră continuă să existe. Aceasta cu adevărat ne reconfortează. Existăm în continuare. Ne vom vedea. Ne vom întâlni cu cei dragi ai noştri. Mântuitorul ne învaţă şi cum este în viaţa de dincolo, şi anume că e altfel decât aici, dar nu fără legătură cu felul cum ne-am petrecut-o pe cea de aici. Nu devenim alţii. Rămânem tot noi în continuare. Ne păstrăm personalitatea, identitatea, conştiinţa. Numai că rămânem în cele în care ne-a găsit moartea, iar eternitatea dă acestei stări continue senzaţia de creştere continuă: în nefericire, dacă am fost răi, în fericire dacă am fost buni; în singurătate şi izolare, dacă am fost egoişti, în comuniune dacă am fost generoşi. Cu oameni buni, dacă am fost buni, cu oameni răi, dacă am fost răi. Cu îngerii, dacă ne-am asemănat lor, cu demonii, dacă am ascultat de ei. În Împărăţia lui Dumnezeu, dacă ne-am pregătit calea spre ea, în „întunericul cel mai dinafară", dacă am răspândit în jurul nostrum întuneric. Vom fi cu cei dragi ai noştri, dar e bine să fim în lumină. De aceea trebuie să ne pregătim noi, şi să-i pregătim şi pe dânşii. Să înmulţim dragostea, căci ea pregăteşte drumul spre Împărăţia Cerurilor. Trecând dincolo, se mai întâmplă ceva. Se reaşează definitive stările, în lumina dreptăţii şi a adevărului. Se procedează la o reechilibrare. Ce a fost bun pe pământ, în aparenţă, dar rău în fapt, se va descoperi ca rău. Tot ceea ce a fost ascuns, se va descoperi. Cei buni, ştiuţi sau neştiuţi de nimeni, vor fi daţi pe faţă şi aşezaţi în ceata drepţilor. Şi invers se va întâmpla cu ceilalţi. Acolo fiecare se aşază pe locul pe care şi l-a pregătit, şi unde nu se mai poate greşi în rânduirea locurilor, ca pe pământ, şi unde nimeni nu mai poate înşela pe nimeni, cu nimic. Aşa că, dacă până acum ne-am putut lamenta pentru că ne speria moartea, dispariţia, bănuind-o trecere în nefiinţă, acum e cazul, pentru mulţi, să ne temem pentru că existăm şi după moarte! Iar ca să nu ne temem, şi toate să fie în rânduială, şi nici o teamă să nu mai existe, nici de moarte, nici de viaţă veşnică, Mântuitorul ne învaţă ce trebuie să facem. În Parabola bogatului nemilostiv - vai de viaţa lui veşnică! - ne învaţă că una din porţile vieţii fericite e milostenia. Mulţi dintre cei nemilostivi au crezut că nu se vor mai întâlni niciodată cu cei pe care i-au ignorat, sau i-au nedreptăţit, satisfăcându-şi doar egoismul lor. Se vor întâlni, ne spune Mântuitorul. Din acest punct de vedere, existenţa de dincolo satisface simţul nostru de dreptate. De câte ori, în meditaţiile noastre de toate zilele, când ni se întâmplă o nenorocire la care nu ne-am aşteptat, când ne nedreptăţeşte cineva cu gândul anume de a ne nedreptăţi, de câte ori nu zicem noi: „Trebuie să fie o dreptate!‖ Simţul nostru moral, o anumită categorie fundamentală a fiinţei noastre, sădită în noi de Dumnezeu, cere împlinirea dreptăţii. Nu putem concepe nedreptatea veşnică. De aceea existenţa vieţii de dincolo satisface această sete adâncă de dreptate a sufletului omenesc. Este o dreptate dincolo. Cu ceea ce ai făcut aici, te vei întâlni dincolo. Ba de mai multe ori te vei întâlni chiar în viaţa aceasta. Şi e mai bine când se întâmplă aşa. E mai rău când întâlnirea e lăsată pentru dincolo. Aici e spre ispăşire şi îndreptare; acolo apre pedeapsă fără chip de scăpare. Iată o parabolă: Un tânăr voia să se căsătorească, dar viitoarea soţie i-a spus: Nu vin după tine dacă nu te scapi de tatăl tău. Fă-1 să plece. Nu pot trăi cu tatăl tău într-o casă. Tânărul o iubea. S-a dus la tatăl său şi i-a spus: Tată, trebuie sămi trăiesc şi eu viaţa pe pământ şi iată, viitoarea mea soţie nu vrea să trăiască într-o casă cu tine. Îmi cere să te scot din casă, să te fac să pleci: Ce să fac? Sfătuieşte-mă. Trebuie să pleci. Dar cum s-o fac? Te iubesc şi pe tine. Tatăl i-a înţeles pe loc şi i-a zis: „Voi pleca eu singur, dar am o rugăminte către tine―. „Care?―? - a întrebat fiul. - „Nu cine ştie ce, i-a spus tatăl. Să mă conduci până în vârful dealului, după ce vom ieşi din sat, până la un anume copac, pe care ţi-l voi arăta eu". Tânărului i s-a părut prea uşoară rugămintea tatălui. Şi-a luat bătrânul cele de trebuinţă şi au plecat. Ajunşi la copacul cu pricina, tânărul a vrut să ştie: „De ce ai vrut să te aduc până aici, tată"! Bătrânul i-a răspuns: „pentru că tot până la copacul acesta l-am condus şi eu pe tatăl meu, într-o împrejurare asemănătoare. Ceea ce faci tu acum nu e decât fapta mea întoarsă către mine. De aceea am şi acceptat aşa de uşor să plec.― Auzind acestea, tânărul şi-a revenit întru ale sale, şi s-a întors cu tatăl său înapoi la casa lor. Aşa s-a sfârşit lanţul ispăşirilor. Altfel ar mai fi continuat. Aflând de la Mântuitorul că există viaţa veşnică şi că vom da socoteală de ceea ce facem pe pământ, ne încolţeşte în suflet grija. Ne cuprinde preocuparea de cele ce se vor întâmpla cu noi acolo, teama chiar, teama că vom ajunge în iad. Unii, la care grija aceasta e dusă până la limită, se duc la mănăstiri ca să se preocupe numai şi numai de viaţa lor sufletească. Tot timpul cu gândul la moarte, se pregătesc ca nu cumva aceasta să-i surprindă înainte de a-şi fi pocăit toate greşelile. Unii devin chiar exagerat de scrupuloşi. Se povesteşte despre Sfântul Sisoe, om îmbunătăţit duhovniceşte, făcător de minuni, că la un moment dat au venit îngerii să-l ia şi să-l ducă în viaţa de dincolo. Şi în timp ce îl duceau în sus, spre Împărăţia Cerurilor, el se ruga din adâncul inimii: ―Mai lăsaţi-mă, mai lăsaţi-mă, n-am reuşit să mă pocăiesc îndestul―. Iată până unde poate duce grija de dincolo, chiar când e vorba de marii sfinţi! Pentru a ne scoate pe toţi din frica aceasta, Mântuitorul ne oferă o soluţie. Pune în context învăţătura sa despre moarte cu milostenia. Milostenia este una din căile prin care putem dobândi viaţa fericită în viaţa de dincolo, pentru că ea înseamnă iubire de oameni, compătimire, generozitate, bunătate, sentiment de frăţietate, răspundere pentru alţii, sacrificiu. Ea exprimă o mulţime de virtuţi pe care le face lucrătoare. Dar milostenia trebuie făcută cu grijă. Am să vă spun un lucru care ar putea să-i mire pe unii, după ce am pledat atâta pentru milostenie. Nu e al meu însă. Vine din Didahia celor 12 apostoli: „Să asude milostenia în mâna ta, înainte de a-1 alege pe acela căruia să i-o dai―. Adică milostenia trebuie dată celui care are nevoie reală de ea. Celui neputincios, celui bolnav, celui părăsit, celui uitat, celui care fără ea ar suferi, pentru că nu-şi poate agonisi singur cele de trebuinţă. Milostenia trebuie să se împiedice, să reducă măcar o suferinţă. Prin milostenie nu trebuie să se încurajeze lenevia, viciul, indiferenţa, refuzul de a munci, comoditatea cerşetoriei. Milostenia atunci îşi atinge scopul, când nu e făcută la întâmplare. La întâmplare arunci un bănuţ, dar aceea nu e milostenie. E un gest de compătimire. Dar alegerea celui căruia să-i dai milostenia, nu trebuie prefăcută într-un pretext pentru a nu face milostenia şi a rămâne cu banul în punga ta. Zicem adesea: de ce să-i dau? Să se ducă să muncească! Dar nu controlăm dacă poate. Poate că nu are un picior. Nu controlăm şi ţinem milostenia în mână, aşa că numai că asudă înainte de a fi dată, dar rămâne acolo. Nu la aceasta s-a gândit autorul Didahiei. S-a gândit la alegere, nu la păstrarea milosteniei. Şi la urma urmei, chiar dacă ne-am înşelat odată, şi de mai multe ori, mai bine să ne înşelăm noi dând, decât să nu dăm. Se povesteşte că cineva a văzut un sărac, l-a fost milă de el, şi-a dezbrăcat haina şi i-a dat-o. Cel miluit s-a dus la prima cârciumă a vândut-o şi a băut toţi banii. Miluitorul, când a aflat, a fost tare mâhnit şi în ziua aceea n-a avut linişte. În noaptea următoare a visat un vis care l-a liniştit. Se făcea că a venit Iisus Hristos la dânsul, îmbrăcat în haina lui, şi i-a zis: „Vezi ce bine mi se potriveşte?― Ajunsese acolo unde trebuia. Celui milostiv i s-a socotit milostenia', indiferent de ceea ce făcuse cel miluit cu ea. Chibzuiala alegerii cui să dea milostenia rămâne o povaţă importantă. Dar când nai mijloacele unei chibzuieli imediate şi inima te îndeamnă să dai, nu ezita. În cazul în care te înşeli, ea te onorează totuşi, şi nu e zadarnică. Dacă ai dat, ţie ţi-ai dat. Şi vorba românească zice: „Cine dă, lui îşi dă!― E şi aceasta un egoism, dar e un egoism sfânt. Nu numai permis, ci poruncit. E mai mult pedagogic, dorind să stimuleze generozitatea sub pretextul egoismului. Căci, oricum, tot e mai bine să dai chiar din egoism, dacât, din egoism, să nu dai! Parabola Bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr trebuie neapărat legată de capitolul 25 din Evanghelia după Sfântul Matei, unde Mântuitorul învaţă despre Judecata de apoi, pentru ca să avem un tablou cât de cât rotunjit, cât de cât complet al învăţăturii Lui despre lucrurile cele din urmă şi despre viaţa de dincolo. Şi la Judecata din urmă accentul va cădea tot pe milostenie. Ce-ai făcut aproapelui tău, cu aceea te vei întâlni dincolo. Şi parabola aceasta, şi învăţătura despre Judecata de apoi ne vorbesc despre existenţa iadului şi a Raiului, acea existenţă de dincolo care, deşi ne înfricoşează, în acelaşi timp ne şi reconfortează, pentru că răspunde simţului nostru de echitate. Aş spune, dacă nu e prea îndrăzneţ, că iadul e cerut de simţul nostru de dreptate şi că, dacă n-ar exista, ar trebui să fie inventat! Dar o întrebare vine acum în gândul nostru şi, oricât am vrea noi s-o evităm, e cu neputinţă. Să fie oare suferinţele din iad veşnice? Se impune o măsură în toate. Ce fapte cumplite ar putea motiva o pedeapsă veşnică? Iadul veşnic nu pare logic, şi nici drept. Şi apoi ar însemna ca în viaţa celor condamnaţi la iad să învingă pentru eternitate diavolul, adică să învingă răul. Are Biserica răspuns la această întrebare? Are. Nu învinge răul, şi nici nu triumfă diavolul. Şi, mai ales, iadul nu e în contradicţie nici cu dreptatea, nici cu logica. În primul rând nu este o sentinţă pronunţată din afară. Fiecare şi-o pronunţă singur. Oscar Wilde, printre altele autor şi de parabole, în urma unor experienţe triste din viaţa lui, povesteşte una din ele. Spune că un mare păcătos s-a prezentat dincolo, la Casa judecăţii şi Marele judecător i-a spus: „Te voi trimite în iad―. El i-a răspuns: „Nu mă vei putea trimite în iad". „De ce?― „Pentru că mi-am trăit toată viaţa pământească în iad. Sunt deja acolo. Mi l-am pregătit din vreme eu însumi". Dumnezeu a gândit că aceasta ar putea însemna că omul a venit pocăit. „Te voi trimite în Rai", i-a zis. ―Nu mă vei putea trimite în Rai". „De ce!" „Pentru că nu mi l-am imaginat niciodată, şi nu m-am instalat în el când aş fi putut-o face" (repovestită liber). Aşadar, sentinţa şi-o pregăteşte şi şi-o pronunţă singur, fiecare, în al doilea rând, există iertarea, oferită prin Biserică, prin Taina Spovedaniei. S-ar putea obiecta: da, dar există şi slăbiciunea omenească, lipsa de informaţie exactă şi necredinţa, uneori din motive obiective, care îi împiedică pe unii să se orienteze creştineşte, şi nici nu ştiu şi nici nu pot să ceară iertare. Căci necerută, nu se dă. Pentru aceştia să fie dreaptă o pedeapsă veşnică? Întrebările acestea sunt justificate, pentru că sunt normale şi, după gândirea noastră, sunt logice. Ele nu-şi pot avea un răspuns mulţumitor pentru cei care nu au credinţă. Pentru cei care au credinţă, e de ajuns să ştie că e aşa, pentru că aşa a rânduit Dumnezeu şi pentru că aşa ne-a învăţat Iisus Hristos. Logica lui Dumnezeu de multe ori ne scapă. El ne-a prevenit: „Gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre" (Isaia 55, 8). Iar psalmistul constata, ca unul din noi, că gândurile lui Dumnezeu „sunt adânci cu totul" (Ps. 91,5). Dar un răspuns cât de cât accesibil şi gândirii noastre, este totuşi absolut necesar. Cineva a spus că, dacă Dumnezeu există, el trebuie să fie logic. Şi fără îndoială că este. Fără să fii logic, nu poţi fi nici drept. Legea e sinonimă la El cu logica. Şi ne-a făcut-o cunoscută. Faţă de o lege pe care n-o cunoşti, nu poţi fi răspunzător. „De nar fi ştiut, păcat n-ar avea", spune chiar Iisus. Şi Sfântul Pavel spune că păcatul a fost cunoscut numai după ce a fost instituită legea (Rom. 7,7), adică numai după ce s-au instituit criteriile de judecată. Şi apoi, să fie oare Legea, logica lui Dumnezeu, chiar atât de diferită de a noastră? Nu pare a fi aşa. Ea e mai adâncă şi e mai largă, e desăvârşită, dar nu esenţialmente altfel decât a noastră. Dumnezeu spune că prin prooroci ne-a trimis Legea Sa (IV Regi 17, 37), iar Psalmistul se bucura zicând: „Ferice de omul pe care îl vei învăţa din Legea ta― (Ps. 93, 12) şi „şi se va desfăta în Legea Domnului11 (Ps. 118, 70). Şi prin profetul Ieremia,, Dumnezeu anunţa că „va pune leg|ea Sa înlăuntrul oamenilor şi o va scrie în inimile lor― (Ieremia 31, 33). Legea Domnului nu e aşadar arbitrară, absurdă. Ea e sinonimă cu Logica. Aşa o înţelegem şi o primim toţi creştinii. Şi atunci? Cum ieşim din dilema păcatelor temporare, pedepsite cu pedepse veşnice? Vom ieşi prin două parabole care vor defini veşnicia altfel decât o concepem noi la prima vedere. Aici ar putea fi tot secretul. Veşnicia nu e timp. E altceva. Poate fi şi clipă. N-a spus oare psalmistul că „o mie de ani sunt înaintea Domnului ca o zi?― (Ps. 89, 4). Acelaşi lucru îl repetă şi II Petru 3,8. Şi-atunci mai poate fi vorba de aplicarea unei legi sau logici, sau măsuri nedrepte a lui Dumnezeu? Iată prima parabolă: La muntele Athos, bolnav de vreo 30 de ani, un călugăr era ţinut la pat. Nu se putea ridica decât puţin, cu ajutorul unei pârghii legate deasupra patului. Se ruga lui Dumnezeu să-l ia, pentru că nu mai putea îndura pe pământ suferinţa aceasta pe care o răbda de 30 de ani. Să-l ia Dumnezeu. Şi dormind el, a venit un înger în vis şi i-a spus: ―Dumnezeu ţi-a auzit rugăciunile şi m-a trimis să stau de vorbă cu tine. Ai făcut nişte greşeli mari, rămase nepocăite, de aceea ţi-a fost dată suferinţa aceasta aici pe pământ, ca să nu fii pedepsit dincolo. Dar Dumnezeu îţi propune o învoială: Vrei să petreci trei ceasuri în iad, sau încă 30 de ani aici pe pământ, în această suferinţă?― A stat omul şi s-a gândit: oricât de lungi ar fi trei ceasuri în iad, sunt mai scurte decât atâţia ani de suferinţă pe pământ, pe care n-o mai pot îndura. I-a spus îngerului: ,Accept să mă duci trei ceasuri în iad―. Îngerul l-a lut de mână, şi l-a dus în împărăţia de smoală a întunericului, şi l-a lăsat acolo. Şi acolo au început suferinţele. Şi a stat un ceas, şi a stat trei, dar, îngerul n-a mai venit. Şi a stat 3 zile, şi 3 ani, şi 30 de ani şi 300 de ani, după socoteala lui, şi îngerul n-a mai venit. La un moment dat, când îşi pierduse orice nădejde, apăru în faţa lui o lumină. Ridicând ochii îl văzu în sfârşit pe îngerul lui Dumnezeu care îl privea zâmbind. El nu mai avea puterea să se bucure. Îngerul l-a întrebat: ―Dar de ce eşti atât de trist?― El a răspuns doar atât: ―Nu credeam că şi îngerii lui Dumnezeu să mintă!" „Cum adică să mintă?", se prefăcu îngerul a-1 întreba cu mirare. Mi-ai spus că vei veni după trei ceasuri să mă scoţi de aici, şi iată, au trecut 300 de ani şi m-ai uitat". Atunci îngerul se uită cu bunăvoinţă la el şi-i spuse: „Te înşeli amarnic dragul meu. N-a trecut decât un ceas, şi mai ai două". Atunci omul se agăţă de aripa îngerului şi-l imploră: „îngere al lui Dumnezeu, ia-mă, du-mă de aici şi lasă-mă pe pământ cu suferinţa mea nu 30 de ani, ci 300 de ani, dar nu mă mai lăsa aici!" Şi îngerul l-a luat de mână şi i-a spus: ―Dumnezeu s-a îndurat de rugăciunile tale şi te-a eliberat. În clipa aceea s-a trezit. Ceasul de pe noptieră arăta că trecuse o oră de când adormise. În iad, o oră a fost cât trei sute de ani. Altfel e în Rai. Se zice că la o mănăstire era un călugăr care de mulţi ani se chinuia să înţeleagă un verset din Scriptură, anume acela că „o mie de ani înaintea Ta e ca o zi― (Ps. 89, 4). În simplitatea lui, călugărul se îndoia: cum o să fie o mie de ani ca o zi? Aşa ceva e imposibil. Psalmistul a greşit. Într-o zi, după Vecernie, fiind el paracliser le biserică, a rămas să facă curăţenie. Toţi călugării plecaseră. Deodată vede în biserică o pasăre măiastră. O pasăre mare şi frumoasă. El tocmai stingea candelele. Pasărea, spre mirarea călugărului care s-a oprit locului privind-o, a început să cânte o melodie copleşitor de frumoasă, ca un cântec de vrajă. Şi cântând a ieşit afară. Călugărul a ieşit după ea cucerit de melodie. Pasărea a ieşit pe poartă şi îndreptându-se spre livada mănăstirii s-a aşezat pe vârful unui pom, continuându-şi cântecul. Călugărul, înmărmurit, o asculta în extaz. Abia spre căderea nopţii pasărea şi-a încetat cântarea şi, zburând, a dispărut în înaltul cerului. Se făcuse noapte când călugărul se întoarse la mănăstire. Poarta era închisă. Bătu şi strigă: ―Dă-mi drumul, părinte portar, sunt cutare, paracliserul". Acela deschise poarta, se uită la el, şi zise: ―Nu te cunosc, părinte!" Cum nu mă cunoşti? Sunt paracliserul. Am plecat acum un ceas din biserică". Nu te cunosc şi nu-ţi dau drumul. Trebuie să mă duc să-l întreb pe stareţ". S-a dus la stareţ şi i-a spus că a venit un călugăr străin la poartă, care pretinde că e paracliserul mănăstirii acesteia dar, zise portarul, eu nu l-am văzut niciodată. A spus stareţul: ,Adu-l la mine". Şi l-a adus la el. Călugărul a început să-i povestească stareţului: „Eu sunt paracliserul, părintele Cutare. Nu înţeleg ce s-a întâmplat aici! Prea Cuvioşia Ta de unde ai venit? Cine eşti?" ―N-am venit de nicăieri. Eu sunt stareţul. Şi sunt stareţ aici de 30 de ani". Mai erau la stareţ câţiva călugări. Şi acesta cine-i?" întreabă el. Acesta e economul, celălalt e ecleriarhul"... Nu cunoştea pe nimeni şi nimeni nu-1 cunoştea pe el. Şi atunci stareţul, care era un om al lui Dumnezeu, înţelept şi cu har, după ce s-a convins că monahul era în toate minţile şi că mirarea lui era adevărată, şi-a dat seama că trebuie să fie ceva la mijloc cu părintele acesta care se pretinde paracliserul mănăstirii. A ascultat şi povestea cu pasărea şi cântarea ei. ―Aduceţi-mi catagrafiile mănăstirii", a poruncit el, adică registrele în care erau înscrişi călugării de la începutul existenţei mănăstirii,. I-au adus registrele. L-au întrebat pe paracliser cum îl cheamă, cine era stareţ când a ieşit el după pasăre, cine era econom, cine era bucătar, şi omul a spus toate numele cu uşurinţă şi cu precizie. Numai că, în catagrafiile vechi, toţi aceştia, inclusiv el, cu numele lui figurau cu 300 de ani înainte. În dreptul numelui său nu scria ca la ceilalţi, ziua şi anul trecerii la Domnul, ci era doar o însemnare scurtă, cum că într-o seară dispăruse dm mănăstire, întors în lume sau plecat undeva într-o pustie. Stareţul a înţeles. Paracliserul ascultase în chip minunat, în extaz, un cântec din lumea de dincolo, trei sute de ani! L-a întrebat stareţul: „Spune părinte, ce vrednicie deosebită ai avut cât ai stat în mănăstirea aceasta, de ai avut parte de o asemenea întâmplare ?‖ ―N-am făcut nimic deosebit, a răspuns el. Am fost cu ascultare către stareţ şi cu dragoste către toţi. Dar n-am fost vrednic de nimic. Dimpotrivă, am fost un mare păcătos, pentru că judecam, că nu e drept ce scrie în Canea sfântă, că „o mie de ani înaintea lui Dumnezeu e ca o zi‖. Înţelegând stareţul taina, i-a spus: „Iată, acum te-a lămurit Dumnezeu că e posibil ca o mie de ani înaintea Lui să fie ca o zi. Du-te şi te spovedeşte, împărtăşeşte-te, şi Domnul să fie cu tine". A făcut aşa şi, în aceeaşi noapte, îmbătrânit dintr-o dată peste măsură, a trecut în lumea de dincolo. Au trecut în catagrafie, în dreptul lui, ziua şi anul morţii şi, pentru ca nu cumva cineva să creadă că a fost o greşeală, au adăugat o filă pe care au însemnat întâmplarea spre neuitare. Sunt desigur două istorioare pioase, dar cu ajutorul lor putem pătrunde înţelesul şi putem căpăta cheia nedumeririi noastre ci privire la veşnicie şi la pedepsele veşnice. Veşnicia nu e un timp şi nu se poate compara cu timpul nostru. Logica lui Dumnezeu, chiar dacă a noastră fiind, nu măsoară cu nedreptate faptele noastre din timpul nostru limitat. Dacă logica noastră poate acum înţelege, între limitele ei, cum e cu veşnicia pedepselor, care nu se măsoară cu timpul, deci problema timpului şi a echităţii iese din discuţie, cum e cu veşnicia în sine care, paradoxal, se poate întinde şi se poate comprima? Aceasta e taina lui Dumnezeu. O taină însă care, în lumina Parabolei bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, e în măsură să ne dea de gândit. Poate chiar mai mult decât ne-a dat de gândit, la început, părelnica nedreptate a păcatelor temporal plătite într-un timp fără sfârşit, pentru că grija noastră nu e în legătură cu felul cum se percepe durata în Rai, ci felul cum se percepe dincolo, în iad! Căci chiar clipă de e, e cumplită cât o veşnicie. O taină rămâne în felul pedepselor din iad. Ele sunt în multe locuri redate ca suferinţe materiale: foc veşnic, văpaie, plângere şi scrâşnirea dinţilor... Dostoievski spune undeva că iadul este locul unde nu mai poţi iubi şi unde nu mai poţi fi iubit. Un loc de adâncă şi sfâşietoare tristeţe şi singurătate. Cei ce nu iubesc şi nu sunt iubiţi sunt trişti şi pe pământ. Dostoievski nu e departe, deci, de ceea ce ar putea fi iadul! Dar noi să ne amintim astăzi de acel cuvânt al Mântuitorului care condiţionează fericirea de milostenie: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui―. Să fim buni aici, şi ne vom întâlni cu bunătate dincolo. Nu e de ajuns să nu facem rău. Nu avem probe că bogatul din parabolă a făcut vreun rău. Avem doar probe că nu făcuse binele. Aceasta îl dusese în iad. A nu face binele poate fi în anumite împrejurări un păcat tot atât de mare ca şi a face răul. Poate că aceasta şi este marea lecţie a Parabolei bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr. Să ne imaginăm pe cineva care se îneacă şi care ne întinde mâna, cerând-o pe a noastră de pe mal. Nu noi l-am aruncat în apă. Nu noi i-am făcut rău dar, indiferenţi, nu-i întindem mâna şi se îneacă. Noi suntem vinovaţi de moartea lui! Pentru că îl puteam salva. O zicală românească spune: „Cine pe sărac ajută, pe Dumnezeu împrumută‖. Se găseşte cam la fel şi în Cartea proverbelor (19, 17), dar e mai frumos spusă în graiul popular românesc. Ţi-1 faci dator pe Dumnezeu! De aceea profetul Isaia crede că celor milostivi li se vor ierta mulţime de păcate (1, 17-18). Parabola trebuie să ne ţină trează atenţia asupra sfârşitului nostru. Într-una din cărţile Scripturii se spune: „Fiule, gândeşte la cele din urmă ale tale, şi în veci nu vei greşi‖. N-aş vrea să închei înainte de a mai clarifica totuşi o problem care, mi se pare, ar mai putea lăsa în inimile unora serioase nedumeriri. Dacă în cele din urmă moartea nu mai este moarte, ci viaţă, de ce totuşi lamentaţiile sfâşietoare din cartea creştină a Slujbei înmormântării? N-ar trebui să fim, petrecându-i pe morţi la groapă, mai senini, dacă nu chiar bucuroşi, cum se zice că erau strămoşii noştri, dacii? Aşa ar trebui să fim. Dar moartea e totuşi o trecere dintr-o lume în alta, o despărţire veşnică aici: Moartea mută accentul de pe viaţa de aici pe cea de dincolo. Dar îl mută deocamdată doar pentru cel care pleacă. Şi pentru noi, dar numai în parte, numai în raport cu cel plecat. Schimbă cu desăvârşire raporturile dintre cel plecat şi cei care rămân. E un sfârşit, oricât ar fi el doar o mutare, doar o trecere. Şi acest sfârşit doare! Această despărţire din lume e definitivă. întâlnirea va fi în altă lume, cu alte legi, cu alte dimensiuni, în care vom arăta şi vom fi altfel. Noi ne-am obişnuit cu lumea de aici, ne-am cunoscut şi ne-am iubit în lumea de aici. Şi aici nu vom mai fi împreună, niciodată. Şi niciodată nu va mai fi ca aici. Şi aceasta doare. Sfâşie! Că raporturile, când ne vom întâlni din nou, vor fi altele, o ştim bine chiar de aici, căci, iată, cei plecaţi, deşi ar putea, deşi există în continuare, şi poate sunt în preajma noastră, nu mai intră în contact cu noi. Nu mai pot sau nu mai vor, sau nu mai e important pentru ei. Dar, oricum, e un semn că ceva substanţial s-a schimbat definitiv. Oare vom mai fi noi dincolo aceiaşi unii faţă de alţii? Aici ne apărau convenţiile, faptul că nu se ştia totul despre noi. Piesa vieţii se juca în cele din urmă frumos, chir dacă prietenul pe faţă îţi era duşman în ascuns. Dincolo nu va mai fi aşa. Vom fi adevăraţi unii faţă de alţii. Ne vom mai recunoaşte? Nu vom regreta sfintele convenţii care, totuşi făceau frumoasă lumea de aici? Dar să ne mângâiem că vom apare acolo şi cu virtuţile aici neştiute sau nerecunoscute, cu toate că şi acestea ne vor distanţa ca şi trădările ascunse. Nu vom mai fi aceiaşi, deşi cu aceeaşi identitate. Şi ne vom recunoaşte. De aceea Slujba înmormântării regretă că lumea aceasta a fost o lume de „umbră şi vis―, o lume care nu mai înseamnă nimic, dacă omul dispare din ea pentru totdeauna, şi nu se mai întoarce, fie pentru că nu vrea, fie pentru că nu se poate. Slujba e însă slujba speranţei în nemurire, afirmarea supravieţuirii, a învierii şi, în final, a restaurării. E atât de omenească în tânguirile ei, pe cât e de omenească şi în speranţele ei. Dar slujba e mai ales o lecţie care ne învaţă că trecerea ne aşteaptă pe toţi. Că marea mutaţie se va sfârşi şi cu noi. Şi să avem grijă. Să învăţăm pe ce să punem accentul. Să învăţăm să trecem. Să începem de pe acum. Şi să mergem cu braţele încărcate de ceea ce ne e trebuincios dincolo. Să lepădăm feţele duble de care ne-am ruşina dincolo. În cele din urmă, numai aceasta contează. E ceea ce ne spune cel ce pleacă. E ultimul său mesaj către noi. Vedeţi: tot ce-am făcut, tot ce-am avut, a rămas. Nu mai am nici o putere asupra bunurilor mele. Şi prin răul pe care l-am făcut, nu mi-am agonisit nimic. Clipa aceasta, situaţia aceasta n-am putut-o evita. Nu mi-au servit la nimic nici averea, nici ambiţia, nici faptul că i-am înlăturat pe alţii şi le-am luat eu locul. Noi către ei nu mai avem nici un mesaj. Marea noastră rugăciune e doar pentru iertarea greşelilor lor, ca să nu plece cu povara lor dincolo. Ultimul nostru act e un act de sfântă generozitate. În faţa despărţirii ne simţim solidari cu cei ce pleacă. Îi iertăm de parcă ne-am ierta pe noi înşine. Să nu plece ca Bogatul nemilostiv. Moartea nu e moarte, dar despărţire este. Trecere într-o altă dimensiune completamente diferită de a noastră. Cel ce moare pleacă, dar noi rămânem încărcaţi cu tragedia despărţirii şi plângem. Şi e bine să plângem. E firesc să plângem. E omenesc să plângem. Căci noi rămânem oameni, în condiţia noastră de aici, ca oameni. Şi Iisus a plâns când a auzit că Lazăr, prietenul său, a murit. Şi slujba înmormântării ne face să plângem. Nicăieri, ca prin cuvintele ei, nu ne trăim cu adevărat destinul nostru omenesc. Slujba înmormântării nu trebuie să ne deconcerteze, când ne provoacă lacrimile, lamentaţiile şi sfâşierile sufleteşti. Dimpotrivă, să ne facă să simţim şi mai profund „prăpastia" dintre „noi― şi „ei", cei plecaţi, prăpastie peste care va trebui să trecem într-o zi şi noi şi trebuie să-i ştim din vreme toată încărcătura de gravitate. Cu fiecare mort, ar trebui să facem, cu anticipaţie experienţa morţii noastre. A definitivei dezrădăcinări de aici. Căci întoarcere nu mai este, şi cu ce ai plecat, întru acelea vei trăi acolo. Şi cine ştie cum? Ca bogatul? Ca săracul? Ca cel ce ai fost aici, în mod sigur. Asemenea teme, oricât ni le-am lămuri, rămân mereu deschise meditaţiei noastre cele mai profunde. Cuvânt rostit în catedrala din Sibiu, Duminică, 4 nov. 1984. Duminica a XXIV-a după Rusalii - Când moartea se dovedeşte totuşi somn Mântuitorul se întorcea din ţinutul Gadarenilor unde vindecase un îndrăcit. După Matei, fuseseră doi (Matei 8, 28). Am explicat altă dată acest lucru. Imaginea unui Iisus care nu era iubit "în patria Sa", adică în Nazaret şi mai apoi în Capernaum, pentru că circula zicala că "nimeni nu e profet în ţara lui", nu e întru totul adevărată. Evanghelistul Luca ne spune că "întorcându-Se, L-a primit poporul, căci toţi Îl aşteptau" (Luca 8, 40). Prin acest "L-a primit" trebuie să înţelegem că i-au organizat o primire deosebită, ieşind toţi în întâmpinarea Lui. Că L-au primit cu respect şi cu bucurie se vede şi din textul care urmează, unde se arată că "Îl îmbulzea poporul" (v. 42). Exegeţii cred că locul unde s-a întors era oraşul Capenaum, pentru că, de la o vreme, Mântuitorul se pare că se mutase din Nazaret în Capernaum, ceea ce şi explică de ce a numit de multe ori Capernaumul "patria Sa", oraşul Său. Manifestaţia de bucurie pe care i-au organizat-o la întoarcere, arată că toţi îl cunoşteau şi că se bucura de o faimă bine stabilită printre ai Săi. De altfel Capernaumul nu era o localitate foarte mare. Toţi se cunoşteau între ei. Aceasta se întâmplă - spun exegeţii - în luna decembrie a anului 28. Ţinând seama de greşeala de calcul a lui Dionisie Exiguul, Mântuitorul putea fi în vremea aceea în al doilea an al propovăduirii Sale. Toată lumea se bucura de întoarcerea lui Iisus, dar unul din mulţime se bucura mai mult decât toţi, pentru că în inimă îi încolţise o speranţă. Acesta era chiar maimarele sinagogii din localitate. Îl chema Iair. Iată că i-a rămas numele în istorie şi e pomenit din generaţie în generaţie, deşi nu era decât un obscur, cum am zice noi, rabin de sinagogă de provincie. Capernaumul e departe de Ierusalim, la nordul Mării Galileii, în extremitatea nordică a Ţării Sfinte. Aşteptând câteva momente pentru ca mulţimea să se potolească, dar nu prea mult pentru că avea o cerere urgentă, Iair şi-a făcut loc, a ajuns în faţa lui Iisus, i-a căzut la picioare şi i-a spus, ca şi cum l-ar fi aşteptat în mod deosebit: Învăţătorule, vino repede acasă la mine şi fă ceva, pentru că fiica mea rău pătimeşte. E bolnavă. E bolnavă rău. E bolnavă spre moarte (Luca, 41-56). Fata avea "ca la doisprezece ani". Dacă Iair locuia prin vecinătate, Iisus putuse chiar s-o ştie pe copilă. Pe Iair în mod sigur îl cunoştea. Se îndreptă de îndată spre casa acestuia. Înainte de a vedea ce s-a petrecut acolo, să ne oprim asupra câtorva detalii. Mai întâi asupra faptului că Iair nu adresase o rugăminte pentru el însuşi. O făcuse pentru fiica sa, Mântuitorul i-a ascultat deci o rugăciune făcută pentru altcineva. Este un lucru care trebuia să ne reţină atenţia, pentru că episodul justifică rugăciunile pentru alţii. Justifică rugăciunile Bisericii pentru alţii, justifică rugăciunile pe care le fac părinţii pentru copii, rugăciunile pe care le fac copii pentru părinţi, pe care le fac prietenii unii pentru alţii. Remarcăm acest lucru pentru că mulţi cred că au putere numai rugăciunile pe care le face fiecare pentru el însuşi, deşi "rugaţi-vă unii pentru alţii" e porunca expresă a Sfintei Scripturi (Iacov 5, 16). Mulţi dintre cei rupţi de la trupul Bisericii drepteredincioase resping pomelnicele care se aduc la altar pentru ca preotul să pomenească numele scrise acolo, la Sfânta Proscomidie şi la Sfânta Liturghie. Un exemplu de astfel de rugăciune avem aşadar în rugămintea lui Iair pentru fiica sa. Dumnezeu ţine seama de rugăciunile făcute pentru alţii. Ele înseamnă generozitate, înseamnă dăruire, înseamnă iubire, înseamnă bunătate. Nu se poate că Dumnezeu să nu ţină seama de astfel de sentimente. Precum Dumnezeu face totul pentru noi. El preţuieşte desigur şi ceea ce facem noi pentru alţii. Când facem ceva pentru alţii, ieşim din egoism, ne dovedim co-părtaşi la destinul aproapelui. Ne asemănăm cu Dumnezeu. Nu numai fapta în ajutorul aproapelui ne ridică la starea de frate al lui, ci şi rugăciunea pentru el dorinţa ca şi el să fie ajutat de Dumnezeu. Nu numai noi să fim ajutaţi. Nu numai pentru noi să chemăm atenţia lui Dumnezeu. Să nu zicem numai "Doamne ajută-mă", ci şi "Doamne ajută-l pe Cutare" şi să cerem acest ajutor ca şi cum l-am cere pentru noi. Mai ales în astfel de momente, în mod sigur ne ajută Dumnezeu şi pe noi, înduioşat de inima noastră bună. Pe bună dreptate ne asigură sfântul Ioan Damaschin că: "Dumnezeu mai ales atunci se înduplecă cu totul, şi împarte cele cerute, nu când cineva luptă numai pentru sufletul său, ci când face aceasta pentru aproapele". Şi Dionisie Areopagitul scrie că "rugăciunile unora pentru alţii au preţ şi putere înaintea lui Dumnezeu" (Despre Ierarhia bisericească, VII.) Foarte subtil în analiza acestor stări sufleteşti. Sfântul Ioan Scărarul crede chiar că atunci când cineva ne cere să ne rugăm pentru el, credinţa lui ne mântuieşte şi pe noi. Dar întorcându-ne la Iair, trebuie să mai remarcăm încă ceva în legătură cu cererea sa. Mântuitorul n-a avut nici o ezitare, n-a zis, de pildă, Stai să mă gândesc, sau, Să încercăm, sau: Să vedem mai întâi de ce boală pătimeşte fata! Să văd dacă sunt Eu în stare s-o vindec, sau nu sunt în stare. Mântuitorul n-a făcut nici un astfel de reflecţii. Pur şi simplu şi-a schimbat direcţia spre casa lui Iair. Medicii, taumaturgii, oamenii dăruiţi cu pricepere sau cu vreun dar oarecare al vindecării, încearcă. Nu sunt siguri. Şi recunosc: vom încerca. Mântuitorul însă a schimbat doar direcţia, fiind sigur că va reuşi să răspundă rugăminţii lui Iair. Era sigur, pentru că era Dumnezeu! Dar să ne oprim deocamdată aici, pentru că pe drum, spre casa lui Iair s-a mai întâmplat ceva. Mulţimea Îl înghesuia, toţi s-au luat după El, mergând spre casa lui Iair. Voiau să mai vadă încă o minune. Ştiau că o vor vedea. Erau curioşi să vadă cum va fi. Dar, la un moment dat, Mântuitorul s-a întors şi a întrebat: "Cine s-a atins de Mine?" Unul din Apostolii care erau în jurul Lui, care-L apărau de mulţime, deşi era imposibil să-L apere, pentru că mulţimea îl îmbulzea, fiecare voind să se stingă de hainele Lui, să fie cât mai aproape, i-a spus, zâmbind desigur: "Învăţătorule, poporul Te împresoară şi Te îmbulzeşte, şi Tu întrebi: Cine s-a atins de Mine?" (Luca 8,45). Era adevărat, dar Mântuitorul s-a explicat de îndată: "S-a atins de Mine cineva, pentru că am simţit o putere ieşind din Mine". Era vorba de altceva deci. Văzând că nu se poate tăinui, o femeie a ieşit în faţă şi a recunoscut că ea fusese, arătând şi pricina pentru care o făcuse. Avea o boală, o scurgere de sânge de doisprezece ani, care nu se mai oprea. Atingându-se de Mântuitorul, în clipa aceea s-a vindecat. Puterea vindecătoare fusese deci "puterea" ieşită din Sine, pe care o simţise Mântuitorul. Auzind-o Iisus, s-a întors spre ea. Era înfricoşată. Se temea pentru ceea ce făcuse, ca şi cum făcuse un lucru nepermis. Dar El i-a zis: "Îndrăzneşte, fiică! Credinţa ta te-a mântuit! Mergi în pace!" Simplu. Ca şi cum s-ar fi petrecut lucrul cel mai firesc din lume. Mântuitorul nu dramatiza şi nu ţinea să se facă mare publicitate din minunile Sale. Ar trebui totuşi să ne mai atragă atenţia câteva lucruri din această întâmplare. După cum am văzut, femeia se atinsese de El, dar de El se atingeau toţi care reuşeau să-i fie în preajmă. Cum se face că totuşi către o singură atingere a fost Mântuitorul atent? De ce? Fiindcă femeia aceasta venise cu o credinţă deosebită, venise cu o intenţie anume. Femeia avea un motiv anume să se atingă de El, în speranţa şi credinţa vindecării. De aceea Mântuitorul i-a spus: "Credinţa ta te-a mântuit!" şi "îndrăzneşte". Deci, crede tot aşa în continuare. Aceasta trebuie să ne dea şi nouă de gândit. Toţi venim la biserică, toţi ne atingem într-un fel sau altul de Mântuitorul, dar iată că nu către toţi se revarsă puterea Sa. Ea se face simţită însă la aceia care vin cu o intenţie anumită, şi care vin săşi expună intenţia în faţa lui Dumnezeu, cu credinţă. Şi mai trebuie să tragem o învăţătură de aici. Mulţi dintre cei puţini credincioşi zic: Credeţi voi că are Dumnezeu chiar aşa, grijă de voi toţi? Că se apleacă Dumnezeu către nevoile fiecăruia dintre voi? Că ţine Dumnezeu socoteala atâtor miliarde de oameni câte sunt pe pământul acesta, şi că îi are în vedere pe fiecare dintre ei? Ei bine, iată, întâmplarea aceasta ne spune că da. Dumnezeu ne are în vedere pe fiecare din noi, cu condiţia însă să venim către Dumnezeu cu intenţii precise, susţinute de o credinţă neîndoielnică. Convoiul, în timpul acesta, mergea mai departe spre casa lui Iair, condus chiar de Iair. Şi iată că, îndată după întâmplarea cu femeia, cineva, venit de acasă de la Iair, şi-a făcut loc până a ajuns lângă el şi i-a spus: "Nu mai osteni pe învăţătorul. Fiica ta a murit!" Iair căzu în întristarea cea mai de pe urmă. Era unica lui fiică, aşa spune evanghelistul Luca. Şi ce durere poate fi mai mare decât să pierzi o copilă pe care ai crescut-o până la 12 ani? Putem bănui la Iisus o afecţiune faţă de Iair şi casa lui, căci că mai-mare al sinagogii era un om credincios şi Iisus era sigur nelipsit de la rugăciune. A auzit când i s-a spus lui Iair: "Fiica ta a murit, nu-L mai osteni pe Învăţătorul". S-a întors către el şi i-a spus repede cuvânt de mângâiere şi speranţă, înainte de a cădea în deznădejde: "Nu te teme, crede numai şi se va mântui fiica ta!" Iair şi toţi dimprejurul lui vor fi fost uimiţi când au văzut că Mântuitorul nu dă înapoi, ci merge mai departe, deşi erau siguri că auzise că fata a murit. Au ajuns la casa lui Iair. Iisus i-a lăsat pe toţi afară. Casa nu va fi fost atât de mare ca să încapă toţi. A luat înăuntru pe Petru, pe Iacob, pe Ioan şi pe părinţii fetei. Când au intrat, i-au găsit pe ai casei plângând. Fata murise. De când e lumea se ştie cum arată cineva când moare; că îi stă inima, că îi încetează răsuflarea. Toţi ştiau să deosebească un mort de un viu. Toţi constataseră că fetiţa murise. Plângeau. Şi socoteau sosirea lui Iisus inutilă, tardivă. Poate numai Iair să-şi fi păstrat credinţa la care chemase Mântuitorul: "Crede numai!" Celorlalţi le-a zis: "Nu plângeţi. Fiţi pe pace. Fata n-a murit, ci doarme!" De fapt murise. Şi o ştia şi El. Dar a vrut să le arate ce este moartea în gândirea lui Dumnezeu. Moartea e doar somn. Un somn care nu întrerupe decât viaţa pământească. "Doarme!" a zis El! Cu toată gravitatea momentului şi cu toată durerea lor, această vorbă i-a făcut să râdă. Râdeau de neştiinţa Lui. Poate chiar puţintel batjocoritor. Cum adică? Tu nu vezi că a murit? Tu nu poţi deosebi un om viu, de un om mort? Ne spui nouă că doarme! Mântuitorul nu s-a mai ocupat însă nici de râsul, nici de îndoiala lor. S-a îndreptat către fetiţa, a luat-o de mână şi, spune evanghelistul, redând faptele exact aşa cum s-au întâmplat, "a strigat" ca şi cum trebuia să fie auzit de sufletul ei de pe tărâmul celălalt, ca şi cum sufletul ar fi fost depărtat undeva. "A strigat, zicând: Copilă, scoală-te!" Sfântul Evanghelist Marcu - pentru că întâmplarea aceasta e istorisită de trei dintre evanghelişti, de Matei, Marcu şi Luca - Sfântul Marcu ne reproduce chiar expresia în limba aramaică pe care a folosit-o Mântuitorul când s-a adresat fetiţei: "Talita cumi!" Ca şi cum i-ar fi spus: Înviază! (Mc. 5,41). Şi, spre stupefacţia tuturor, în clipa aceea fetiţa s-a ridicat. Ca să n-o sperie, şi să nu sperie pe nimeni, Mântuitorul a tras-o jos de pe patul morţii, a dat-o părinţilor şi le-a spus: "Daţi-i să mănânce". Era slăbită desigur. Fusese şi bolnavă. Nu mâncase de mult. Daţi-i de mâncare. Apoi le-a poruncit să nu spună nimănui cele ce s-au întâmplat. Şi tot atât de simplu precum venise, a şi plecat. Porunca de a nu spune ce s-a întâmplat era aproape inutilă, fiindcă cine ar fi putut să tacă o asemenea întâmplare? Cum ar fi putut să tacă cei care o văzuseră moartă, şi au văzut-o după aceea ridicându-se vie? Nimeni nu putea să tacă. Mântuitorul însă, în afară de faptul că o înviase pe fetiţă, a vrut să le dea şi o povaţă de smerenie. S-a ferit de laude şi de slava lor. De teama de farisei nu putea fi vorba, pentru că ştia că aceia vor auzi. Şi nici nu făcuse minunea ca să rămână tăinuită, mai ales când fuseseră de faţă atâţia martori. Minunea îi va fi zguduit pe cei care au văzut-o, încât, pentru moment, au amuţit. Le-a ruşinat râsul de la început! Să ne aducem acum aminte de cuvintele spuse de Iisus femeii şi de cuvintele pe care i le-a spus lui Iair. Femeii i-a spus: "Credinţa ta te-a mântuit", şi îndemnul de "a crede" leagă cel două minuni între ele. Dar trebuie să citim în ele ceva mai mult decât ne spun la prima lectură. Felul cum pune Iisus problema, ne duce la concluzia că cele două minuni le-a făcut de fapt cel care a avut credinţă. Femeia prin credinţa ei: "Credinţa ta te-a mântuit". Nu a Mea. "Crede numai", i-a zis lui Iair. Tu, nu Eu. Prin urmare Mântuitorul vrea să ne arate că cel care are credinţă, această credinţă a Iui devine făcătoare de minuni. Cel care are credinţă devine posesorul unei forţe extraordinare pe care n-a avut-o înainte, pe care o are acum şi prin care face acum lucruri extraordinare. Cum am putea oare defini credinţa în acest înţeles de credinţă care ajunge să facă minuni? Sfântul Apostol Pavel o defineşte astfel: "Credinţa este încredinţarea despre lucrurile nădăjduite şi adeverirea celor nevăzute" (Evrei 11, 1). Ea ar fi, cu alte cuvinte, intrarea în contact cu o realitate de dincolo de noi şi recunoaşterea acestei realităţi. Intrarea într-un astfel de contact te transformă, îţi creşte dimensiunile, îţi prelungeşte fiinţa, ţi-o scoate din limitate şi ţi-o încarcă din afara ta cu o energie suplimentară, ca şi cum ai intra în contact, să zicem, cu o centrală electrică prin cuplarea la o priză. În momentul în care un bec intră în contact cu o centrală electrică, lumina i se aprinde. Motoarele electrice cuplate cu centrală încep să meargă. Tot ce este construit să funcţioneze pe bază de electricitate, în momentul cuplării învie din morţi. Sau să luăm drept comparaţie o centrală telefonică. În momentul în care te-ai racordat la o centrală telefonică, poţi să vorbeşti cu oricine are şi el un telefon. Poţi să vorbeşti până dincolo de ocean. Poţi să vorbeşti în toată lumea. Ai căpătat o dimensiune nouă. Poţi vorbi la distanţă, ceea ce fără aceste aparate de contact nu poţi face fie că sunt cu fir, fie că sunt fără fir. Aşa este credinţa. Intrare în contact cu Dumnezeu. E ca un comutator. Ai făcut mişcarea la comutator şi s-a aprins lumina. Ai făcut mişcarea în sufletul tău, l-ai comutat, ai intrat în legătură cu Dumnezeu, te-ai convertit la Dumnezeu, şi atunci totul se schimbă. Nu mai eşti singur. Ai ieşit din condiţia de singur. Ai ieşit din condiţia de "eu" şi ai devenit "eu plus Dumnezeu". Ai ieşit din condiţia de izolare şi ai devenit cooperator cu Cineva mai mare, conlucrător cu Cineva mai puternic, cu Dumnezeu. Credinţa este o schimbare de condiţie umană, prin alianţă cu Dumnezeu. Se spune despre o sfântă că la un moment dat s-a gândit să construiască o biserică şi nu avea decât doi bani. Episcopul i-a spus: "Bine, bine, te gândeşti să faci o asemenea construcţie, dar cu ce ai s-o faci? Gândeşti că eşti în stare s-o faci cu aceşti doi bănuţi? Îndrăzneşti să începi o asemenea lucrare?" Ea a răspuns: Aşa este, dacă lucrurile rămân numai pe seama mea. Dar dacă mă întovărăşesc cu Dumnezeu, atuncii totul e posibil! Aceasta este credinţa! Recunoaşterea puterii lui Dumnezeu, care, în felul acesta, devine putere şi în noi. De aceea a zis Mântuitorul: "credinţa ta" şi "crede numai". Mântuitorul a făcut adesea, foarte adesea, referiri la credinţă. Să ne amintim:  "De aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia să se mute din loc şi s-ar muta".  "Credinţa ta te-a mântuit", spunea ori de câte ori făcea o minune.  Pe orbi îi întreba: "Credeţi voi că Eu pot să fac lucrul acesta?" - "Da, Doamne". Totdeauna Mântuitorul se referă la credinţă ca la cheia care poate rezolva toate destinele pământeşti. Prin credinţă imposibilul devine posibil. Prin credinţă, necunoscutul devine cunoscut. Prin credinţă tot ceea ce ni se pare că nu are sens în viaţă, în lume, în existenţă, capătă dintr-o dată sens. Prin credinţă, Dumnezeu dă sens la tot ceea ce există. Credinţa este în primul rând un mijloc de cunoaştere a lui Dumnezeu. "Prin credinţă" - spune Sfântul Pavel - "Cunoaştem că lumea a fost făcută prin cuvântul lui Dumnezeu, aşa că cele văzute şi-au luat începutul din cele nevăzute" (Evrei 11, 3). De altfel, nici nu e posibilă acum o altă cunoaştere, la modul ultim, decât prin credinţă. "Nu prin vedere" (II Cor. 5,7). Credinţa este, prin urmare, şi un mijloc de cunoaştere. Noi cunoaştem, în general, pe mai multe căi. – Prin raţiune, adică prin puterea minţii de a deduce pe cale logică adevărul, – prin ştiinţă şi experienţă, adică prin cercetare experimentală a realităţii şi a cauzelor a tot ceea ce există, folosindu-ne simţurile şi raţiunea care ordonează rezultatele; – cunoaştem apoi cu ajutorul inimii, prin intuiţie, cum se spune printr-un termen mai savant, şi, în sfârşit, cunoaştem prin credinţă. Prin simţuri nu vedem, nu ajungem totul. Experienţa se ajută întotdeauna de cunoaşterea raţională, adică de gândirea logică. La foarte multe concluzii din ordinea cunoaşterii ajungem prin deducţie logică. Spre exemplu, dacă un lucru se mişcă, chiar dacă nu vedem cine îl mişcă, logica ne spune că trebuie să existe un mişcător, că trebuie să existe un motor, altfel, singur, lucrul nu s-ar mişca. Şi dacă un lucru există, trebuie, logic, să aibă o cauză. Hazardul nu poate fi logic. Nu are nici o coerenţă, nici consistenţă. Hazardul, nefiind organ să fie dotat cu un anumit rost, cu o anumită funcţie, nu poate fi explicată prin hazard. Ceva poate fi dotat cu finalitate numai de o gândire, de un gânditor, de Cineva care are forţă de organizare. Iată ce spune un fizician care a luat premiul Nobel pentru fizică, Alfred Kastler: "Nu pot să cred - ca să vorbesc limpede - că hazardul şi necesitatea sunt singurii responsabili ai evoluţiei. Nişte cosmonauţi care ar descoperi, pe faţa nevăzută a Lunii, o uzină automată de aluminiu în plină activitate, nu ar reuşi să mă convingă că această uzină a fost realizată doar prin jocul întâmplător al reacţiilor fizico-chimice între diferitele elemente prezente pe suprafaţa satelitului nostru. Cosmonauţii s-ar crede mai degrabă victimele unei halucinaţii. Or, cea mai mică bacterie este o uzină fizico-chimică cu mult mai complexă şi cu o organizare mult mai ingenioasă decât o uzină automată de aluminiu".Aceasta e constatarea prin experienţă. Şi acum vine deducţia logică a aceluiaşi fizician. "Această constatare şi alte câteva la durata enormă pe care ar necesita-o "apariţia" fiecărei mutaţii doar după legile hazardului, ne face să credem că este cel puţin prematur să negăm existenţa finalităţii în universul biologic. După părerea noastră, noţiunile de cauzalitate şi de finalitate nu se exclud una pe cealaltă, ci se află şi ele într-o relaţie de complementaritate" (Alfred Kastler, Această stranie materie, Editura Politică, Bucureşti, 1982, p. 6). Acestea de mai sus sunt spuse de un savant din vremea noastră. Am apelat la un astfel de izvor contemporan, pentru ca nu cumva apelând la oameni de ştiinţă mai vechi să ne putem înşela, folosind concluzii astăzi depăşite. Evident, multe din concluziile din trecut sunt astăzi depăşite cu adevărat, dar iată că unele, cele privitoare la întrebările cele mai mari, au rămas şi astăzi asemenea celor din secolul al XVII-lea, când a fost fondată ştiinţa modernă despre natură, de către savanţi ca Kepler, Copernic, Galileo Galilei, Newton. Diferenţa dintre cei de atunci şi cei de azi e că cei de atunci îndrăzneau să tragă fără ezitare concluziile ştiinţei lor. Cei de azi îşi expun doar constatările şi lasă deschise concluziile, poate în speranţa că alte constatări ar putea în viitor motiva şi alte concluzii. Cei de azi nu pronunţă numele lui Dumnezeu. Cei din vechime Îl pronunţau. Iată cu ce cuvinte îşi termină Kepler (1571-l630) ultimul volum din cartea sa Armonia cosmică (Harmotdces mmtdk 1619): "Îţi mulţumesc, Dumnezeul meu, creatorul nostru, că mi-ai dat posibilitatea de a vedea frumuseţea creaţiei Tale; în măsura în care spiritul meu mărginit le-a putut înţelege, oamenii vor citi aici dovezile despre aceasta". Newton (1643-l727), sprijinindu-şi cercetarea universului pe fenomene concrete, din care a extras legi de sine stătătoare, a rămas totuşi ataşat credinţei într-un Dumnezeu personal, socotind că mecanismul naturii nu e altceva decât împlinirea scopurilor Acestuia. El vede toate corpurile solide pătrunse de un spirit subtil, ascuns în substanţa lor. El este acela care a spus că-n faţa tainelor universului se simte ca un copil care scoate din ocean o găletuţă de apă, în timp ce restul oceanului îi rămâne necunoscut. Despre gravitaţie a spus că nu i-a putut stabili nici o cauză. Tot ce a putut face a fost s-o constate. În legătură cu gravitaţia a spus Newton că nu i-a putut afla cauza şi că ... nu imaginează ipoteze. E vorba desigur de ipoteze ştiinţifice. Tot Newton a spus că "natura este conformă cu sine însăşi", adică nu-şi iese din legi (în opera Optică). Înaintea lui, Galileo Galilei spusese în acelaşi sens că ,,natura e scrisă în limbaj matematic". Toate cele de mai sus sunt moduri de afirmare a ordinii universale care presupune un programator care să ştie ... matematica! Ceea ce hazardul nu ştie! Heisenberg, contemporan cu noi, e mai reţinut, dar şi el spune că "nimeni nu ştie ce ne rezervă viitorul, nici care sunt puterile spirituale care vor guverna lumea, dar trebuie să începem prin a crede în ceva şi prin a voi ceva" (La nature dans la physique contemporaine, Paris, 1962, p. 78). El se declară de acord cu Freyer că trebuie să începem în toate prin formula antică: credo ud intelligram, cred ca să înţeleg, aşa cum Cristofor Columb şi-a început călătoria în jurul Pământului pornind de la credinţa că Pământul e rotund (Idem, p. 77). Tot Heisenberg a spus: "La început a fost simetria". Sublim! Simetria presupune o intervenţie raţională, conştientă. Şi Kepler tot această înţelese prin Armonia cosmică, din care am citat mai sus. Şi un om de ştiinţă român, Edmond Nicolau, a spus că "nu putem afirma că ştim totul, dar nu putem accepta extraordinarul, "miraculosul" decât în urma unor verificări scrupuloase. Nu putem respinge ceea ce nu înţelegem, dar avem obligaţia elementară de a verifica existenţa a ceea ce trebuie integrat în edificiul actual al ştiinţei, totuşi atât de splendid. Omul este un univers ce posedă încă mari zone neexplorate" (Omul între două infinituri. Ed. Politica, 1972, p. 167). Să verificăm. Nu se opune nimeni verificării. Dar când verificăm şi nu găsim cauze naturale, s-o recunoaştem, cum fac de altfel savanţii. Spre deosebire de cei vechi, modernii sunt mai prudenţi în a trage concluzii, dar nu mai ştiutori. Se ştie câte ceva de la un anumit punct, se zice de la clipa zero a originii universului, dar aceasta e doar o vorbire metaforică, pentru că înainte de clipa zero mai este o mare lume despre care nu ştim nimic (vezi acad. prof. Ioan Ursu, Cuvânt înainte la Steven Weinberg, Primele trei minute ale universului, Ed. Politică, 1984, p. 8-9). Cunoaşterea prin credinţă, cum spune Sfântul Pavel, e cea despre lucrurile cele nevăzute, adică despre cauza care prin experienţă sau prin logică nu poate fi decât dedusă/dar nu pipăita, fapt pentru care pentru mulţi rămâne incertă. Credinţa o preface în certitudine, când numeşte această cauză Dumnezeu. Cunoaşterea prin inimă, numită şi cunoaştere prin intuiţie, îşi are şi ea o valoare extraordinară, fiind foarte aproape de cea prin credinţă. Un mare învăţat, Pascal, spunea: "Inima are raţiuni despre care raţiunea nu ştie nimic". Cunoaştem adică prin inimă, ceea ce nu putem cunoaşte cu ajutorul minţii, şi nici cu ajutorul experienţei şi cercetării ştiinţifice. Unui mare profesor de ştiinţe pozitive, ateu convins şi cinstit, i-a murit soţia. A înmormântat-o. Studenţii au observat că, deşi necredincios, în fiecare duminică mergea la mormântul ei cu o lumânare l-au întrebat: domnule profesor, aici ne faceţi ştiinţa pozitivă, dar duminica vă vedem cu o lumânare la mormântul soţiei. Cum se împacă acestea două? Cum puteţi reduce contradicţia? Când sunteţi onest? Profesorul a răspuns: una e ceea ce va spune mintea mea, şi va spune ce ştie ea, cu onestitate, şi alta este ceea ce simte inima mea. Trebuie să fiu onest şi cu ea! Revenind la credinţă, prin ea cunoaştem, aşadar, lucrurile nevăzute. Le credem cum ni se descoperă. Însemnează, oare, că, aşa fiind, credinţa nu este raţională, sau că este antiraţională? Nu. Cine dă şi cine primeşte credinţa pornesc totuşi de la nişte date primare care cad atât sub puterea simţurilor noastre, cât şi sub puterea legilor gândirii logice. Citim în Scriptură: "Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria". Dacă traducem aceste cuvinte pe o limbă mai comună, înseamnă că deducem slava lui Dumnezeu din măreţia, frumuseţea şi ordinea universului şi din creaţia care cere un Creator. Deducţia aceasta este logică, raţională. Toate cele pe care le vedem deasupra noastră, în jurul nostru şi în noi, ne vorbesc logic depre Dumnezeu. N-au putut apărea de la sine. Trebuia să le fi făcut cineva. Şi vorbesc despre slava şi despre măreţia lui Dumnezeu, pentru că totul este frumos şi minunat. În fond, asta a fost şi logica lui Kepler şi a lui Newton, de care am amintit mai înainte. Opţiunea pentru credinţă e logică. Credinţa nu este, aşadar, un act forţat şi iraţional, ci are la bază un raţionament logic care îl satisface pe credincios. Credinţa vindecă toate neliniştile noastre. Credinţa umple toate golurile noastre, atunci când ne punem marile întrebări despre noi, despre existenţă, despre lumea aceasta, şi nu găsim răspuns. Căci altfel, rămânem şi trăim mai ales cu întrebările, decât cu răspunsurile. Acad. Ioan Ursu, citat mai sus, spune că "în astrofizica de azi, ca şi în celelalte ştiinţe, întrebările nasc răspunsuri ce nasc alte întrebări" (p. 13). Frumos spus şi adevărat. Dar dezolant, dacă rămâi suspendat doar de întrebări. Credinţa ne dă şi răspunsuri. Credinţa trebuie să fie neîndoielnică. Să ne aducem aminte ce a pătimit Apostolul Petru când, fiind mai mulţi dintre ei pe corabie, în largul mării, a apărut Mântuitorul pe valuri şi Petru a pornit către El. Când a început să se îndoiască, să nu mai creadă că în faţa lui e cu adevărat Mântuitorul şi că El l-a chemat, a început în aceeaşi clipă să se scufunde. Speriat a strigat: "Doamne, scapă-mă!" Mântuitorul i-a întins mâna admonestându-l: "puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?" (Matei 14, 30-31). Credinţa noastră trebuie să fie neîndoielnică, aşa cum a fost credinţa femeii care s-a atins de Mântuitorul, şi credinţa lui Iair. Credinţa noastră trebuie să fie dreaptă, după lege, aşa cum ne-a lăsat-o Mântuitorul, aşa cum ne-a fost transmisă de apostoli, aşa cum nouă românilor neau lăsat-o moşii şi strămoşii noştri care au păstrat-o din vechime, de la Apostoli până în vremea noastră. Sfântul Apostol Pavel spune precis: "Nu se încununează decât cel ce se luptă după lege" (II Tim. 3, 5), decât cel ce crede după rânduială, după cum ne învaţă Biserica noastră. Este clar: ceilalţi, oricât ar avea chipul buneicredinţe, dacă au ieşit din Biserică, nu se mântuiesc, oricât ar avea chipul buneicredinţe, dacă au ieşit din Biserică, nu se mântuiesc, oricât li s-ar părea că sunt aproape de împărăţia lui Dumnezeu. Nu intră înăuntru. Dar să ne mai punem o întrebare - şi cu aceasta o să încheiem: - Trebuie oare să ne adresăm lui Dumnezeu şi cu credinţă să cerem totul de la El? Sigur că da, dar cu un mic corectiv: tot ceea ce putem face noi, să facem noi. Dumnezeu atunci intervine, când nu putem noi rezolva ce e de rezolvat. Doar "suntem împreunălucrători cu Dumnezeu", spune Sfântul Pavel (I Cor. 3, 9). Dacă suntem împreună-lucrători, înseamnă că trebuie să ne facem partea noastră, nu să aşteptăm cu mâinile încrucişate totul de la Dumnezeu, pe motiv că îi adresăm prin credinţă rugăciuni să intervină în viaţa noastră. Ce-am mai fi noi, dacă ar face totul în viaţa noastră numai Dumnezeu? Dumnezeu ne ajută când e nevoie. Românii au o vorbă înţeleaptă: Dumnezeu dă, dar în traistă nu pune! Nu trebuie să cerem de la Dumnezeu ceea ce putem face noi. Într-o mănăstire, în bibliotecă, studiau patru călugări: un dominican, un franciscan, un benedictin şi un ortodox. La un moment dat, noapte fiind, s-a stins lumina. Unul din ei a propus: "Fraţilor, să ne rugăm lui Dumnezeu şi să vedem la a cărui rugăciune se va aprinde lumina. Va fi şi un semn că ordinul respectiv e mai apreciat de Dumnezeu". Au acceptat. Şi s-a rugat dominicanul, profund, pios, dar nu s-a întâmplat nimic. S-a rugat franciscanul, profund, pios, dar nu s-a întâmplat nimic. S-a rugat benedictinul, profund, pios, dar nici de data aceasta nu s-a întâmplat nimic. Al patrulea şi-a început rugăciunea, s-a ridicat de la locul lui, şi zicându-şi rugăciunea mereu, s-a dus la tabloul de siguranţă, l-a reparat, şi, în clipa când şi-a terminat rugăciunea, a terminat şi reparaţia tabloului de siguranţă, şi s-a aprins lumina! Ceea ce putem face noi, suntem chemaţi să facem noi. Cu rugăciune, clar şi cu braţele şi cu mintea noastră. Nu ceri de la Dumnezeu ceea ce poţi face tu. Ar însemna să nu faci uz de instrumentele cu care te-a înzestrat Dumnezeu. Pe Dumnezeu nu-L pui la încercare decât în cazuri limită, cum a făcut, de pildă, Saddhu Sundar Singh care, fără ajutorul lui Dumnezeu Care l-a scos dintr-o groapă, ar fi murit. Sau cum a făcut Ilie în confruntarea cu preoţii închinători la idoli. A cerut lui Dumnezeu să arbitreze: să pogoare focul peste jertfa celui drept. Şi Dumnezeu a pogorât focul peste jertfa sa, ceea ce l-a îndreptăţit să-i distrugă pe falşii preoţi închinători la idoli. Ilie a fost îndrăzneţ pentru că avea credinţă şi pentru că se afla într-o situaţie de limită. Numai Dumnezeu putea lămuri disputa. Şi atunci a apelat la Dumnezeu. În cazul celor patru călugări, Dumnezeu fusese prins partener în învoială, într-un caz care nu era de limită. Nu depindea exclusiv de Dumnezeu. Al patrulea i-a învăţat pe ceilalţi trei cum se pune problema: trebuiau să unească rugăciunea cu ceea ce puteau face ei. Se va fi rugat şi el să-i dea Dumnezeu putere să reuşească reparaţia. Nu se poate spune că el l-a suplinit total pe Dumnezeu, că i-a refuzat sau negat intervenţia, sau că n-a crezut în posibilitatea minunii. Dar n-a crezut necesară minunea. Şi s-a dovedit, în cazul celor trei, că nici Dumnezeu n-a crezut-o necesară, pentru că n-a intervenit. O astfel de minune ar fi fost o minune fără sens, fără adevăr. Tot ce putem face noi rămâne în seama noastră. Acesta e răspunsul la întrebarea dacă trebuie să cerem totul, prin credinţă, de la Dumnezeu, sau dacă trebuie să-L punem la încercare pe Dumnezeu. Dumnezeu ne-a dat înţelepciune, ne-a dat mijloace ca să ne putem descurca în lume. Se zice că erau doi fraţi, un băiat şi o fată. Băiatul avea o pasiune nestăpânită: să prindă păsărele într-o capcană. Fata suferea mult din cauza aceasta. Şi atunci s-a hotărât să rezolve situaţia. Cineva a întrebat-o: Şi cum ai procedat? Am întrebuinţat trei mijloace, a răspuns fetiţa. În primul rând m-am rugat lui Dumnezeu să nu se prindă nici o pasăre în capcană, fiindcă fratele meu le închide sau le omoară. În al doilea rând, m-am rugat lui Dumnezeu să apere păsările, să le trimită în alte părţi, să nu vină aici unde şi-a instalat fratele meu capcana. Şi în al treilea rând, ce-ai făcut? În al treilea rând, m-am dus şi am sfărâmat capcana în bucăţele! Fetiţa milostivă a procedat cam la fel cu cel de-al patrulea călugăr din prima parabolă. Şi a izbutit! Prin urmare, să ţinem minte acest lucru: acolo operează direct Dumnezeu, unde noi nu putem opera. Ceea ce nu înseamnă că nu e prezent întotdeauna şi în tot ce facem, şi că nu trebuie să-L chemăm prin credinţă şi rugăciune. El ne inspiră şi ne ocroteşte ca să găsim soluţiile cele mai bune. Şi trebuie în toate să-I cerem ajutorul, ca să nu înceteze Dumnezeu să se mai ocupe de noi! Dar un ajutor din categoria minunii nu trebuie cerut, decât atunci când numai aceasta ar mai putea rezolva ceva. Ceea ce nu înseamnă că Dumnezeu e absent din cazurile care nu cer minuni vizibile. Unii medici spun: noi prescriem medicamentele, noi facem operaţia, dar Dumnezeu este cel care vindecă. Dar aceasta nu înseamnă că nu prescriu medicamente, sau că nu fac operaţii. Credinţa trebuie îngemânată întotdeauna cu fapta cea bună. Iar fapta bună este aceea care se exprimă în primul rând prin dragoste. Se zice că la Efes, bătrânul Evanghelist Ioan, care avea peste 100 de ani şi care se mişca greu, stătea de vorbă cu creştinii din jurul lui, care veneau în fiecare seară să-I întrebe: - Bătrânule Ioan, spune-ne cum era învăţătorul? Spune-ne cum mai învaţă El? Povesteşte-ne întâmplări din viaţa şi din învăţătura Lui! Bătrânul, ori de câte ori veneau, şi oricine ar fi venit, le spunea doar atât: Fiilor, iubiţi-vă unii pe alţii. În cinci cuvinte le rezuma toată Evanghelia. Cinci cuvinte memorabile! Cuvânt rostit în catedrala de la Sibiu, la 28 octombrie 1984. Duminica a XXV-a după Rusalii - Aproapele şi departele Un vechi dicton constată că „întrebarea trece marea‖. „A întreba înseamnă a învăţa‖, ştia din propria experienţă unul din filosofii lumii vechi, Xenofon. E firesc să întrebi. Copiii cresc odată cu întrebările, tot aşa cum şi întrebările cresc odată cu vârsta. Prin întrebare tu alegi dintre două drumuri care duc în direcţii opuse. Toţi oamenii întreabă. Nu e nici unul atotştiutor. Cel care nu întreabă ori e sfios peste măsură, ori e peste măsură de înfumurat. Duhovnicii cei mari, care povăţuiesc pe nevoitorii de pe calea spre desăvârşire, au şi ei la rândul lor pe cineva pe care îl întreabă. Dar există întrebări şi întrebări.  Copilul întreabă din curiozitate firească. Pentru el totul e nou. Nu are cu ce asocia nimic din ceea ce vede pentru întâia oară, ca să-şi facă o judecată proprie.  Dintre cei mari, cei mai mulţi întreabă pentru că nu ştiu, pentru că nu au certitudini. Întreabă însă cu interes şi sinceritate.  Sunt însă şi „întrebări nebuneşti” (II Tim. 2, 30; Tit 3, 9), şi întrebări puse să ispitească, să prindă în cursă pe cel întrebat. Cel care întreabă crede că ştie răspunsul adevărat, şi vrea să-l controleze pe cel întrebat dacă îl ştie şi el, şi dacă nu-1 ştie, să-l poată arăta cu degetul, ca să-l discrediteze. Mântuitorul a avut parte de toate categoriile de întrebători. De obicei le-a răspuns tuturor. Doar de câteva ori n-a răspuns. Fie că a tăcut, pur şi simplu, ca în Săptămâna Patimilor, în faţa lui Pilat şi a mai-marilor sinagogii (Marcu 14, 60; 15, 4), şi se ştie de ce, fie că a răspuns printr-o altă întrebare (Luca 10, 26), fie că şi-a condiţionat răspunsul de răspunsul întrebătorilor la o întrebare a Lui, cum a fost atunci când L-au întrebat cu ce autoritate răsturnase mesele zarafilor din templu, şi cu ce putere uscase smochinul. De multe ori, în împrejurări în care partenerii erau de rea credinţă, Iisus a ales metoda eschivării de la temă prin mutarea discuţiei pe alt teren. Aşa a fost şi în cazul acesta despre autoritatea cu care răsturnase mesele zarafilor şi puterea cu care uscase smochinul. Şi-a condiţionat răspunsul de un răspuns al lor la altă întrebare. Şi dacă ei s-au dovedit incapabili pentru o opţiune, din motive de tactică, Iisus s-a socotit şi El îndreptăţit, tot din motive de tactică, să nu le răspundă. De ce nu le-a răspuns Iisus? Fiindcă întrebarea lor nu fusese sinceră. Nu erau interesaţi cu ce putere făcea ceea ce făcea, actele de autoritate sau minunile, ci erau interesaţi doar „să-L prindă în cuvânt―. Minunile nu se puteau face cu puterea omenească. Rămânea deci să se poată face ori cu puterea lui Dumnezeu, ori cu a lui Belzebut. Ştim dintr-o altă confruntare, pe aceeaşi temă, că ei îl învinuiau că le face cu paterea lui Belzebut (Luca 11, 15; Ioan 8,48; Matei 1G, 25). Când a încercat să-i lămurească logic că e imposibil să alungi dracii cu ajutorul şefului lor (Luca 11,17-18), fiindcă tocmai atunci vindecase un îndrăcit, nu s-au lăsat convinşi. Erau opaci la logică. Aşa că, dacă le-ar fi spus acum că face minunile cu puterea lui Dumnezeu, nu L-ar fi crezut nici de data aceasta. A preferat să evite discuţia. N-a socotit-o utilă nici pentru cei ce asistau la discuţie. A ales pentru împrejurarea aceasta sfatul din Pilde: „Nu răspunde nebunului după nebunia lui, ca să nu te asemeni şi tu cu el― (26, 4). Şi-apoi, prin felul cum rezolvase întrebarea, El avusese ultimul cuvânt. În faţa ascultătorilor, El câştigase duelul. Iată încă un întrebător: un învăţător de Lege. Un personaj suspus, foarte important în ierarhia valorilor vremii. O autoritate în interpretarea Scripturii. O instanţă care pronunţa verdicte infailibile în materie de legislaţie civilă şi teologică şi desigur, şi în probleme morale. Era probabil ceva mai mult decât un profesor mare din vremea noastră, fiindcă putea avea şi o funcţie în ierarhia templului. Şi acesta i-a pus Mântuitorului întrebarea tot ca să-L ispitească, dar acestuia s-a hotărât să-i răspundă. Pentru dânsul a ales calea cealaltă din Pilde: „Răspunde nebunului după nebunia lui, ca să nu se creadă înţelept în ochii lui― (26, 5). Una era să nu răspunzi unor întrebători opaci şi fanatici, şi alta era să nu răspunzi unui învăţător de Lege. Era chiar util pentru misiunea Sa să accepte o convorbire cu un asemenea om care pretindea că ştie totul. E posibil chiar ca cel care întreba să fi avut o oarecare notorietate în opinia publică, să fi fost un om influent în conştiinţele cetăţenilor săi. Şi apoi, Iisus şi-a dat seama din întrebarea lui că, deşi pusă cu gând de ispită, îi putea prilejui o expunere şi o tâlcuire proprie a Scripturii, ceea ce, în ochii participanţilor la discuţie, putea să-i crească prestigiul şi autoritatea. Nu era de evitat o confruntare cu unul ca acesta. Dimpotrivă. Prima parte a convorbirii s-a desfăşurat aşa: „Şi iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac eu ca să moştenesc viaţa de veci? Iar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti? Iar el, răspunzând, a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iar el i-a zis: Drept ai răspuns; fă aceasta şi vei trăi― (Luca 10, 25-28). Învăţătorul de Lege i-a dat răspunsul, combinând cu uşurinţă şi pe loc texte din Levitic 19, 18, 34; Deuteronom 6, 5; 10, 12; 11, 1; 13, 22; 19, 9; 30, 6, 16, 20 şi Iosua 22, 5. Nu i-a mai rămas dator lui Iisus. I-a făcut imediat dovada că îşi merita titlul de învăţător de Lege. Dar în fapt s-a lăsat prins în propria sa cursă. Răspunzându-i printr-o întrebare: „în Lege ce-i scris? Cum citeşti?", Iisus a vrut săi arate că i-a sesizat viclenia. Ce-ar fi vrut el? Ca Iisus să-i dea un alt răspuns? Ca să-L acuze apoi că e împotriva Legii? Sau să-L acuze că nu cunoaşte Legea, adică cele cinci cărţi ale lui Moise şi desigur, şi celelalte cărţi din Vechiul Testament, care constituiau autoritatea supremă în Israel? Iisus l-a pus să-şi dea singur răspunsul, ca să nu mai aibă de ce se lega. Cui să mai obiecteze? Şi învăţătorul de Lege L-a dat magistral. Combinaţia lui de texte, şi felul în care a luat câte ceva din fiecare, dezvăluia un specialist, un profesionist. Căci despre iubirea de Dumnezeu se vorbeşte în textele din Deuteronom şi Iosua, iar despre iubirea aproapelui numai în Levitic, (19, 18). Abia acum Iisus îi va răspunde şi El: „Drept ai răspuns; fă aceasta şi vei trăi". Era ca şi cum i-ar fi zis: Vezi că ştiai tu însuţi ce ai de făcut? De ce ai vrut ca să mă ispiteşti? Căci de răspuns n-aveai nevoie. I-a răspuns însă mai delicat! Dincolo de toate acestea însă, trebuie să observăm că învăţătorul de Lege a pus o întrebare bună. Întrebarea în sine, dacă nu ţinem seama că a vrut să fie doar o ispitire, e esenţială. El n-a întrebat ce trebuie să ştie sau ce trebuie să creadă. Acestea le ştia. Şi era credincios. De altfel, pe vremea aceea toată lumea credea. Mai mult sau mai puţin, dar toţi credeau. Important era să crezi în puterea lui Dumnezeu, în faptul că El poate face minuni, că putea realmente interveni în destinele oamenilor. Şi important era să crezi în puterea lui Dumnezeu, în faptul că El poate face minuni, că putea realmente interveni în destinele oamenilor. Şi important era să crezi drept, să nu amesteci credinţa cu superstiţia, să nu pui pe seama lui Dumnezeu ceea ce trebuie pus pe seama altcuiva. Să nu lupţi împotriva lui Dumnezeu. Să nu-L ignori. Să nu-L blestemi. Să nu te lepezi de El, ştiind că există. Să nu te superi pe El. Să-i respecţi poruncile. Nici Iisus n-a venit în societatea iudaică să propovăduiască credinţa în Dumnezeu, ci dreapta credinţă în Dumnezeu, fidelitatea faţă de El. A venit să-L explice pe Dumnezeu, să-I arate adevărata faţă care ajunsese în imaginea lor cam distorsionată, falsificată. Când, înaintea oricărei minuni, cerea credinţă, trebuie să înţelegem că cerea intensitate, certitudine declarată. Credinţa simplă aveau toţi. Problema învăţătorului de Lege era deci tocmai aceea pentru care venise Iisus: Învăţătorule, ce să fac, după ce ştiu totul despre Dumnezeu? Ce să fac pentru ca ceea ce cred să mă ducă în Împărăţia Cerurilor? E adevărat că el cunoştea răspunsul. Mântuitorul îl va fi pus să-l repete şi pentru că, probabil, învăţătorul de Lege nu prea punea în practică tot ce ştia. Poate că nu ar fi cu totul inexact să credem că, deşi cu gând de ispitire, totuşi va fi pus întrebarea şi cu o legitimă curiozitate, dacă nu chiar cu ascunsă nelinişte. Dacă avem totul în Scriptură, de ce a mai venit acest Nazarinean? Ce aşteaptă El în plus de la noi? Mântuitorul, procedând pedagogic, l-a lămurit că nu trebuia să se aştepte la prea mult în plus, din punctul de vedere al cunoştinţelor. Acestea existau şi erau suficiente la urma urmei. Plusul îl va releva în alte împrejurări. Dar i-a atras atenţia asupra împlinirii poruncilor. „Fă― ceea ce ştii că trebuie făcut. Nu încerca să răstălmăceşti învăţătura. Nu încerca s-o aplici formal în viaţa ta. Oare nu aceasta a fost acuzaţia permanentă pe care le-a aruncat-o în faţă fariseilor? Că una propovăduiesc şi alta fac? Că una spun şi fac la vedere, dar altceva fac pe ascuns? Morminte văruite pe dinafară, putreziciuni în interior. Pahare curate pe dinafară, murdare pe dinăuntru. Formalişti şi ritualişti, dar cu inimi rele, mândri şi nemilostivi, egoişti şi hrăpăreţi! Învăţătorul de Lege va fi ştiut şi el că - deşi cunoştea Legea şi profeţii, nu era de ajuns. Vi se pare simplu când auziţi: „Să iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele ca pe tine însuţi?" Cred că vi se pare simplu. Şi mie mi se pare simplu, dar de fapt e foarte complicat. Ce înseamnă să iubeşti pe Dumnezeu? Să iubeşti ceva ce nu vezi? Dumnezeu e spirit. Cu Dumnezeu ai legătură numai prin rugăciune. Cu Dumnezeu nu te întâlneşti faţă către faţă. Dumnezeu n-are nici o nevoie. Dumnezeu nu-ţi cere ajutorul. Şi atunci ce înseamnă: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău?― Ca să înţelegem cât de cât ce înseamnă aceasta, trebuie să ne ducem la conţinutul întregii fraze: „Să-L iubeşti din tot cugetul tău şi din toată inima ta―. Adică, în primul rând, să recunoşti că există. Gândirea ta, logica ta să recunoască în chip permanent existenţa lui Dumnezeu, iar inima ta să fie ca şi cum ar fi permanent existenţa lui Dumnezeu. Adică inima ta să-L simtă, iar mintea ta să gândească numai binele şi să-l facă. Aşa îl iubeşti pe Dumnezeu, când îl ai drept criteriu al gândirii şi al simţirii. Proba acestei iubiri se face prin aproapele, căci se adaugă: „şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Deci: ca pe Dumnezeu, prin iubirea pe care o ai faţă de aproapele. Criteriul acesta e fixat chiar de Sfânta Scriptură: „Cel ce nu iubeşte pe fratele său pe care-1 vede, poate să iubească pe Dumnezeu pe care nu-L vede?" (I Ioan 4, 20). Criteriul acesta: „Iubiţi pe aproapele vostru ca pe voi înşivă" e simplu de înţeles. Toţi ştim cum să ne iubim pe noi. Ştim foarte bine. Poate că e cel dintâi şi cel mai precis lucru pe care-1 ştim noi înşine. Ştim ce ne dorim. Ştim că dorim să fim frumoşi. Ştim că dorim să ne iubească alţii. Ştim că dorim să ne meargă bine în toate. Ştim că dorim să avem copii care să ne asculte şi să fie buni. Ştim că dorim să avem parte de o bătrâneţe frumoasă. Ştim totul despre noi. De aici şi vine acea sinteză de aur: „Ce vrei să-ţi facă ţie oamenii, aceea să le faci şi tu lor". Iisus însuşi rezumă prin aceste cuvinte întreaga Scriptură (Matei 7, 12). Căci noi ştim ce ne dorim pentru noi. Ce ne dorim pentru noi, aceasta să dorim şi pentru aproapele nostru. E uşor? E foarte uşor de înţeles. Dar, se pare, e mai greu de împlinit. Fiindcă dacă ne punem puţintel la probă şi ne întrebăm: Oare de câte ori reuşim noi cu adevărat să-l iubim pe aproapele ca pe noi înşine, ce ne putem răspunde? Uneori mai încercăm. Dar de câte ori reuşim? Egoismul e totdeauna mai puternic decât generozitatea. Mahabharata, cartea înţelepciunii indiene, spune că egoismul vine din ignoranţă. La adânc va fi fiind aşa, dar uneori sunt mai generoşi ignoranţii, adică cei săraci cu duhul, cei simpli. Nicolae Iorga definea egoismul ca pe o silinţă disperată de a fura o rază, ca să nu lumineze şi pe alţii! El îi descoperea astfel chiar o faţă activă, nu numai pasivă, adică ne-grija de alţii, dezinteresul faţă de alţii. La Bruyere, autor al Caracterelor (Les Caracteres), definea egoistul drept „cel ce nu se constrânge pentru nimeni, nu plânge pe nimeni, nu cunoaşte decât neon- rocirile sale, nu plânge de loc moartea altora, nu se teme decât de a lui, pe care ar răscumpăra-o bucuros cu preţul stingerii geniului uman―. Iată o definiţie a egoismului, la poetul polonez Adam Mickiewicz (în Oda tinereţii): „Un monstru târâş în găoacea-i blindată / El singur şi-e navă, cârmaci, marinar; / Gonind spre alţi monştri mărunţi, dar la fel, / Aici se ridică, aici cade iar, / De val nu s-atinge, nici valul de el; / Deodată plesneşte de pare-o băşică, / De viaţa lui nimeni nu ştie nimică / Şi nici de sfărşitu-i sinistru: / Acela era egoistul/― Înadins am stăruit ceva mai mult asupra egoismului, pentru că acum vreau să luminez, prin detaliile acestui portret, ce ar trebui să fie iubirea aproapelui. Egoismul e iubire de noi înşine. Iubirea de aproapele, ca să fie „ca pe noi înşine‖, ar trebui să fie iubirea de noi înşine întoarsă spre aproapele în toate detaliile. În acel caz iubirea de noi înşine n-ar mai fi egoism, şi toate caracteristicile ei n-ar mai fi vicii, ci virtuţi. Altfel rămân vicii, păcate. Nu e uşor. Nu e simplu deloc. Fără aceasta însă nu stăm bine nici cu Dumnezeu. De aceea Iisus a insistat atât de mult asupra iubirii faţă de aproapele. Iar învăţătorului de Lege care o ştia ca pe una din condiţiile mântuirii, i-a zis să facă ceea ce ştia că trebuie făcut. Acela însă, continuându-şi programul lui de ispitire, s-a prefăcut a nu şti ce se înţelege prin aproapele. Iisus nu s-a supărat. Drept răspuns i-a povestit o întâmplare: „Iar Iisus, răspunzând, i-a zis: Un om cobora de la Ierusalim Ia Ierihon şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat, şi l-au rănit, au plecat, lăsându-1 aproape mort. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-I, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzându-1, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-1, i s-a făcut milă, şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin şi punându-1 pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoţând doi dinari ia dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el, şi de vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da. Care dintre aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea" (Luca 10, 30-37). Învăţătorul de Lege a căzut încă o dată în propria sa capcană. Aşa cum ştiuse porunca cea mai mare din lege, ştia şi cine trebuie considerat aproapele nostru. A răspuns bine la întrebarea lui Iisus. Ştiinţă avea aşadar. Îi mai trebuiau fapte. Adică să-şi aplice cunoştinţele. De aceea Iisus a şi terminat cu el, închizându-i definitiv gura, zicăndu-i: „Mergi şi fă şi tu asemenea". Învăţătorul de lege n-a mai pus alte întrebări. Noi însă ne vom mai pune. Cred că fiecare din noi ar fi răspuns la întrebarea lui Iisus, după ce a ascultat Parabola Samarineanului milostiv, tot atât de bine ca şi învăţătorul de Lege. Dar aplicăm noi, oare, o măsură egală faţă de aproapele? Considerăm noi pe tot omul căzut în vreo nevoie, în mod egal, aproapele nostru? Sau unii sunt mai aproape decât alţii, şi le aplicăm altă măsură? Evident, cei din familia noastră, prietenii, ne sunt mai aproape. Şi Scriptura ne învaţă să fim faţă de aceştia în mod deosebit buni, respectuoşi, cinstitori, săritori. Chiar una din cele zece porunci se referă la aceasta. Isus, fiul lui Sirah, consacră un capitol întreg relaţiilor fii-părinţi (cap. 3). E bine deci să fie aşa. Dar se schimbă puţin situaţia când, de pildă, trebuie să-i judecăm pe alţii. Să încercăm o mică pildă. Opusul egoistului este generosul, darnicul, omul cu suflet bun, cu suflet mare. Adesea, mulţi dintre noi ne punem întrebarea cum am putea împăca dreptatea cu bunătatea. Cum să fii şi bun şi drept, mai ales când s-ar cădea să fii drept? Iată cum a rezolvat problema un judecător dintr-un mic orăşel de provincie. I-a venit spre judecată un caz ciudat. Inculpatul era tocmai prietenul lui cel mai bun. Era reclamat de cineva într-o cauză oarecare, pasibilă la condamnare cu amendă de la cinci la zece mii de franci. Cunoscând prietenia lor, tot oraşul era curios să vadă cum va rezolva judecătorul cazul. Sala de judecată a devenit neîncăpătoare pentru numărul mare de asistenţi la judecată. Marea majoritate era de partea reclamantului care, li se părea tuturor, că avea dreptate. Ştiau însă şi de prietenia judecătorului cu inculpatul. Spre surprinderea tuturor, judecătorul a fost foarte aspru. Sau, mai bine zis, s-a străduit să fie drept, imparţial, aşa cum îi şade bine unui judecător. La sfârşit, deşi ar fi putut să-i dea inculpatului minimul de amendă, de cinci mii de franci, precum avea dreptul după lege - între cinci şi zece mii – sau măcar o sumă intermediară, l-a amendat cu zece mii de franci. Cei din sală au întâmpinat sentinţa cu aprecieri asupra obiectivităţii judecătorului, dar prietenul său s-a supărat. El ar fi dorit să fie chiar achitat, dar judecătorul l-a declarat vinovat şi ca atare, i-a aplicat maximum de pedeapsă prevăzută în Codul penal. La plecare nu s-au mai întâlnit. Peste câteva zile cel pedepsit s-a dus la bancă să plătească amenda. Funcţionarul deschide un registru, controlează ceva, după care îi spune: „Eram sigur că memoria nu mă înşală. Amenda e plătită. Doar aţi trimis pe cineva ieri şi a plătit-o. Nu veţi fi vrând s-o plătiţi de două ori!" ―N-am trimis pe nimeni. Cred că e o greşeală!" ―Nu e nici o greşeală, domnule, banii au fost aduşi de domnul judecător, spunând că l-aţi trimis dumneavoastră.‖ Aşa s-a făcut şi dreptate şi bunătate. Şi prietenia dintre cei doi a fost salvată. Căci ea nu putea dura sprijinită pe nedreptate! Aplicăm oare, în mod egal sau cu generozitate dreptatea în judecăţile noastre? Să ne controlăm: Dacă judecăm pe cineva cu care nu avem nici o legătură de sânge sau sufletească, suntem tentaţi întotdeauna să-i aplicăm dreptatea. Şi ne simţim justificaţi în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor. Dar dacă, pentru exact aceeaşi faptă, ar fi să judecăm pe fratele nostru, sau pe unchiul nostru, sau pe cel mai bun prieten al nostru, oare i-am aplica cu adevărat aceeaşi lege a dreptăţii? Sau am deveni ceva, ceva mai îngăduitori? Situaţii de felul acesta au inspirat multe conflicte tari în literatură, ajunse conflicte de conştiinţă, în literatură se învinge dilema mai creştineşte decât în viaţă! Şi epilogurile ne emoţionează de fiecare dată. În viaţă însă, de câte ori n-am judecat după legea dreptăţii pe un străin de noi, care a greşit şi după legea bunătăţii, pe altul care ne-a fost foarte apropiat? Despre cel mai apropiat am zis: O, săracul va fi avut şi el motivele lui! Găsim întotdeauna circumstanţe atenuante pentru cei care ne sunt „mai aproape", decât pentru apropele în general. Era îndreptăţită aşadar întrebarea învăţătorului de Lege! Bine că a pus-o. Fără ea nam fi avut Parabola Samarineanului milostiv. Acesta s-a milostivit de cel căzut între tâlhari, deşi nu-i era nici rudă, nici prieten şi nici n-avea vreo îndatorire, aş zice profesională, faţă de el, cum aveau şi preotul şi levitul, ca oameni ai templului, deci care ar fi trebuit să fie mai împlinitori ai bunătăţii decât alţii. Nu era nici măcar de acelaşi neam. Era samarinean. L-a tratat însă aşa cum şi-ar fi tratat pe unul de un neam, de o familie, ca pe un prieten. Şi cei doi l-ar fi tratat altfel, dacă ar fi cunoscut în el pe tatăl, pe fratele sau pe prietenul lor! Mergi şi fă şi tu ca samarineanul, nu ca preotul şi levitul! Îndemnul ni se adresează şi nouă. Prin acest: „Mergi şi fă şi tu asemenea", Mântuitorul a înţeles: Fii egal în iubire faţă de toţi oamenii. Judecata pe care o aplici celui care ţi-e rudă, s-o aplici şi celui care nu ţi-e rudă, şi celui care ţi-e foarte departe, pe care nici nu-1 cunoşti. Şi acela e aproapele tău. Chiar dacă este de altă lege. Chiar dacă e necredincios. Oricum ar fi el, el e aproapele tău. Tot omul în nevoie e aproapele tău. Aceasta este marea Lege nouă, marea învăţătură, marea noutate pe care a adus-o Mântuitorul. Toţi oamenii sunt fraţi între ei, prin urmare faţă de fiecare din ei trebuie să avem aceeaşi bunătate. Nu există un aproapele şi un departele. Mântuitorul nu admite categoria departelui. Toţi sunt aproapele, când se află în nevoie. Nu şi când se află în răzvrătire sau cinică rătăcire. Dar şi faţă de aceştia, prima măsură a fost a iubirii, a încercării de aducere pe calea cea bună. Numai după aceea trebuie certaţi în prezenţa altora şi apoi spuşi Bisericii, şi, la urmă, trecuţi în categoria „păgânilor şi vameşilor", cu care trebuie să întrerupem legătura (Matei 18, 15-17). Iisus însă, şi pentru aceştia s-a sacrificat! Numai că ei trebuie să accepte jertfa Sa. Grija faţă de aproapele căzut în nevoi, în boală, în cine ştie ce nenorocire, trebuie să prevaleze faţă de multe alte griji, cărora ne dedicăm cu mai multă atenţie, Trebuie să medităm mai mult la aceasta. Şi să ne orientăm permanent judecata spre ceea ce e mai important. Nu e întotdeauna uşor discernământul. Dar aceasta nu înseamnă că nu trebuie să-l încercăm. De pildă ştim pe cineva care are nevoie de noi sau căruia i-am aduce o rază de bucurie în nenorocirea lui, să nu ezităm să dăm prioritate unei vizite. Şi dacă în drum spre biserică am auzit de nevoia cuiva de noi, să nu zicem: mă duc mai întâi la biserică, şi apoi la acela. Poate că preotul şi levitul din Parabolă erau grăbiţi chiar să ajungă la timp pentru un oficiu la templu. Mântuitorul i-a condamnat. Mântuitorul a rostit odată o Parabolă despre un bogat nemilostiv. De data aceasta am urmărit Parabola samarineanului milostiv. Bogatul nemilostiv s-a dus în iad pentru că uitase de porunca iubirii: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Noi, foarte adesea, nu socotim păcat faptul de a nu ajuta pe cei în nevoi. Ne liniştim cu faptul că nu suntem noi responsabili de nenorocirea lor, şi ne vedem de treabă. Trecem pe lângă dânşii cu conştiinţa că n-am făcut nici un rău. Să ne amintim însă că iubirea aproapelui nu e opţională, ci e o poruncă. Şi dacă nu o îndeplinim, ni se poate întâmpla ceea ce s-a întâmplat bogatului nemilostiv. Despre acela nu ni se spune nici că şi-a agonisit averea prin furt sau exploatare, nu ni se spune nici că era rău, nici că nedreptăţea pe cineva. Nimic din toate acestea. Atâta doar, că nu era bun, că nu îndeplinea porunca iubirii de aproapele. Samarineanul milostiv s-a oprit, s-a ocupat de cel în nenorocire, l-a dus la adăpost, a şi plătit pentru el fără ca să se gândească la restituirea cheltuielilor. Prin el, Mântuitorul a lăsat în istorie nu numai definiţia aproapelui, ci şi a generozităţii, vis-a-vis de egoism. Pentru samarinean, necunoscutul căzut între tâlhari a fost aproapele. L-a tratat ca pe sine.Pentru cel căzut între tâlhari, samarineanul a fost aproapele. Ce frumos cuvânt! Şi ce plin de conţinut. Aproapele, cel pe care-1 simţi lângă tine. Cu care nu mai eşti singur. Pe care îl faci să nu se mai simtă singur. Şi câtă nevoie avem toţi de aproapele! Doi care se apropie, devenind aproapele unul altuia, simt amândoi apropierea. Iubirea se răsplăteşte prin ea însăşi. Nimeni n-ar trebui să fie departele. Cuvântul adresat învăţătorului de Lege se adresează fiecăruia din noi: „Mergi şi fă şi tu de asemenea". Cuvânt rostit în catedrala din Sibiu, în anul 1985. Duminica a XXVI-a după Rusalii - Cele pe care le-ai strâns ale cui vor fi? Să ascultăm o parabolă simplă. Una din acelea pe care Mântuitorul, probabil, le improviza pe loc, după nivelul ascultătorilor şi după subiectul convorbirii. Povestirile Sale sunt adevărate creaţii literare. Lui Iisus i s-ar cuveni un loc aparte, în afară de acela pe care îl are în istoria mântuirii, şi în istoria culturii şi a literaturii universale. Evident, e prea mare pentru aceasta. Dar a-L revendica şi pentru cultură şi literatură, nu mi se pare a-L cobora sau a propune vreo blasfemie. N-ar fi decât o nouă ipostază pământească a Sa, reflectând în mod concret realitatea. Gândul meu porneşte de acolo că ar trebui să deschidem pentru Iisus toate drumurile ca să intre în viaţa oamenilor. Dar am pornit de la promisiunea că vom asculta o parabolă. Parabola e o specie literară care vorbeşte prin analogie, prin asemănare. Îţi spun ceva, ca să înţelegi altceva. De aceea se mai numeşte şi "pildă". Zicem adesea, în vorbirea zilnică: Cutare "vorbeşte în pilde", adică cu subînţelesuri, cu aluzii. Cel care vorbeşte în pilde o face pentru că ceea ce vrea să-ţi comunice e mai uşor de înţeles şi mai concludent pe calea aceasta. De cele mai multe ori înţelesul parabolei se impune de la sine, imediat, uneori chiar mai convingător decât dacă s-ar spune lucrurile direct. De aceea Mântuitorul a utilizat genul atât de des. S-o ascultăm. Se numeşte "Parabola bogatului căruia i-a rodit ţarina". "Unui bogat i-a rodit din belşug ţarina. Şi el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele? Şi a zis: Aceasta voi face: Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele; Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte voi cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu" (Luca 12, 16-21) O parabolă pe cât de simplă, pe atât de adevărată. Care dintre noi n-am văzut sau n-am auzit de asemenea oameni care adună toată viaţa şi care, într-o zi, pe neaşteptate, trec dincolo şi toată osteneala de o viaţă, pusă deoparte, toată adunătura lor se dovedeşte a fi fost, pentru ei, zadarnică. Cine n-a avut prilejul să fie în preajma unor oameni care au trecut dincolo, şi să vadă cum, din momentul trecerii, alţii umblau prin bunurile lor, fără teamă şi fără sfială, ca prin nişte bunuri fără stăpân, iar cel care trecuse nu mai putea acum să le zică nimic. Nu mai putea nici să se mire de atâta lipsă de respect şi de rânduială, nici să protesteze, nici să mai pretindă că acele bunuri erau ale lui, deşi unele erau lucruri strict personale. Nu mai erau ale lui. Asta era. Ieşiseră definitiv de sub stăpânirea lui. Erau acum la voia celor care rămăseseră, şi care puteau umbla prin ele şi prin sufletul lui ca un băţ prin cenuşă. Puteau să facă orice ar fi vrut cu bunurile care, înainte cu o clipă, erau sub altă lege. Sub altă stăpânire. Aparţinuseră fiinţei altuia. Acum ieşiseră toate de sub legea fiinţei căruia îi aparţinuseră. Deveniseră bunuri în care alţii se puteau amesteca fără răspundere, fără teamă sau ruşine. Chiar şi rudele cele mai apropiate, deşi moştenitoare acum, înainte n-ar fi îndrăznit să deschidă un sertar, o cutie, o scrisoare. Acum totul e permis! Moartea creează astfel de situaţii, cu adevărat ciudate, oricât ar fi de naturale. Nu ne satisfac, oricât de naturale ar fi. Aşa cum moartea însăşi, naturală când e la sorocul împlinirii călătoriei, nici atunci nu satisface, ci sperie, deconcertează, tulbură. De multe ori Mântuitorul a atras atenţia să nu ne punem nădejdea în bogăţie. Ba chiar a văzut în ea o pacoste şi un pericol. De câte ori n-a spus: "Vai vouă, bogaţilor!" Sau: "Mai lesne este a trece cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăţia Cerurilor". Pe Anania şi Safira, Dumnezeu i-a pedepsit cu moarte pentru că puseseră deoparte bunuri pe care le făgăduiseră comunităţii. După experienţa primelor comunităţi creştine de a trăi în comunitate de bunuri, monahismul de obşte a reluat această poruncă a Mântuitorului, iar pustnicii singuratici au dus-o la extrem, renunţând la toate. Unul din voturile monahilor de obşte este sărăcia de bunăvoie. Ei au luat, din cele mai vechi timpuri, această învăţătură drept o poruncă, şi au încercat s-o pună în practică. Dar au fost confruntaţi şi ei cu unele dificultăţi. Au văzut că nu e uşor să pui în practică aşa ceva în chip desăvârşit. Căci a năvălit peste ei întrebarea: Oare dacă nu ne-am îngriji de ziua de mâine, din ce am trăi? Iar a avea pentru ziua de mâine înseamnă a depozita azi! Dar nu asupra acestui lucru atrage Mântuitorul atenţia. El n-a putut propovădui o învăţătură absurdă. N-a interzis niciodată grija de viitor, asigurarea zilei de mâine. Ceea ce a condamnat Mântuitorul a fost transformarea bunurilor pe care le acumulăm, în bunuri exclusiv personale, şi concentrarea tuturor preocupărilor asupra lor, cu gând egoist, cu gând de a avea mai mult decât avem nevoie. Aceasta condamna Mântuitorul. Condamna egoismul, condamna lăcomia, condamna pe cei care adună de dragul de a aduna, pentru bucuria perversă pe care şi-o procură contemplându-şi pungile şi hambarele. Unii ca aceştia uită de Dumnezeu şi de oameni. Satisfăcuţi, nu mai văd împrejurul lor şi nu simt că ceea ce au ei în plus, ar folosi mult acelora care au în minus faţă de trebuinţele lor. Şi, mai ales, uită că vor muri şi că tot ce adună în plus, adună de fapt pentru alţii. Vor fi luate de alţii fără ca aceia să simtă măcar datoria de a le mulţumi. Pentru unii ca aceştia a rostit Mântuitorul "Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina". Tocmai vorbea despre lăcomie. Cineva din mulţime îl rugase să-i zică fratelui său să împartă averea cu el. Se vede că se certaseră între ei. Mântuitorul n-a vrut să intervină în conflict: "Omule, cine m-a pus pe Mine judecător sau împărţitor între voi?" Dar acestea i-a dat totuşi prilejul să-şi spună un punct de vedere, în principiu, şi anume: "Căutaţi să vă păziţi de lăcomie, căci viaţa cuiva nu atârnă de mulţimea avuţiei lui" (Luca 12, 14-15). Şi ca să-şi ilustreze principiul, le-a spus: Parabola bogatului căruia i-a rodit ţarina şi căruia această rodire nu i-a ajutat cu nimic, murind tocmai când adunase mai mult. Parabola se adresa şi celui care-i ceruse intervenţia în cearta cu fratele său, şi fratelui desigur, dacă va fi fost de faţă, dar şi tuturor celorlalţi care îl ascultau. Şi prin ei şi nouă. Dar să ne oprim puţin asupra ei. A greşit oare omul din parabolă în toate?  I-a rodit ţarina. Foarte bine. A avut timp bun, soare, vânt la timp. E ceva rău în aceasta? Nici vorbă. A făcut foarte bine.  A avut un surplus de recoltă. E ceva rău în aceasta? Nu. De ce ar fi? A constatat că nu-i ajung hambarele şi a poruncit să se construiască altele. Foarte bine, că doar nu era s-o lase în ploaie, să se piardă. Orice gospodar bun ar fi făcut la fel. Până aici, aşadar, el e un personaj, să zicem, pozitiv. Dar în parabolă apare un al doilea personaj: Dumnezeu. Când apare? În momentul în care bogatul, satisfăcut, face următoarea reflecţie: "Suflete, ai multe bogăţii, strânse pentru mulţi ani, odihneşte-te, bea, mănâncă, veseleşte-te". Dumnezeu apare pentru că nu i-a plăcut filosofia personajului. Nu i-a plăcut concepţia lui de viaţă. Ea era foarte apropiată de una din filosofiile antice, hedonismul, practicat de aceia care căutau în viaţă numai plăcerea, îmbuibarea, băutura, necrezând într-o stare de dincolo, şi nici în vreo datorie către alţii, aici. Reduceau totul la trup, la ei înşişi, egoişti. Cum să se fi preocupat unii ca aceştia de săraci şi de restabilirea echilibrului în viaţa socială? Ei credeau - fiindcă nu le convenea - că ei aveau dreptul; la toate, iar alţii la nimic. Mântuitorul i-a mângâiat pe săraci, dar n-a zis niciodată că trebuie să rămână săraci. N-a înveşnicit, n-a sacralizat sărăcia. N-a făcut din ea o condiţie a mântuirii. Le-a oferit o compensaţie dincolo, numai când nu le-a putut oferi una aici. Zaheu vameşul a împărţit averea săracilor. Mântuitorul i-a condamnat pe bogaţi. N-a intenţionat o revoluţie socială. A crezut că se va putea trece la o societate mai bună printr-o revoluţie morală, în conştiinţe. Va fi gândit că o alta ar putea duce la rele şi la mai mari, precum se şi conturează astăzi, de pildă reglementarea, gândită de unii, printr-un război atomic. Iată că, în cele din urmă, lumea se întoarce tot către apeluri de conştiinţă, căci armele pot antrena doar catastrofă totală a omenirii şi planetei. Bogatul căruia i-a rodit ţarina abdicase de la conştiinţa răspunderii pentru alţii, concentrându-se doar asupra sa şi a plăcerilor sale. Aceasta nu i-a plăcut lui Dumnezeu, din mai multe motive,  întâi pentru că bogatul şi-a suspendat munca.  În al doilea rând, pentru că şi-a rezervat bunurile numai pentru sine şi,  în al treilea rând, pentru această convorbire intimă pe care a avut-o cu sufletul său, ca şi cum era limitat numai la viaţa pământească. I-a uitat cu totul dimensiunea cerească. Şi a crezut că totul se mărgineşte la trup: a bea, a mânca şi a se veseli. Şi încă singur. Şi că pentru eternitate, într-o eternitate-pământească. Tocmai aici se înşela. De aceea Dumnezeu i-a atras atenţia: "Nebune, în noaptea aceasta ţi se va lua sufletul; aşadar cele pe care le-ai pregătit, cui vor rămâne"? I-a dezvăluit zădărnicia agoniselilor peste măsură, şi a faptului că nu se va putea folosi de ele. Sufletul nu de asta are nevoie, ci de o bogăţie în Dumnezeu, adică pentru eternitate. Pentru dincolo. Românul, care a transformat în zicale învăţăturile fundamentale ale creştinismului, are o vorbă: "Cine dă, lui îşi dă!" sau "Cine pe sărac ajută, pe Dumnezeu împrumută". Adică şi-l face prieten pe Dumnezeu, Ce frumos s-a reflectat în viaţa poporului, în vorbirea lui de toate zilele, unul dintre adevărurile noastre de credinţă, cu privire la faptele bune care ne sunt contate în ceruri, pentru mântuire. Se zice că dintre apostoli, când Mântuitorul i-a trimis la propovăduire în toată lumea, Sfântului Toma i-a revenit India. De altfel există acolo până astăzi o comunitate creştină purtându-i numele. Ajungând acolo, ţara fiind păgână, toţi închinându-se unor zei locali, s-a gândit cum să facă să se introducă printre marii poporului aceluia, pentru ca încetul cu încetul să poată propovădui credinţa în Iisus Hristos. A auzit că regele locului caută un arhitect care să-i facă un palat. S-a prezentat la rege dându-se drept arhitect. Regele, crezându-l pe cuvânt, i-a pus la dispoziţie o mare sumă de bani. Să-mi faci un palat cum numai există în lume. Sfântul Toma a luat banii, a plecat şi a încercat să facă din ei milostenie în dreapta şi în stânga, propovăduind milostenia, propovăduind dreptatea, propovăduind frăţietatea şi iubirea între oameni, în numele Evangheliei Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care s-a întrupat, a fost răstignit şi îngropat şi care a treia zi a înviat. Chiar el, Toma, le-a spus că L-a văzut înviat! La un moment dat regele a auzit cele ce se întâmplau. L-a chemat pe Toma şi l-a intrebat' "Cum stăm cu palatul' - "E aproape gata". - "Cum adică?" - Iată, în numele tău am făcut milostenie şi am împărţit toţi banii la săraci. Ţi-am făcut un palat în ceruri". Regele n-a înţeles nimic din toate acestea. Închizându-l, l-a judecat şi l-a condamnat la moarte. S-a întâmplat ca între timp să moară fratele regelui şi murind acesta, s-a dus în lumea de dincolo. Acolo i s-a oferit să trăiască într-un palat extraordinar, zicându-i-se: "Uite, în acest palat ai putea locui, dacă ai avea învoirea fratelui tău, pentru că acest palat îi aparţine lui". Atunci el a întrebat: "Dar cum să fac să am învoirea fratelui meu?" Atunci îngerul cu care stătea de vorbă i-a spus: Du-te înapoi în viaţă şi spune fratelui tău despre aceasta. Şi, revenindu-şi din moarte, i-a spus fratelui său cele ce i se întâmplaseră. I-a descris palatul, fără să cunoască întâmplarea cu Sfântul Toma: "Uite, frate, ce mi s-a întâmplat: am trecut dincolo; am văzut acolo un palat extraordinar şi mi s-a spus că e palatul tău. Cum poţi tu să ai un asemenea palat dincolo?" Şi atunci regele şi-a zis: "Acesta trebuie să fie palatul despre care spune Toma că mi l-a zidit prin împărţirea banilor mei la săraci". L-a chemat la sine şi l-a eliberat din închisoare. Sfântul Toma şi-a continuat opera sa misionară de încreştinare în India. Dincolo de legendă, realitatea confirmă miezul ei. Biserica Sfântul Toma din India de sud există până în ziua de astăzi. Parabola e desigur o legendă pioasă, dar ea ne arată ce se înţelege prin zicala: "Cine dă, lui îşi dă". Oricâte palate şi-ar zidi, şi oricâte averi şi-ar aduna omul pe pământ, degeaba le adună, de vreme ce e obligat să le lase altora. Iar el, dacă le-a avut numai aici, nu foloseşte nimic din ele dincolo. Parabola despre Sfântul Toma în India ne clarifică încă un lucru foarte simplu. Nici n-ar trebui să ne oprim asupra lui, dacă n-ar fi unii care cu nechibzuinţă zic: Ce-I trebuie lui Dumnezeu munca mea? De ce să-i trimit lui Dumnezeu? Are el nevoie de bunuri pământeşti? Se înţelege că nu. Nici nu e vorba de aceasta. E vorba, când se pun astfel de întrebări, doar de pretexte care să justifice avariţia şi lăcomia. Dumnezeu nu e o adresă pentru care să punem la poştă bani şi colete. Ar fi simplu. Cred că mulţi dintre noi am face-o. Dar am face-o tot din egoism. Ne-am trimite nouă. Ca şi cum ne-am depune sume de bani la bancă. Bani albi pentru zile negre, cum se zice. Pentru ca aceste depuneri să nu fie egoiste, ele trebuiesc trimise prin alţii, prin aproapele care să le folosească el. Numai aşa se înscriu în contul nostru la Dumnezeu. Ni le înscrie ca fapte bune. "Întrucât aţi făcut unora dintre aceşti fraţi mai mici ai Mei, Mie Mi-aţi făcut" (Matei 25, 40). Cel care dă fie şi numai un pahar de apă, "nu-şi va pierde plată sa" (Matei 11, 42). Evident că facem fapta bună şi pentru răsplată. E firesc şi omenesc să fie aşa. Mântuitorul vorbeşte adesea de "răsplata" din ceruri. Dar să nu pierdem din vedere nuanţa. Răsplata vine pentru ceea ce am făcut aproapelui. Sfântul Chiril al Ierusalimului explică acest lucru aşa: "Rădăcina oricărei fapte bune este nădejdea în înviere. Aşteptarea răsplăţii întăreşte sufletul spre fapta bună. Orice lucrător este gata să rabde ostenelile, dacă va crede că înaintea lui va sta plata ostenelilor" (Catehezele VII, 14, XVIII, 1). În această viziune a faptei bune, făcută în folosul aproapelui, aici pe pământ, stă marea noutate socială a creştinismului. De aici porneşte "Biserica slujitoare". Aici este temeiul preocupării creştine de lume, de problemele ei. De aici vine interesul creştinismului pentru progres şi pace. E adevărat, Mântuitorul nu şi-a propus să reformeze societatea. De aceea nici nu sa amestecat între cei doi fraţi, când au vrut să-l facă arbitru în neînţelegerea lor cu privire la avere. "Cine m-a pus pe Mine judecător între voi?" le-a spus. Dar a făcut ceea ce credea El că e mai important: a fixat principiile potrivit cărora trebuie organizată societatea, şi anume: egalitatea, frăţia, dreptatea, socoteala ce o au de dat dincolo. Dar Mântuitorul n-a omis niciodată precizarea că totul se hotărăşte aici. La nivel social, nu individual, prin ceea ce faci aproapelui. Mântuitorul a fixat criterii pentru conştiinţă. Cei credincioşi nu pot să fie insensibili la aceste criterii. Ele nu şi-au pierdut şi nu-şi vor pierde valabilitatea, atâta vreme cât moartea desfiinţează socotelile limitate aici, şi nu poate oferi altceva decât o încheiere definitivă a socotelilor dincolo. Greşesc însă cei care cred că Mântuitorul a expediat toată restabilirea dreptăţii "dincolo". Dincolo se trag doar consecinţele, dar chiar şi acestea încep să se simtă încă de aici. Viaţa celui din parabola de azi s-a luat de aici. Vieţile Ananiei şi Safirei s-au luat încă de aici. Când se spune că pe Dumnezeu nu-l poţi iubi decât prin aproapele, tot aceasta înseamnă: o bună rânduială, frăţească, pe pământ. Aşadar, bunuri în ceruri nu putem trimite decât prin intermediul aproapelui care să le folosească aici. Unii vor zice: strângem pentru noi, ca să ne asigurăm viitorul. Ceea ce va rămâne, va rămâne altora, să se folosească ei. Dar cei ce spun aşa strâng într-adevăr pentru alţii? Ştiu ei pentru cine strâng? Sunt ei siguri că vor rămâne unora care au nevoie, sau unor rude care şi aşa au de toate? Şi atunci ce folos vor avea dintr-o asemenea danie? Şi e aceasta o danie făcută de bunăvoie? Nicidecum. E ceea ce oricum rămâne. Argumentul, aşadar, nu e dintre acelea care pot sta în picioare. Altceva e dacă laşi un edificiu, o biserică, o bibliotecă, un muzeu, o colecţie de artă, o fundaţie cu destinaţie pentru societate. Acestea s-ar justifica, în măsura în care nu se fac spre a se alimenta o slavă deşartă compensată aici pe pământ! Mântuitorul condamnă avariţia, egoismul, lăcomia, schimbarea centrului de greutate de pe grija faţă de suflet, pe grija faţă de trup a acelora care, uitând de diferenţa dinte ele, numesc trupul suflet, ca şi cum acesta ar fi nemuritor. Scriitorul francez Honore de Balzac a creat în romanul Eugenie Grandet personajul "Moş Grandet", un avar atât de preocupat de bunurile pământeşti, încât în momentul morţii, când fiica a venit să-i spună: "Tată, binecuvântează-mă înainte de a muri", în loc s-o binecuvânteze, i-a spus: - "Bagă de seamă, păstrează bine, nu da nimănui nimic din toate bunurile ce ţi le-am lăsat. Am să-ţi cer socoteala dincolo, când vei veni, despre ce-ai făcut cu bunurile mele. Să nu le risipeşti, să nu dai nimănui nimic". E un exemplu despre marginile până la care poate ajunge avariţia, lăcomia celui care crede în eternizarea bogăţiei şi a proprietăţii. Leon Tolstoi s-a intebat odată: cât pământ îi trebuie unui om? Ştiţi că pe vremuri grija cea mare a unora era să cumpere cât mai mult pământ. Numărul de hectare însemna prestigiu, deşi el însemna întotdeauna şi lipsirea altora de aceeaşi suprafaţă, din care ei şi-ar fi scos hrana zilnică. Tolstoi a scris o parabolă în legătură cu această temă, intitulând-o chiar aşa: Cât pământ îi trebuie unui om. O vom povesti cu cuvintele noastre: Se zice că un anume Pahomie ar fi auzit că undeva prin Siberia un mare proprietar de pământ vinde oricât pământ poate cuprinde cineva cu pasul într-o zi, dus-întors, pe o mie de ruble. Ispitindu-l vânzarea, s-a dus la proprietarul de pământ şi i-a spus că vrea şi el să cumpere. Proprietarul i-a spus: Iată, suntem în acest punct. Pleci de aici drept înainte, şi atâta cât vei cuprinde cu piciorul, va fi al tău, cu o singură condiţie: ca să fii înapoi tot în acest punct, înainte de apusul soarelui. Deci te duci înainte şi te întorci înapoi. Cât de mult cuprinzi, e al tău. Dar dacă nu ajungi aici înainte de apusul soarelui, pierzi mia de ruble. Şi omul a pornit să-şi cucerească pământul, şi a mers, şi a mers, şi a mers. Se uita şi la soare, se uita şi la pământul din faţă. Şi a mers, şi a mers. Şi-şi tot zicea mereu. Am timp să mă întorc şi înapoi, dar trebuie să cuceresc cât mai mult pământ. Şi a mers până când şi-a dat seama că, dacă merge mai departe, nu mai are timp să se întoarcă înapoi. A pornit înapoi, dar întorcându-se, soarele tot scăpata, se apropia de asfinţit, iar el era încă departe de locul de întâlnire. În sfârşit, cu câteva clipe înainte de apusul soarelui, alergând cu sufletul la gură, gata să piardă, a reuşit să facă ultimul pas şi, întinzând mâna, a ajuns pe locul de unde pornise, bucuros în inima lui că reuşise să cucerească o atât de mare întindere de pământ. Dar în clipa când a atins mâna şi a atins piciorul proprietarului, i-a stat şi inima, şi a murit pe loc. Proprietarul le-a spus slujitorilor lui: Săpaţi-i o groapă de doi metri lungime şi un metru lăţime, că de fapt de atâta pământ are nevoie un om, şi nu de atâta cât cu lăcomie a venit el să cucerească! Mântuitorul ne-a lăsat o învăţătură echilibrată. Să ne câştigăm viaţa prin muncă, să ne agonisim cele de trebuinţă, dar să nu tezaurizăm de dragul tezaurizării, să nu strângem de dragul strângerii. Să folosim ceea ce e rodul muncii noastre. Să ne bucurăm de cele ce facem, dar să nu adunăm doar de dragul de a avea. Am văzut la ţară, pe când eram copil, pe unii care-şi făceau câte o casă foarte mare şi o ţineau gătită şi frumoasă, dar ei locuiau cu o familie de câte opt copii într-o biată bucătărioară. Şi ajungeau toţi de mureau după ce au trăit în mizerie, cu case mari alături, pe care nu ştiu pentru cine le păstrau. Sunt unii care au bani pe care-i tezaurizează, doar de dragul de a-i avea, şi trăiesc ca nişte săraci toată viaţa. Din rodul muncii trebuie să trăim cum se cade pe pământ, iar din ceea ce ne prisoseşte să facem bine şi celor dimprejurul nostru care au nevoie. Dacă nu facem aşa, iată, vine o zi când fiecare dintre noi poate auzi: Nebunule, pentru ce ai adunat toate acestea şi le-ai strâns doar pentru tine, ca să-ţi bucuri doar inima şi ochiul tău? Iată, că mâine vine moartea, te ia, şi din toate nu iei nimic cu tine. Pentru cine ai adunat? Nu-ţi rămâne decât cea ce ţi-ai trimis dincolo. Cine dă, lui îşi dă! Cât ai, atâta dai! Ci cât dai, cu atâta te vei întâlni dincolo. Iată o parabolă care ne va lămuri şi mai bine cam cum stau lucrurile. Am intitulato: Doamna cea bună. Într-un ţinut veni de undeva o doamnă bogată care îşi cumpără mult pământ îşi clădi un castel, se înconjură de servitori şi lucrători şi se împrieteni cu toţi boierii şi boiernaşii din părţile locului, vizitându-se reciproc. Spre deosebire de ceilalţi, se arăta a fi şi o bună creştină. Îl cinstea pe preot, care se dovedea a fi pătruns de misiunea lui. Doamna mergea regulat la biserică şi ajuta întotdeauna parohia când era nevoie de vreo contribuţie pentru reparaţii, pentru întreţinere pentru orice. Ajută şi săracii. Preotul făcea adesea apeluri la creştinii prezenţi, mai ales la cei mai avuţi, să fie generoşi, să ajute nu numai biserica, ci şi pe cei săraci din comunitate, şi de oriunde ar fi, în aşa fel încât toţi să trăiască între ei ca fraţii şi să se iubească, precum porunceşte Mântuitorul. Doamna noastră se dovedise sensibilă la aceste apeluri, uneori chiar în aşa măsură, încât cei din jur cam râdeau de ea. O bănuiau de bigotism. Ei, în general, nu prea luau în seamă apelurile preotului, deşi el repeta mereu învăţătura Evangheliei, că grija tuturor trebuia să fie să-şi trimită comori în ceruri, nu să-şi adune bunuri, adesea inutile, pe pământ. Cele din ceruri îi vor ajuta la Judecată, precum este scris: "Ce aţi făcut unuia din aceşti mai mici ai Mei, Mie mi-aţi făcut' (Matei 25, 40). Şi mai zicea preotul vouă vă faceţi. Cine dă, lui îşi dă! Văzând doamnă că predica preotului nu prea era ascultată, s-a gândit să-l ajute în propovăduire şi să-şi facă prietenii să înţeleagă mai concret apelurile şi promisiunile lui. Într-o zi se deghiză cu multă artă într-o cerşetoare, îşi schimbă vocea şi porni prin sat după cerşit, prefăcându-se a fi bolnavă, şi neputincioasă, şi căindu-se că e singură şi că are o casă de copii. Îşi repeta istoria la fiecare poartă şi în faţa fiecărui trecător pe care îl întâlnea. Unii au dat-o afară, alţii au refuzat-o brutal, asmuţind câinii după ea, alţii i-au dat ceva din resturile servitorilor sau din mâncarea câinilor. Unii, ca să scape de ea, i-au dat câte o coajă de pâine uscată, o bucată de mămăligă mucegăită, un pumn de făină, o roşie stricată, de obicei nu ceea ce le prisosea, ci ceea ce nu le mai trebuia, fiind şi aşa gata de aruncat. Ea mulţumea şi strângea totul în traistă. Şi venea şi a doua zi. O săptămână întreagă a cerşit astfel, bătând la porţile conacurilor boiereşti, ale notabilităţilor satelor, ale gospodarilor, dar şi ale săracilor, din mâinile acestora alegându-se adesea cu daruri mai bogate decât cele căpătate de la cei avuţi. Săracii înţelegeau mai bine sărăcia şi, adesea, îşi cereau iertare că nu puteau fi mai darnici. Pentru duminica următoare, cerşetoarea redeveni doamna care era de fapt, şi anunţă o mare recepţie la castelul ei. Trimise invitaţii tuturor marilor familii din împrejurimi şi tuturor notabilităţilor. Invitaţia era o mare cinste. Spre mirarea tuturor, invitase la masă şi oameni mai săraci. Începuseră să sosească cei bogaţi, cu trăsuri scumpe, îmbrăcaţi în haine alese, doamnele în toalete elegante, şi toţi fură primiţi într-un salon imens unde doamna, gazdă, precum se şi cuvenea, făcea în persoană onorurile casei, salutându-i şi primindu-i pe invitaţi. Săracii stăteau mai pe la uşă, neîndrăznind să intre înăuntru. Doamna îi chemă pe toţi. Şi, când toţi invitaţii sosiseră, se deschiseră uşi mari întro parte şi într-alta. Acolo unde se vedeau mese încărcate de toate bunătăţile, fură invitaţi săracii. Şi intrară, cam stânjeniţi, cam nelalocul lor. Dar doamna insistă. Vis-a-vis, într-o sufragerie şi mai mare, şi mai somptuoasă, erau mese deocamdată goale şi fiecare loc era marcat cu numele fiecărui invitat din cei mari, din cei bogaţi. Intrară înfumuraţi şi mândri de marea cinste. Luară loc, şi atunci intrară servitorii, îmbrăcaţi sărbătoreşte şi înmănuşaţi, purtând tăvi de aur şi argint. Depuseră în faţa fiecărui invitat o coajă de pâine uscată, o bucată de mămăligă mucegăită din mâncarea servitorilor şi a câinilor, o roşie stricată, un cartof şi câte alte nimicuri de care te apuca scârba numai văzându-le, încât toţi rămaseră înmărmuriţi. Nu ştiau ce să creadă. Gândeau că gazda a încurcat saloanele, căci văzuseră mesele la care se instalaseră săracii. Erau gata să se scandalizeze, să protesteze ofensaţi de marea batjocura. - Nu, n-am încurcat saloanele, îi lămuri gazda. Ei m-au miluit cu ce au avut mai bun, din sărăcia lor, ba mi-au cerut şi iertare pentru că nu-mi puteau da mai mult. Eu sunt cerşetoarea care am cerşit pe la porţile voastre zilele trecute. Vă amintiţi acum de mine? Şi aruncând de pe ea o mantie aurită, redeveni pe loc cerşetoarea încovoiată pe care toţi o cunoşteau. Iar vouă, domnilor şi doamnelor, v-am pus înainte, fiecăruia, exact ceea ce mi-aţi dat şi voi când am fost pe la porţile sau uşile voastre, sau la mesele servitorilor voştri, la care m-aţi îndrumat. Nu cred că mă veţi judeca prea aspru. Fiecare din voi are în faţă şi primeşte înapoi ceea ce a dat el însuşi pentru acest banchet. Ce a dat, lui şi-a dat! Cum s-a onorat, e onorat şi la masa mea. După dreptate. Aşa va fi şi în Împărăţia Cerurilor! Zicând acestea, cerşetoarea a părăsit încăperea şi, spun cei care au văzut-o, că, mergând spre uşă, şi-a îndreptat din nou spatele încovoiat şi a redevenit măreaţă, iar pe umeri i-a reapărut mantia strălucitoare topind chipul cerşetoarei, în cel al doamnei, şi văzându-se bine acum că erau una şi aceeaşi persoană. Când să se apropie de ea, n-au mai văzut-o. Acolo nu s-a mai întors niciodată, dar credincioşii spun că chipul Maicii Domnului din biserica lor e aidoma cu chipurile ei. Nimeni nu poate spune că aşa a fost şi înainte şi n-au observat-o ci, şi acum s-a reîntors acolo, sau numai după ce s-a făcut nevăzută, doamna cea bună de la castel s-a ascuns în chipul din stânga uşilor împărăteşti, de unde îi priveşte mereu şi parcă lear spune: - Aşa va fi şi în Împărăţia Cerurilor! Aceasta este şi învăţătura parabolei din Evanghelia pe care am auzit-o astăzi. Măcar această simplă sintagmă românească: "cine dă, lui îşi dă'" s-o ţinem minte. Trecători şi străini suntem pe acest pământ, şi nu trebuie să ne investim toate nădejdile, toată agonisita, toate bunurile numai aici. Să ne trimitem o rezervă şi dincolo. La întrebarea: "Cele pe care le-ai strâns ale cui vor fi?", se poate răspunde în două feluri: ale altora, dacă le-am adunat pentru noi; ale noastre, dacă le-am împărţit cu alţii! Duminica a XXVIII-a după Rusalii - O parabolă împotriva împotriva pretextelor De multe ori pe parcursul activităţii Sale de propovăduitor Mântuitorul a abordat tema Împărăţiei Cerurilor. Ce este? Unde este? Cum este? Tot spunându-le ascultătorilor că scopul suprem al vieţii este dobândirea Împărăţiei Cerurilor, aceştia vor fi voit să ştie cu mai multă precizie ce anume înţelegea Iisus prin aceste două cuvinte. În chip simplu, era limpede că era vorba de viaţa de dincolo, de o împărăţie, de o lume care exista în Cer, paralel cu aceasta de pe pământ. Dar era şi ceva mai mult decât atâta. Şi chiar ceva diferit de aceasta. De fiecare dată când Mântuitorul a abordat tema, a descoperit tot alte şi alte dimensiuni şi înţelesuri ale împărăţiei. Şi nu întotdeauna le-a adunat la un loc. Pentru că fiecare nouă dimensiune, fiecare nou înţeles, oricât de altul ar fi părut, spunea totul. Sub altă formă, dar totul. Când voia să fie mai bine înţeles, prezenta împărăţia printr-o parabolă sau printr-o metaforă. Căci şi parabolele, şi metaforele, deşi în aparenţă încifrează, ascund şi închid, în fapt descifrează, explică şi deschid. Sunt întotdeauna mai accesibile decât teoriile, şi mai multor categorii de ascultători în mod egal şi în acelaşi timp. Poate de aceea Voltaire numea metafora: „o imagine literară pe care ai putea-o pista" (Pensâes divei ses). Deci uşor comprehensibilă. Şi mult mai scurtă decât o expliciţie obişnuită. Quintilianus o numea brevior similitudo (Institutio oratorica). Tudor Vianu o definea „un transfer biologic de noţiuni" (Estetica), înţelegând desigur trecerea de la un complicat la mai simplu, de la abstract la concret, făcând din ea, cum spunea Ortega Y. Gasset „un instrument de cunoaştere‖ (Cele două mari metafore ale filosofici). Iisus a întrebuinţat parabolele şi metaforele de cele mai multe ori ca instrumente de cunoaştere. Iată, şi de data aceasta, una din lămuririle cu privire la Împărăţia Cerurilor, e descifrată printr-o scurtă parabolă. Poate că şi Lui îi venea mai uşor să explice în felul acesta, decât să facă lungi teorii. Şi apoi se ţineau minte mai uşor şi puteau fi lesne repovestite. În această specie literară Mântuitorul a fost un creator original de inepuizabile posibilităţi. Să urmărim parabola: „Un oarecare a făcut o cină mare şi a chemat pe mulţi; Şi a trimis la ceasul cinei pe sluga sa ca să spună celor chemaţi: veniţi, că iată toate sunt gata. Şi au început toţi, câte unul să-şi ceară iertare. Cel dintâi i-a zis: Ţarină am cumpărat şi am nevoie să ies ca s-o văd; te rog iartă-mă. Şi altul a zis: Cinci perechi de boi am cumpărat şi mă duc să-i încerc; te rog iartă-mă. Al treilea a zis: Femeie mi-am luat şi de aceea nu pot veni. Şi întorcându-se, sluga a spus stăpânului său acestea. Atunci, mâniindu-se, stăpânul casei a zis: Ieşi îndată în pieţile şi uliţele cetăţii, şi pe săraci, şi pe neputincioşi, şi pe orbi, şi pe şchiopi adu-i aici. Şi a zis sluga: Doamne, s-a făcut precum ai poruncit şi tot mai este loc. Şi a zis stăpânul către slugă: Ieşi Ia drumuri şi la garduri şi sileşte-i pe toţi să intre, ca să mi se umple casa. Căci zic vouă: Nici unul din bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu va gusta din cina mea, căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi" (Luca 14, 16-24). Aşadar, „omul" din parabolă s-a supărat. Care din noi nu s-ar supăra, când pregăteşte o cină, invită oaspeţi, şi ei nu vin? Întotdeauna o gazdă se simte jignită în astfel de împrejurări. La sfârşit, şi-a dat drumul mâniei şi a hotărât ca cei care nau venit să nu guste din cina sa. Oricât pare de simplă şi uşor de înţeles, parabola îngăduie totuşi câteva întrebări. Cea dintâi e în legătură chiar cu această hotărâre de la sfârşit. Spune că cei care nau venit, „nu vor gusta din cina sa―. Despre ce fel de cină e vorba? De cea la care n-au venit? Evident că din aceea naveau cum să guste, de vreme ce nu veniseră! Ameninţareaa era gratuită, ca să nu-i spunem altcumva. Nu trebuie să credem că Povestitorului i-a scăpat o asemenea inadvertenţă, a avut în vedere altă cină? Nu. A avut-o în vedere, totuşi, pe cea de care a vorbit la început. Numai că acum, aşa cum obişnuia întotdeauna când bănuia că unii s-ar putea să nu pătrundă imediat înţelesul unei parabole, o explică. Ultimele supoziţiuni, ultimul verset (24) explică ce a vrut să spună prin metafora Cină. Cina este împărăţia lui Dumnezeu. Un ospăţ. Un prilej de bucurie, de desfătare, de petrecere, de comuniune. Toţi sunt chemaţi la Cină, Dar unii au fost chemaţi mai întâi, şi în mod special. Poporul ales sau anumite categorii din poporul ales, fariseii, cărturarii, învăţătorii de lege, mai marii templului, dar aceştia au găsit diferite pretexte ca să nu vină, deşi ar fi trebuit să vină, ca oameni înţelepţi ce se pretindeau, căci cu ei, ca popor, se făcuse Legământul dintâi, iar categoriile pomenite mai sus erau cei care cunoşteau cel mai bine Scriptura şi profeţiile despre Mesia şi venirea Lui. Şi dacă n-au venit, au fost chemaţi alţii, neamurile, deşi aceştia nu fuseseră pregătiţi anume şi din vreme. Aceştia au primit totuşi chemarea şi au intrat. De aceea sunt „mulţi chemaţi, dar puţini aleşi―. Cina aceasta prefigura deci Împărăţia Cerurilor, de aici şi de dincolo, iar cei care nau onorat invitaţia la ea, au rămas în afara ei. Cine n-a intrat în ea aici, nu va intra în ea nici dincolo. Căci aici, la această Cină au fost invitaţi, deci la credinţa în Mântuitorul ca Fiu al lui Dumnezeu şi Mesia, şi la credinţa în împărăţie. Aceasta le înveşnicea participarea, dacă veneau, sau le-o refuza pentru veşnicie, dacă nu veneau, pentru că şi-o refuzau singuri, neprezentându-se. Dar iată şi o nouă întrebare: De ce să nu intre în împărăţia lui Dumnezeu dacă, invitaţi fiind, au prezentat totuşi nişte scuze, au arătat nişte motive pentru care nau putut veni? Verdictul Mântuitorului a fost foarte categoric: „Unii ca aceştia nu vor gusta din Cina Mea―, adică nu vor intra în Împărăţia Cerurilor. Motivele lor au fost doar în aparenţă plauzibile. Unii îşi cumpăraseră ogoare, alţii îşi cumpăraseră animale pentru agricultură, altul tocmai se însurase. Trebuie să înţelegem, oare, din aceasta că Mântuitorul condamnă bunurile materiale, munca şi viaţa de familie? Fără îndoială, nu! Numai la o primă vedere s-ar putea tâlcui aşa acest verdict al Mântuitorului. Dar dacă îl coroborăm cu tot ceea ce mai ştim din învăţăturile Sfintei Scripturi, atunci ne dăm seama că nu din acest motiv a rostit Mântuitorul un verdict atât de aspru. În cele ce privesc munca, textele Sfintei Scripturi sunt categorice,  începând de la porunca scrisă pe care a dat-o Dumnezeu lui Moise: „Şase zile să lucrezi" (Exod 23, 12), şi  în Psalmi se spune: „Ieşit-a omul la lucrul său şi la lucrarea sa până seara" (Ps.103, 24). Nici măcar nu se vorbeşte de 8 ore, ci până seara, zi lumină! Mântuitorul nu putea condamna munca. Tradiţia creştină n-a avut, niciodată, nici un fel de îndoială şi nici un fel de ezitare în privinţa trebuinţei de a munci. Chiar sfinţii cei mai retraşi din lume au mers pe acest înţeles.  Iată, de pildă, ce scria Sfântul Efrem Sirul: „Fără înşelăciune fă-ţi lucrul tău, frate, că aşa stă bine celor credincioşi şi apoi vei căpăta şi har în ostenelile tale" (Cugetări).  Tot astfel scria Evagrie Ponticul: „Poartă grijă de lucrul mâinilor, dacă este cu putinţă zi şi noapte, ca să nu îngreunezi pe nimeni, dar mai ales ca să ai de unde da şi altora" (Schiţă monahicească, 8).  Sfântul Ioan Gură de Aur, trăind în mijlocul societăţii, a fost chiar mai aspru, ştiind el că altfel nu se poate în lume şi că creştinismul n-a venit să încurajeze traiul pe seama muncii altora. Iată ce scrie: „Noi (creştinii) nu dăm mâncare celor ce rabdă de foame din pricina lenei, ci îi sfătuim să muncească spre a-şi agonisi astfel pâinea cea de toate zilele, pentru ei şi pentru alţii" (Despre Sfântul Vavila, cap. 8). Mântuitorul nu putea condamna nici bunurile necesare vieţii. A condamnat excesul de bunuri, dar nu bunurile, pentru că tot El a imaginat Parabola talanţilor, şi l-a condamnat pe cel care nu şi-a înmulţit talantul, ci l-a dat înapoi exact aşa cum îl primise. I-a lăudat în schimb pe cei care primind cinci, au făcut zece, ş.a.m.d. Deci avem poruncă ca prin muncă să înmulţim bunurile. O veche zicală îndeamnă la facerea de bine fără răgaz: „Fă tot binele pe care îl poţi face; fă bine tuturor celor cărora le poţi face; fă binele sub toate formele sub care îl poţi face şi: fă binele atâta vreme cât poţi face binele". De asemenea, Mântuitorul nu putea condamna căsătoria sau familia. Prima minune a făcut-o cu prilejul nunţii din Cana Galileii la care a participat ca invitat, împreună cu Maica Domnului. Şi atunci de ce au fost condamnaţi cei care nu au venit la Cină, închizându-li-se uşa pentru veşnicie: „Nu veţi gusta din Cina mea"? Două răspunsuri vom da la această întrebare, unul mai simplu decât celălalt. Să-l încercăm pe cel mai direct. Oricât am fi noi de angajaţi în munca noastră, îh grija de bunurile cu ajutorul cărora ne organizăm viaţa, în grija de familie, întotdeauna se găseşte timp pentru a ne consacra şi vieţii noastre sufleteşti, pentru a răspunde şi chemării lui Dumnezeu la Cina Sa. Ceea ce a condamnat, prin urmare, Mântuitorul, n-au fost nici munca, nici bunurile, nici familia. A condamnat pretextele celor care nu s-au dus la Cină. Avem, de fapt, în faţă o parabolă împotriva pretextelor. Nu zic a falselor pretexte, pentru că pretextele ca atare nu pot fi decât false. Un pretext e un argument fals, pe care îl aduci ca să motivezi ceva. Să motivezi că nu te duci într-un loc, pentru că ai avut nu ştiu ce de făcut. Dar de fapt n-ai avut nimic de făcut, sau în orice caz, nu ceva atât de important, încât să nu onorezi o îndatorire contractată mai dinainte. Din perspectiva acestui răspuns la întrebarea: „de ce i-a condamnat Mântuitorul"? vedem că a fost îndreptăţit să-i condamne. Dar, de fapt, i-a condamnat Mântuitorul? Nu. S-au condamnat ei înşişi, rămânând în afara Cinei. Să încercăm însă şi al doilea răspuns. Să ne amintim că ne aflăm într-o parabolă. Elementele ei intenţionează să sugereze şi altceva decât spun cuvintele. De aceea am lămurit la început ce este o parabolă şi ce e o metaforă. Sfântul Vasile cel mare, vorbind despre pilde şi proverbe, spune că sunt alcătuiri prin „întorsături de cuvinte" (Scrieri, I, Bucureşti, 1986, p. 475), care „nu-şi explică înţelesul lor pe faţă şi direct, ci indirect, celor sprinteni la minte" (id., p. 468) care pot descoperi ascuns „în adâncul lor, mai mult înţeles" (ibid,). Să ne dovedim şi noi „sprinteni la minte" şi să mergem şi la înţelesurile, mai adânci,, adică la semnificaţia metaforelor.  Exegeţii (Teotokis în Kiriacodromion d.p., Bucureşti, 1987 p. 442-443) spun că prin cei care şi-au cumpărat ogor sau ţarină, cum se spune frumos în alte traduceri, trebuie să-i înţelegem pe cei care s-au lăsat prinşi în mrejele deşertăciunilor şi slavei lumeşti.  Prin cei care şi-au cumpărat cinci perechi de boi, trebuie să-i înţelegem pe cei căzuţi în sclavia simţurilor, în număr de cinci. Numărul, tocmai acest lucru a intenţionat să-l prefigureze în limbajul parabolei.  Prin cel care a motivat absenţa prin faptul că s-a căsătorit, trebuie să-I înţelegem pe cei căzuţi în patimi trupeşti. Pretextele lor erau deci încercări de îndreptăţire prin păcatele lor. Că o astfel de interpretare e mai mult decât posibilă, ne-o spune chiar faptul că avem de-a face cu o parabolă, alcătuită deci în mod firesc din simboluri. Nu era prima oară când Mântuitorul folosea acest mijloc de exprimare. În sinagoga din Capernaum le-a vorbit odată de trupul şi sângele Său, care trebuiau mâncate! Nici ucenicii nu l-au înţeles: „Ciudate sunt vorbele acestea, au zis ei. Cine le poate asculta?‖ (Ioan 6, 60). Le vor înţelege mai târziu când, renunţând la pilde, Iisus le va vorbi de-a dreptul (Ioân 16, 25). Dar unele parabole şi unele simboluri erau mai simple şi mai uşor de înţeles. În cazul nostru, dacă metaforele aveau în vedere într-adevăr categoriile de împătimiţi identificate de exegeţi, înţelesul refuzului Mântuitorului de a-i primi la Cina Sa e şi mai limpede. La o singură întrebare m-aş mai simţi chemat să răspund, în legătură cu textul acestei parabole. Ce se înţelege prin: „Siliţi-i pe toţi să intre‖, cum au tradus unii versetul 23? Alţi exegeţi traduc: „îndeamnă-i să intre‖ (ed. N.T., Bucureşti, 1949), ceea ce e cu totul altceva. Acest verset a stat la baza unei instituţii scandaloase din trecutul Occidentului romano-catolic: Inchiziţia. Pe baza lui au fost condamnaţi la moarte toţi cei care refuzau dogmele romano-catolice, erau arşi sau înecaţi, pentru a-i mântui cu sila. Ruşinea unei epoci! Iată ce poate ieşi dintr-o strâmbă interpretare a Scripturii! Căci nu putea să fie acesta înţelesul. Blândul Păstor Iisus nu s-a putut gândi la Inchiziţie. O răstălmăcire ca aceasta nici n-ar trebui să ne reţină atenţia. Dar dacă ne gândim că, totuşi, o asemenea tâlcuire a textului a dus Ia condamnarea la moarte, după torturi groaznice, o sute de mii de oameni, a încerca să lămurim problema nu mai este o treabă inutilă. Poate că şi tunurile generalului Bukow, după anul 1700, când au distrus cele două sute de mănăstiri din Transilvania, pentru că monahii şi călugăriţele ortodoxe n-au vrut să treacă la catolicism, vor fi plecat tot de la o asemenea exegeză, încă în vigoare la Viena în secolul XVIII, deşi Viena avea o Universitate de prin secolul al XIV-lea (1365)! Viena ar fi trebuit să fie mai luminată! Textele Sfintei Scripturi se citesc în context, se coroborează, nu se interpretează sectar. Cum ar fi putut să se gândească la Inchiziţie Cel care spusese: „Cel ce voieşte să vină după Mine‖? Aşadar: „Cel ce voieşte―! Nesilit. Marele dar al Providenţei pentru om a fost libertatea voinţei, libertatea de alegere. În text se presupune chemarea prin argumentare, prin logică, prin convingere, prin propovăduire, nu prin constrângere. Aşa au înţeles şi aşa au făcut apostolii când au chemat neamurile la creştinism. Căci prin cei chemaţi astfel, în Parabole Mântuitorului, sunt prefigurate neamurile, după ce ai casei, iudeii, au refuzat chemarea. Sfântul Pavel n-a ars pe nimeni pe jug. Şi nici alţi propovăduitori, până nu i-a venit ideea unui Torquemada, mare inchizitor din Evul Mediu. Dar şi romano-catolicismul a trebuit în scurt timp să renunţe la o astfel de „mântuire" a oamenilor. Şi protestantul Calvin l-a ars pe Miguel Şervet! Dar şi protestanţii s-au căit. I-au ridicat un monument lui Şervet pe care au scris: Erravi! Am greşit. Împărăţia Cerurilor, în gândirea Mântuitorului şi în învăţătura Sfintei Scripturi,, este de două feluri.  Cea dintâi e cea dinlăntrul nostru,  cealaltă e cea eshatologică, adică împărăţia în care ne vom duce după moarte, în viaţa de dincolo. Dar nu ajunge în împărăţia lui Dumnezeu, în viaţa de dincolo, la Cina Domnului, cel care nu intră în ea aici, care nu o duce în sufletul lui aici. Fiindcă ce înseamnă, de fapt, Împărăţia Cerurilor? E ca o cină, cum o compară Mântuitorul în această parabolă. O cină ce este? Un prilej de bucurie, un prilej de armonie între prieteni, un prilej de comunicare, pentru că la o cină sunt totdeauna mai mulţi. Împărăţia Cerurilor este, prin urmare, comuniune. A fi în bune relaţii cu toată lumea şi a fi în armonie cu tine însuţi. Dacă realizezi această armonie cu tine însuţi şi cu ceilalţi, atunci eşti în Împărăţia Cerurilor, şi Împărăţia Cerurilor este în tine. Şi dacă ai intrat de aici în împărăţie, eşti în armonie şi cu Dumnezeu. În parabolă, Mântuitorul spune că toţi sunt chemaţi la Cina Domnului. Ne dă însă libertatea să ne ducem sau nu. Textul parabolei se termină cu o vorbă intrată în tezaurul de sintagme celebre din istoria omenirii: „Mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi". Fericiţi cei puţini! Şi să ne ajute Dumnezeu ca noi să fim printre cei puţini. Şi să ne rugăm lui Dumnezeu ca cei puţini să fie cât mai mulţi! Cuvânt rostit în catedrala din Sibiu, la 12 decembrie 1982. Duminica a XXIX-a după Rusalii - Porunca recunoştinţei, o încercare de tipologie a nerecunoştinţei Mântuitorul venea din nordul Ţării Sfinte, coborând spre Ierusalim. Trecând printr-un sat, L-au întâmpinat zece bărbaţi leproşi. Lepra era pe vremea aceea boala secolului, boală incurabilă căreia doctorii nu-i găsiseră nici un leac. De altfel nici astăzi nu e printre bolile vindecabile. Lepra devorează trupul, îl macină, îl putrezeşte încetul cu încetul. Dar pe lângă că e o boală foarte grea, e şi molipsitoare. De aceea era obiceiul în Răsărit, iar în Ierusalim era legiferat, ca leproşii să fie scoşi afară din cetate. Pentru dânşii nu existau spitale. Trebuia să locuiască în locuri izolate, părăsite, în morminte goale, în peşteri, în văi ascunse, unde nu pătrundea nimeni, ca să nu vină în atingere cu cineva. Orice atingere de ei însemna molipsire şi intrarea imediată în aceeaşi soartă blestemată. Leproşii nu puteau locui decât împreună cu alţi leproşi. Se alcătuiau mici colonii şi acolo li se aducea hrană din mila părinţilor, din mila rudelor, din mila oamenilor cu inima bună, în vase care nu se mai dădeau îndărăt şi care nu se dădeau în mână, ci erau lăsate departe, de unde leproşii veneau să le ia. Erau ajutaţi să trăiască până când boala îi devora cu totul. Când nu mai aveau mâncare, plecau să cerşească, intrau şi în sate, dar trebuiau să stea la distanţă şi să ceară. Se găseau întotdeauna inimi bune, compătimitoare, milostive. Era SIDA epocii aceleia, tot aşa cum SIDA devorează inapelabil în vremea noastră, fiind tot atât de molipsitoare şi ucigătoare. Un grup de zece leproşi, aflaţi probabil în căutare de hrană în satul prin care trecea Mântuitorul, şi care auziseră despre El că era făcător de minuni, de departe strigând, L-au rugat: „Iisuse, învăţătorule, miluieşte-ne― (Luca 17, 13). Vor fi adăugat: Am auzit că poţi multe. încercă şi cu noi ceva! E interesant că de data aceasta Mântuitorul, n-a mai procedat aşa cum proceda de obicei cu orbii, sau cu paraliticii, care cu altfel de bolnavi trupeşte. De obicei întreba: „Crezi că pot eu face aceasta?" Pe leproşi nu i-a mai întrebat nimic. Mila Lui a fost imediată. N-a mai condiţionat-o de nimic. Le-a spus doar atât: „Mergeţi şi vă arătaţi preoţilor". De ce trebuiau să se arate preoţilor? Era scris în Lege că, dacă, printr-o minune, un lepros s-ar fi vindecat, el trebuia să capete un certificat de vindecare pe care nu puteau să-l elibereze decât preoţii. Numai cu un astfel de certificat, care se dădea după o prealabilă cercetare, care putea fi un control foarte riguros, numai după aceea aveau dreptul să se întoarcă din nou la casele lor, printre oameni. De altfel şi constatarea bolii se făcea prin preoţi. Ei decideau, după mai multe controale, dacă era lepră şi dacă se impunea izolare de societate. Hotărârea pe care o luau era ca o condamnare la moarte. De aceea tot numai ei puteau s-o anuleze. Mântuitorul le-a spus, aşadar, acestor zece să se ducă şi să se arate preoţilor, spre a le certifica vindecarea. Leproşii n-au mai spus nimic. Au făcut stânga-mprejur şi au plecat. Au crezut în decizia Lui. Şi pe drum s-au vindecat. Nouă dintre ei, văzânduse vindecaţi, nerăbdători să li se confirme sănătatea, s-au dus să arate preoţilor că aveau corpurile curate. Puteau obţine certificate pe loc. Unul dintre ei însă s-a întors. S-a gândit că e mai bine mai întâi să mulţumească Celui care l-a vindecat. Când l-a văzut, Mântuitorul a rostit memorabilele cuvinte: „Dar ceilalţi nouă unde sunt? Nu s-a aflat să vină să dea slavă lui Dumnezeu decât numai străinul acesta?" I-a zis străin, pentru că nu era iudeu. Era samarinean. De alt neam şi de altă lege. Samarinenii erau consideraţi de evrei străini, fiind amestecaţi cu sirienii. Cum samarineanul căzuse recunoscător la picioarele lui Iisus, Acesta i-a zis doar atât: „Scoală-te şi du-te. Credinţa ta te-a mântuit". Era un om deosebit, dacă a găsit el cu cale să se întoarcă şi să mulţumească pentru binele care i se făcuse. Am putea sa tâlcuim vindecarea celorlalţi ca pe o faptă săvârşită de Mântuitorul pentru noi cei de azi, pentru ca întâmplarea să ajungă până la noi şi Mântuitorul să ne dea o învăţătură despre una din rarele, dar şi din marile virtuţi omeneşti, şi anume despre virtutea recunoştinţei., Se spune în popor, în vorbirea de toate zilele: „Recunoştinţa - floare rară!― - deşi nar trebui să fie tocmai rară. Ar trebui să fie, dimpotrivă, foarte deasă. Să se găsească peste tot, pentru că recunoştinţa ar trebui să fie cel mai firesc sentiment în inimile tuturor ale celor care, într-un fel sau altul, primesc de la Dumnezeu sau de la oameni, de la oricine, un bine, un dar, o vindecare, o atenţie. Se vede că totuşi nu se află pe toate drumurile, de vreme ce poporul a ajuns la constatarea că e floare rară! Dezolantă constatare despre fratele om! Dar nerecunoştinţa se întoarce întotdeauna împotriva nerecunoscătorului: Un fost slujitor de casă boierească de odinioară, retras acum la casa lui din motive de nerecunoştinţă faţă de serviciile lui, zăcea de multă vreme la pat. Cei pe care îi slujise muriseră înaintea lui. Mai rămăsese din familie o fată, dar era mândră şi distantă, mai ales de când devenise singura moştenitoare a proprietăţilor părinteşti. El o crescuse de mică şi părinţii o juraseră să aibă grijă de dânsul până la moarte. Ea însă nici n-a mai voit să ştie de el. L-a trimis la casa lui sărăcăcioasă unde îl îngrijea o fiică infirmă. Nu-1 vizita, nu-i trimitea nici un ajutor. După câtăva vreme, domniţa de la conac se trezi îa uşă cu fata fostului slujitor: Tata vă roagă să treceţi pe la dânsul. Ar veni el, dar nu poate. E bolnav la pat şi eu îl îngrijesc. Spune că are cu dumneavoastră o vorbă importantă. - Să mă lase în pace, răbufni domniţa îngâmfată, l-am dat ce i se cuvenea. Nu se mai satură să ceară! - Nu cred că vrea să ceară ceva. Spune că e mai important, îndrăzni fata s-o convingă, cu mare sfiiciune în glas. - N-are ce să fie important. Asta e. Ştiu eu. Mereu crede că n-a fost plătit îndestul! Fata s-a întors şi i-a spus bătrânului ei tată, mai pe ocolite, că domniţa e foarte ocupată şi că, deocamdată, nu poate veni. Peste câteva zile a trimis-o din nou pe fată, şi aşa de mai multe ori. Într-o zi, simţindu-se rău, s-a temut că va muri, şi atunci i-a scris domniţei o scrisoare, pe care fata i-o duse în fugă. O ruga să vină degrabă să-l vadă, pentru că are să-itransmită un secret de familie. ,,Fiind servitorul de încredere al părinţilor dv. şi ştiind cât v-am iubit, ca un părinte, aceştia mi-au încredinţat o taină pe care miau poruncit să v-o dezvălui numai personal, când veţi. fi împlinit 20 de ani, ca să ştiţi să vă folosiţi cu maturitate de această taină, l-aţi împlinit de curând. De aceea v-am tot chemat mereu. Mi-au spus că au ascuns o casetă plină cu diamante şi cu obiecte din aur, într-un loc greu de descoperit, pe care numai mie mi l-au arătat. Aş vrea să vă dezvălui taina acestui loc, pentru ca să intraţi în posesia comorii.‖ Citind scrisoarea şi aflând despre ce era vorba, de data aceasta domniţa se grăbi să alerge la el. Luă caii cei mai buni şi dădu poruncă vizitiilor s-o ducă fulger la casa slujitorului. 1 se făcu pe voie. Dar când ajunse, constată că era prea târziu. Omul murise. Aşadar, pentru interesul ei o chema mereu, iar ea se purtase cu dânsul fără omenie. Nu-i trebuiau banii ei. Dacă asta ar fi urmărit, şi-ar fi putut lua singur bogăţiile din casetă şi n-ar fi ştiut nimeni, căci numai el cunoştea taina. O cuprinseră amare păreri de rău. Dar acum toate părerile de rău erau inutile. Se întoarse la conac, dărâmă pereţii caselor, zgândări grădinile, căutând comoara, dar n-o mai găsi niciodată. Îngâmfarea şi nerecunoştinţa se întoarseră împotriva ei. Întâmplarea cu leproşii nu pune probleme de interpretare. Unul din cei zece s-a dovedit recunoscător; nouă dintre ei au uitat de îndată binele care li se făcuse, şi au plecat fără să se gândească la recunoştinţă. Folosindu-ne judecata limpede, e evident că noi vom fi de partea celui care s-a întors şi că îi vom dezaproba pe cei care nu s-au întors să mulţumească. Dar întâmplarea ne dă totuşi prilejul să ne întrebăm dacă şi în practică, în viaţa de toate zilele, în viaţa noastră, suntem dintre cei nouă sau ca acela unu? Cred că e cazul ca fiecare din noi, în forul său interior, acolo unde se judecă drept, nefăţarnic şi nemincinos, dacă forul nu e pervertit, să-şi pună acum această întrebare, şi să-şi facă în taină, cu luciditate, cu sinceritate şi cu onestitate acest examen personal. Vă las să vă răspundeţi fiecare, şi odată cu Dv. să-mi răspund şi eu. Încercând să ne răspundem, să stăm şi să recapitulăm împre- jurări de viaţă în care am fost în situaţii asemănătoare. Nu leproşi, dar în mari nevoi, când ne-a ajutat cineva. Oare nu ni s-a întâmplat să ni se facă un bine pe care l-am cerut cu insistenţă, fie de la Dumnezeu, fie de la oameni? Ne-am rugat stăruitor să ni se facă acel bine. Şi ni s-a făcut. Şi ce s-a întâmplat îndată după aceea? Oare nu s-a întâmplat că am uitat şi noi, ca şi cei nouă, să mergem să mulţumim sau să ne arătăm cumva recunoştinţa? Îmi vine acum în gând o metaforă românească, şi n-ar fi exclus să-şi aibă originea în Evanghelia celor zece leproşi. Există în vorbirea obişnuită, populară, un cuvânt greu, un cuvânt, aş zice, urât, un cuvânt care ar trebui scos din vocabular, dar pe care totuşi mulţi îl întrebuinţează când îi copleşeşte indignarea. Se spune despre un om rău, despre un om în care nu poţi avea încredere, despre unul care în mod sigur îţi va înşela încrederea şi te va trăda: „E o lepră!" E ca şi cum s-ar zice: E dintre cei nouă! Dintre cei cărora dacă le vei face un bine, în mod sigur nu-ţi vor fi recunoscători. Recunoştinţa e obligatorie. Nerecunoscătorul nu are simţul valorilor, nici al echităţii, nici al bunătăţii. El doar primeşte, dar nu întoarce niciodată. În adânc, el nu preţuieşte binele pe care l-a primit. Profită de el ca un hoţ, ca de ceva găsit pe drum, nu ca de darul unei inimi bune, a altuia. El nu ştie nici de bine, nici de răsplata binelui. Nu ştie de mulţumesc. E un egoist lipsit de cea mai elementară sensibilitate şi omenie. Dacă am încerca o tipologie a nerecunoscătorilor şi a nerecunoştinţei, am pune pe prima treaptă pe aceştia cărora li se face bine şi uită. Dar oare uită cu adevărat? Nu. Nu uită niciodată. Memorie au. Doar se prefac că uită. E comod să uite, fiindcă nu vor să fie recunoscători. Şi e cu atât mai ciudat, cu cât recunoştinţa nu cere sacrificii materiale. Nici Dumnezeu, nici oamenii nu sunt pretenţioşi. Adesea sunt mulţumiţi cu un singur cuvânt. Cuvântul le confirmă calitatea actului pe care l-au făcut. Un singur cuvânt de mulţumire încurajează spre alte fapte bune, caritabile. El confirmă şi faptul că ai dat unde trebuie să dai, unde era nevoie. Englezii au o vorbă în legătură cu aceasta: când li se mulţumeşte pentru un bine pe care l-au făcut, ei spun: „Nu e cazul să-mi mulţumeşti" sau „Uită". Dar dacă nu-i mulţumeşti, sau dacă uiţi înainte de a ţi-o spune, el, îşi aduce.el aminte şi, a doua oară, nu te vei mai întâlni cu binele lui. Dacă îi mulţumeşti, el e foarte delicat şi nu vrea să te oblige mai mult decât atât. A făcut binele, a trecut. Tradiţia creştină a avut în mare cinste, întotdeauna, recunoştinţa, şi a blamat aspru nerecunoştinţa. „Socotesc lipsa de recunoştinţă - spunea Sfântul Grigore Taumaturgul - ca un lucru foarte urât. Acela care nu ţine minte binele făcut lui, şi nu arată recunoştinţă, săvârşeşte o greşeală de neiertat" (Discurs către Origen, III). Acelaşi Sfânt Părinte recomanda recunoştinţa şi pentru bunurile spirituale pe care le primim, nu numai pentru cele materiale: „Stă în firea lucrurilor ca oamenii superiori, care au adunat în cuget o adevărată comoară, să răsplătească pe binefăcătorii lor pe măsura puterii şi binefacerilor primite". O vorbă românească zice: „Fă binele şi aruncă-1 în mare, şi te vei întâlni cu el". Răsplata vine de la Dumnezeu. Nimic nu s-a făcut în van. De la Dumnezeu trebuie aşteptată, nu de la cel căruia i-ai făcut binele. De la acela un cuvânt e de-ajuns. Aceasta ar fi prima categorie, într-o tipologie a nerecunoscătorilor, a celor care uită sau, cum e mai adevărat, se prefac că uită. Există şi o a doua categorie. Ajunge omul la necaz. Fie că are nişte examene grele, fie că are un proces greu, fie că a ajuns cumva la închisoare, fie că are de făcut undeva un demers care pare fără şanse de succes, ajunge la o greutate, la un necaz, are de plătit nişte datorii, şi atunci face în conştiinţa lui un vot. Care din noi n-a făcut aşa? Spune: „Doamne, dacă-mi reuşeşte, dacă scap, am să fac cutare şi. cutare lucru!― E gata să promită marea cu sarea. Şi în momentul când promite, e aproape sigur că va şi îndeplini. Şi iată că i s-a îndeplinit cererea. Îşi mai aduce aminte? Foarte rar. Câţi dintre aceia care fac un astfel de vot, o astfel de promisiune, un astfel de jurământ aş zice, câţi dintre aceştia îşi mai aduc aminte şi îndeplinesc ceea ce au promis? Prea puţini. Cei mai mulţi devin sperjuri. Devin călcători de jurământ. Încep să se liniştească întru conştiinţa lor şi să zică: La urma urmei mi-a reuşit cutare lucru, fiindcă mi s-a cuvenit; mi-a reuşit angajarea în cutare loc, pentru că am fost cel mai bun; am câştigat concursul pentru că i-am întrecut pe toţi, etc. Poate că e chiar aşa. Dar pe toate acestea le-a ştiut dinainte. De ce nu s-a bizuit numai pe ele? De ce a făcut-o promisiune de conştiinţă? Iar dacă a făcut-o, de ce n-o ţine? Iată de ce unii ca aceştia devin sperjuri, chiar dacă nu-i ştie nimeni. Îi ştie conştiinţa lor. Şi ea îi va judeca, mai devreme sau mai târziu. Şi se mai miră după aceea că, la o nouă cerere, şi la o nouă promisiune de acest fel - fiindcă ocazii de acestea, de a cere ajutorul lui Dumnezeu, se ivesc mereu - nu le mai reuşeşte ceea ce întreprind! E pentru că n-au fost recunoscători. Există şi o a treia categorie în această tipologie a nerecunoştinţei. E vorba de cei care nu numai că nu au recunoştinţă, dar pe care chiar îi deranjează faptul de a şti că cineva le-a făcut un bine şi, în loc să fie mulţumitori pentru binele care li s-a făcut, devin aproape duşmanii celor care le-au făcut bine. Îmi spunea cineva: Ştii, mi-am pierdut trei prieteni. Cum? Le-am împrumutat câte o mie de lei! Şi cum ţi i-ai pierdut? De atunci nu i-am mai văzut. Până atunci mai veneau, mai dădeau câte un telefon, mă mai felicitam la o sărbătoare. De atunci, nu i-am mai văzut şi nu i-am mai auzit. De atunci mă ocolesc pur şi simplu! Poporul mai cunoaşte şi alte categorii de nerecunoscători. Cine n-a auzit de ,„şarpele încălzit la sân―? Expresia e atât de obişnuită, încât mulţi, deşi ştiu ce înseamnă, i-au uitat originea. Ea descrie tot un tip de nerecunoscător, anume acela căruia tu i-ai făcut bine, iar el îţi răsplăteşte binele cu răul. O şi mai abjectă categorie de nerecunoscător. Cum l-a găsit poporul! Şi cum l-a identificat cu reptila cea mai vicleană, care te muşcă pe ascuns, şi te muşcă chiar şi atunci când îi faci binele, pentru că n-are raţiune, cum n-are nici cel care răsplăteşte binele cu răul. Acela e căzut în rândul reptilelor celor necuvântătoare. Se zice că cineva a găsit pe câmp un şarpe aproape mort. L-a văzut rece de tot şi sa gândit să-l pună în sân pentru ca, încălzindu-se, să-şi revină la viaţă. Aşa a şi făcut. Şarpele şi-a revenit încetul cu încetul, a început să mişte, şi omul s-a bucurat că a făcut o faptă bună. Dar, în clipa următoare, a simţit o muşcătură înţepătoare şi abia atunci a avut timpul să se scuture de şarpe şi să zică: „Iată cum şi-a arătat recunoştinta.―\Căzu mort. în urma lui a rămas zicala: A încălzit şarpele la sân! Nerecunoscătorul e ca şarpele încălzit la sân. Un întreit răufăcător: nu răspunde cu recunoştinţă pentru binele primit; nu face bine în schimbul binelui primit; face rău, în schimbul binelui primit. Ba, uneori, nerecunoscătorul uman e chiar mai rău decât şarpele şi decât alte necuvântătoare. Căci sunt şi şerpi, în chip neaşteptat, buni. Am văzut de curând la „Faptul divers", într-un ziar, fotografiat un şarpe boa care sa împrietenit cu un copil, lângă care doarme şi pe care îl ocroteşte. Şi cine nu ştie de câinii prietenoşi. De altfel de la aceste sentimente a rămas expresia de câine credincios! Nerecunoscătorul cade mai prejos şi decât aceştia. Tot în categoria nerecunoscătorilor a aşezat poporul şi pe cei care, tot cu o metaforă, îi numeşte „cozi de topor". Vorba e folosită adesea. Mulţi nu ştiu însă de unde vine. Se zice că era un om care, în preajma iernii, se trezi fără lemne de foc. Avea nevoie şi de ceva lemne de construcţie. Alergă în pădure, dar acolo constată că toţi copacii aveau crengile sus de tot, şi nu putu apuca nici măcar una s-o rupă. Era pe când copacii înţelegeau de vorba omenească. Omul nostru ştia acest lucru şi se rugă de mai mulţi copaci să-şi lase crengile în jos, să-şi facă şi el o sarcină de crengi, să-şi împlinească nevoile. Dar, ca şi cum s-ar fi vorbit între dânşii, copacii nu-i arătau nici o bunăvoinţă, ţinându-şi toţi crengile ridicate, parcă dimpotrivă, apărându-le. Unuia singur i s-a făcut milă şi, aplecându-şi câteva ramuri, l-a chemat - „Vino. Mi-e milă de tine!― Omul a prins ramurile, a început să le despoaie de crengi, iar la urmă, rupând una mai grosuţă, a auzit zicând: Pe mine ciopleşte-mă frumos, fă-ţi la fierar un topor ascuţit şi fă-mă coadă de topor. Şi vino cu toporul în pădure şi taie câţi copaci vrei. Nu te vei mai ruga de nimeni. Omul făcu aşa. Şi se întoarse în pădure. Încearcă-mă în copacul acesta, îi zise coada. Şi omul o încercă. Toporul, mânuit bine din coadă, tăia de minune. În curând copacul fu gata să cadă. Înainte de a cădea, omul şi coada de topor îl auziră din nou: „Să fii blestemat, îi zise omului, că ai încălcat legea recunoştinţei. Mie mi-a fost milă de tine, iar tu, drept răsplată, m-ai tăiat, şi încă pe mine cel dintâi. Asta ţi-e recunoştinţa? De m-ai fi lăsat, fi-aş fi dat în toate toamnele din crengile mele!― „Iar tu, îi zise cozii de topor, să fii blestemată în vecii vecilor, şi numele să-ţi fie de ocară în toată lumea, că te-ai întors împotriva mea şi a pădurii din care te tragi, făcându-te unealta acestui nerecunoscător. Şi numele tău de ocară să-l poarte şi omul care va face ca tine. De atunci şi până azi, cu acest nume de ocară au rămas printre oameni toţi trădătorii, nerecunoscătorii, cei care şi-au pierdut omenia. Dacă primii uită, dacă cei de-al doilea răstălmăcesc binele ce li s-a făcut, sau nu-1 recunosc, punându-1 pe seama puterii lor, ca să nu mai fie recunoscători, cei din celelalte categorii pervertesc pur şi simplu raporturile dintre binefacere şi recunoştinţă. Dintre aceştia se aleg trădătorii, laşii. Dintre aceştia se aleg cei în care nu poţi pune nici un fel de încredere. Pe aceştia mai ales îi cuprinde poporul în urâtul cuvânt: „Leprele!" Dar mai există şi o altă categorie. Cea a suficienţilor de sine. A celor care cred că nu au nevoie de nici un ajutor de la nimeni. Sunt cei care cred că mintea lor e suficientă ca să le dezlege toate problemele, cei care cred că au totul bine pus la punct şi spun: N-am nevoie de nimeni; trăiesc prin forţele minţii mele, prin puterea trupului meu, prin sănătatea mea ş.a.m.d. Aceştia nu ştiu de câte lucruri beneficiază totuşi, şi câtor situaţii şi persoane ar trebui să le fie recunoscători şi, în primul rând, lui Dumnezeu. În primul rând lui Dumnezeu pentru sănătate, pentru vedere, pentru mâini, pentru picioare, pentru mers, pentru vorbire, pentru auzire... Corpului nostru, atât de complicat şi de fin cum e în alcătuirea lui, nu-i trebuie decât foarte puţin, ca să i se altereze nu ştiu ce părticică din sistemul nervos, de pildă, pentru ca dintr-o dată să paralizeze. Fiecare se crede puternic până în ziua în care a intervenit un microb, un virus aproape invizibil, care-1 poate distruge. Şi nu ştie că trebuie să fie mulţumitor Celui ce poartă grijă de destinele tuturor, ca să se desfăşoare totul normal, fără nici un fel de accidente. Nu ştie cât trebuie să fie de mulţumitor înaintaşilor, părinţilor lui, prietenilor care îi susţin moralul şi îl ajută la nevoie! Toţi trebuie să fim mulţumitori, pentru multe lucruri pe care le fac alţii pentru noi. Noi suntem în biserica aceasta, pentru că au făcut-o alţii pentru noi. Dacă n-ar fi făcut-o, imaginaţi-vă ce sarcină materială grea ar fi fost pentru noi azi, ca s-o zidim noi din nou. Dar ea a fost o sarcină materială grea şi pentru cei care an făcut-o la vremea respectivă. Noi suntem beneficiarii. Şi de câte nu suntem beneficiari! Suntem beneficiari ai jertfei eroilor naţiunii, care au luptat pentru independenţă, pentru limbă, pentru neatârnare, pentru continuitate. Suntem beneficiarii eroilor credinţei, care au luptat pentru integritatea credinţei ortodoxe, care au murit pentru ea, care s-au făcut martiri. Suntem beneficiarii eforturilor părinţilor noştri care ne-au crescut mari cu greutăţi. Uităm. De câte ori nu uităm? Iată, am încercat o scurtă schemă tipologică a nerecunoştinţei. Dacă ne-am face un examen serios de conştiinţă, nu se ştie dacă n-am fi nevoiţi să ne încadrăm şi noi în vreuna din aceste categorii! Ne-am descoperi astfel printre cei nouă. Şi atunci va trebui să auzim şi în urechile noastre întrebarea lui Iisus: „Dar cei nouă unde sunt?― Poporul, cum spuneam, a observat că floarea recunoştinţei e rară. Turgheniev, cunoscutul scriitor din secolul trecut, a imaginat în legătură cu aceasta o mică parabolă: Se zice că Dumnezeu a chemat la masă toate virtuţile, şi s-au adunat: bunătatea, simplitatea, adevărul, credinţa, dragostea, speranţa, mila, generozitatea, smerenia, modestia. Toate erau pline de bună-cuviinţă. Se cunoşteau şi stăteau de vorbă ca bune prietene. Două însă, deşi erau alături, nu vorbeau între ele. Deloc. Acestea erau bunăvoinţa şi recunoştinţa. Le-a întrebat Dumnezeu: Voi de ce tăceţi? „Nu ne cunoaştem. Nu ne-am întâlnit niciodată". Parabola e cu tâlc. Rar se întâlneşte bunăvoinţa cu recunoştinţa! Minuni ca aceasta petrecută cu cei zece leproşi, aşa cum este ea istoristă de evanghelişti, deci de martori oculari, s-au putut întâmpla fără îndoială. Se întâmplă şi azi unele lucruri ciudate, care ies din ordinea naturală. Am citit săptămâna trecută tot la „Faptul divers‖ dintr-un ziar, că un pitic de la un circ din Canada - i se dădea şi numele – care avea 1,30 m, într-o noapte a crescut până la 1,85 m. Cine ar putea să ne spună ceva despre un asemenea lucru? A crescut într-o noapte cu 50 cm, cu jumătate de metru. Aceasta presupune în corpul omenesc nişte re-reglări ce l-au putut duce la forma naturală. Dar aceasta însemnează creştere de oase, lungiri de tendoane, înseamnă organe care nu cresc subit, ceea ce pune probleme foarte grele. Cazul e acum în cercetarea savanţilor. Nu ştiu ce vor spune savanţii, dar lucrul e extraordinar. Un proces natural? Cine ştie! O minune? O minune, atâta vreme cât nu intră în categoria întâmplărilor de fiecare zi. Şi mai ales când e unică. Şi mai ales atâta vreme cât nu i se găsesc explicaţii naturale plauzibile. Aşa s-a putut întâmpla şi cu cei 10 leproşi. întâmplarea nu e verosimilă, iată comparată chiar cu întâmplări care se petrec şi în vremea noastră. Şi minunea e cu atât mai evidentă, cu cât s-a făcut cu zece dintr-o dată. Cu unul, s-ar fi putut crede că a fost o întâmplare fericită, o vindecare de la sine. Cu zece, intervenţia miraculoasă e în afară de orice îndoială. Recunoştinţa ar trebui să fie în mod natural exerciţiul sufletului mare, al sufletului generos. Tradiţia bisericească ne spune că o au până şi animalele. Se povesteşte, de pildă, despre Sfântul Gherasim de la Iordan că, la un moment dat, a venit la el un leu şchiopătând. Sfântul s-a apropiat de el şi i-a scos un spin foarte mare din picior. Drept urmare, leul a rămas pentru totdeauna lângă el, slujindu-1. Recunoştinţa se exprimă însă nu numai prin facerea de bine celui care ne-a făcut nouă un bine, care printr-un cuvânt de mulţumire. Recunoştinţa devine lucrătoare când ne transformă - până la măsura de a fi şi noi buni cu alţii, repetând fapta care s-a făcut cu noi. Voi povesti o întâmplare tot din lumea animalelor, pe care am citit-o tot în ziarele noastre. Şi dacă animalele dovedesc o asemenea sensibilitate, cu atât mai mult trebuie s-o dovedească oamenii. Se arăta că la o şcoală de undeva de prin Bărăgan, jucându-se copiii unei grădiniţe pe stradă, au găsit un câine cu un picior rupt. Copiii, bine educaţi ca să aibă grijă de animale şi de suferinţele altora, să fie săritori, să fie generoşi, să se poarte frumos, ce şi-au zis? Să-l ducem la dispensarul veterinar. Şi l-au dus. Doctorul, bucuros de o astfel de faptă a copiilor, a luat câinele, l-a pansat, i-a pus piciorul rupt între lopăţele, şi i-a dat drumul. Era un câine vagabond. Până aici întâmplarea ne are nimic extraordinar, în afară, desigur, de generozitatea copiilor. Ceea ce e într-adevăr uimitor, s-a întâmplat a doua zi. La ora 8 dimineaţa, la uşa dispensarului aşepta câinele pansat, cu încă un câine cu piciorul rupt, pe care-1 adusese la dispensar pentru pansat şi ajutor. Nu e o parabolă. E o dovadă că până şi în lumea necuvântătoare sentimentul recunoştinţei este prezent. Şi e şi el molipsitor! Cu atât mai mult el ar trebui să fie astfel în viaţa noastră, a oamenilor. Să dovedim cu smerenie că am înţeles binele, bunăvoinţa care ni s-a arătat. Numai un suflet orgolios, mândru, plin de sine, pervertit, numai acela uită bunăvoinţa care i s-a arătat de către cineva, şi de faptul că trebuie să fie recunoscător. Ce facem noi în asemenea cazuri, când nu ni se recunoaşte bunăvoinţa? Suntem în situaţia de a nu mai repeta bunăvoinţa. N-o mai repetăm. Zicem: Oameni suntem! Trebuia să vină să zică măcar un „Mulţumesc!" Dacă n-a înţeles fapta mea, a doua oară nu i-o mai fac. S-ar putea ca şi Dumnezeu să gândească aşa. Nu vrea Dumnezeu pentru El mulţumirea, întoarcerea bunăvoinţei. O vrea pentru ca să constate că în noi s-a schimbat ceva, că în sufletul nostru s-a transformat ceva, că bunăvoinţa care am primit-o ne-a făcut şi pe noi mai buni. Vindecarea celor zece leproşi ne învaţă să ne rugăm. Ne învaţă că Dumnezeu ascultă rugăciunea noastră, dar ne mai învaţă că Dumnezeu ascultă rugăciunea noastră. Dar ne mai învaţă şi faptul că din cele trei feluri de rugăciuni, nu trebuie să folosim numai unul. Există rugăciuni de cerere, când zicem: „Doamne auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea, ia aminte la rugăciunea mea!― Sau „Domnului să ne rugăm‖, „la Domnul să cerem". Există apoi rugăciuni de laudă: „Binecuvântează suflete al meu pe Domnul", „Laudă suflete al meu pe Domnul" = „Dimineaţa te voi lăuda" ş.a.m.d. Există şi un al treilea fel de rugăciune, de mulţumire: „Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne, pentru cutare şi cutare", - „Mulţumesc pentru bunătăţile Tale cele pământeşti", după-masă ş.a.m.d. Dar noi, de obicei, facem numai rugăciuni de cerere. Noi credem că trebuie să-I comunicăm lui Dumnezeu numai rugăciuni de cerere. Noi credem că trebuie să-I comunicăm lui Dumnezeu numai cele de care avem nevoie. Prin aceasta ne înscriem printre cei nouă. Ca să fim asemenea celui unul care s-a întors, trebuie să facem şi rugăciuni de slavă lui Dumnezeu pentru tot ce ne dă, trebuie să facem şi rugăciuni de muţumire. Să-L binecuvântăm pe Dumnezeu, şi să-i binecuvântăm şi pe cei care ne fac bine. Ce înseamnă a binecuvânta? A vorbi de bine. A cere harul lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu este Cuvântul. A vorbi de bine înseamnă a chema Cuvântul, Logosul lui Dumnezeu, pe Fiul lui Dumnezeu, în viaţa oamenilor. Să fim deci şi noi, nu ca cei nouă, ci să fim ca acel unul care s-a întors. Şi să nu fie în viaţa noastră recunoştinţa o floare rară, ci să fie cât mai deasă. Şi aşa, să fim siguri că se va reînnoi faţă de noi şi bunăvoinţa lui Dumnezeu, şi bunăvoinţa oamenilor, şi harul Domnului va fi cu noi totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Cuvânt rostit în catedrala din Sibiu, în anul 1985. Duminica a XXX-a după Rusalii - Porunca desăvârşirii Ni se propune astăzi spre rememorare şi meditaţie un text care relatează întâlnirea Mântuitorului Iisus Hristos cu un oarecare tânăr bogat. E un text dens, scurt. Lectura lui nu durează mai mult de două minute. E un text realizat, aşa cum ne-au obişnuit evangheliştii, cu economie de cuvinte, dar cu mare bogăţie de înţelesuri: „L-a întrebat un dregător zicând: învăţătorule bun, ce să fac eu ca să moştenesc viaţa de veci? Iar Iisus i-a zis: Pentru ce Mă numeşti bun? Nimeni nu e bun, decât unul Dumnezeu. Ştii poruncile: Să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta. Iar el i-a zis: Toate acestea le-am păzit din tinereţile mele. Auzind, Iisus i-a zis: încă una îţi lipseşte: Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor, şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie. Iar el, auzind acestea, s-a întristat, căci era foarte bogat. Şi văzându-1 întristat, Iisus a zis: Cât de greu vor intra cei ce au averi în împărăţia lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului, decât să intre bogatul în împărăţia lui Dumnezeu. Şi au zis cei ce ascultau: Şi cine poate să se mântuiască? Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu― (Luca 18, 18-27). Textul este, de obicei, tâlcuit de către exegeţi şi de către predicatori, ca adresâdu-se la doua categorii de creştini:  prima parte, care vorbeşte despre mântuire se adresează tuturor, iar  partea a doua, care se referă la desăvârşire, ar privi numai pe cei care se dedică treptelor înalte de viaţă creştină, monahilor, sfinţilor. Se porneşte de la textul Evangheliei după Matei în care se spune: „De voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde-ţi averile şi le dă săracilor şi vei avea comoară în cer― (Matei 19, 21). Eu însumi, vorbind în faţa unor obşti monahale, am interpretat adesea acest îndemn în sensul că se referă, cu precădere, la cei care voiesc să se desăvârşească şi, în special, la monahi. Să fie oare adevărat? Dacă medităm mai adânc, ne dăm seama că textul poate fi interpretat şi altfel. Este adevărat că poate fi referit şi la monahi, dar nu numai la ei. Mântuitorul, în orice caz, nu i-a avut în vedere pe ei pentru simplul motiv că nici nu existau încă! El a avut în vedere desăvârşirea în principiu, ca îndatorire şi posibilitate. Aceasta nu este însă singura problemă pe care ne-o pune această întâmplare şi cuvintele rostite de Mântuitorul. Să ne oprim, de pildă, la cuvintele Mântuitorului: „Pentru ce Mă numeşti bun?" De ce va fi făcut această observaţie tânărului? Şi de ce totuşi nu i-a aşteptat răspunsul, ci a trecut de îndată mai departe, punându-i altă întrebare: „Cunoşti poruncile?" Răspunsurile sunt subtil ascunse chiar în întrebări. Când l-a întrebat: „Pentru ce Mă numeşti bun?―, a adăugat: „Nimenea nu este bun decât numai Dumnezeu". De fapt nu l-a întrebat ca să-I audă răspunsul, ci doar pentru a-i aminti că „bun" în sens absolute este numai Dumnezeu, şi pentru a-i atrage în felul acesta atenţia că, dacă îl numeşte bun, înseamnă că e gata să-L recunoască a fi Dumnezeu sau de la Dumnezeu; înseamnă adică, implicit, că îi va recunoaşte şi răspunsurile ca venind din partea lui Dumnezeu. Metoda face parte din instrumentele, devenite clasice, ale conducerii unui dialog de către Iisus, gata oricând să demonstreze că partenerul rosteşte adesea adevăruri pe care le ignoră şi care trebuie doar să-i fie făcute conştiente, să-i fie aduse la suprafaţă şi integrate în discursul logic, fără să mai trebuiască să-i fie demonstrate, de vreme ce sunt afirmate chiar de cel ce întreabă. Tot din această categorie metodologică face parte şi acel enigmatic „Tu zici", din unele conversaţii ale lui Iisus. E ca şi cum ar zice: întrebându-mă astfel, tu eşti cel dintâi care afirmi ceea ce vrei să auzi de la Mine. „Tu eşti regele iudeilor?", l-a întrebat Pilat. „Tu zici", i-a răspuns Iisus (Matei 27, 11). Evident, răspunsul are şi alte posibilităţi de interpretare. Sfântul evanghelist Ioan redă răspunsul mai pe larg, lămurindu-1: „De la tine zici tu aceasta sau alţii ţi-au spus despre Mine?― (Ioan 18, 34), ca şi cum Iisus ar fi vrut să întrebe: Este credinţa ta că eu sunt rege, sau iei de bună o pâră a altora împotriva mea? Acest „Tu zici― poate însă echivala şi cu „Aşa este, chiar tu ai spus-o!‖ E aproape sigur că Ioan a încercat o explicare. Mântuitorul a spus doar „Tu zici―, cum e redat şi de Matei (27, 11) şi de Marcu (15, 20) şi de Luca (23, 3). Sfântul Pavel interpretează acest text ca o mărturisire a lui Iisus în faţa lui Pilat că era rege (I Tim. 6, 13): „Aşa este precum zici tu―. Şi în alte împrejurări Mântuitorul a folosit adevărul implicit, ascuns în vorbele sau faptele interlocutorilor, adevăr care spunea şi ceea ce ei ar fi dorit să ascundă. Aşa le-a spus cărturarilor şi fariseilor care respectau doar de formă învăţăturile proorocilor, că chiar prin aceasta se declară, fără să vrea, de acord cu faptele părinţilor lor care i-au omorât pe prooroci. Şi astfel şi ceea ce făceau ei era o crimă, fiindcă ei confirmau crima părinţilor lor: „Prin aceasta mărturisiţi faptele părinţilor voştri şi le încuviinţaţi, că ei i-au ucis pe prooroci, iar voi le zidiţi mormintele‖ (Luca 11,48). Dar să ne întoarcem la tânărul bogat. Iată de ce a dorit să-I spună Mântuitorul: Dacă m-ai numit bun şi dacă ştii că bun e numai Dumnezeu, trebuie să Mă recunoşti ca Dumnezeu, şi să ai grijă să primeşti răspunsurile Mele ca venind din partea lui Dumnezeu! Iisus l-a întrebat pe tânăr dacă ştie poruncile şi el a răspuns nu numai că le ştie, ci că pe toate le împlinea din tinereţile sale. Să nu trecem mai departe înainte de a remarca acest răspuns. Tânărul ne devine simpatic. Cred că şi Mântuitorului i-a plăcut acest răspuns. Ce bine ar fi, examinându-ne şi noi, la o astfel de întrebare să putem răspunde: „Pe aceasta le-am împlinit din tinereţele noastre!‖ Se vede că tânărul era cu adevărat curat şi, mai ales, plin de bune intenţii. Nu venise, ca alţii, pe care-i ştim din alte întâlniri ale Mântuitorului, cu gând de a-L ispiti. Nu era un ispititor. Era sincer. Venise să pună o întrebare în legătură cu mântuirea lui, cum să dobândească viaţa de veci. Câteva din poruncile pe care le-a amintit Mântuitorul sunt uşor de controlat, şi noi înşine ne-am putea formula pe loc răspunsurile. Să nu furi, să nu ucizi, să nu faci desfrânare. Fiecare se poate controla şi poate răspunde dintr-o dată: Da, asta am făcut, asta n-am făcut. Sunt însă altele, mai greu de analizat şi de răspuns pe loc. Să luăm de pildă: „Să nu depui mărturie mincinoasă‖. Am fi uşor tentaţi să răspundem: Nu. N-am fost în tribunal şi n-am depus mărturie mincinoasă împotriva nimănui. Dar oare când am vorbit de rău pe cineva, când am insinuat într-o convorbire cu cineva că cutare-i aşa şi aşa, că nu prea-i om de treabă, oare când am discreditat pe cineva prin cine ştie ce vorbe măiestrite, cu aparenţă de obiectivitate, oare atunci n-am depus mărturie mincinoasă? Mărturia mincinoasă nu se depune în faţa tribunalelor. Se depune şi în faţa aproapelui, atunci când judeci pe altul. Mai ales când îl defăimezi. Dar chiar şi atunci când spui adevărul îl spui cu gând de defăimare, fără să foloseşti cuiva, fără să îndrepţi, şi atunci mărturia ta e mincinoasă, pentru că nu e spre îndreptare, ci spre discreditare. Porneşte din minciuna ta, din minciuna intenţiei tale, căci spui adevărul ca să faci rău! Tânărul a răspuns totuşi, şi la această probă, cu mărturisirea că o împlineşte. Să luăm altă poruncă: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta―. Ni se pare simplă. Dar de câte ori nu ne purtăm cu părinţii în aşa fel, încât atitudinea noastră nu este una de cinstire? Dar tânărul nostru a avut conştiinţa că poate răspunde: „Pe toate acestea le-am împlinit din tinereţile mele―, inclusiv pe acestea două din urmă, unde nu trebuie să ne grăbim cu răspunsul. Era un tânăr cumsecade. Era un tânăr bun. Mântuitorul nu face nici un comentariu în legătură cu acesta, dar e uşor de presupus că l-a crezut şi l-a aprobat. Face însă un pas mai departe: „încă una îţi mai trebuieşte: Vinde toate câte ai şi le dă săracilor, şi vei avea comoară în cer, apoi vino de-Mi urmează Mie―. În textul Sfântului evanghelist Matei începutul e: „De voieşti să fii desăvârşit‖. Ambele forme sunt la fel de interesante. S-ar putea ca Mântuitorul să se fi exprimat în ambele feluri, unul după altul, ca să fie cât mai explicit: „De voieşti să fii desăvârşit, un lucru îţi trebuieşte‖. Precum spuneam, adesea a fost referită această a doua parte a vorbirii Mântuitorului la cei care voiesc să se desăvârşească. Se zice, de obicei, că pentru marea masă a creştinilor sunt valabile poruncile, iar pentru călugări şi pentru cei care vor să se desăvârşească sunt valabile sfaturile evanghelice, cele trei: lepădarea de avere sau sărăcia de bunăvoie, trăirea în feciorie şi ascultarea necondiţionată. Iată însă că în această Evanghelie, dacă observăm bine, Mântuitorul nu se referă la trei voturi, ci se referă numai la unul. Zice: „Un lucru îţi mai trebuieşte‖ şi vorbeşte numai de lepădarea de averi. Aceasta nu înseamnă că trebuie să considerăm că voturile monahale, şi sfaturile ca bază a voturilor, n-ar exista în Sfânta Scriptură. Nu există aici, ca atare, dar există limpede în alte părţi. Sfatul fecioriei se găseşte, de pildă, în Evanghelia după Matei (19, 12), iar cel al ascultării în Evanghelia după Marcu (8, 34). Aici însă nu e vorba de sfaturile evanghelice. E vorba de lepădarea de avere ca o condiţie a desăvârşirii. Mântuitorul a ştiut că tânărul acesta avea avere. L-a cunoscut ca Dumnezeu. Textul nu ne spune că el s-ar fi confesat că avea avere. Dar Mântuitorul l-a pus faţă în faţă cu „păcatul‖ lui, pe care el, poate, îl ignora. Aceasta era slăbiciunea lui. De aceasta era dominat. Acesteia îi era sclav. Aceasta îl priva de libertate. De aceea Iisus l-a lovit în păcatul care-1 durea pe el anume. Textul se referă la bogăţia concretă, la bunurile materiale pe care tânărul le acumulase peste nevoile lui. Având bogăţie, aşa cum se întâmplă întotdeauna, prin ea tinzi să stăpâneşti şi pe oameni, şi pe aproapele tău. Nu te mai porţi ca un frate. De aceasta ar fi vrut Iisus să-l elibereze pe tânăr. Să-l aducă între oameni ca frate, nu ca stăpân. Va fi avut în vedere şi altceva. Se va fi gândit şi la averea care te face egoist. Având avere, ţii prea mult la puterea ta, la opinia ta. Din ea creşte egoismul. Tindem să devenim un fel de mici stăpânitori de sclavi. Să ni-i aservim pe ceilalţi. Să-i facem să gândească precum gândim noi, crezând că numai noi avem dreptate, că totul ni se cuvine numai nouă. Egoismul născut din avere devine sete tot mai mare de avere. Şi apoi devine sete de stăpânire. Nu averea în sine devine marele obstacol, ci ceea ce naşte ea în noi. Sfântul Ioan Gură de Aur scria: „Bogăţia sau sărăcia nu sunt prin ele însele nici bune, nici rele, ele devin aşa după dispoziţiile celor care le folosesc.‖ (Omilie asupra bârfiră şi blestemelor, 2). Şi tot el: „Precum vinul nu e lucru rău, ci beţia e lucru rău, tot aşa nu bogăţia e un rău, ci lăcomia cea rea şi duhul cel hrăpăreţ‖ (.Despre statui, Predica a Il-a). Mântuitorul vrea să spună: Leapădă-ţi averea şi aşa te vei lepăda de egoism. Leapădă-te de tot ceea ce te îndepărtează de altul. Ori, în sensul acesta, sfatul Mântuitorului se adresează absolute către toţi creştinii, nu numai către cei care vor să se desăvârşească prin viaţa monahală, de pildă. Monahismul este doar o formă de viaţă creştină. Şi nu-i duce automat pe toţi la desăvârşire, îi duce pe unii. Desăvârşirea e şi ea de foarte multe feluri şi e tot atât de necesară creştinului de rând, ca şi nevoitorului pornit pe calea ascezei şi a rugăciunii. Nimeni nu poate fi creştin deplin, dacă nu tinde spre desăvârşire. Spre cea care îi e accesibilă lui. Dar nu se poate opri la jumătate. Nu-şi poate propune doar o jumătate de viaţă creştină. Auzind ce i-a recomandat Mântuitorul, tânărul s-a întristat şi a plecat, pentru că avea avere multă. Nu şi-a putut duce până la capăt efortul de a-şi trăi convingerile religioase. Căci de avut le avea. Respecta poruncile. S-a oprit pe drum. La o răscruce. Ceea ce i se cerea era prea greu. Era legat puternic de bunurile lui. De aceea Mântuitorul a gândit atunci cu voce tare: „Cât de greu e să intre cei bogaţi în împărăţia lui Dumnezeu! E mai uşor să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre bogatul în împărăţia lui Dumnezeu". În măsura în care te depărtează de oameni, în aceeaşi măsură bogăţia te îndepărtează deci şi de Dumnezeu; în unele vechi manuscrise greceşti, la acest verset, în loc de Kamelos (=cămilă), este Kamilos (=odgon marinăresc). Varianta a doua este desigur o corectură a unui copist care va fi găsit mai firească asocierea urechii acului cu odgonul, decât cu cămila. Nici una nici cealaltă însă, nu poate trece prin urechile acului! Ori, exact acesta este drumul care nu duce în împărăţia lui Dumnezeu. Cei care L-au ascultat pe Mântuitorul i-au pus atunci o întrebare, speriaţi: „Doamne, dar atunci cine poate să se mântuiască?" Se vor fi gândit că fiecare din ei avea câte ceva, o casă, o ţarină, un ban pus deoparte! Mântuitorul le-a dat pe loc un răspuns, dar unul enigmatic: „Cele ce nu sunt cu putinţă la oameni, sunt cu putinţă la Dumnezeu". Aş propune să înţelegem acest cuvânt cam aşa: Oamenilor le e cu putinţă să trăiască fără bunuri. Ar trebui să nu se mântuiască, în măsura în care îşi pun nădejdea în bunuri, căci spre ele înclină şi inima lor. La unii mai puţin, la alţii mai mult, dar de scăpat nu scapă nimeni de acest păcat. Dumnezeu însă se milostiveşte şi îi înţelege, şi îi iartă pe cei care n-au căzut de tot în lăcomie şi avariţie. Făcând un pogorământ, Dumnezeu ne îngăduie să avem bunuri, cu condiţia să le dăm o întrebuinţare bună, să nu le depozităm. Şi să nu ne împătimim, strângândule fără trebuinţă reală. Împătimirea după bunuri materiale, mai ales câştigate uşor, sau prin munca altora, sau fără muncă, îi face pe mulţi să-şi strice viaţa pentru totdeauna. Un om oarecare a găsit odată o sută de lei pe stradă. Din momentul acela nu şi-a mai ridicat ochii de la pământ. În treizeci de ani a adunat vreo 15.000 de nasturi, vreo 20.000 de ace de siguranţă şi încă vreo câteva sute de lei, punând bănuţ lângă bănuţ, de 5, de 10 şi de 25. A ajuns într-o stare deplorabilă, mereu în căutare, mereu avid după ceva cât de neînsemnat. În tot timpul acesta a pierdut zâmbetul prietenilor, frumuseţea copacilor, culorile cerului. Când s-a trezit, era prea târziu! Şi aşa, când plecăm din viaţa aceasta nu luăm nimic cu noi. Se zice că Alexandru cel mare, regele Macedoniei, înainte de a muri a poruncit generalilor săi, când îl vor îngropa, să-i lase mâinile în afara sarcofagului (a sicriului), în aşa fel încât cei care îl vor petrece pe ultimul drum, să vadă că n-a luat nimic cu sine din tot ce a adunat în viaţa aceasta. Robinson Crusoe, eroul povestirii care încântă imaginaţia tuturor cititorilor, rămas singur pe o insulă pustie, a văzut în apropiere, în apele oceanului, resturile unei corăbii scufundate. A coborât s-o cerceteze, în speranţa că va putea găsi ceva resturi de mâncare. A găsit o ladă cu monezi de aur! Trist, s-a uitat la ea şi a zis: „La ce bun! Nu-mi puteţi fi de nici un folos. Nici măcar nu merită osteneala de a vă ridica de aici!― Se întâmplă aşadar şi pe pământ asemenea situaţii. Cu atât mat mult asemenea bogăţii nu ne mai sunt de nici un folos dincolo. În zadar nu ştiu care bogat dintr-o povestire a poruncit să fie îngropat împreună cu punga lui de aur. Să fii prost pe pământ mai merge, dar să vrei să-ţi cari prostia şi dincolo, întrece orice măsură! Sfântul Pavel a prins în câteva cuvinte, intrate în vorbirea comună, realitatea simplă şi evidentă că „nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie" (Evrei 13, 14). Ori, acolo valorile sunt de altă natură decât cele de aici. Se zice că un oarecare şi-a strâns aici bunuri multe ca să aibă şi dincolo. Zicea mereu: totul se poate cumpăra. Şi aici şi dincolo. Şi strângea mereu. N-ar fi dat nimănui un ban. O singură dată a dat unui cerşetor 25 de bani. Şi a murit. S-a dus la Sfântul Petru - tradiţia ştie că el păstrează cheile Raiului - şi a încercat să intre. Sfântul Petru i-a spus că nu poate intra, pentru că nu şi-a pregătit dinainte locul. Cam cum e cu locurile noastre din cimitire, pe care trebuie să le plătim dinainte, desigur pentru odihna oaselor aici, nu pentru a sufletului, dincolo! Omul nostru i-a spus Sfântului Petru că totuşi s-a pregătit. A adunat mereu bani ca să-şi plătească intrarea în Rai. Ştia că aici totul se cumpără. „Şi unde ai banii?" îl întrebă Sfântul Petru. În buzunare. Am şi cecuri şi hârtii de bancă. Dau cât se cere. Am destui.― „Să-i văd", îi zise Sfântul Petru, zâmbind către un înger care asista la discuţie. Şi omul începu să se caute prin buzunare, îşi scoase din valiza de călătorie şi alte haine, mapele cu acte, dar nu găsi nimic. Am avut bani mulţi, când am murit, zise. Nu înţeleg ce s-a putut întâmpla.― „Mai caută", îl îmbie Sfântul Petru. Şi căutându-se, în fundul unui buzunar găsi 25 de bani. „Cu atât ai venit", îi zise Sfântul Petru. Sunt banii pe care i i-ai dat unui sărac cerşetor. Cred că ai şi uitat de ei, că i-ai dat în scârbă, ca să scapi de el. Totuşi, iată, au ajuns aici. A mai venit ieri unul care transportând o căruţă de pâini, a aruncat cu o pâine într-un flămând care se ţinea după el cerşind. Pâinea e aici. Cei 25 de bani ai tăi, ca şi pâinea celuilalt, sunt ceva, dar nu sunt de-ajuns ca să deschidă porţile Raiului. Îmi pare rău! Plata trebuia s-o achiţi pe pământ, aproapelui tău. Iată şi o altă pildă care ilustrează acest adevăr: Un tânăr bogat, petrecăreţ şi indiferent faţă de ceie spirituale, a avut un vis trimis de Dumnezeu să-l trezească din amorţeala sa şi să-i dea posibilitatea să se îndrepte. Se făcea că murise şi că Sfântul Petru îl conduce prin lumea de dincolo, arătându-i cum petrec alţii. Printre altele, a văzut acolo şi un palat foarte frumos, aflat în construcţie. ―Al cui e palatul acesta?", întreabă el. ―Al grădinarului tău.‖ ―A grădinarului meu? Imposibil. N-are ce face cu el. Pe pământ trăieşte într-o colibă şi pare mulţumit. Nici n-ar şti cum să se folosească de el". „Şi totuşi e al lui. Ştii dumneata cu ce şi-l construieşte'?" ―Nu pot şti. Are o leafă mică". „E mică, intr-adevăr, pentru că nu i-o măreşti dumneata. Dar aşa mică precum e, din ea dă o parte, săracilor şi nevoiaşilor. Nu-şi opreşte pentru dânsul decât atât cât îi trebuie ca să trăiască cinstit. Nu petrece fără rost, nu se desfătează, posteşte şi se roagă după rânduială. Din tot ce dă săracilor i se construieşte aici acest palat. El desigur nu ştie, nu bănuieşte. El face ce face din inima lui bună". Mergând mai departe au ajuns în faţa unei colibe sărăcăcioase, putrede, gata să cadă. Sfântul Petru se opri înadins în faţa ei. „Cum se poate să existe aici, ca şi pe pământ, asemenea case?", întrebă tânărul. „A cui poate fi?" ―A ta", răspunse simplu Sfântul Petru. ―A mea?", se îngrozi tânărul. Nu se poate. Eu locuiesc într-un palat. Cum voi locui într-o astfel de cocioabă? Dumnezeu nu poate face atâta nedreptate". ―Nu e deloc o nedreptate. E tocmai dreptatea care fi se cuvine. Casele se contruiesc aici din materialele trimise de oameni de pe pământ. Tu n-ai trimis nimic!" În aceeaşi clipă Sfântul Petru se făcu nevăzut, şi tot în momentul acela tânărul se trezi din vis. În tot restul vieţii nu mai făcu altceva, decât să-şi trimită materialele dincolo (prelucrare după D.Bodale, Trăiri în Hristos, Detroit, 1985, p.106). Iată încâ o întâmplare care ilustrează aceeaşi idee a inutilităţii bunurilor pe care le strângem şi le credem ale noastre pe pământ şi pentru totdeauna: Într-un sat, credincioşii s-au gândit să-şi restaureze biserica. Le trebuia lemn pentru construcţie şi multe binale pentru schelărie. Ar fi trebuit să cumpere lemnul de departe şi era scump.Un boiernaş local avea o mare pădure de brazi, nu departe de sat, şi era foarte mândru de proprietatea lui. Nu mai erau alte păduri în regiune şi scotea bani buni din vânzarea lemnelor. Împreună cu preotul, oamenii s-au gândit să apeleze la dânsul. Să-i ceară să contribuie şi el la lucrările de restaurare cu lemnele de construcţii, iar ei se obligau să contribuie cu munca. Găutându-1, l-au găsit chiar în pădure. I-au spus care le era păsul, luându-1 de departe şi cu binişorul. - Nu vă dau nimic. Plătiţi. E pădurea mea şi fac ce vreau cu ea. Îi aduseră aminte că o moştenise şi că nici n-o uda, nici n-o făcea el să crească, ci totul îi venea de-a gata de la Dumnezeu, şi că ar putea să facă şi el ceva pentru biserică, doar era creştin. - Ei, nu mă luaţi pe mine cu de-alde astea. Viaţa e grea. Totul se plăteşte. Trebuie să ne godspodărim bine, nu să risipim. Faţă de moştenirea aceasta am şi eu o răspundere. Văzând că nu-1 pot convinge, s-au hotărât să plece, lăsându-1 să-şi admire moştenirea. Dar unuia din ei i-a venit un gând: - Domnule, îl întrebă, din toată pădurea aceasta, care e bradul dumitale? - „Toţi brazii sunt ai mei. Toată pădurea e a mea, răspunse el contrariat. Ce cei fi gândind?" - „Asta ştiu eu. Dar care e bradul dumitale, pe care îl vei stăpâni în veci, căci pe ceilalţi îi vei vinde sau îi vei lăsa aici, şi nu-ţi vor mai aparţine". - Nu înţeleg ce vrei să spui! - Vreau să te întreb din care le-ai hotărât să-ţi faci cele patru scânduri pentru sicriu. Să ştii că numai acela e bradul dumitale. Pe ceilalţi doar îi administrezi temporar. Numai de acela ai de fapt nevoie! E un brad înţelept. Acela, vrei nu vrei, te va duce la biserică! Dar îţi va fi prea târziu ca să-fi mai fie de folos! Proprietarul înţelese. Se umili, îşi ceru iertare şi-i lăsă să-şi ia tot lemnul de care aveau nevoie. Nu s-a întâmplat vreodată ca vreun milostiv să ducă lipsă de ceva. Şi apoi oamenii înţelepţi - numai înţelepţii sunt milostivi - au nevoie de atât de puţin pentru a fi fericiţi! Cine nu ştie istoria Cămăşii fericitului? Un rege bolnav şi bogat a adus în jurul său toţi marii doctori din lume ca să-l vindece, Le-a oferit bani şi bunuri, dar cu toate eforturile nici unul n-a putut face nimic. S-a prezentat la urmă un necunoscut care i-a spus regelui aşa: „Te vei vindeca, dar cu condiţia să găseşti un om fericit, să-i iei cămaşa şi s-o îmbraci, şi de îndată te cei face sănătos ca şi înainte!" Au fost trimişi oameni peste tot, cu poruncă să găsească un om fericit şi să-I ia cămaşa. Dar nimeni nu putea găsi un om fericit. Fiecare din cei întrebaţi avea câte ceva de care să se plângă, o boală, un neajuns, fie bărbaţi, fie femei, fie copii. I-au spus împăratului. „Cum, în toată împărăţia mea să nu fie nici un om fericit? Mai căutaţi". Şi iarăşi porniră oamenii împărăţiei să caute. Într-un sat, undeva, la o margine, la poalele unui munte, văzură un om foarte sărac, îmbrăcat într-o haină ponosită, contemplând natura. L-au întrebat dacă e fericit. „Sunt fericit‖, răspunse el, zâmbind şi luminându-şi dintr-o dată faţa. „Sunt foarte, foarte fericit. Nu-mi lipseşte nimic. Am totul. Mulţumesc Domnului pentru bucuria de a trăi. Ce.mi-aş mai putea dori altceva? Pot să vă fiu de folos cu ceva?" întrebă el. „Scoate-ţi imediat cămaşa îi porunciră oamenii stăpânirii, şi dădură să-I dezbrace haina cu care era îmbrăcat. Când i-o deschiseră, spre stupefacţia lor descoperiră că era atât de sărac, încât nici cămaşă nu avea pe el! Fericirea nici pe pământ nu vine de la bunuri, ci din inima omului. Tot inima îi deschide şi porţile Raiului dincolo. De aceea, în măsura în care şi noi, ca şi apostolii, ne speriem de condiţiile pe care le pune Mântuitorul, să ne mângâiem că aceste condiţiuni nu sunt într-atât de grele, încât să nu poată fi împlinite. Ele pot fi împlinite cu ajutorul lui Dumnezeu. Pentru aceasta nu trebuie să facem lucruri extraordinare, lucruri prea deosebite. Trebuie să fim doar buni creştini, să trăim curat, să avem intenţii bune, fapte bune, să facem bine şi să gândim bine unii despre alţii. Aceasta e desăvârşirea pe care o propovăduieşte Mântuitorul şi care e la îndemâna tuturor. Evident, aceasta nu presupune adunare de averi, ci mai ales eliberarea de ele! Nimeni să nu creadă însă că porunca desăvârşirii nu e şi pentru el. Mântuitorul tuturor le cere: „Fiţi desăvârşiţi" (Matei 5, 48). Poruncile nu sunt de netrecut! Trebuie doar să fim cu conştiinţa curată în tot ceea ce facem. Să fim ca înaintea lui Dumnezeu. Fiecare din noi. În orice poziţie socială, în orice loc şi în orice timp am trăi. De altfel, un sfânt din Pateric spunea: „De ar voi omul, de dimineaţa până seara poate să ajungă le măsura dumnezeiască". Într-o zi, şi chiar în mai puţin de o zi, uneori într-o clipă. Să ne amintim de tâlharii care au fost răstigniţi unul în dreapta şi altul în stânga Mântuitorului. Erau vinovaţi,. Ei înşişi au recunoscuit. „Acesta pătimeşte nevinovat, pe când noi pe drept pătimim". Şi totuşi! Unuia din ei Mântuitorul i-a spus: „Astăzi vei fi cu mine în Rai". De ce? Fiindcă a avut o clipă puternică de convertire. A avut o clipă esenţială de remuşcare, de pocăinţă faţă de tot răul pe care îl făcuse până atunci, şi a avut tăria să spună: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!" (Luca 23, 42). Si Mântuitorul i-a răspuns: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai!" Şi altă dată, la convertiri spontane, la întoarceri spontane de la păcat la virtute, a spus: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia" (Luca 19, 9). Şi tot aşa, când datorită unui puternic moment de credinţă, după întrebarea: „Crezi că Eu o să pot face aceasta?‖, la răspunsul celor întrebaţi: „Cred‖, le spunea: „Iertate sunt păcatele tale!" Şi îi renăştea într-o clipă. Sfântul Ciprian, povestindu-şi propria renaştere, o făcea cu uimire descriind-o astfel: „Cu ajutorul Duhului Sfânt a doua naştere m-a transformat într-un om nou; ca prin minune mi se părea că îndoielile mi se spulberă, cele închise se deschid, cele întunecate se luminează, ceea ce mai înainte mi se părea greu devenea uşor şi socoteam că pot înfăptui ceea ce este imposibil" (Către Daratus, 4). E uşor prin urmare sau măcar nu e foarte greu să fii creştin. Pentru cei care nu sunt chemaţi spre căi prea complicate, există calea simplă a împlinirii poruncilor. Trebuie însă ca întoarcerea de la păcat la îndreptare să fie o întoarcere permanentă. Greşim permanent, greşim des, întoarcerea să fie cel puţin tot atât de deasă, pe cât e deasă şi căderea. Averi ca tânărul din Evanghelie nu avem. Egoisme şi duh de stăpânire însă avem, ca şi cum am avea averi! De ne-am întâlni cu Iisus şi de i-am spune şi noi că împlinim poruncile, tot ar mai avea să ne ceară să ne lepădăm de ceea ce stă pe suflet ca şi greutatea averilor: egoismul şi duhul stăpânirii altora! Cuvânt rostit în catedrala de la Sibiu, duminică, 27 noiembrie 1983. Duminica a XXXI-a după Rusalii - Urme de nisip Întâmplări ca aceea pe care o istoriseşte Sfânta Evanghelie de astăzi deveniseră aproape obişnuite în vremea propovăduirii pământeşti a lui Iisus. Din perspectiva noastră de astăzi însă, întâmplarea este evident neobişnuită. Nu se mai petrec astăzi astfel de minuni, aşa încât noi simţim nevoia s-o înţelegem, ca să ne putem folosi de ea. Să ne-o amintim: „Şi când s-a apropiat Iisus de Ierihon, un orb şedea lângă drum, cerşind. Şi, auzind el mulţimea care trecea, întreba ce e aceasta. Şi i-au spus că trece Iisus Nazarineanul. Şi el a strigat, zicând: Iisuse, fiul lui David, fie-Ţi milă de mine. Şi cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, iar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, fie-Ţi milă de mine! Şi oprindu-se, Iisus a poruncit să-l aducă la El: şi apropiindu-se el, l-a întrebat: Ce voieşti să-ţi fac? Iar el a zis: Doamne, să văd iarăşi! Iar el a zis: Vezi! Credinţa ta te-a mântuit. Şi îndată a văzut şi mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Şi tot poporul, care văzuse, a dat laudă lui Dumnezeu― (Luca, 18, 35-43). Iisus se apropia aşadar de oraşul Ierihon. Ca de obicei, era înconjurat de o mare mulţime. Urmându-L, vorbeau, se înghesuiau, fiecare voia să fie cât mai aproape de El, ca să-I audă cuvintele, să-L vadă, să se atingă de Dânsul spre a se vindeca de vreo boală şi spre a se sfinţi. Dintotdeauna oamenii au crezut că atingându-se de un om sfânt, de un obiect sfinţit, se sfinţesc şi ei, tot aşa cum atingerea de ceva necurat aduce necurăţenia şi, se ştie că, în Vechiul Testament mai ales, se prescriau în cazuri de acestea ritualuri de spălare şi curăţire (ex. Letivic, 15). Nu erau simple superstiţii, cum ar putea crede unii. Oare dacă cineva se atinge de un om sau de un obiect infectat de anumiţi microbi şi viruşi purtători de boli, nu se îmbolnăveşte? Nu vindecă astăzi celebra Djuna prin energii pe care le degajă din mâini? Nici oamenii de ştiinţă n-o mai pun la îndoială. Zgomotul mulţimii care înainta pe drumul Ierihonului a fost auzit şi de un orb care stătea la marginea ,drumului şi cerea milostenie. Simţind că se petrece ceva deosebit, a întrebat: Cine este? Ce s-a întâmplat? Ce se petrece? Cineva i-a spus: Trece Iisus, profetul din Nazaret. Şi atunci, cuprins dintr-o dată de o speranţă pe care o va fi avut de mult în inima sa, de când va fi auzit de minunile săvârşite de acest proroc, orbul a început să strige: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!― Striga tare. Nevăzând, nu putea aprecia distanţa dintre el şi Iisus, ca să ştie cum săşi moduleze vocea, şi striga din ce în ce mai tare, ca să fie auzit. M-aş opri puţin la acest amănunt, înainte de a trece mai departe. Orbul striga! Evangheliştii, cum am mai observat şi în alte împrejurări, nu fac niciodată literatură. Luca relatează întâmplarea fără înflorituri, fără a nota emoţiile şi reacţia celor de faţă, dar observă că orbul striga. Dacă n-ar fi fost de faţă, sau dacă n-ar fi deţinut povestirea de la unul care a fost de faţă, n-ar fi observat că striga. Ar fi scris scris că orbul îl ruga pe Iisus să-l vindece. A fi strigat e însă mai plauzibil, fiindcă nu-I vedea şi nu ştia dacă e auzit. Amănuntul ar putea fi socotit, pe drept cuvânt, un argument intern pentru autenticitatea întâmplării, cu atât mai mult cu cât n-a fost deloc intenţionat ca atare. Întâmplarea, aşadar, n-a fost inventată. E adevărată. Prin urmare, orbul striga. Cei din jur încercau să-l tempereze, „îl certau să tacă―. Taci omule. Lasă-L în pace pe Învăţătorul. E ocupat. E departe. Nici nu te aude. El striga însă din ce în ce mai tare: Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!― Iisus l-a auzit şi va fi întrebat: Ce se întâmpă acolo? Cineva îi va fi spus: E un om la marginea drumului. Aduceţi-I încoace. Şi l-au adus în faţa Lui. Deşi, de fapt, nu mai era nevoie să-l întrebe, l-a întrebat totuşi: Ce voieşti de la Mine?― Iisus va fi pus întrebarea, fiindcă orbul putea să răspundă: Vreau un ban, cum cerea de la toţi trecătorii, sau: Vreau ceva de mâncare. E posibil însă ca Iisus să-l fi întrebat şi pentru că a vrut să afle din gura lui ce vrea. Să ceară. Prin aceasta se făcea evidentă şi orbirea lui. El se declara orb. Şi cerea vindecarea. Acum nu mai putea rămâne pe loc pentru îndoieli. Orbul n-a vrut nici bani, nici mâncare. A răspuns cu răspunsul vieţii lui: Doamne, să văd!― Ce altceva aş putea cere de la Tine, decât să văd părea a zice. Şi atunci Iisus - precum odinioară, la începutul lumii, Dumnezeu a zis: „Să fie lumină!― Şi a fost lumină - i-a spus: „Vezi! Credinţa ta te-a mântuit― (Luca 18, 35-43). Şi a văzut. în clipa aceea ochii orbului s-au deschis. Ne putem imagina că din momentul acela orbul, de fapt fostul orb, n-a lipsit dintre cei care aveau să-L urmeze pe Iisus în tot timpul vieţii lui pământeşti. De altfel, naratorul, Sfântul evanghelist Luca, ne spune: „şi L-a urmat pe Iisus, slăvind pe Dumnezeu‖. Se cuvine să ne oprim acum la câteva detalii. Mântuitorul i-a spus: „Credinţa ta tea mântuit‖. Prin urmare a luat act de credinţa lui, şi anume de credinţa lui în El, ca Mesia. Acest lucru reiese din aceea că orbul I s-a adresat cu: „Iisuse, Fiul lui David‖. Prin urmare, orbul ştia cu cine are de-a face. Auzise de El. Era ca şi cum l-ar fi aşteptat. Ştia că e din neamul regelui David. Cineva îi spusese că a venit Mesia şi că poate să facă astfel de minuni. În taina cugetului său va fi fost aşteptând de mult această întâlnire. Orbul se afla într-un timp mesianic. Din acest timp, din această realitate i s-a adresat cu disperare lui Iisus, cu teama că ar putea trece pe lângă dânsul fără să-l prindă şi pe el în acest timp şi în binecuvântările Lui. De aceea i-a cerut cu încredere să facă şi dânsul minunea cea mare. Nu să-i dea un ban, sau să-i dea ceva de mâncare. Ce mai contau acum acestea? Orbul credea că Iisus putea să facă acest lucru, şi Iisus a luat act de credinţa lui. Atunci i-a spus: „Vezi!‖, înştiinţindu-1 că această credinţă l-a mântuit. Aceasta este întâmplarea. Ea e povestită şi de evanghelistul Matei (20, 29-34) şi de Marcu (10, 46-52), acesta din urmă dându-i orbului şi numele şi neamul: Bartimeu, fiul lui Timeu. Nu ni se spune în mod expres, fiindcă era probabil cunoscut de toţi, dar e mai mult decât sigur că era orb din naştere. Am putea însă spune, fără teama că exagerăm, ca, deşi orb, Bartimeu L-a văzut pe Iisus. L-a văzut pe Dumnezeu, pe Mesia, în Iisus. Acesta l-a salvat! Neobişnuită întâmplare! O minune. Un fapt supranatural. Fiindcă o anumită orbire, care nu-i din naştere, se mai vindecă şi astăzi, dar de obicei orbirea din naştere nu se vindecă. Şi, mai ales, nu se vindecă în felul acesta: prin cuvânt! Când se duc cei bolnavi de ochi, orbii îndeosebi, în faţa unui medic specialist, prima întrebare care li se pune este: Ai văzut vreodată? Orbirea e din naştere, sau din accident, sau din vreo boală? Dacă răspunsul indică o cauză mai târzie, atunci medicul spune: Putem încerca. Organele există, se vor fi atrofiat în parte, vor fi suferit vreo alterare, o să încercăm să le repunem în funcţiune, cât se va putea. Dar dacă răspunsul este: N-am văzut niciodată, după un examen foarte sumar, medicul poate constata dacă mai există vreo posibilitate de deblocare şi de reactivare a nervului optic, sau dacă nişte legături necesare pentru ca organul vederii să poată funcţiona nu există din naştere. Şi dacă nu există, medicul nu mai are ce face. Vederea acestui orb era blocată din naştere. Mântuitorul a făcut cu el o minune. Nu l-a mai trimis la medici, pentru că ştia că orbirea aceasta nu mai era vindecabilă pe cale medicală. Dacă ar fi fost vindecabilă, l-ar fi trimis oare? Poate că da. Mântuitorul n-a interzis profesiunea de medic, nici apelul bolnavilor la medici. Dimpotrivă. Şi precizez acest lucru, pentru că veţi fi auzit că unii sectanţi extremişti, învaţă că totul trebuie aşteptat numai de la Dumnezeu şi nu este îngăduit apelul la medici. Refuză ajutorul medical, refuză transfuziile de sânge, refuză medicamentele, pe motiv că în Evanghelie toate cazurile de boală au fost rezolvate numai de Dumnezeu, Aceste învăţături sectante nu sunt conforme cu adevărul şi nu interpretează corect Sfântul Scriptură. Mântuitorul i-a preţuit pe medici. Oare nu El a spus: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctori, ci cei bolnavi―? Aşadar, cei bolnavi erau trimişi la medici. Nu pe toţi bolnavii îi chema să-i vindece printr-o minune. Dar n-a îndemnat niciodată să se accepte boala, fără a încerca vindecarea ei; întotdeauna a recomandat restaurarea fiinţei umane. A instituit şi o taină a vindecării: Sfântul Maslu. Sfântul Iacov scria: „De este între voi cineva bolnav, să cheme preoţii Bisericii― (Iacov 5, 14). Dar în acelaşi timp Mântuitorul a vorbit mereu de medici, îndatoraţi a se ocupa de sănătatea oamenilor şi de a o îmbunătăţii. Chiar printre ucenicii lui Iisus se spune că unul era medic, şi anume Luca. Despre Iisus nu ni se spune că ar fi fost vreodată bolnav. Doar obosit. Dar să trecem, în legătură cu minunea vindecării orbului, şi la o altă întrebare, poate ceva mai gravă. O întrebare care tulbură adesea conştiinţa noastră creştină, şi pe care ne-o punem toţi: De ce bolile? De ce infirmităţile? De ce unii se nasc cu boli şi cu infirmităţi? Cinstit vorbind, toţi ne punem astfel de întrebări. Şi nu toţi ştim să răspundem. Nu întotdeauna se poate răspunde. Dar există răspuns? Fie şi numai indirect, dar există. Chiar la unele întrebările la care nu putem răspunde, răspundem cu credinţa că toate cele ce se întâmplă în lume au sens. Dumnezeu este un Dumnezeu logic, un Dumnezeu al sensului, nu al nonsensului, nu al arbitrariului. Chiar daca nu pătrundem noi sensul unui lucru, avem credinţa că în toate există o logică a lui Dumnezeu. Fără această credinţă am fi dezarmaţi şi dezorientaţi cu desăvârşire. Credinţa ne dă speranţa într-un sens şi ne înarmează cu seninătate şi cu răbdare, chiar şi în cele mai mai deconcertante cazuri. Găsim, în temeiul acestei credinţe şi unele explicaţii, chiar dacă luate la un examen mai adânc, mai ascund încă multe taine, şi mai rămân multe întrebări fără răspuns. Pe toate însă le înghite marele răspuns: La Dumnezeu trebuie să fie un sens, chiar dacă nu-1 sesizăm noi! Dacă există Dumnezeu, totul are sens! Altfel nu se poate. Mintea noastră refuză arbitrariul şi absurdul, iar Dumnzeu ne-a învăţat cu rânduiala şi logica. Putem gândi, spre exemplu, că Dumnezeu lasă să se nască infirmii, pentru ca să lumineze minţile noastre, ca prin comparaţie să ne dăm seama de ce bunuri avem noi parte, şi pe care nu ştim să le preţuim întotdeauna. Să ne imaginăm: cât preţ au picioarele, la un om născut fără picioare, sau căruia i s-au amputat picioarele? Şi cât le preţuim noi? Câţi suntem mulţumitori pentru ele? E drept, atunci când gândim în felul acesta, căutând o justifi- care, ne vine un alt gând: cum să admitem o asemenea nedreaptă asprime, cu unii, a lui Dumnezeu, ca să facă dintr-ânşii instrumente pentru luminarea altora? Nu ştim întotdeauna cum îşi motivează Dumnezeu actele Sale. Mai putem căuta şi alte explicaţii, în unele ajutându-se şi de observaţia ştiinţifică. Păcatul, greşelile, se înscriu în corpul nostru, tot aşa cum se înscriu şi sufletul nostru, şi lasă urmări. Acestea se transmit prin acele părticele genetice care se moştenesc din părinţi în copii. S-a zis: „părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li se sterpezesc dinţii―. Acest principiu biologic a fost formulat cu exactitate în Biblie înaintea savantului călugăr Mendel, care l-a formulat poate mai ştiinţific, dar nu diferit. Urmaşii plătesc păcatele părinţilor. Unii se pot naşte orbi, de pildă, dacă s-au născut dintr-un părinte beţiv, dintr-un abuz de medicamente nepermise, sau cine mai ştie din ce alte nereguli pe care şi le-au permis părinţii, bunicii, sau străbunicii. Explică aceasta totul? Evident: Nu! Dar aceasta nu e un motiv să ne rezolvăm sau să ne pierdem credinţa. Câte alte lucruri nu ştim, şi nu ne pierdem credinţa? Ce ştim, de pildă, despre taina fiinţei vii, despre simţuri, despre inteligenţă, despre iubire, despre ură , despre stele? Tainele vin să ne întărească credinţa, nu să ne-o scadă. Tainele, nerăspunsurile, ne descoperă că Altcineva răspunde de noi. Că deam fi noi autorii lumii, le-am şti noi pe toate! Să luăm exemplul marilor savanţi pe care tainele, pe care nu le pot pătrunde, îi apropie de Dumnezeu. Iată ce scria Einstein: „Să ştii că există cu adevărat ceva de nepătruns pentru noi, care se manifestă ca o înţelepciune supremă şi ca o frumuseţe neasemuită, pe care mijloacele noastre modeste le pot percepe numai în cele mai primitive forme această cunoaştere, acest sentiment se află în centrul adevăratei religiozităţi. în acest sens aparţin categoriei oamenilor profund religioşi” (What I belive, 1930). Un astronom de mare notorietate, pe care l-am cunoscut personal, Cari Sagan, scrie tot atât de frumos: „Când te confrunţi cu asemenea mistere profunde, cred că este înţelept să simţi o anume smerenie" (Creierul lui Broca, Buc. , 1989, p. 414). Sunt, aşadar, întrebări la care putem răspunde parţial, dar şi atunci când nu putem răspunde deloc, trebuie să ştim că toate se scriu într-o ordine a lui Dumnezeu, care este în mod sigur bine justificată din punctul Său de vedere. A nu avea ochi, a nu avea vedere, e desigur una din cele mai mari nenorociri care poate lovi pe un om. Să nu vezi soarele, să nu ştii ce înseamnă lumina, să nu ştii ce înseamnă culoarea, să nu vezi culoarea unei nopţi de vară, este, fără îndoială, o mare nenorocire. Dumnezeu a lăsat ca omul întreg, în desăvârşirea lui,să se poată bucura de întreaga creaţie, şi a lăsat cele cinci porţi prin care percepem lumea dinafară, cele cinci simţuri: vederea, auzul, pipăitul, gustul şi mirosul. Dacă am sta să analizăm bine, am vedea că fiecare din ele este absolut indispensabil. Lipsa unuia înseamnă dintro dată o infirmitate. Strică ceva din ordinea fiinţei şi din ordinea lumii. Strică ceva din substanţa ta, dacă unul din aceste simţuri îţi lipseşte. Dar parcă mai grav decât toate e să nu ai vederea! Se vorbeşte şi despre al şaselea simţ, şi al şaptelea ş.a.m.d. De pildă, se vorbeşte despre intuiţie, sau despre darul presimţirii, sau despre darul profeţiei, sau despre instincte, ca instrumente ale unei anumite cunoaşteri. Nu ştim prea multe despre acestea, dar, fără îndoială, există şi ele, ca nişte suplimente de simţuri, pe care unii le au, cu care unii sunt dăruiţi. Nu zicem noi de multe ori: „Am pre- simţit eu lucrul acesta?― Sau, unii au darul, parcă, de a citi în om, de a vedea în altul. Zicem: „Cred că cutare e un om bun―. Sau un om rău. Aşa din senin. Circulă de la ei spre noi un fluid nevăzut, dar sesizabil de nişte antene din noi, care par a funcţiona după nişte legi necunoscute nouă. Şi de obicei nu se înşală. Dar atenţie: uneori se mai înşală! Să nu condamnăm pe nimeni după presimţiri! Nu ştim prea multe despre aceste simţuri suplimentare, dar fără îndoială ele există. Tot aşa cum nu ştim foarte multe despre instincte. Ce sunt acestea? Despre animale, de pildă, se spune că ele nu au gândire, nu au raţiune, în sensul în care avem noi, dar se orientează după instincte. Dar şi aceasta face parte dintre miracolele nedescoperite încă, dar care ne spun cât de complicate pot fi lucrurile, şi câte alte taine mai există împrejurul nostru. Am citit într-un ziar de curând o întâmplare neobişbuită. O familie de undeva s-a mutat în altă parte, la mii de km şi unul din copii se împrietenise foarte mult cu un câine. A plecat însă şi a lăsat câinele la domiciliul vechi. Familia plecase la noul domiciliu cu avionul, la vreo 2000 km. Peste doi ani s-au trezit cu câinele la uşa casei. Cum se poate explica acest lucru? Cum şi-a găsit câinele prietenul copil, la 2000 km, căutându-1 doi ani? Ce logică va fi avut sau ce va fi ştiut acest instinct cu ajutorul căruia s-a orientat? Multe astfel de minuni ne înconjoară sau există în noi. Suntem terenul unor fluctuaţii de informaţii, de acumulări, de transmisii de uriaşă complexitate, şi în noi şi în lumea din jurul nostru. Lumea intră în noi şi noi o percepem, şi transformăm ceea ce ne vine prin văz, prin auz, şi prin celelalte simţuri, în gânduri, în judecăţi, în cuvinte şi în hotărâri, iar hotărârile le transformăm în acţiuni. Cu cât mijloacele noastre de percepţie sunt mai complete şi mai valide, mai sănătoase, cu atât procesele care se petrec în noi sunt mai coerente, şi cuprind mai mult, şi ne încadrează mai exact în universul material, şi în cel spiritual din jurui nostru, şi din noi înşine. Dar să ne întoarcem la orbul de pe drumul Ierihonului. Orbul acesta nu mai avea instrumentul principal prin care să ia cunoştinţă de lumea din jurul său. Iisus, vindecându-1, i-a restaurat fiinţa. Redându-i vederea, l-a restaurat întru deplinătatea în care trebuia să fie de la început. Toate vindecările lui Iisus au fost lucrări de restaurare a fiinţei umane. N-a făcut nimănui trei ochi, sau trei picioare. A restaurat o ordine originară. Şi acum să ne punem întrebarea: Dar noi, noi care avem vedere, noi care percepem lumea, ce legătură avem noi cu această întâmplare pe care o înfăţişează Evanghelia de azi? Eu cred că există o legătură între noi şi întâmplarea aceasta, chiar dacă fizic nouă nu ne lipsesc ochii. Evident, în primul rând cei care nu au vedere ne stârnesc compasiunea, ne apropie de ei şi ne fac să ne dăm seama cât de bogaţi şi dăruiţi suntem noi, cei care avem vedere. Dar în mod sigur intenţia Mântuitorului a fost şi aceea de a ne atrage atenţia că există mai multe feluri de orbire, şi că e posibil ca şi noi, cei cu vedere, să fim într-un fel orbi, şi să avem nevoie de ajutorul Său. Căci există o vedere şi o orbire fizică, dar există şi o vedere şi o orbire spirituală. Există, de pildă, „ochi răi" (Matei, 6, 23, 20, 15; Mc. 7, 22; Lc.ll, 34), ochi cu „poftă" vinovată (I Ioan 2, 16), dar şi ochi „pironiţi spre cer― (F. Ap. 1, 10; Matei 14, 19; Mc. 6, 41; Luca 9, 16; Ioan 17,1), „ochi ai inimii― (Efeseni 1, 18), apoi „ochi cu bârne" (Matei 7, 3-4; Luca 6, 42). Amintiţi-vă că Mântuitorul însuşi, de multe ori, zice: „Au ochi şi nu văd, au urechi şi nu aud" (Marcu 8, 18), sau: „De ce nu vezi bârna din ochiul tău, şi vezi paiul din ochiul aproapelui''? (Matei 7, 3-4). Mântuitorul vorbeşte, aşadar, şi de o cu totul altă vedere sau orbire. Nu mai este vorba de vederea fizică, ci de vederea spirituală, de modul cum îl vedem pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru, cu ochiul cel spiritual. Cum gândim, mai ales, despre aproapele, cum îl judecăm, cum judecăm raporturile dintre el şi noi, cum ne judecăm pe noi înşine în raport cu el, şi pe aproapele nostru în raport cu noi. Iisus ştie, aşadar, şi de unii cu vedere, care pretind că văd, dar de fapt nu văd! Dacă punem problema şi aşa, atunci fără îndoială descoperim o anumită legătură între orbul din Evanghelie şi noi. Nu chiar ca a lui, dar ne descoperim şi noi multe feluri de orbiri. Mai ales atunci când vedem mai bine în alţii decât în noi. Sau când ne prefacem că nu vedem în alţii ce e bine, mânaţi de orbirea invidiei sau pur şi simplu de răutate. De câte ori nu-i judecăm pe alţii şi, în ascuns, tăinuim în noi aceleaşi apucături şi fapte? Pe dreptate Sfântul Efrem Sirul avertiza că judecarea altuia e ca şi cum l-ai mânca, asemănând fapta cu a animalelor sălbatice: „Te-ai aşezat la masă: mănâncă pâine, dar nu cleveti pe aproapele tău, pentru ca nu prin clevitere să te faci mâncătorul fratelui tău―. Mântuitorul se referă de multe ori la astfel de situaţii, de pildă, când îi numeşte pe farisei „morminte văruite" (Matei 23, 27), „făţarnici" (Matei 23, 14), pentru căfăceau de multe ori mai multe păcate, şi mai mari decât cei pe care îi judecau pentru păcatele mai mici decât ale lor, al lor cel mai mare fiind mândria, suficienţa de sine. Oare o astfel de orbire n-o avem şi noi? N-o avem pe cea fizică a orbului din Evanghelie, dar oare e cu mult mai mică, şi mai deosebită, orbirea noastră spirituală? Oare n-ar trebui să-i cerem lui Iisus să facă şi cu noi o minune? Să vedem! Şi să ne înveţe să vedem. E însă tot atât de adevărat că şi noi trebuie să facem efortul de a vedea şi de a şti ce să vedem,şi de a şti să ne curăţim ochii ca să vedem bine. Fiecare vede cu ochii pe care-i are, după cum şi-i îngrijeşte. Fiecare vede mai ales ce urmăreşte să vadă, ceea ce e ţinta interesului său. Se zice că doi oameni se întorceau din India. Pe vapor au intrat în discuţie. Unul zice către celălalt, care s-a prezentat a fi misionar: Nu prea înţeleg ce rosturi aveţi Dv., misionarii, în India. Am stat câteva luni aici şi n-am văzut nici un creştin. Cred că pierdeţi vremea de pomană―. Misionarul îl întrebă: „Dv. ce aţi făcut în India?" „Am fost la vânătoare de tigri". „Şi aţi văzut mulţi?" „Foarte mulţi". „Eu - zise misionarul - am stat 20 de ani în India, făcând misiune creştină. Am convertit foarte mulţi şi i-am lăsat creştini. În 20 de ani însă n-am văzut nici un tigru! " Fiecare vede ceea ce caută. De îl căutăm pe Dumnezeu, îl vedem. Fiecare vede cu ochii pe care îi are sau cu ochelarii pe care îi foloseşte, sau prin fereastra pe care şio alege ca să vadă împrejurul lui. Un cetăţean, sosit la un hotel, se uită dimineaţa afară şi vede o zi mohorâtă, depresivă. Se hotăreşte să iasă în oraş, dar cu mare strângere de inimă. Când iese afară se întâlneşte cu un peisaj luminos, frumos, vesel. Ce se întâmplase? Ferestrele camerei erau atât de murdare, încât deformau tot peisajul exterior şi-l urâţeau. Aşa e şi cu ferestrele ochilor şi ale sufletului nostru: Dacă sunt murdare, vedem totul întunecat în jur. Ochiul curat, pe toate le vede curate! Heraclit spunea: Ochii şi urechile sunt martori' răi celor care au suflete barbare―. Şi G. B. Shaw a spus odată: „Păstrează-te curat şi luminat: Tu eşti fereastra prin care vezi lumea―. Cei împătimiţi după bani caută pretutindeni bani, şi nu mai văd altceva. Se zice că ştiindu-1 pe unul împătimit după bani, cineva i-a făcut cadou o pereche de ochelari care, în loc de sticlă, aveau două monezi de aur. ―De ce-mi dai aşa ceva?", a întrebat acela. „Să-i pui la ochi". Dar nu văd nimic". Nici când urmăreşti doar să te îmbogăţeşti nu vezi nimic. Monezile te orbesc. Iată în ce împrejurări avem fiecare din noi nevoie „să vedem―,chiar dacă ni se pare că avem vedere, sau anumite vederi! Intelectualii ştiu la ce mă refer! Să ne străduim să vedem ce trebuie. Avem ochi, dar oare citim întotdeauna cum se cuvine sensul a tot ce ne înconjoară? Vedem soarele, vedem stelele, vedem cerul, dar ştim noi să citim în aceste realităţi ceea ce trebuie şă citim? „Nu cunoaştem pe Domnul în fiinţa lui, spune Sfântul Maxim mărturisitorul, ci din măreţia faptelor şi din purtarea de grijă ce o are pentru cele ce sunt. Căci prin acestea înşelegem ca prin nişte oglinzi nemărginita bunătate, înţelepciune şi putere a Lui― (Prima sută a capetelor despre dragoste).  Ştim noi să citim, cum spune poetul, pe fruntea unei fiinţe omeneşti: Dumnezeu?  Ştim noi să citim pe petalele unei flori: Dumnezeu?  Ştim noi să citim pe cerul înstelat: Dumnezeu?  Spunem noi cu Psalmistul: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria“? (Ps. 19, 1).  Avem noi ochii să citim întoate acestea prezenţa lui Dumnezeu? Şi să-L lăudăm? Să-L prea mărim? Să I ne închinăm? Sau ni de par toate obişnuite şi alcătuite fără voia şi puterea lui Dumnezeu? Cum e vederea noastră? Beneficiem de trei feluri de vederi.  vedere fizică, cu ochii,  o vedere intelectuală, cu mintea, cu raţiunea, şi  o vedere sufletească, cu inima. Fără îndoială, vederea cu ochii este prima şi cea mai importantă, pentru că ea face parte din simţurile pe care ni le-a dat Dumnezeu ca să fim în contact cu lumea, cu familia, cu frumuseţile lumii, cu florile, cu copacii. Nu e nevoie să vă spun în cuvinte prea măiestrite sau să vă înduioşez prea mult, pentru a înţelege ce înseamnă să nu vadă cineva. Să fie dintre aceia care nu ştiu cum arată un om, care nu ştiu cum arată o casă, nu ştiu cum arată copii lor, nu ştiu ce înseamnă culoarea, pentru că pentru ei nu există decât negru, dar nici măcar negru, pentru că nu-1 pun în comparaţie cu nimic! De aceea vederea cu ochii este primul nostru instrument de cunoaştere. Ochii ne spun multe lucruri. Citim Scriptura: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria―, bolta de deasupra noastră punctată de miliarde de stele strălucitoare. Toate acestea ne spun despre Dumnezeu, dacă le vedem. Kant spunea „Nimic nu mă minunează mai mult, decât cerul înstelat de deasupra mea şi legea morală din mine―, adică pornirea de a face binele. Ochiul ne poate aduce foarte multe cunoştinţe, dar nu toate, fiindcă ohiul e limitat şi el. Ochiul vede numai ceea ce este în faţa lui. Eu văd peretele din faţa mea, dar nu văd ceea ce este dincolo de el. Nu văd în spate, şi chiar şi în faţă lungimea vederii e limitată. Nu vedem totul cu ochiul. Experienţa ochilor e limitată. Cunoaşterea prin experienţa ochilor nu ne spune totul. Ca să mă înţelegeţi, am să recurg la o mică asemănare: Să ne imaginăm o furnică şi un elefant. O furnică de pe un elefant vede elefantul? Nu-1 vede. Nici nu ştie că e pe un elefant. Nu vede decât bucata de piele pe care se plimbă. Cunoaşterea ei este foarte limitată. Aşa suntem şi noi în faţa acestui mare univers, alcătuit nu numai din cât vedem noi, din soarele şi luna şi stelele din jurul nostru, ci dintr-o infinitate de sori şi sisteme solare, şi dintr-o infinitate de fiinţe, de la cele mai mici până la cele mai mari. Cât vedem cu ochiul din toate acestea? Cât vedem din microcosmos, din lumea mică? Aţi văzut vreodată vara o rază de soare pătrunzând în casă? Ce se vede în lumina razei de soare? O mulţime de corpusculi mici pe care altfel, fără raza aceea de soare, nu-i vedem, dar există. Ochiul nostru nu vede multe din lumea mică, tot aşa cum nu vede multe din lumea mare. Şi apoi ochiul nostru nu vede evenimentele din trecut. Nu vom putea cunoaşte prin experienţa ochilor, unele lucruri, niciodată, pentru că ele nu se vor repeta niciodată pentru noi. N-a fost nimeni martor la facerea lumii. N-a fost nimeni martor la naşterea conştiinţei. Şi acestea nu vor putea fi niciodată reproduse, exact aşa cum s-au produs la începutul începuturilor, pentru ca să poată spune cineva că experienţa ochilor, va putea să cunoască ceva despre originea universului, despre originea omului şi a conştiinţei. Deci ochiul poate ceva, dar nu poate totul. El trebuie ajutat de vederea cealaltă, de a doua treaptă de vedere, care este mintea. Mintea este capacitatea dată nouă de Dumnezeu spre a gândi corect, spre a lega între ele lucrurile, evenimentele, spre a le interpreta, prevedea şi a ne lărgi cunoaşterea. Spre exemplu: se mişcă un obiect de la A la B. Mintea îl vede mişcându-se şi se întreabă: cum se mişcă? Se poate un obiect mişca de la un punct la altul, fără cineva care să-l mişte, fără un motor care să-l mişte, fără o mână care să-l ia de aici şi să-î pună dincolo? Şi mintea răspunde: Nu. Deci mintea încearcă să gândească corect, pe bazele unor date exacte. Dar nici mintea nu poate totul. Are şi ea limite. Tot Kant, pe care l-am pomenit mai înainte, a demonstrat într-un tratat foarte bine pus la punct din punctul de vedere al gândirii corecte, Critica raţiuniii pure, că raţiunea omenească nu poate singură ajunge acolo unde trebuie, ca să cunoască totul. Cine va putea spune vreodată cum celulele cerebrale, care sunt materie, produc gândire, care nu este materie. Celulele cerebrale rămân în capul nostru, nu se deplasează, totul se întâmplă aici, dar gândirea poate să fie pe Himalaia, poate să fie pe oceanul nu ştiu care, poate să fie în stele. Cine va putea vreodată determina exact, cum de se întâmplă acest proces al transformării celulei cerebrale în gândire? Aşadar, gândirea poate foarte mult, dar nici ea nu poate totul. Urmează o a treia treaptă, o a treia vedere. Vederea inimii. Vederea sufletului. De la Pascal, mare matematician, om de ştiinţă, nu teolog, ne-a rămas un cuvânt extraordinar: Inima are raţiuni despre care raţiunea nu ştie nimic―, adică există şi o cunoaştere prin inimă. Oamenii de ştiinţă, psihologii numesc aceasta intuiţie, dar ce este intuiţia? Asta e mai greu de spus. Fapt e că cel care cunoaşte prin intuiţie cunoaşte dintr-o dată şi exact, pentru că intuiţia pare a fi un proces logic foarte rapid, ca o maşină ultraelectronică. E posibil o astfel de gândire ultrarapidă? Fără îndoială că e posibil. Eu am citit zilele trecute la „Faptul divers", undeva într-o revistă, că în nu ştiu ce ţară răsăriteană, nu ştiu dacă nu cumva în Siberia, undeva într-un oraş, un tânăr a reuşit într-un minut să memoreze un număr cu treizeci de cifre aşezate la întâmplare. Încercaţi lucrul acesta Dvs., nu într-un minut, ci într-o oră! Sunt posibile, prin urmare, astfel de procese de gândire ultrarapide. Intuiţia nu este altceva decât un proces de gândire ultrarapidă care ajunge la rezultate precise. Inima noastră participă la. măreţia din jurul nostru, prin impresiile pe care şi ea le culege din jurul nostru. Nu avem noi câteodată sentimentul de măreţie, sentimentul de frică, nu avem noi sentimentul că trebuie să salvăm universul? Toate acestea sunt gândiri- ale inimii. Toate acestea împreună, vederea, vederea cu mintea, vederea cu inima, toate împreună, la cel care le are, fac după aceea un salt la ceea ce se numeşte vedere prin credinţă. Sunt mulţi cei care, cu mintea, nu reuşesc să ajungă la rezultate exacte, sau ajung la rezultate parţiale, care nu satisfac în întregime. Există în principal trei feluri de oameni care nu cred.  Unii care nu cred pentru că nu găsesc suficiente argumente. Se numesc în filosofie agnostici, ceea ce nu e acelaşi lucru, dar nu e nici departe de a fi necredincioşi, atei.  Există o altă categorie, indiferenţii, cei pe care nu-i interesează nici că da, nici că ba. Sunt cei care trec pe lângă cel căzut între tâlhari pe drumul dintre Ierusalim şi Ierihon, şi nu se uită la el, nu-i interesează, le e indiferent.  O a treia categorie sunt nehotărâţii, cei care nu se pot decide nici pentru da, nici pentru ba. Ştiţi fabula veche a măgarului lui Buridan. Buridan avea un măgar care a murit de foame pentru că, stând în faţa a două căpiţe de fân, nu s-a putut hotărî din care să mănânce. Aşa sunt nedecişii, nehotărâţii. Dintre aceştia se recrutează întotdeauna cei care sunt gata să-ţi facă lucruri neaşteptate, cei gata să trădeze. Dintre aceştia se recrutează oportuniştii, cei care azi sunt cu unul, mâine sunt altul. Oportuniştii sunt cei care nu se decid decât în funcţie de avantajele pe care le câştigă. Cu ei nici Dumnezeu nu poate trata. Citeam zilele trecute în „Telegraful Român― din anul 1892 o poezioară tradusă din înţelepciunea indiană de un scriitor acum uitat Prişcu, şi dacă îmi aduc bine aminte, patru versuri, sunau cam aşa: „A conduce pe nebunul nu e lucru foarte mare, Este lesne a conduce pe acel ce minte are, Dar pe cel ce ştie ceva, uite-aşa pe jumătate, Pe acesta chiar nici Brahma a-1 conduce nu mai poate―. Cu oamenii pe jumătate, ceea ce noi spunem prin alt cuvânt semidocţii, nici Dumnezeu nu mai are ce face. Acestea sunt cele trei categorii de oameni care nu cred. Scriptura este însă foarte categorică şi în legătură cu ei. Aduceţi-vă aminte de un pasaj din Apocalipsă, unde se spune: „Fiindcă n-ai fost nici rece, nici caid, ci ai fost doar căldicel, te voi arunca din gura mea―. Nu, Dumnezeu nu e împotriva nici a celor care sunt reci, care vor fi având motive puternice să fie, nici împotriva celor calzi, dar e împotriva acelora de mijloc, a căldiceilor, a nehotărâţilor, din care, cum spuneam, se recrutează întotdeauna oamenii gata de orice, oamenii gata să te trădeze, oamenii de la care niciodată nu ştii la ce să te aştepţi. Trebuie să recunoaştem că, totuşi, nu folosim întotdeauna aşa cum trebuie, nici vederea noastră spirituală, pentru ca în minunile care ne înconjoară, în realităţile care ne înconjoară să citim: Dumnezeu! Vedem faptele, dar nu facem pasul care ne apropie de cauza lor. Un misionar îşi desfăşura misiunea în Africa. Încerca să-i convingă pe băştinaşii animişti de existenţa unui Dumnezeu personal. Aceia spuneau: „Am crede, dar nu-l vedem. Noi suntem oameni practici. Am vrea să-L vedem". Şi atunci misionarul a profitat de un lucru foarte simplu, care s-a oferit'chiar atunci vederii tuturor. Erau pe nisip nişte urme de cămile. Şi misionarul i-a întrebat: „Ce sunt acestea?" Oamenii i-au răspuns: „Urme de cămile". „Bine, dar eu nu văd cămilele. înseamnă oare aceasta că nu există? Dacă au lăsat aceste urme, înseamnă că pe aici au trecui nişte cămile. Putem conveni asupra acestui lucru?" Au convenit pe loc! Dacă sunt aceste urme care se cheamă spaţiul acesta minunat, pământul şi cerul, dacă sunt aceste urme care se cheamă stele, dacă sunt aceste urme care se cheamă soare şi lumină, dacă toate se învârtesc în spaţiu, făcând să altereze lumina cu întunericul, şi cele patru anotimpuri, dacă toţi constatăm aceste urme, oare nu trebuie să citim în ele că a trecut pe aici Cineva care le-a făcut? Oare nu trebuie să vedem în ele urmele lui Dumnezeu? Le vedem? Le vedem întotdeauna ? Le vedem cu deplină încredinţare? Sau ne trezim adesea suferind de orbire? E mare drama nevederii! Fiinţa omenească se echilibrează greu - când o poate face - dacă îi lipseşte acest simţ de cea mai mare însemnătate. Închide-ţi ochii numai cinci minute, şi încercaţi să stabiliţi contacte cu spaţiul dimprejur, şi să vă mişcaţi.Veţi înţelege de îndată ce înseamnă să nu vezi. Şi absenţa celorlalte simţuri se resimte la fel de dramatic. Să ne gândim ce-ar fi să nu ştim cum e o suprafaţă, cum e un aliment, e dulce, e amar, e sărat, e nesărat, sau n-am şti vocea mamei, n-am auzi o muzică! Neauzind, nu ştim ce e acela un cuvânt. Ni-1 putem imagina; dacă avem vedere îl învăţăm şi îl citim. Prin educaţie se pot face adevărate minui, dar cuvântul, melodia lui, rămâne ceva imaginat de fiecare surd într-un fel pe care noi nici nu ni-1 putem închipui. Noi, cei care auzim, atât de des ne jucăm cu cuvintele, ofensăm cuvintele. Luăm cuvintele în deşert! Tot aşa de mari drame sunt şi situaţiile în care ne lipsesc simţurile spirituale. Aceasta se întâmplă atunci când nu ştim să citim semnificaţiile lucrurilor care ne înconjoară! Înseamnă că aceste simţuri au fost alterate de ceva, de cele mai multe ori de păcatele noastre, de indiferenţă, de necredinţă. Mulţi Sfinţi Părinţi au scris tratate intitulate: „Paza celor cinci simţuri‖ sau simplu „Paza simţurilor―, tratate pe care, reducându-le la esenţă, le-au numit şi „Paza minţii‖, sau „Paza gândurilor‖. De ce? Fiindcă toate aceste simţuri spirituale îşi pierd coerenţa, se dezorganizează, mai ales dacă sunt afectate de păcat, dacă sunt scăpate de sub control. Ochiul nostru spiritual nu mai vede cum trebuie. Toate ni se încurcă. De aceea Mântuitorul spune: „Dacă ochiul tău va fi curat, tot trupul tău va fi luminat, iar dacă ochiul tău va fi rău, tot trupul tău va fi întunecat‖ (Matei 6, 22-23). Şi e natural să fie aşa. Cu o vedere slăbită, nu mai vezi bine contururile. Nu mai cunoşti la depărtare pe cei cu care te întâlneşti, Dacă ochiul tău nu e curat, nu vezi limpede nici în jur, nici în alţii. Tot aşa se întâmplă şi cu ochii spirituali, care sunt afectaţi de păcate. Se înceţoşează, şi nu mai văd cum trebuie cele dimprejur. Aşa se întâmplă că în loc să vadă binele, văd numai răul, în loc să vadă cauzele, se opresc numai la efecte, pentru că slăbirea acestei vederi duce şi la înceţoşarea minţii. De aceea Părinţii vorbesc de „Paza simţurilor‖, legată de „Paza minţii‖. Simţurile sunt ca nişte porţi ale minţii. Când nu le ţinem sub control şi intră prin ele păcatul, suferă şi orbeşte mai ales mintea. Şi atunci nu mai interpretăm aşa cum trebuie urmele cămilei! Adică nu mai gândim logic. De aceea Sfântul Vasile cel mare sfătuia: „Fiule, păstrează-te curat în toate, ca să vezi pe Dumnezeu, stând în slavă. Inima să-ţi fie curată de orice întinare, şi nu da vrăjmaşului prilejul să intre în tine. Întoarce-ţi ochii de la priveliştile nelegiuite‖. (Sfaturi pentru un fiu duhovnicesc, VII). Păcatul deteriorizează, aşadar, în primul rând ochiul spiritual. Ochiul nostru spiritual trebuie să fie bun. Să vedem în lucruri partea lor cea bună. Dintre legendele care circulă în legătură cu viaţa lui Iisus, mi-a plăcut foarte mult una: Se zice că Iisus, înconjurat de ucenici, trecea odată printr-un lan de grâu. Era vara. Pe cărare zăcea un cadavru de câine mort. Cei care erau cu El au întors toţi spatele şi nasurile într-o parte zicând: ―Ce urât miroase!" Iisus s-a uitat la el şi a zis: „Ce dinţi frumoşi are!" Într-un cadavru de câine deci, a reuşit să vadă singurul lucru care merita un gând bun. Numai pe acela la văzut. Numai pe acela l-a remarcat. Mi se pare că parabola este extraordinară, şi poate fi pentru toţi un îndemn să încercăm şi noi să folosim în toate împrejurările ochiul nostru cel bun. Se zice adesea despre noi oamenii: „Cutare are un ochi rău", sau „Are privirea rea!" Se zice aceasta despre unul care în tot ce vede, vede numai răul, partea rea. Să avem ochi bun! Ochii ni s-au dat să fie buni. Să facă să intre în noi frumuseţile lumii. De aceea Leonardo da Vinci spunea că ochii sunt „seniorii simţurilor; lor le datorăm cunoaşterea frumuseţii lucrurilor" (Trattato della Pittura), iar poetul Heine îi numea „ferestrele vii ale sufletului" (Almansor). Să folosim ochiul cel bun! Cu el să vedem cele bune dimprejurul nostru, şi atunci vom fi dintre aceia care, cum spune Mântuitorul, „au ochi de văzut". Privirea, spunea Nicolae Velimirovici, e „o sfoară care îl leagă pe om de natură" (Cugetări despre bine şi rău). Dacă privirea e rea , falsifică natura. O percepem greşit. Noi suntem cei păgubiţi în primul rând. Din această perspectivă, a orbirii sufleteşti, cred că şi noi, dacă am fi undeva, la marginea drumului, şi ar trece Iisus înconjurat de mulţimi, ar trebui să strigăm după El, precum orbul din Evanghelie, şi, dacă ne-ar întreba:„Ce vrei", ar trebui ca să răspundem ca şi acela: „Doamne, să văd!" Să ne amintim de acea poruncă aspră a Mântuitorului: „Dacă ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l― (Matei 18,9; Marcu 9, 47). Ne mângâiem cu o tâlcuire alegorică, atunci când citim porunca. Zicem: desigur Mântuitorul nu s-a gândit să ne scoatem chiar ochiul, ci să renunţăm la păcatul care intră prin ochi, căci ochiul simbolizează aici păcatul. Aşa va fi. Dar dacă e aşa, să nu ne mulţumim numai cu tâlcuirea, ci să punem în practică tâlcul, dacă vrem să fim ucenicii Domnului. Fericitul Ieronim îndeamnă: „Să priveşti totdeauna înainte, gândindu-te pururea nu la răul pe care îl fac alţii, ci la binele pe care eşti dator să-l faci tu însuţi‖ (Epistola către Rustic). Această învăţătură s-o tragem din minunea vindecării orbului, şi să rugăm pe Dumnezeu în rugăciunile noastre, ca orbul acesta, fără teama că am greşit, chiar dacă noi avem ochii materiali: „Doamne, fă-ne să vedem―. Să ne rugăm să ne deschidă ochii minţii, ochii spirituali. Aceştia sunt tot atât de mult preţ ca şi ochii materiali. Cunosc un orb a cărui vedere spirituală e mai limpede decât a multora care văd lumea şi frumuseţile ei şi nu le înţeleg, şi, mai ales, nu văd frumuseţile spiritului, generozitatea, bunătatea şi mâna lui Dumnezeu în toate. Am avut pe vremuri, la un cămin universitar, un coleg orb căruia noi, colegii, îi citeam cursurile de Drept şi care spunea că vedea ca noi. Suferea, evident, că „vederea" lui era doar a minţii, şi-ar fi dorit-o întreagă. A călătorit prin Italia şi la întoarcere ne-a descris Roma cu multe amănunte. Şi a alcătuit-o din descrierile ghizilor, din pipăirea coloanelor, a pietrelor. Era un erou al spiritului, aşa precum este şi cel dintâi, de care amintit mai înainte şi care e preot. Aceştia sunt doar două exemple de Bartimei cu care, în alt chip, Dumnezeu a făcut în vremea noastră minunea de a le da vederea spirituală, aceea care multora din noi ne lipseşte. O avem pe cea fizică. Să fim mulţumitori pentru ea, ca pentru o minune permanentă ce se face cu noi. Dar să răsplătim această minune cu străduinţa de a ne folosi ochii şi spre vederea limpede a lumii spirituale, în care trăim, în aşa fel încât vederea noastră să fie curată şi întreagă, uimirea noastră să fie sfântă, inima noastră să fie sfântă, inima noastră să fie bună, gândul nostru să fie de mulţumire şi de laudă a Celui ce a făcut cerul şi pământul. Cuvântul rostit în catedrala din Sibiu, în 22 ianuarie 1984. Duminica a XXXII-a după Rusalii a lui Zaheu vameşul - Modelul Zaheu sau despre un păcătos care dă lecţii drepţilor... Ne aflăm în Ierihon. În Ierihonul în care am rămas Duminica trecută şi unde Mântuitorul tocmai vindecase un orb. Se pare că Ierihonul a fost unul din oraşele preferate ale Mântuitorului, pentru ca multe întâmplări, multe minuni, multe drumuri ale lui lisus sunt legate de el. Şi parabola Samarineanului milostiv a plasat-o tot pe drumul Ierihonului. Orăşelul este situate aproape de graniţa cu Iordania de astăzi şi beneficiază de o poziţie în acelaşi timp privilegiată şi blestemată. Blestemată, pentru că se află la câteva sute de metri sub nivelul mării asa încât, coborând de la Ierusalim spre Ierihon, întotdeauna ţi se pare că intri dintr-o dată într-un cuptor încins. E foarte cald. Dar, în acelaşi timp, pe lângă oraş trece Iordanul cu apă dulce, care izvorăşte de la poalele muntelui Hermon, trece prin Marea Galileii şi se varsă în Marea Moartă, mare cu apă sărată. Oricâtă apă dulce curge în Marea Moartă din Iordan, Marea Moartă tot sărată rămâne! E una din ciudăţeniile, din curiozităţile locului. Mai are însă Ierihonul, în partea de nord, un izvor de apă rece, apă bună de băut, care reconfortează pe tot călătorul care trece până acolo. Şi mai este situat la sud de unul din locurile importane din viaţa Mântuitorului, şi anume la sud-est de pustia Carantaniei. Iată tot atâtea elemente care fac din Ierihon un loc interesant şi Mântuitorul va fi avut desigur, şi alte motive personale de a-1 prefera. Poate va fi avut prieteni în oraş, că de multe ori trecea pe acolo. E posibil ca uneori să fi venit din Galileia, în jos pe Iordan, de unde „urca" la Ierusalim. Pentru mergerea la Ierusalim întotdeauna se folosea verbul „a urca―, deoarece Ierusalimul era, din punct de vedere spiritual-religios, locul înalt prin excelenţă. Dispre Ierihon însă, se urca şi în înţeles literal, acest oraş aflându-se cu multe sute de metri sub altitudinea Ierusalimului. Drumul spre Ierusalim, prin Ierihon era folosit în mod obişniut de iudeii din Galileea, deşi era un drum ocolit. Mai aproape ar fi fost prin Samaria, dar samarinenii nu priveau cu ochi buni pe cei ce se îndreptau spre Ierusalim. S-a întâmplat chiar ca pelerinii ce se îndreptau spre Ierusalim să fie ucişi de samarineni. Mântuitorul încercase să facă această ultimă călătorie a Sa spre Ierusalim prin Samaria. În primul sat samarinean însă, I s-a refuzat găzduirea, tocmai „pentru că se îndrepta spre Ierusalim―, cum notează Sfântul Luca (5, 53). De aceea Iisus şi ucenicii Săi au luat drumul pe Valea Iordanului şi prin Ierihon, deci ocolind Samaria. Ca de obicei era înconjurat de mulţimea care voia să audă cuvânt de la El, să prindă vreo învăţătură mai deosebită, să vadă vreo minune, pentru că toţi cei care-L urmau erau obişnuiţi şi aşteptau să se petreacă mereu câte ceva deosebit pe parcursul drumurilor Sale. Pe un astfel de drum ne aflăm şi noi astăzi, urmându-L pe Iisus, şi iată că, aşa cum se aşteptau toţi, s-a întâmplat ceva şi pe parcursul acestei călătorii. După vindecarea orbului, e de presupus că oamenii vorbeau între ei, comentau, mulţi voiau să se atingă de Iisus, mulţi voiau să-I pună întrebări. Era mare zarvă. Şi o mare mulţime. Acolo locuia un oarecare Zaheu, de profesiune vameş, adică agent fiscal, unul care încasa dările. Încasa dările pe pământuri, pe case, pe produse, pe circulaţia mărfurilor. El este eroul întâmplării pe care ne-o povesteşte Evanghelia de azi. Zaheu era mic de statură. Văzând că vin mulţimile cu Iisus în frunte, şi-a dat seama că-L va putea vedea. Şi voia să-L vadă. Ce era de făcut? S-a urcat într-un sicomor. Nu ştiu dacă ceea ce am văzut eu vizitând Ierihonul va fi fost sicomorul de pe vremea lui Zaheu, dar în Ierihon li se arată pelerinilor şi astăzi sicomorul acestuia. Am pus mâna pe el şi, în apropiere, am intrat în casa lui Zaheu. Nu mai e nici aceasta cea din vremea aceea, dar e sigur că e pe locul casei sale, ca o mărturie materială a autenticităţii întâmplării, mărturie care a străbătut prin timp până la noi. Tradiţia vie s-a perpetuat pe locul întâmplării timp de două mii de ani. Zaheu, urcat în sicomor, a vrut să-L vadă pe Iisus mai de sus şi mai bine. Aşa însă, "L-a văzut şi Mântuitorul pe dânsul. Iată cum relatează evanghelistul Luca: „Şi intrând, trecea prin Ierihon. Şi iată un bărbat, cu numele Zaheu, şi acesta era mai-marele vameşilor, şi era bogat. Şi căuta să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulţime, pentru că era mic de statură. Şi alergând el înainte, s-a suit într-un sicomor, ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă. Şi când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el: Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân. Şi a coborât în grabă şi L-a primit, bucurându-se. Şi văzând, toţi murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos. Iar Zaheu, stând, a zis către Domnul: Iată jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Şi a zis către Iisus: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut‖ (Luca 19, 1-10). Mergând în casa lui, s-a întâmplat ceea ce va fi fost foarte firesc: mulţimile au început să murmure: Cum de intră Acesta în casa unui păcătos? Vameşii erau prototipul, simbolul păcătoşeniei. Se vede că Zaheu era foarte cunoscut în oraş, fiindcă îndeplinea funcţia de maimare al vameşilor, un fel de perceptor şef. El negocia cu romanii suma pe care trebuie s-o strângă, îşi angaja vameşi subalterni pe care îi plătea şi după ce făceau suma cerută de romani, restul şi-l împărţeau între ei, partea leului revenindu-i bineînţeles şefului. De obicei, în lumea veche, aceşti oamei nu erau simpatizaţi de popor. Erau chiar odioşi. Nu existau pe atunci forme, declaraţii exacte de bunuri, în măsura în care sunt astăzi, putându-se calcula exact impozitele pe care trebuie să le plătească fiecare la stat, ceea ce le dădea prilejul acestor funcţionari să fie adesea abuzivii. Stabileau după bunul lor plac,spre a le rămâne şi lor cât mai mult. De aceea nu erau iubiţi de popor. Aşa se petreceau lucrurile şi cu acest Zaheu. Deşi am ascultat textul Sfintei Evanghelii, aş vrea totuşi să punctez câteva lucruri şi, în special, la început, două. Întâi, aş intitula episod asupra căruia vreau să mă opresc: „Iisus şi mulţimile‖, iar pe al doilea: „Iisus şi păcătoşii‖. Evanghelistul ne spune că intrând în Ierihon, Iisus „era înconjurat de mulţime―. Dovada că era vorba de o mare mulţime e că Zaheu se temea că nu-L va putea vedea printre atâţia oameni. M-am oprit asupra acestui episod pentru că unii teologi protestanţi spun că Iisus, în vremea Lui, n-a prea fost cunoscut. Nu l-ar fi cunoscut multă lume. Ar fi fost un rabin obscur, unul printre alţii, legenda lui formându-se după aceea, după moarte. Legenda i-ar fi alcătuit-o apostolii, după ce „li s-a părut― că s-au întâlnit cu El după înviere. Unii mai aduc şi argumentul că n-a fost cunoscut pentru că în afară de Evanghelii, de Epistolele Sfântului Pavel şi în alte câteva izvoare, nu e prezent în izvoarele istorice ale vremii. Acest lucru nu este adevărat, pentru că prezent în opera aproape contemporană a lui Pliniu cel tânăr, ca şi în opera lui Iosif Flaviu din aceeşi epocă. E adevărat că nu e prezent în cărţile evreieşti contemporane, deşi cei care o spun uită că istoricul Iosif Flaviu era evreu. Dar aşa fiind, absenţa lui Iisus din scrierile evreieşti e normală. Evreii au interzis pomenirea numelui Lui (vezi F. Ap. 5, 28) şi această interdicţie a fost respectată multă vreme, secole de-a rândul. Fiindcă ei nau crezut că este Mesia. Bănuindu-L a fi fost un fals Mesia, n-au vrut să-I perpetueze amintirea, şi aceasta cu atât mai mult, cu cât tocmai pentru pretenţia Lui că e Mesia, ei îl răstigniseră. Nu se puteau desolidariza de decizia strămoşilor lor. Unii, nu numai evreii, au mers până la a spune că Iisus ca persoană istorică nici n-a existat sau dacă totuşi a existat, a existat, aşa cum spuneam, ca un rabin oarecare, obscur, căruia I s-a alcătuit o istorie grandioasă după aceea, de către ucenicii Săi. Dar eu îmi pun întrebarea: De ce să se confecţioneze o istorie grandioasă unui rabin obscur? Unde e logica acestei presupuneri? De ce să fi fost prefăcut, fără s-o merite, într-o personalitate extraordinară? Trebuie să fim logici. Logica este ştiinţa gândirii corecte. Cei care spun că Iisus n-a fost în vremea Lui cine ştie cine, nu respectă regulile gândirii corecte. Nu gândesc nici măcar atât de corect, precum gândeau unii evrei contemporani cu Iisus. E de ajuns să ne aducem aminte de rabinul Gamaliei şi de cele povestite în cap. 5 din „Faptele Apostolilor‖. Apostolii tocmai fuseseră eliberaţi din închisoare de un înger şi propovăduiau în templu. Mai-marii templului i-a arestat din nou şi i-au adus la Sinedriu, vrând să-i condamne. Atunci, la întrebarea arhiereului, de ce nu respectă porunca de a nu mai vorbi despre Iisus, Petru a răspuns: „Trebuie să ascultăm mai mult pe Dumnezeu decât pe oameni‖. Unul dintre judecători, Gamaliei, cel care a fost profesorul Sfântului apostol Pavel, mare gânditor şi mare înţelept, s-a dovedit a fi şi mare logician. Deşi de la el ne-a rămas foarte puţin, totuşi ceea ce ne-a rămas e suficient pentru ca să-i contureze personalitatea deosebită. Gamaliei a spus Sinedriului care îi judeca pe apostoli: „Nu vă legaţi de oamenii aceştia, ci lăsaţi-i, căci lucrul acesta, sau planul acesta, de este de la oameni, se va risipi, dar de este de la Dumnezeu, nu-1 ve-ţi putea risipi. Păziţi-vă deci ca nu cumva să fiţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu‖. Şi le-a dat şi câteva exemple. Le-a amintit că, la un moment dat, unul Teudas s-a dat drept „ceva mare‖, dar a fost omorât şi toţi ai lui s-au împrăştiat, şi nu s-a ales nimic din mişcarea lui. După dânsul s-a sculat un oarecare Iuda Galileeanul, adunând mare mulţime în jurul lui, dar, fiindcă nu era de la Dumnezeu, a pierit şi el şi cei care-1 urmau. Tot aşa se va întâmpla şi cu adepţii aceştia ai lui Iisus, de nu vor fi de la Dumnezeu. Dar de vor fi de la Dumnezeu, nu veţi putea face nimic împotriva lor (F. Ap. 5, 34-39). Logică frumoasă. Logică rămasă model până în ziua de astăzi. Iată deci că chiar unii dintre adversarii lui Iisus gândeau logic! Şi totuşi se găsesc şi în ziua de azi din aceia care spun: Iisus a fost un oarecare rabin obscur.Dar, încă o dată: dacă a fost un obscur şi neînsemnat, ce motive ar fi avut cineva să facă din el un personaj extraordinar? Nu e logic, tot aşa cum nu e logic ca un oarecare rabin obscur să reuşească să creeze o religie, să cucerească o lume, să umple lumea cu cărţi despre El şi cu imense catedrale, să umple lumea cu martiri pentru El, mărturisind cu preţul vieţii lor că a fost Dumnezeu. Cum a reuşit să-i ducă pe credincioşii Săi până la sacrificiul suprem în numele Lui? Iată dintr-o întâmplare cum a fost aceasta cu Zaheu, putem afla şi alte lucruri decât ne spune ea în mod direct. Evanghelistul Luca a vrut să ne spună ce s-a întâmplat cu Zaheu şi cum s-a întâlnit el cu Mântuitorul, şi cum Mântuitorul a acceptat să vorbească cu el, şi chiar a dorit să intre în casa lui. Acesta a fost gândul evanghelistului. În chip cu totul secundar a relatat şi faptul că Mântuitorul mergea înconjurat de mulţimi. Aceasta n-a spus-o intenţionat, ci din întâmplare. Ori, iată, tocmai acest amănunt aruncat din condei, ne descoperă că Mântuitorul era o personalitate mare în epocă, foarte cunoscut. Altfel, de ce l-ar fi urmat „mulţimile‖? Altfel de ce s-ar vorbi de „mulţimi― în jurul Său? Şi nu e singurul loc unde se vorbeşte de mulţimi. Iată doar câteva exemple în plus; Pe când şedea Iisus la masă, au venit „o mulţime‖ de vameşi şi păcătoşi la El (Matei 9, 10; Luca 5, 29); după El a mers o mare mulţime de oameni din Iudeea (Marcu 3,7); toată mulţimea, cuprinsă de bucurie, lăuda pe Dumnezeu (Luca 19, 37). Uneori evangheliştii folosesc cuvântul gloată. Era urmat de gloate (Matei 9, 25; 9, 36; 15, 32; 19, 2; 20, 29; 23, 1; Marcu 10, 1). Gloata cea mare îl asculta cu plăcere (Marcu 12, 37). Zaheu n-ar fi urcat în copac să-L vadă, dacă Iisus n-ar fi fost într-adevăr înconjurat de mulţime. Dacă ar fî fost singur, sau cu doi-treî, cu zece-douăzeci, L-ar fi văzut foarte uşor. Mântuitorul, încă în timpul vieţii Lui pământeşti, a fost o prezenţă extraordinară, o prezenţă care fascina, o prezenţă care atrăgea. Era Dumnezeu şi nu se putea să fie altfel. Duhul dumnezeiesc din El era acela care atrăgea şi care provoca adeziunea tuturor acelora cu care se întâlnea, dacă erau de bună credinţă.Aceştia îi deveneau ucenici. Aşa s-a întâmplat şi cu Zaheu în cele din urmă. Numai cei cu inima împietrită, îndărătnicii şi cei fanatizaţi de o interpretare îngustă a Legii, şi de o înţelegere simplistă a lui Dumnezeu, rămâneau neatinşi de Harul şi lumina pe care le răspândea în jurul Său, prin simpla Sa prezenţă. Aceştia erau opaci, ca nişte îmbrăcaţi în costume impermeabile la spirit. Ceilalţi, mulţimea simplă şi curată, simţeau căldura şi lumina Lui şi de multe ori erau cuprinşi de sentimente ciudate, de frică şi cutremur, de uimire, de mirare (Matei 7, 28; 8, 10; 9,8; Marcu 10, 24; 11, 32; Luca 5, 26; 7, 16). Al doilea aspect asupra căruia am spus că vreau să mă opresc, l-am intitulat „Iisus şi păcătoşii‖. Zaheu era cu adevărat un om păcătos. Sfântul evanghelist Matei ne spune că era mic de statură. Era mic şi la suflet. Era vameş. Am spus: vameşii erau categoria cea mai urâtă de cetăţeni. Nu numai pentru că strângeau impozite, ci pentru că făceau abuz, erau lacomi, luau de două şi de trei ori mai mult decât trebuia omul să dea, şi toţi se imbogăţeau. De aceea Mântuitorul, când a voit să spună o parabolă despre un om drept şi despre altul păcătos, precum în Parabola vameşului şi a fariseului, pe vameş l-a luat drept model de păcătoşenie. Şi altădată, când vorbea despre cei care greşesc, tot la vameşi s-a referit ca la cei mai răi oameni. Dacă ţi-a greşit cineva şi dacă nu-1 poţi lămuri, cheamă-1 mai întâi între tine şi el, şi spune-i ce ai de spus. Dacă aşa nu merge, mai cheamă pe cineva cu tine, ca să ai martor, apoi spune-L Bisericii, şi dacă nici atunci nu merge, atunci să-ţi fie ţie „ca un păgân şi vameş― (Matei 18, 17). Din nou vameşii ne apar ca simbol al păcătoşeniei. Şi totuşi! Iată că la acest vameş Iisus a cerut şă intre în casă şi să cineze. Mulţimile care-L urmau au murnurat: Cum o să intre la acest vameş cunoscut tuturor ca un om rău, tocmai El, învăţătorul, Dreptul, Profetul? Cum o să intre în casa acestui păcătos? Există un proverb şi exista şi pe vremea aceea: „Spune-mi cu cine te aduni, ca să-ţi spun cine eşti―. Te aduni cu cel rău, înseamnă că nici tu nu eşti departe de el. Într-un fel, aşadar, aveau dreptate mulţimile să murmure împotriva lui Iisus, că se invitase în casa acestui păcătos. Cei care îl urmau erau cunoscători ai Legii mozaice, şi unii vor fi fost dintre ei cei mai tradiţionalişti. Hotărârea Mântuitorului era în situaţia de a-i scandaliza. Am numi aceasta revoltă sau cârtirea drepţilor! Aşa sunt de multe ori drepţii: în dezacord cu cei care nu sunt sau nu gândesc ca ei! Erau scandalizaţi, dar parcă pe bună dreptate. Nu înţelegeau ce se întâmplă. Deocamdată nici noi nu înţelegem. Ştim că Iisus a fost aspru cu bogaţii. Întotdeauna. L-a dezamăgit pe tânărul bogat şi a rostit cuvinte grele despre bogaţi cu acel prilej. A răsturnat mesele negustorilor bogaţi din templu. L-a trimis în iad pe bogatul nemilostiv cu Lazăr, din parabolă. Şi iată că acum intră să mănânce în casa unuia dintre cei mai răi. Un anumit sens social a fost întotdeauna prezent şi în învăţătura şi în faptele lui Iisus. Cel politic a putut fi mereu evitat, dar cel social a fost implicat în tot ce a făcut şi a spus. Cei care îl urmau erau satisfăcuţi de aceasta. De aceea insatisfacţia lor de acum cu privire la Zaheu şi la hotărârea lui Iisus de a intra la el. Ei n-aveau de unde să ştie că aria gândirii şi scopurile lui Iisus erau mult mai largi, şi nu se limitau la aspectele sociale. În cazul lui Zaheu le-a avut în vedere, dar ele n-au fost vizibile imediat. Metoda Sa urmărea tot o schimbare socială, dar mai întâi în conştiinţa lui Zaheu şi, de data aceasta, altfel decât cu biciul sau cu Legea..Urma să opereze dinlăuntru. De aceea Iisus n-a ţinut deloc seama de ceea ce gândeau, de ceea ce probabil spuneau cei care îl înconjurau şi acum îl blamau. E de presupus că vociferau. Vociferau nu împotriva lui Zaheu, cât împotriva lui Iisus, pentru că, într-un fel, îndrăznea să-i înfrunte. Nu era obiceiul ca un om ca Iisus, pe care ei îl socoteau „drept", să intre în casa unui om păcătos. Era ca şi cum i-ar fi dat credit în faţa poporului, un credit de onorabilitate. Iisus totuşi a intrat. O explicaţie este cea cunoscută, descoperită chiar de Mântuitorul, aceea că a venit pentru cei păcătoşi, pentru că „nu cei sănătoşi, ci cei bolnavi au nevoie de doctor‖. Este adevărat, dar n-a venit să le aprobe păcatele. De aceea greşesc cei care interpretează în felul acesta modul cum s-a purtat cu păcătoşii. Şi Luther s-a înşelat când, ducându-şi la extrem doctrina despre harul care iartă toate, fără cooperarea cu faptele credincioşilor, a zis: „Pecca fortifer et crede firmius‖ - păcătuieşte grozav, şi te crede grozav! Tot aşa greşesc şi unii urmaşi deai lui Luther, din nenumăratele secte din lume, care spun că Mântuitorul a venit pentru păcătoşi, deci iartă totul fără nici o probă de îndreptare. Sunt unii dintre aceştia care fac tot felul de blestemăţii, cum zice poporul, şi se cred mântuiţi. Cuvântul „blestemăţii" vine de la a fi sub blestem, a te aşeza sub blestem! Nu aşa trebuie interpretată purtarea Mântuitorului. Nu pentru că ar fi venit pentru păcătoşi, ca să-i îndreptăţească, s-a dus Mântuitorul în casa lui Zaheu. Dar atunci de ce s-a dus? Ca să înţelegem bine, trebuie să reluăm puţin firul întâmplării. Zaheu, când a auzit că vine Iisus cu mulţimile după Dânsul, s-a gândit să se urce într-un simocor. Eu cred că hotărârea lui de a se urca nu trebuie s-o interpretăm numai ca o urcare fizică, a corpului său, într-un copac. A fost şi o urcare spirituală. A dorit să-L vadă pe Iisus! O mare personalitate spirituală, un sfânt, când e recunoscut ca atare, e privit în acelaşi timp ca un judecător şi ca un vindecător. Cei păcătoşi mai întâi se tem de el, şi au tendinţa de a-1 ocoli, ca să nu le vadă păcatele, să-i judece şi să-i condamne. Dacă au inimă smerită şi aplecare către îndreptare, îşi biruie teama şi văd în acela nu pe judecătorul, ci pe vindecătorul. Biruie speranţa din urmă, nu teama dintâi. În acest context psihologic şi spiritual trebuie să-l situăm pe Zaheu. Trebuie să vedem în dorinţa lui de a-L vedea pe Iisus, o licărie, o scânteie de interes pentru Iisus, despre care ştia desigur că e o mare personalitate spirituală. Nu apelăm la o interpretare alegorică, când spunem că e vorba şi de o urcare spiriuală. E un fapt. Prin însuşi faptul că i-a venit ideea să se urce să-L vadă, el dovedea că în sufletul lui încolţise ceva nou, un interes pentru un om duhovnicesc. Acesta a fost pasul lui către Iisus. Chemarea lui Iisus către Zaheu, când l-a văzut în pom, a fost pasul lui Iisus către Zaheu. A fost mâna lui Dumnezeu întinsă lui Zaheu, aşa cum vine harul către noi, când îi chemăm să ne deschidă posibilitatea de intrare mai cu dinadinsul în ordinea gândirii lui Dumnezeu. Iisus îl ştia pe Zaheu păcătos. Îl ştia urât de toţi ceilalţi. Ştia că-şi va retrage El însuşi dezaprobarea celor din jur, fiindcă aşa sunt oamenii. Buni şi îngăduitori cu ei înşişi, sunt aspri şi judecători cu alţii. Trebuia să fii Dumnezeu ca să fii altfel, în vremea aceea ca şi astăzi. Oricine altul şi-ar fi luat cu greu riscul de a face ceea ce a făcut Iisus cu Zaheu. Contrazicea mentalitatea vremii, contrazicea Legea lui Moise şi, mai ales, contrazicea tradiţiile locale, puternic încetăţenite. De aceea gestul l-a uimit în primul rând pe Zaheu, obişnuit să fie urât, şi poate că era împăcat cu aceasta, fiindcă profitul şi bogăţia îi permiteau să dispreţuiască şi să nu ţină seama de cei din jur. Avea inima înăsprită în bogăţie, dar şi de sentimentele celor din jur, de altfel absolut îndreptăţite. Între el şi ei era o luptă surdă, care pe el îl făcea din rău, şi mai rău. Dar de data aceasta, rezerva bună ascunsă în el învinsese. Făcuse un pas spre Iisus, dorind să-L vadă. Aşa i-a interpretat Iisus urcarea în sicomor, de aceea a răspuns imediat interesului său. Deşi era înconjurat de mulţime, şi e de imaginat că toţi vobeau între ei, fiecare voia să-I pună o întrebare, toţi se îmbulzeau să fie cât mai aproape, să audă ce spune. Deşi era prin urmare foarte ocupat, răspunzând în dreapta şi în stânga, totuşi, Mântuitorul l-a văzut, şi nu numai că l-a văzut, ci i-a şi adresat. „Zahee―, i-a zis, strigându-1. I-a zis pe nume, deşi nu ştim dacă l-a cunoscut dinainte, dacă auzise de el sau dacă i-a zis numele cu duhul lui cunoscător de oameni. Ceea ce e sigur e că Zaheu nu-L cunoştea pe Iisus. Altfel de ce s-ar fi urcat în sicomor să-l vadă? E de presupus deci că nici Iisus nu-1 cunoştea personal. Faptul de a-i fi zis pe nume, trebuie să-l fi impresionat pe Zaheu extraordinar. După ce i-a zis pe nume, l-a incitat să coboare. A vrut să-i dea o lecţie şi lui Zaheu şi mulţimilor. Iisus a văzut în Zaheu licărul de interes pentru altceva, pentru ceva mai bun decăt era şi făcea el. A văzut pe îngerul din el, înghesuit de averile pe care Zaheu le adunase din furt, înger care se zbătea să iasă la lumină. Am citit o întâmplare care se potriveşte acestei situaţii: Se zice că Michelangelo, marele sculptor şi pictor din Renaşterea italiană, trecea într-o zi pe stradă şi a văzut în curtea unui cetăţean un bloc mare de piatră, urât, murdar, colţuros. L-a întrebat pe proprietar: „N-ai vrea să-mi dai mie piatra aceea?" Proprietarul l-a întrebat la rândul lui: „De ce să ţi-o dau?" „Fiindcă există într-însa un înger încătuşat şi vreau să-l eliberez!", a răspuns Michelangelo. N-a înţeles mare lucru proprietarul. Dar s-a bucurat să se scape de pietroi. „Ial" Şi Michelangelo l-a luat, a înlăturat cu dalta tot ce era încărcătură inutilă, până când, într-o zi, a scos la lumină un înger frumos. Acest lucru îl va fi văzut Iisus în Zaheu, în această piatră murdară, urâtă. Sesizându-i licărul de interes spiritual, a vrut să elibereze pe îngerul din el. De aceea a cerut să se ducă în casa lui. Aş vrea să recapitulăm în legătură cu aceste două lucruri: întâi: interesul lui Zaheu pentru Iisus, şi, doi: răspunsul lui Iisus la acest interes. Ce va să zică aceasta? Că noi trebuie să conlucrăm cu Dumnezeu, când vrem ca Dumnezeu să ne ajute, când vrem să ne schimbe. Când pornim noi spre Dumnezeu, şi Dumnezeu porneşte spre noi. Acest lucru se numeşte în teologia ortodoxă sinergism, un cuvânt grecesc care înseamnă conlucrare, colaborare. A lucre împreună cu Dumnezeu. Şi dacă e aşa, înseamnă că Iisus s-a interesat de păcătoşi pentru ca să le îndreptăţească păcatul? Nu! în nici un caz. Şi ca să înţelegem şi mai bine acest lucru, să urmărim metoda întrebuinţată de Iisus cu Zaheu. A intrat la el în casă. Mulţimea stătea împrejur, pe aproape. Orientalii sunt foarte gălăgioşi şi foarte îndrăzneţi. Îi dai afară pe uşă, intră pe fereastră! Dau peste tine, pur şi simplu. Trebuie să ne imaginăm, că în momentul când Iisus a intrat în casa lui Zaheu, mulţimea, câtă a putut, a intrat după el, iar câţi nu au înconjurat casa. Cum e în Orient foarte cald şi ferestrele sunt permanent deschise, vor fi năvălit pe la geamuri, pe la uşi, peste tot, ca să vadă ce se întâmplă înăuntru. Lucrul era neobişnuit, ca un rabin, cum era socotit Iisus, să intre la un păcătos în casă. Iisus a intrat, dar, în loc să înceapă să-l mustreze, cum ar fi fost normal şi cum se aşteptau toţi, să-i zisă: Zahee, eşti un păcătos, eşti un rău, eşti un lacom, îndreaptăte! Iisus nu i-a spus nimic din toate acestea. Nu l-a mustrat deloc. L-a lăsat pe el să şi facă propriile socoteli, şi l-a tratat cu bunătate L-a tratat cu iubire. Ca un bun pedagog şi un bun psiholog ce era, Iisus a ştiut că în felul acesta va ajunge la rezultate bune. Mai mult se obţine prin bunătate, decât prin asprime. Se vede însă că Zaheu nu era încă ajuns pe culmea răului. Nu ajunssese până acolo, până unde poate ajunge viciul şi pervertirea sufletească, până când împietreşte inima de tot. Se zice că Leonardo da Vinci se plimba într-o zi prin Milano, căutând un model pentru Cina cea de taină, pe care voia s-o picteze în sala de mese a unei mănăstiri. Tabloul există până astăzi. În timpul războiului, mănăstirea a fost bombardată şi distrusă în întregime, inclusiv sala de mese, în afară de un singur perete care a rămas întreg: peretele din fund, cu Cina cea de Taină. Am văzut-o. Dar să revenim la întâmplare. Se plimba aşadar prin oraş, ca să-şi caute un model pentru chipul apostolului Ioan. Şi a găsit un tânăr foarte frumos, cu trăsături senine, cu privire deschisă, curată, sinceră. Şi-a zis: acesta e modelul care îmi trebuie. Tânărul a acceptat să-i pozeze şi pictorul a realizat după el chipul ucenicului iubit. A lucrat mult la acest tablou. Când a ajuns la Iuda, peste câţiva ani, a pornit iarăşi în căutarea unui model, a găsit un vagabond desfigurat, cu ochii în fundul capului, pe faţa căruia se citeau toate păcatele lumii adunate la un loc. I-a plăcut. Aşa trebuia să fi fost Iuda, „Omule, i-a zis, vii câteva zile să-mi pozezi? Îţi plătesc". - „Vin bucuros", i-a răspuns acela. L-a luat şi l-a dus la mănăstire. L-a aşezat în poziţia de care avea nevoie pentru tablou şi, în timp ce punea primele culori, vagabondul a început să râdă. „Vezi că nu m-ai recunoscut?, i-a zis din nou vagabondul. „Tot eu ţi-am pozat şi pentru Apostolul Ioan. ― O viaţă de păcate şi de rele îl schimbase pe cel care putea fi model pentru chipul ucenicului iubit, în chipul bun pentru chipul lui Iuda! Probabil că Zaheu al nostru nu ajunsese încă până la aceasta, în el mai licărea încă dorinţa spre bine. Pe aceea a văzut-o Mântuitorul. De aceea nu l-a mustrat, ci l-a luat cu duhul blândeţii. Acceptând să şi mănânce cu el, pe Zaheu l-a copleşit atâta bunătate. Se aşteptase la cu totul altceva. Nu înţelegea cum e cu putinţă ca acest învăţător să vină să cineze în casa lui, neţinând seama de mulţimile dimprejur, de fariseii care abia aşteptau să-L prindă cu ceva împotriva tradiţiilor, ca să-L acuze că mănâncă şi bea cu păcătoşii, cum I-au şi zis-o de altfel. Mântuitorul nu s-a temut niciodată de criticii săi. N-a ezitat să fie în contratimp cu părerile altora, când nu erau drepte. Pentru că nu urmărea să le placă cu orice preţ, nu-i păsa că unii se vor lepăda de El sau că pentru unii nu va mai fi popular. Iisus spunea întotdeauna ceea ce gândea că e bine. Deci s-a purtat cu Zaheu frumos. Nu i-a amintit că era urât de toată lumea. Nimic. Uimit la culme, în Zaheu s-a petrecut o trensformare extraordinară şi, la un moment dat, a izbucnit: „Doamne, iată, jumătate din averea mea o dau săracilor şi, de am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc împătrit‖. Deznodământ neaşteptat! Întoarcerea împătrit era o prevedere a Legii vechi, în caz că ai păgubit pe cineva. De pildă, patru oi pentru o oaie (Ieşire, 22,1). Ceea ce făcea Zaheu era o mărturisire a greşelilor săvârşite. Era o hotărâre de convertire. Se recunoştea păcătos. Era momentul în care se întorcea pur şi simplu din direcţia pe care mersese până atunci spre direcţia opusă, dinspre drumul păcatului, spre drumul virtuţii. Putem să ne imaginăm că declaraţia lui Zaheu a produs rumoare, surpriză, îndoială. Nu era oricine. Era un fel de om-instituţie, temut ca om al puterii. Dar faptul era fapt şi, ceea ce spusese, spusese! I se întinsese o mână prietenească, în ciuda faptului că n-o merita. Primind mâna care i s-a întins şi primindu-L pe Iisus în casa sa, evenimentul neaşteptat l-a muiat într-atâta, încât s-a petrecut cu el, pe loc, o transformare, o convertire. A răspuns la rândul său, mai cu îndrăzneală acum, la apelul lui Dumnezeu. Acum s-a convertit la creştinism. S-a convertit la Iisus, dacă se poate spune aşa. S-a lăsat învins de dragoste. De o dragoste cu care nu era obişnuit. Care nu-i mai fusese acordată de nimeni. S-a văzut tratat altfel. Şi va fi înţeles că nu merita acest tratament, ci i se avansa gratuit. A înţeles că Iisus era altfel şi că riscase pentru el. Căci Iisus n-a ţinut seama că toţi cârteau, ceea ce Zaheu auzea. Oare noi am fi fost cu Iisus sau cu cârtitorii? Noi ne descoperim foarte uşor vocaţii de judecători! Suntem gata să judecăm pe oricine, şi pentru bine şi pentru rău. Acum parcă am fi cu Iisus, dar atunci cred cred că am fi fost cu cârtitorii. Ba chiar şi acum, în situaţii similare, fără Iisus ne-am alinia tot cu cârtitorii! Mântuitorul pare a ne da sfatul că nu e bine să le rânduiască El. Zaheu deci, treansformat subit de către bunătatea lui Iisus, precum mai târziu va fi tâlharul, într-un act de efuziune, de dăruire totală, a îndrăznit drept răspuns la dragostea lui Iisus acea declaraţie extraordinară: „Jumătate din averea mea o dau săracilor şi, de am nedreptăţit pe cineva întorc împătrit‖. Şi a făcut aşa, fără îndoială, căci făcuse declaraţia în public. A doua remarcă pe care trebuia s-o facem în legătură cu cele întâmplate, ar fi să ne întrebăm ce s-a întâmplat după ce a plecat Iisus din casa lui Zaheu? Putem să ne imaginăm că toţi cei care au fost nedreptăţiţi de el de-a lungul anilor, au năvălit la uşa lui: „Ai promis că ne dai împătrit!‖ Şi le-a dat. Dar nu numai că le-a dat, ci şi-a cerut iertare, s-a pocăit pentru ceea ce a făcut, ceea ce înseamnă ceva mai mult decât declaraţia pe care a făcut-o în faţa lui Iisus. Înseamnă trecerea lui la faptă, trecerea lui corectă la actul de pocăinţă, recunoscându-şi greşeala chiar în faţa celor cărora a greşit. Deci recunoaşterii greşelii, i-a urmat compensarea ei concretă. Prin faptă. Şi de ce le-a întors mai mult decât le luase? Pentru ca să-şi răscumpere astfel greşeala faţă de ei. A fi dat doar ceea ce luase, ar fi fost doar un act de restabilire a greşelii lui. Prin surplusul întoarcerii împătrit, plătea păcatele lui, jertfa de la sine, din ale sale. Poate că prevederea Legii cu întoarcerea împătrită, uneori înşeptită (Pile 6, 31), avusese în vedere acest lucru, dacă nu fusese un mijloc de a-i speria pe infractori. E timpul acum să ne mai oprim asupra unei implicaţii a acestei întâmplări, la care ne cheamă cuvântul: „Astăzi trebuie să fiu în casa ta‖ (Luca 19, 5). Ce să însemneze acest „trebuie‖? De ce trebuia să fie în casa lui? Nu ştim. Nu ni se spune. Evanghelistul nu explică. El relatează în zece versete ceea ce ar putea fi subiectul unei istorisiri de zeci de pagini. El descrie, cu zgârcenie de cuvinte, faptele aşa cum au fost. L-a auzit pe Iisus zicând: „trebuie‖, şi a notat aşa. Nu s-a mai întrebat şi, probabil, nici n-a mai întrebat, de ce trebuia. S-a mulţumit cu cât a fost. Noi însă ne întrebăm. Şi ne întrebăm pentru că probabil întrebarea a fost lăsată pentru noi. Întâmplarea însăşi s-a petrecut pentru noi, ca tot ce e legat de faptele şi învăţătura lui Iisus. Şi, de fapt, chiar din perspectiva acestei convingeri îl vom şi îmţelege pe acest „trebuie‖. Şi nu-1 putem înţelege decât dacă presupunem că în clipa în care l-a văzut pe Zaheu în pom, Iisus s-a hotărât atunci să ne ofere un model pentru eternitate, asupra sinergiei, despre ce poate colaborarea dintre Dumnezeu şi om, dintre credinţă, fapte şi har. Întâlnirea lui Iisus cu Zaheu ne oferă şapte etape ale sinergiei. 1. Zaheu doreşte să-L vadă pe Iisus şi urcă în sicomor; 2. Iisus îl vede, îi apreciază interesul şi îl cheamă să coboare, ca să intre în casa lui; 3. Zaheu răspundee bucuros acestei chemări şi îi face invitaţia; 4. Iisus o acceptă şi intră în casa lui; 5. Impresionat, Zaheu se converteşte şi face declaraţia de pocăinţă şi de reparare a pagubelor pe care le făcuse; 6. Iisus declară mântuită toată casa şi îl restabileşte în demnitatea de fiu al lui Avraam, deci de fiu al credinţei. 7. Iisus trage concluzia şi învăţătura întregii întâmplări, arătându-i şi scopul, şi faptul că îl realizase şi, mai ales, descoperindu-şi misiunea Sa: „Căci Fiul Omului a venit să caute şi să Mântuiască pe cel pierdut―. De aceea trebuia să fie în casa lui Zaheu. Zaheu fusese în planul Său. Trebuia să-şi definească venirea pe pământ; „să caute şi să mântuiască pe cel pierdut―. Şi s-o facă şi cu colaborarea acestuia (v. I Cor. 3,9). Convertirea lui Zaheu e modelul posibilei noastre convertiri spre altă gândire, spre o nouă simţire, spre drumul cel mai drept către Dumnezeu. Convertitul devine slujitor. Al lui Dumnezeu şi al oamenilor. Chiar dacă a fost profitor înainte sau persecutor. Pavel e din aceeaşi categorie, desigur pe alte coordonate. E mai mult probabil că cei care erau cu Iisus şi-au schimbat atitudinea, când au văzut ce a ieşit până la urmă din toată întâmplarea. Poate doar fariseii şi cărturarii să mai fi murmurat că „a mâncat în casa unui păcătos‖. Dar să nu uităm: păcătoşii care s-au bucurat de atenţia lui Iisus, s-au bucurat pentru că aveau în ei forţa de a se converti. Toţi s-au convertit. Erau păcătoşi care s-au pocăit. Unii au ajuns sfinţi. Iisus i-a iubit, pentru a-i întoarce de la păcat. Se povesteşte că Sfântul episcop Ambrozie al Milanului a aflat că împăratul Teodosie cel mare ordonase un măcel la Tesalonic. Când a venit la Milano şi a vrut să se împărtăşească, episcopul l-a refuzat chiar din faţa uşilor împărăteşti, împăratul s-a înfuriat şi i-a adus aminte lui Ambrozie de împăratul David care, deşi adulterin, şi, deşi l-a trimis pe Urie la moarte ca să-i ia soţia, totuşi a rămas în istorie ca Sfântul şi proorocul David. Până în prezent - i-a spus Sfântul Ambrozie - Măria Ta ai făcut numai păcatele lui David, nu şi pocăinţa lui. Fă şi pocăinţa lui, şi atunci te voi împărtăşi. Împăratul a făcut pocăinţă publică în biserică. A stat în genunchi vreme îndelungată, înaintea poporului, şi numai după aceea Sfântul Ambrozie l-a împărtăşit. Mântuitorul când ierta pe păcătoşi, când vindeca bolnavi, încheia de obicei cu: „Du-te, şi de acum să nu mai păcătuieşti―. Aceasta era condiţia intrării în ordine. În această stare, chiar şi profesiunea de vameş devenea onorabilă. Nu ni se spune că Zaheu şi-ar fi schimbat profesiunea. Dar a fost desigur un vameş cinstit până la sfârşitul vieţii sale. Să ne amintim că şi Sfântul Ioan Botezătorul, când l-au întrebat vameşii ce trebuie să-facă spre a se mântui, le-a răspuns: „Să nu cereţi cu nimic mai mult decât vă este rânduit‖ (Luca 3, 13). Am putea spune chiar că Mântuitorul a reabilitat prin Zaheu o categorie socială care era odioasă în popor, şi era simbolul ultimei degradări civice. Iisus câştigase. Metoda Lui se dovedise bună. Bucuros El însuşi de rezultat, s-a adresat atunci lui Zaheu, dar şi tuturor celor din împrejur: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia!‖ A casei, adică a membrilor familiei lui Zaheu însuşi. Dar de ce totuşi s-a referit Iisus, nu numai la Zaheu, ci şi la casa lui? Să luăm aminte. Averea pe care o strânsese Zaheu plana ca un blestem asupra întregii case. Nu numai asupra lui. Poate că soţia, copiii, ginerii, nurorile, cei ce vor mai fi fost în casă cu el se vor fi spălat adesea pe mâini: Nu noi! Zaheu aduce bunurile acestea nemeritate. El le fură. Noi suntem oameni cinstiţi. Ei, nu! Acordul cu fapta lui, înfruptarea din fapta lui, plana şi asupra lor. Acest lucru îl uită mulţi dintre noi, în cazuri similare, când unul din familie aduce bunuri necuvenite. Se trezesc abia atunci când acela e descoperit, şi atunci suferă. Ba unii chiar cred că suferă pe nedrept. Dar de ce nu i-au atras atenţia din vreme? De ce s-au bucurat de bunurile aduse de el, din ceea ce nu era dreptul lui? În cazul lui Zaheu, putem bănui că actul lui de căinţă şi pocăinţă a fost aprobat şi de întreaga familie care era de faţă. De aceea Zaheu a beneficiat de iertare împreună cu toată casa lui. Toţi s-au înscris în ordinea harului, a credinţei şi a faptei bune. Mântuitorul a adus astfel dezlegarea întregii case. „Astăzi s-a făcut mântuirea casei acesteia‖! Convertirea lui Zaheu a fost rapidă şi totală. Şi tot aşa a fost şi răspunsul lui Iisus. întâlnim, în sensul de mântuire, de iertare, pentru prima oară cuvântul „Astăzi‖, pe loc, acelaşi cuvânt pe care i-1 va spune şi tâlharului de pe cruce care s-a pocăit. Zaheu s-a hotărât să dea înapoi tot ceea ce luase de la alţii pe nedrept. Îndreptarea se arăta aşadar printr-o hotărâre concretă, de renunţare nu numai la a mai face ceea ce făcuse înainte, dar de a şi corecta nedreptăţile pe care le comisese. Hotărârea de convertire trecea proba practică. Metoda lui Iisus îşi arăta roadele. Putem acum răspunde şi mai limpede la întrebarea pe care ne-am pus-o la început: Cum trebuie să înţelegem atitudinea lui Iisus faţă de păcătoşi? Acum vedem că n-a venit pentru păcătoşi, pentru că erau păcătoşi, n-a venit să le aprobe păcatul, n-a venit să le dea voie să rămână păcătoşi în continuare. A venit pentru păcătoşi ca săi îndrepte. Şi numai acei păcătoşi s-au bucurat de atenţia Lui, care s-au îndreptat. Acest lucru este clar în învăţătura noastră ortodoxă. Zaheu s-a îndreptat în faţa lui Dumnezeu prin mărturisirea personală a fărădelegilor pe care le comisese, şi prin hotărârea de a se îndrepta şi de a îndrepta şi nedreptăţile pe care le făcuse altora. Zaheu rămâne modelul biblic al convertirii pe care Iisus ni-1 oferă spre urmare. Fiecare din noi e în felul său un Zaheu. Poate nu exact ca dânsul, poate nu în aceeaşi măsură, poate nu cu aceleaşi păcate şi greşeli, dar fiecare din noi are ceva de îndreptat, are pe cineva pe care l-a nedreptăţit. Pe care l-a îndreptăţit prin cuvânt, prin ocară, prin vorbire de rău, prin aceea că nu i-a recunoscut meritele, l-a invidiat, i-a luat din drepturile cuvenite, sau nu i-a dat ceea ce se cuvinea să-i dea. I-a luat locul care se cuvenea aceluia, sau şi-a însuşit munca lui. În fiecare din noi însă există o candelă care aşteaptă să fie aprinsă, să ne lumineze încăperea minţii, ca să vedem în lumină tot răul pe care l-am făcut, şi pe care îl ţinem în întuneric. Îngerul din noi aşteaptă să fie eliberat. Eliberându1, ni-1 facem aliat. Abia aşteaptă să-l eliberăm, nu spre a ne pedepsi, ci spre a se pune în slujba noastră şi a da mărturie bună despre noi în faţa lui Dumnezeu. Aşa sunt îngerii: nu pot face decât bine! Să mergem şi noi în întâmpinarea lui Iisus. Iată-L: vine înconjurat de mulţime. Să urcăm şi noi în sicomorul căinţei şi al îndreptării şi să-L întâmpinăm. Veţi zice: Nu mai vine Iisus în vremea noastră. Unde să-L întâmpinăm? Iisus vine. A dat mandat preoţilor: „Orice veţi lega pe pământ, va fi legat şi în ceruri, şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat şi în ceruri― (Matei 16, 19). Iisus Hristos din Potirul de pe altar aşteaptă să venim în întâmpinarea cu El. Preotul, în numele şi cu mandatul primit de la Iisus, aşteaptă îndreptarea, mărturisirea, căinţa, după care, aşa cum a zis Mântuitorul: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, şi preotul zice după spovedanie: „Şi eu te iert şi te dezleg―. Iată cum, din această întâmplare, avem de tras anumite învăţături şi pentru noi înşine. Asupra a patru lucruri aş vrea să mă opresc în concluzie, ca să ne mai rămână întipărite în minte şi în conştiinţă. 1. Să fim atenţi, precum Zaheu, la mâna pe care ne-o întinde Dumnezeu. 2. Să nu fim printre cei care cârtesc împotriva bunăvoinţei lui Dumnezeu faţă de alţii. Ceea ce a făcut Iisus cu Zaheu a fost şi o judecată asupra celor care nu L-au înţeles şi au cârtit. Zaheu păcătosul le-a dat şi el o lecţie „drepţilor" îngâmfaţi! 3. Să nu fim printre cei care se bucură atunci când împrejurul nostru, în familia noastră, cineva săvârşeşte nedreptăţi, aducând bunuri necuvenite, şi să nu credem că noi suntem absolviţi de vinovăţie. 4. Fără mărturisirea greşelilor nu este nici iertare, nici dezlegare, nici mântuire. Aceasta este adevărata învăţătură pe care a lăsat-o Mântuitorul Iisus Hristos. Ca şi Zaheu, să mergem la întâlnirea cu Iisus ca să auzim şi noi: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia―. Cuvântul rostit în catedrala din Sibiu, în 1984. Duminica a XXXIII-a după Rusalii a vameşului şi a fariseului - Dreptul mândru şi păcătosul smerit în faţa judecăţii Să citim împreună încă una din parabolele Mântuitorului. Una din cele mai scurte. O parabolă de cinci versete. E o întâmplare simplă. Se intitulează Parabola vameşului şi a fariseului. „Doi oameni s-au suit la templu ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa‖ (Luca 18, 10-14). Să reţinem mai întâi că Mântuitorul a spus această parabolă „unora care se credeau că sunt drepţi şi dispreţuiau pe alţii‖. El şi-a terminat povestirea cu un foarte scurt comentariu, adresat tuturor celor care o ascultaseră. Comentariul lui Iisus este oarecum surprinzător, pentru că nu-1 îndreptăţeşte pe cel care, după chiar spusa parabolei, făcea numai fapte bune. Nu era un păcătos, ci dimpotrivă. Şi totuşi Iisus spune: „Vă spun însă că vameşul s-a întors la casa sa mai îndreptat decât fariseul‖. Aşadar, îl îndreptăţeşte pe vameşul care stătea la uşă şi care spunea că este un păcătos, şi care era un păcătos. Cum se explică aceasta? Mântuitorul nu întârzie s-o dea chiar El, printr-o sentinţă din acelea menite să rămână memorabile, ridicată la rangul de principiu. El spune: „Căci tot cel ce se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa― (Luca 18, 14). Aceasta este deci parabola. Simplă şi uşor de înţeles. O parabolă care nu are prea multă nevoie de comentarii din partea noastră, ca să putem trage din ea toată învăţătura. Totuşi, câteva lucruri ar mai fi de spus în legătură cu ea, şi chiar am avea de pus câteva întrebări. Dar mai întâi să ne lămurim cine erau fariseii şi cine erau vameşii. Şi despre unii şi despre ceilalţi avem suficiente informaţii atât în Sfânta Scriptură, cât şi în literatura vremii.  Despre vameşi am mai vorbit şi altă dată şi ştim că erau un fel de perceptori financiari care strâgeau impozitele de la populaţie şi care, din pricină că pe vremea aceea nu erau evidenţe ca pe vremea noastră, se dedau la multe abuzuri. Ne-am mai întâlnit cu ei. Pe unul îl ştim şi după nume: Zaheu.  Cine erau fariseii? Aceştia alcătuiau o grupare respectabilă de cetăţeni, şi de credincioşi. Alături de farisei sunt pomeniţi adeseori în Sfintele evanghelii saducheii. Fariseii erau iudei evlavioşi, aproape bigoţi, care pretindeau că respectă toate preceptele Scripturii. La orele prescrise se opreau oriunde ar fi fost, în stradă sau acasă, şi-şi făceau rugăciunile. Şi chiar ţineau să şi le facă în public, cu cartea deschisă, să-i vadă toată lumea cum că ei îşi fac rugăciunile la timpurile potrivite. De altfel cuvântul fariseu înseamnă ales, pus deoparte, aparte de ceilalţi, altfel decât ceilalţi, vrând să se înţeleagă prin aceasta că era un om deosebit, un om bun, un credincios practicant. Noţiunea de fariseu era, pe vremea aceea, pozitivă. Abia după aceea a ajuns să însemne exact contrariul a ceea ce spunea cuvântul. În loc de ales, bun în faţa lui Dumnezeu, cuvântul fariseu a ajuns să însemneze făţarnic, adică om care una gândeşte şi alta face. Una face la vedere, alta în ascuns. Respectă ritualul, dar rămâne cu inima de piatră. Dar la vremea aceea, fariseii se pretindeau încă a fi clasa oamenilor pioşi. Ceilalţi, saducheii, erau gruparea aristocraţiei iudaice, mai ales a aristocraţiei sacerdotale. Îşi luau numele de la Ţadoc, cel care fusese mare preot pe vremea regelui David. În Sfintele Evanghelii, alături de farisei şi saduchei apar deseori şi cărturarii, adică învăţaţii iudeilor care se ridicau mai ales din rândurile fariseilor care puneau mare accent pe studiul Legii. Mai erau şi alte câteva grupări religioase iudaice, de pildă zeloţii, dar aceştia erau mai multt în partid politic, fiindcă vroiau să se dezrobească de stăpânirea romană. Mai erau apoi esenienii, un fel de ordin călugăresc, care trăiau în comunităţi, undeva pe malul Mării Moarte. După al doilea război mondial s-au descoperit urmele unei importante aşezări eseniene, la Qumran, mai jos de Ierihon, iar în peşterile din vecinătate s-au găsit printre altele, texte ale Vechiului Testament, care autentifică transmiterea exactă a unei părţi a Sfintei Scripturi, adică a Vechiului Testament, un argument puternic împotriva celor care susţineau că textele Scripturii supt opere târzii, puse pe seama unor autori din vechime. Dar să revenim. Printre aceste grupări religioase iudaice din vremea Mântuitorului, fariseii se pretindeau aşadar a fi oamenii cei mai evlavioşi. Şi iată că Mântuitorul ne prezintă totuşi un exemplu de fariseu pe care-1 condamnă. Nu-1 laudă. De ce zice Mântuitoml că mai îndreptat s-a întors vameşul la casa sa decât fariseul? Dacă ne recapitulăm felul rugăciunilor celor doi din parabolă, vedem că fariseul venise în faţa lui Dumnezeu să se laude: „Doamne, mulţumescu-Ţi că nu sunt ca ceilalţi... nu sunt ca vameşul acesta". Se laudă că toate le face după cum scrie Legea. Se prezintă în faţa lui Dumnezeu cu mândrie. Cumva şi-L obligă pe Dumnezeu, de la care nu mai avea nimic de cerut. Greşeala cea dintâi a fariseului a fost aceea că se compara cu ceilalţi. „Nu sunt ca ceilalţi oameni; nu sunt ca vameşul acesta", în loc să se ocupe de el însuşi, de problemele sufletului lui, el se compara chiar în faţa lui Dumnezeu cu ceilalţi, şi se socotea pe el deasupra. Nu venea cu inima smerită. Comparându-se, mai făcea încă o greşeală: îi judeca pe ceilalţi, începând chiar cu cel care se ruga în acelaşi timp cu dânsul, pe vameş. Apreciindu-se pe sine şi făcându-se judecătorul celorlalţi, pe care îi dispreţuia, se lua pe el drept unitate de măsură, ca şi cum el ar fi fost Judecătorul, ştiind să aprecieze ce e bine şi ce e rău în viaţa celorlalţi oameni. Ori, noi ştim că aceasta o poate face numai Dumnezeu care le ştie şi pe cele nevăzute, care cunoaşte şi intenţiile şi circumstanţele faptelor omeneşti. Mândria nu-i place lui Dumnezeu. Dimpotrivă, îi place smerenia, chiar dacă vine din partea unui păcătos care se pocăieşte. Un păcătos care se pocăieşte este mai sus în ochii lui Dumnezeu decât un drept care se mândreşte. Căci fariseul era cu adevărat drept, iar vameşul era cu adevărat păcătos! Ca să ne tâlcuim bine parabola, nu trebuie să uităm nici o clipă acest lucru. Aceasta este concluzia pe care trebuie să o tragem. În faţa lui Dumnezeu nu trebuie să ne prezentăm numai cu faptele noastre - se înţelege că şi cu faptele noastre bune, mai ales - dar trebuie să ne prezentăm îndeosebi cu roadele pe care le lasă în sufletul nostru faptele noastre bune. Dacă fapta noastră bună ne strică sufletul, degeaba e bună. Şi dacă ne mândrim cu ea, şi atunci degeaba e bună. Căci trebuie să ştim că Dumnezeu nu are nevoie de fapta noastră bună, de fapte în sine. Importantă e inima cu care facem faptele. De fapte bune avem nevoie noi şi aproapele nostru. Important e cum se reflectă faptele bune în relaţiile noastre cu aproapele. Căci pe Dumnezeu nu-L interesează să respectăm preceptele de dragul preceptelor. Dumnezeu vrea să le respectăm pentru ca să creeze relaţii bune între noi, oamenii de pe pământ. Ori, atunci când te duci în faţa lui Dumnezeu şi-i spui: Mi-am făcut rugăciunile, mi-am îndeplinit toate datoriile religioase, dar în acelaşi timp te uiţi cu dispreţ la celălalt, şi spui: Nu sunt ca el, şi spui: Să rămână înapoia mea, acolo unde se află, la uşă, înseamnă că n-ai realizat nimic. Faptele tale au fost osteneli în zadar. N-ai câştigat nimic. Dacă faptele n-au creat în sufletul tău o dispoziţie deosebită de dragoste şi smerenie, de compasiune şi de iertare, starea de suflet care să te apropie de vecinul, de prietenul, de duşmanul, de străinul, de oricine e aproapele tău, dacă nu ţi-au schimbat inima, făcând-o mai bună, dacă nu te-au dus în situaţia de a nu te face judecătorul aproapelui, şi dacă nu te-au îndemnat să te oferi să-l mai ajuţi, atunci n-ai realizat mare lucru. Nu ştiu ce cuvinte să găsesc ca să fiu cât mai convingător şi ca să înţelegeţi toţi că Dumnezeu vrea de la noi inimă bună. Să venim la biserică, să ne închinăm, să aducem jertfe, dar să ne schimbăm şi inima. Să fim buni. Numai aşa sunt toate bine primite de Dumnezeu. Sfântul Casian Romanul care s-a născut în sec. IV şi era de prin părţile noastre, din Dobrogea, numeşte opt gânduri ale răutăţii care pot încolţi în sufletul omului şi care pot să-i compromită viaţa sufletească, să-i micşoreze credinţa, să-i întunece viaţa, să-i pericliteze viaţa veşnică. Acestea sunt:  lăcomia,  desfrânarea,  trândăvia,  lenea,  întristarea,  iubirea de arginţi,  mândria şi  slava deşartă. Din aceste opt gânduri ale răutăţii, pe scara cea mai de sus, cele mai periculoase sunt acestea două din urmă: mândria şi slava deşartă. Toate sunt păcate periculoase, grave, dar acestea două sunt dintre cele mai grave. Şi lucifer a căzut prin mândrie. Şi primii oameni de asemenea, lăsându-se înşelaţi că vor cunoaşte mai mult decât le-a rânduit Dumnezeu. Aceste păcate sunt grave pentru că se conjugă uşor cu celelalte şi le stimulează. Se conjugă cu neascultarea, cu dispreţul, cu ura, cu invidia, prefăcând gândurile răutăţii în fapte ale răutăţii. Prin mândrie şi slavă deşartă omul se compară cu alţii şi se situează deasupra, şi vai de cel care nu-i recunoaşte locul! O astfel de stare sufletească nu poate fi de la Dumnezeu! Ce este mândria şi ce este slava deşartă? Sunt atât de vecine, încât par greu de diferenţiat. Dar nevoitorii duhovniceşti ştiu să facă deosebirea între ele. Sfinţii Părinţi le explică aşa: Mândria se manifestă atunci când omul vrea să se arate pe sine a fi deosebit, altfel, mai bun, mai deştept, mai dotat, mai intelligent decât toţi ceilalţi oameni. Această dorinţă, chiar când e îndreptăţită, nu e neapărat şi dreaptă. Scara valorilor o stabileşte Dumnezeu. El dă talanţii. Noi dăm munca de înmulţire. El apreciază cât am făcut. Oamenii se străduiesc să respecte o scară a valorilor, pe putinţa discern-mântului lor. Discernământul infailibil, negreşelnic, îi aparţine însă numai lui Dumnezeu. Noi trebuie să facem cât stă în puterile noastre, ca să ne situăm pe un loc bun şi de cinste pe scara valorilor. Acolo ne impun virtuţiile, cunoştinţele, caracterul, specializarea, dar niciodată pretenţiile noastre, declaraţiile noastre. Nu ne impun cele pe care le pretindem prin cuvinte, ci ceea ce suntem şi reuşim să fim în ochii altora. E mai valoros lucrul pe care ni-1 dau alţii, decât cel pe care ni-1 dăm noi înşine. Când ne lăsăm în seama altora să ne aprecieze, şi Dumnezeu ajută la înfăptuirea dreptăţii. Dar când procedăm ca fariseul, făcându-ne singuri dreptate, ba încă şi judecându-i pe alţii, iată că ni se atrage atenţia că nu suntem pe calea cea bună. Mândria nu ţine loc de calificare, nici de notă de valoare, fiindcă pe acestea nu ni le dăm noi. De aceea Iisus specifică: nu se va îndrepta, nu se va îndreptăţi, cel ce se înalţă pe sine. Amănuntul acesta conţine toată cheia înţelegerii mândriei. Noi ne pregătim pentru examen. Nimeni, la nici o şcoală din lume nu se examinează singur, şi nu-şi dă singur nota, şi nu-şi rezervă singur locul pe care trebuie să figureze. Mândria se mai numeşte şi trufie. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „omul mâncat de trufie este, dintre toţi, acela care se cunoaşte mai puţin pe sine― (Comentarii la Evanghelia după Matei, Omilie 24, 2). De aceea şi poporul spune că „trufia e trâmbiţa căderii". Slava deşartă e atunci când cineva nu numai că se înalţă singur deasupra tuturor, şi se laudă el pe sine, ci doreşte să fie lăudat şi de alţii. Doreşte să fie slăvit de alţii. Această slavă e numită de Sfinţii Părinţi slavă deşartă. De multe ori, cel care vrea să fie slăvit de alţii, îşi improvizează şi calităţi pe care nu le are. Se prezintă şi vrea să apară ceea ce nu este, numai şi numai ca ceilalţi să gândească despre el că e mai bun altfel, mai bun în toate, mai deştept decât toţi ceilalţi. Chiar când cineva ar avea dreptul la o astfel de slăvire, atunci când şi-o dă singur, când şi-o doreşte pătimaş, ea e tot slavă deşartă, pentru că nu rodeşte virtutea, ci deşertăciunea, mândria. Acestea două se nasc una din alta şi una pe alta. Nu pot trăi singure. E o infamă căsătorie de răufăcători! Aceste două gânduri ale răutăţii sunt condamnate de către Sfinţii Părinţi. Iată că şi Mântuitorul în această parabolă ne spune că mândria şi slava deşartă nu ajută la nimic, ci dimpotrivă. Cea care ne aşează în raporturi corecte, şi cu Dumnezeu şi cu oamenii, este smerenia. Printr-un alt nume, mai accesibil vorbirii curente, I se zice modestie. Modestia e lăudată nu numai de Dumnezeu, ci şi de societate. Întotdeauna, în toate timpurile a fost mai apreciat omul modest decât omul mândru. Sfinţii Părinţi spun că există în viaţa duhovnicească şi o „cădere în sus―, oricât ar părea de paradoxal. Noi ştim toţi că orice cădere e întotdeauna în jos. E un pleonasm să spui cădere în jos, ca şi „urcare în sus", „moş bătrân" şi altele asemenea. Dar Sfinţii Părinţi scot cuvintele din categoria pleonasmului când arată că există şi o „cădere în sus". Aceasta îi priveşte mai ales pe cei care voiesc să se desăvârşească, pe făcătorii de fapte bune Fac fapte foarte bune, ca şi fariseul din parabolă. Îşi fac toate rugăciunile, dau milostenie, respectă toate prescripţiile legii lui Dumnezeu, dar în acelşaşi timp se mândresc cu tot ceea ce fac. Aceasta se cheamă „cădere în sus", cădere prin virtutea transformată în mândrie. Urci ca să te laude alţii, să te vadă, sau ajuns sus, acolo nu scapi de ispita laudei de sine şi de slăvirea altora, crezând că ţi se cuvin. Îi şi vezi pe unii ca aceştia cum cu falsă smerenie umblă cu ochii în jos, dar cu nasul în sus să adulmece lauda şi cum, cu coada ochiului, caută pe cineva care să-i vadă! Se ştiu drepţi şi vor ca acest lucru să se vadă, să se ştie şi de alţii. Vor să fie pildă bună, zic unii dintre ei căutându-şi false justificări, dar în sinea lor le încolţeşte gândul pierzaniei: ,Nu sunt ca alţii―. Aceasta era şi rugăciunea fariseului! Drept era şi el! Şi „nu era ca alţii‖. Dar prin mândrie cădea mai jos decât ei. În Pateric se spune despre smerita cugetare că întrece chiar faptele cele bune: „S-a întrebat Avva Loghin: Care faptă este mai bună decât toate celelalte? Şi a zis: Socotesc că precum mândria este mai mare decât toate patimile, încât a putut surpa şi pe unul din cer, aşa şi smerita cugetare este mai mare decât toate faptele bune, pentru că poate să scoată pe un om din orice adânc, chiar de ar fi de tot păcătos. Pentru aceea şi Domnul, mai înainte de toţi, îi fericeşte pe cei săraci cu duhul. Unii creştini buni, făcători de fapte bune, trebuie să ia aminte deci la păcatele mândriei şi evlaviei deşarte. Cu cât urcă mai sus pe scara faptelor bune, unii ca aceştia, dacă nu păstrează măsura smereniei, măsura discreţiei, măsura modestiei, de fapt cad. Aceasta e „căderea în sus―. Căderea prin virtutea roasă de mândrie. Mulţi dintre noi atunci când facem câte o faptă bună, începem să ne pierdem smerenia, ni se naşte gândul mai întâi imperceptibil, apoi din ce în ce mai perceptibil, că noi suntem altfel decât ceilalţi. Credem că avem dreptul la alt loc în biserică, mai în faţă, că preotul trebuie să ne vorbească altfel, că ceilalţi creştini din parohie trebuie să ne cinstească în chip deosebit. E bine să cinstim bătrâneţea. E bine să cinstim evlavia şi înţelepciunea altora. A face acestea e semn de smerenie din partea noastră. Dar să nu ceară nimeni să i se hrănească mândria, ca să nu-şi primejduiască nici evlavia, nici înţelepciunea. Iar bătrâneţea cinstită de oameni e cea care poartă semnele evlaviei şi răspândeşte în jur înţelepciune, cumpătare, echilibru, smerenie. Măsura virtuţii adevărate şi a creşterii duhovniceşti e aceea care stă pururea îmbrăcată în smerenia cea adevărată. De-a lungul istoriei cugetării biblice, în Vechiul Testament, Smerenia a fost sfatul de căpetenie şi calea de ieşire din orice încurcătură, din cearta cu oamenii şi din greşeala faţă de Dumnezeu. „Pentru că Roboam s-a smerit, Domnul şi-a abătut mânia de la el― (II Cronici 12, 12). Domnul „îi învaţă pe cei smeriţi‖ (Ps. 25, 9) „şi-i înalţă‖ (Iov 5, 11) şi „le dă har‖ (I Petru 5,5). Din smerenie nu poate cădea nimeni. În lumina acestor învăţături vom înţelege şi acel cuvânt al Mântuitorului care zice: „Că cel ce se va înălţa pe Sine, acela se va smeri, iar cel ce se va smeri pe sine, acela se va înălţa― (Matei 23, 12). Cuvânt rostit la catedrala din Sibiu în 12 februarie 1984. Duminica a XXXIV-a după Rusalii a Fiului risipitor - Doi fraţi la judecată Duminca Fiului risipitor. Ce fiu risipitor extraordinar va fi fost acesta, încât să i se consacre o duminică în an! Să fie sărbătorit! De obicei, oamenii îşi sărbătoresc eroii. Eroii de pe câmpul de luptă, eroii ştiinţei, marii inventatori, eroii culturii, marii scriitori. Noi creştinii ne serbăm eroii noştri, nevoitorii din pustie, sfinţii făcători de minuni, martirii, marii ierarhi şi teologi care au contribuit la clarificarea credinţei în Sinoadele ecumenice, marii conducători de obşti monahale. Şi iată că astăzi trebuie să serbăm un fiu risipitor! Ce mare faptă va fi făcut acest fiu risipitor, încât să merite o atenţie atât de deosebită din partea întregii creştinătăţi? Mai întâi trebuie să precizăm un lucru. Risipitorul nostru nu este un personaj real. Aceasta schimbă oarecum perspectiva, deşi nu foarte mult. Fie din viaţă, fie din cărţi, reali sau fictivi, „eroii" care ni se impun atenţiei sunt pozitivi sau negativi, şi cer acelaşi tratament chiar dacă sunt fictivi. Fiul risipitor, de care ne ocupăm acum, este eroul unei povestiri a Mântuitorului, eroul unei parabole. De fapt, chiar aşa se şi numeşte: Parabola fiului risipitor. Mântuitorul tocmai avusese o discuţie aprinsă cu cărturarii şi fariseii pe drumul dinspre Galileea spre Iudeea. Încercase să-I convingă că trebuie să fie cu bunăvoinţă faţă de păcătoşii care se întorc la pocăinţă. Mulţi păcătoşi şi vameşi îl urmau şi îl ascultau. Cărturarii şi fariseii nu-i puteau suferi alături de ei pe aceştia. Cârteau (Luca 15, 1-2). Le va fi spus Mântuitorul cărturarilor şi fariseilor: Oameni buni, nu e important săi ţii la distanţă şi să-I pedepseşti pe păcătoşi, potrivit cu păcatele lor; important e să-i faci să se întoarcă de la păcat la îndreptare. Important e să-i schimbi. Nu e important să-i judeci. Aşa ceva e uşor şi comod. Important e să-i faci să-şi înţeleagă greşelile şi să nu le mai facă. Nu e important să-i ţii în starea în care sunt, şi să le faci rău pentru rău. Important e să-i faci din răi, buni. Degeaba îi pedepseşti dacă nu faci din ei oameni mai buni. Domnul aceasta vrea. Dumnezeu se bucură când primeşte mărturisirea unei greşeli, nu când pedepseşte. Cărturarii şi fariseii nu înţelegeau aceasta. Erau drepţi şi credeau că Dumnezeu trebuie să ţină şi să-i preţuiască numai pe ei. Păcătoşii trebuiau repudiaţi. Păcatul drepţilor e că se uită chiorâş la păcătoşi. Cred că au dreptate să-i judece pe păcătoşi. Din dilema dreptate-iertare, dreptate-bunătate, ei ies foarte uşor: aleg întotdeauna dreptatea. Să se facă dreptate! Să învingă adevărul! Să se facă dreptate după adevăr. Folosindu-se de asemenea noţiuni care sunt în cea mai mare cinste în morală, ei par imbatabili. Şi noi suntem uneori în situaţii asemănătoare. Dacă prindem o fărâmă de dreptate de partea noastră, o ţinem sus ca pe un steag de biruinţă şi ţipăm: să se facă dreptate! Cine ar putea fi împotriva dreptăţii? Nici măsura creştină nu e împotriva dreptăţii. Dar în situaţii umane, măsura creştină mai cunoaşte şi alte ieşiri din ele. Aceste ieşiri sunt cele ale omeniei. Un drept e îndreptăţit să ceară dreptate împotriva unui păcătos. Dar dacă s-ar inversa rolurile. Dacă dreptul ar fi în locul păcătosului, cum ar dori să fie tratat? După dreptate sau de e posibil, şi cu milă, şi cu înţelegere, eventual cu iertare, cu bunătate? În cazul acesta ar interveni apelul la omenie. Din postura de om care a greşit, dreptul de dinainte n-ar mai gândi la fel. S-ar bucura să fie iertat. O bucurie pe care din postura de drept nici n-a putut-o întrezări, ca s-o aprobe, s-o mijlocească. Din postura de om care a greşit, iertarea tatălui din Parabolă i se pare un miracol binevenit. Din postura dreptului, i se pare o nedreptate, când cei care au greşit sunt alţii. Cărturarii şi fariseii măsurau cu măsuri diferite. Ei n-au înţeles niciodată acea lege de aur: „Ce vrei să-ţi facă ţie oamenii, aceea fă-le şi tu lor―. Nici acum nu înţelegeau de ce Iisus îi admitea în jurul său pe vameşi şi pe păcătoşi, şi chiar mânca împreună cu ei. Ei nu înţelegeau că Iisus intra în casele care i se deschideau, la păcătoşii care se întorceau de la păcatele lor. Le-a spus mai multe parabole printre care şi aceasta a Fiului risipitor, în care unul din protagonişti îi preînchipuia chiar pe ei: „Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Şi a zis tatăl către slugile sale. Aduceţi degrabă haina cea mai hună şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim. Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă aceasta. Iar ea i-a spus: Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre: dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată de câţi ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu întotdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuie să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi-a înviat, pierdut era şi s-a aflat― (Luca 15, 11-32). Principala învăţătură.pte care o scoatem din întâmplarea povestită de Mântuitor este aceea că orice întoarcere de pe drumul păcatului e posibilă. Orice întoarcere însoţită de căinţă este primită de Dumnezeu şi e binecuvântată cu iertarea tuturor greşelilor. Acesta este înţelesul curent al parabolei, înţelesul ei practic şi adevărat. L-am enunţat de la început, pentru că aşa a dorit Mântuitorul să-I fie înţeleasă parabola. Să arate cât de mare e bucuria întoarcerii unui fiu rătăcit, în cer ca şi pe pământ. Am putea să ne oprim aici cu tâlcuirea parabolei. Totuşi câteva întrebări, pentru deplina noastră lămurire, ne mai putem încă pune în legătură cu tâlcuirea ei, chiar dacă reducem problema numai la întoarcere şi iertare. Iată o posibilă întrebare: când se iartă păcatele celui care se întoarce? Întrebarea poate părea nelalocul ei. Răspunsul, dacă îl scoatem din Parabola Fiului risipitor, e simplu: se iartă în momentul întoarcerii, când cel plecat şi întors e acceptat din nou în casa tatălui său. Dar dacă ne aducem aminte că există în canoanele Bisericii atâtea îndrumări de penitenţă îndelungată, că unele păcate se pedepsesc cu oprirea de la împărtăşanie pe un an sau doi sau chiar mai mulţi, şi că se dau şi alte canoane, precum facerea de milostenie, metanii, post şi altele, atunci problema pare a se complica puţin. În practica vieţii creştine de toate zilele, nu mai e atât de simplu ca în parabolă. Şi atunci ni se impune totuşi întrebarea: când se iartă păcatele? Şi de ce unele se iartă îndată, iar altele numai după îndelungi penitenţe? Sunt necesare actele de penitenţă? Există păcate care cer neapărat acte de penitenţă, înainte de a fi iertate? De vreme ce există în practica şi învăţătura Bisericii, fiind recomandate de către duhovnici şi de către Sfinţii Părinţi cu experienţă duhovnicească, e în afara oricărei îndoieli că actele de penitenţă sunt necesare. Cazul din parabolă e menit să stabilească un principiu, şi anume acela că Dumnezeu primeşte cu bucurie orice întoarcere şi iartă. Condiţiile de amănunt, cum, când, cu canon sau nu, nu sunt importante şi ele, fiindcă fac parte din pedagogia lucrării cu sufletele, dar ele sunt, toate, supuse legii iertării. Iertarea se dă oricum, dar pocăinţa trebuie să rămână statornică şi înainte şi după iertare. Iertarea se dă însă în momentul mărturisirii, în momentul întoarcerii, ca şi Fiului risipitor. Deci acum, în momentul acesta vei fi cu Mine în Rai. Dar în cazul daunelor, este compensarea daunelor o condiţie sine qua non a iertării? Dacă e compensare, nu mai e în întregime iertare. Nu. Dumnezeieşte, compensarea nu este o condiţie sine qua non pentru iertare. Omeneşte, însă, ar fi, şi anume atunci când e vorba de daune materiale, de pildă şi când, iertat fiind, te poţi bucura totuşi în continuare de cele însuşite pe nedrept. În cazul acesta, a rămâne cu ele nu poate linişti conştiinţa. Şi nu satisface dreptate. Dacă te-ai hotărât să te pocăieşti, restituie ce-ai furat, dacă e vorba de păgubirea cuiva. De aceea duhovnicii prescriu întoarcerea pagubelor. Când e posibil. Tâlharul de pe cruce nu mai avea această şansă. Lui nu i s-a mai cerut nimic. I s-a zis: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai". Şi i s-a zis aceasta, pentru că a recunoscut că era vinovat, că era condamnat la crucificare pe bună dreptate, într-un fel se spovedise. Şi Marele Duhovnic îl absolvise. Acelaşi cuvânt: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia", a fost întrebuinţat de Mântuitorul şi faţă de Zaheu. Deci: pe loc Zaheu L-a primit pe Mântuitorul în casa sa, şi s-a căit pentru ceea ce a făcut. El însă a promis că va da înapoi tot ceea ce luase pe nedrept. A făcut prin aceasta dovada palpabilă a pocăinţei lui. Împrejurările n-au fost similare, cu tâlharul şi cu Zaheu, dar li s-a aplicat un tratament similar. Tâlharul nu mai avea şansa compensării, pe când Zaheu o avea şi o promitea. Logica acestui tratament similar e de la sine înţeleasă. Ceea ce contează e pocăinţa. Actele de penitenţă şi compensare sunt urmări ale pocăinţei, nu condiţionări ale iertării. Ele vin ca o consecinţă firească, mai degrabă ca o hotărâre proprie, decât impusă din afară. Cel ce se pocăieşte vrea să-şi facă lui însuşi dovada că s-a îndreptat, că a înţeles. Iertarea obligă. Ea trebuie urmată în chip firesc de compensare. O „pocăinţă" fără compensare e o falsă pocăinţă, desigur când e vorba de bunuri, aşa cum am specificat mai înainte. În alte cazuri, de pildă când penitentul a cauzat daune morale, compensarea prin acte de penitenţă e de resortul hotărârii duhovnicului. Şi acestea pot fi reparate direct, nu numai prin metanii sau alte mijloace care rămân în afara celui păgubit. Şi pe vameşul din cealaltă parabolă, a vameşului şi a fariseului, Mântuitorul l-a declarat „îndreptat" din momentul în care s-a declarat păcătos, deci când şi-a recunoscut vinovăţia. Recunoaşterea adevărată nu poate fi urmată decât de schimbarea stării de dinainte, şi de dorinţa chiar a celui iertat de a-şi proba schimbarea. Recunoaşterea doar formală, zicerea din rutină: „Sunt păcătos‖, nu valorează nimic în faţa lui Dumnezeu. Acest „astăzi‖ mai are însă şi un înţeles mai larg: Ascultă chemarea când şi s-a făcut. Ascult-o cât mai eşti pe pământ: „Astăzi - zice Psalmistul - de veţi auzi glasul Lui, să nu vă învârtoşaţi inimile voastre‖ (Ps. 94, 8). Ascultarea de un astfel de „astăzi‖ de aici aduce promisiunea unui „astăzi‖ dincolo: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai!― Aşadar, întoarcerea, căinţa sunt sancţionate cu iertarea imediată. Acesta e lucrul esenţial. Penitenţa de după iertare e un act de recunoştinţă, o stare de suflet. Tertullian scrie despre aceasta: „pocăinţa este dată pentru curăţirea minţii, pentru că orice întinăciune ar fi pricinuit, orice pete ar fi adus neştiinţa în inima omului, pe acestea mărturisindu-le, înlăturându-le şi dându-le afară, pocăinţa să-i pre-gătească Duhul Sfânt un sălaş curat în inimă, unde El să vină şi să se aşeze de bunăvoie, împreună cu bucuriile Sale cereşti‖ (Despre pocăinţă, 2, 6). Marii duhovnici de altădată au fost şi ei preocupaţi de timpul de pocăinţă necesar îndreptării. Experienţele lor i-au învăţat că în acest domeniu al cunoştiinţei operează mai mult intensitatea decât durata. De pildă în Pateric, în cartea bătrânilor nevoitori spre sfinţenie, se spune că: „De va voi omul, de dimineaţa până seara poate ajunge în măsură dumnezeiască‖. Deci poate să obţină nu numai iertarea de păcate, ci poate ajunge la sfinţenie. De dimineaţa până seara! Se povesteşte că s-a întâlnit un tâlhar vestit cu un duhovnic vestit. Şi au stat de vorbă. Tâlharul se căia de tot ceea ce făcuse. Spunea: „Părinte, oricâtă penitenţă aş face, nu sunt vrednic să mă ierte Dumnezeu―. Duhovnicul l-a mângâiat: ―Nu chiar oricâtă! Şapte ani ar fi de ajuns!‖ Tâlharul nu acceptă:,,Nu părinte, e prea puţin pentru câte am făcut eu ―. Atunci bătrânul i-a spus: ―Dacă e aşa, trei ani vor fi de ajuns". ―Nu se poate, părinte, eşti prea indulgent, eşti prea îngăduitor cu mine". Bătrânul i-a spus din nou: ―Atunci trei zile vor fi de ajuns". Tâlharul s-a scandalizat: „Nu se poate, părinte dumneata nu mă iei în serios. Eu am făcut atâtea rele, încât nu mi le poate ierta Dumnezeu niciodată". Apropiindu-se de dânsul, bătrânul duhovnic i-a spus: „Ştii ce? Ia zi Tatăl nostru". Şi tâlharul a zis „Tatăl nostru". În momentul când a ajuns la cuvintele: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre", bătrânul preot l-a binecuvântat, şi el şi-a dat duhul, iertat de toate păcatele lui. În această întâmplare adevărată, ceva este foarte curios. Şi anume e curios mersul în două sensuri. Preotul mergea în sensul scăderii penitenţei, iar tâlharul mergea în sensul creşterii răspunderii lui. Şi pe măsură ce tâlharul respingea scăderea pocăinţei, în aceeaşi măsură de fapt îşi creştea creditul în vederea iertării, pentru că tot mai mult îşi recunoştea greşeala, şi dorea să se pocăiască. Când a ajuns ca preotul să-i reducă la aproape nimic timpul de penitenţă, el ajunsese de fapt la maximum de căinţă. Şi atunci drept a fost duhovnicul când, la maximum de căinţă, i-a redus penitenţa la simpla cerere: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre―. Dar câţi rostesc această cerere, precum a rostit-o tâlharul din această istorie? Sfântul Ioan Gură de Aur pune problema păcatului şi a pocăinţei între limitele uşurătăţii de minte şi ale deznădăjduirii. Uşurătatea de minte duce la hotărâri ca aceea a Fiului risipitor când a plecat, deznădăjduirea duce la hotărâri ca aceea a lui Iuda. Fiul risipitor e un exemplu al faptului că uşurătatea de minte, dacă nu se conjugă cu deznădăjduirea, are leac. Leacul e întoarcerea. Aşadar, la întrebarea: când se iartă păcatele? răspundem: păcatele se iartă în momentul când te-ai întors de la ele cu căinţă. Numai să te întorci cu profundă căinţă, aşa cum s-a întors Fiul risipitor din parabola Mântuitorului. Nu-1 serbăm din alt motiv, decât pentru că s-a întors, pentru că „şi-a venit în sine" şi s-a întors. E foarte interesantă această expresie: „Şi-a venit în sine". Mântuitorul o foloseşte. Înseamnă că nu era „în sine", în clipa când era sub păcat. Noi în limba română mai zicem şi: „şi-a venit în fire". Aşa tâlcuieşte şi Nichifor Teotochist în Kiriacodromionul său tradus de Grigorie, în ediţia mereu retipărită la noi sub titlul de Cazanie (vezi ed. 1987, p. 504) Cuvântul fire, în vechiul înţeles românesc, înseamnă natură. Aşadar el, păcătuind, nu mai era în natura lui omenească. Îşi ieşise din natura lui omenească atunci când ieşise din casa tatălui său, în condiţiile în care a făcut-o. Acum şi-a venit înapoi în natura lui omenească primară, aceea creată de Dumnezeu. Şi-a revenit în „sinele" lui, din care ieşise. Nu mai fusese el. Fusese sub stăpânirea altora, a celor care încurajaseră păcatul. Şi-a revenit la conştiinţa de sine. A redevenit el însuşi. Şi-a recăpătat personalitatea, identitatea. Şi-a adunat mintea care îi plecase de acasă.. Fusese ieşit din fire, se trădase, se golise de sine şi rătăcise undeva în afară. Venindu-şi în fire, şi-a revenit în a fi aşa cum a fost creat de Dumnezeu. Aş vrea să mă opresc asupra unui cuvânt din textul acestei parabole. Fiul risipitor a zis: „Tată, greşit-am la cer şi înaintea ta―, deci n-a greşit numai înaintea tatălui său. El îşi dădea acum seama că, orice greşeală făcută faţă de cineva de aici, de pe pământ, o face şi faţă de cer. Acum ni se luminează şi alte texte din Sfânta Scriptură, care pun în relaţie foarte strânsă faptele noastre de pe pământ cu modul cum sunt receptate în cer. Nimic făcut pe pământ nu are importanţă numai aici. Ele sunt judecate pe loc în cer. Acolo li se stabileşte valoarea. De aceea tot de acolo poate veni şi iertarea. Dar aceasta nu înseamnă că au valoare doar acolo. De fapt valoarea care li se conferă acolo e în funcţie de valoarea pe care le-o conferim noi aici. Ce facem aici, se apreciază şi dincolo. Prin duhovnici ni se aminteşte mereu de acest lucru. Ei sunt măsura de dincolo, în vederea reglementării situaţiei de aici şi de dincolo. De aceea Iisus a spus adesea: „întrucât aţi făcut aceasta unuia din aceşti fraţi mai mici ai Mei, Mie mi-aţi făcut― (Matei 25, 40; 10, 42;18, 6, 10, 14, etc.) De aici putem înţelege că orice greşeală săvârşim faţă de părinţii noştri, faţă de aproapele nostru, se înscrie şi ca o greşeală faţă de Tatăl cel Ceresc. Aşa încât Fiul risipitor bine a zis: „Greşit-am la cer şi înaintea ta!― Mântuitorul l-a pus dinadins, în parabola Sa, să spună acest cuvânt, pentru a lămuri cum stau lucrurile! Noi avem şi în popor o vorbă despre unele greşeli, despre care zicem, mai ales despre ale altora, mai puţin despre ale noastre: „E greşeală strigătoare la cer ―, adică o greşeală care afectează şi pe Dumnezeu, o greşeală care nu poate să nu fie judecată şi Sus, care cere judecata lui Dumnezeu, care nu poate să nu-şi aibă plata Sa. Cam în sensul acesta a zis şi tânărul fiu: „Greşit-am la cer şi înaintea ta―. Am greşit în aşa fel, încât nici nu cred că mai e posibilă iertarea. De altfel, de aceea el nici n-a cerut să fie reintegrat în dreptul de fiu, ci în acela de servitor, în dreptul de slugă. „Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi―, i-a cerut el, smerit, tatălui său. Mântuitorul ne spune că a fost totuşi reintegrat în dreptul de fiu. Tot aşa ne reintegrează şi pe noi pocăinţa, în dreptul de fii ai lui Dumnezeu şi ai bisericii. Aş pune acum celor care au urmărit parabola o întrebare: Cu care dintre cei doi fii simpatizaţi? Cu acesta care s-a întors, sau cu acela care a rămas acasă, care şi-a făcut tot timpul datoria, ba mai mult, s-a şi mâniat pe tatăl său când l-a primit aşa cum l-a primit pe fratele risipitor? Risipitor, fiindcă şi-a primit partea sa de moştenire, şi şi-a risipit-o în plăceri, până a ajuns să trăiască din roşcove, precum porcii cărora le ajunsese paznic. Cu care dintre ei simpatizaţi? Cu care e moral să simpatizăm? Sau şi altfel: cu care e moral să fim de acort? Şi, pe de altă parte, suntem de acord cu ceea ce a făcut tatăl său? Sau înclinăm să-l judecăm, aşa cum l-a judecat şi fiul cel bun? Eu am să vă spun opţiunea mea: simpatia mea e cu Fiul risipitor. Dar opţiunea mea nu e pentru dânsul pentru că a fost risipitor, ci pentru că s-a întors. îmi place şi tatăl său, care l-a primit aşa cum l-a primit. Îmi place că tatăl său l-a iertat, în aceeaşi măsură cât îmi place şi faptul că el şi-a venit în sine şi s-a întors. Îmi place chipul Fiului risipitor când mă aşez în locul lui, când judec cum m-aş fi simţit şi cum m-aş simţi eu în locul lui. Şi gândesc că m-aş simţi foarte bine în momentul în care aş fi integrat de tatăl meu în dreptul de fiu, deşi am comis împotriva lui toate nelegiuirile şi, în primul rând, m-am lepădat de el. Dar să ne imaginăm şi în pielea celuilalt, a aceluia care a rămas cuminte acasă, care şi-a făcut permanent datoria. Să zicem că noi suntem acel fiu, şi vine celălalt să-şi reintre în nişte drepturi pe care nu le mai avea, pe care şi le luase şi le-a risipit. Să ne imaginăm că, venind seara acasă de la câmp, găsim veselie mare şi aflăm şi cauza veseliei. S-a întors păcătosul! Cum am gândi în această situaţie? Tare mă tem că am gândi şi noi ca fiul rămas acasă! Am zice: Oare e drept? Eu am stat acasă şi mi-am făcut datoria, şi iată vine acesta care şi-a risipit averea, s-a risipit pe el, şi acum tata îl preţuieşte mai mult pe dânsul şi nu pe mine! Tare mă tem că în pielea acestui fiu am gândi ca dânsul! Înainte de a ne hotărî de partea cui să ne plasăm, să ne amintim că Mântuitorul mai spusese alte două parabole, mai scurte, înainte de a o spune pe aceasta, a Fiului risipitor. Povestise Parabola cu drahma cea pierdută, spunând că o femeie avea 10 drahme; a pierdut una şi când a găsit-o, s-a veselit, şi-a chemat prietenele ca să se bucure împreună cu ea, pentru că şi-a găsit drahma cea pierdută. Drahma era o monedă, probabil de mare valoare, de s-a bucurat ea atât de tare. Şi a mai spus Parabola cu oaia cea pierdută, cu cel care, având 100 de oi, a pierdut una şi, când a regăsit-o, s-a bucurat mai mult de cea pe care a găsit-o, decât de celelalte 99 pe care le avea. Cu ocazia aceasta, Mântuitorul a făcut o declaraţie rămasă memorabilă: că mai multă bucurie este în cer pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru 99 de drepţi care n-au nevoie de pocăinţă (Luca 15, 7). Se zice că doi credincioşi, în situaţii sociale modeste, puţin cam sceptici cu privire la dreptatea din ceruri, fiindcă nu se prea împăcau cu cea de pe pământ, îşi spuneau mereu unul altuia: „Şi în cer e ca şi pe pământ. Cine o duce bine aici o va duce bine şi acolo. Cine e în cinste aici, va fi şi acolo!― S-a întâmplat de au murit amândoi deodată. Au fost rânduiţi în Rai, în afară de îndoiala lor cu privire la dreptate, fuseseră oameni de treabă. Erau bucuroşi că totuşi acum, în cer, în ciuda îndoielilor de pe pământ, li se făcea dreptate. Dar bucuria nu le era să le fie de durată. Când să se apropie de uşa Raiului au văzut acolo mari pregătiri. Îngerii se dădeau de zor să aştearnă covoare roşii, să rânduiască pe margini cete de trompetişti, gărzi de onoare. Au crezut că e pentru ei. Cănd să calce bucuroşi pe covor, câte un înger s-a apropiat şi i-a luat de mână, ducându-i spre o intrare mai laterală unde nu erau nici covoare, nici trompetişti, nimic. - Dar ce se întâmplă? întreabă unul dintre ei. De ce nu suntem lăsaţi pe intrarea principală? Nu pentru noi e toată pregătirea? Că doar am fost admişi în Rai! - Nu, nu e pentru voi. Vine un cardinal, îl lămureşte îngerul care îl ţinea de mână. - Nu ziceam noi aşa pe pământ? -zice acesta care purtase discuţia, către prietenul său. Iată că se adevereşte. E şi aici ca şi pe pământ. Pentru noi nimic. Pentru un cardinal, câtă pompă! S-au întristat amândoi, deşi şi drumul lor ducea tot în Rai. Văzându-i îngerul întristaţi, i-a lămurit: - Nu fiţi trişti. Dincolo de poartă e la fel pentru toţi. Primirea pe care o vedeţi are o explicaţie cu care şi voi veţi fi de acord. Ca voi vin cu miile, în fiecare zi . Neam obişnuit. Un cardinal însă n-a mai ajuns pe aici nu ştim de cănd. De aceea e atâta bucurie în cer, şi atâta pregătire! Aşadar: Mai multă bucurie este în cer... Parabola este numai din întâmplare cu un cardinal, pentru a fi mai elocventă. Nu e menită nici unei judecăţi de valoare şi nici vreunui gând ascuns confesional. De altfel am auzit-o la Roma! Să nu trecem superficial peste aceasta. Când Mântuitorul spune:„Mai multă bucurie este―, trebuie să observăm că fraza e construită folosind gradele de comparaţie. Le-am învăţat toţi la orele de limba română: mult, mai mult şi foarte mult pozitiv, comparativ şi superlativ. Mântuitorul când zice: „Mai multă bucurie", întrebuinţează comparativul. Dar, când întrebuinţezi comparativul, nu înseamnă că diminuezi pozitivul. În cazul Fiului risipitor, la prima vedere, fiul rămas acasă era mai bun. Probabil şi din punct de vedere al lui Iisus. El nu spune că risipitorul era mai bun. Spune altceva: că a fost mai multă bucurie în cer pentru acesta care era mort şi înviat, era pierdut şi s-a aflat, ca şi pentru drahma cea regăsită, ca şi pentru oaia cea rătăcită, dintre cele o sută, care a fost aflată. Pentru cel rămas acasă, bucuria tatălui era permanentă, pentru acesta rătăcit, bucuria fusese pierdută, de aceea acum era mai mare. Dar mai este ceva. Cel rămas acasă a făcut o greşeală. De aceea parabola ne atrage totuşi simpatia pentru Fiul risipitor. Fiul rămas acasă s-a supărat pe tatăl său. I s-a părut că i se face o nedreptate lui, celui cuminte, când s-a dat atâta cinste celui risipitor, deşi primirea celui risipitor nu-i diminua cu nimic preţuirea tatălui său pentru sine. I-a şi spus-o. Dar i-a spus-o cu oarecare reproş. Poate pentru că s-a comparat cu risipitorul. Poate pentru că nu l-a înţeles pe el, ca tată. Poate pentru că i-a cerut socoteală! Este evidentă în parabolă o anumită greutate de interpretare când e vorba de fiul cel cuminte. S-ar părea că accentul nu cade asupra lui, şi că el nu era în preocuparea Mântuitorului, ci voia să laude întoarcerea Fiului risipitor şi s-o recomande ca model. Aşa este. Totuşi, atitudinea fiului drept, rămas cuminte acasă, ne e descrisă cu amănunte. Şi el intra în socotelile parabolei. Pentru a înţelege intenţia Mântuitorului, trebuie să ne reamintim cine erau cei care îl ascultau. Erau ucenicii, oameni simpli din popor, dar şi cărturarii şi fariseii. Aceştia îl acuzau mereu că lua partea păcătoşilor şi a vameşilor şi că îi dispreţuia pe dânşii, drepţii lui Israel. De fapt tot ce a imaginat despre fiul cel cuminte li se adresa lor. Ei erau fiul cel cuminte. Dar nu un fiu cuminte cu adevărat, ci un cârtitor. Ei nu se bucurau de reprimirea păcătoşilor, ci erau pentru pedepsirea lor. Erau drepţi fără milă şi fără înţelegere. Mai mult voiau să pară drepţi. Nu erau drepţi cu desăvârşire. Nu erau nici păcătoşi în sensul vulgar. Împlineau poruncile Legii, dar judecau pe alţii. Lecţia lui Iisus e împotriva Fiului cuminte, a dreptului care nu iubeşte. Împotriva cărturarilor şi a fariseilor. Pe ei a vrut Mântuitorul să-i scoată în lumina lor adevărată, de aceea a îndreptat toată simpatia ascultătorilor parabolei către Fiul risipitor, care s-a întors la pocăinţă. De fapt dreptul drept nu osândeşte pe nimeni. Iisus nu l-a apreciat nici pe fariseul care s-a comparat cu vameşul din Parabola vameşului şi a fariseului. Vameşul s-a întors mai îndreptat la casa sa. Dar şi aici era vorba tot de un comparativ. Şi fariseul s-a întors îndreptat. Şi a greşit numai pentru că s-a comparat cu vameşul şi l-a judecat, în loc să-i lase lui Dumnezeu judecata. Fiul cel bun din parabola noastră se bucura de aprecierea tatălui său: „Toate ale mele ale tale sunt―, dar a greşit în momentul în care l-a judecat pe tatăl său. Căci ce ar fi trebuit să facă tatăl său, după părerea fiului cuminte? Să-l alunge pe Fiul risipitor. Sfântul Ioan Gură de Aur compară excelent această situaţie cu situaţia unui doctor. Cănd îi vine un bolnav, îl judecă sau îl vindecă? Îl pedepseşte sau îi dă doctorii? Îi dă doctorii. Aşa face orice tată. Iar fratele cuminte trebuia să-l primească şi el pe cel risipitor, ca pe un frate, nu ca pe un străin. C. Noica, oprindu-se cândva asupra fratelui risipitor, spunea că „sunt două feluri de a risipi. Fiul risipitor nu făcea altceva decât să cheltuiască, fireşte. Dar şi fratele său risipea. Există risipa celui care, întocmai fiului din parabolă, cheltuieşte fără să fi strâns, dar există şi risipă şi la cel care strânge, fără să poată aduna. Fratele Fiului risipitor aşa face. El strange ascultare după ascultare şi faptă bună după faptă bună, iar în ultimul ceas, când nu poate înţelege şi nu poate ierta dragostea tatălui pentru cel ce a risipit, pierde el însuşi tot ce a adunat. Şi cugetă Noica mai departe, pe bună dreptate: „La ce bun atâta supunere şi atâta cuminţenie, dacă n-a putut intra în inima sa şi niţică dragoste? Tot ce a strâns fratele acesta al fiului risipitor, toate instrumentele întru desăvârşire pe care le-a pregătit, nu-1 desăvârşesc, de vreme ce lipseşte instrumentul cheie, şi nu-1 însoţesc în singurătatea sa morală― (Adsum, 1940, p. 3, sub titlul: Inteligentia quae non intelligit). De aceea, opţiunea noastră merge în final către Fiul risipitor. Compătimim şi ne bucutăm cu cel mai slab. Cu cel ce se pocăieşte. De aici învăţăm că, atunci când suntem drepţi, să nu fim nişte drepţi mândri, lipsiţi de iubire şi de înţelegere pentru cei care, greşind, se întorc. Căci din parabolă reiese că tatăl s-a milostivit de Fiul risipitor numai fiindcă s-a întors. Prin întoarcere s-a făcut vrednic de milostivirea sa. Amândoi fraţii trebuie să ne reţină atenţia şi mai mult decât dânşii, tatăl lor. Putea şi tatăl să aplice măsura dreptăţii: „Ţi-am dat partea ta, mergi şi te descurcă―. Ar fi fost cât se poate de firesc să fi făcut aşa. Şi fiul rămas acasă n-ar fi avut ce obiecta. Dar Iisus a vrut să ne arate care e judecata şi măsura dumnezească în asemenea cazuri, şi să-şi explice şi atitudinea Sa, prea adesea contestată de farisei şi de cărturari. Fiul risipitor nu este altceva decât un model spre încurajare pentru noi toţi, pentru cei păcătoşi, că orice păcat, în momentul când l-ai pocăit, în momentul când te-ai întors, se iartă. Celălalt fiu este un avertisment că, atunci când eşti drept, să ai grijă să nu cazi din situaţia ta de drept, judecându-1 pe cel păcătos sau judecând-1 pe Dumnezeu pentru că iartă pe cel păcătos! Parabola este menită să încurajeze pe omul păcătos, pe cel care a crezut în posibilitatea întoarcerii. Pe de altă parte, celălalt fiu este un avertisment către ceilalţi, să nu se împăuneze cu dreptatea lor, ci să-şi păstreze smerenia. în vremea noastră, întoarcerea la pocăinţă se face prin taina spovedaniei. În această privinţă, exemplul Fiul risipitor este o dată în plus grăitor. „Venindu-şi în sine―, înseamnă că tânărul a avut o importantă convorbire cu sine însuşi, cu conştiinţa sa. Şi-a făcut un examen şi un plan. Şi-a zis: „Voi merge la tatăl meu şi-i voi spune: Şi a stabilit ce îi va spune, cum îşi va recunoaşte greşeala, şi cum îi va cere doar favoarea de a fi primit printre slugile sale. Nu să meargă, îngâmfat, să-şi ceară încă o dată dreptul de fiu, pe care şi-l luase şi şi-l risipise. Se hotărâse să meargă smerit şi umilit. Mergea la spovedanie. Aşa se merge la spovedanie. Cu pregătire dinainte. Cu examen de conştiinţă. Cu hotărâre de recunoaştere, în smerenie, a stării de păcat. Iată de ce, încă o dată, Fiul risipitor atrage simpatia noastră şi ni se oferă ca model. Nu de păcat. Ci de întoarcere, dacă am avut nefericirea unei experienţe asemănătoare cu a lui. Cuvânt rostit în catedrala din Sibiu, în anul 1986 şi la 26 februarie 1989. După înregistrări, din a doua am introdus câteva pagini în cea din 1986. Duminica a XXXVI-a după Rusalii - Unde e inima noastră? Ne aflăm la începutul Postului mare şi Biserica ne propune astăzi textul unei Evanghelii pline de învăţăminte: „Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc. Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre. Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc; adevărat grăiesc vouă: îşi iau plata lor.Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl care vede în ascuns îţi va răsplăti ţie. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta― (Matei 6, 14 -21). După cum vedeţi nu e vorba nici de rostirea unei parabole, nici de relatarea vreunei întâmplări reale, ci e vorba de câteva scurte cuvinte foarte concentrate, în care Mântuitorul dă ucenicilor şi ascultătorilor Săi câteva poveţe. Se ocupă de trei probleme: de iertare, de post, şi de atitudiunea faţă de avere, faţă de bucuriile materiale. E un text foarte scurt, dar atât de concentrat, încât fiecare din sentinţele lui este un normativ de viaţă. Fiecare poate fi luat drept un dicton, precum e cel de la sfârşitul Evangheliei: „Căci acolo unde este averea voastră, acolo este şi inima voastră‖ (Matei 6, 21). Mântuitorul tocmai îi învăţase pe ucenici rugăciunea Tatăl nostru. Ceea ce spune în continuare se leagă cu rugăciunea Tatăl nostru. Să observăm un lucru în rugăciunea Tatăl nostru toate cererile care se adresează lui Dumnezeu sunt necondiţionate. îi cerem lui Dumnezeu pâine, să vie împărăţia Sa ş.a.m.d. Toate cererile, luate pe rând, sunt necondiţionate de vreo promisiune din partea noastră sau de vreun argument, afară de una. Pe una Iisus o condiţionează. Ne învaţă să zicem: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm celor care ne-au greşit nouă―. Pe aceasta o condiţionează. Evanghelia de astăzi începe tocmai cu acest text. Mântuitorul reia această cerere a rugăciunii, dorind s-o explice; şi spune: „Căci dacă veţi ierta celor care v-au greşit vouă, Tatăl vostru Cel din ceruri vă va ierta vouă―. Şi invers: „Iar dacă nu veţi ierta celor care v-au greşit vouă, nici Tatăl vostru cel din ceruri nu vă va ierta vouă― (Matei 6, 14-15). Insistă, deci, pe lângă ceea ce spusese în rugăciune, asupra iertării aproapelui. Insistă de două ori, şi la modul pozitiv, şi la modul negative - de veţi ierta şi de nu veţi ierta - deşi partea negativă se înţelege de la sine. Dar Mântuitorul n-a voit să mai rămână nici o portiţă spre altă interpretare. Aceasta era metoda Lui când voia să fie foarte bine înţeles. Aşa va face şi când va vorbi despre judecata din urmă (Matei 25). Prin iertarea şi de către noi, El condiţionează de fapt mântuirea noastră, pentru că a fi iertat înseamnă, în fond, a fi mântuit în vecie. Textul e din familia celui despre Judecata din urmă şi cu privire la modul de exprimare. Ce înseamnă acest lucru? Vom stabili pe acest text, primul principiu, prima învăţătură pe care aş vrea s-o ţineţi minte din Evanghelia zilei. Pentru a fi în echilibru cu Dumnezeu în viaţa viitoare, trebuie să fii în echilibru cu oamenii aici. Pentru a fi în pace şi împăcat cu Dumnezeu dincolo, trebuie să fii în pace şi împăcat cu oamenii aici. E o excepţională dovadă despre preocuparea lui Dumnezeu pentru viaţa noastră de aici. Dumnezeu vrea ca oamenii să trăiască în pace, în bună înţelegere, în linişte, în iertare, nu în ceartă, nu în mânie, nu în ură. Aici întâi, pe pământ, dacă realizezi această armonie între tine şi ceilalţi, vei avea armonie între tine şi Dumnezeu dincolo. Dar se poate pune totuşi întrebarea, pentru că oameni suntem, şi ne punem întrebări: Nu ne-ar putea ierta Dumnezeu, chiar dacă noi nu iertăm pe alţii? Ne punem întrebarea fiindcă, dacă ne aplecăm mai cu onestitate asupra condiţiei puse de Mântuitorul, ne dăm seama că nu e deloc uşor şi simplu să iertăm. Condiţia e grea până la imposibilitatea împlinirii ei. Care din noi iartă cu adevărat? Gândiţi-vă bine: care din noi iartă când rosteşte „precum şi noi iertăm―? Cât suntem de dispuşi să-l iertăm pe cel care ne calomniază? Pe cel care ne denunţă? Pe cel care ne strică reputaţia? Pe cel care ne fură munca? Şi aceasta numai dacă ne reamintim de cele mai grave neajunsuri pe care ni le fac alţii. Oare nu ştim noi de cazuri de fraţi care nu-şi vorbesc toată viaţa, pentru că s-au jignit la un moment dat? Nu ştim de vecini care se duşmănesc pentru nimicuri? Câţi nu zicem îp anumite împrejurări: eu te iert, dar legea nu te iartă! E un fel de a scăpa de răspunderea de a nu ierta. Şi îl trimitem în judecată. Sau de câte ori nu zicem: Dumnezeu să te ierte, dar eu nu te pot ierta. Aruncăm iui Dumnezeu cazul, dar la noi rămâne nesoluţionat. Şi iarăşi, cine nu s-a surprins zicând: Te iert, dar nu te pot uita, ceea ce e egal cu a ierta. Căci ce fel de iertare e aceasta? Porunca e să ne iertăm. Dacă eşti certai cu cineva şi ţi-ai adus aminte venind spre biserică, lasă darul tău la uşa bisericii şi du-te de te împacă cu aproapele tău. Altfel, degeaba vii la biserică. Vii ca un om necinstit. Vii să ceri ceea ce tu nu dai. Ceri să fii tratat cu o altă măsură decât cea cu care tratezi tu pe alţii. Cerem acest lucru recunoscându-ne slăbiciunea, neputinţa. Dar, fără îndoială, nu e de ajuns. Trebuie să iertăm. Şi Dumnezeu se poate limita la a ne recunoaşte dorinţa de a fi iertaţi, dar să nu ne ierte, pentru că şi noi recunoaştem dorinţa aproapelui de a fi iertat, dar nu-1 iertăm. Dar totuşi Dumnezeu cel Bun nu ne-ar putea ierta şi dacă noi nu iertăm pe cei ce-au greşit nouă? Ne-ar putea. Dar ar fi drept? N-ar fi drept. Ar însemna ca Dumnezeu să răspundă la o rugăminte cam ca aceasta: Doamne, iartă-mi mie păcatele, dar fii îngăduitor cu mine, pentru că eu nu-i iert pe cei care mi-au greşit mie! Ar fi o rugăciune neruşinată. Care din noi ar putea face o astfel de rugăciune? Sau care din noi ar putea răspunde cu iertare la o astfel de rugăciune? S-ar putea ca unii dintre noi să-şi pună o întrebare în legătură cu înlocuirea de către Iisus a Legii talionului. Dacă lisus a înlocuit Legea talionului din Vechiul Testament, care prevedea „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte", cu legea iubirii şi a iertării aproapelui, de ce Dumnezeu răsplăteşte după faptă, şi nu face şi El ceea ce ne cere nouă, adică să ne ierte chiar şi dacă noi nu iertăm sau nu putem ierta? Răspunsul la această întrebare nu e simplu, pentru că ne cere să gândim în locul lui Dumnezeu. Dar nu e imposibil de dat. În primul rând vom spune că nu noi suntem chemaţi să-L judecăm pe Dumnezeu, ci El pe noi. Nu noi suntem chemaţi să facem ordine în Împărăţia Cerurilor. În Împărăţia Cerurilor o face El. Ceea ce cade şi în răspundera noastră e ordinea din lume. De felul cum o realizăm pe aceasta, depinde locul nostru în ordinea de dincolo. Noi suntem chemaţi să iertăm, pentru că iertarea duce la biruinţa binelui şi pentru că, în felul acesta, binele biruieşte în noi în primul rând. În fond noi nu lăsăm să biruie binele în noi. Nu-L lăsăm pe Dumnezeu să intre în noi. Noi îi hotărâm locull să stea în afara sau înlăuntrul nostru. Dumnezeu ne iartă când îi facem loc în noi prin căinţă, prin pocăinţă, prin spovedanie. În cazul concret de care vorbim, când ajungem la căinţă înseamnă că regretăm că nu l-am iertat pe aproapele care ne-a greşit, şi atunci ne-am deschis lui Dumnezeu. Când iertăm pe altul, de fapt ne iertăm pe noi. Aici e marele secret, marea taină şi încercare a lui Dumnezeu cu noi. Ne face pe noi responsabili de situaţia noastră în faţa Sa. Iertându-1 pe altul, e semn că s-a petrecut în noi o transformare spirituală. Am golit camera pentru Dumnezeu. îl primim pe Dumnezeu în ea. Dumnezeu nu intră unde nu e primit. Nu intră cu sila într-un loc în care nu încape, fiindcă locul e ocupat cu altceva. Iertând pe altul, ne aplicăm nouă bunăvoinţa pe care ni se pare că o aplicăm aproapelui. Şi aşa chemăm şi bunăvoinţa lui Dumnezeu în viaţa noastră, şi îl recunoaştem de Domn, Stăpân şi Judecător. Dumnezeu este şi trebuie să fie criteriul şi judecătorul faptelor noastre faţă de aproapele. Fără acestea, faptele noastre ar rămâne neevaluate şi noi n-am mai simţi nici o responsabilitate pentru ele. De aceea Dumnezeu pe cât ştim noi, iartă doar la cerere, ca să menţină cântarul ordinii morale din lume. Cât iartă şi de la sine, numai El ştie. Ceea ce trebuie să ştim, noi e că face dreptate, şi ne judecă, şi ne tratează cu dreptate. Iertarea Lui nu desfiinţează dreptatea. Cererea noastră de iertare ne restabileşte pe noi în faţa Sa, căci, cerându-I iertare, îi recunoaştem dreptul de a ne judeca după dreptate. Şi atunci El ne iartă şi suspendă dreptatea. Şi mai este ceva, întrebarea: de ce nu iartă Dumnezeu gratuit, ar fi bună dacă şi noi am fi chemaţi să chemăm să iertăm gratuit. Dar şi noi suntem chemaţi să iertăm, când suntem rugaţi să iertăm. Sau, dacă suntem chemaţi să iertăm gratuit, întotdeauna ni se dă asigurarea că nu e gratuit: „Iertaţi şi veţi fi iertaţi" (Luca 6, 37), spune Mântuitorul. Deci e o iertare cu schimb. Dar dacă ne-ar ierta Dumnezeu, noi ce am avea a-I ierta Lui? El ne iartă nu pentru că i-am fi iertat noi ceva Lui, ci pentru că am iertat pe aproapele nostru (Matei 18, 35). Terenul iertării sau al neiertării este lumea de aici. Judecata lui Dumnezeu din cer e determinată de noi de aici, de pe pământ. El e doar arbitru. Că El ne poate ierta şi pe alte criterii decât cele pe care ni le-a descoperit nouă, e o problemă care-i aparţine numai Lui şi judecăţii Lui. Noi ne conducem însă după ceea ce ne-a fost cu claritate descoperit, şi cu dreptate, anume aşa: „Şi ne iartă nouă, precum şi noi iertăm". Cum răspunde Dumnezeu la cereri precum: „Doamne, iartă-mă, dar nu pot să-l iert pe cutare", nu e în puterea noastră să ştim. Împrejurările unei astfel de rugăciuni sunt numai de competenţa judecăţii lui Dumnezeu. Ştim însă că pe datornicul iertat, care n-a iertat la rândul său pe cel care îi era dator lui, Dumnezeu l-a condamnat cu asprime: „L-a dat pe mâna chinuitorilor" (Matei 6, 34). Să luăm aminte! De aceea echilibrul pe care-1 stabileşte Dumnezeu, condiţionând iertarea noastră de iertarea pe care o dăm noi altora, nu poate fi decât aşa. Vom avea deci de dat răspuns lui Dumnezeu pentru felul cum i-am tratat pe oameni, pe aproapele nostru, în lumea aceasta. Să ştim că vom avea de dat răspuns. Cei care aţi fost la biserică duminica trecută, Duminica înfricoşătoarei judecăţi, aţi auzit textul de la Matei 25, unde se spune clar: unii vor fi de-a dreapta, alţii de-a stânga! Pentru ce? Unii, pentru că au făcut cele bune, alţii, pentru că au făcut cele rele. Aşadar vom avea de dat socoteală. Fiecare va avea de dat răspuns lui Dumnezeu pentru sine, precum spune Sfântul apostol Pavel (Romani 14, 12). Aşa şi trebuie să fie. Altfel n-ar fi ordine morală nici în lumea de aici, nici în cea de dincolo. Această condiţionare face ca existenţa noastră să capete consistenţă logică. Dacă nu răspundem acestui contract logic cu Dumnezeu, atunci vom auzi acel cuvânt extraordinar, care pe mine mă înfricoşează ori de câte ori îl citesc în Epistola către Evrei: „E cumplit lucru să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu" (10, 31). Ce înseamnă aceasta? Înseamnă să te prezinţi la Judecată nepregătit, fără argumente care să te apere. Şi care sunt argumentele care te pot apăra? Sunt faptele cele bune, bunele relaţii cu aproapele nostru: bunătatea, iubirea, iertarea. Căci iertarea nu izvorăşte decât din iubire, din bunătate. De aceea ca să concludem asupra acestui punct, ori de câte ori rostim:„Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri‖, să ne gândim la înţelesul cuvântului, şi să nu-1 rostim cu uşurătate. Să luăm atunci în gând hotărârea de a ierta cu adevărat pe toţi cei care ne-au greşit şi, fără îndoială, iertarea se va întoarce şi asupra noastră. Dacă nu, atunci să fim cinstiţi şi să spunem: Şi nu ne ierta nouă greşelile, pentru că nici noi nu putem ierta! M-am gândit mult dacă textul acesta din rugăciunea Tatăl nostru n-ar putea avea şi un alt înţeles. Acest înţeles ne-ar mai linişti, ne-ar scoate de sub povara pe care o simţim când, pe de o parte, avem nevoie de iertare pentru noi, iar pe de altă parte, noi nu reuşim să iertăm. Oricât ar fi de inechitabil, noi cerem să se facă această inechitate: să fim iertaţi chiar în condiţiile în care, păcătoşi fiind, noi nu putem ierta. Îi cerem lui Dumnezeu să fie mai milostiv decât noi şi sperăm ca el să fie aşa. În sinea noastră recunoaştem că noi, neiertând, nu facem bine şi, mai ales, că am dori să putem ierta. Iată o situaţie care e aproape dramatică. Din ea nu ne poate scoate decât Dumne-zeu. Cum o face, e taina Lui. Noi să avem speranţă chiar şi în aceste cazuri în care nu ne putem depăşi, să recunoaştem acest lucru şi să cerem cu smerenie iertare. Iisus ştia că natura omenească nu e întotdeauna în stare să se depăşească. Să fi condiţionat El în chip absolut iertarea noastră de către Dumnezeu de iertarea aproapelui de către noi, când ştia cât e de greu uneori pentru noi să iertăm? Un lucru e sigur: a avut în vedere această echivalenţă. Poate că s-a gândit însă şi la alt înţeles al cuvintelor. Zicând: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri", Mântuitorul s-a putut gândi să zicem cam aşa: Tatăl nostru, dacă noi, oamenii, suntem adesea în stare, la porunca Ta, să iertăm celor care ne greşesc nouă, cu atât mai mult Tu, care eşti Dumnezeu, să fii iertător şi să ne ierţi greşelile noastre. Ne-au adus la acest gând cuvintele Mântuitorului care a zis: „Dacă voi, răi fiind, vă pricepeţi să daţi fiilor voştri daruri bune, apoi cu atât mai vârtos Tatăl vostru cel ceresc va da cele bune celor ce cer de la dânsul‖. (Matei 7, IV). Iată, în cazul unei neputinţe extreme, cu recunoaşterea păcatului acestei neputinţe de a ierta cu desăvârşire, totul, iată calea păstrării speranţei. Nu sunt sigur că această exegeză e cea adevărată. Mai folositoare e cealaltă, care ne obligă să iertăm pentru ca să fim iertaţi şi noi de Dumnezeu. Să ne rugăm de iertare, iertând, şi să avem speranţa că şi în nedesăvârşirea noastră, Dumnezeu se va milostivi totuşi de noi. Să sperăm în duh de smerenie! Al doilea lucru asupra căruia se opreşte Mântuitorul în Evanghelia de astăzi este postul. „Voi - zice - când postiţi, să nu fiţi trişti ca făţarnicii‖ (Matei 6, 16). Unii îşi puneau cenuşă pe cap, ca să arate cât erau de virtuoşi. Voi să faceţi totul cu discreţie. Să nu vă ştie nimeni. Căci Tatăl vostru, care vede si cele ascunse ale voastre, vă va răsplăti vouă. Dacă faceţi ceva la vedere, în faţa oamenilor, v-aţi şi primit plata din partea oamenilor. Aţi vrut să vă lăudaţi faţă de oameni, să primiţi plata de la oameni, dar n-o mai primiţi de la Dumnezeu. Ca s-o primiţi de la Dumnezeu, trebuie să o faceţi pentru Dumnezeu. Cei care postesc pentru a fi văzuţi şi lăudaţi de oameni, îşi iau plata de la oameni, din lauda lor. Posteşti pentru a-ţi satisface orgoliul, îţi iei plata chiar prin satisfacerea orgoliului. Şi mai este un aspect care reiese din învăţătura despre post a Mântuitorului. Şi anume: dacă virtutea postului e numai o virtute materială, adică abţinerea de la mâncare, atunci să ştiţi că nu e deloc virtute. Virtutea postului e virtute numai dacă e conjugată cu schimbarea inimii, cu transformarea inimii.  Dacă devii mai bun, dacă devii mai iertător, dacă devii mai înţelegător faţă de nevoiele semenilor, postul şi-a făcut efectul.  Dacă posteşti de mâncare, dar continui să fii rău, continui să urăşti, continui să judeci pe aproapele tău, degeaba posteşti, nu ţi-aduci nici un folos. Postul a fost dat tocmai pentru ca să ne pună într-o situaţie specială, care să ne permită să ne schimbăm inima. Postul e recomandat şi de medici. Dacă te duci la medic înainte de aţi da o prescripţie de medicamente, îţi spune: bine ar fi să ţii cutare regim şi să te plimbi mai mult. Întâi şi întâi recomandă postul. Pentru ce? Pentru motive medicale, pentru motive materiale, pentru motive trupeşti. Biserica recomandă postul pentru motive spirituale, dar le conjugă de fapt pe amândouă. Pentru că se ştie că atunci când eşti îmbuibat nu mai eşti liber sufleteşte, mintea nu mai e liberă şi deschisă şi la fel de uşoară pentru probleme spirituale. E îngreunată, parcă e plină de ceva care nu-i dă voie să urce spre cugetări mai înalte, mai subţiri, pe când după post, după o mâncare mai redusă, parcă se subţiază şi mintea. Postul e rânduit pentru ceea ce se obţine prin el, nu pentru el însuşi. Sunt unele mănăstiri şi unii monahi care nu mănâncă niciodată carne. Aceasta e rânduiala lor în mănăstire. Unul din aceştia călătorind, a poposit într-un sat, la un creştin. Acela i-a dat ce avea şi el de mâncare, printre altele şi carne. Nu era în post. Călugărul s-a supărat şi i-a zis: „Oare nu ştii că noi nu mâncăm niciodată carne? De ce mi-ai pus înainte tocmai acest fel de mâncare ?― Omul care îl găzduia i-a răspuns: „Iartă-mă, părinte. N-am ştiut că nu mănânci carne― „Dar ce fel de creştin eşti tu dacă n-ai auzit de rânduiala călugărilor? Ce rânduială ţii tu în viaţa ta?― „Eu mi-am pus în gând să nu supăr pe nimeni şi să nu fac pe nimeni să se supere pe mine. Am auzit din Scriptură: Să nu apună soarele întru mânia voastră (Efeseni 4, 26). Acum sunt trist că te-am supărat pe prea cuvioşia ta. îmi cer iertare!― Înţelegând cuvintele omului, călugărul s-a smerit pe dată: „Iartă-mă, frate, viaţa ta duhovnicească e mai bună decât a mea. Eu mă ţin de orânduială care e din afară, iar tu urmăreşti o orânduială care e dinlăuntru?' Învăţătura despre post este veche. Iată câteva versete dintr-un profet care a trăit cu câteva sute de ani înainte de Hristos, ca să vedeţi ce interpretare inteligentă dă postului. E vorba de profetul Isaia: „Nu ştiţi voi postul care-Mi place?, zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând. Adăposteşte în casa ta pe cel sărman. Pe cel gol îmbracă-1 şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile, şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu. Atunci vei striga şi Domnul te va auzi. La strigătul tău, El va zice: „Iată-mă!― Dacă tu îndepărtezi din mijlocul tău asuprirea, ameninţarea cu mâna şi cu cuvântul, dacă dai pâinea ta celui flămând şi saturi sufletul cel amărât, lumina ta va răsări în întuneric şi jertfa ta va fi ca miezul zilei― (Isaia 58, 6 şi urm.). Aproape nu-ţi vine a crede, citind acest text, să te gândeşti că el e scris cu sute de ani înainte de Hristos. Ce înţelegere subţire! Ce înţelegere spirituală cu privire la post. Noi adesea uităm acum, în veacul XX, de aceste lucruri, şi credem că ne îndreptează un post de brânză sau de carne sau de ouă, numai acesta, fără să ne schimbăm inima. Postul e doar un mijloc spre ceva, nu un scop în sine. Dacă postul nu ne face mai buni,, e ca şi cum am merge un pas înainte şi un pas înapoi, crezând că înaintăm! Se zice că un bătrân înţelept, căsătorit, avea o femeie de serviciu în casă. Soţia lui, care ţinea cu stricteţe posturile, fiind chiar atunci în post, s-a certat cu femeia de serviciu. S-a hotărât să se ducă s-o reclame la judecător. Dar în timp ce ea îşi punea paltonul, a început să se îmbrace şi soţul ei. - Tu de ce te îmbraci? Nu e nevoie să mergi cu mine. Îl cunosc tot atât de bine pe judecător şi apoi voi şti să-mi expun reclamaţia şi singură. E limpede că am dreptate, aşa că judecătorul mi-o va da. - Asta o ştiu eu prea bine. Judecătorul ne cunoaşte şi îţi va da ţie dreptate. - Eu mă gândeam că fiind şi în post ar trebui s-o ierţi pe femeie. - Aşa ceva nu se poate. M-a jignit. - Dar şi tu i-ai zis cuvinte grele. - Eu sunt stăpâna. - Atunci trebuie să merg şi eu la judecător. - Nu înţeleg. De ce? - Fiindcă pe tine te cunoaşte judecătorul şi fiindcă tu eşti „stăpâna", va fi înclinat să-fi dea dreptate. Dar pe biata femeie cine o va apăra? Mă duc s-o apăr eu. N-aş vrea ca tot postul tău să fie în zadar, dacă femeia va ieşi condamnată! Lecţia a fost salvatoare. Şi-au dezbrăcat amândoi paltoanele fără nici un alt cuvânt. Acest lucru să-l ţinem minte. Dacă virtutea e numai materială, adică doar abstinenţă de la mâncare, atunci să ştim că nu e virtute deloc. E virtute numai dacă e asociată şi cu o schimbare sufletească. Abstinenţa de la mâncare e în slujba schimbării sufleteşti. De aceea e necesară şi ea, dar să ştim că numai ea singură, nu ne ajută. Şi celălalt lucru: Să nu ne lăudăm cu postul nostru. Noi postim, ceilalţi care nu postesc sunt toţi nişte păcătoşi! Să nu cugetăm unele ca acestea. Ocupă-te numai de tine, nu te ocupa de aproapele tău. Nu te lăuda cu postul tău. Nici nu-1 pomeni nimănui. Mi-aduc aminte că, pe când eram călugăr la mănăstirea Slatina, în Moldova, aveam un stareţ vestit în înţelepciune şi virtute şi foarte postitor. Era regula mănăstirii ca în prima săptămână a Postului mare nu se mânca nimic de luni până sâmbătă. Sâmbăta la Vecernicie se mânca în biserică. Se aducea de la bucătărie compot cald pentru toată obştea, ca să înceapă să se reobişnuiască monahii cu mâncarea. Stareţul tot postul nu mânca aproape nimic, decât ceva uşor după apusul soarelui. Dar dacă în post venea un oaspete mai de seamă în mănăstire, de la Iaşi sau de la Bucureşti, sau din altă parte, şi voia să-l vadă pe stareţ, eventual să ia masa cu el, stareţul, fără nici o reţinere, lua masa cu el, încât oaspetele găsea că totul se petrecuse normal şi pleca bucuros. El nu ştia însă că după aceea părintele stareţ nu mai mânca o săptămână! Dar, întru cinstirea oaspetelui se dezlega pentru o masă, socotind că e mai mare dragostea de oameni şi primirea de oaspeţi şi de străini, decât regula lui de mâncare şi viaţă. După aceea îţi răscumpăra „abuzul" personal printr-o canonisire de bună voie. Cel de-al treilea lucru despre care ne vorbeşte Evanghelia astăzi este legat de bunurile materiale. Dacă îţi aduni averi, adică mai mult decât îţi trebuie ca să trăieşti - căci acest lucru se înţelege prin averi - e ca şi cum le-ai lua de la alţii cărora le-ar fi necesare. Mântuitorul spune: „unde e averea, acolo e şi inima―. Uriaş adevăr! Uriaşă sintagmă! Dacă averea e în nişte bunuri extraordinare, înseamnă că ţi-ai ieşit din tine, că iubirea de avere ţi-a scos sufletul din tine şi te-a lăsat gol. Sufletul ţi-a intrat în bunurile materiale. Şi, fără suflet, ai rămas neom. Căci omul nu e întreg decât când sufletul lui e în el. Altfel nu mai e întreg. Altfel e mutilat. Altfel devine neom. Şi, neom fiind, e în stare de orice, până la crimă. Am să vă spun o întâmplare, dacă mai aveţi răbdare. Într-un orăşel de pe malul unei mări, cu o corabie, a sosit într-o zi un străin. A tras la o mică pensiune ca să mănânce, dar n-a vrut să rămână peste noapte acolo. Le-a spus că e fiul unei familii din oraş şi că se duce să-şi vadă părinţii. Plecase de mult în America şi acum se întorcea neanunţat, voind să facă o surpriză părinţilor săi. S-a dus la casa părinţilor săi şi a cerut găzduire ca un străin oarecare. Nu l-au recunoscut, dar l-au primit. Văzând însă că venea din America, cu câteva geamantane pline, cu multe lucruri de valoare, şi-au zis gazdele: Nu l-a văzut nimeni intrând la noi. A intrat noaptea, venind direct de la vapor. Are multe bunuri şi va fi având şi bani. S-au hotărât să-l omoare. L-au omorât, l-au scos şi l-au aruncat în mare. A doua zi dimineaţa, proprietarul pensiunii a venit la familia respectivă cu flori şi i-a întrebat: „Cum a fost surpriza?" - „Care surpriză?" - „Păi n-a venit fiul vostru aseară?" - „Care fiu?" - „Nu vă mai ascundeţi. Fiul vostru cel plecat în America a venit aseară şi a mâncat la noi, spunând că vrea să vă facă o supriză astăzi dimineaţă. Am venit să serbăm cu voi bucuria reîntoarcerii lui după 25 de ani". Ce s-a întâmplat mai departe, vă puteţi imagina. Îşi omorâseră propriul fiu care adusese toate acele bunuri pentru ei, dar ei, orbiţi de demonul avariţiei, l-au omorât ca pe un străin. Iată cum pofta de avere a putut să le întunece minţile şi cum crima s-a întors împotriva lor pentru că, fără să ştie, şi-au omorât propriul fiu. Când ne punem nădejdea în bunuri, până la măsura la care uităm de sufletul nostru, ne omorâm propriul nostru suflet. Am mai citit o întâmplare în care e vorba de un bătrân care agonisese în viaţă destul de multă avere şi care, ce s-a gândit? S-o împartă copiilor săi cât mai trăieşte, contând bineînţeles pe dragostea lor de fii, că vor avea grijă de el până la moarte. I-au promis. După ce s-au văzut însă în stăpânirea tuturor bunurilor, l-au luat pe bătrân, l-au închis în cea mai întunecată, în cea mai proastă, în cea mai mirositoare cameră, dându-i din când în când doar câte un blid de mâncare. Ce s-a gândit atunci bătrânul? Şi-a confecţionat o ladă, pe care a băgat-o sub pat. S-a dus la un vechi prieten căruia i-a spus cu durere cum îl tratează copii după ce le-a dat totul, şi l-a rugat: „Împrumută-mi 200 de kg de argint în monezi şi mâine ţi le aduc înapoi". Acela i-a împrumutat banii. Bătrânul a venit acasă şi a început să-şi numere arginţii cu mare zgomot, aşa încât fiii, în aceeaşi casă, să audă. Au privit prin gaura cheii şi au văzut că bătrânul are foarte mulţi bani. Lau văzut şi cum i-a pus în lada respectivă, cum a încuiat-o şi cum a împins-o sub pat. Din ziua aceea, sufletele copiilor s-au transformat ca prin minune. Şi-au adus aminte că bătrânul era tatăl lor şi au început să se poarte cu el cu cea mai mare grijă. Acum, în afară de ceea ce primiseră, mai sperau să primească şi banii şi pentru aceasta trebuiau să intre în graţiile bătrânului. De fapt, bătrânul a doua zi a dus banii înapoi prietenului său. Peste câteva luni s-a împrumutat din nou pentru o zi şi iar a făcut zgomot cu ei. Copiii au devenit şi mai atenţi cu el. Într-o zi bătrânul tată a murit, după ce s-a bucurat de atenţia lor în ultimii ani ai vieţii. S-au hotărât să amâne deschiderea lăzii cu comoara până după înmormântare, când vor rămâne singuri şi vor fi toţi de faţă. L-au îngropat cu bucurie după care, venind acasă, au căutat cheile, le-au găsit şi au descuiat lada. În ladă n-au găsit însă decât un baston de care era legată o hârtie pe care scria: „Cu un baston ca acesta să fie bătut părintele care îşi va da averea fiilor înainte de vreme". Averea face neoameni din oameni. Unora le întunecă minţile, până la a-şi primejdui viaţa, socotind mai de valoare averea. Se zice că un om bogat călătorea pe o corabie, având la sine mult aur. S-a stârnit o furtună şi s-a organizat debarcarea tuturor în nişte bărci, deoarece corabia se spărsese şi urma să se scufunde. Bogatul şi-a legat tot aurul într-un brâu şi s-a încins cu el. S-a aruncat apoi într-o barcă de salvare. Malul nu era prea departe. Fiind însă prea mulţi în barcă, barca s-a scufundat. Toţi au putut înota până la mal afară de el. Greutatea cu care era încins l-a tras la fund! N-a avut până în ultima clipă tăria de a se hotărî să-şi dezlege brâul de aur şi s-a înecat odată cu el. La ce ia folosit? Bogăţia ne întunecă mintea şi vederea. Se povesteşte că un preot făcea o lecţie cu un grup de copii cărora voia să le explice cum bogăţia întunecă vederea şi iubirea de aproapele. Nu putea găsi ceva care să-i facă ideea mai clară. Şi atunci îi veni un gând. Luă o sticlă şi invită pe o fetiţă să privească prin ea. O întrebă: „Ce vezi?" „Pe colegii mei". Îndată vopsi sticla cu un strat de argint şi din nou o invită pe fetiţă să privească: „Ce vezi acum?"„Pe mine!" Vedeţi copii, doar un subţire strat de argint a fost de ajuns ca fetiţa să nu vă mai vadă pe voi, ci să se vadă doar pe ea. Aşa e şi bogăţia. Te face să nu mai vezi pe nimeni în afară de tine, de interesele tale egoiste. Acest egoism vrea să-l prevină şi să-l înlăture Mântuitorul atunci când condamnă bogăţia. Nu o condamnă în ea însăşi, căci ea poate fi şi generoasă când e acumulată prin muncă, dar o condamnă când nu e generoasă, ci produce doar egoism. Să luăm aminte la aceste învăţături ale Mântuitorului care după cum vedeţi, sunt luate din viaţa de toate zilele şi sunt potrivite vieţii fiecăruia dintre noi. Să nu uităm niciodată că e bine să nu avem mai mult decât ne trebuie, pentru că, oricât ne-am crede noi de tari, există pericolul ca, deplasându-ne interesul în bunurile din afară să rămânem goi pe dinăuntru, potrivit cuvântului: „Unde este comoara voastră, acolo este şi inima voastră". Să ne păstrăm comoara în interior, aceea pe care nici furii n-o fură, nici rugina n-o mănâncă nici moliile n-o strică! Acestea sunt faptele cele bune, virtuţile cele adevărate, cu care iată, Biserica, prin textul Evangheliei de astăzi, ne pregăteşte pentru postul care începe mâine şi pe care să ne ajute Dumnezeu să-l petrecem toţi creştineşte. Să cerem de la Dumnezeu iertare prin spovedanie, să ne întărim prin Sfânta împărtăşanie şi aşa, să fim încredinţaţi toţi că harul lui Dumnezeu va fi peste noi toţi, acum, şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin. Cuvânt rostit în catedrala din Sibiu la 20 martie 1983 Duminica a XXVII-a după Rusalii - Robia la literă Vechiul Testament conţine, în afară de date despre Facerea lumii, despre originea universului, despre originea omului, date despre istoria poporului ales şi mai conţine îndrumări morale. Foarte multe îndrumări morale, despre felul cum trebuia să se poarte acest popor menit ca din sânul său să se nască Fiul lui Dumnezeu. Aceste legi morale au fost sintetizate în zece porunci de către Moise. În tot Vechiul Testament sunt însă mult mai multe decât cele zece. În cele zece au fost doar adunate sintetizate, rezumate toate. Unele din ele erau prevăzute şi cu pedepse, dacă poruncile nu erau îndeplinite. Pedepsele erau adesea foarte grele. Vă dau numai două exemple. De pildă, dacă cineva şi-ar fi bătut părinţii, trebuia omorât. Relaţiile nepermise, de ordin intim, între rude, se pedepseau cu moartea. Aplicarea Legii era asigurată de un întreg corp administrativ, şi anume de un corp religios. Era un mare preot, care îşi moştenea funcţiile ereditar şi care era preşedintele Sanhedrinului, al unui sinod, am zice cu cuvintele noastre de azi, al unei adunări alcătuite din 70 de membri. Acesta avea atât drept de judecată bisericească, cât şi de judecată civilă. Putea chiar şă pronunţe sentinţe de condamnare la moarte pe baza Legii, care era foarte aspră (vezi Ieşire 21). Numai când au venit romanii, sentinţele de condamnare la moarte n-au mai putut fi aplicate, decât după ce erau confirmate de către administraţia romană, dar de obicei erau confirmate. Când a venit Mântuitorul, erau în Israel câteva grupări importante de oameni religioşi. Fariseii şi saducheii în primul rând. I-am mai întâlnit. Mai erau apoi zeloţii. Fariseii credeau în învierea morţilor, saducheii nu credeau. Aceştia din urmă pactizau cu puterea străină. Erau accesibili filosofiei greceşti şi gânduirii profane, erau ceva mai largi, din care cauză nu prea erau iubiţi de popor. Dintre saduchei şi mai ales dintre farisei, erau unii învăţaţi numiţi cărturari. Ei tâlcuiau Legea şi profeţii. Erau învăţaţii lui Israel, din care se alegeau conducătorii sinagogilor. Pe vremea aceea centrul spiritual al iudaismului era templul din Ierusalim. Acolo se aduceau jertfele. În rest, în localităţi, în sate, în oraşe, erau sinagogi, iar în sinagogi era câte un şef care conducea rugăciunile, cântările, citirile şi tâlcuirile din Cartea Sfântă. Această situaţie a găsit-o Mântuitorul. El a venit cu legea Sa nouă, punând faţă în faţă vechiul cu noul: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult". „Ci Eu vă spun―. Două lucruri aş vrea să vă reamintesc, ca să înţelegeţi ce înseamnă acest „ci Eu vă spun―, faţă de Legea veche. De pildă, în Legea veche se spunea: „Să nu ucizi". Era una din cele zece porunci ale lui Moise. Iisus n-a zis că trebuie să ucizi. Nu. A păstrat porunca, dar i-a adăugat ceva: „Ci Eu vă spun că cel care vorbeşte de rău pe aproapele lui, îl ucide". Deci e ucidere nu numai uciderea propriu-zisă, trupească ci ucidere este şi uciderea sufletească, pentru că dacă i-ai distrus onoarea cuiva, dacă l-ai făcut de râs în faţa familiei lui, dacă l-ai făcut de râs în faţa comunităţii, a aproapelui, a fraţilor lui, nu e ca şi cum l-ai fi ucis? Deci porunca a rămas, dar a căpătat un înţeles nou, mai larg şi mai exact. Sau: „S-a zis: Să nu faci desfrânare. Ci Eu vă spun că cel care s-a uitat cu gând păcătos la o femeie, a şi făcut desfrânare în inima lui". Prin urmare, se ia acum în calcul nu numai fapta propriu-zisă, ci şi gândul. Gândul trecea în rândul faptelor. Era, fără îndoială, o înţelegere nouă a poruncilor de către Iisus. Nouă, dar nu total diferită. De aceea Iisus a zis: „Eu n-am venit să stric legea. Ci am venit s-o împlinesc", s-o completez, s-o explic, în aşa fel încât s-o înţelegeţi aşa cum trebuie. Nu toţi L-au primit pe Iisus cu bunăvoinţă. Şi aş vrea să ne punem împreună întrebarea: De ce nu L-au primit toţi cu bunăvoinţă? Oare nu era normal să-L primească cu bunăvoinţă? El, care îi ajuta pe cei săraci, îi vindeca pe cei bolnavi vindeca leproşii, vindeca orbii, vindeca slăbănogii, nu făcea decât bine! Nu L-a putut nimeni vădi vreodată de păcat. Şi totuşi, nu L-au primit bine. De ce nu L-au primit bine? Unul din răspunsuri e tocmai acesta, legat de ceea ce spuneam mai înainte. Pentru că nu reuşeau să înţeleagă partea spirituală a poruncilor lui Dumnezeu. Ei se legau numai de partea lor materială. Altfel, poporul L-a primit întotdeauna bine. Poporul L-a înţeles mai uşor decât cărturarii şi fariseii. Poporul L-a urmat. Mulţimi imense îl urmau. Vă aduceţi aminte când a vrut să intre în Ierihon, Zaheu vameşul a trebuit să urce într-un copac ca să-L vadă. Atâta mulţime era în jurul Lui, încât Zaheu s-a temut că nu-L va putea vedea. Deci poporul L-a primit bine. Dar au fost şi dintre aceia care, legaţi de înţelesul literal al Legii vechi, nu L-au înţeles pe Iisus, n-au fost de acord cu El. Ca să ilustrăm acest fel de neînţelegere, ne vom adresa Evangheliei care s-a citit astăzi. E tocmai o ilustrare a întrebării: „de ce nu L-au înţeles unii pe Iisus?― Iisus predica într-o sinagogă. Oricine era în stare să predice într-o sinagogă, cerea cuvântul de la mai-marele sinagogii şi avea dreptul să tâlcuiască textul zilei. După ce a predicat' Iisus a văzut în faţă o bătrânică aplecată până la pământ, cu şira spinării anchilozată. Nu privea de mult cerul, nici oamenii. Nu vedea decât pământul. De 18 ani era sub acest blestem. Era anchilozată, nu se putea mişca. Lui Iisus I s-a făcut milă şi, adresându-i-se, i-a spus: „Ridică-te! Eşti vindecată de boala ta―. Şi în clipa aceea, dintr-o dată, prin minune, femeia care de 18 mersese aplecată, în baston, cu ochii numai în pământ, a constat că se poate ridica, că şira spinării i s-a îndreptat şi că poate fi şi ea ca toţi oamenii. A fost cuprinsă în acelaşi timp de o mare îndoială, dar şi de o mare bucurie, şi de o mare mulţumire. Şi-a dat seama că s-a petrecut cu ea o minune, o minune făcută de Dumnezeu prin acest prooroc care era în faţa ei. Dar mai-marele sinagogii - şi acum venim la cei care nu L-au înţeles pe Iisus mai-marele sinagogii n-a înţeles acest act. El ştia că în Lege se spune: că în zi de sărbătoare, de sâmbătă - evreii serbau sâmbăta - nu era voie să faci nimic. Nici un fel de lucru. Aşa ştia conducătorul sinagogii şi pentru el aceasta era lege. Ori, a vindeca pe cineva în zi de sâmbătă însemna a călca legea. Dar să mergem chiar la textul Evangheliei: „Şi învăţa Iisus într-una din sinagogi sâmbăta. Şi iată o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă şi care era gârbovă, de nu putea să se ridice în sus nicidecum. Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o, şi i-a zis: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta. Şi şi-a pus mâinile asupra ei, şi ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu. Iar mai marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând, zicea mulţimii: Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; venind deci într-acestea, vindecaţi-vă, dar nu în ziua sâmbetei! Iar Domnul i-a răspuns şi a zis: Făţarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul său, sau asinul de la iesle, şi nu-1 duce să-l adape? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, iată de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sâmbetei? Şi zicând el acestea, s-au ruşinat toţi cei ce erau împotriva Lui, şi toată mulţimea se bucura de faptele strălucite săvârşite de El― (Luca 13, 10-17). Era, oare, interpretarea şefului sinagogi dreaptă? În aparenţă, în literă, da, dar în adâncime, în duh, nu. Mântuitorul îi va proba pe loc că o astfel de intrepretare a Legii nu era cea dreaptă. Şeful sinagogii L-a denunţat pe Iisus în faţa comunităţii: Voi toţi ştiţi că în Lege e scris că sâmbăta nu se cade să se lucreze. El părea a-i reproşa faptul femeii: de ce venise să se vindece în zi de sâmbătă? Mântuitorul, calm, s-a adresat şefului sinagogii, răspunzând în locul bătrânei gârbove, fiindcă era limpede că Lui i se adresase imputarea: Făţarnice, îmi reproşezi Mie că am redat sănătatea aceste bătrâne legate de diavol de 18 ani! Şi apoi se va fi adresat celorlalţi: Nu aveţi boi şi asini legaţi la iesle, acasă, în curţile voastre? Vor fi răspuns: Avem Şi îi va fi întrebat: Şi nu îi dezlegaţi sâmbăta ca să îi duceţi ca să bea apă? - Ba da, îi dezlegăm. - Atunci de ce îmi imputaţi Mie că am dezlegat pe această bătrână de legătura în care diavolul o ţinea de 18 ani? Oare e mai de valoare în faţa lui Dumnezeu un bou şi un asin, decât un om? Toţi au trebuit să fie de acord cu El. Avea dreptate. E mai de valoare omul decât animalul. Şi dacă era permis în zi de sărbătoare să dezlegi un animal, de ce n-ar fi fost permis să dezlegi un om şi să-i redai sănătatea? Evanghelistul ne spune că s-au liniştit toţi. Că toţi au fost bucuroşi de această explicaţie. Ba chiar că cei ce erau împotriva Lui s-au ruşinat, desigur pentru îngustimea lor de minte, pentru interpretarea greşită a Legii şi a minunii la care asistaseră. Să sperăm că şi conducătorul sinagogii va fi înţeles despre ce este vorba! Ştim că au fost şi conducători de sinagogi şi alţi conducători spirituali ai vremii care L-au înţeles pe Iisus. Să ne amintim de şeful sinagogii căruia Iisus i-a înviat fiica, Iair! Să ne amintim de Nicodim, de Gamaliei. Poate şi Iosif din Arimateea să fi fost unul din mai-marii templului care L-au admirat pe Iisus şi L-au înţeles. Erau deci şi unii care L-au înţeles. Erau însă şi dintre aceia, mai ales farisei şi cărturari, care se ţineau de textul Legii vechi şi nu de înţelesul ei. Când Iisus le-a spus că un om e mai de preţ decât un animal, şi că dacă e permis să faci bine unui animal, cu atât mai mult e permis să faci unui om. El a vrut să arate că a venit pentru oameni şi pentru a lor mântuire. N-a venit împotriva oamenilor. A venit să-i ajute. A venit să-i schimbe. Să le vindece nu numai gârbovirea trupească, ci mai ales pe acea sufletească. Să-i facă oameni noi. Să le descopere sensul adevărat al Legii. Să-i scoată din rutină şi din îngustime. Să-i facă să înţeleagă că nu formele contează, ci conţinutul lor. Formele sunt doar instrumente pentru realizarea eliberării spiritului. Ele nu sunt scop în sine. Şi noi avem nevoie de învăţătura Lui, ca să înţelegem acest lucru. Căci şi noi avem reacţii asemănătoare cu ale şefului sinagogii. Dacă ar veni Iisus astăzi şi s-ar întâlni cu fiecare dintre noi, şi ne-ar întreba cum ţinem şi cum înţelegem postul, de pildă? Mulţi dintre noi ţinem postul de alimente. Şi e foarte bine că îl ţinem. Nimeni nu va spune vreodată că nu e bine să ţii posturile rânduite de Biserică. Răspunsul că ţinem postul de alimente ar fi de ajuns? Mântuitorul ne-ar spune că nu e de ajuns. Aici e cheia învăţăturii Sale. Mântuitorul n-ar spune că nu e de ajuns, fiindcă dacă ţii postul, dar te cerţi cu vecinul şi ţii mânie, degeaba ţii postul. Anulezi toată osteneala pe care ai făcut-o de-a lungul unei lungi perioade. Mântuitorul pune accentul pe roadele postului. Ţinem postul de alimente, dar îl ţinem pentru ca să ne schimbe sufletele, degeaba ne credem îndreptăţit în faţa lui Dumnezeu că am ţinut postul. Dar dacă ne-am întâlni cu Iisus şi El ne-ar spune: Vaţi ostenit degeaba! Mai bine mâncaţi de toate. V-aţi ostenit degaba dacă nu v-aţi schimbat sufletele! - dacă ne-ar zice aşa, L-am înţelege? L-am aproba? Sau am zice în inima noastră că El nu înţelege osteneala noastră, şi n-o preţuieşte? Tare mă tem că am fi de părerea noastră, nu de a Lui! Şi totuşi el are dreptate. Pe mulţi ne contrariază judecata Sa. În principiu suntem de acord cu ea, dar când e vorba s-o referim la noi înşine, ni se pare grea. Cum adică să nu aibă importanţă postul nostru? Tot aşa a judecat şi şeful sinagogii despre lucrarea în ziua sâmbetei. Judecata noastră ar fi ca a şefului sinagogii dacă am susţine că postul religios - nu mă refer la cel medical - are valoare şi dacă nu ne schimbăm inima. Ţinem postul tocmai ca să ne ajute la schimbarea inimii. A nu şti acest lucru e a ne rătăci în formalisme absolute inutile şi a caricaturiza religia. Să luăm un exemplu. Aş putea să vă dau nenumărate, dar sper să înţelegeţi ce vreau să vă spun numai din acestea. Ne spovedim. Preotul, la spovedanie, dă anumite canoane. Ce gândeşte el că e bine. Să faci milostenie, să aprinzi nişte lumânări, să faci un bine anume cuiva, să faci mătănii, să citeşti rugăciuni... E foarte bine că aceste canoane au fost rânduite de Sfinţii Părinţi, ele ne angajează mai concret în viaţa duhovnicească. Dar dacă, îndeplinim canoanele pe care ţi le-a dat preotul, pe de altă parte rămâi în judecată cu cineva cu care eşti în judecată, e bine să ştii că degeaba faci acele canoane. Degeaba faci toate sacrificiile. Canoanele se dau pentru ca să-ţi schimbi inima, ele nu te îndreptăţesc prin ele însele în faţa lui Dumnezeu. Adică nu pot spune: am aprins o mie de lumânări, deci sunt îndreptat în faţa lui Dumnezeu. Poţi să aprinzi zece mii. E tot degaba dacă ai rămas în ceartă cu cineva, ca să rămânem la acelaşi exemplu. Că tot Mântuitorul spune: ―De eşti în drum spre judecată cu cineva, caută să te împaci cu el pe cale, ca nu cumva ajungând în faţa judecătorului, judecătorul să te pedepsească. Căci amin îţi spun, nu vei ieşi de acolo până nu vei plăti ultimul bănuţ‖ (Matei 5, 24-26). Ceea ce se urmăreşte prin canoane, prin post, prin mergerea la biserică, este schimbarea sufletului nostru. Dar să ne întoarcem la întâmplarea din Evanghelia de astăzi. Şeful sinagogii avea dreptate: în Lege era scris să nu faci nimic sâmbăta. Dar el nu s-a gândit mai departe, şi anume că Legea nu putea să oprească de la facerea unui bine facere care nu suferea amânare. Legea putea opri de la facerea răului, sau de la nerespectarea poruncii odihnei cu intenţia de a nu o respecta, nu oprea de la ceva ce nu o contrazicea. De ce nu L-au înţeles unii pe Iisus, ne-am întrebat la început. Pentru că nu făceau efortul de a-L înţelege. Pentru că erau prea legaţi de litera Legii, nu de scopul ei. Pentru că El trecea înţelesul de pe literă pe spirit, de pe practicile Vechiului Testament, pe sensul lor. Tradiţia formelor era veche şi ajunsese o rutină. Unii uitaseră complet de ce se făceau anumite lucruri. Iisus i-a întors la sens. Unii L-au înţeles, alţii n-au putut şi L-au răstignit. Dar El a înviat si a dovedit că „litera omoară, iar duhul face viu― (II Cor. 3,6). Cuvânl rostit în catedrala din Sibiu la 4 decembrie 1988