Tudor Mihăescu Vintilă Mihăilescu, Scutecele naţiunii şi hainele împăratului. Note de antropologie publică Editura Polirom, Iaşi, 2013, 384 p. Dacă peste sute de ani un cercetător şi‑ar propune să scrie, în stilul consacrat de Şcoala de la Annales1, o lucrare de istorie a mentalităţilor despre societatea româ­ nească de după 1989, lucrarea lui Vintilă Mihăilescu Scutecele naţiunii şi hainele împăratului. Note de antropologie publică (Editura Polirom, 2013) ar fi, fără îndoială, un document de neocolit. Constituindu‑se ca un volum de publicistică ce adună articole publicate în revista Dilema Veche în perioada 2006‑2012, cartea surprinde, într‑un tablou general şi pestriţ, aspecte de cotidian, frământările de zi cu zi ale unei societăţi, aspiraţiile şi deziluziile acesteia, în fine, periplul unei tranziţii despre care nu ştim încă dacă s‑a încheiat. Din articol în articol, printr‑o călătorie asezonată de spirit ludic, de vervă şi blândeţe, de spirit critic şi luciditate, cartea pare a fi – ne îngăduim o astfel de ana­ logie – asemenea unui bazar care musteşte de poveşti; iar dacă ne gândim că unul dintre reperele constante ale autorului este deja stereotipul an 1989, putem spune că volumul oferă imaginea unui „bazar postsocialist”, acolo unde îi întâlnim, dezorientaţi ca nişte puberi în plină criză identitară, pe argonauţii tranziţiei. Argonauţii tranziţiei, aşa cum îi voi numi pe eroii cărţii, sunt cei pe care autorul îi descrie în ipostaza unui proces, a unei trans‑formări traversată de contradicţii, de 1. Alături de gânditorii francezi ai Şcolii de la Annales, mai pot fi menţionaţi şi autori ca Johan Huizinga, Jacob Burckhardt, ori Carlo Ginzburg, împreună formând, prin operele lor, o perspectivă unitară situată la confluenţa dintre abordări, mai mult sau mai puţin deferite, precum istoria mentalităţilor, istorie culturală şi microistorie – direcţii ce compun un discurs istoriografic gândit în opoziţie cu naraţiunile asupra istoriei evenimenţiale. În antropologie, această tendinţă s‑a manifestat prin interesul asupra cotidianului, printr‑o etnografie a particularului; în acest sens, vezi introducerea din volumul Etnografii urbane: cotidianul văzut de aproape, publicat în 2009, la Editura Polirom, sub coordonarea lui Vintilă Mihăilescu. 280 RECENZII nostalgii şi reverii cu iz interbelic, de puseuri europeniste dublate de hachiţe autoh­ toniste. Dar să‑i dăm cuvântul autorului: Nu ne aflăm nici în trecutul conservator al tradiţiei, nici în viitorul progresist al modernităţii şi pendulăm, uneori frenetic, între aceste două orizonturi. (…) Cu un ochi la făină şi altul la slănină, nu ne îndurăm să isprăvim nici o opţiune, nici cealaltă, nu vrem să ducem la capăt nici despărţirea de trecutul iubit, nici apropierea de viitorul dorit1. Această constatare ce sintetizează în mod elocvent atmosfera şi ezitările tranziţiei postdecembriste o voi alege drept grilă de interpretare pentru cele descrise de autor în carte; nu înainte, însă, de a vă propune un joc, împrumutând de la autor stilul ludic şi colocvial. Aşadar, printr‑un exerciţiu de imaginaţie, vă invit la o plimbare prin bazarul cărţii; un bazar cu artefacte ce poartă amprenta unui loc şi a unor timpuri specifice: postsocialismul românesc. Mergând pe aleea principală a bazarului, fără a avea răgazul să ne aventurăm prin toate cotloanele, mă voi opri acolo unde cred că i‑am găsit pe argonauţii de pe caldarâmul pâclos al tranziţiei. Deşi ar părea o impietate, în aerul oriental al bazarului nostru convenţional, destinul porcului postsocialist reflectă, prin articolele autorului, dimensiunea gas­ troiden­­titară a tranziţiei în orizontul integrării europene. Primul capitol al cărţii, cu titlul „Povestea porcului. Un rezumat al tranziţiei”, cuprinde o serie de articole ce pot stârni cititorului mai întâi curiozitatea – eventual ilaritatea – fără a duce în derizoriu interesul pentru ceea ce specialiştii numesc antropologia alimentaţiei2. Porcul, de pildă, poate fi privit ca o instituţie, aşa cum notează autorul, iar obiceiurile ce îi sunt asociate cu ocazia sărbătorilor vorbesc despre tradiţii care, în mod firesc, devin parte a identităţii unui grup. Pus apoi în faţa directivelor europene – care reglementează nu doar ce consumăm, ci şi cum preparăm – porcul pare sa devină, parafrazându‑l pe Claude Lévi‑Strauss, nu doar un bun de mâncat, ci şi un „bun de gândit”. În acest sens, Vintilă Mihăilescu apreciază că „gastronomia şi practicile sale constituie un discurs despre Sine şi Celălalt care permite şi ultimului gurmand să înveţe antropologia mâncând şi să înţeleagă câte ceva despre societatea (sau socie­ tăţile) în care trăieşte”3. Poveştile gastro‑identitare invită la reflecţie asupra dinamicii miturilor alimentare (de ieri şi de azi), asupra preocupărilor pentru corp şi sănătate, asupra unui canibalism simbolic (eating the Other) pe care îl încercăm cu voluptate în „restaurantele etnice”, asupra unui bulion cultural (prezent în meniurile acelor „restaurante etnice”) care reflectă – mutându‑ne din registrul social în cel alimen­ tar – un multiculturalism real, unul la care discursul politic ar privi, probabil, cu jind şi invidie. 1. Vintilă Mihăilescu, Scutecele naţiunii şi hainele împăratului. Note de antropologie publică, Editura Polirom, Iaşi, 2013, p. 114. 2. Vezi Pierre Bonte şi Michel Izard, Dicţionar de etnologie şi antropologie, Editura Polirom, Iaşi, 2007, p. 714. 3. Vintilă Mihăilescu, op. cit., 2013, p. 12. RECENZII 281 Însă în această poveste, porcul are şi un însoţitor: maidanezul. Dar dacă porcul rămâne, totuşi, un răsfăţat al soartei, gratulat la fiecare înghiţitură de caltaboş, atunci la trecerea dintre ani maidanezul aleargă bezmetic pe străzi în vacarmul bubuiturilor de petarde şi artificii. Prin povestea maidanezilor săi, putem citi şi povestea societăţii româneşti – cam în aceşti termeni îşi încheie Vintilă Mihăilescu unul dintre articolele sale, evocând o astfel de analiză întreprinsă de un cercetător bulgar; exemplul colegu­ lui bulgar pare să stea şi la baza unei noi lucrări a autorului1. Revenind la Scutecele naţiunii… şi la maidanezii săi, explicaţiile ce susţin afirmaţia de mai sus pornesc de la exemplul scrierilor lui Clifford Geertz despre luptele de cocoşi din Bali, confruntări simbolice care codificau sui‑generis un fel specific de a fi al culturii băştinaşe, antre­ nând în joc onoarea, stima şi recunoaşterea celorlalţi; privind apoi în ograda noastră, prezenţa maidanezilor în peisajul urban românesc se traduce prin ambivalenţa autori­ tăţilor în faţa gestionării problemei, cât şi prin lipsa unui consens, măcar parţial, la nivelul societăţii româneşti divizată în două tabere, ambele la fel de vehemente. Aducând în discuţie egalitatea dintre cultură şi natură, în speţă dintre om şi animal, Mihăilescu face referire la Richard Bulliet şi la distincţia pe care acesta o operează între societăţile domestice şi societăţile post‑domestice, propunând astfel o posibilă interpretare a problemei: „Societăţile noastre post‑domestice au făcut din animale fie o victimă, fie un fetiş. O victimă a bestiei umane, care le măcelăreşte, sau un fetiş al oamenilor cu suflet bun, care le îngrijesc”2. Ca un lucru firesc, din peisajul caleidoscopic al tranziţiei, văzute prin ochii profesorului Vintilă Mihăilescu, nu putea lipsi cel despre care autorul declară mereu că a murit: ţăranul român. El n‑a murit, atâta doar că, după lectura cărţii, ne putem întreba în mod îndreptăţit dacă mai e potrivit să‑l numim „ţăran”. Intitulat sugestiv, „Societatea post‑ţărănească”, acest capitol, care îşi întoarce privirea spre obiectul de studiu clasic al etnologiei, adună o serie de articole ce repun în discuţie imaginea superficial‑idilică pe care cei mai mulţi dintre noi o avem despre lumea rurală şi care ne bântuie reprezentările păşunist‑identitare. Însă optica se schimbă atunci când autorul pune în faţa cititorului mutaţiile profunde – şi până la urmă fireşti – care au schimbat configuraţia vieţii ţărăneşti şi care adesea ne iau prin surprindere, daca nu chiar ne dezamăgesc, în contrast cu ceea ce credeam că este sau poate fi ţăranul. Într‑un alt articol, mergând pe urmele lui Gaston Bachelard, pe care de altfel îl menţionează, autorul sugerează o psihanaliză comparativă a pietrei şi a lemnului, din perspectiva a ceea ce ajungem să înţelegem prin patrimoniu, discuţie ce este extinsă apoi la cadrele rudeniei şi ale genealogiei, conducându‑ne astfel spre două moduri 1. La momentul în care scriu această recenzie, Editura Cartier anunţă lansarea peste câteva zile, în cadrul Târgului de Carte Gaudeamus, ediţia 2013, a unei noi colecţii intitulată „Cartier antropologic”. Printre titlurile de debut ale acestei colecţii se numără şi Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului semnată de Vintilă Mihăilescu. În această nouă lucrare – aşa cum s‑a anunţat încă de la evenimentul de lansare a „Scutecelor naţiunii…”, ce a avut loc în data de 2 aprilie 2013, la Clubul Ţăranului – autorul dezvoltă analiza asupra problemei maidanezilor. 2. Vintilă Mihăilescu, op. cit., p. 36. 282 RECENZII diferite de a înţelege patrimoniul. Făcând distincţia între patrimoniul hard versus patrimoniul soft, Mihăilescu vorbeşte despre un timp al istoriei, respectiv un timp al tradiţiei. Patrimoniul occidental, rezultat al unei culturi scrise, al unei civilizaţii mate­ riale a pietrei, trăieşte într‑un timp al istoriei; în schimb, cultura orală a ţăranului şi civilizaţia materială a lemnului, ce îi este asociată, creează un patrimoniu perisabil în timp, spre deosebire de cel occidental care, fosilizat în piatră, dăinuie în durata lungă a istoriei. Astfel, prezenţa vie a tradiţiei în civilizaţiile tributare lemnului s‑ar explica printr‑o reafirmare continuă a acesteia, ca măsura de a transcende trecerea timpului. Pornind de la aceste observaţii, patrimoniul nostru se prezintă ca fiind mai degrabă imaterial decât material, fapt ce impune adoptarea unor strategii de conservare şi patrimonializare specifice. Dacă am vorbit despre lemn şi piatră, vom rămâne în acelaşi registru şi vom zăbovi câteva clipe şi la prăvălia cu relatări despre casă şi locuire în tranziţie; acea casă sau gospodărie despre care Vintilă Mihăilescu se întreabă dacă poate fi apreciată ca fiind obiectul social total al culturii noastre. Împrumutat de la Marcel Mauss1, conceptul de obiect social total este un instrument indispensabil în cercetarea antropologică, el stabilind acel obiect care, într‑o cultură dată, înglobează concomitent dimensiuni economice, juridice, politice, religioase, chiar şi estetice. În fapt, Mihăilescu vorbeşte despre o dorinţa ascunsă de recunoaştere socială care se află în spatele „caselor făloase” de la noi. Cum spune el, casele n‑au fost făcute (doar) pentru a fi locuite, ci mai întâi, într‑o luptă pentru recunoaştere, pentru a fi privite. Plecând de la aceste constatări, gospodăria (ţărănească sau nu), prin dinamica pe care o cunoaşte şi semnificaţiile pe care le implică, se prezintă ca fiind în prezent unul dintre cele mai fertile terenuri antropologice, dând seama despre un întreg univers prin care poate fi citită şi tranziţia postdecembristă. La capătul peregrinărilor, cel din urmă argonaut al tranziţiei – cu care ne întâlnim în bazar, lovindu‑ne, ca din întâmplare, umăr în umăr – este însăşi atitudinea difuză, nu de puţine ori contradictorie, a societăţii româneşti faţă tranziţie şi comunism. În penultimul capitol al volumului, intitulat „Hainele împăratului. Un manifest stângaci”, tonul autorului devine uşor combatant şi angajat, exprimând anumite sensibilităţi de stânga în nuanţele unui militantism civic echilibrat. În paginile acestui capitol, autorul avansează, în opoziţie cu simţul comun al raportării la ce a fost înainte de 1989, o serie de observaţii pertinente ce mută accentul dinspre latura emoţională a anticomu­ nismului spre cea obiectivă a privirii ştiinţifice, în termenii unei neutralităţi axiologice pe care o recomandă. Astfel, asumarea trecutului comunist şi raportarea la memorie devin probleme de reflecţie în orizontul dezbaterilor actuale legate, bunăoară, de înfiin­ ţarea unui muzeu al comunismului, de scrierea unei istorii recente şi de poziţionările epistemologice pe care le implică. În acest sens, în stilul abordărilor metodologice specifice antropologiei şi nu numai, Vintilă Mihăilescu subliniază necesitatea plasării în context a faptelor din comunism pe care le interpretăm. Mai departe, confruntând cele două atitudini faţă de comunism, una inspirată de morală şi viciată de puseuri 1. Vezi Marcel Mauss, Eseu despre dar, Editura Polirom, Iaşi, 1997. RECENZII 283 emoţionale, alta interesată de finalităţi ştiinţifice, Mihăilescu notează judicios: „Este neplăcut spre ridicol, de pildă, să suspectezi a priori o analiză a vieţii cotidiene în comunism de intenţii apologetice, dacă nu chiar de‑a dreptul cripto‑comuniste”1. Dincolo de caracterul publicistic, cu limitări inerente, principalul merit al cărţii este acela de a propune – păstrând, desigur, proporţiile – o altfel de introducere în antro­pologie; o a şasea introducere în antropologie, parafrazând titlul unei cărţimanual (Antropologie. Cinci introduceri)2 semnată de acelaşi autor. Majoritatea artico­ lelor în care sunt abordate teme din cele mai diverse sfere ale antropologiei conţin adesea şi câte un pasaj, sub forma unei succinte introduceri, cu informaţii ce pot constitui un punct de plecare pentru cititorul interesat să aprofundeze subiectul în cauză. De asemenea, prin multitudinea de subiecte tratate, multe dintre ele reprezentând ramuri distincte în domeniu, lucrarea oferă o imagine de ansamblu asupra unui mod de reflecţie antropologică. Altfel, pentru cititorul deja familiarizat cu lucrările lui Vintilă Mihăilescu, volumul de faţă reiterează adesea, din perspective diferite, unele teme pe care autorul le‑a mai abordat şi în celelalte două volume de publicistică apărute cu ani urmă: Socio hai‑hui. O altă sociologie a tranziţiei3 şi Socio‑hai‑hui prin Arhipelagul România4. În acest caz, predilecţia autorului pentru publicistică păstrează avantajul major al acestui gen de scriitură, respectiv acela de a contribui în spaţiul public, direct şi eficient, la popularizarea şi, prin consecinţele acesteia, la instituţionalizarea acestei ştiinţe (încă) „exotice” în România: antropologia. 1. Vintilă Mihăilescu, op. cit., p. 167. 2. Vintilă Mihăilescu, Antropologie. Cinci introduceri, Editura Polirom, Iaşi, 2012. 3. Vezi Vintilă Mihăilescu, Socio hai‑hui. O altă sociologie a tranziţiei, Editura Paideia, Bucureşti, 2000. 4. Vezi Vintilă Mihăilescu, op. cit.