Tema de control I

Tema de control I Relațiile juridice și politice în perioada ocupației romane din Dacia: Noţiuni istorice Principalele caracteristici ale Daciei romane. Pacea prin care Traian a încheiat primul război cu dacii, a fost o jumătate de măsură care nu a dus la o rezolvare permanentă şi definitivă a problemei ostilităţilor şi tulburărilor dintre daci şi romani. Împăratul îşi găsise un adversar pe măsura lui în personalitatea deosebită regelui dac Decebal . De aceea, inevitabil, a urmat al doilea război condus de însuşi împăratul Traian cu o armată de douăsprezece legiuni ceea ce înseamnă un total de 120.000 de oameni . La sfârşitul campaniei culminând cu lupte crâncene şi cucerirea capitalei dace Sarmizegetusa, Decebal s-a sinucis iar apropiaţii lui au capitulat . După cucerirea Daciei de către romani, începând cu perioada anilor 105-106 d. Hr., o parte însemnată din teritoriul Daciei a devenit provincie romană imperială, fiind subordonată direct împăratului care o administra printr-un guvernator . Vorbind despre hotarele Daciei romane trebuie să avem în vedere nu doar etapa imediat următoare după cucerire, ci o perioadă ceva mai târzie când toate teritoriile nord-dunărene cucerite şi anexate făceau parte din această provincie. Noua provincie Dacia romană (formată după cucerirea statului dac, în 106, din Banat, Transilvania, Oltenia, vestul Munteniei şi o parte din Moldova) deşi avea „graniţe”, orânduirea socială şi civilizaţia romană care s-a impus aici, inevitabil au influenţat teritoriile dacilor liberi. Organizarea administrativă şi instituţiile Daciei romane Categorii de provincii romane. În conformitate cu dreptul roman, provinciile romane erau de două categorii: imperiale şi senatoriale. Clasificarea în una sau alta din cele două categorii avea loc în raport de importanţa economică şi militară a provinciei respective. Cert este că provinciile din prima categorie aveau importanţă mai mare decât cele din a doua. Dacia romană a fost clasată în prima categorie dat fiind importanţa deosebită acordată de Imperiul roman acestor teritorii cucerite . Pe această cale suprafeţe întinse, mine de aur şi fier, păduri şi teritorii strategice devin proprietatea împăratului fiind exploatate de funcţionari imperiali sau date în arendă unor membrii ai aristocraţiei locale. Împărţirea teritoriul Daciei. O parte importantă din teritoriul Daciei cucerite a fost acordat veteranilor şi coloniştilor indiferent dacă erau cetăţeni romani, latini sau peregrini iar o altă parte a rămas la dispoziţia populaţiei locale cucerite. Tipuri de aşezări în Dacia romană. Sunt cunoscute două tipuri de aşezări umane cu caracter civil pe teritoriul Daciei cucerite: aşezările rurale şi oraşele. Aşezări rurale. Sunt cele mai numeroase pe teritoriul Daciei şi cuprind cea mai mare parte a populaţiei incuzând, de regulă, populaţia autohtonă, în general, şi mai puţin colonişti şi veteranii de război dornici să se aşeze pe acest teritoriu. Aşezările rurale erau situate pe cursul apelor, în locuri fertile sau în apropiere de păduri dând posibilitatea locuitorilor să se adăpostească rapid de vitregiile care intempestiv puteau să apară. Oraşele. Toate oraşele care s-au format în perioada romană pe teritoriul Daciei aveau caracter tipic roman, fiind organizate după modelul cunoscut la Roma. Construcţia lor a avut loc, de regulă, în preajma fostelor aşezări dacice având caracter civil şi militar, însă se bucurau de o largă autonomie dispunând de organizare şi conducere proprie. Anumite oraşe au primit calitatea de municipiu, în mod normal aşezările care deţineau această calitate puteau să primească şi pe aceea de colonie. Când un municipiu devenea o colonie, locuitorii primeau în bloc calitatea de cetăţeni romani. În fruntea oraşelor se afla forul orăşenesc compus din reprezentanţii locali, fiind cunoscut şi sub denumire de ordo decurionum având atribuţii cu caracter administrativ şi religios. Existau două categorii de magistraţi: superiori şi inferiori. Din rândul primilor făceau parte duumviri quatuorviri, iar din categoria celor inferiori erau cunoscuţi în special edili şi questori . Cu toţii erau ajutaţi în activităţile pe care le desfăşurau de o serie de slujbaşi din rândul cărora amintim: lictori, aprozi, scribi, arhivari etc. Capitala provinciei a fost oraşul Ulpia Traiana întemeiat de către primul guvernator al Daciei ocupate, Decimus Terentius Scaurianus. Acest eveniment a avut loc în anul 108-110 d. Hr. Dacii fiind o populaţie refractară dominaţiei străine, la moartea împăratului Traian în anul 117 d. Hr., în Dacia izbucneşte o mare răscoală a populaţiei autohtone, ajutaţi de dacii liberi şi populaţia sarmată, împrejurare ce îl determină pe noul împărat Hadrian să treacă la o nouă reorganizare a provinciei Dacia. Din iniţiativa acestui împărat Dacia este reorganizată în două provincii: Dacia Inferioară şi Dacia Superioară. Dacia Inferioară avea capitala la Drobeta iar Dacia Superioară a rămas cu capitala Ulpia Traiana. Ulterior, sub domnia aceluiaşi împărat, a fost creată o nouă provincie, Dacia Porolisensis cu capitala la Napoca fiind desprinsă din partea de nord a Daciei Superioare. Organizarea financiară Modul de organizare. Unul din principalele obiective ale ocupanţilor romani, era fixarea şi strângerea impozitelor în Dacia. În acest scop, guvernatorul provinciei era ajutat de trei procuratores câte unul pentru fiecare provincie, având rolul de a se ocupa de supravegherea cheltuielilor şi strângerea dărilor de la populaţie. Strângerea efectivă era realizată de funcţionari inferiori ai administraţiei locale, aşa cum se efectua şi în celelelate provincii romane . Categorii de impozite. Impozitele erau directe şi indirecte. Din categoria impozitelor directe făceau parte impozitul funciar şi captaţia. Impozitul funciar denumit şi cens era perceput de la toţi cei care stăpâneau un lot de pământ în Dacia cucerită mai puţin veteranii de război care au participat la războaiele de cucerire a Daciei de către Traian şi au fost împroprietăriţi la Sarmisegetusa. Această cetate, împreună cu Apulum, Potaissa, Napoca şi Dierna se bucurau de dreptul italic (ius italicum) fiind scutite de impozitul funciar. Pe lângă impozitul funciar, a existat şi o altă formă de impozit denumit captaţie. El era perceput de la toţi locuitorii provinciei, indiferent dacă erau sau nu cetăţeni romani. Ulterior sub domnia împăratului Alexandru Sever a fost introdus şi o altă formă de impozit plătit de către negustori cunoscut sub denumire de aurum negotiatorium. Alături de formele de impozitare directă, o sursă de importantă de venituri pentru administraţia erau impozitele indirecte. Aceste forme de impozit nu erau percepute de la cei aflaţi în vârful ierarhiei sociale, clasele dominante fiind scutite de formele indirecte de impozit. Din rândul impozitelor indirecte (vectigalia) făceau parte: impozitul cu privire la moşteniri (vicesima hereditatis), impozitul pe vânzările de sclavi şi alte mărfuri, impozitele vamale, impozitul pe eliberările din sclavie. În caz de neplată a impozitelor, statul trecea la executarea silită a averii debitorilor prin funciţionarii însărcinaţi să exercite asemenea măsuri Diverse oficii sub denumirea de stationes au existat în Dacia pentru impozite şi taxele vamale, atât în interiorul proviniciei dar şi la graniţe, prin intermediul acestora din urmă erau colectate impozitele de la cei care veneau sau plecau din Dacia . Organizarea militară Condiţii. Alături de organizarea fiscală, organizarea militară este una din din principalele preocupări ale administraţiei romane în Dacia, fiind modalitatea prin care se asigură liniştea şi ordinea în provincie. Armata romană era formată din legiuni la care se adăugau trupele auxiliare, structură care s-a menţinut şi în Dacia cucerită. Legiunile erau înzestrate după tipicul roman, la care se adaugă un sistem complex de castre şi întăriri formate din piatră şi lemn. Efecte. Tuturor unităţilor militare, şi nu doar lor, li se atribuiau loturi de pământ din teritoriul Daciei cucerite întrucât teritoriul Daciei a devenit proprietate a statului roman (ager publicus). Pentru aceasta, o primă măsură care s-a impus a fost parcelarea şi distribuirea teritoriului. Comandantul trupelor din fiecare subâmpărţire administrativă a Daciei era legatul imperial fiind subordonat guvernatorului pretorian din provincie. După transformarea Daciei în provincie romană, trupele romane participante la luptele de cucerire, în marea lor majoritate, au fost retrase din Dacia au rămas doar câteva legiuni cu scop de pază şi ordine internă şi externă. Din rândul lor amintim: Legiunea a XIII-a Gemina a fost permanent staţionată pe teritoriul Daciei cucerite având sediul general la Alba Iulia; Legiunea a V-a Macedonica a fost adusă în Dacia în timpul războaielor cu marcomanii şi temporar au staţionat Legiunea a IV-a Flavia Felix şi Legiunea I-a Adiutrix. Există dovezi prin care se atestă existenţa unor corpuri auxiliare şi trupe neregulate în Dacia. Aceste corpuri erau recrutate fie din rândul populaţiei autohtone, fie din regiunile mai puţin romanizate ale Imperiului şi erau aduse în Dacia . Structura socială Diferenţieri şi scop. Stăpânirea romană pe teritoriul Daciei cucerite, a determinat accentuarea diferenţierilor sociale. Societatea devine de acum mai complicată decât cea anterior, fiind compusă din mai multe categorii sociale, fiecare având din punct de vedere juridic o situaţie deosebită . Pentru a exploata eficient bogăţiile şi a lua în stăpânire efectivă teritoriul cucerit, romanii au colonizat Dacia cu elemente romane sau romanizate aduse din Imperiu. Dăinuirea populaţiei autohtone, dacice, sub stăpânirea romană este demonstrată de numeroase şi variate argumente. Chiar dacă au avut loc modificări în structura populaţiei după cucerirea Daciei de către romani, populaţia băştinaşă supusă de romani a continuat să deţină ponderea cea mai importantă, cu toate că o mare parte a fost luată în sclavie sau au pierit în lupte, dovadă fiind vestigiile arheoligice descoperite, la care se adaugă populaţia colonizată de pe întreg teritoriul Imperiului roman. Populaţia şi clasele sociale Premise. Interesele ocupanţilor romani au impus stabilirea unor noi forme de organizare, atât în ce priveşte dreptul public cât şi cel privat; dreptul roman s-a extins şi în Dacia, dar această împrejurare n-a dus la eliminarea dreptului cutumiar local, ale cărei prevederi s-au păstrat datorită mai ales stratificărilor sociale a populaţiei aflată pe teritoriul Daciei romane-imperiale. În Dacia romană trăiau la început cetăţeni romani, latini şi peregrini alături de sclavii lor. Mai târziu, au apărut o altă categorie de populaţie cunoscută sub denumirea de coloni . a.Cetăţenii romani. Prima categorie a populaţiei, privilegiată de altfel, o constituiau cetăţenii romani (cives Romani) locuind în marea lor majoritate în coloniile înfiinţate în Dacia de statul roman. Ei aveau aceleaşi drepturi politice şi civile ca şi cetăţenii metropolei romane bucurându-se de ius civile (ius quiritium), cu excepţia dreptului de proprietate imobiliară, inferior celui de la Roma . Cu toate acestea, în rândurile cetăţenilor romani existau însă diferenţe mari de avere şi de rang. De aceleaşi drepturi se bucurau şi veteranii care au slujit în legiunile romane; la eliberare din armată, dacă nu aveau calitatea de cetăţean roman deveneau cetăţeni romani împreună cu membrii familiei (soţie, copii) bucurându-se de toate drepturile conferite prin această calitate. Veteranilor li se acorda un lot de pământ, asupra căruia aveau toate drepturile conferite de legile romane . De prin secolul al II-lea d. Hr., îşi găseşte aplicare şi dreptul pretorian, în baza căruia vechile reguli de ius civile rigide, au fost înlocuite sau corijate de pretori, cu scopul de a îmbunătăţi sau de a găsi formulele cele mai echitabile la diferite cazuri particulare . b. Latinii coloniari. Sunt o altă categorie de locuitori din Dacia cucerită. Nu beneficiau de drepturile civile şi politice acordate cetăţenilor romani. Juridic, ei beneficiază de drepturi mai restrânse decât cetăţenii romani dar mai complete decât peregrinii, având drepturi specificate de ius Latii. Lor li se recunoaşte dreptul de a încheia acte juridice în conformitate cu regulile romane însă nu se pot căsători în baza acestor reguli decât excepţional. De altfel, sunt cunoscute diferenţieri chiar în interiorul categoriei latinilor din diferite colonii sau municipii cu privire la statutul lor juridic. c. Peregrinii. Reprezintă o altă categorie de populaţie cunoscută pe teritoriul Daciei. Peregrinii formau majoritatea populaţiei din provincie, dat fiind faptul că în această categorie intrau toţi locuitorii liberi ai Daciei cucerite inclusiv străinii care nu erau cetăţeni romani sau latini. Categorii de peregrini. Se cunosc următoarele categorii de peregrini: peregrinii obişnuiţi şi peregrinii deditici. Peregrinii obişnuiţi erau locuitori ai aşezărilor din Dacia care au continuat să existe din punct de vedere politic şi după cucerirea romană; ei se supuneau normelor dreptului cutumiar pe care îl moşteniseră ca locuitori ai Daciei preromane. Peregrinii deditici erau locuitori ai cetăţilor defiinţate administraitv după cucerirea lor de către armata romană; deoarece dacii opuseseră rezistenţă, iar în urma luptelor, înfrânţi, au fost obligaţi să capituleze necondiţionat. Lor li se aplică dreptul cutumiar, dar cu restricţii în ce preveşte libertăţile şi drepturile. Trebuie precizat că aplicarea normelor dreptului cutumiar dac era permisă numai în măsura în care nu contravenea regulilor din dreptul roman. Fiecare guvernator la preluarea funcţiei era abilitat să emită un edict, prin care se stabilea diferenţiat normele legale cărora urma să li se supună locuitorii Daciei: normele dreptului roman pentru cetăţenii romani aflaţi pe teritoriul Daciei, şi normele dreptului cutumiar dac pentru peregrini. d. Coloni. Formează categoria socială apărută târziu, ea se regăseşte în peisajul dac după cucerirea romană fiind obligaţi să se supună, în general, legislaţiei romane . Colonii erau oameni liberi, se puteau căsători, capul familiei avea drept de putere părintească asupra copiilor, dreptul de a deţine bunuri în proprietate şi posibilitatea de a încheia diferite acte juridice; aveau obligaţii faţă de stăpânul moşiilor cultivate prin plata unei rente în natură sau în bani şi numeroase zile de muncă cu braţele sau cu vitele efectuate pentru stăpân . Pe parcurs renta şi zilele de muncă s-au înmulţit, ceea ce a generat numeroase plângeri, răzvrătiri şi părăsiri ale moşiilor, ca urmare drepturile colonilor s-a restrâns, ei putând fi readuşi pe domeniile de pe care au fugit fiind, de facto, sclavi ai pământului (servus terae). Legarea colonului (om liber) de glie constituie o stare de fapt, la început nesancţionată de ordinea juridică însă marcează, într-o anume măsură, începutul Evului Mediu în Europa. e. Sclavii. Categoria cea mai de jos din punct de vedere social şi juridic o formau sclavii. Aceştia nu aveau libertate personală şi nici un drept de care să se bucure, fiind asimilaţi obiectelor (res). Sub toate aspectele, cu desăvârşire, sclavii erau supuşi puterii stăpânului de care aparţineau. Dacă într-o perioadă anterioară sclavi erau puţini, sclavia fiind incipientă în Dacia, după cucerirea romană, numărul sclavilor a crescut simţitor. Provenienţa lor, de regulă, era din rândul militarilor capturaţi în război, din populaţia răpită după cuceririle teritoriilor unde se aflau sau erau cumpăraţi de negustorii de sclavi în diferite târguri din Imperiu . În Dacia se aplica sclavilor dreptul roman sau cutumele locale, după cum stăpânul lor era cetăţean roman sau peregrin. Izvoarele dreptului roman în Dacia Condiţii sociale. Chiar dacă populaţia din Dacia cucerită îşi păstrează portul şi obiceiurile iar printre daci, mai ales în aşezările dezvoltate, pătrund pe cale naturală produsele culturii romane (ceramică romană, brăzdarul de plug de tip roman etc.) ieftine şi de bună calitate, la început, regulile juridice romane au existat în paralel cu cele locale în Dacia pentru a reglementa acele raporturi pe care romanii le mai îngăduiau să fie guvernate de dreptul local . Datorită acestui fapt, rânduielile juridice romane şi dace s-au aplicat în paralel, apoi în cadrul unui proces de întrepătrundere şi influenţare reciprocă au dat naştere unui sistem de drept nou, în cadrul căruia conceptele şi instituţiile au dobândit noi funcţii şi finalităţi . După cum s-a menţionat, izvoarele juridice din dreptul autohton sunt puţine, însă găsim pe teritoriul Daciei cucerite numeroase reguli romane scrise aplicabile populaţiei băştinaşe. Prezenţa dreptului roman scris alături de dreptul cutumiar dac, a dat naştere în Dacia romană unui sistem de drept dualist . Acest aspect demonstrează că dreptul roman nu a fost impus în Dacia; el a fost adoptat şi dezvoltat, în condiţiile unei relative prosperităţi care sa instaurat în mod natural după introducerea Daciei în lumea romană (orbis romanus). Categorii de izvoare romane aplicabile în Dacia. La modul general, principalele izvoare ale dreptului în Dacia au fost de natură internă, stabilite de poporul dac de-a lungul existenţei sale şi izvoare aduse în Dacia de cuceritorii romani. Dintr-o altă perspectivă, raportat la regulile dreptului roman, în Dacia au existat reguli aplicabile cetăţenilor romani şi reguli aplicabile celorlalte popoare. A) Reguli din dreptul roman. După cucerire, Dacia fiind transformată în provincie imperială, dreptul reprezenta un important şi fundamental instrument de guvernare, motiv pentru care se aplică legislaţia romană specifică provinciilor. Pe toată durata stăpânirii romane, populaţia de pe teritoriile Daciei care nu au fost cucerite de romani (dacii liberi) şi-au păstrat vechile lor instituţii politice şi juridice, deşi sistemul de drept roman, ca şi limba şi civilizaţia latină, nu le erau străine, datorită unor unor permanente legături ce unea autohtonii pe întregul cuprins al Daciei . Dintre izvoarele dreptului roman în Dacia amintim: Constituţiile imperiale. Deciziile cu caracter obligatoriu luate de împărat cu privire la diferite aspecte din viaţa socială poartă denumirea de constituţii imperiale. În epoca de după cucerirea romană a Daciei unul din izvoarele dreptului au fost constituţiile imperiale (constitutiones, placita principium) prin care împăratul îşi impune voinţa cu privire la anumite situaţii juridice . Au existat patru feluri de constituţii în dreptul roman: edicte, mandate, decrete şi rescripte . Chiar dacă izvoarele vremii lipsesc cu privire la aplicarea unor forme de constituţii imperiale, cu siguranţă că aplicarea lor s-a făcut simţită pe teritoriul Daciei romane. a) Edicte. Ca regulă generală, guvernatorul de provincie la preluarea funcţiei publice avea obligaţia să emită un edict prin care indica modul în care urma să fie reglementate în viitor raporturile sociale. Edictul era emis în conformitate cu dispoziţiile date de împărat pentru provincia respectivă. Iniţiativa guvernatorilor şi posibilitatea creării de către aceştia a unor norme juridice noi, a fost îngrădită începând cu reforma de codificare a edictului jurisconsultului Salvius Iulianus apărut din iniţiativa împăratului Hadrian. Cu privire la provincia Dacia, până la apariţia edictului menţionat, măsurile luate de guvernatori cu siguranţă că s-au aplicat ţinându-se seama şi de regulile cutumiare din dreptul autohton puse în acord cu dispoziţiile juridice romane. b) Mandate. Sunt instrucţiuni adresate diverşilor funcţionari imperiali, în special guvernatorilor din provincii, dar şi proconsulilor şi proprietarilor. Puţine date istorice, arheologice sau literare vorbesc despre asemenea izvore juridice în Dacia ocupată de romani însă, cu siguranţă ele au existat, cu ajutorul lor provincia Dacia şi-a păstrat caracteristicile impuse de autorităţile romane. c) Decrete. Erau hotărâri date de împărat în calitate de judecător, cu privire la diferite pricini în primă sau în ultimă instanţă. Aceste măsuri cu caracter juridic erau date oral sau scris fiind, în principiu, obligatorii numai împricinaţilor. Atunci când împăratul a emis pe această cale norme juridice noi, ele deveneau obligatorii şi în alte situaţii similare. d) Rescripte. Constau în consultaţii juridice pe care împăratul le acorda împricinaţilor în vederea tranşării unor situaţii controversate. Consultaţiile juridice date de împărat puteau fi solicitate de particulari însă nu era exclus ca magistraţii să solicite opinia juridică a împăratului, răspunsurile adresate magistraţilor luau forma unor scrisori denumite epistula. B) Dreptul popoarelor (ius gentium). După cucerire, următoarele categorii de popoare au venit de la Roma sau din alte provincii romane stabilindu-se pe teritoriul Daciei romane: cetăţeni romani, latini, latini iunieni, peregrini ordinari şi peregrini deditici. Marea masă era totuşi format din populaţia autohtonă. În raport de statutul juridic pe care îl deţineau, se aplicau şi regulile juridice pentru fiecare categorie. Identic cu regulile aplicabile altor peregrini din Imperiu, au fost reglementate raporturile juridice dintre daci şi romani . Tăbliţele cerate Rol şi semnificaţie. De o importanţă deosebită pentru studiul istoriei dreptului românesc, privind perioada stăpânirii romane în Dacia sunt Tăbliţele cerate. Aceste documente sunt cunoscute şi sub denumirea de Triptice fiind principalul izvor care atestă aplicarea dreptului roman în Dacia. Tăbliţele cerate au fost descoperite succesiv între anii 1786 şi 1885 în minele de aur de la Roşia Montană reprezentând documente inestimabile cu privire la viaţa cotidiană şi juridică din Dacia romană. Analiză. Evaluare. Tripticele din Transilvania sunt formate din trei mici tăbliţe legate împreună ca foile unei cărţi, fiind executate din lemn de brad alb. Denumirea de „cerate” a fost dată de către cei care s-au ocupat de studiul lor „deoarece feţele interioare erau uşor scobite, şi unse cu un strat de ceară, pe care se aplică apoi, cu vârful unui stilet, o scriere cu litere cursive” . Au fost descoperite un număr de 25 de tăbliţe cerate însă numai 14 au putut fi descifrate, celelalte fiind deteriorate. Din cele 14 tăbliţe descifrate, patru cuprind contracte de vânzare-cumpărare, trei se referă la închiriere, există un contract de societate, un contract cu referire la un colegiu, un contract de depozit şi un contract de cheltuieli şi venituri . Studiul tăbliţelor cerate atestă faptul că dreptul roman clasic utilizat în Dacia, nu s-a aplicat în mod identic cu alte provincii romane ci într-o formă simplificată pentru a facilita utilizarea lui în noua provincie cucerită, însă a exercitat o puternică influenţă asupra vieţii sociale . Coexistenţa elementelor mixte în textele tăbliţelor atestă tendinţa de unificare a celor două sisteme juridice în cadrul unui proces mai general de unificare, manifestat pe plan etnic şi pe plan instituţional . Este sinteza juridică daco-romană ce va sta mai târziu la formarea vechiului drept românesc. Principalele instituţii juridice ale Daciei romane Pemise. Avem în vedere aici, acele instituţii juridice a căror importantă nu poate fi contestată, fără de care nici o societate din vremea respectivă nu putea să dăinuie. În context vorbim despre: proprietate, familie, dreptul de moştenire şi modul cum era organizată judecata diferitelor procese. Principalele reguli cu privire la proprietate. Trebuie precizat, mai întâi, că în provincia Dacia legile erau aplicate diferenţiat, în funcţie de calitatea civilă a individului iar uneori chiar şi de starea materială pe care o avea, aceasta cu privire la toate ramurile dreptului. Devreme ce Dacia a devenit provincie romană, dreptul roman a început să fie aplicat în toate ramurile de activitate. Este vorba despre dreptul roman aplicabil provinciilor sau, cum mai este cunoscut, dreptul provincial. O parte din pământul daciei a fost împărţit veteranilor şi coloniştilor, acesta devenind „ager privatus optimo iure”. În acelaşi timp trebuie menţionat că nu a fost exclusă aici să apară după cucerire şi o altă formă de proprietate străveche romană, garantată de dreptul civil (ius civile) - proprietatea quiritară . Dreptul provincial reglementa proprietatea pentru toţi cetăţenii romani din Dacia, iar pentru peregrinii daci se aplicau încontinuare cutumele locale; guvernatorii provinciei considerau „proprietatea autohtonilor un dominium ce ţinea de dreptul ginţilor (ius gentium)”. Au existat reguli distincte pe teritoriul provinciei Dacia, unele aşezări şi ţinuturi beneficiind chiar de privilegii. De pildă, privilegii aveau cinci oraşe din Dacia, care, în conformitate cu ius Italicum , erau considerate pământ roman: Napoca, Potaissa, Apulum, Sarmizegetusa şi Dierna. Regimul juridic al proprietăţii stătea sub semnul aceleiaşi dualităţi legislative însă principalul avantaj rezultat din ius Italicum consta în faptul că proprietatea imobiliară era degrevată de impozit Aspecte cu privire la căsătorie şi familie. În privinţa căsătoriei, trebuie menţionat următoarele: căsătoria cetăţenilor romani care locuiau în Dacia este supusă legilor romane. Dacă un cetăţean roman se căsătorea cu o femeie de origine dacă ce obţinuse ius conubii (dreptul unei căsătorii legitime), căsătoria era considerată romană. Dacă femeia nu beneficia de ius conubii, căsătoria ei avea valabilitatea stabilită prin cutumele cunoscute în Dacia; drept urmare copii rezultaţi dintr-o atare căsătorie erau consideraţi peregrini daci. Copiii puteau să devină cetăţeni romani numai atunci când era aplicabil principiul erorii scuzabile (erroris causae probatio), dacă unul din parteneri viitor soţ cetăţean roman, încheia căsătoria cu o persoană despre care avea credinţa nestrămutată că este şi aceasta cetăţean roman. Principiile dreptului roman provincial se aplicau în privinţa instituţiilor dreptului familiei (adopţie, tutelă, etc), pentru aceleaşi instituţii dacilor peregrini aplicându-li-se cutumele lor din vechime. Colectivităţi juridice. O noutate pentru Dacia cucerită, mai ales pentru comunităţile săteşti ale autohtonilor, a constituit-o crearea unor colectivităţi cu personalitate juridică în vederea realizării unor sarcini importante în dezvoltarea economiei provinciei. Alături de colectivităţile de drept public, apar colectivităţi organizate pe baze profesionale, care uneau persoane având aceeaşi meserie (fierari, dulgheri, negustori, olari etc); la baza constituirii lor au stat regulile dreptului roman. Comunităţile dace rurale au continuat vechile preocupări economice, nestingherite de acest „dualism” organizatoric . Aspecte cu privire la moştenire. Dreptul geto-dac în mod sigur se baza pe reguli importante şi precise legate de moştenire. Până în zilele noastre au ajuns puţine informaţii în acest domeniu însă, pe cale indirectă, se poate trage o atare concluzie dat fiind grija lor pentru teritoriile, animalele, clădirile, carierele, iazurile şi minele deţinute spre a fi transimse urmaşilor. Regulile aveau caracter cutumiar fiind respectate de toţi cei care făceau parte din comunitate. Oricum am analiza situaţia moştenirii două aspecte nu trebuie pierdute din vedere: mai întâi, rudele de sânge se aflau la temelia moştenirii legale iar, pe de altă parte, influenţa dreptului roman clasic asupra instituţiilor civile autohtone s-a făcut resimţită. Aşa-numitul „testament oral” vine în sprijinul celor menţionate, semnificaţia sintagmei „a lăsa cu limbă de moarte”, de atunci a străbătut întreaga perioadă medievală pe cale orală menţinându-se până în epoca modernă dând semnificaţie vechilor moşteniri din Dacia. Cu tipul a început să fie aplicate şi prevederi din dreptul roman în Dacia cum ar fi, de pildă, dreptul admis ostaşilor romani de a lăsa moştenitori persoane cu statut juridic de peregrini . Reguli cu privire la obligaţii şi contracte. Viaţa economică a Daciei cucerite se dezvoltă rapid. Această împrejurare face ca dovezile cele mai multe cu privire la existenţa regulilor de drept să aparţină materiei obligaţiilor unde se aplică pe scară largă prevederile dreptului roman, tripticile din Transilvania (tăbliţele cerate) fiind dovada cea mai elocventă în acest sens . Tripticele sunt documente păstrate până în zilele noastre care se referă cu precădere la diferite categorii de contracte (vânzare-cumpărare, închiriere, împrumut, depozit). Dreptul roman care se aplica în domeniul contractelor era cel clasic, uneori cu forme simplificate pentru a uşura utilizarea normelor într-o provincie nou cucerită. Totuşi, în comunităţile teritoriale vechile cutume continuau să funcţioneze alături de dreptul roman; dacii liberi indubitabil şi-au păstrat obiceiurile juridice privitoare la comerţ, meşteşuguri, schimburi dar şi prevederi privind materia penală. Nevoile practicii cotidiene, precum şi unele raporturi sociale specifice au impus modificări care au aparţinut aşa-numitului drept roman „vulgar” ale cărui prevederi se adaptau specificului provinciei unde se aplicau normele respective. Spiritul de imitaţie era mare, uneori exagerat; anumite prevederi ale contractelor erau fără aplicabilitate, întrucât nici dreptul roman clasic nu uza de ele. Reguli în materie penală. În spaţiul dacic cucerit de romani se aplicau prevederile dreptului roman şi în materie penală. Este adevărat, dreptul penal, în sensul modern cunoscut astăzi, nu a existat la vremea respectivă, însă diferite fapte considerate vătămătoare pentru particulari ori pentru organele statale erau pedepsite încă din perioada respectivă . De pildă, furtul a existat din perioade imemoriale la toate popoarele primitive şi antice trecând apoi prin evul mediu până în lumea modernă. Modalităţile furtului şi pedepsele aplicate făptuitorilor au fost diferite de la o epocă la alta. Nimeni nu contestă existenţa furtului pe teritoriul Daciei înainte şi după cucerirea romană. Formele şi pedepsele furtului cunoscute în dreptul roman încep să se regăseasă de acum în Dacia. Pentru ca legea romană să poată funcţiona, localnicului (peregrinului) printrun artificu juridic i se acorda calitatea de cetăţean roman. Între peregrini se aplicau cutumele locale în materie penală, atunci când acestea nu contraziceau normele fundamentale ale dreptului roman. Procedura de judecată. A fost comună tuturor provinciilor imperiale printre care şi provinciei Dacia; cetăţenii romani se supuneau regulilor de procedură stabilite de dreptul roman; guvernatorul trimitea cauza unui judecător care urma să statueze in iudicio. Cu timpul, guvernatorul, după procedura extraordinem, a ajuns să judece el litigile dintre împricinaţi. Adeseori însă guvernatorul dădea formula de judecată, trimiţând pricina spre soluţionare unui judecător unic (judex unus) sau unor judecători multipli . Guvernatorul avea dreptul de a condamna la moarte pe cei care au comis fapte grave, cu excepţia fruntaşilor acestor comunităţi pentru care pedeapsa cu moartea (ius gladii) se pronunţa numai de către împărat Instituţia sclaviei. Viaţa socială a Daciei romane poartă amprenta existenţei claselor antagoniste, cele două clase fundamentale erau stăpânii de sclavi şi sclavii. Alături de populaţia dacă liberă, sclavia a reprezentat principalul pilon al societăţii. Sclavii erau proprietatea proprietatea împăratului, a cetăţenilor romani sau a peregrinilor, după caz . Documentele vremurilor menţionează împrejurarea în care peregrinii se ocupau frecvent cu negoţul de sclavi, astfel că robia în concepţia romană intra sub incidenţa dreptului popoarelor . Concluzie. Cucerirea romană a întrerupt procesul obiectiv al dezvoltării proprii a poporului dac. Totuşi, cucerirea Daciei de către romani şi transformarea ei în provincie imperială, cu toate aspectele negative inevitabile legate de greutăţile sociale suportate de populaţia locală, a dus la osmoza celor două civilizaţii pe teritoriul dac dând naştere poporului român şi limbii române de mai târziu. Statul dac după cucerirea romană a cunoscut un sistem de drept dualist; aplicarea legislaţiei romane, chiar în forma ei „provincială” sau „vulgară” a fost un factor unificator care a desăvârşit simbioza daco-romană social şi lingvistic şi a dus la crearea aşa-numitului ius valahicum, cu largă utilizare în feudalismul românesc.