Alcătuiri și realcătuiri ale sinelui în izolare Laurențiu Staicu Universitatea din București “In all chaos there is a cosmos, in all disorder a secret order.” Carl Gustav Jung I. Introducere Pandemia și distanțarea socială care a însoțit-o ne-au silit să ne confruntăm, abrupt și fără prevenire, cu o mulțime de trăsături care ne caracterizează dar pe care ne-am obișnuit să le ignorăm sau să nu le acordăm prea multă importanță. Unii s-au grăbit să declame că pandemia ne-a reamintit de acea parte întunecată a naturii noastre, de acele emoții și comportamente care ies adeseori la suprafață în situațiile de criză: egoism, invidie, frustrare, ură, răutate și indiferență față de ceilalți. Da, au ieșit la suprafață și acestea. Dar cred că, dacă privim puțin mai detașat ceea ce ni se întâmplă, o să constatăm că nu doar astfel de trăsături s-au făcut simțite în această perioadă, ci multe altele care nu sunt nici pe departe negative sau “întunecate”, ci pozitive sau “luminoase”, ca să păstrăm simetria: mai multă căldură sufletească față de cei cu care putem să interacționăm în intervalele și condițiile permise, mai multă grijă față de noi înșine și ceilalți, mai multă luciditate și raționalitate în ierarhizarea priorităților personale și multe altele. În plus, au ieșit la iveală și o serie de trăsături pe care nu le putem cataloga drept bune sau rele, dar care ne spun la fel de multe lucruri despre noi înșine. De pildă, pandemia ne-a dovedit, printre multe altele, că izolarea ne displace profund. Chiar dacă nu vorbim prea mult cu cei din jurul nostru, ba chiar, uneori, îi urâm de-a dreptul, vrem totuși să fim alături de ei, vrem să îi simțim în preajmă, să ne putem păstra iluzia acelui “trai împreună” pe care izolarea ne-a răpit-o brusc și, aparent, pe termen mai lung decât ne așteptam. O astfel de constatare ridică, desigur, multe întrebări pentru cel învățat să se scruteze pe sine nu doar superficial, cu privirea, în oglinda din baie, ci mai adânc, cu o gândire ordonată și cu dorința de a-și înțelege propriile defecte și nu doar de a le ascunde. De ce ne displace atât de mult izolarea și separarea de ceilalți, în pofida faptului că, atunci când ceilalți ne erau la îndemână, nu ne apropiam prea mult de ei? De ce ne sperie atât de mult singurătatea la care ne-a silit pandemia și măsurile firești de izolare? Cred că putem începe să ne răspundem la aceste două întrebări pornind de la un exercițiu de imaginație pe care ni-l poate prilejui citirea sau recitirea romanului lui Daniel Defoe, Robinson Crusoe. O poveste despre cum se poate trăi, dacă se poate, într-o izolare extremă, mult peste cea la care ne-a silit pe noi pandemia. O poveste în care ceilalți lipsesc cu desăvârșire, nu sunt prezenți nici măcar la distanță sau în spatele măștilor care au provocat atâta zâzanie printre noi, ci lipsesc cu totul! Putem încerca să ne imaginăm cum ar fi să trăim așa, precum personajul din cartea lui Defoe. Sau, mai bine spus, putem încerca să ne gândim ce ne-ar lipsi cel mai mult. Povestea lui Crusoe este, desigur, o exagerare în raport cu realitatea noastră, izolarea în care trăim acum nu este izolarea extremă la care este silit naufragiatul lui Defoe. Dar imaginația ne cere întotdeauna să exagerăm, să distorsionăm realitatea. Poate tocmai de aceea ne hrănește și ne motivează, ne ajută să ne reinventăm și, pe acest traseu, să ne descoperim pe noi înșine altfel decât credeam că suntem, să descoperim înăuntrul nostru lucruri pe care nu credeam că le avem. Pe de altă parte, în orice exercițiu de imaginație se găsește un sâmbure de adevăr: astăzi, de pildă, suntem cu toții, în feluri diferite, naufragiați într-o lume nouă, pe care n-am mai încercat-o până acum. Așadar, ce-i lipsea lui Robinson Crusoe sau, ca să mergem până la capăt cu întrebarea și să-i folosim tot potențialul, de ce nu putea fi Robinson Crusoe fericit? II. Prometeu, Narcis și alte povești Fără îndoială că printre primele lucruri care ne vor veni în minte dacă luăm în serios întrebarea de mai sus vor fi confortul și siguranța oferite de ceea ce ne-am obișnuit să numim generic “civilizația modernă”. Lui Robinson îi lipseau toate beneficiile și avantajele traiului modern. Iar această constatare ne poate face să zâmbim condescendent, gândindu-ne că izolarea noastră nu ne-a răpit, totuși, civilizația pe care au construit-o cei de dinaintea noastră cu atâta trudă, iar această comparație imaginară cu personajul lui Defoe este forțată și sterilă. Dar să nu ne grăbim către concluzii, să mai zăbovim puțin asupra ideii de civilizație și asupra confortului pe care-l aduce cu sine, în grade diferite, pentru fiecare dintre noi. Pe ce se sprijină, de fapt, această lume a comodității pe care ne-am obișnuit să o avem la îndemână permanent, ce o face posibilă? Ea se bazează pe efortul nostru colectiv, pe rețeaua socială din care facem parte cu toții, în cadrul căreia ne îndeplinim fiecare rolul pe care și l-a ales, conștient sau nu. Civilizația, în orice formă s-ar înfățișa, se naște din punerea laolaltă a mai multor minți, proiecte, visuri, nevoi, dorințe și, bineînțeles, trupuri. Un singur om, oricât de puternic sau de inteligent ar fi, nu poate face o civilizație, așa cum ne reamintește povestea tragică a lui Prometeu. Legenda spune că Prometeu a furat focul zeilor pentru a-l dărui oamenilor, îndrăzneală pentru care a fost pedepsit crunt. Nu l-a furat pentru a-l păstra pentru sine sau pentru a-i sfida pe zei, ci pentru a-l împărtăși cu ceilalți pentru că, ne putem imagina noi astăzi, Prometeu știa că focul nu înseamnă nimic decât atunci când este folosit împreună cu ceilalți. Confortul nostru de astăzi se sprijină pe strădaniile tuturor, pe furnicarul social din care ne hrănim și la care contribuim cu toții. Se sprijină pe prezența anonimului, a celuilalt, o prezență care, pentru personajul lui Defoe, a dispărut dintr-o dată, aruncându-l într-o lume paradisiacă, prin simplitatea ei, dar săracă în privința umanității. Așa că am putea spune, mai degrabă, că ceea ce îi lipsea lui Robinson era tocmai prezența celorlalți în funcția lor primară, aceea de făuritori de civilizație și confort. Pentru că civilizația și confortul sunt reductibile, dintro perspectivă ontologică, la prezența sau realitatea celor care le produc și le mențin, ele nu au o realitate de sine stătătoare, nu sunt entități substanțiale, ci depind de noi înșine. Aceasta este, desigur, o constatare trivială, dar una pe care o pierdem din vedere, adeseori, ajungând să privim civilizația modernă ca pe o stare naturală, ceva ce există acolo, în afară, fără nicio contribuție din partea noastră. Tot ceea ce avem de făcut pentru a ne bucura de ea este să întindem mâna. Imi imaginez că Robinson a înțeles că nu este așa atunci când a încercat prima oară să-și încropească un adăpost, sau când a căutat să-și domolească foamea. Dar aceeași constatare cred că am fi putut să o facem și noi, dacă am fi fost puțin atenți, la începutul izolării la care ne-a silit pandemia, când am luat cu asalt rafturile magazinelor și ne-am îngrămădit să ne umplem casele cu provizii. Sau atunci când am avut nevoie de un meșter care să ne repare o chiuvetă care curge, sau de un frizer care să ne redea aspectul care ne place, sau de un medic care să ne aline suferința. Toți acești anonimi prețioși, la care ne-am obișnuit să avem acces nelimitat înainte de izolare, au devenit, dintr-o dată, inaccesibili, s-au estompat brusc și am rămas, dintr-o data, singuri în neputința noastră. Nimeni nu poate fi fericit în fața neputinței. Nimeni nu se poate simți bine cu sine atunci când se confruntă cu propria sa fragilitate. Și asta pentru că, izolați, dintr- o dată, de încurajările și sprijinul celorlalți, trebuie să ne încurajăm și să ne sprijinim, să ne ajutăm singuri, ceea ce este mult mai greu. Ne-am obișnuit peste măsură, poate, cu prezența celorlalți, cu sprijinul pe care ni-l oferă constant, în fiecare clipă în care ne bucurăm de confortul vieții moderne. Ei sunt alături de noi chiar și când suntem singuri, în spatele becului care ne dă lumină, în spatele firului care ne leagă de lume și pe care-l numim sec Internet, în bucatele care ne hrănesc și pe care ne-am grăbit să ni le îndesăm în case când a început izolarea și îndepărtarea de ceilalți. Ne-am grăbit, cu toții, să păstrăm lângă noi cât mai mult cu putință din ceilalți pentru că nu putem, de fapt, să trăim fără ei. Dacă dăm deoparte tot ceea ce sunt ceilalți, dacă ne căutăm pe noi înșine așa cum suntem, fără nimic din ceea ce nu ne aparține, fără nimic din ceilalți, cred că ajungem să-l găsim acolo doar pe Robinson Crusoe, în toată splendoarea sau disperarea lui. Fără ceilalți, fiecare dintre noi este doar atât, un naufragiat care trebuie să învețe sau să reînvețe să se descurce singur. Putem fi, oare, fericiți așa, doar cu noi înșine? Eu, unul, nu cred. Pentru că nu-mi pot imagina ce ar putea să mai rămână din noi înșine dacă am încerca să fim riguroși în acest exercițiu de dezvăluire a sinelui, cine am fi noi înșine fără ceilalți. Concluzia pe care am putea-o trage din această scurtă analiză a consecințelor posibile ale izolării și singurătății depline este aceea că pericolul care-l pândea pe Robinson și care îi refuza fericirea în micul său paradis era tocmai pierderea sinelui. Pierderea a ceea ce, am putea gândi la o privire superficială, promitea să se manifeste deplin și fără opreliști într-o lume fără ceilalți, fără limitele impuse de prezența celorlalți, o lume în care să poți face tot ceea ce vrei! Așa cum au gândit, probabil, unii dintre noi odată cu instalarea restricțiilor și a izolării: acum pot să mă mișc și să mă simt mai liber căci nu mai există riscul de a mă ciocni de ceilalți. Doar o iluzie, am putea spune, pentru că ceea ce ne dorim, de fapt, este să ne putem mișca liber, să ne simțim liberi, dar în prezența, nu în absența celorlalți. Însă izolarea, cea a lui Robinson, desigur, căci despre ea vorbim, nu amenință doar coerența și consistența sinelui, ci împinge discret și către alt pericol, unul mai puțin vizibil la început. Poate că, vom spune unii dintre noi, mai optimiști din fire, odată ce a trecut testul ajustării la propriile puteri, odată ce s-a obișnuit să se bazeze doar pe sine, Robinson a început să fie fericit. Odată ce s-a obișnuit cu singurătatea, a început să se bucure de lumea sa, de insula aceea minunată care-i aparținea doar lui. Este și aceasta o posibilitate, fără îndoială. Dar, iarăși, să nu ne grăbim către concluzii. Nevoile noastre fundamentale nu se limitează doar la adăpost și hrană, ci merg mai departe, mult mai departe chiar. Și le putem vedea mai limpede, le putem înțelege și accepta tot în izolare. Lumea lui Robinson este, dincolo de idilicul său, o lume săracă în emoții, o lume în care nu ai ce să dăruiești și ce să primești. Pentru simțuri, ea este, fără îndoială, o lume mai frumoasă decât cea în care ne silesc să trăim aglomerările citadine: cerul este mai albastru, aerul mai curat, culorile mai vii. Dar în privința emoțiilor și gândurilor, este săracă, este lumea unui singur om. Robinson nu are pe cine să iubească și nici de la cine să primească iubire. Sau grijă, sau atenție, sau compasiune. Robinson e singur și trebuie să se descurce singur și în această privință. Și nu poate să nu o facă sau măcar să încerce, pentru că emoțiile sunt o parte din noi înșine, nu putem scăpa de ele, nu le putem suprima după bunul plac (tot o emoție și aceasta, la rândul său). Așa cum ne-am obișnuit să ne sprijinim pe ceilalți în privința nevoilor primare, ne-am obișnuit să depindem de ei și în privința emoțiilor. Avem nevoie de ceilalți pentru că avem nevoie de emoțiile lor și ei de ale noastre. Sau, cel puțin, așa ne-am învățat să trăim. Cum ar arăta viața fără emoții? Cum ne-am putea mișca prin lume mânați doar de instincte și de raționamente și calcule reci și indiferente? Pare de-a dreptul imposibil, dacă stăm să ne gândim puțin, chiar dacă, uneori, copleșiți de emoții chinuitoare, ne-am dori să scăpăm cu totul de ele. Dar atunci când subiectul și pacientul emoțiilor noastre este unul și același, atunci când prezența celorlalți se estompează treptat, ne pândește pe toți pericolul lui Narcis, pericolul de a ne îndrăgosti de noi înșine și astfel de a ne refuza, definitiv și irevocabil, tocmai ceea ce căutăm cu ardoare, să simțim, pur și simplu, ceva. Atunci când ajungem să ne privim pe noi înșine ca pe un celălalt din dorința aceasta mistuitoare de a simți, cu adevărat, ceva, de a dărui și de a primi, ne livrăm singuri și de bună voie iluziei, capcanei în care, așa cum ne spune legenda, a căzut Narcis. Pentru că iubirea și atașamentul, în genere, presupun o alteritate, un celălalt, o diferență care să dea rost acelor emoții. Mai simplu spus, emoțiile cer reciprocitate reală, autentică. Reciprocitatea este una dintre nevoile noastre fundamentale și tocmai această nevoie ne va împinge către capcana lui Narcis, către a ne privi pe noi înșine ca pe un altul, din dorința profundă de a împărtăși, de a dărui și de a primi. Este o capcană pentru că, în esență, narcisismul este “stimulat de o preocupare pentru propria valoare, sau de ceea ce în literatura [psihologică, n.n.] contemporană dedicată sinelui se numește întreținerea și sporirea stimei de sine.”1 Dar stima de sine nu se poate menține și cu atât Frederick Rhodewalt, Carolyn C. Morf, “Reflections in Troubled Waters: Narcissism and the Vicissitudes of an Interpersonally Contextualized Self”, în A. Tesser, J.V. Wood, D.A. Stapel (edr.), Building, Defending, and Regulating the Self. A Psychological Perspective, Psychology Press, 2005, p. 129. 1 mai puțin spori numai prin contact cu propria imagine despre sine, așa cum a descoperit, în cele din urmă, nefericitul Narcis, ci are nevoie, mai ales atunci când e fragilă și plăpândă, de “validare socială,”2 adică de ceilalți. Privit din acest unghi, cred că putem observa cum pericolul lui Narcis ne pândește nu doar pe insula lui Robinson sau în izolarea pe care ne-a adus-o pandemia, ci ne pândește permanent, în viața de zi cu zi. În recomandările cărților de self-help, care ne sugerează să ne iubim mai mult sau mai degrabă pe noi înșine, decât pe ceilalți, în refuzul cotidian de a ne deschide și, astfel, de a ne vulnerabiliza în fața celorlalți de teamă că vom fi răniți, în reticența cu care întâmpinăm un străin care ne cere indicații pe stradă. Pericolul lui Narcis este, de fapt, pericolul de a crede că ne suntem suficienți, ca nu avem nevoie de ceilalți, că noi înșine suntem de ajuns pentru noi înșine. Și este un pericol tocmai pentru că nu poți iubi multă vreme ceea ce îți este prea familiar, așa cum bine știm cu toții. Obiectul iubirii și atașamentului trebuie reinventat permanent, altfel se tocește și nu ne mai înflăcărează. Iar cu noi înșine avem mereu o relație de familiaritate inevitabilă, chiar dacă superficială, de multe ori, și nu bazată pe o cunoaștere autentică de sine. În vreme ce celălalt, străinul, oricât de mult ne-am apropia de el, rămâne mereu diferit, mereu nou, reinventabil și inedit. Sigur, cu condiția să fim dispuși să facem acest efort de înnoire permanentă a emoțiilor noastre, ceea ce, uneori, nu ne dorim sau nu mai vrem să facem. Și atunci spunem că iubirea s-a epuizat, sa risipit și ne îndreptăm atenția în altă parte, către un alt necunoscut căruia să-i dăruim emoțiile noastre și de la care să primim, la rândul nostru, emoții. Numai că, pentru Narcis, nici măcar această schimbare comodă a privirii nu mai este la îndemână. Și nici pentru Robinson Crusoe. Primul este prizonierul propriei aroganțe și neputinței de a iubi un altul, în vreme ce al doilea este prizonierul singurătății sale depline. Așadar, iată, un alt motiv pentru care Robinson-ul lui Defoe nu avea cum să fie fericit: pentru că nu avea pe cine să iubească și nici cine să-l iubească. Izolarea adusă de pandemie ne-a făcut să întrezărim și noi, puțin, ce înseamnă să nu poți împărtăși cu ceilalți, chiar și cele mai simple și firești emoții. Și nu doar pe noi, adulții, ci pe noi toți, adulți și mai puțin adulți, deopotrivă. Am participat de curând la o discuție online despre cărți și rostul lor în procesul de maturizare, la care a participat și o tânără cititoare de 12 ani. Din vorbă-n vorbă, am ajuns să discutăm și despre felul în care izolarea le-a schimbat obiceiurile celor tineri. Micuța Amilin ne-a mărturisit că una dintre 2 Frederick Rhodewalt, Carolyn C. Morf, op. cit., p. 130. cele mai dureroase schimbări pe care a trebuit să o accepte odată cu izolarea și măsurile de distanțare a fost aceea că n-a mai putut să-și împartă pachetul de prânz cu colegii. “Să vezi în ochii lor că le e poftă de ceea ce ai tu în pachet și să nu le poți da,” ne-a spus ea, cu o expresie încruntată pe chip. O mărturisire care pe noi, adulții care participam la acea discuție, ne-a lăsat fără cuvinte. Imposibilitatea de a mai dărui, de a împărtăși cu ceilalți este și ea o formă a izolării, o ruptură în țesătura obiceiurilor care ne definesc ca ființe umane. O ruptură deplină, am putea spune, o prăpastie în cazul personajului lui Defoe, dar suficient de adâncă și pentru noi, cei izolați unii de alții odată cu pandemia. III. Dezordini false și incertitudini autentice Un alt motiv, destul de vizibil, pentru care ne-ar fi greu să ni-l imaginăm pe Robinson Crusoe fericit este acela că, în singurătatea sa deplină, este lipsit de o iluzie foarte importantă pentru oameni, în general, una pe care ne-a răpit-o și nouă, parțial, pandemia recentă. Mă refer la iluzia controlului asupra propriilor noastre vieți. E limpede că Robinson nu poate controla mai nimic în micul său paradis. Lumea idilică în care s-a trezit aruncat dintr-o dată sau natura goală, ferită, încă, de orice semn de umanitate, are propriile sale reguli și propriile sale ritmuri, necunoscute și incontrolabile. Trebuie să o ia de la început, să observe și să învețe, să se adapteze la o rețea de dependențe, de cauze și efecte pe care le-am uitat sau am ajuns să le ignorăm cu toții, trăind în lumea noastră artificială, în lumea pe care am proiectat-o cu migală pentru noi, de multe ori împotriva naturii. O lume în care am ajuns, cu timpul, să credem că ordinea este sinonimă cu certitudinea sau cu previzibilitatea deplină. Adică tocmai ceea ce Robinson Crusoe trebuie să încerce să uite pentru a putea supraviețui. În natură, spre deosebire de lumea noastră călduță și confortabilă, ordinea nu înseamnă siguranță și certitudine, ci exact pe dos: nesiguranță și incertitudine. Dar asta nu înseamnă că natura este dezordonată, nici pe departe, înseamnă doar că este mult mai complexă decât lumea pe care am plămădit-o pentru noi și căreia i-am făcut loc, uneori cu forța, în sânul naturii. În această privință, am putea spune că Robinson este simbolul omului revenit în Paradis, adică într-o lume ordonată și armonioasă, dar ale cărei ritmuri nu le mai cunoaște și, prin urmare, i se par străine și incontrolabile. Pentru că, trăind în lumea oamenilor, el s-a obișnuit să creadă, laolaltă cu ceilalți, că poate controla efectele doar atunci când poate controla cauzele, că a fi în control înseamnă a putea dirija după bunul plac ceea ce se întâmplă sau, mai ales, ceea ce ți se întâmplă. Altfel spus, că poți controla doar ceea ce ai creat tu însuți, de la un cap la altul. O iluzie periculoasă, dacă stăm să ne gândim, căci în pofida minunilor pe care le-am adus pe lume pe parcursul generațiilor, construind, treptat, ceea ce numim cu mândrie “civilizație umană”, trăim în continuare într-o lume pe care nu am creat-o noi. O lume la ale cărei ritmuri și interdependențe trebuie să ne adaptăm pentru a putea supraviețui în continuare. Pandemia ne-a silit să ne reamintim, ca și Robinson Crusoe, că nu suntem în controlul propriei noastre vieți, că nu controlăm tot ceea ce ni se întâmplă, o iluzie pe care societatea modernă, hipertehnologizată și confortabilă, ne-a insuflat-o discret dar stăruitor în ultimii 70-100 de ani. O iluzie pe care, trebuie să recunoaștem, am proiectat-o asupra tuturor ungherelor vieții noastre cotidiene, într-o încercare aproape amuzantă, dacă nu de-a dreptul ridicolă, de a accesoriza totul, de a ne aduce la îndemână tot ceea ce ne dorim sau ne trebuie. De fapt, mai mult ceea ce ne dorim, decât ceea ce ne trebuie, dar asta e altă discuție, asupra căreia nu putem zăbovi acum. Confruntați cu pericolul unui virus mortal, unii, destul de mulți, au zâmbit neîncrezători, nu are cum să fie așa de periculos, nu-i așa, în lumea noastră perfect accesorizată un virus nu poate fi decât un mic obstacol pe drum, ceva ce putem ocoli sau peste care putem trece voioși, căci ne așteaptă viitorul și nemurirea promisă de transumanismul naiv. Alții, dimpotrivă, au rămas captivi în acea panică pe care o împărtășim cu primul om de pe Pământ pus în fața propriei neputințe și a pericolului iminent, refuzând să mai trăiască aproape, baricadându-se în spatele ușilor și ferestrelor închise și așteptând, febrili, să treacă toată nebunia, să se revină la “normal”. Două reacții extreme, am putea spune, care pentru Robinson ar fi însemnat, desigur, sfârșitul. Pentru că nu poți supraviețui prea mult refuzând cu obstinație să te adaptezi, să te mulezi, atât cât îți stă în putință, pe realitatea care te înconjoară. La urma urmei, supraviețuirea noastră, ca specie, a depins și depinde în continuare tocmai de asta, de capacitatea noastră de a ne adapta la ceea ce se întâmplă în lumea în care trăim. O lume pe care, transfigurând-o și modificând-o treptat dar sigur, am ajuns să credem că o putem controla întru totul, ca și cum ar fi creația noastră. Dar nu este, nici pe departe. Și nici nu trebuie să fie ca să putem să o cunoaștem și apoi, treptat, să ne adaptăm la ea. Această asociere a incertitudinii cu dezordinea este, poate, una dintre cele mai mari prejudecăți ale omului modern, însă o prejudecată pe care nu am avut-o dintotdeauna, ci am dobândit-o abia după Newton și imaginea aceea liniștitoare a ceasornicului prin filtrul căreia ne-am obișnuit să privim lumea: o lume ordonată este o lume în care incertitudinea nu-și are locul. Anticii nu o aveau, pentru ei incertitudinea însemna doar absența cunoașterii, atât, un semn, o bornă de hotar care marchează granița între ceea ce am aflat despre lume și ceea ce nu am aflat încă și, în același timp, un îndemn irezistibil de a cerceta și de a observa mai îndeaproape. Dar noi am pierdut undeva pe drum acea credință metafizică veche care i-a îndrumat pe primii gânditori în căutarea mecanismelor din spatele fenomenelor și care ne-a dus, cu timpul, la știința modernă: credința că natura este mereu și inevitabil ordonată, că există ordine chiar și în cel mai amețitor haos care pare să guverneze țesătura fină și invizibilă a lumii fizice. Incertitudinea noastră nu înseamnă dezordinea naturii, ci înseamnă doar că nu știm, că nu cunoaștem încă. A crede altfel, a proiecta dezordine asupra naturii doar pentru că nu o cunoaștem îndeajuns e riscant, dacă nu de-a dreptul dăunător pentru raționalitatea noastră și chiar pentru supraviețuirea și bunăstarea noastră pe termen lung. Pentru că a cunoaște înseamnă a căuta regularități, a căuta simetrii și structuri în obiectul pe care îl investighezi. Dar în dezordine, în dezordinea autentică nu există constante, nu există asemănări, există doar diferențe. Dezordinea nu poate fi cunoscută, iar dacă ajungem să gândim că natura este dezordonată, ce rost ar mai avea să ne mai străduim să o cunoaștem? Dar, pe de altă parte, ar fi, poate, înțelept să fim mai realiști, nu cu privire la lume, ci cu privire la ambiția noastră de a o cunoaște. Ne-ar prinde bine să ne amintim, măcar din când în când, că suntem încă la început în această aventură a cunoașterii. E surprinzător că după mai mult de 2000 de ani de strădanii de a dezvălui ordinea lumii încă nu ne-am obișnuit cu faptul că știm prea puține despre ea. Cum am ajuns, oare, să fim atât de siguri pe puterea noastră de a controla întru totul ceea ce nu cunoaștem întru totul, de a controla natura? Cum am ajuns, de pildă, să credem că un virus nu ne mai poate ucide? Cred că și în această privință am avea ceva de învățat de la Robinsonul lui Defoe: paradisul, oricât de mic ar fi și oricât de bine l-am cunoaște, nu este lipsit de pericole. Dimpotrivă, pericolele sunt chiar mai mari atunci când te relaxezi, încurajat de iluzia că știi tot sau suficient de mult. Poate că această iluzie a controlului deplin este ceva la care suntem expuși cu toții, în mod inevitabil, așa cum sugerează experimentele lui Ellen Langer din anii ’703, dar aceasta nu înseamnă, automat, că nu putem lupta cu ea, că nu putem încerca să o ținem, la rândul nostru, sub control. Pentru că, într-un fel, controlul iluziilor, chiar și al acestei iluzii a controlului, este Vezi, de pildă, E.J. Langer, “The Illusion of Control,” Journal of Personality and Social Psychology, Vol 32, No. 2, 1975, pp. 311-328. 3 doar un corolar discret a acelui îndemn străvechi, la fel de important pentru noi, astăzi, ca și pentru atenienii din vremea lui Socrate: cunoaște-te pe tine însuți! IV. Libertatea noastră, cea de toate zilele Lipsa sprijinului oferit de ceilalți, de societate în ansamblul ei și confruntarea directă cu neputința noastră în fața naturii, o neputință provocată de necunoaștere și care ne răpește, dintr-o dată, iluzia controlului sunt, fără îndoială, obstacole mari în calea fericirii lui Robinson Crusoe și a oricăruia dintre noi. Dar poate că obstacolul cel mai mare este cu totul altul, și anume lipsa libertății. Putem învăța să trăim fără ceilalți, putem proiecta propria noastră umanitate asupra unui animal sau unei plante, așa cum facem deja, unii dintre noi, chiar și în mediul nostru citadin aglomerat până la sufocare, atunci când umanitatea celorlalți nu ne este îndeajuns sau nu ne este la îndemână. Putem, iarăși, să reînvățăm să trăim și fără promisiunea demiurgică seducătoare pe care ne-o oferă iluzia controlului deplin asupra propriilor vieți și asupra naturii. Dar nu putem trăi sub nicio formă fără libertate. Sau, cel puțin, nu ca oameni, adică păstrând acele trăsături cruciale care alcătuiesc, laolaltă, natura umană, chiar dacă nu una fixă și imuabilă, pe care am putea-o defini more geometrico, așa cum gândeau și sperau anticii și modernii, ci fluctuantă și maleabilă, dar prezentă, totuși, în fiecare dintre noi. Poate părea straniu, dacă nu de-a dreptul ridicol să ne gândim la Robinson Crusoe ca la un om lipsit de libertate. A trăi singur pe o insulă pustie, sau aproape pustie, ne-am putea gândi, nu pare să fie deloc o condiție echivalentă cu lipsa libertății! Ba chiar dimpotrivă, ar protesta, cu siguranță, unii dintre noi, Robinson este prototipul individului eminamente liber, omul care a scăpat de constrângerile societății, de regulile și limitele impuse de ceilalți fără acordul lui și fără vreun folos pentru el, de cele mai multe ori. Ce poate însemna, mai mult, libertatea dacă nu posibilitatea de a face tot ceea ce vrei, de a te mișca după bunul tău plac și de a putea urma, mereu, ceea ce alegi să faci sau să nu faci? Robinson nu poate fi decât omul care a revenit, în cele din urmă, la sine însuși, la condiția sa originară, liberă, ar spune, poate, un prieten entuziast al lui Rousseau, omul care a scăpat de lanțurile celorlalți, ascunși mereu în anonimatul prudent și confortabil al “societății”. Am putea, desigur, să-l privim și astfel, să lăsăm imaginația să ne înflăcăreze cu promisiunea posibilităților deschise de traiul fără ceilalți și fără nici una dintre regulile pe care le învățăm, încă din primele clipe de viață și care ne dau reperele triviale ale vieții în comun. Dar, iarăși, să nu ne grăbim. Libertatea și sora ei mai mică, autonomia, sunt stări relaționale, ele se definesc mereu în raport cu ceva din afara noastră, cu ceva care acționează ca o constrângere, ca o restricție sau o limită și care este perceput ca atare. Chiar și constrângerile interioare, cele care ne restrâng libertatea dinăuntru, sunt percepute de sinele nostru, într-un fel, tot ca ceva impus din exterior. Căci altfel nu ne-am simți obligați de ele să ne comportăm într-un anumit fel. În sfera practică, cel puțin, a fi liber înseamnă a nu simți impunerea sau, dimpotrivă, interzicerea unei anumite acțiuni sau unui anumit comportament. Iar de aici decurge că libertatea și autonomia depind, într-un mod esențial, de amploarea și de acuratețea conștiinței noastre de sine, ca persoane. Dar aceasta înseamnă, ar putea protesta un cititor atent, că ele depind de subiectivitatea noastră și, prin urmare, pot să fie doar iluzii, narațiuni cu iz mitologic a căror realitate este doar una estetică, nicidecum ontologică. Da, ar putea să fie așa. La urma urmei, am putea să ne înșelăm cu toții, neputând să ieșim din subiectivitatea noastră specifică pentru a constata cum stau lucrurile în realitate, din afara unghiului sau perspectivei noastre, umane. Am putea să fim asemeni oamenilor din peștera lui Platon, sau asemeni oamenilor din Matrix, prinși cu totul, scufundați într-o iluzie colectivă. Dar scepticismul acesta radical nu ne ajută prea mult în viața de zi cu zi, așa cum știm cu toții. Atunci când trebuie să ne hrănim, să luăm o decizie, să ajutăm persoana pe care o iubim, nu ne mai spune nimic această îndoială radicală cu privire la realitatea lumii noastre, a lumii așa cum o percepem și sesizăm dinăuntru, prin filtrul propriei noastre subiectivități. La fel cred că stau lucrurile și în privința libertății și autonomiei, ele sunt mereu subiective dar, prin aceasta, nu mai puțin reale. Ori, în lumea lui Robinson, în lumea aceea idilică, poate, pentru unii, prin aceea că îi aparține numai lui, subiectivitatea unui om născut și crescut în societate, adică într-o lume foarte diferită de paradisul acela natural, va avea de suferit mult și va fi inevitabil ciuntită. Robinson nu poate fi liber pentru că nu poate să facă sau să obțină ceea ce a învățat să-și dorească, ceea ce s-a deprins să considere că-l definește, chiar. Într-un mod poate paradoxal, pentru a fi liber, pentru a-și recâștiga autonomia, trebuie să moară întâi, trebuie să uite de tot sau să îngroape vechiul său sine, să se reinventeze. Iar acesta nu este, nicidecum, un lucru la îndemână, ușor de făcut. Dacă îl privim din afară, așa cum facem și noi acum, am putea spune că pericolul cel mai mare în acest proces al reinventării, al reconfigurării sinelui pe măsura unei lumi radical diferite este, desigur, acela de a pierde continuitatea lăuntrică care ne dă încredere că suntem, în continuare, noi înșine. Pe scurt, de a ne pierde cu totul pe noi înșine și de a deveni un altul. Poate că exemplul cel mai dramatic al acestei schimbări grozave, până la pierderea identității, pe care o cere supraviețuirea este acela al evoluției speciilor din natură care l-a fascinat, pe bună dreptate, pe Darwin. Împinși de nevoia de a supraviețui într-o lume schimbată, indivizii se adaptează folosind toate resursele pe care le au la îndemână și îndepărtându-se astfel, treptat, dar sigur, de ceea ce au fost. La capătul acestui proces anevoios se află, desigur, un străin, un altul, o nouă specie. Dar până aici merge analogia cu speciile lui Darwin. Pentru că în cazul nostru, privit dinăuntru, acest proces al schimbării de sine, al adaptării, nu mai este la fel de spectaculos, ba este chiar trivial, am putea spune, este ceea ce se întâmplă, de fapt, cu fiecare dintre noi pe măsură ce trece timpul și înaintăm în viață. Ne schimbăm, ne ajustăm la lumea în care trăim, o lume care, nici ea, nu mai este la fel cu cea în care ne-am născut. Pe parcurs, vom uita, cu siguranță, multe lucruri despre noi înșine, dar vom putea păstra, totuși, spre deosebire de speciile despre care vorbește Darwin, o anume continuitate cu cei care am fost cândva, în măsura în care ne angajăm în acest proces de reinventare a sinelui cu toată conștiința noastră de sine, cu luciditate. Aruncat pe insula sa minunată, Robinson nu poate fi liber, nu-și poate recăpăta autonomia specifică oricărei ființe umane dacă nu se reinventează conștient că o face, dacă nu alege ce elemente ale sinelui să păstreze și la care să renunțe. Dacă vrea să supraviețuiască, trebuie să se schimbe. Dar acest lucru îl poate face în aceste două feluri, voit și conștient, sau forțat și inconștient. În primul caz, se poate păstra pe sine, oricât de radicale ar fi schimbările pe care va trebui să le facă. În al doilea, se va pierde pe sine, va deveni un altul, un continuator al său care îi va folosi, desigur, trupul. Poate că va avea și o seamă de abilități pe care le avea înainte, dar nu va mai fi același om, nu va mai fi Robinson. Într-un fel, pandemia și izolarea ne-au silit și pe noi să trecem, chiar dacă mult mai puțin, prin acest travaliu al reinventării de sine, al reconfigurării sinelui, asemeni personajului lui Defoe. A trebuit să ne schimbăm, dintr-o dată, obiceiurile, rutinele, reflexele de comportament. Un întreg status quo fragil și efemer, la scara istoriei, dar unul cu care ne-am obișnuit până la a-l considera o stare naturală, s-a schimbat brusc, aproape peste noapte. Iar această schimbare ne-a cerut să ne reajustăm, să ne reconfigurăm pe noi înșine, un proces care este însoțit întotdeauna de revoltă și de o anumită suferință lăuntrică, de o adevărată jale, am putea spune, față de ceea ce trebuie să pierdem din noi înșine pentru a putea supraviețui. Însă acesta este doar prețul pe care trebuie să-l plătim pentru supraviețuirea sinelui nostru, nimic mai mult. Este un preț pe care-l plătim, de fapt, în fiecare zi, însă pe care nu prea îl sesizăm pentru că este mult mai mic, ne produce doar o senzație de disconfort sau neplăcere, uneori, care ne străbate în fața unei schimbări sau ajustări ceva mai mari, atât. De data aceasta, însă, a trebuit să schimbăm mai mult și dintr-o dată, iar asta ne-a revoltat și ne-a supărat mai mult, ne-a provocat mai multă anxietate, nesiguranță și frustrare. Dacă privim lucrurile astfel, putem înțelege că lucrurile nu sunt chiar atât de grave pe cât le-am resimțit noi. Pierderea autonomiei cu care ne-am obișnuit nu este decât atât, ca și în cazul naufragiatului lui Defoe, pierderea unei anumite forme de autonomie, o pierdere provocată de schimbarea lumii în care trăim și nu de acțiunea malefică sau nedreaptă a altora. Ne putem lăsa, desigur, copleșiți de acea deznădejde plină de revoltă a naufragiatului, asemeni lui Crusoe, a nedreptății care ni s-a făcut prin interdicția de a mai accesa o lume cu care ne-am obișnuit, dar nu ne ajută prea mult. Nostalgia are, fără îndoială, virtuțile sale, însă nu ne ajută să supraviețuim și cu atât mai puțin să fim fericiți. Odată ce înțelegem și acceptăm că autonomia este mereu relațională, mereu dependentă de ceea ce se petrece în lume și că nu este o trăsătură fixă și inalterabilă, dată o dată pentru totdeauna, avem șansa să ne ajustăm la realitate și, în consecință, să ne recuperam acea parte a sinelui nostru care depinde de prezența autonomiei. Reforma autonomiei personale este, poate, cea mai importantă activitate în care are rost să ne angajam odată cu instaurarea unor restricții de tipul celor care au însoțit actuala pandemie. Iar motivul este de la sine înțeles: dacă lumea noastră s-a schimbat și, odată cu ea condițiile și contextul propriei noastre automii, este necesar să schimbăm și noi unghiul din care ne privim autonomia și libertatea, altfel rămânem în urma lumii și ne pierdem, cu timpul, orice autonomie și libertate. Povața veche a stoicilor pare că nu s-a tocit deloc pe măsura trecerii timpului: ajustează-ți libertatea la posibilități. Puși în fața acestei schimbări semnificative a lumii, am putea încerca, desigur, și o altă strategie, una pe care par să o aplice, mai mult sau mai puțin conștient, mulți dintre semenii noștri astăzi. Am putea încerca să rămânem la vechiul tipar al autonomiei, construit pe calapodul lumii de dinainte de pandemie, ne-am putea strădui, folosindu-ne imaginația, să falsificăm schimbarea lumii sau, în fine, întemeierea și veridicitatea acestei schimbări. De pildă, am putea argumenta că schimbarea nu este atât de gravă încât să ne oblige la o reformă a propriei autonomii (virusul nu este atât de periculos) sau am putea chiar să argumentăm că nu există, de fapt, un temei real pentru schimbare și, astfel, pentru reforma autonomiei personale (virusul nu există). O asemenea strategie este, într-adevăr, folosită de mulți astăzi, de oameni din toate categoriile și mediile intelectuale, nu doar de cei cu mai puțin spirit critic sau mai înclinați către conspirații și excentricități. Motivul ar putea să fie tocmai acela că, în ochii lor, pare mai la îndemână încercarea de a falsifica schimbarea sau întemeierea ei, decât acela de a reforma propria autonomie. Și este, într-adevăr, mai ușor să procedăm așa, e mai comod să reinterpretezi anumite fapte, să schimbi unghiul din care le privești, decât să-ți schimbi obiceiurile și rutinele. Acesta este unul dintre micile secrete ale psihoterapiei, un secret pe care oamenii l-au descoperit și l-au folosit singuri, cu mult înainte de apariția terapiei ca profesie. Dar este o strategie care funcționează doar pe termen scurt. Pe măsură ce trece timpul, vom rămâne în urma lumii, iar autonomia și libertatea noastră se vor restrânge sistematic, până la a ne pune în pericol chiar supraviețuirea. Unii dintre cei care au preferat să falsifice existența virusului, agățându-se cu orice preț de imaginea lumii de dinainte de pandemie, au murit, răpuși de virusul pe care l-au ignorat cu înverșunare sau, dimpotrivă, cu seninătate. Robinson-ul lui Defoe a înțeles încă din primele zile ale naufragiului său ce pericol perfid stă ascuns în spatele acestei strategii a struțului, seducătoare, fără îndoială, dar mortală: pierderea, disoluția completă a sinelui. Am putea spune că schimbarea lumii pe care a adus-o pandemia a scos la suprafață și una dintre prejudecățile larg răspândite cu privire la libertate și autonomie, pe care se bazează, într-un fel, strategia struțului: aceea că ele depind întotdeauna de ceva din exteriorul nostru. Sigur, atunci când nu le avem, putem lupta pentru a le redobândi, însă lupta e întotdeauna cu ceva din afara noastră puterea politică, instituțiile, ceilalți, societatea etc. Apoi, odată ce le-am recăpătat, redevenim pasivi, intrăm iarăși într-un soi de hibernare confortabilă, nu mai trebuie să facem nimic, doar să ne bucurăm de ele până când ne vor fi amenințate, din nou, de cauze sau agenți din exterior. În realitate, însă, libertatea ne cere să fim mereu en garde, mereu atenți la circumstanțele exterioare, dar și la cele interioare. Altfel riscăm să ne pierdem libertatea chiar în absența oricăror constrângeri din afară, doar sub presiunea limitelor dinăuntrul nostru, care nu sunt întemeiate pe vreo necesitate sau stringență a sinelui. Ne pierdem libertatea ori de câte ori rămânem blocați într-o imagine a lumii care nu mai e actuală. Iar apoi căutăm vinovați în afara noastră, tocmai pentru ca nu sesizam inactualitatea viziunii noastre despre lume: ne plângem că ne-a fost răpită libertatea, dar ne-am răpit-o singuri, neținând pasul cu lumea din jurul nostru, rămânând izolați într-o lume care nu mai există. Libertatea cere un travaliu lăuntric permanent, o constantă ajustare la schimbarile care se petrec în jurul și înăuntrul nostru. Sau, în jargonul psihologiei, “pe măsură ce oamenii internalizează regulile [societății, n.n.] și le asimilează înăuntrul propriului sine, ei ajung să experimenteze mai multă autonomie.”4 Cu alte cuvinte, libertatea ne cere să controlam iluziile seducătoare și, într-o anumită măsură, inevitabile, pe care am învățat să le întreținem cu privire la stabilitatea lumii si a propriului nostru sine. Lumea și sinele nu sunt entități neschimbătoare, aceasta este doar o ficțiune comodă, plăcută și, uneori, utilă. Libertatea noastră este și ea, asemeni lumii, cum ar spune Heraclit, într-o permanentă mișcare, ea nu poate exista decât ca o adaptare discretă dar continuă la ceea ce se întâmplă în afara și înăuntrul nostru. Poate tocmai din acest motiv, din cauza acestei fluidități intrinseci care le caracterizează, libertatea și autonomia sunt atât de greu de păstrat, iar pierderea lor ne schimbă pe atât de multe planuri. Ele nu sunt doar drepturi fundamentale ale oricărei ființe umane, așa cum am ajuns să recunoaștem, într-un târziu, ci ingrediente absolut necesare pentru bunăstarea noastră lăuntrică5. V. Câteva concluzii Cele trei ecrane interpretative din secțiunile anterioare ne permit să vedem mai limpede provocarea lui Robinson, în toată simplitatea ei deconcertantă: este o problemă de adaptare. Drumul pe care trebuie să se angajeze naufragiatul lui Defoe pentru a-și putea restabili echilibrul lăuntric și, astfel, pentru a supraviețui, este acela al reconfigurării drastice a sinelui, al regândirii de sine din temelii. Iar acest drum este, în esență, un travaliu eminamente filosofic, o chestionare profundă a ceea ce ne definește, a acelor trăsături universale și particulare din care sunt alcătuite, pe rând, umanitatea și individualitatea noastră. Privit din acest unghi, cred că Robinson este prototipul omului care descoperă că se poate reface pe sine, conștient și voit, că poate schimba ceea ce a a ajuns să fie, inconștient și fără voie, odată cu trecerea timpului. Iar pe această cale, naufragiul său pune în lumină, simbolic dar cu maximă acuratețe, funcția terapeutică a filosofării, poate menirea sa principală, una pe care am ajuns să o sesizăm și să o folosim, din păcate, doar în situații de criză. Așa cum spunea Sartre, cu o nuanță poate ușor exagerată, “omul nu este nimic altceva decât ceea Richard M. Ryan, Edward L. Deci, “Self-Determination Theory and the Facilitation of Intrinsic Motivation, Social Development and Well-Being”, American Psychologist, 2000, p. 73. 5 De fapt, așa cum sugerează teoria auto-determinării, autonomia este una dintre cele trei nevoi umane fundamentale, alături de competență și relaționarea cu ceilalți, ceea ce înseamnă că bunăstarea noastră depinde de prezența autonomiei nu doar în sensul că aceasta este întotdeauna dezirabilă pentru o viață bună, ci este absolut necesară, chiar dacă nu și suficientă: “nevoile fundamentale de competență, autonomie și relaționare trebuie satisfăcute pe parcursul întregii vieți pentru ca individul să se poată bucura, în mod constant, de acel sentiment de integritate și bunăstare sau, pe scurt, de eudaimonie.” – vezi Ryan și Deci, op.cit., pp. 74-75. 4 ce face el însuși din sine,”6 un proiect, o proiecție subiectivă asupra viitorului în sensul său cel mai banal cu putință, acela de potențial încă nerealizat. Dar această facere sau refacere de sine nu se poate realiza decât prin intermediul unei reflecții adânci și metodice asupra sinelui, o reflecție care prilejuiește, desigur, fără însă să o garanteze, iluminarea celor mai ascunse unghere ale individualității noastre, ca să nu spunem a sufletului. Robinson-ul lui Defoe supraviețuiește, desigur, dar o face filosofând, uneori chiar cu voce tare, sfidând prăpastia nebuniei, în fața obstacolelor pe care i le pune în față viața sa de naufragiat pe o insulă pustie, obstacole care îi oferă șansa de a se realcătui pe sine și de a-și da, astfel, o nouă identitate, mai adecvată la lumea stranie în care s-a trezit aruncat. Dacă înlăturăm detaliile grozave și neobișnuite sau dacă reducem, pur și simplu, excesul din povestea lui Robinson, cred că putem să ne descoperim pe noi înșine în el. Odată cu pandemia, neam trezit cu toții naufragiați într-o lume stranie, o lume pe care am încercat-o, până acum, doar în imaginație, fascinați de traseul deschis de un film sau de o carte, sau poate nici măcar atât. O lume care ne cere să ne adaptăm, să ne reconfigurăm obiceiurile și rutinele mărunte, să ne regândim pe noi înșine și să ne descurcăm cu mai puțin sau cu altceva decât ne-am obișnuit să avem la îndemână. În lumea distanțării sociale, cum ne-am obișnuit deja să o numim, simțurile ne sunt restricționate drastic și, odată cu asta, sentimentul de apartenență și de comuniune cu ceilalți, oricât de apropiați sau de îndepărtați ne-ar fi. Iar acest adevărat refuz al senzorialului ne cere să fim creativi, să ne găsim alte căi de a ne păstra în preajma celorlalți, pentru a ne putea păstra umanitatea și încrederea în noi înșine. Apoi, odată cu pandemia, am fost siliți să redescoperim fragilitatea noastră aproape neverosimilă în sânul unei naturi intimidante prin indiferența sa, natură pe care ne-am obișnuit să o privim ca pe un bun oarecare, inofensiv și infinit manevrabil. Un bun prilej, chiar dacă unul care ne lasă un gust amar, de a-i da dreptate, iarăși, lui Pascal și de a recunoaște acuratețea metaforei sale pentru om – o trestie cugetătoare. Putem supraviețui în multe feluri, fără îndoială, dar cred că ne putem recăpăta echilibrul numai redevenind maleabili, exersând elasticitatea felului nostru de a fi și suplețea minții, mai ales, prin intermediul reflecției asupra sinelui și a realcătuirii acestuia, al ajustării noastre la această lume nouă. Doar așa ne putem recăpăta încrederea în noi înșine, pe care Jean Paul Sartre, “Existentialism and Humanism,” în Stephen Priest, Jean Paul Sartre. Basic Writings, Routledge, 2001, p. 29. 6 pandemia ne-a știrbit-o simțitor. Reînvățând să ne poziționăm corect în raport cu natura, însă fără să facem iarăși greșeala pe care am făcut-o de atâtea ori, de a o privi ca pe un adversar, îndepărtându-ne de acea iluzie demiurgică a controlului deplin și așezându-ne, iarăși, în locul nostru, oricât de ingrat ar fi el, de creaturi paradoxale și neobișnuite. Pentru că, în realitate, noi suntem ciudățenia, nu natura din jurul nostru, noi și conștiința noastră de sine care ne permite să sesizăm asemănări și diferențe dincolo de limitele instinctelor și să le folosim pentru a descrifra natura și alcătuirea sa. În cele din urmă, pe acest traseu al reconfigurării de sine, vom ajunge să depășim și obstacolul cel mai teribil pe care ni l-a pus în față pandemia, limitarea libertății și autonomiei cu care ne-am obișnuit să trăim și să ne mișcăm prin lume. În această privință, morala poveștii lui Defoe este, iarăși, lămuritoare: nu poți fi liber într-o lume nouă trăind după obiceiurile unei lumi vechi. Lumea nouă, cea în care am intrat odată cu pandemia, arată altfel decât cea de dinainte. Și chiar și cea care va veni mai târziu, când vom găsi soluția pentru îndepărtarea pericolului, va arăta, cu siguranță, diferit. Ceea ce înseamnă că și noi vom trăi, într-o anumită măsură, altfel. Într-un fel, nu este, desigur, nimic spectaculos în această schimbare. Dacă ținem seama de faptul că stilul nostru de viață a rămas oarecum în urma tehnologiilor care s-au inserat, discret, în ultimele decenii, în pliurile vieții noastre de zi cu zi, poate chiar era de așteptat o asemenea schimbare. Transmutarea graduală a rutinelor noastre personale și profesionale în spațiul virtual înseamnă, fără îndoială, că vom trăi mai mult acolo și vom petrece mai puțin timp în lumea fizică, în natură și în preajma celorlalți. Și nu neapărat pentru că noi, ca indivizi, vom dori asta, ci pentru că, acum, am descoperit împreună că e mai eficient și ne costă mai puțin, în anumite privințe. Iar eficiența și costurile sunt repere pe care nicio comunitate nu-și permite să le ignore. Dar odată cu această virtualizare accentuată a vieții noastre profesionale și personale, avem șansa să petrecem mai mult timp cu noi înșine, ceea ce este sau ar trebui să fie un lucru bun. Și poate că vom ști să profităm de această șansă, de oportunitatea pe care ne-a oferit-o pandemia și reconfigurarea de sine la care ne-a împins, aceea de a deveni puțin mai liberi decât eram înainte.