Marele Razboi al Continentelor. Analiza Conspiraţiilor.

Geopolitica şi forţele secrete ale istoriei. Aleksandr

Dughin, ideologul lui Putin, ii aduce un omagiu
marelui ganditor roman Jean Parvulescu, autorul
Raportului “Galaxia GRU”. (I)

Acest text a fost iniţial publicat ca Partea III-a din “Conspirologia” (Analiza
Conspiraţiilor) – de Aleksandr Dughin

PARTEA I – ÎNAINTE DE 1945

1. Geopolitica şi forţele secrete ale istoriei

Modelele “conspiraţiei” sunt extrem de variate. Sub acest aspect, cu siguranţă, conceptul
de conspiraţie “iudeo-masonică”, atât de răspândită astăzi în cele mai diverse cercuri
capătă popularitate. În principiu, această teorie merită cel mai aprofundat studiu şi trebuie
să recunoaştem că nu avem o analiză completă şi ştiinţifică pe această temă, în ciuda
sutelor şi miilor de lucrări care ori au elogiat-o, ori au defăimat-o.
Dar în lucrarea de faţă va trebui să examinăm un model conspirologic total diferit, bazat
pe un sistem de coordinate distincte faţă de versiunea “iudaic-masonică”. Vom încerca să
descriem în mare conspiraţia mondială a celor două forţe “oculte” opuse a căror opoziţie
şi luptă secretă au predeterminat logica istoriei lumii. În opinia noastră, aceste forţe sunt
mai mult caracterizate, nu atât ca fiind naţionaliste şi nici nu aparţin unei organizaţii
secrete masonice sau paramasonice; orientarea lor este datorată divergenţelor geopolitice
radicale.
Cât despre explicarea “secretului” final al acestor forţe contrare, suntem înclinaţi să-l
descoperim în diferenţa dintre două alternative şi dintre proiecte care se exclud reciproc;
stă mai presus de diferenţele naţionale, politice, ideologice şi religioase şi uneşte într-un
singur grup oameni cu opinii şi credinţe contrare. Modelul nostru este modelul
“conspiraţiei geopolitice”.

2. Bazele geopoliticii

Să ne amintim axiomele de bază ale geopoliticii – o ştiinţă care a fost denumită “politică
geografică” şi a cărei alcătuire este datorată expertului politic şi omului de ştiinţă Halford
Mackinder (1861-1947). Termenul de “geopolitică” a fost folosit pentru prima dată de
suedezul Rudolf Kjellen (1864-1922) şi apoi introdus în limba germană de Karl
Haushofer (1869-1946).
Totuşi, părintele geopoliticii rămâne Mackinder, al cărui model fundamental a stat la baza
tuturor studiilor geopolitice ulterioare. Meritul lui Mackinder constă în faptul că a reuşit
să contureze şi să înţeleagă legile clare, obiective ale istoriei politice, geografice şi
economice ale omenirii. Dacă termenul “geopolitică” a apărut relativ recent, substanţa lui
are o istorie milenară. Esenţa doctrinei geopolitice poate fi schiţată în câteva principii. În
istoria lumii există două tendinţe opuse, într-o perpetuă competiţie pentru asimilarea de
pământ şi spaţiu – linia de acces către “calea terestră” şi linia de acces “maritimă”. În
funcţie de ce tendinţă urmează (cea “terestră” sau cea “maritimă”), statele, popoarele,
naţiunile, conştiinţa lor istorică, political or internă şi externă, psihologia lor, viziunea lor
asupra lumii sunt conturate conform unor reguli foarte stricte.
Dându-i un asemenea înţeles, este foarte uşor să vorbim despre viziunea globală asupra
spaţiului “terestru”, “continental” sau chiar despre “stepă” (“stepa” este “pământ” în
înţelesul său pur, ideal) şi despre viziunea mondială asupra spaţiului “maritim”, “insular”,
“oceanic” sau “acvatic”. (Notăm în treacăt că primele indicii ale unei căi de acces
similare pot fi găsite în lucrările unor slavofili ruşi ca Khomyakov şi Kiryevsky).
În antichitate puterile “maritime” care au devenit simboluri istorice ale civilizaţiei
“acvatice” au fost Fenicia şi Cartagina. Imperiul terestru, opus Cartaginei a fost Roma.
Războaiele pumice sunt definiţia perfectă a ceea ce înseamnă opoziţia dintre “civilizaţia
maritimă” şi “civilizaţia terestră”. În perioada modernă şi în istoria recentă Anglia a
devenit polul “insular” şi “maritim”, “stăpâna mărilor” iar mai târziu, America-insula
gigant continent. Anglia, ca şi Fenicia antică s-a angajat îndeosebi în comerţul maritime
şi în colonizarea de coastă, acesta fiind instrumentul de bază al dominaţiei sale.
Geopolitica de tip fenician-anglo-saxon a generat un model de civilizaţie special,
“mercantil-capitalist-de piaţă”, întâlnit în primul rând în interesele economice şi materiale
şi în principiile liberalismului economic. Aşadar, în ciuda tuturor variaţiilor istorice
posibile, civilizaţia “maritimă” face întotdeauna referire la superioritatea economiei în
faţa politicului. Contrar modelului fenician, Roma a reprezentat o mostră de structură
războinică, hegemonică, bazată pe control administrativ şi religiozitate civilă, cu
principiul “politica deasupra economiei”. Roma este un exemplu de imperiu non-maritim,
terestru, pur continental, care a invadat adânc continental şi a asimilat popoarele supuse,
“romanizând” imediat după cucerire.
În istoria modernă reîncarnarea puterii “terestre” a fost Imperiul Rus şi, de asemenea
imperiul central-european: Austria şi Germania. Rusia-Germania-Austria sunt simbolurile
esenţiale ale “geopoliticii terestre” în Epoca Modernă.
Mackinder a demonstrat clar că în ultimele secole “atitudine maritimă” înseamnă
“atlantism”, iar în zilele noastre, “puterile maritime”, mai presus de toate sunt Anglia şi
America, ţări anglo-saxone. Împotriva “atlantismului” care întruchipează superioritatea
individualismului, “liberalismul economic” şi a “democraţiei de tip protestant”, stă
“eurasismul”, care necesită în mod obligatoriu autoritate, ierarhie şi stabiliment
“comunitar” al principiilor naţional-statale mai presus de interesele banale umane,
individualiste şi economice.
Atitudinea eurasistă exprimată clar este tipică Rusiei şi Germaniei, cele două puteri
continentale ale căror viziuni geopolitice şi economice sunt complet contrare celor ale
Angliei şi Statelor Unite, “atlantiştilor”.
3. “Conspiraţia atlantică”

Mackinder, ca un englez şi “atlantist” a conştientizat încă de la sfârşitul secolului XX

pericolul unei consolidări eurasatice şi, în mod special, pericolul unei alianţe între Rusia,
Germania şi Japonia (el considera Japonia ca fiind o putere esenţială). În principiile lui
Mackinder descoperi ideologia clar formulată şi minuţios descrisă a “atlantismului”
desăvârşit şi absolutizat, ale cărui doctrine stau la baza strategiei geopolitice anglo-
saxone din sec XX.
Pornind de aici, putem defini esenţa informaţiei, spionajului militar, grupului de interese
politice orientat către Anglia şi SUA ca fiind “ideologia atlantică”, ideologia “Noii
Cartagine” – aceea care este comună tuturor “agenţilor de influenţă”, tuturor
organizaţiilor secrete, oculte, tuturor lojelor şi cluburilor semi-închise care au deservit şi
încă deservesc ideilor anglo-saxone ale secolului XX, penetrând reţeaua puterilor
continental “eurasiatice”. Fireşte că de aceasta sunt preocupate în primul rând serviciile
recunoscute engleze şi americane (în special CIA), care nu sunt simple “santinele ale
capitalismului” sau ale “americanismului”, ci sunt paznicii “atlantismului”, consolidate
de o ideologie seculară, adânc înrădăcinată de tip “oceanic”. Toate reţelele de influenţă
anglo-saxone pot fi numite ca participante la “conspiraţia atlantică”, conlucrând nu numai
pentru interesele fiecărei ţări în parte, dar și pentru interesul geopolitic special şi al
doctrinei metafizice reprezentând o viziune largă pe mai multe planuri, multilaterală, dar
cu toate acestea uniformă (ternă).
Generalizând ideile lui Mackinder, putem spune că există o conspiraţie atlantistă, care
urmăreşte de secole aceleaşi scopuri geopolitice orientate către “civilizaţia maritimă” de
tip neofenician. Şi este important a accentua că “atlantiştii” pot fi atât “de stânga”, cât şi
“de dreapta”, atât “atei”, cât şi “credincioşi”, atât “patrioţi”, cât şi “cosmopoliţi”, aşa cum
viziunea întregii lumi asupra geopoliticii comune stă în spatele tuturor diferenţelor
mărunte naţional-politice. Prin urmare, ne confruntăm cu cea mai reală “conspiraţie
ocultă”, al cărei înţeles şi cauză intrinsecă metafizică deseori rămâne complet obscură.

4. “Conspiraţia eurasistă”

Ideile lui Mackinder, care dezvăluie acea regularitate clară a politicii şi istoriei pe care
mulţi au ghicit-o sau au prevăzut-o, au deschis calea către formularea explicit ideologică
a opoziţiei faţă de atlantism sub forma “doctrinei eurasiatice” pure. Primele principii ale
geopoliticii eurasiatice au fost formulate de emigranţi ruşi, “albi”, cunoscuţi sub numele
de “eurasişti” (Prinţul N.Trubetskoy, Savitsky, Florovsky etc.) şi de celebrul
geopolitician german Karl Haushofer. De altfel, întâlnirile frecvente de la Praga ale
“eurasiaticilor” ruşi cu Karl Haushofer ne-au determinat să apreciem că geopoliticienii
ruşi şi nemţi au dezvoltat concomitent subiecte conexe. În plus, în analizele ulterioare ei
au urmat aceleaşi principii, insistând asupra necesităţii unei alianţe geopolitice eurasiatice
a Rusiei, Germaniei şi Japoniei, ca fiind o contragreutate la politicile “atlantiste” care
ţineau cu orice preţ să opună Rusia faţă de Germania şi Japonia.
Eurasiştii ruşi şi gruparea lui Haushofer au formulat principiile clare ale viziunii
continentale alternative eurasiatice faţă de ideile atlantiste. Se poate spune că ei au
formulat pentru prima dată ce a stat în spatele istoriei politice europene a ultimului
mileniu, descoperind calea “ideii Imperiului Roman”, care a fost transmisă Rusiei din
Roma antică, traversând perioada bizantină şi străbătând Sacrul Imperiu medieval al
naţiunilor germanice către Austro-Ungaria şi Germania. Astfel, eurasiştii ruşi au analizat
atent şi minuţios imperiul şi misiunea de maximă extincţie teritorială a lui Gengis Khan şi
a mongolilor, accentuând şi semnificaţia continentală a turcilor.
Gruparea lui Haushofer a studiat Japonia şi misiunea continentală a statelor din estul
îndepărtat din perspective unei alianţe geopolitice viitoare. Ca răspuns la confesiunea
sinceră a lui Mackinder, edificând strategia secretă mondială “atlantistă”, care-şi are
rădăcinile adânc înfipte în negura secolelor, eurasiştii ruşi şi germani au descoperit în anii
`20 schema alternativei strategice continentale, secretul “ideii imperiale” terestre,
descendentă a Romei, care a inspirat din umbră politicile de putere cu o viziune globală
idealist-autoritară, eroic-comunitară, plecând de la imperiul lui Charlemagne la Sfânta
Alianţă propusă de marele ţar Alexandru I, care în secret era un autentic şi profund mistic
al Eurasiei.
Ideea eurasiană este la fel de generală ca şi cea atlantică, şi de asemenea şi-a amplasat
“agenţii secreţi” în toate statele şi naţiunile. Toţi acei care au muncit pentru uniunea
eurasiatică, aceia care au împiedicat timp de secole propagarea pe continent a conceptelor
individualiste, egalitariste şi liberal-democratice (concepte reproducând ca un întreg
spiritual, tipic fenician, superioritatea economiei asupra politicului), aceia care au aspirat
la unirea marilor naţiuni eurasiatice în atmosfera Estului, în locul ambianţei Vestului – fie
că este vorba despre Estul lui Gengis Khan, de Estul Rusiei sau Estul Germaniei – toţi
aceia au fost “agenţi eurasişti”, purtători ai doctrinei geopolitice speciale, “soldaţii
continentului”, “soldaţii pământului”. Societatea secretă Eurasiatică, Ordinul Eurasist, nu
porneşte odată cu manifestul “Exodul estului” sau cu “Jurnalul geopolitic” al lui
Haushofer. Aceasta a fost, în mare doar revelaţia, efectul unei demarcaţii distincte, care a
existat din totdeauna, împreună cu societăţile secrete eurasiatice şi cu reţeaua lor de
“agenţi de influenţă”. Nu mai puţin decât în cazul lui Mackinder, a cărui apartenenţă la
enigmatice societăţi secrete atlantiste este stabilită istoric.
Ordinul Eurasiei împotriva Ordinului atlantic.
Eterna Romă împotriva Eternei Cartagine.
Războiul punic ocult de-a lungul mileniilor.
Conspiraţia mondială a Pământului împotriva celei de Apă, Pământ contra Apă,
Autoritate şi Idee împotriva Democraţiei şi Afacerii.
Oare nu devin mai logice şi mai rezonabile paradoxurile fără limite, contradicţiile,
omisiunile şi capriciile istoriei dacă ne uităm din perspective unui dualism ocult
geopolitic? Oare victimele nenumărate pe care omenirea le plăteşte în secolul nostru
pentru proiectele politice neclare nu capătă o justificare adâncă metafizică? Nu este oare
un gest nobil şi recunoscător a admite că toţi acei care au căzut pe câmpurile de luptă ale
secolului XX sunt soldaţi-eroi ai Marelui Război continental, faţă de marionetele supuse
ale regimurilor convenţionale şi constant variabile, efemere şi instabile, trecătoare şi
ocazionale, fără sens în faţa unui asemenea domeniu, pentru care moartea de dragul lor
pare neînsemnată şi absurdă? Ar fi cu totul altceva dacă eroii ar fi căzut pentru Pământul
Măreţ sau pentru Marele Ocean, dacă, aparte de demagogia politică şi propaganda
impetuoasă a ideologiilor efemere, ar fi servit marelui scop geopolitic încă de dinainte de
istoria planetară.

5. Sânge şi Pământ – Sânge sau Pământ

Celebrul filosof rus, teolog şi publicist, Constantin Leontiev a enunţat această definiţie
extrem de semnificativă: „Slavitate [Slavyanstvo] există, slavism nu”. Una din
concluziile geopolitice de bază a acestui autor remarcabil a fost opoziţia dintre ideea de
„panslavism” şi ideea „asiată”. Dacă analizăm atent aceasă opoziţie, vom descoperi un
criteriu general tipologic care ne va permite o mai bună înţelegere a structurii şi logicii
războiului geopolitic ocult al Ordinului Eurasia împotriva Ordinului Atlantic.
Contrar combinaţiei eclectice de termeni din conceptul „sânge şi pământ”, enunţată de
ideologul german al ţărănimii naţional-socialiste Walter Darré, această problemă este
diferit formulată şi anume – „sânge sau pământ”. Cu alte cuvinte, proiectele
tradiţionaliste de conservare a identităţii popoarelor, statelor sau naţiunilor întotdeauna se
găsesc deasupra unei alternative – pe care dintre criterii să îl considerăm predominant, ori
„unitatea naţiunii, rasei, etniei, unitatea de sânge” sau „unitatea spaţiului geografic,
unitatea graniţelor, unitatea pământului”. Astfel întregul scenariu constă în necesitatea
opţiunii: „ori – ori” şi atunci, fiecare termen ipotetic rămâne doar un slogan utopic, ceea
ce nu este concludent, dar ascunde strălucirea problemei.
Constantin Leontiev a condamnat într-un mod ingenios rusofilia tradiţionalistă, radicală,
ridicând această problemă clară: „Ruşii trebuie ori să insiste pe unitatea slavilor, pe
slavism („sânge”) sau să se îndrepte către Est şi să recunoască afinitatea geografică şi
culturală a popoarelor ce sunt conectate la teritoriul Rusiei („pământul”)”. Această dilemă
poate fi formulată în termeni diferiţi ca o alternativă între mărturisirea supremaţiei legii
„de rasă” („naţionalism”) sau a „geopoliticii” („cultură”).
Însuşi Leontiev a ales „solul”, „teritoriul”, ca fiind specificitatea măreţiei culturii
imperiale şi religioase ruseşti. El a ales „orientalismul”, „asiatismul”, „bizantinismul”. O
asemenea opţiune a implicat prioritatea continentului, valorile eurasiene mai presus de
valorile înguste naţionale şi rasiale. În mod clar, din schema logică a lui Leontiev a
rezultat în inevitabilitatea alianţei Rusiei cu Germania, în special cu Austria şi în pacea cu
Turcia şi Japonia. Refuzul categoric la Leontiev al „slavismului” sau „pan-slavismului” a
trezit indignare printre mulţi slavofili, care se poziţionează de partea ideii că „sângele este
mai presus de pământ” sau, altfel spus, „sânge şi pământ”. Leontiev nu a fost nici înţeles,
nici ascultat. Istoria secolului XX a demonstrat repetat relevanţa imensă a problemelor pe
care el le-a ridicat.

6. Panslavism versus Eurasism

Teza „sângele este mai presus de pământ” (în context rusesc însemnând „slavism”,
„panslavism”) a dezvăluit pentru prima dată toate lucrurile neclare din timpul Primului
Război Mondial, când Rusia, intrând în alianţă cu ţările Antantei (Anglia, Franţa şi
America), având ca scop să elibereze „fraţii slavi” de sub dominaţia turcă, nu numai că a
început să lupte împotriva aliaţilor săi geopolitici înnăscuți – Germania şi Austria, dar de
asemenea, s-a prăbuşit într-o revoluţie catastrofală şi într-un război civil.
De fapt, „slavismul” rusesc a lucrat de partea „atlantiştilor”, de partea Antantei, de partea
unei „civilizaţii neo-cartagineze”, întruchipată în modelul mercantil-colonial,
individualist anglo-saxon. Nu este de mirare că printre „patrioţii panslavişti” din cercul
ţarului suveran – Nicolae al II-lea, majoritatea erau argați ai serviciilor secrete engleze
sau simpli „agenţi de influenţă atlantişti”.
Este interesant să amintim un episod din romanul patriotului rus, hatmanul (general al
trupelor căzăceşti) Piotr Krasnov „De la vulturul bicefal la steagul roşu”: în timpul
luptelor din Primul Război Mondial cineva îl întreabă pe eroul principal, colonelul Sablin
„Spune cinstit, colonele, cine crezi tu că este adevăratul nostru inamic?”; acesta răspunde:
„Anglia!”, deşi această convingere nu îl fereşte de lupta cinstită şi curajoasă pentru
interesele engleze împotriva Germaniei, făcându-şi datoria de loialitate absolută faţă de
Împăratul eurasian.
Eroul lui Krasnov este exemplul ideal al patriotismului eurasian rus, exemplul logicii
„pământ peste sânge”, care a fost caracteristic contelui Witte, baronului Ungern-
Sternberg, misterioasei organizaţii „Baltikum”, din care făceau parte aristocraţi baltici.
Eroul rămâne până la final devotat familiei imperiale (aşa cum prinţul turkmen şi divizia
sa a rămas credincios ţarului într-un haos de trădare generală, descris de Krasnov în
acelaşi roman).
Este impresionant cu cât curaj şi sacrificiu au acţionat turcii, germanii şi alţii în 1917,
apărând cu credinţă Ţarul şi Imperiul, servind Eurasia, „pământul”, „continentul” – spre
deosebire de „slavi”, de „panslavişti” care au uitat prea repede de „Constantinopol” şi de
„fraţii balcanici”, fugind din Rusia, părăsind Ţarul şi patria mamă pentru ţările de
influenţă „atlantică”, pentru „Apă”, trădând ţara de obârşie şi Ideea de Romă Eternă,
trădând Moscova, trădând Rusia, a treia Romă.

7. Atlantiştii şi rasismul

În Germania ideea „sângele este mai presus de pământ” a avut consecinţe groaznice.
Contrar rusofililor şi patrioţilor eurasişti germani – Arthur Moeller van den Bruck, Karl
Haushofer şi alţii, care au stăruit asupra „supremaţiei legii spaţiului vital”, deservind
continentul ca întreg, ideea de „bloc continental” – guvernul celui de-al treilea Reich în
cele din urmă a dat câştig de cauză lobby-ului „atlantist”, susţinând tezele rasiste şi sub
pretextul „etnosurilor înrudite anglo-ariene şi germane”, au avut ca scop devierea atenţiei
lui Hitler către Est şi întreruperea (sau cel puţin pentru slăbirea) acţiunilor de război
împotriva Angliei. Astfel, „pangermanismul” (la fel ca şi rusescul „panslavism” din
Primul Război Mondial) a lucrat doar de partea „atlantiştilor”. Şi este foarte raţional să
considerăm că duşmanul major al Rusiei, care aspira constant la a angaja Germania lui
Hitler în conflict cu Rusia, în conflict cu slavii (pe motive „rasiale”, „sângele este mai
presus de pământ”) a fost spionul englez şi trădătorul Reich-ului, amiralul Canaris.
Problema „sânge sau pământ” este foarte semnificativă şi pentru că alegerea unuia dintre
termeni în detrimentul celuilalt permite identificarea – probabil în mod indirect – a
„agenţilor influenţi” ai uneia sau alteia dintre viziunile globale, în special când vorbim
despre aripa de „dreapta” sau „naţionalişti”.
Trăsătura esenţială a „conspiraţiei geopolitice” atlantiste (ca şi cea a eurasienilor, totuşi)
este că acoperă un spectru larg de ideologii politice, de la extrema dreaptă, la extrema
stângă, dar totuşi „agenţii influenţă geopolitică” întotdeauna şi-au lăsat amprenta proprie.
În cazul grupării de „dreapta” un asemenea semn de potenţial atlantist este principiul
„sânge mai presus pământ” care, pe lângă toate celelalte permite ieşirea din fundamentul
problemelor geopolitice, abătând atenţia liderilor şi oamenilor de stat către probleme mai
puţin importante.
8. Cine spionează pe cine?

Ca un exemplu al efectului ideologiei geopolitice oculte de „stânga” îi putem menţiona

pe naţional bolşevicii eurasieni din Germania: naţional-comunistul Ernst Niekisch,
revoluţionarul conservator Ernst Junger, comunistul Lauffenberg, Petel, Schultzen-
Boysen, Winnig şi alţii.
Eurasienii naţional-bolşevici, fără îndoială se regăsesc şi printre ruşi şi este curios că
însuşi Lenin în timpul emigraţiei a aspirat să fie atras de partea politicii şi bancherilor
germani; mai mult decât atât, multe din tezele sale erau mai mult germanofile.
Nu dorim să afirmăm că Lenin a fost implicat în Ordinul eurasian, dar într-o oarecare
măsură a fost sub influenţa lui. Oricum, opoziţia „Lenin=spion german” versus
„Troţki=spion american” corespunde într-adevăr unei scheme tipologice anume. În orice
caz, la un nivel geopolitic pur, regimul guvernării lui Lenin a avut un caracter eurasian
numai şi dacă ne gândim şi la faptul că a conservat spaţiul unit eurasian al Imperiului
Rus. Troţki, pe de altă parte, a insistat în exportarea revoluţiei, în globalizarea ei şi a
considerat Uniunea Sovietică ca fiind tranzitorie, efemeră, ca pe un cap de pod pentru
expansiunea ideologică, ca pe ceva ce ar trebui să dispară înaintea victoriei planetare a
„comunismului mesianic”; misiunea lui Troţki este întipărită integral de semnul
„atlantismului”, în opoziție cu „eurasianul” comunist – Lenin. „Internaţionalismul”
bolşevic-leninist cu siguranță avea un principiu „imperial”, „eurasian”, al „pământului
mai presus de sânge” – deşi în mod cert, acest principiu a fost deformat şi prost înţeles
din cauza influenţei aspectelor ideologice bolşevice şi, mai important, datorită
activităţilor „agenţilor de influenţă” ai atlantismului din interiorul aceluiași guvern
comunist.
Însumând toate aceste cauze, putem spune că o trăsătură caracteristică a reprezentanţilor
Ordinului eurasian din Rusia a fost aproape „obligatoriu” germanofilia (sau cel puţin
anglofobia), în schimb în Germania eurasienii se simţeau „obligaţi” de a fi rusofili.
Moeller van der Bruck a remarcat: „consevatorii” francezi au fost întotdeauna încântaţi
de exemplul dat de Germania, conservatorii nemţi – de exemplul dat de Rusia. Întreaga
schemă logică este dezvăluită prin fundalul geopolitic, continental al luptei oculte
nevăzute de-a lungul secolelor – Războiul ocult al Continentelor.

9. Aţi spus GRU, domnule Pârvulescu?

Ingeniosul poet, scriitor şi metafizician Jean Pârvulescu, autor al multor opere literare şi
filozofice, a fost singurul dintre conspirologii vestici care constant a accentuat caracterul
geopolitic al „conspiraţiei mondiale” sau, mai exact, al celor două alternative ale
„conspiraţiilor mondiale” („eurasiatică” şi „atlantistă”).
În lunga sa viaţă, plina de evenimente, Jean Pârvulescu a fost familiar cu figuri
proeminente ale istoriei europene şi mondiale, inclusiv cu reprezentanţii unei „istorii
oculte, paralele” – mistici, masoni eminenţi, cabalişti, ezoterişti, agenţi secreţi ai
diferitelor servicii secrete, ideologi, politicieni şi artişti. În particular, a fost prieten cu
Ezra Pound, Julius Evola, Arno Brekker, Otto Skorzeny, Pierre de Villemarest, Raymond
Abellio etc.
Auzind de specificul studiilor mele conspirologice, Pârvulescu mi-a oferit câteva
documente etichetate ca „strict confidenţiale”, care mi-au permis să descopăr multe
detalii majore ale conspiraţiei geopolitice planetare. Un interes special este reprezentat de
materialele privind activitatea organizaţiilor secrete oculte în Rusia.
În descrierea de mai departe voi încerca să expun cele mai interesante aspecte ale
concepţiei lui Pârvulescu. Pe data de 24 februarie la Lausanne, în Elveţia, în faţa
membrilor consiliului administrativ al misteriosului Institut Special pentru Studii Meta-
strategice „ATLANTIS”, Jean Pârvulescu a prezentat un raport sub titlul şocant: „Galaxia
GRU” cu subtitlul „Misiunea secretă a lui Mihail Gorbaciov, URSS-ul şi viitorul marelui
Continent Eurasiatic”.
În acest raport, a cărui copie mi-a transmis-o Jean Pârvulescu, el analizează rolul ocult al
serviciului secret militar sovietic, numit GRU (Glavnoe Razvedvatelnoe Upravlenie –
Direcţia Principală de Informaţii) şi conexiunea GRU cu Ordinul Eurasiatic. Ca referinţă,
Jean Pârvulescu alege cartea binecunoscutului specialist în serviciile secrete sovietice,
faimosul agent al contra-spionajului francez şi director al „Centrului European de Date”,
Pierre de Villemarest, care în 1988 a publicat în Franţa best-seller-ul „GRU, cel mai
secret dintre serviciile secrete sovietice, 1918-1988”.

10. GRU versus KGB

Modelul de conspiraţie al lui Villemarest poate fi condensat astfel: „KGB este un

continuator al partidului, GRU este un continuator al armatei”.
Prin definiţie, armata apără statul, KGB-ul apără partidul. KGB-ul este condus de
principiul „patriotism în serviciul comunismului”, în timp ce armata – de principiul opus
„comunismul în slujba patriotismului”. Pornind de la această opoziţie dintre GRU şi
KGB, ca fiind centrele secrete ale puterii bipolare din URSS (armata şi partidul),
Villemarest construieşte o povestire fascinată şi bine argumentată a istoriei GRU.
Sensul secret al istoriei nevăzute a URSS începând de la Revoluţia din Octombrie şi
ajungând la Perestroika, poate fi găsit în „vecinii” rivali – GRU, numit „Aquarium” sau
„secţia militară 44388” de la Khodynka şi KGB, „biroul de la Lubyanka”.
Dar care este legătura dintre aceste două servicii speciale rivale şi cele două Ordini
geopolitice planetare, cu atât mai secrete şi cu atât mai ascunse decât orice serviciu
secret?
Conform spuselor lui Pârvulescu, Ordinul eurasian era activ în Rusia la începuturile
secolului XX. Printre reprezentanţii lui, Pârvulescu aminteşte de doctorul Badmaev din
St. Petersburg, baronul von Ungern-Sternberg, misterioşii custozi suedezi secreţi ai lui
Rasputin şi multe alte figuri mai puţin cunoscute. De asemenea, este important să
subliniem rolul deosebit al viitorului ofiţer Mikhail Tukhachevsky care, conform spuselor
lui Pârvulescu a fost iniţiat în Ordinul polar miserios în timpul şederii sale în lagărul
Ingolstadt din Germania, unde în perioada 1916-1918 a cunoscut alte figuri ale istoriei
moderne: generalul de Gaulle, generalul von Ludendorff şi viitorul Papa Pius al XII-lea,
monseniorul Eugenio Pacelli.
Tocmai din acest grup de geopoliticieni mistici ruşi a fost mai târziu transmisă ştafeta
regimului bolşevic, dar în mod special iniţiaţilor de atitudine continentală, grupaţi în
armată, unde era un număr important de foşti ofiţeri imperiali care au intrat printre „roşii”
cu scopul de a schimba pe termen lung atitudinea nihilistă bolşevică şi pentru a crea
Marea Putere Continentală, folosind comuniştii.
Este important că printre „roşii” erau anumiţi agenţi ai Ordinului eurasian aflându-se în
misiune secretă continentală. (Este interesant că faimosuil tâlhar „roşu” Kotovsky era un
anarhist de stânga, ocult şi mistic şi parte din biografia sa demonstrează că, în cazul său
au existat legături cu Ordinul eurasian). Astfel, între eurasienii ruşi prerevoluţionari şi
postrevoluţionari a existat mereu continuitate de membri.
Alcătuirea Armatei Roşii a fost afacerea agenţilor eurasieni. Este interesant de amintit un
eveniment istoric: la 27 de zile după crearea Cartierului General al Armatei Roşii pe
Frontul de Est (10 iulie 1918) o echipă de CEKA l-au atacat şi au lichidat toţi membrii,
inclusiv pe comandantul şef.
Războiul crud dintre „eurasienii roşii” din Armată şi „atlantiştii roşi” din gruparea CEKA
a lui Dzerjinsky nu a încetat din primele zile ale istoriei Sovietului. Dar, în ciuda
victimelor, agenţii Ordinului eurasian nu şi-au abandonat misiunea.
Un triumf al eurasienilor a fost crearea GRU în 1918 în interiorul Armatei Roşii, sub
conducerea lui Semion Ivanovici Aralov, un fost ofiţer imperial şi care până în 1917 a
avut legături cu serviciile secrete militare. Mai precis, Aralov a fost şeful
Departamentului Operaţional al Vseroglavștab (Statul Major al Toată-Rusia).
Particularitatea activităţii sale, acea imunitate misterioasă, aproape mistică, de care acest
om s-a bucurat toată viaţa (a murit de moarte naturală în 22 mai 1969) şi alte detalii din
biografia sa ne determină să-l considerăm pe Aralov omul Ordinii Continentale.

11. Eurasienii albi – eurasienii roşii

Conform lui Pârvulescu, afilierea ruşilor la Ordinul Eurasist după Revoluţie a fost
realizată în Armata Roşie, mai precis în cel mai secret departament al ei, în GRU. Dar
acest aspect a fost luat în considerare doar de eurasienii „roşii”. În Europa, eurasienii
„albi” s-au alăturat în mod special naţionaliştilor germani: găsim reprezentanţi ai acestui
Ordin în Abwehr (serviciile secrete de contraspionaj) şi, mai târziu descoperim în secţiile
externe ale SS-ului şi SD-ului (Sicherheit Dienst) (în special SD, al cărui şef, Heydrich, a
fost el însuşi un eurasian convins, din acest motiv a căzut victimă intrigilor atlantistului
Canaris).
Revoluţia a împărţit ruşii între „roşii” şi „albi”, dar în spatele acestei diviziuni
condiţionate a existat o împărţire misterioasă, diferită geopolitic, a două grupări secrete
de arii de influenţă diferite – atlantiştii şi eurasienii. În Rusia „roşie”, atlantiştii erau
grupaţi în jurul CEKA şi în jurul „Politburo” (biroul politic). Nu erau mai puţini atlantişti
printre emigraţia de ruşi „albi”: în afară de spionii englezi evidenți – liberali ca Kerensky
şi alţi democraţi şi social-democraţi, chiar şi în conservatorismul reacţionar extrem,
monarhist, lobby-ul atlantist era foarte puternic. Majoritatea copleşitoare a emigranţilor
ruşi care au apărut în SUA era conexă acestei poziţii geopolitice atlantiste.
Într-un moment anume, la începuturile anilor 30, reţeaua de agenţi GRU din Europa şi
mai ales din Germania se infiltrează adânc în structurile serviciilor secrete germane şi
franceze iar reţeaua GRU „dublează” reţeaua NKVD-ului şi mai târziu, pe agenţii KGB.
Agenţii GRU s-au infiltrat în primul rând în structurile armatei şi uneori postul de
comandă eurasian nu îşi face din oamenii GRU şi din alţi agenţi secreţi europeni
duşmani, ci mai mult, aliaţi, colaboratori, pregătind în secret un nou proiect continental
eurasiatic. Iarăşi nu vorbim despre agenţii dubli, cât despre unitatea intereselor
geopolitice de la cel mai înalt nivel. Astfel, în Germania GRU menţine legătura cu Walter
Nikolay, şeful „Biroului problemei evreieşti”. Mulţumită lui, GRU capătă acces în
direcţia Abwer, SS şi SD. Figura centrală a acestei reţele a fost Martin Bormann. Acest
fapt a fost binecunoscut aliaţilor după chestiunile în legătură cu procesul de la Nurenberg
şi mulţi aliaţi au fost convinşi ca Bormann a fost ascuns în URSS în 1945. Este cunoscut
cu siguranţă faptul că Walter Nikolay a murit în mai 1945.

12. Pactul Ribbentropp-Molotov şi răzbunarea ulterioară a atlantiştilor

Jean Pârvulescu, în relaţie apropiată cu însuşi Martin Bormann, prieten al lui

Ribbentropp, povesteşte o istorisire revelatoare, în care pune în lumină anumite aspecte
ale secretelor războiului ocult dintre cele două Ordini geopolitice.
Arno Brekker, faimosul sculptor german, care l-a cunoscut îndeaproape pe Bormann, i-a
povestit lui Pârvulescu despre vizita ciudată a lui Bormann în Jackelsburg: „Pe 22 iunie
1941, imediat după atacul Germaniei lui Hitler asupra URSS, Bormann a venit la el, fără
avertizare, într-o stare de şoc, părăsindu-şi biroul din Reichskanzlerei. Repeta în mod
constant aceeaşi propoziţie ciudată: „În ziua asta de iunie, Nefiinţa câştigă în faţa Fiinţei.
Totul s-a terminat… Totul e pierdut…”. Când sculptorul l-a întrebat ce a vrut să spună,
Bormann a tăcut; apoi, în uşă s-a întors ca şi când ar fi vrut să mai spună ceva, apoi a
decis să tacă şi a plecat trântind uşa.”
Aceasta a fost marea prăbuşire a tuturor eforturilor pe termen lung a agenţilor eurasieni.
Pentru atlantişti ziua de 22 iunie 1941 a fost o zi de sărbătoare: războiul din interiorul
continentului a celor două mari puteri eurasiene era o garanţie a triumfului Ordinii
Atlantice, indiferent de partea cui ar fi fost victoria.
22 iunie 1941 pentru Ordinul eurasian a fost un eveniment cu mult mai tragic decât
Revoluţia din Octombrie. Este important a sublinia că agenţii Ordinii Eurasiene au depus
toate eforturile pentru evitarea conflictului. În 1936, Stalin, trecând definitiv de partea
Ordinii Eurasiene, i-a transmis lui Berzin, şeful GRU (Berzin a fost excepţia de la regulă:
agent atlantist conducând organizaţia eurasiană şi lucrând în interiorul ei pentru NKVD)
ordinul: „Întrerupe imediat orice activitate împotriva Germaniei” (trebuie notat că Berzin
a ignorat ordinul).
În 1937 Heydrich şi Himmler îl asigură pe Fuhrer printr-un raport secret că: „Germania
nu mai este o ţintă a Kominternului şi nici a altor acţiuni sovietice subversive.” Pentru
eurasieni pactul Ribbentropp-Molotov a fost încununarea succesului strategic. Dar în
ultimul moment au apărut forţele Oceanice. Eurasienii din GRU şi, mai ales cei din
armată – Voroșilov, Timoșenko, Jukov, Golikov etc – au refuzat să creadă până în
ultimul moment în posibilitatea războiului, deoarece influenţa eurasiană (şi rusofilă) în
cel de-al treilea Reich le era bine cunoscută.
Propaganda naţional-socialistă antislavică a fost considerată atât de neînsemnată şi
superficială, ca şi retorica marxistă demagogică din URSS. Generalul Golikov
(ascunzându-şi originile nobile, data de naştere adevărată şi biografia sa adevărată din
motive pur legate de conspirația din Ordinii Eurasiatice) chiar le-a reproşat subalternilor,
aflând o frântură de informaţie cum că Germania traversează graniţa Rusiei: „Provocare
engleză! Investigaţi!”. În acel moment nu ştia ceea ce Bormann deja aflase: „Nefiinţa a
câştigat împotriva Fiinţei.”

13. Profilul de lobby atlantist

Ordinul Atlantic secret are o istorie veche. Unii autori tradiţionalişti îl amplasează în
societăţile iniţiatice ale Egiptului antic, în special într-o sectă de adoraţie a zeului Seth,
ale cărui simboluri erau Crocodilul şi Leviatanul (animale acvatice) de asemenea şi
Măgarul Roşu (vezi J. Robin „Societăţile secrete într-un rendez-vous apocaliptic” şi J.M.
Allemand „Rene Guenon şi cele şapte turnuri ale diavolului”).
Mai târziu, secta lui Seth s-a unit cu alte culte feniciene, în special cu sângerosul cult al
lui Moloch. Conform conspirologului francez din secolul al XIX-lea, Claude Grace
d’Ors, această organizaţie secretă a rezistat multe secole după căderea civilizaţiei
feniciene. În Europa Evului Mediu au existat sub numele de „Menestrelii Morganei”, a
căror emblemă era „Moartea Dansând” sau Dansul Macabru. Grace d’Ors a afirmat că
reforma lui Luther a fost sub comanda acestei secte şi că protestanţii (în special cei anglo-
saxoni şi francezii) au rămas încă sub influenţa ei.
Jean Pârvulescu consideră că Joseph Balsamo a fost unul din agenţii importanţi ai acestui
Ordin secret care a ieşit la suprafaţă la sfârşitul secolului XVIII sub masca a masoneriei
neregulare a ritului „egiptean”, masoneria de rit Memphis, mai târziu Memphis-Misraim.
O asemenea preistorie simbolică a atlantiştilor caracterizează substanţa strategiilor
geopolitice şi cultural-economice. Înţelesul său este redus la accentuarea valorilor
„orizontale”, pentru a aduce în prim plan aspectele cele mai de jos ale fiinţei umane şi ale
societăţii ca întreg.
Aceasta nu înseamnă că atlantismul este echivalent cu materialismul obişnuit, dar totuşi,
aspectul „material”, pur economic, comercial al activităţii umane ocupă locul central.
Noţiunea de sistem de valori la un nivel pur uman presupune individualism şi
„antropocentrism” radical, specific pentru atlantism în toate manifestările sale şi paralel
acestei noţiuni, ironia depresivă şi scepticismul tipic „atlantic” ies la suprafaţă în relaţie
cu măsura ideală, supra-umană a vieţii.
De fapt, simbolurile Măgarului Roşu şi ale Morţii Dansând oglindesc substanţa
scepticismului „atlantic” şi conform schemei logice ciudate a istoriei formele sociale şi
religioase cele mai radicale ale conştiinţei protestante, individualiste, după reforma lui
Luther, erau atrase ca un magnet către regiunile atlantice – către Anglia şi Vestul
îndepărtat, către America, unde formele extreme ale protestantismului radical,
întruchipate de baptişti, quakeri şi mormoni, şi-au găsit un teren propice.
J.M. Allemand marchează o colaborare simbolică: de la Cadiz – un port istoric de
referinţă al coloniilor feniciene din peninsula iberică – Cristopher Columb a navigat în
expediţia sa atlantică finalizată prin descoperirea Americii.
Dar consolidarea Ordinului Atlantic în Vestul îndepărtat şi crearea unei civilizaţii
exclusiv atlantiste în SUA, conform proiectului acestui Ordin au fost doar o etapă
intermediară în planurile „neo-cartagineze” ale atlantiştilor. Pasul strategic următor a
constat în exportarea modelului atlantic pe alte continente, în colonizarea geopolitică a
întregii planete, în răspândirea Vestului, în sens geopolitic mistic, în toată lumea,
incluzând bineînțeles şi Răsăritul.
Prin urmare, reţeaua de agenți atlantişti din statele eurasiene nu numai că a urmărit un
scop defensiv (slăbind forţele geopolitice alternative), dar au şi amplificat operaţiuni
ofensive. Avangarda „atlantismului” în Eurasia era compusă din „stângişti”, din
mișcările „anarhiste” subversive, deşi în chiar mediul lor, întotdeauna a existat o opoziţie
internă de agenţi eurasieni.
Cu toate acestea, trebuie să recunoaştem „socialismul economic” şi „comunismul” din
natura lor teoretică pură ca fiind formă de propagandă „atlantică”, ca fiind masca socio-
politică a Ordinii secrete a Măgarului Roşu. Dacă luăm în calcul doctrinele geopolitice
oculte ale polului atlantic devine evident de ce mişcările subversive „stângiste” au fost
atât de încurajate de puterile anglo-saxone în Europa şi în ţările eurasiene, în timp ce în
Anglia şi mai ales în America, „comuniştii” şi „social democraţii” au reprezentat un
procent nesemnificativ. Pentru curentul „atlantist”, „stângiştii” au fost întotdeauna în
Eurasia cea de-a cincea coloană.
Tocmai de aici derivă acea armonie naturală dintre atlantiştii ruşi de înclinaţie comunistă
şi capitaliştii anglo-saxoni, care adeseori ne conduc pe o pantă incertă, întrebându-ne
despre această înţelegere reciprocă dintre „duşmanii de clasă” – dintre bolşevicii
„mesianici” cu dictatura lor proletară şi bancherii din Wall Street, al căror cult era Viţelul
de Aur.
Societatea secretă a Morţii Dansând, Măgarul Roşu, „Menestrelii Morganei”, „Frăţia
Oceanului” – aceste imagini ne vor ajuta să înţelegem schema logică a curentului
atlantist, ce aspiră nu numai către apărarea „insulelor” lor, dar şi către schimbarea lumii
într-o „Cartagină”.

14. KGB-ul în slujba „Dansului Macabru”

Pierre de Villemarest a definit în mod corect CEKA (OGPU, NKVD, KGB) ca fiind
„continuatoarea partidului”. Mai precis ar fi să spunem că este centrul secret al partidului,
mintea şi sufletul său. Jean Pârvulescu a completat această definiţie cu dimensiunea
geopolitică ocultă. Conform lui Pârvulescu, KGB-ul este centrul celei mai directe
influenţe a Ordinului Atlantic, Ordinului „Dansului Macabru”. KGB-ul este o camuflare
a acestui Ordin.
Mulţi sunt cei care au ghicit că acestea sunt culisele oculte ale KGB. Unii chiar au vorbit
despre prezenţa în KGB a unei organizaţii oculte de studii parapsihologice , despre aşa-
zisa „Companie Viy” de magie neagră, în care toate figurile politice conducătoare ale
URSS-ului au primit consfinţirea lor. Cu toate acestea, zvonurile despre misterioasa
„Companie Viy”, în cea mai mare parte sunt doar ultra-simplificate, descrieri groteşti ale
unei realităţi mult mai subtile şi mai profunde, aşa cum misiunea ocultă a KGB-ului nu
este deloc redusă la magie sau experienţe parapsihologice.
KGB-ul a fost iniţial planificat pentru a fi singura structură ideologic-punitivă, înfiinţată
pentru a controla subiectele spaţiului cultural social comunist. Comuniştii, prin
dimensiunea lor ideologică, mesianică, marxistă, în relaţie cu populaţia eurasiatică a
regiunilor supuse, întotdeauna s-au auto-intitulat colonizatori, noi veniţi, întotdeauna au
ţinut o distanţă ideologică faţă de nevoile, cerinţele şi interesele populaţiei indigene. La
un nivel ideatic pur, ei au ţinut la impunerea în faţa populaţiei eurasiene a unui model de
economie centralizată, nefirească pentru ei – care a necesitat folosirea unui aparat
represiv.
CEKA (NKVD, OGPU, KGB) a fost iniţial o parodie a Ordinului „cavalerilor
ideologici”, chemată să pedepsească băştinaşii şi să le înăbuşe chemarea lor înnăscută
pentru „pământ”. CEKA (şi KGB) de asemenea au profesat teza „sângelui mai important
decât teritoriul”, dar până şi aceasta într-o formulă complet greşit înţeleasă, în varianta
sângeros-sadică, precum o cutremurătoare amintire a sângerosului cult fenician al lui
Moloch, de care agenţii atlantişti au fost întotdeauna tipologic şi generic strâns legaţi.
CEKA-KGB a deservit întotdeauna „Moartea Dansând”. Multe paradoxuri şi legende
aparent nedemne de încredere (din cauza naturii lor inumane), conexe acestei organizaţii
sumbre, au devenit mult mai clare, dacă luăm în considerare legătura nu numai
metaforică, dar şi ezoteric-ocultă, a acestui Ordin cu cele mai vechi culte antice din
Orientul Mijlociu. Această organizaţie nu au încetat niciodată să fie aderentă la asemenea
culte până în ziua de azi, continuând „firul roşu” al societăţilor secrete de tip atlantist
europene şi din Orientul Mijlociu.

15. Convergenţa serviciilor secrete şi „misiunea polară a GRU”

CIA, ca instrument al atlantismului american, aparţine tipologic aceleaşi categorii de

conspiraţie. În plus, la originile acestei organizaţii găsim figuri renumite ale masoneriei
americane, pe care oricum masonii europeni o consideră ca fiind neregulară, eretică şi
sectantă. (Se ridică întrebarea necesităţii: „există ceva în SUA din sfera religiosului şi
metafizicii care să nu fie eretic sau sectant?”)
CIA, ca şi KGB, nu a fost niciodată indiferentă la magie şi parapsihologie şi rolul său în
civilizaţia modernă este comparabil cu cel al KGB-ului, deşi caracteristica sadic-
sângeroasă în cazul CIA nu este atât de evidentă. Încă de la începutul secolului, CIA (şi
precursorii ei) împreună cu serviciile secrete engleze, au împânzit Eurasia cu o reţea de
agenţi care au influenţat constant cursul evenimentelor istorice printr-o manipulare
atlantistă.
Într-un fel, este foarte posibil să vorbim despre o „convergenţă a serviciilor secrete
speciale”, despre „fuziunea” dintre KGB şi CIA, despre unitatea lor la un nivel
geopolitic. Aceasta explică o asemenea abundenţă a aşa-numiţilor „spioni sovietici” în
cele mai înalte structuri ale puterii americane, de la Hiss la Reserford care, conform unor
autori, a transmis proiectul bombei cu hidrogen sovieticilor.
Este necesar să notăm că dublarea reţelei agenţilor KGB în SUA şi în alte ţări anglo-
saxone de către reţeaua de agenţi GRU a stat la baza unui conflictului secret constant al
GRU cu „vecinii” de la Lubyanka. Şi dată fiind contradicţia radicală a orientării
geopolitice şi chiar metafizice a celor două structuri secrete sovietice, ar însemna în mod
logic să bănuim că singurul şi adevăratul oponent ala CIA a fost GRU, şi nicidecum
KGB-ul.
Această convergenţă a serviciilor secrete, la fel ca şi realinierea convergentă a
comuniştilor sovietici de vârf cu mondialiştii americani, stă la baza unităţii orientării
fundamentale geopolitice, la baza unităţii structurii secrete, ceea ce determină folosirea
atât a atlantiștilor vestici cât şi a agenţilor atlantişti din est, deseori ocupând cele mai
înalte posturi în stat şi în nomenclatura politică.
Dar fuziunea completă şi deschisă a acestor două afilieri a Ordinului „Dansului Macabru”
a fost împiedicată de eforturile lobby-ului alternativei eurasiene, legată genetic de GRU şi
de Statul Major General al Armatei Roşii, de asemenea incluzând în reţeaua sa multe
structuri ale serviciilor secrete europene şi asiatice (în mod special din Germania şi
Franţa – conectate la planul geopolitic secret al generalului de Gaulle, din ţările arabe şi
din alte ţări) unite în slujba Ordinului Eurasian (dealtminteri numit şi Societatea
„Menestrelilor lui Mursya” sau „Ordinul Polar din Heliopolis” sau „Ordinul lui Apollo”,
învingătorul solar al Şarpelui-Piton, acel Şarpe pe care tradiţia grecească l-a identificat cu
zeul egiptean Seth, cu Măgarul Roşu.
16. Răsăritul şi eclipsa soarelui eurasian

Să schiţăm în mare războiul ocult al Ordinului eurasian împotriva Ordinului atlantic din
interiorul sistemului sovietic. Aşa cum am spus în capitolele precedente, Lenin a aderat la
aspiraţiile eurasiene. În timpul conducerii sale, a fost creat GRU sub comanda devotatului
eurasian Semion Ivanovich Aralov. Aralov a trecut prin toate nivelele structurii acestei
organizaţii militare secrete cu principii eurasiene continentale, adunând în jurul său cei
mai valoroşi şi eficienţi „fraţi eurasieni” care ca şi el, au fost trimişi printre rândurile
roşiilor pentru a îndeplini misiunea lor specială metapolitică. Este curios faptul că la
începuturile anilor 60 Aralov a scos o carte cu un titlu sugestiv: „Lenin ne-a condus către
victorie”.
Trebuie să remarcăm aici un amănunt important: acei aşa-zişi „gardieni leninişti”, în
ciuda afinităţilor politice faţă de Lenin, aparțineau la nivel geopolitic în majoritate
covârșitoare orientării geopolitice atlantice. Cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Lenin,
nicidecum „ambiţiosul tiran Stalin” (aşa cum consideră unii greşit), au stat în spatele
demisie lui Lenin de la guvernul ţării. Sfârşitul guvernării leniniste marchează transferul
puterii în mâinile atlantiştilor şi de fapt în a doua jumătate a anilor 20 şi în prima parte a
anilor 30 suntem martorii unei îmbunătăţiri semnificative a relaţiilor dintre URSS şi ţările
anglo-saxone şi în primul rând, a relaţiilor cu SUA.
Paralel cu aceasta se observă şi permutările simptomatice de cadre din interiorul GRU.
Atlantistul şi cekistul Berzin, creând o structură de informaţii cu ajutorul Kominternului
şi a comuniştilor fanatici, este numit pentru înlocuirea eurasianului Aralov în fruntea
GRU. Dar nici chiar Berzin nu reuşeşte să schimbe orientarea GRU. Structurile create de
Aralov sunt puternice şi în acelaşi timp, suficient de flexibile pentru a capitula fără luptă.
În ciuda tuturor atacurilor CEKA şi NKVD asupra armatei, militarii au avut suficientă
autoritate şi au conservat elita lor intelectuală geopolitică în rândurile GRU.
Un detaliu interesant merită notat: toţi şefii GRU care l-au înlocuit pe Aralov înainte de
începerea Marelui Război Patriotic au fost executaţi. Le prezentam lista: O.A. Stigga,
A.M. Nikonov, Y.K. Berzin, I.S. Unschlikht, S.P. Uritskiy, N.I. Yezhov, I.I. Proskurov.
Nici unul dintre ei (mai puţin generalul Proskurov) nu erau cadre militare, toţi au luptat
împotriva ideii eurasiene din fruntea GRU, dar asta nu înseamnă că GRU nu a rămas
singura organizaţie eurasiană care acţionează în secret pentru îndeplinirea marelui proiect
continental.
Demiterea lui Berzin în 1934, după ce nouă ani a fost la conducerea GRU a reprezentat o
criză severă pentru războiul ocult dus în spatele scenei guvernului sovietic. Venirea lui
Hitler la putere a întărit extraordinar poziţiile „lobby-ului eurasiatic” din interiorul
guvernului sovietic. În 1934 agenţii GRU au început pregătirile uniunii strategice
germano-ruse, atingând punctul culminant cu pactul Ribbentropp-Molotov.
Stalin îşi afişează în sfârşit deschis susţinerea orientării eurasiene, considerând că
tendinţele anti-atlantiste ale naţional-socialismului vor monopoliza atenţia puterilor
anglo-saxone şi astfel, va fi posibilă distrugerea puternicelor grupuri de influenţă
„atlantice” din interiorul URSS-ului. Începe distrugerea „gărzilor leniniste”. Toate
procesele staliniste, uneori aparent absurde şi fără temei erau, de fapt foarte bine
întemeiate la nivel geopolitic. Toate conspiraţiile „stângiste” şi de „dreapta” erau complet
reale – deşi Stalin nu le-a dizolvat pentru a incrimina întregul „grup de interese atlantist”
care acţiona deja de mult timp în guvernul sovietic. Stalin probabil avea motive să se
teamă de o reacţie nemiloasă, teribilă. Deci a fost constrâns să-şi camufleze şi să-şi
concentreze separat acuzaţiile asupra unuia sau altui grup de cadre de nivel înalt, prin
acuzaţii „relative” şi etichetări alegorice. Rând pe rând, strat cu strat, Stalin a lichidat
toată reţeaua de agenţi de influenţă ai „Noii Cartagine”.
Cu toate acestea, reacţia adversă a fost inevitabilă. Asasinarea mareşalului
Tukhachevsky, capul lojei „Polare” din Armata Roşie, a avut un impact puternic asupra
grupului de interese eurasian. În sens invers, şi în acest caz răzbunarea atlantistă asupra
lui Tukhachevsky şi toate reclamaţiile împotriva lui erau bine întemeiate, acestea fiind
adevărate din perspectiva „atlantică”, în contextul sabotării anti-eurasiene.

(va urma)

Vezi si

Erorile ortodoxiei ruse, erorile lui Dughin, erorile lui Putin: Rusia – “buricul
pamantului”. Profesorul Ilie Badescu despre Geopolitica, Ortodoxie si Romania Mare

Dughin despre postmodernism: “pur satanism”. Savantul basarabean Sergiu Căpiță

(Sergei Kapitsa) in dialog cu Aleksandr Dughin despre religie si modernism. VIDEO

Noua identitate strategica a Rusiei dupa caderea Cortinei de Fier. Prof Ilie Badescu
despre viziunea lui Aleksandr Dughin privind marele dualism geopolitic – talasocratie
versus telurocratie – si pozitia Romaniei pe harta lumii

INEDIT. Marele geopolitician nationalist rus Aleksandr Dughin, despre Geopolitica

Romaniei Mari si Mici intre Atlantism si Eurasia. O prefata la “Fundamentele
Geopoliticii”

Harta este preluata de la Burak Arikan, care prezinta si hartile geopolitice ale euro-
dolarului: 1899 European Geopolitics Blog