1.Obiectul de studiu al politologiei şi structura ei.

Geneza şi evoluţia politologiei ca

ştiinţă.

Stabilirea obiectului de studiu al stiintei politice impune precizarea unor elemente

preliminare cum ar fi: domeniul sau distinct de studiu; notiunile, categoriile,
conceptele procesele si legitatile specifice cu care aceasta opereaza; functiile
indeplinite in domeniul cunoasterii, a interdisciplinaritatii si mai ales in practica
sociala; locul pe care respectiva stiinta il ocupa in sistemul stiintelor sociale si
politice; utilitatea si eficienta sa sociala. Definirea obiectului politologiei a nascut si
dezvoltat o diversitate de opinii, pozitii in gandirea contemporana, care pot fi
sintetizate in trei mari orientari: a

)Politologia – stiinta a studiului statului Este o orientare mai veche, ea fiind prezenta
inca dinainte de Montesquieu ea aducand in sustinerea sa urmatoarele argumente: -
insasi etimologia termenului de politologie polis-stat si logos-stiinta, adica stiinta care
are ca obiect de studiu statul, puterea si institutiile sale; - statul ar fi cea mai veche si
mai importanta institutie politica a societatii, cu un rol central in sistemul politic, fapt
ce ar presupune de asemenea studiul acestuia de politologie. O asemenea orientare nu
este acceptata de cei mai multi politologi care la randul lor aduc contra argumente: -
termenul initial de politologie nu avea in vedere sensul, continutul actual, ci el se
referea la politica, putere, conducere in general, iar statul era conceput si ca o
comunitate sociala, nu numai ca o institutie politica; - asa cum o dovedesc ultimele
cercetari statul nu este cea mai veche institutie politica a societatii, ea a fost precedata
de altele. Chiar daca este cea mai importanta institutie a sistemului politic, dar nu
unica, importanta ei decurge tocmai din existenta celorlalte si interactiunea cu acestea;
- statul este studiat si de alte stiinte cum ar fi cele economice, juridice, filosofice fapt
ce ne poate conduce la ideea ca si aceste stiinte ar trebui sa aiba ca obiect de studiu
statul;

-politologie-stiinta a statului inseamna o ingustare nejustificata a obiectului acestei

discipline. Importante elemente ale sistemului politic ca partidele politice, puterea,
spiritualitatea politica, norma, conduita si activitatea politica ar ramane in afara
obiectului sau de studiu.
2.Conceptele, metodele și funcţiile politologiei. Politologia în sistemul ştiinţei
contemporane.
Amploarea acestor functii, utilitatea lor nu sunt aceleasi in toate societatile si sistemele sociale, ci ele sunt,
in mare masura determinate de o serie de factori, cum ar fi: - natura regimului social si a fortelor social-
politice aflate la putere; - nivelul dezvoltarii vietii materiale si spirituale; - gradul dezvoltarii vietii politice si
in special a democratismului; - sarcinile, obiectivele politice urmarite si realizate. In esenta, politologia
exercita urmatoarele functii

: a)functia cognitiva Politologia realizeaza o functie de cunoastere si interpretare a realitatii politice. Aceasta
cunoastere este obiectiva, nepartinica si nepartizana, lipsita de pozitie si incarcatura ideologica si este un
bun al intregii societati si vizeaza politicul in ansamblul sau, procesele si legitatile sale generale. b)functia
creativa Cunoasterea realizata de politologie se materializeaza in elaborarea unor teorii, conceptii, doctrine
si programe politice, intr-un cuvant in crearea unor valori politice ce vor crea si fundamenta cultura politica.
Politologia nu numai ca se intemeiaza pe valori, ci ea insasi creeaza valori, valorile politice

. c)functia praxiologica Politologia nu este numai o stiinta teoretica, abstracta ci ea este dublata de o
importanta dimensiune praxiologica. Prin rezultatele si concluziile la care ajunge, ea este in masura sa ofere
solutii pertinente pentru imbunatatirea si perfectionarea sistemului politic. Totodata politologia ofera
modele alternative de dezvoltare social-politica fie pentru reformarea sistemului existent sau chiar pentru
transformarea radicala a acestuia.

d) functia formativ-educativa civica si patriotica Prin datele, cunostintele si informatiile dobandite, prin
valorile politice create si puse in circulatie, politologia contribuie in mare masura la formare si dezvoltarea
unei educatii civice patriotice si politice, a constinţei de sine a individului si a societaţii.

e) functia previzionala Singura sau impreuna cu alte stiinte sociale sau politice de ramura, politologia poate
prefigura modelele si alternativele de dezvoltare sociale si le pune la dispoziţia societaţii. In sistemul
contemporan al stiinţelor politice, politologia reprezinta o disciplina fundamentala, o stiinţa sociala
particiulara consacrata fenomenului politic , singura in masura sa studieze “politicul in sine“ sau dupa cum
aprecia Julien Freund “politicul ca esenţa autonoma“.

Metodele politologie:

1.-metoda dialectica –prima metoda care a aparut in antichitate.

Metoda logica

Metoda modelare-modelarea diferitor situatii politice.

Metoda istorica

Metoda institutionala-se bazeaza pe institutiile politice ;statul , parlamentul.

Metoda sistemica.
Metoda psihologica

Metodele cantitative si calitative.

Metodele comparative

Metoda secventei temporale

Fiind o stiinta a studiului societatii, a politicului, politologia face parte atat din cadrul
stiintelor sociale, cat si a celor politice. Ea se afla in relatii de comunitate, dar si de
identitate, particularitate cu stiintele sociale: istoria, filosofia, economia, politologia.
Relatia, raportul de comunitate dintre politologie si stiintele sociale decurge din faptul
ca toate au ca obiect de studiu societatea. Particularitatea, individualitatea dintre
politologie si stiintele sociale vine de la domeniul distinct de studiu al societatii,
specific fiecarei stiinte in parte. Intre politologie si stiintele sociale se naste, se
dezvolta relatii de interactiune, interdependenta, de complementaritate reciproca.
Cunostintele, datele, informatiile acestor stiinte sociale sunt folosite de politologie in
studiul politicului. La randul lor si aceste stiinte se pot folosi de datele si cunostiintele
oferite de politologie, contribuind astfel la o analiza detaliata si profunda a societatii.
Un al doilea plan al relatiilor, raporturilor este cel dintre politologie si stiintele
politice de ramura: filosofia politica, sociologia politica, antropologia politica,
doctrina politica, stiinta puterii, stiinta partidelor, etc. Acest raport impune atat
precizarea elementelor de comunitate intre politologie si stiintele politice de ramura,
dar indeosebi si mult mai important, a celor de distinctie, de individualitate.

3.Politica ca fenomen social: esenţa şi structura. Funcţiile, particularităţile şi

criteriile clasificării politicii.

Politica-este arta sau stiinta despre conducere

-este activitatea sau afaceri ale guvernului , politicului si partidului politic ,

este conducerea sau participarea treburilor politice.

Politica este o stiinta , arta , practica sociala domeniu sau sfera aparte a societatii care
dirijeaza prin intermediul institutiilor de stat.

Politica este cine?cit?ce si cum?

Definitia aceasta este functionala prin 3 principii:

1.Competitia pentru a obtine anumite resurse de multe ori pe contul altora.

2,Necesitatea de cooperare pentru adoptarea deciziilor.

3.Natura puterii politice.

*Dimensiunile politice:

-politica ca stiinta –este cea mai importanta arta dintre toate politicile spunea
Aristotel,

-politica ca arta-este ca o arta a conducerii cu oamenii , Platon.

-politica mecanism de redistribuire a resurselor –este bazata pe 2 aspecte aspect

distributiv si directiv , este redistribuirea autoritara prin intermediul politicii.

-politica este expresia concentrata a economiei –spunea Lenin

Functiile politicii:

1.functia asigurarii inovatiei dezvoltarii sociale a omului , largirea sferei relatiilor

dintre popoare , om si natura.

2.integrarea diferitor paturi sociale , mentinerea compexitatii sistemului social al

stabilitatii si ordinii,

3.politica exprima interese in raport cu puterea gruparilor si paturilor sociale.

4.dirijarea si conducerea proceselor sociale , rationalizarea si rezolvarea

contradictiilor ce apar, asigurarea unui dialog civilizat dintre stat si cetateni.

5.socializarea personalitatii , formarea omului ca fiinta independenta si social activa.

Structura politicii:

-interesul politic.

-relatiile politice

-organizarea politica

-activitatea politica

-cunostinta politica
 4.Determinismul şi interacţionismul în coraportul politicului şi
economicului.

25Politica internaţională și tendințele contemporane ale acesteia.

Ordinea economică internaţională exprimă modalitatea de organizare în timp şi spaţiu a elementelor

economiei mondiale, altfel spus, raporturile de putere care există între componentele sistemului economic
mondial8 . Puterea în relaţiile internaţionale exprimă capacitatea unei naţiuni de a utiliza activele sale
tangibile şi intangibile, astfel încât aceasta să influenţeze comportamentul altor naţiuni.

Politica mai poate fi definită şi ca acţiunea de a determina pe cineva să facă ceea ce nu doreşte să facă sau
să împiedice pe cineva să facă ceea ce doreşte să facă9 . Exercitarea puterii se poate realiza pe cale militară,
pe cale economică, politică sau prin influenţă

. Puterea militară este un mijloc tradiţional de impunere a voinţei unui stat şi de a determina o anumită
ordine internaţională. Exemplele sunt numeroase, de altfel, actuala ordine internaţională este determinată
într-o proporţie semnificativă de rezultatul confruntării militare din cel de-al doilea război mondial.
Modalitatea economică de a determina ordinea mondială este una dintre cele mai întâlnite căi de a
influenţa raporturile de putere. Germania sau Japonia s-au impus în economia mondială prin forţa
economiilor lor şi nu pe cale militară.

Puterea politică poate determina şi ea un anumit sistem de relaţii internaţionale. De exemplu, SUA îşi
foloseşte forţa politică pentru a convinge Israelul să negocieze cu ţările arabe din Orientul Mijlociu. În ceea
ce priveşte influenţa, ea exprimă capacitatea de a exercita presiuni asupra unui stat, altele decât cele legate
de utilizarea în mod implicit sau explicit a forţei sau a sancţiunilor economice.Noua ordine internaţională
este, de fapt, un document cu 18 prevederi ce susţine schimbări la nivel internaţional, care să permită
ţărilor mai puţin dezvoltate să găsească o ieşire din starea de sărăcie în care se ală.

Printre prevederile acestui document se numără: - creşterea preţurilor produselor de export ale ţărilor în
dezvoltare în concordanţă cu cele ale ţărilor dezvoltate,

- dezvoltarea unui mecanism de transfer de tehnologie către ţările în dezvoltare, care să fie separat de cel al
investiţiilor străine,

- atingerea ţintei de 0,7% din PNB-ul ţărilor dezvoltate ca asistenţă financiară oficială pentru dezvoltare, -
tarife reduse pentru exporturile ţărilor în dezvoltare pe pieţele ţărilor dezvoltate,

- reafirmarea dreptului suveran al statelor asupra resurselor naturale şi al activităţii economice desfăşurate
pe teritoriul lor, ceea ce însemna dreptul de naţionalizare a proprietăţilor deţinute de străini
26 ,Politica externă a Republicii Moldova: principii şi priorităţi.(aici is mai multe
ideii copilasi alegeti ce va intereseaza):D
Principalele priorităţi ale politicii externe a Moldovei
Reieşind din interesele naţionale, ţinînd cont de dinamica şi natura proceselor care au loc în relaţiile internaţionale,
trebuie stabilite următoarele priorităţi ale politicii externe a Republicii Moldova:
1. Menţinerea unor relaţii reciproc avantajoase de vecinătate cu Ucraina şi România, în baza recunoaşterii
necondiţionate a suveranităţii, integrităţii teritoriale şi inviolabilităţii frontierelor ţării, neamestecului în treburile interne,
consolidarea cooperării multiplane, reieşind din interesele comune şi din respectarea dreptului internaţional şi a
drepturilor omului;
2. Încheierea Tratatului de Frontieră cu România. Pînă la încheierea unui tratat ar trebui să fie revizuite toate
contractele, inclusiv interdepartamentale, care pot fi interpretate ca documente, ce încalcă suveranitatea Republicii
Moldova, în lipsa unui tratat de frontieră cu statele vecine.
3. Dezvoltarea unor relaţii strategice cu Federaţia Rusă în baza principiilor de egalitate, recunoaşterea integrităţii
teritoriale şi suveranităţii Republicii Moldova, cooperarea reciproc avantajoasă bilaterală în domeniul securităţii, precum
şi în comerţ, în domeniul economic, umanitar şi de altă natură.
4. Dinamizarea integrării Republicii Moldova în procesele şi structurile europene. În condiţiile în care noua arhitectură a
ordinii din lume se formează în jurul polilor puterilor mari, Moldova se orientează spre Uniunea Europeană, graţie
ponderii sale politice şi economice de netăgăduit pentru asigurarea propriilor sale perspective pe termen lung în ce
priveşte dezvoltarea economică şi securitatea naţională. Din punct de vedere politic, acest lucru înseamnă stabilitate
democratică, creşterea nivelului de securitate al statului şi cetăţenilor. Din punct de vedere economic − înlăturarea
sindromului de economie periferică, avansarea competitivităţii ţării pe termen lung pe piaţa europeană, creşterea
oportunităţilor de acces la fondurile de dezvoltare, investiţiile în tehnologiile noi. Necesitatea obiectivă de a se alătura
Europei unite vine din necesitatea de a consolida statalitatea ţării, a independenţei şi suveranităţii sale, tradiţiilor,
identităţii etnice, lingvistice şi culturale, precum şi restabilirea integrităţii teritoriale a statului moldovenesc;
5. Consolidarea în continuare a parteneriatului cu SUA, bazat pe obiective strategice comune la nivel regional −
asigurarea stabilităţii şi securităţii în sudul Europei de Est şi regiunea Mării Negre. Aprofundarea relaţiilor bilaterale, care
vizează soluţionarea aşa-numitelor „conflicte îngheţate” de ieşire a trupelor străine de pe teritoriul Republicii Moldova, de
interacţiune în procesul de realizare a tranziţiei către un regim democratic consolidat şi o economie de piaţă competitivă,
atragerea de investiţii străine, care rămîn element crucial în dezvoltarea economiei;
6. Folosirea în interesul ţării a schimbării realităţilor geopolitice în Europa de Sud-Est, legate de extinderea NATO şi UE
la Est şi cu confruntarea cu Rusia pentru desfăşurarea în continuare a acestor procese, luînd în consideraţie posibilitatea
înfiinţării unui spaţiu comun de securitate pe continentul eurasiatic;
7. Elaborarea direcţiilor de politică externă la nivel regional, care ar trebui să reiasă din principiul politicii unui parteneriat
raţional şi priorităţile intereselor naţionale ale ţării în relaţiile cu statele din spaţiul Carpato-balcanic şi regiunea Mării
Negre;
8. Executarea riguroasă a acordurilor de prietenie şi de cooperare încheiate de Republica Moldova în cadrul CSI, într-
un climat de încredere reciprocă şi respect, menţinerea unor relaţii favorabile în domeniul politicii, economiei, ştiinţei şi
tehnicii, culturii. Consolidarea şi dezvoltarea relaţiilor economice cu ţările din Comunitate în baza principiilor economiei
de piaţă şi intereselor Republicii Moldova şi statelor membre;
9. Realizarea pe scena internaţională a politicii de neutralitate, îndeplinind obligaţiile sale de a nu se angaja în conflicte
armate, politice, militare sau economice, scopul cărora este pregătirea de război, de a nu admite utilizarea teritoriului său
pentru amplasarea bazelor militare străine, de a nu deţine sau să crea arme nucleare;
10. Dezvoltarea relaţiilor de parteneriat şi de colaborare cu liderii puterilor vest-europene, mai ales cu Germania, Franţa
şi Marea Britanie, avînd în vedere dinamica schimbului economic şi comercial cu aceste ţări şi influenţa lor în cadrul
Uniunii Europene. Vor fi făcute eforturi suplimentare pentru a promova relaţiile prioritare cu alte ţări – membre a UE, în
special Italia, Austria, Polonia, Suedia, dar şi cu Canada, China şi Japonia.
11. Aprofundarea relaţiilor cu Europa Centrală şi de Est, candidaţii actuali sau potenţial pentru UE, atît pe plan bilateral,
cît şi multilateral, inclusiv şi în scopul preluării experienţei acestor ţări în domeniul reformării sistemului politic,
construirea unui stat democratic de drept, crearea unei economii eficiente.
12. Participarea Republicii Moldova la instaurarea unui sistem internaţional stabil bazat pe principiile egalităţii absolute a
statelor, colaborarea reciproc avantajoasă şi cooperare, în scopul asigurării securităţii fiecărui stat în domeniile politic,
militar, economic, umanitar şi de altă natură;
13. Creşterea rolului diplomaţiei economice a Republicii Moldova ca modalitate eficientă de apărare şi promovare a
intereselor economice ale ţării în condiţiile globalizării lumii, adîncirea integrării economiilor naţionale şi creşterea
concurenţei pe piaţa mondială;
14. Utilizarea eficientă a instrumentelor „parlamentare”, a diplomaţiei „populare”, intensificarea lucrului privind stabilirea
contactelor cu cercurile de afaceri, promovarea intereselor de afaceri peste hotare;
15. Dobîndirea unui sprijin internaţional larg pentru măsurile de reformare ale economiei şi sistemului financiar.
16. Propaganda şi promovarea în afara ţării a brand-ului „Moldova” − o ţară frumoasă, curată, cu istorie şi cultură
bogată, populată de oameni instruiţi, o ţară cu posibilităţi investiţionale bune.
27.Cultura politică: concept, structură şi funcţii. Tipologia culturii politice
In general, prin cultura politica literatura politologica intelege ansamblul cunostintelor, valorilor,
normelor, convingerilor, sentimentelor, trairilor, modalitatilor de gandire de natura politica pe care
se intemeiaza si functioneaza sistemul politic.
O asemenea definire a culturii politice are in vedere numai aspectul sau teoretic-explicativ, la fel ca
in cazul culturii si forma sa politica implica si alte elemente, cum ar fi:
-conceptiile, strategiile, programele, ideologiile si doctrinele politice care orienteaza, directioneaza
si fundamenteaza activitatea partidelor, formatiunilor, institutiilor politice din societate;
-institutiile politice statale sau extrastatale din societate, formatiunile si partidele politice, liderii
acestora;
-normele si valorile generale ale unei natiuni, in special cele privind actiunea si conduita politica;
-practica politica.
Nivelul, gradul dezvoltarii culturii politice, eficienta si utilitatea ei nu sunt aceleasi in toate
societatile, ci ele depinde de o serie de factori ca:
-natura regimului si sistemului politic;
-nivelul dezvoltarii vietii materiale si spirituale din cadrul societatii respective;
-gradul si nivelul organizarii vietii politice si indeosebi al democratismului sau;
-anumite traditii istorice si nationale sau particularitati ale dezvoltarii sociale.
Dimensiunile culturii politice
Atat sub aspectul structural, cat si functional, cultura politica implica o serie de dimnesiuni.
a)Dimensiunea cognitiva care se refera la cunostintele, datele, informatiile pe care le ofera cultura
despre sistemul, procesele si faptele politice.
b)Dimensiunea volitiva, afectiva, emotionala care include sentimentele, trairile generate de
existenta si functionalitatea politicului. Acestea pot fi de atasament, angajare, pasivitate sau refuz
fata de institutiile si evenimentele politice, de apreciere sau negare, de ura sau bucurie fata de
politica si politic.
c)Dimensiunea normativa, actionala si comportamentala ce are in vedere existenta unor norme,
reguli in activitatea si functionalitatea politicului.
d)Dimensiunea axiologica, apreciativa si evolutiva care se refera la judecatile de apreciere si
valoare exprimate asupra sistemului politic, al functionalitatii sale.

9.2. Tipuri de cultura politica

1.Cultura politica provinciala sau locala este caracteristica unei regiuni, unei zone. Ea nu are
caracteristicile, dimensiunile culturii politice nationale. Nu exista o constientizare a sistemului politic
national, a politicii nationale. Cunostintele, datele, sentimentele, judecatile de valoare au in vedere
aspectul zonal, local, sunt cu prioritate orientate spre acesta. Desi nu este o caracteristica des
intalnita in anumite situatii, intre interesele politice locale si cele nationale sau centrale pot aparea
anumite divergente, contradictii, deosebiri de opinii, aprecieri.
2.Cultura politica de suprapunere
Desi, prin dimensiunile si functionalitatea sa, ea este o cultura nationala si oamenii sunt constienti
de sistemul politic, de valoarea si rolul sau, ei au insa o atitudine pasiva, dezinteresata fata de
acesta. Marea majoritate a subiectilor sociali nu cred, nu sunt convinsi ca pot juca vreun rol in
luarea hotararilor, ca pot influenta sistemul de functionare si de decizie al politicului.
In sistemele totalitare acest tip de cultura politica imbraca forma unei culturi de subordonare. In
aceste sisteme cultura devine un instrument in mana politicului in subordonarea cetatenilor si a
societatii, in promovarea intereselor si aspiratiilor celor aflati la putere. Acest fapt se realizeaza prin
impunerea ideologiei si doctrinei oficiale, printr-un proces de indoctrinare in masa. Asa a fost
situatia in cadrul regimurilor fasciste si comuniste.
3.Cultura politica participativa
Sunt culturi caracteristice societatilor democratice, ele sunt rezultatul unor acumulari deosebite
cantitative, dar mai ales calitative, a unui inalt grad de cultura si civilizatie, de organizare, instructie
si educatie.
Cetatenii sunt constienti de necesitatea participarii la viata politica, ca prin aceasta ei trebuie si pot
sa joace un rol major in influentarea si luarea deciziilor, in functionalitatea sistemului politic. In acest
caz, membrii societatii dispun si de instructie, educatie si cultura politica necesara participarii, iar
societatea, la randul ei, le ofera cadrul politic adecvat acestei manifestari. Asemenea culturii politice
se intalnesc in societatile democratice dezvoltate din Europa apuseana, S.U.A., etc.
Cultura politica a unei societati nu apare intr-o forma pura, ea poate fi o mixtura a doua sau chiar a
celor trei tipuri ale sale.

Functiile culturii politice

Cultura politica isi demonstreaza menirea, utilitatea si eficienta sociala prin functiile pe care le
exercita.
1.Functia de cunoastere a realitatii politice, a fenomenelor si proceselor vietii politice din
societate. Obiectivitatea acestei cunoasteri tine in mare masura de valorile pe care ea se
intemeiaza, de optiunile si orientarile politice ale creatorului, de nivelul sau intelectual, de
obiectivele si sarcinile urmarite.
Cunoasterea realizata de cultura politica porneste de la conditiile generale ale societatii, vizeaza
aspectele ei fundamentale. Datele, cunostintele dobandite sunt un bun public, ele regasindu-se in
spiritualitatea politica a societatii, in programele si doctrinele politice ale acesteia.
2.Functia comunicativa are in vedere transmiterea in cadrul societatii a datelor, cunostintelor, a
valorilor politice, fie intr-o forma bruta sau prelucrata a acestora. Ea priveste sistemul politic, viata
politica in general, relatiile, raporturile dintre componentele politice ale societatii, dintre conducatori
si cei condusi si invers.
3.Functia evolutiv-axiologica. Priveste aprecierea, evaloarea, valorizarea sistemului politic, a
componentelor sale, a vietii politice in general. Acest fapt se realizeaza prin valorile sale politice,
prin comensurarea si raportarea acestora la valorile existente si cele noi create.
4.Functia formativa-normativa
Prin cunostintele si valorile pe care le creeaza, introduce si vehiculeaza in societate, cultura politica
contribuie in mare masura la formarea si integrarea cetateanului in societate. Ea ii permite acestuia
sa-si insuseasca acele cunostinte necesare participarii active, constiente si responsabile la viata
politica comunitara, la democratismul politic al acesteia. Totodata, aceeasi cultura politica ii impune
prin principiile si valorile promovate, acceptarea, insusirea si transpunerea in practica sociala a
anumitor reguli, norme de actiune si conduita politica.
5.Functia creativa
Cultura politica se intemeiaza si functioneaza pe baza valorilor politice, ea insasi este o valoare
politica. La randul ei, prin cunostintele, informatiile si datele dobandite, prin prelucrarea acestora ea
creeaza si difuzeaza in societate noi valori politice.
Multe dintre aceste noi valori vor intemeia sistemul si viata politica societala, vor participa activ la
functionalitatea democratismului politic sau vor fundamenta luarea unor masuri si decizii de factori
politici de conducere.

5. Conceptul de putere: trăsăturile caracteristice ale puterii şi tipurile

puterii. Subiectele, obiectele şi resursele puterii.
Fenomenul puterii a fost un subiect de care s-au interesat oamenii în decursul
dezvoltării istorice al societăţii umane şi este categoria centrală a ştiinţei politice.
Primele încercări de definire a puterii au fost efectuate în tratatele marilor filosofi, aşa
ca Platon, Aristotel, Ibn-Haldun, Machiavelli, Locke, Montesquieu, Hume, Hobbes.
Pentru ei puterea are o caracteristică funcţională, legată de necesitatea ordinii şi
înţelegerii între oameni, de stabilirea echilibrului intern al statelor.
Noţiunea „putere” vine din latinescul potestas, semnificând capacitatea şi abilitatea
de a face ceva.

Abordările contemporane ale problematicii puterii încearcă să surprindă din viziuni

diferite complexitatea acestui fenomen. Pentru a înţelege mai clar esenţa puterii
politice ca fenomen social, considerăm că este oportună necesitatea analizei succinte a
celor mai importante concepţii şi teorii cu privire la putere:
1. Abordarea sociologică (M.Weber) susţine că puterea este capacitatea unui
individ A de a-şi impune propria voinţă în condiţii sociale speciale, în pofida opunerii
din partea individului B. La baza relaţiilor de putere stă dihotomia conducere –
supunere. El susţine că există mai multe posibilităţi de a-ţi impune voinţa, deoarece
totalitatea de trăsături ale individului, precum şi posibilele îmbinări de circumstanţe
pot forma poziţii în urma cărora voinţa individuală să fie supusă. Deţinerea puterii îi
acordă prestigiu subiectului ei, adeseori schimbînd simţitor poziţia sa în ierarhia
socială. Orice putere se sprijină pe „aparatul administrativ” şi pe credinţa în
legitimitatea acestui aparat, datorită căruia puterea acţionează asupra întregului sistem
de relaţii sociale.
2. Abordarea structural-funcţionalistă (T.Parsons) tratează puterea ca capacitate
de a lua decizii şi de a le asigura îndeplinirea, precum şi abilitatea societăţii de a-şi
mobiliza resursele pentru a-şi atinge scopurile comune. Parsons caracterizează
puterea ca o relaţie între subiecţii inegali, comportamentul cărora e condiţionat de
rolurile sociale pe care le îndeplinesc.
3. Abordarea sinergetică (G.Balandier) interpretează puterea ca fenomen ce rezultă
pentru orice societate din necesitatea de a lupta împotriva entropiei ce o ameninţă cu
dezordinea, aşa cum ea ameninţă întregul sistem.
4. Abordarea psihoanalitică (H.Lasswell) explică puterea ca capacitate de a
influenţa asupra indivizilor, insistînd asupra faptului că puterea e deţinută de cel ce
dispune de calitatea de a impune pe cineva să se supună. H. Lasswell concepe
puterea ca o modalitate a individului de a-şi înfrînge auto-aprecierea joasă, ce duce la
schimbări atît individuale, cît şi a mediului său.
5. Teoria determinismului social (A.Comte; E.Durkheim) stipulează că societatea,
instituţiile ei, ca produse ale activităţii oamenilor, se transformă în putere ce
orientează dur comportamentul individului. Aici îl putem menţiona şi pe L. Burdo,
care interpretează puterea ca însuşire a societăţii.

6. Teoria behavioristă (C.Merriam) - comportamentul indivizilor e determinat de

setea lor de putere, ce reprezintă o caracteristică naturală a lor. Prin comportamentul
său, subiecţii puterii încearcă să schimbe comportamentul altor indivizi.
7. Conceptul psihologic (N.M.Korkunov) explică puterea ca forţă determinată nu
de voinţa celui ce conduce, dar de conştientizarea dependenţei din partea celui
condus.

6. Puterea politică: tipologia, principiile, trăsăturile şi funcţiile puterii politice.

Puterea politica are rolul de a ordona si orienta evolutia sociala în raport cu

directiile miscarii sociale sau cu diverse momente de discontinuitate (revolutii, stari
de tranzitie, reforme)[1].

Rolul puterii politice în societate este motivat prin mai multe argumente[2]:

- respectarea regulilor si legilor necesare pentru dezvoltarea normala a societatii, în

conditiile lipsei unei conformitati automate a indivizilor fata de acestea;

- orientarea, dirijarea si mentinerea în stare de functionare a societatii pentru

îndeplinirea anumitor scopuri de interes general;

- mentinerea coeziunii si ordinii în societate, pe fondul competitiei politice între

indivizi si grupuri sociale care poate genera instabilitate;

- pastrarea anumitor proportii si împiedicarea cresterii peste anumite limite a

disimetriilor, în conditiile existentei inegalitatilor economice si injustitiei sociale;

- apararea societatii împotriva unor agresiuni posibile sau desfasurarea de relatii

politice, economice, culturale etc. reciproc avantajoase cu alte societati, în contextul
existentei unor raporturi de colaborare, concurenta sau ostilitate între acestea. 

Puterea politica, ca subsistem al sistemului puterilor sociale, are un rol

precumpanitor în raport cu celelalte puteri (economica, juridica, militara, tehnica,
cultural-stiintifica, religioasa, civila, mass-media  etc.) si îsi impune calitatea
speciala în societate fata de acestea. Puterea politica este, deci, instanta suprema în
societate, neexistând o autoritate superioara ei, care sa-i conteste deciziile. În
consecinta, detinatorii puterii politice guverneaza societatea, prin intermediul
deciziilor lor, fara sa se simta obligati, conform conceptiei lui Jean-William Lapierre
("Eseu asupra fundamentului puterii politice")[4], sa se supuna vreuneia din celelalte
puteri sociale.

7. Problema legitimităţii puterii politice.

Legitimitatea este o functie esentiala a puterii politice, ea relevând consolidarea

si stabilizarea acesteia prin dobândirea unui caracter legal, fie prin aplicarea
legilor conform unor proceduri birocratice, prin persuasiune, manipulare, fie
prin coercitie. Legitimitatea asigura stabilitatea regimului politic, echilibrul
necesar guvernarii, functionalitatea puterii.

       Puterea poate fi obtinuta si în mod ilegal, prin abaterea de la lege, de la normele

consacrate în fiecare tip de regim politic. O atare putere este ilegitima, ea instaurându-
se contrar regulilor democratice, constitutionale, ale statului de drept. Regimul politic
al puterii ilegitime este, în consecinta, fragil si instabil.

     Puterea politica foloseste mijloace variate (instrumente politice) pentru a se

legitima (furnizarea de garantii functionale catre celelalte segmente ale societatii
politice sau catre cele ale societatii civile sau blocarea tentativelor lor de contestare
sau înlaturare a ei) si pentru a asigura, deci, permanenta stabilitatii sale, între altele, si
pentru ca legitimitatea, nefiind câstigata odata pentru totdeauna, se poate si pierde.
Recâstigarea legitimitatii, dupa pierderea ei ca urmare a unei perioade de criza, sau
reconfirmarea acesteia, la anumite intervale, determinate de cerintele sociale (inclusiv
prin intermediul alegerilor) sunt procese complexe în care puterea se implica
sistematic si interesat.

Prin legitimitate cetatenii recunosc dreptul de guvernare al puterii politice

Autoritatea politică (latinescul autoritas = forţă de convingere) reprezintă

capacitatea unor persoane sau a unei instituţii în virtutea unor calităţi sau
împuterniciri, de a obţine respect şi supunere şi de a fi ascultat de unul sau mai multe
grupuri sociale, ce le urmează şi le îndeplinesc chemările, directivele.
Autoritatea politică este modalitatea concretă de manifestare a puterii politice,
capacitatea acesteia de a-şi impune voinţa în societate. Prin autoritate se înţelege
„dreptul de a îndeplini o acţiune, implicit de a face legile, şi de a exercita celelalte
drepturi ataşate funcţiei guvernamentale”. Între legitimitate politică şi autoritate
politică există o srânsă legătură: cu cât o putere politică este mai legitimă, cu atât
autoritatea sa politică este mai mare.

8. Rolul economicului în funcţionarea puterii politice. Interacțiunea dintre

puterea politică şi puterea economică.

Aprofundarea fundamentelor, resurselor si rolului precumpanitor al puterii

politice în societate trebuie abordata prin evidentierea interdependentelor acesteia
cu alte doua forme importante ale puterii sociale: economicasi militara.

       Raporturile cu puterea economica. Puterea economica (baza materiala care

propulseaza nivelul de civilizatie) depinde de resursele umaneutilizate (nivelul de

calificare, gradul de coeziune, disciplina si spirit organizatoric ale fortei de

munca), resursele financiare (avere, rezerve financiare, pachete de actiuni

etc.), bogatiile naturale (un potential de mare pret al acestei forme de putere) si, mai

ales, de orientarea pe care puterea politica o imprima strategiilor de dezvoltare

economica dintr-o societate.  Este esential sa remarcam ca, atât în viata interna a

natiunilor, cât si pe plan international, puterea economica se afla într-o strânsa

interdependenta cu puterea politica: astfel, nu poate exista putere politica echilibrata

si compatibila cu normele vietii democratice, care sa nu se fundamenteze pe o putere

economica sanatoasa, dupa cum orice sistem economic are nevoie de interventia si

sprijinul factorului politic pentru o dezvoltare normala[3].

Influentarea reciproca dintre cele doua forme ale puterii a fost relevata, între alti
cercetatori de prestigiu, si de Jean-William Lapierre, care, în lucrarea sa intitulata
"Eseu asupra fundamentului puterii politice" (Aix-en-Provence, 1968), arata ca "În
prezent, în natiunile al caror sistem economic este capitalist, statul intervine în mare
masura în deciziile economice: puterea economica este împartita între detinatorii
puterii politice si conducatorii marilor banci, marilor societati industriale. Acestia
din urma dispun de o putere sociala care le permite sa faca presiune asupra puterii
politice, întelegând prin asta esuarea unora dintre hotarârile acesteia.

13.Fenomenul societăţii civile: caracteristică generală, structura şi tipurile de

societate.
Societatea civilă este ansamblul formelor de organizare care asigură "o solidaritate și o capacitate
de reacție spontană a indivizilor și a grupurilor de indivizi față de deciziile statului și, mai în
general, față de tot ce se petrece în viața de zi cu zi a țării."(Nicolae Manolescu)
„Societatea civilă -totalitatea organizațiilor și instituțiilor non-guvernamentale care exprimă
interesele și voința cetățenilor. Aceasta include organizaţii non-profit, organizaţii filantropice,
mişcări sociale şi politice, alte forme de participare socială şi civică„.
Exemple de instituţii ale societăţii civile:
•organizaţii nonguvernamentale (ONG-uri);organizaţii comunitare (community-based
organizations);asociaţii profesionale;organizaţii politice;cluburi civice;sindicate;organizaţii
filantropice;cluburi sociale şi sportive;instituţii culturale;organizaţii religioase;mişcări
ecologiste;media;
Structura
Societatea civilă este formată din cetăţeni, care, asociaţi sub diferite forme, participă la viaţa publică,
influenţează politicile, apără şi promovează interesele populaţiei. Societatea civila isi desfasoara
activitatea pe baza unor legi ferme, inclusive a constitutiei, menite sa le prevada si sa asigure
drepturile si libertatile cetatenilor, obligatiile si indatoririle pe care sa le exercite. Societatea civila
trebuie sa aiba un mare grad de cunoastere, organizare, responsabilitate si, in conformitate cu legea ,
sa furnizeze mijloace de a frina puterea politica in tendintele sale de a subordona societatea civila ,
cum se intimpla intr-un regim totalitar.
Tipurile de societate
Societatea politica si societatea civila constituie categorii de baza ale politologiei, avind o
importanta mare in problemele organizarii si conducerii democratice a societatii, in special, si
funcionarii ei, in general.Raportul dintre societatea politica si societatea civila exprima gradul de
democratizare a societatii si responsabilitatilor cetatenilor ei.
Societatea politica-totalitatea institutiilor ,organizatiilor,asociatiilor si mijloacelor de informare in
masa, care in mod organizat si programatic, se implica în problemele puterii si conducerii politice,
fie facând parte din organele de conducere politica, fie activând pentru dobândirea puterii politice.
În societatea politica se includ: statul cu toate componentele sale (putere judecatoreasca,
legislativa, executiva); partidele politice; oricare alte organizatii care se implica în problema puterii
prin manifestarea unor optiuni în organizarea si conducerea societatii si printr-o activitate de
dobândire a puterii politice.

Societatea civila-totalitatea organizațiilor și instituțiilor non-guvernamentale care exprima

interesele și voința cetățenilor.
Exemple de instituţii ale societăţii civile:
organizaţii nonguvernamentale (ONG-uri);organizaţii comunitare (community-based
organizations);asociaţii profesionale;organizaţii politice;cluburi civice;sindicate;organizaţii
filantropice;cluburi sociale şi sportive;instituţii culturale;organizaţii religioase;mişcări
ecologiste;media;
 14. Geneza şi evoluţia societăţii civile din Republica Moldova.
Geneza şi evoluţia societăţii civile se referă la apariţia şi evoluţia conceptului teoretic de „societate
civilă“, în general. Societatea civilă este constituită din totalitatea relaţiilor sociale voluntare,
organizaţii civice şi sociale, şi instituţii care formează baza unei societăţi care funcţionează, şi opusă
altor structuri statale bazate pe forţa statului (indiferent de forma politică a statului respectiv), şi, în
ultimul rând, din instituţiile comerciale ale pieţii. Împreună, statul, piaţa şi societatea civilă formează
societatea civilă în sensul cel mai larg. Relaţiile între aceste părţi componente determină caracterul
unei societăţi şi structura ei.
Republica Moldova urmează o formulă proprie în explicitarea sensului de societate civilă, în
funcţie de aplicabilitatea ei la circumstanţele legale, politice, economice şi sociale aflate în continuă
modificare. Un important moment în activitatea Parlamentului din perioada 2008 — 2011 a fost
adoptarea, la 11 decembrie 2008, a Hotărârii[6] pentru aprobarea Strategiei dezvoltării societăţii
civile în anii 2009 — 2011. Conţinutul Hotărârii este sctructurat, din punct de vedere juridic, în:
dispoziţii generale; valorile şi principiile cooperării şi ale relaţiilor dintre administraţia publică şi
societatea civilă; priorităţi strategice etc.
Concomitent, sunt propuse mai multe formule privind rolul şi importanţa societăţii civile în
procesul decizional al statului. Conform primei, se prevede că prin activitate civică se prezumă
partriciparea voluntară, din proprie iniţiativă, a cetăţenilor la viaţa publică şi la procesul de
soluţionare a problemeleor în cadrul comunităţii locale, ceea ce reprezintă un elememt esenţial al
unei societăţi democratice.

15.Democraţia ca formă de organizare a societăţii. Principiile, caracteristicile,

modelele şi tipurile de democraţie.
Democratia termen de origine greaca, provenind de la ”demos”=popor si “kratos”=putere, este o
forma de organizare si conducere politica a societatii de catre cei care detin puterea prin consultarea
cetatenilor, tinând cont de vointa acestora, de interesele si aspiratiile de progres ale tarii.
Principiile si caracteristicile democratiei :
1.-existenta unui cadru legislativ( în care sa fie prevazute drepturile si libertatile fundamentale ale
omului si popoarelor, egalitatea în drepturi a tuturor cetatenilor si popoarelor în a gândi si a se
organiza în mod )
2. statul asigura organizarea si conducerea societatii, trebuie sa se înfaptuiasca separatia puterilor în
stat;
3.puterea legislativa ( aceasta putere este reprezentata în parlament si foruri similare pe plan local;)
4.puterea executiva, a administratiei de stat care, obligatoriu, trebuie sa emane de la puterea
legislativa, sau partial sa fie aleasa direct de popor precum seful executivului; puterea
judecatoreasca, în functie de conditii, poate sa emane de la forul legislativ sau sa fie aleasa direct de
cetateni.)
5.Separarea puterilor în stat a aparut ca o necesitate si ca o garantie împotriva totalitarismului;
6.existenta unui mecanism politic menit sa asigure conditii pentru exercitarea libera de catre toti
cetatenii a dreptului de a alege si a fi alesi în organele de conducere centrale si locale ale statului
precum: vot universal direct si secret, un regim politic garantat de lege (parlament, functii de
conducere etc., care sa fie alese);
7. dreptul de organizare profesionala si politica libera, ( trebuie sa asigure posibilitatea cetatenilor de
a se organiza în asociatii profesionale cu caracter independent fata de puterea de stat si în partide
politice.)
8. existenta unor mijloace de informare (mass-media), care sa se manifeste liber. Prin manifestarea
libera trebuie sa se înteleaga faptul ca un organ de informare îsi exercita în mod independent pozitia
ce o adopta, fara ca puterea de stat, îndeosebi, sa impuna o anumita linie pe baza unei cenzuri.
Esentialul, însa, consta în afisarea deschisa a acestor pozitii si transmiterea unor informatii corecte,
adevarate.
Modele şi tipuri de democraţie :
Tipuri de democratie: Dupa modul in care participa poporul la conducere:
Democratie directa-participarea cetatenilor la elaborarea, discutarea si adoptarea deciziilor politice.
(specifica Greciei Antice si Novgorodului din Rusia Medievala).Aceasta democratie capata 2 forme
fundamentale:referendumul si initiative populara.
Democratia indirecta(reprezentativa)-cetatenii aleg reprezentanti in structurile puterii(deputati,
primari , presedinti) care le reprezinta interesele si conduc in numele poporului.
Democratia plebiscitara- poporului i se dau deciziile politice gata elaborate si acesta trebuie fie sa o
aprobe, fie sa o nege.
Dupa sfera de realizare a democratiei:
Democratia politica-reprezinta un stat de drept, unde exista alegeri libere, dreptul la miting, la
asociere, libertatea presei, a cuvintului, dar fara sa existe drepturi sociale, economice bine
structurate.
Democratia sociala-stat social care promoveaza o politica sociala foarte active:medicina gratuita,
compensatii, credite preferentiale.
DEmocratia economica-presupune prezenta economiei de piata si a concurentei economice loiale.
DEmocratia social limitata- in care nu toti cetatenii se bucura de drepturi egale ci doar proprietarii,
barbatii, aristocratii au dreptul la de vot.
Democratia universal-toti cetatenii se bucura de drepturi egale, indifferent de gen , rasa, etnie, clasa
sociala.
Democratia liberal-individualismul, recunoasterea suprematiei drepturilor individuale asupra
statului, dreptul de a fi protejat.
Democratia socialista(colectivista)-colectivismul, prioritatea intereselor sociale asupra intereselor
individului, participarea active si legala a cetatenilor in treburile de stat si sociale; libertatea
cuvintului, credintei.
DEmocratia pluralista- considera ca grupul este esenta politicii contemporane.
Democratia majoritara-sistem electoral majoritar, govern centralizat, system bipartid.

16. Funcționarea democrației în lumea contemporană şi în Republica Moldova.

Democraţia se defineşte ca sistemul puterii şi forma guvernării, nu este identică cu guvernarea de
către popor, se manifestă ca putere pentru popor. Democraţia liberală este privită ca o etapă în
procesul de emancipare a omului, emancipării şi respectării drepturilor lui fundamentale. Cele mai
evidente metode de manifestare a democraţiei într-un stat sunt: scrutinul universal, concurenţa, lupta
partidelor, alegerile.

Deosebim două tipuri de concepţii care vizează procesul democratic: concepţia colectivistă-
participarea maselor la conducerea statului; concepţia individualistă: conducerea poporului prin
intermediul reprezentanţilor acestora.

 Democraţia identitară (democraţia socialistă)- dominarea unei voinţe de stat asupra voinţelor
cetăţenilor, nu recunoaşte competivitatea intereselor şi valorilor. Se ignorează autonomia
unor subiecţi aparte, este subminată libertatea alegerii şi autodeterminarea politică.
 Democraţia concurentă – cuprinde cîteva concepte :
- Concepţia tradiţional-liberală – îşi are originile în doctrina liberală. Primatul
personalităţii asupra statului. Preferinţa democraţiei reprezentative celei directe.
Elementele caracteristice democraţiei reprezentative sunt: constituţionalitatea,
limitarea dominaţiei politice. Democraţiile liberale sunt pluraliste ( existenţa unei
 multitudini de interese care concurează între ele în vederea obţinerii puterii, totodată
reprezentanţii acestor interese concurente se controlează reciproc şi, în acest sens,
limitează puterea; această concurenţă duce spre atingerea şi menţinerea echilibrului
social
- Concepţia democraţiei elitiste – susţine ideea că deşi dominaţia politică este realizată
de majoritatea societăţii, deciziile politice vor fi adoptate de minoritate: elita politică.
- O alternativă a acestei concepţii este democraţia participativă, care admite
participarea tuturor categoriilor de cetăţeni la viaţa politică a statului şi la adoptarea
deciziilor de stat
 Concepţia socialistă – recunoaşterea unităţii sociale şi politice a poporului ca bază a puterii
lui politice; poartă caracter colectivist, recunoaşte primatul generalului asupra particularului;
nu recunoaşte pluralismul, diversitatea ideologică a cetăţenilor. Identificarea conducerii
statului cu poporul.
 „Democraţia informaţională”- formulată de savantul francez M. Rocar, apare ca reacţie la
revoluţia informaţională care continuă clauza revoluţiei tehnico-ştiinţifice.

Democratia s-a regasit, de-a lungul istoriei sale, sub doua forme: democratie directa si democratie
reprezentativa. In prima varianta, de democratie directa, toti cetatenii puteau participa la luarea
hotararilor de interes public, fara a se folosi de reprezentanti alesi sau numiti. Acest sistem este
practicabil doar in cadrul unor societati cu un numar restrans de membrii. Atena Antica a fost prima
democratie din lume care s-a condus pe acest principiu. Societatile moderne, numeroase si complexe
de astazi se ghideaza, insa, dupa principiul democratiei reprezentative. In acest tip de democratie
reprezentativa, cetatenii aleg reprezentanti oficiali care iau hotarari politice, elaboreaza legi si
administreaza programe spre binele public. Toate democratiile reprezentative sunt sisteme in care
hotararile publice sunt luate conform opiniei majoritatii cetatenilor. 

Caracterizaţi situaţia democraţiei contemporane din Republica Moldova.

-A fost adoptatnoua lege privint administratia publica locala adica renunta initial de la
principiul verticalei puterii (2003)
-Organele de coercitie au intetit activitatile represive . Astfel mai multi politici au acuzat
politia de preluare a functiei mafiei (2004-2005)
-RM avea deja 212 procese pierdute la Cedo inca 200 asteptindul rindul (2005)
-Produs reforme care au scop intarirea independetii justitiei , alegerea consilului suprem al
magistralii de Catre adunarea generala a judecacatorilor (2005)
Republica Moldova se situeaza pe locul 60 in lume in ceea ce priveste gradul de democratie.
DEmocratia R. Moldova este stabile si in crestere.
Astăzi, cea mai frecventă formă de democraţie este democraţia reprezentativă. Aceasta оnseamnă că
cetăţenii aleg reprezentanţii oficiali, care iau hotărоri politice formulează legi şi administrează
programe spre binele public. Regimul politic din RM este unul de tip hibrid , in care exista atit
elemente democratice(pluripartitism, alegeri partial corecte si libere, cu rezultate oricum
imprevizibile, mass-media partial libera, un grad de autonomie a puterilor locale, drepturi politice si
civice), cit si elemente autoritare(justitie dependenta, politie abuziva, cadru legal nefunctional,
proceduri democratice incoerente, responsabilitate limitata a puterii, lipsa unor mecanisme clare de
control asupra puterii din partea societatii, influenta crescinda a oligarhilor). Totusi , spre deosebire
de Egipt, Siria, Uzbekistan, in Moldova, in 20 de ani, s-au schimbat la putere trei presedinti si mai
multe partide. In acest context, evolutia sistemului politic din M cunoaste progrese, dar si regrese.
Totodata, elementele auritare prevaleaza, chiar daca la capitolul democratie depasim majoritatea
statelor CSI
 5. Conceptul de putere: trăsăturile caracteristice ale puterii şi tipurile
puterii. Subiectele, obiectele şi resursele puterii.
Fenomenul puterii a fost un subiect de care s-au interesat oamenii în decursul
dezvoltării istorice al societăţii umane şi este categoria centrală a ştiinţei politice.
Primele încercări de definire a puterii au fost efectuate în tratatele marilor filosofi, aşa
ca Platon, Aristotel, Ibn-Haldun, Machiavelli, Locke, Montesquieu, Hume, Hobbes.
Pentru ei puterea are o caracteristică funcţională, legată de necesitatea ordinii şi
înţelegerii între oameni, de stabilirea echilibrului intern al statelor.
Noţiunea „putere” vine din latinescul potestas, semnificând capacitatea şi abilitatea
de a face ceva.

Abordările contemporane ale problematicii puterii încearcă să surprindă din viziuni

diferite complexitatea acestui fenomen. Pentru a înţelege mai clar esenţa puterii
politice ca fenomen social, considerăm că este oportună necesitatea analizei succinte a
celor mai importante concepţii şi teorii cu privire la putere:
1. Abordarea sociologică (M.Weber) susţine că puterea este capacitatea unui
individ A de a-şi impune propria voinţă în condiţii sociale speciale, în pofida opunerii
din partea individului B. La baza relaţiilor de putere stă dihotomia conducere –
supunere. El susţine că există mai multe posibilităţi de a-ţi impune voinţa, deoarece
totalitatea de trăsături ale individului, precum şi posibilele îmbinări de circumstanţe
pot forma poziţii în urma cărora voinţa individuală să fie supusă. Deţinerea puterii îi
acordă prestigiu subiectului ei, adeseori schimbînd simţitor poziţia sa în ierarhia
socială. Orice putere se sprijină pe „aparatul administrativ” şi pe credinţa în
legitimitatea acestui aparat, datorită căruia puterea acţionează asupra întregului sistem
de relaţii sociale.
2. Abordarea structural-funcţionalistă (T.Parsons) tratează puterea ca capacitate
de a lua decizii şi de a le asigura îndeplinirea, precum şi abilitatea societăţii de a-şi
mobiliza resursele pentru a-şi atinge scopurile comune. Parsons caracterizează
puterea ca o relaţie între subiecţii inegali, comportamentul cărora e condiţionat de
rolurile sociale pe care le îndeplinesc.
3. Abordarea sinergetică (G.Balandier) interpretează puterea ca fenomen ce rezultă
pentru orice societate din necesitatea de a lupta împotriva entropiei ce o ameninţă cu
dezordinea, aşa cum ea ameninţă întregul sistem.
4. Abordarea psihoanalitică (H.Lasswell) explică puterea ca capacitate de a
influenţa asupra indivizilor, insistînd asupra faptului că puterea e deţinută de cel ce
dispune de calitatea de a impune pe cineva să se supună. H. Lasswell concepe
puterea ca o modalitate a individului de a-şi înfrînge auto-aprecierea joasă, ce duce la
schimbări atît individuale, cît şi a mediului său.
5. Teoria determinismului social (A.Comte; E.Durkheim) stipulează că societatea,
instituţiile ei, ca produse ale activităţii oamenilor, se transformă în putere ce
orientează dur comportamentul individului. Aici îl putem menţiona şi pe L. Burdo,
care interpretează puterea ca însuşire a societăţii.

6. Teoria behavioristă (C.Merriam) - comportamentul indivizilor e determinat de

setea lor de putere, ce reprezintă o caracteristică naturală a lor. Prin comportamentul
său, subiecţii puterii încearcă să schimbe comportamentul altor indivizi.
7. Conceptul psihologic (N.M.Korkunov) explică puterea ca forţă determinată nu
de voinţa celui ce conduce, dar de conştientizarea dependenţei din partea celui
condus.

6. Puterea politică: tipologia, principiile, trăsăturile şi funcţiile puterii politice.

Puterea politica are rolul de a ordona si orienta evolutia sociala în raport cu

directiile miscarii sociale sau cu diverse momente de discontinuitate (revolutii, stari
de tranzitie, reforme)[1].

Rolul puterii politice în societate este motivat prin mai multe argumente[2]:

- respectarea regulilor si legilor necesare pentru dezvoltarea normala a societatii, în

conditiile lipsei unei conformitati automate a indivizilor fata de acestea;

- orientarea, dirijarea si mentinerea în stare de functionare a societatii pentru

îndeplinirea anumitor scopuri de interes general;

- mentinerea coeziunii si ordinii în societate, pe fondul competitiei politice între

indivizi si grupuri sociale care poate genera instabilitate;

- pastrarea anumitor proportii si împiedicarea cresterii peste anumite limite a

disimetriilor, în conditiile existentei inegalitatilor economice si injustitiei sociale;

- apararea societatii împotriva unor agresiuni posibile sau desfasurarea de relatii

politice, economice, culturale etc. reciproc avantajoase cu alte societati, în contextul
existentei unor raporturi de colaborare, concurenta sau ostilitate între acestea. 

Puterea politica, ca subsistem al sistemului puterilor sociale, are un rol

precumpanitor în raport cu celelalte puteri (economica, juridica, militara, tehnica,
cultural-stiintifica, religioasa, civila, mass-media  etc.) si îsi impune calitatea
speciala în societate fata de acestea. Puterea politica este, deci, instanta suprema în
societate, neexistând o autoritate superioara ei, care sa-i conteste deciziile. În
consecinta, detinatorii puterii politice guverneaza societatea, prin intermediul
deciziilor lor, fara sa se simta obligati, conform conceptiei lui Jean-William Lapierre
("Eseu asupra fundamentului puterii politice")[4], sa se supuna vreuneia din celelalte
puteri sociale.
7. Problema legitimităţii puterii politice.

Legitimitatea este o functie esentiala a puterii politice, ea relevând consolidarea

si stabilizarea acesteia prin dobândirea unui caracter legal, fie prin aplicarea
legilor conform unor proceduri birocratice, prin persuasiune, manipulare, fie
prin coercitie. Legitimitatea asigura stabilitatea regimului politic, echilibrul
necesar guvernarii, functionalitatea puterii.

       Puterea poate fi obtinuta si în mod ilegal, prin abaterea de la lege, de la normele

consacrate în fiecare tip de regim politic. O atare putere este ilegitima, ea instaurându-
se contrar regulilor democratice, constitutionale, ale statului de drept. Regimul politic
al puterii ilegitime este, în consecinta, fragil si instabil.

     Puterea politica foloseste mijloace variate (instrumente politice) pentru a se

legitima (furnizarea de garantii functionale catre celelalte segmente ale societatii
politice sau catre cele ale societatii civile sau blocarea tentativelor lor de contestare
sau înlaturare a ei) si pentru a asigura, deci, permanenta stabilitatii sale, între altele, si
pentru ca legitimitatea, nefiind câstigata odata pentru totdeauna, se poate si pierde.
Recâstigarea legitimitatii, dupa pierderea ei ca urmare a unei perioade de criza, sau
reconfirmarea acesteia, la anumite intervale, determinate de cerintele sociale (inclusiv
prin intermediul alegerilor) sunt procese complexe în care puterea se implica
sistematic si interesat.

Prin legitimitate cetatenii recunosc dreptul de guvernare al puterii politice

Autoritatea politică (latinescul autoritas = forţă de convingere) reprezintă

capacitatea unor persoane sau a unei instituţii în virtutea unor calităţi sau
împuterniciri, de a obţine respect şi supunere şi de a fi ascultat de unul sau mai multe
grupuri sociale, ce le urmează şi le îndeplinesc chemările, directivele.
Autoritatea politică este modalitatea concretă de manifestare a puterii politice,
capacitatea acesteia de a-şi impune voinţa în societate. Prin autoritate se înţelege
„dreptul de a îndeplini o acţiune, implicit de a face legile, şi de a exercita celelalte
drepturi ataşate funcţiei guvernamentale”. Între legitimitate politică şi autoritate
politică există o srânsă legătură: cu cât o putere politică este mai legitimă, cu atât
autoritatea sa politică este mai mare.
8. Rolul economicului în funcţionarea puterii politice. Interacțiunea dintre
puterea politică şi puterea economică.

Aprofundarea fundamentelor, resurselor si rolului precumpanitor al puterii

politice în societate trebuie abordata prin evidentierea interdependentelor acesteia
cu alte doua forme importante ale puterii sociale: economicasi militara.

       Raporturile cu puterea economica. Puterea economica (baza materiala care

propulseaza nivelul de civilizatie) depinde de resursele umaneutilizate (nivelul de

calificare, gradul de coeziune, disciplina si spirit organizatoric ale fortei de

munca), resursele financiare (avere, rezerve financiare, pachete de actiuni

etc.), bogatiile naturale (un potential de mare pret al acestei forme de putere) si, mai

ales, de orientarea pe care puterea politica o imprima strategiilor de dezvoltare

economica dintr-o societate.  Este esential sa remarcam ca, atât în viata interna a

natiunilor, cât si pe plan international, puterea economica se afla într-o strânsa

interdependenta cu puterea politica: astfel, nu poate exista putere politica echilibrata

si compatibila cu normele vietii democratice, care sa nu se fundamenteze pe o putere

economica sanatoasa, dupa cum orice sistem economic are nevoie de interventia si

sprijinul factorului politic pentru o dezvoltare normala[3].

Influentarea reciproca dintre cele doua forme ale puterii a fost relevata, între alti
cercetatori de prestigiu, si de Jean-William Lapierre, care, în lucrarea sa intitulata
"Eseu asupra fundamentului puterii politice" (Aix-en-Provence, 1968), arata ca "În
prezent, în natiunile al caror sistem economic este capitalist, statul intervine în mare
masura în deciziile economice: puterea economica este împartita între detinatorii
puterii politice si conducatorii marilor banci, marilor societati industriale. Acestia
din urma dispun de o putere sociala care le permite sa faca presiune asupra puterii
politice, întelegând prin asta esuarea unora dintre hotarârile acesteia.
 13.Fenomenul societăţii civile: caracteristică generală, structura şi tipurile de
societate.
Societatea civilă este ansamblul formelor de organizare care asigură "o solidaritate și o capacitate
de reacție spontană a indivizilor și a grupurilor de indivizi față de deciziile statului și, mai în
general, față de tot ce se petrece în viața de zi cu zi a țării."(Nicolae Manolescu)
„Societatea civilă -totalitatea organizațiilor și instituțiilor non-guvernamentale care exprimă
interesele și voința cetățenilor. Aceasta include organizaţii non-profit, organizaţii filantropice,
mişcări sociale şi politice, alte forme de participare socială şi civică„.
Exemple de instituţii ale societăţii civile:
•organizaţii nonguvernamentale (ONG-uri);organizaţii comunitare (community-based
organizations);asociaţii profesionale;organizaţii politice;cluburi civice;sindicate;organizaţii
filantropice;cluburi sociale şi sportive;instituţii culturale;organizaţii religioase;mişcări
ecologiste;media;
Structura
Societatea civilă este formată din cetăţeni, care, asociaţi sub diferite forme, participă la viaţa publică,
influenţează politicile, apără şi promovează interesele populaţiei. Societatea civila isi desfasoara
activitatea pe baza unor legi ferme, inclusive a constitutiei, menite sa le prevada si sa asigure
drepturile si libertatile cetatenilor, obligatiile si indatoririle pe care sa le exercite. Societatea civila
trebuie sa aiba un mare grad de cunoastere, organizare, responsabilitate si, in conformitate cu legea ,
sa furnizeze mijloace de a frina puterea politica in tendintele sale de a subordona societatea civila ,
cum se intimpla intr-un regim totalitar.
Tipurile de societate
Societatea politica si societatea civila constituie categorii de baza ale politologiei, avind o
importanta mare in problemele organizarii si conducerii democratice a societatii, in special, si
funcionarii ei, in general.Raportul dintre societatea politica si societatea civila exprima gradul de
democratizare a societatii si responsabilitatilor cetatenilor ei.
Societatea politica-totalitatea institutiilor ,organizatiilor,asociatiilor si mijloacelor de informare in
masa, care in mod organizat si programatic, se implica în problemele puterii si conducerii politice,
fie facând parte din organele de conducere politica, fie activând pentru dobândirea puterii politice.
În societatea politica se includ: statul cu toate componentele sale (putere judecatoreasca,
legislativa, executiva); partidele politice; oricare alte organizatii care se implica în problema puterii
prin manifestarea unor optiuni în organizarea si conducerea societatii si printr-o activitate de
dobândire a puterii politice.

Societatea civila-totalitatea organizațiilor și instituțiilor non-guvernamentale care exprima

interesele și voința cetățenilor.
Exemple de instituţii ale societăţii civile:
organizaţii nonguvernamentale (ONG-uri);organizaţii comunitare (community-based
organizations);asociaţii profesionale;organizaţii politice;cluburi civice;sindicate;organizaţii
filantropice;cluburi sociale şi sportive;instituţii culturale;organizaţii religioase;mişcări
ecologiste;media;

14. Geneza şi evoluţia societăţii civile din Republica Moldova.

Geneza şi evoluţia societăţii civile se referă la apariţia şi evoluţia conceptului teoretic de „societate
civilă“, în general. Societatea civilă este constituită din totalitatea relaţiilor sociale voluntare,
organizaţii civice şi sociale, şi instituţii care formează baza unei societăţi care funcţionează, şi opusă
altor structuri statale bazate pe forţa statului (indiferent de forma politică a statului respectiv), şi, în
ultimul rând, din instituţiile comerciale ale pieţii. Împreună, statul, piaţa şi societatea civilă formează
societatea civilă în sensul cel mai larg. Relaţiile între aceste părţi componente determină caracterul
unei societăţi şi structura ei.
Republica Moldova urmează o formulă proprie în explicitarea sensului de societate civilă, în
funcţie de aplicabilitatea ei la circumstanţele legale, politice, economice şi sociale aflate în continuă
modificare. Un important moment în activitatea Parlamentului din perioada 2008 — 2011 a fost
adoptarea, la 11 decembrie 2008, a Hotărârii[6] pentru aprobarea Strategiei dezvoltării societăţii
civile în anii 2009 — 2011. Conţinutul Hotărârii este sctructurat, din punct de vedere juridic, în:
dispoziţii generale; valorile şi principiile cooperării şi ale relaţiilor dintre administraţia publică şi
societatea civilă; priorităţi strategice etc.
Concomitent, sunt propuse mai multe formule privind rolul şi importanţa societăţii civile în
procesul decizional al statului. Conform primei, se prevede că prin activitate civică se prezumă
partriciparea voluntară, din proprie iniţiativă, a cetăţenilor la viaţa publică şi la procesul de
soluţionare a problemeleor în cadrul comunităţii locale, ceea ce reprezintă un elememt esenţial al
unei societăţi democratice.

15.Democraţia ca formă de organizare a societăţii. Principiile, caracteristicile,

modelele şi tipurile de democraţie.
Democratia termen de origine greaca, provenind de la ”demos”=popor si “kratos”=putere, este o
forma de organizare si conducere politica a societatii de catre cei care detin puterea prin consultarea
cetatenilor, tinând cont de vointa acestora, de interesele si aspiratiile de progres ale tarii.
Principiile si caracteristicile democratiei :
1.-existenta unui cadru legislativ( în care sa fie prevazute drepturile si libertatile fundamentale ale
omului si popoarelor, egalitatea în drepturi a tuturor cetatenilor si popoarelor în a gândi si a se
organiza în mod )
2. statul asigura organizarea si conducerea societatii, trebuie sa se înfaptuiasca separatia puterilor în
stat;
3.puterea legislativa ( aceasta putere este reprezentata în parlament si foruri similare pe plan local;)
4.puterea executiva, a administratiei de stat care, obligatoriu, trebuie sa emane de la puterea
legislativa, sau partial sa fie aleasa direct de popor precum seful executivului; puterea
judecatoreasca, în functie de conditii, poate sa emane de la forul legislativ sau sa fie aleasa direct de
cetateni.)
5.Separarea puterilor în stat a aparut ca o necesitate si ca o garantie împotriva totalitarismului;
6.existenta unui mecanism politic menit sa asigure conditii pentru exercitarea libera de catre toti
cetatenii a dreptului de a alege si a fi alesi în organele de conducere centrale si locale ale statului
precum: vot universal direct si secret, un regim politic garantat de lege (parlament, functii de
conducere etc., care sa fie alese);
7. dreptul de organizare profesionala si politica libera, ( trebuie sa asigure posibilitatea cetatenilor de
a se organiza în asociatii profesionale cu caracter independent fata de puterea de stat si în partide
politice.)
8. existenta unor mijloace de informare (mass-media), care sa se manifeste liber. Prin manifestarea
libera trebuie sa se înteleaga faptul ca un organ de informare îsi exercita în mod independent pozitia
ce o adopta, fara ca puterea de stat, îndeosebi, sa impuna o anumita linie pe baza unei cenzuri.
Esentialul, însa, consta în afisarea deschisa a acestor pozitii si transmiterea unor informatii corecte,
adevarate.
Modele şi tipuri de democraţie :
Tipuri de democratie: Dupa modul in care participa poporul la conducere:
Democratie directa-participarea cetatenilor la elaborarea, discutarea si adoptarea deciziilor politice.
(specifica Greciei Antice si Novgorodului din Rusia Medievala).Aceasta democratie capata 2 forme
fundamentale:referendumul si initiative populara.
Democratia indirecta(reprezentativa)-cetatenii aleg reprezentanti in structurile puterii(deputati,
primari , presedinti) care le reprezinta interesele si conduc in numele poporului.
Democratia plebiscitara- poporului i se dau deciziile politice gata elaborate si acesta trebuie fie sa o
aprobe, fie sa o nege.
Dupa sfera de realizare a democratiei:
Democratia politica-reprezinta un stat de drept, unde exista alegeri libere, dreptul la miting, la
asociere, libertatea presei, a cuvintului, dar fara sa existe drepturi sociale, economice bine
structurate.
Democratia sociala-stat social care promoveaza o politica sociala foarte active:medicina gratuita,
compensatii, credite preferentiale.
DEmocratia economica-presupune prezenta economiei de piata si a concurentei economice loiale.
DEmocratia social limitata- in care nu toti cetatenii se bucura de drepturi egale ci doar proprietarii,
barbatii, aristocratii au dreptul la de vot.
Democratia universal-toti cetatenii se bucura de drepturi egale, indifferent de gen , rasa, etnie, clasa
sociala.
Democratia liberal-individualismul, recunoasterea suprematiei drepturilor individuale asupra
statului, dreptul de a fi protejat.
Democratia socialista(colectivista)-colectivismul, prioritatea intereselor sociale asupra intereselor
individului, participarea active si legala a cetatenilor in treburile de stat si sociale; libertatea
cuvintului, credintei.
DEmocratia pluralista- considera ca grupul este esenta politicii contemporane.
Democratia majoritara-sistem electoral majoritar, govern centralizat, system bipartid.

16. Funcționarea democrației în lumea contemporană şi în Republica Moldova.

Democraţia se defineşte ca sistemul puterii şi forma guvernării, nu este identică cu guvernarea de
către popor, se manifestă ca putere pentru popor. Democraţia liberală este privită ca o etapă în
procesul de emancipare a omului, emancipării şi respectării drepturilor lui fundamentale. Cele mai
evidente metode de manifestare a democraţiei într-un stat sunt: scrutinul universal, concurenţa, lupta
partidelor, alegerile.

Deosebim două tipuri de concepţii care vizează procesul democratic: concepţia colectivistă-
participarea maselor la conducerea statului; concepţia individualistă: conducerea poporului prin
intermediul reprezentanţilor acestora.

 Democraţia identitară (democraţia socialistă)- dominarea unei voinţe de stat asupra voinţelor
cetăţenilor, nu recunoaşte competivitatea intereselor şi valorilor. Se ignorează autonomia
unor subiecţi aparte, este subminată libertatea alegerii şi autodeterminarea politică.
 Democraţia concurentă – cuprinde cîteva concepte :
- Concepţia tradiţional-liberală – îşi are originile în doctrina liberală. Primatul
personalităţii asupra statului. Preferinţa democraţiei reprezentative celei directe.
Elementele caracteristice democraţiei reprezentative sunt: constituţionalitatea,
limitarea dominaţiei politice. Democraţiile liberale sunt pluraliste ( existenţa unei
multitudini de interese care concurează între ele în vederea obţinerii puterii, totodată
reprezentanţii acestor interese concurente se controlează reciproc şi, în acest sens,
limitează puterea; această concurenţă duce spre atingerea şi menţinerea echilibrului
social
- Concepţia democraţiei elitiste – susţine ideea că deşi dominaţia politică este realizată
de majoritatea societăţii, deciziile politice vor fi adoptate de minoritate: elita politică.
 - O alternativă a acestei concepţii este democraţia participativă, care admite
participarea tuturor categoriilor de cetăţeni la viaţa politică a statului şi la adoptarea
deciziilor de stat
 Concepţia socialistă – recunoaşterea unităţii sociale şi politice a poporului ca bază a puterii
lui politice; poartă caracter colectivist, recunoaşte primatul generalului asupra particularului;
nu recunoaşte pluralismul, diversitatea ideologică a cetăţenilor. Identificarea conducerii
statului cu poporul.
 „Democraţia informaţională”- formulată de savantul francez M. Rocar, apare ca reacţie la
revoluţia informaţională care continuă clauza revoluţiei tehnico-ştiinţifice.

Democratia s-a regasit, de-a lungul istoriei sale, sub doua forme: democratie directa si democratie
reprezentativa. In prima varianta, de democratie directa, toti cetatenii puteau participa la luarea
hotararilor de interes public, fara a se folosi de reprezentanti alesi sau numiti. Acest sistem este
practicabil doar in cadrul unor societati cu un numar restrans de membrii. Atena Antica a fost prima
democratie din lume care s-a condus pe acest principiu. Societatile moderne, numeroase si complexe
de astazi se ghideaza, insa, dupa principiul democratiei reprezentative. In acest tip de democratie
reprezentativa, cetatenii aleg reprezentanti oficiali care iau hotarari politice, elaboreaza legi si
administreaza programe spre binele public. Toate democratiile reprezentative sunt sisteme in care
hotararile publice sunt luate conform opiniei majoritatii cetatenilor. 

Caracterizaţi situaţia democraţiei contemporane din Republica Moldova.

-A fost adoptatnoua lege privint administratia publica locala adica renunta initial de la
principiul verticalei puterii (2003)
-Organele de coercitie au intetit activitatile represive . Astfel mai multi politici au acuzat
politia de preluare a functiei mafiei (2004-2005)
-RM avea deja 212 procese pierdute la Cedo inca 200 asteptindul rindul (2005)
-Produs reforme care au scop intarirea independetii justitiei , alegerea consilului suprem al
magistralii de Catre adunarea generala a judecacatorilor (2005)
Republica Moldova se situeaza pe locul 60 in lume in ceea ce priveste gradul de democratie.
DEmocratia R. Moldova este stabile si in crestere.
Astăzi, cea mai frecventă formă de democraţie este democraţia reprezentativă. Aceasta оnseamnă că
cetăţenii aleg reprezentanţii oficiali, care iau hotărоri politice formulează legi şi administrează
programe spre binele public. Regimul politic din RM este unul de tip hibrid , in care exista atit
elemente democratice(pluripartitism, alegeri partial corecte si libere, cu rezultate oricum
imprevizibile, mass-media partial libera, un grad de autonomie a puterilor locale, drepturi politice si
civice), cit si elemente autoritare(justitie dependenta, politie abuziva, cadru legal nefunctional,
proceduri democratice incoerente, responsabilitate limitata a puterii, lipsa unor mecanisme clare de
control asupra puterii din partea societatii, influenta crescinda a oligarhilor). Totusi , spre deosebire
de Egipt, Siria, Uzbekistan, in Moldova, in 20 de ani, s-au schimbat la putere trei presedinti si mai
multe partide. In acest context, evolutia sistemului politic din M cunoaste progrese, dar si regrese.
Totodata, elementele auritare prevaleaza, chiar daca la capitolul democratie depasim majoritatea
statelor CSI

17. Partidul politic şi sistemele de partide: trăsăturile, funcţiile şi

atributele principale ale partidului.
si
 18.Geneza, structura şi tipologia partidelor politice şi a sistemelor
de partide.
Am pus toate impreuna pt ca sa avem ce spune ,e acelasi material
pt ambele .

1. trăsăturile partidului.
1. Partidul este un grup stabil de oameni
2. Partidul are organizatii teritoriale, celule
3. Partidul lupta pentru puterea politica
4. Partidul are o anumita ideologie (liberal, comunist)
5. Partidul lupta pentru sustinrea poporului in Campania
electorala;
6. Dupa Janda partidul este o asociatie libera de oameni la care
cetatenii pot adera sau o pot parasi oricind.
2. atributele obligatorii ale partidului.
 Program politic;
 Un statut;
 Organelle de conducere;
 Un numar concret de membri.
Etapele genezei partidului dupa M. Weber.
 Elita gruparilor aristrocratice sec. XVII – XVIII;
 Etapa elitei cluburilor politice sec XVIII – XIX;
 Etapa partidelor de masa contemporane.

Etapele genezei partidului dupa M. Duverger.

 Interna-mai intii apar gruparile parlamentare apoi comitetele
electorale care sustineau aceste grupari
 Externa-specifica p.u majoritatea statelor unde nu ar exista
traditii democratice indelungate si unde modernizarea a
inceput mai tirziu
 calea interna de aparitie a partidului.
Interna – mai intii apar gruparile parlamentare, apoi comitetele
electorale care sustineau acele grupari.

calea externa de aparitie a partidului.

Externa – este specifica pentru majoritatea statelor unde nu au
existat partide democratice indelungate si unde modernizarea a
inceput mai tirziu.
Tipologia partidelor politice dupa criteriile respective.
 Partidele liberale – au aparut din cluburile mozolice;
 Partidele socialiste si social democratice – au aparut din
sindicate;
 Partidele conservatoire de dreapta – au aparut din asociatii
a marilor bancheri;
 Partidele comuniste – au aparut din organizatii ilegale
revolutioanare;
 Partidele fasciste – au aparut din asociatiile veteranilor din
primul razboi mondial;
 Partidele crestin – democrate- au aparut din organizatii
catolice duhovnicesti;
 Partidele agrare – au aparut din cooperative agricole si
asociatii profesionale taranesti.

sistem de partide.
Sistemul de partide reprezinta un ansamblu structurat de relatii
care pot fi conflictuale sau de cooperare.Sistemul de partide
sunt de regul nationale, desi se regasc si in context
international.
tipuri de sisteme şi caracteristicile lor.
Din punct de vedere al numarului partidelor existente pot fi
distinse conventional:
a.  sistemul partidului unic (monopartidismul);
b.  sistemul bipartidismului;
c.  sistemul pluripartidismului;
d.  sistemul pluripartidismului in care
partidele politice graviteaza in jurul unui partid politic
dominant.
SISTEMUL PARTIDULUI UNIC
Acest sistem se caracterizeaza prin existenta unui singur
partid care este constituit si functioneaza legal ca partid de
guvernamant. Motivul lipsei altor partide poate fi foarte diferit:
interzicerea expresa prin Constitutie a infiintarii altor partide
sau enumerarea limitativa a conditiilor in care se poate
exercita dreptul de asociere, suspendarea sau scoaterea in
afara legii a unor partide, unificarea mai multor partide intr-un
singur partid, etc.
Partidul unic este prin definitie un partid totalitar, care
acapareaza intreaga putere in stat, converteste constiintele
membrilor sai la anumite precepte demagogice prin
inocularea fortata a ideologiei sale.Sisteme de partide unice
au existat in toate tarile socialiste, cu toate ca in unele dintre
ele pe langa partidul unic marxist - partid avand rol
conducator si coordonator al tuturor formatiunilorpolitice,
sindicate, asociatii sau ligi culturale, sportive, etc., consfintit in
constitutie - s-au mentinut o serie de partide politice ( in fosta
RDG, Polonia, Bulgaria, Cehoslovacia, China, s.a. ). 
SISTEMUL BIPARTIDIST
Este sistemul in care puterea politica este disputata electoral (
democratic ) de catre doua partide avand baze sociale si forta
politica echivalente.
In doctrina constitutionala se considera ca acest sistem este
rigid daca cele doua partidepolitice sunt bine structurate din
punct de vedere organizatoric si al disciplinei de partid -
caracteristica foarte importanta pentru succesul unor initiative
parlamentare - sau simplu, daca partidele nu pretind o
disciplina stricta in ceea ce priveste exprimarea votului
parlamentar si tolereaza existenta unor fractiuni de partid - cu
efecte dezastruoase pentru procesul legislativ sau chiar
pentru functia de control al parlamentului asupra activitatii
guvernamentale. Acest sistem avand meritul de a favoriza un
echilibru in viata politica prin succesiunea celor doua partide
de guvernareeste astazi clasic ilustrat de catre Statele Unite
( Partidul Democrat si Partidul Republican ) si Marea Britanie
( Partidul Laburist si Partidului Conservator.
PLURIPARTIDISMUL
Se numeste sistem pluripartit, sistemul in care exista mai
multe partide cu forta aproximativ egala care isi disputa, in
functie de optiunea electoratului, locul si rolul de partid de
guvernamant.Caracterul de pluripartit nu este deci conferit de
simpla existenta a mai multor partide. Esential este ca
acestea sa fie aproximativ la fel de puternice. Alaturi de
aceste partide pot exista alte numeroase
formatiuni politice mai mici reprezentate sau nu in parlament.
Practic, acestea nu au acces la exercitarea puterii deoarece
nu au o baza sociala larga.
In functie de rezultatul alegerilor, unul dintre partidele care
confera unui sistem politic caracter pluripartid, devine partid
de guvernamant, ocupand in acelasi timp majoritatea locurilor
in parlament. Alaturi de aceste partide pot exista alte
numeroase formatiuni politice mai mici reprezentate sau nu in
parlament. Practic, acestea nu au acces la exercitarea puterii
deoarece nu au o baza sociala larga.

19. Mişcarea politică şi tipologia ei. Mişcările

politice din Republica Moldova.
 20. Grupurile de interese şi grupurile de presiune:
clasificarea şi funcţiile lor. Mafia, lobby şi masonii.

Grupurile de interese şi tipologia lor.

Grupul de interes este un ansamblu de indivizi cu interese comune,

al carui scop este sustinerea si apararea acestor interese, prin
influenta exercitata asupra procesului de guvernare.    De remarcat
ca, in mod frecvent, aceste interese nu sunt nemijlocit politice, ci
economice, profesionale, morale, etc.,Dar in masura in care
grupurile exercita influenta ce poate lua forma presiunii asupra
institutiilor politice si a persoanelor ce ocupa functii publice politice,
ele devin relevante pentru sfera politicului.Daca la inceputul anilor
`50 cand David Truman publica celebra carte '' - 'Procesul
guvernamental', era consacrata formula 'grupuri de presiune' pentru
a defini grupurile ce se implica in procesul politic fara a fi partide
politice, ulterior, formula 'grupuri de interese' va fi impartasita de
numerosi teoreticieni, nu numai americani, tocmai spre a evita
conotatiile negative pe care le sugereaza ideea de presiune politica.
Intr-un sens larg al termenului, grupurile de interese includ si
partidele politice, in sensul ca functia de agregare si articulare
a intereselor detine un rol major insa sensul care s-a consacrat in
stiintele politicii defineste grupurile de interese ca entitati distincte,
care se deosebesc de partidele politice prin aceea ca nu se
angajeaza direct in competitia pentru obtinerea puterii politice ci,
ramanand in afara ei, urmaresc sa-i influenteze deciziile in favoarea
propriilor interese.

Tipologia grupurilor de interese

a. grupuri economico-profesionale (asociatii ale oamenilor de

afaceri, sindicatele, fermierii, organizatiile medicilor, avocatilor,
profesorilor, etc.);
b. grupuri pentru apararea drepturilor civile si constitutionale
(populatia de culoare, femei, pensionari, homosexuali);

c. grupuri religioase (mai ales fundamentaliste);

d. grupuri vizand relatiile internationale (societati, ligi, asociatii).

Grupurile de interese utilizeaza numeroase mijloace pentru a-si

sustine pozitiile

a) demonstratii;

b) greve;

c) publicitate (mai ales prin mass-media

Grupurile de presiune şi clasificarea lor.

Grupul de presiune este o categorie de analiză a ştiinţei politice

care creează un instrument de interpretare şi explicare a vieţii
politice. Unii autori folosesc alternativ termenii “grup de
interes”(Interest Group) şi “grup de presiune”(Pressure Group), alţii
îl preferă pe primul, dar există şi încercări de delimitare. Spre
deosebire de partidele politice care îşi propun cucerirea şi
exercitarea puterii etatice, grupurile de presiune acţionează doar
asupra puterii, influenţând-o din exterior sau exercitând presiuni –
după cum indică şi denumirea -, asupra centrului de decizii.
Dificultatea definirii grupurile de presiune provine şi din faptul că
acestea pot fi organizaţii non-politice. Dacă grupul, în general, este
un ansamblu de persoane aflate în anumite relaţii şi urmărind
realizarea unui anumit scop, atunci grupul de presiune poate fi
definit ca “o organizaţie constituită pentru apărarea de interese şi
exercitarea unei presiuni asupra puterilor publice, cu scopul de a
obţine de la aceasta decizii conforme acestor interese”9 . Faptul că
grupurile de presiune reprezintă şi apără anumite interese, nu
înseamnă că ele se confundă cu grupurile de interes. Un număr
mare de autori consideră că fenomenul grup de presiune este
identificabil în prezenţa a trei elemente principale : a) existenţa unui
grup sau a unei comunităţi, mai mult sau mai puţin organizate (ceea
ce îl deosebeşte de o simplă mişcare spontană şi efemeră); b)
existenţa interesului şi apărarea acestuia; c) existenţa presiunii, a
influenţei exercitate. Activitatea grupurilor de presiune se
desfăşoară în strânsă corelaţie cu cea a instituţiilor statului şi a
partidelor politice. Ele nu exercită într-un mod direct puterea politică,
dar acţionează asupra ei ca intermediari.

Clasificare grupurilor de presiune:

Grupurile de presiune se clasifică:

1publice şi private

2, instituţionalizate şi neinstituţionalizate,

3.grupuri ce apără un interes material şi grupuri materialmente

dezinteresate (sau cu scop ideologic),

4.grupuri provizorii şi grupuri permanente, oficiale şi secrete, grupuri

cu obiectiv limitat şi grupuri cu scopuri multiple, grupuri de masă şi
grupuri de cadre, grupuri-client şi grupuri-stăpân ş.a.

Mafie (italiană: Mafia) este o asociație teroristă secretă care deobicei practică șantajul și asasinatul,
[1]
 care reprezintă un grup de persoane ce își apără reciproc interesele, fiind legate între ele prin
preocupări comune.[1]

Organizația își are originea din Sicilia și a apărut în 1282, când ea se afla sub domnia sângeroasă a lui
Carol I de Anjou, țăranii creând o armată proprie denumită M.A.F.I.A. (Morte alla Francia/Italia
anela/Moarte Franței, strigă Italia) conform strigătului lor de luptă. Până în secolul al XIX-lea a luptat
împotriva tiraniei și pentru păstrarea tradițiilor locale îndreptându-se ulterior împotriva ineficienței
administrației, utilizând adesea forme cu caracter banditesc. Ea a apărut în SUA după 1930, sub
denumirea de „Cosa Nostra”, patronând crima organizată. Cu timpul și-a modificat modul de
manifestare, prosperând în special la orașe pe seama contrabandei și a taxelor de protecție percepute
pe activitățile economice. Acționând și în alte regiuni italiene, ea a stabilit legături cu alte organizații
criminale, reușind să se infiltreze adânc în sistemul relațiilor sociale. În ultimii ani, Mafia și-a extins sfera
de activitate, și anume traficul de droguri, contrabandă cu arme, pariuri clandestine și bazându-se în
special pe corupția aparatului politico-administrativ și juridic, ceea ce i-a adus venituri fabuloase și a
transformat-o într-un flagel natural.
Lobby- grup de presiune'. A fost în timpul secolului al XVIII-lea când membrii
Parlamentului britanic au botezat acest mod de a face politică: deputaţii erau
'asaltaţi' la intrarea în sală chiar înainte de a începe dezbaterile de grupuri
interesate să le influenţeze deciziile adoptate în interior.
Activitatea de lobby se referă la influențarea legitimă a deciziilor politice, prin activități de comunicare
profesionist realizate, care implică expertiză legislativă, tehnici discursive si abilități strategice. [1]

Prin lobbying se înțelege activitatea unui grup (sau persoană) care încearcă să determine puterea
legislativă sau executivă să adopte o poziție sau să ia o decizie care să servească interesele legitime
ale respectivului grup. În plus, prin lobbying (activitatea de lobby), factorii decizionali -parlamentarii,
reprezentanții administrației publice centrale și locale etc. - pot beneficia, prin intermediul acestor
grupuri, de expertiza unor specialiști în diferite domenii. Dintr-un alt punct de vedere, lobbying-ul
constituie un mecanism prin care se menține legătura dintre alegători și aleșii lor, pe durata mandatului
acestora din urmă.

Francmasoneria este o organizaţie ai cărei membri sunt înfrăţiţi prin idealuri

comune de natură atât morală cât şi metafizică, prin iniţierea conformă unui
ritual comun, prin jurământul depus pe o carte sfântă (în general Biblia sau
Coranul) şi, în majoritatea ramificaţiilor, de credinţa într-o „Fiinţă Supremă",
un „Mare arhitect al universului". Această organizaţie prezentă în majoritatea
ţărilor cu civilizaţie de origine europeană, este împărţită în obedienţe, ele
însele împărţite în loji (zise şi ateliere) de câte 7-50 de persoane (uneori chiar
mai multe).

21. Conceptul de sistem electoral şi proces electoral. Sistemul electoral și alegerile politice
în Republica Moldova.

Principalul regulator al alegerilor este sistemul electoral care determina organizarea alegerilor in
diferite institutii si niveluri de conducere(parlament, presedinte s.s) la fel si mecanismul
transformarii voturilor alegatorilor in mandate, prerogative ale puterii. Scopul principal al sistemelor
electorale este de a respecta vointa poporului, de a o transforma in ogligatiile puterii. Sistemul
electoral si dreptul la alegeri sunt strins legate intre ele si nu exista unul fara altul.

În cadrul democratic de analiză a procesului electoral se întâlnesc două mari tipuri de sisteme de
vot: sistemul electoral majoritar și sistemul electoral cu reprezentare proporțională. În genere,
sistemul electoral majoritar este întălnit în acele țări care prezintă democrații majoritariste (de
exemplu Marea Britanie, SUA), iar sistemul electoral cu reprezentare proporțională este caracteristic
țărilor care și-au organizat regimul politic conform unei democrații consensualiste (de exemplu
Germania, Italia, Belgia).
Diferențele dintre cele două tipuri de sisteme electorale pot fi corelate așadar cu două interpretări
majore ale procesului democratic. Una dintre ele, bazată pe logica deciziei eficiente, privilegiază
ideea potrivit căreia, într-un sistem politic democratic, guvernarea se fundamentează pe exprimarea
voinței majorității. Cealaltă, pornește de la o cu totul altă viziune în privința reprezentării politice.
Conform principiului proporționalității, nu este suficient ca rezultatul alegerilor să reflecte prezența
unei majorității, ci este necesară o inventariere cât mai fidelă a opțiunilor electorale, astfel încât
minoritățile semnificative să nu fie dezavantajate

În Republica Moldova, în prezent, avem un sistem electoral proporţional care seorganizează pe

bază de listă de partid la nivelul unei singure circumscripţii electoralecare reprezintă 101 de
mandate.Din păcate acest sistem nu este unul făcut să avantajele alegătorii, ci unul menitsă
reprezinte cât mai substanţial voinţa partidelor politice. Astfel, sistemul electoralmoldovenesc:

-nu reprezintă o legătură personalizată directă între alegător-ales, legătură care poate fi creată prin
fie vot uninominal sau mixt, fie, în cazul scrutinelor pe bază delistă, prin aplicarea votului
preferenţial.

- alegerea candidaţilor este îndepărtată şi mai mult de alegători prin faptul căalegerea listei se face la
nivel naţional, ci nu la nivel regional.-creează disproporţii de reprezentare (pragul electoral destul de
ridicat duce lanereprezentarea unui număr mare de voturi ale partidelor care nu trec pragul).

- nu oferă alegătorului posibilitatea de a juca un rol activ şi de a interveni înselecţia candidaţilor.

Listele prezentate de partide sunt „liste blocate”, în aşa modalegătorul nu poate schimba ordinea
candidaţilor şi este pus în faţa faptului împlinit

Alegerile din Republica Moldova au loc la fiecare patru ani și sunt de două tipuri: locale și
generale. Participă 2,5 milioane de cetățeni cu drept de vot. Nu votează însă cetățenii din stânga
Nistrului.

În alegerile generale (sau parlamentare) sunt aleși cei 101 membrii ai Parlamentului. Parlamentul
Republicii Moldova este ales pentru patru ani prin vot proporțional, pe liste. La rândul său,
Parlamentul alege președintele.

În alegerile locale, electoratul este chemat la urne să-și aleagă primarii, în număr de aproape 900, tot
atâtea consilii locale și cele 32 de consilii raionale și două municipale, Chișinău și Bălți. Candidații
care nu obțin majoritatea participă la un al doilea tur de scrutin, desfășurat la două săptămâni după
data desfășurării primului tur. Pentru validarea alegerilor este necesară participarea a cel puțin 25%
din alegători.

22. Elita politică – noţiuni şi trăsături caracteristice. Teoriile clasice şi contemporane.

Notiunea de elita provine de la cuvintul latin eliger-a allege. Elita politica reprezinta un grup social
relativ mic si privilegiat care ocupa functii de conducere in structurile puterii si participa nemijlocit
la adoptarea deciziilor vitale, utilizind mecanismele puterii politice.
 In studile siciologice occidentale definitia notiunii de elita este diversa:

*personae activitatea carora a fost calificata cu cel mai inalt indice.

*minoritatea organizata a societatii,clasa guvernata

*personae care detin puterea

*persoanele superioare sub aspect intellectual,moral,in raport cu masele,indifferent de statutul lor

Trăsăturile caracteristice ale elitei politice.

-un grup social relativ mic

-este un grup independent.Realizind functii de conducere,elita capata o anumita independent in

raport cu patura conducatoare.

-un statut socil inalt

-detinerea puterii de stat si puterii informative

-capaciatti organizatorice si talent

-determina cursul politic al statului

-adopta hotariri politice importante si controleaza resursele politice

-ea dispune de un volum imens de putere si asigura subordonarea si reflectarea intereselor diferitor
paturi sociale in dispozitii politice si creeze mecanismul realizarii legilor politice.

Funcţiile elitei politice.

Studiaza analiza intereselor diferitor grupuri sociale; subordonarea intereselor grupurilor sociale;
reflectarea intereselor in diferite dispozitii politice; elaborarea ideilor politice; formarea aparatului
cadrelor de conducere; inaintarea liderilor politici; crearea si coordonarea institutiilor sistemului
politic.

teoria elitelor a fost elaborata intens la intersectia sec. XIX-XX de catre politologii europeni G.
Mosca, V. Pareto, R. Michels s.a. Ei reieseau din faptul ca in conditiile oricarii puteri minoritatea
definite de V. Pareto elita, iar de G. Mosca clasa politica conduce cu masele incompetente. Cei trei
politologi contemporani explicau in mod diferit necesitatea elitei. G. Mosca sustinea ca elita
exprima factorul organizatoric al puterii, iar V. Pareto descria societatea ca o piramida in fruntea
careia se afla elita, acesta a inclus in clasa elitei persoane cu calitati deosebite, dintre care cele
organizatorice, iar R. Michels elaboreaza Legea de fier a oligarhiei, care denumeste un mechanism
implacabil, ce face sa apara oligarhii in fruntea organizatiilor democratice.
 Problema elitismului a mai fost studiata de un sir de autori ca R. Mills, R. Svartenberg. M Djolis,
M.Vhlenschii. Generalizind cele spuse, in politologia contemporana, o seama de autori sunt deacord
cu idea ca elita este inevitabila, dar vin cu recomandari care ii limiteaza puterea: ridicarea nivelului
de trai; accesul oamenilor la alegeri; posibilitatea de a influenta politica.

Astazi o mare popularitate a capatat teoria “ dominatiei democratice a elitelor, care stipuleaza
urmatoarele idei: elitele se deosebesc prin deschidere; nici una din grupurile elitare nu detin
monopolul la putere; in democratie puterea se realizea nu de un grup ci de mai multe grupuri
elitare,etc.

23. Liderismul politic: noţiunea, esenţa şi natura liderismului politic. Tipuri de lideri
politici.

Liderismul politic reprezintă poziția sau funcția deținută de subiect în structurile de conducere ale
societății, care-i permit adoptarea deciziilor vitale ce afectează interesele unor grupuri sociale mari.
Această definiție pornește de la abordarea structural-funcțională a societății care percepe societatea
ca un sistem de roluri și poziții sociale ierarhic organizate. Dacă individul ocupă în acest sistem
poziții legate de conducere și dirijare, atunci el obține statutul de lider. Liderismul reprezintă un
proces de influențare asupra altor oameni, exercitat de subiect. Adică, individul care prin acțiunile
sale modifică gîndurile și comportamentele celor din jur, este lider.

Notiunea de lider provine de la termenul englez leader ce desemneasa conducator,cel ce indica

drumul.In literature de specialitate ,prin lider se subintelege persoana capabila sa-I influenteze pe
altii,cu scopul integrarii activitatii collective,orientate spre satisfacerea intereselor societatii
respective.

Natura lideralismului politic poate fi abordata din mai multe unghiuri:

*modelul bazat pe calitatile personale ale liderului,conform caruia,liderii de success au un set de

calitati personale specific,universal in toate situoatiile,cum ar fi energia,hotarirea,charisma.

*modelul bazat pe costituenti,adica sustinatori-liderul de success are caracteristicile personale

apropiate sustinatorilor sai,electoratului.

*modelul liderismului ajustat la situatie-liderul de success detine calitati personale maximal

apropiate contextului politic concret.

Reesind din aceste trei modele,teoriile referitoare la natura lideralismului politic se impart in trei
grupuri mari:teorii personaliste,situationale,teoria constituentilor.

Teoriile personaliste explica natura liderismului politic prin prezenta unor calitati personale la
liderr,care-I asigura statutul de lider.La teoriile personaliste se refera teoria calitatilor,abordarea
biologica si psihanalitica.

Teoria situationala trateaza liderul ca fiind produsul unei situatii,care solicita anumite calitati.Fiecare
individ are cel putin o ciliate prin care ii depaseste pe ceilalti.Ca effect,cind apare situatia care
solicita anume aceasta calitate,individual devine lider.Diferite situatii vor solicita diferite tiputi de
lideri,fapt ce indica ca liderismul e un fenomen relative si pluralist.

Teoria constituentilor.Lederul este un produs al asteptarii maselor,al sustinatorilor.Aceasta abordare

presupune ca liderul actioneaza din numele grupului si reflecta scopurile grupului,fiind o copie a
grupului dupa calitatile proprii si mesajele emise.Multi adepti ai acestei abordari considera
liderismul un produs al relatiei dintre lideri si adeptii sai.

Tipuri de lideri :

Conform clasificării efectuată de M.Weber,se evidențiază trei tipuri de lideri :

1.Liderul tradițional(monarhul)-se bazează pe credința în sfințenia și veșnicia tradițioolor.Liderul

apare în virtutea tradițiilor.Modul de cîrmuire este intens personalizat și limitat de norme și obligații
cutuminare.

2.Liderul birocratic(președintele)-liderism legal,bazat pe legalitatea ordinii existente,pe

alegerea,competența liderului.

3.Liderul carismatic(conducătorul maselor)-se bazează pe credința în capacitățile exclusive ale

conducătorului care dispune de carismă,haruri divine

Dupa Hermann :

-l.portdrapel

-servitor

-negociator

-pompier

Dupa functiile de baza exercitate :

-orientat spre scop

-socioemtional

dupa stilul conducerii :

-autoritar

-democrat

24. Fenomenul opoziției politice. Relaţii politice de conflict şi de consens.

 Opoziția este considerate a fi o parte esentiala a ansamblului procesului politic , in calitate de parte
adversa a puterii sau a guvernului. Incepand cu Niccolo Machiavelli si cu Thomas toti teoreticienii
au incercat sa se concentreze asupra studiului puterii.

Opozitia reprezinta un instrument adanc inradacinat in natura omeneasca si mai mult sau mai
putin controlat sau reprimat , potrivit masurii in care in societatea in care traim tolereaza
manifestarea sa deschisa.

Intre conflictele omenesti, conflictul politic are doua surse :

1) ciocnirea de interese intre diverse forte ale unei societati

2) conflictul de valori (credinte, idei , atitudini) dintre diferitele categorii de personae , ca si din
aceste categorii si cei care detin puterea politica.

3) Opozitia politica este forma cea mai avansata si mai institutionalizata a conflictului politic

Ca institutie opozitia politica s-a dezvoltat ca reactie fata de guvern , si in consecinta reflecta intr-
o oarecare masura caracterul acesteia, chiar daca este lipsita de puteri si are functii mai limitate .

Opozitia nu are acces la masinaria guvernamentala si nu poate opera numiri in posturi . Arma sa
principla a fost opinia publica , careia i-a si datorat , in mare masura , existenta .

Unul dintre punctele commune ale comunistilor si fascistilor a fost necesitatea abolirii sisitemului
parlamentar.

Pentru multe personae ideea de opozitie politica din democratiile occidentale este “loiala” ; ca
este funadamenta pentru insasi existenata ei . Loialitatea fata de sistemul care o adaposteste
inlauntrul sau si in garanteaaza functionnarea , presupune ocaontradictie cu insasi notiunea de
opozitie .

Viziunea mai putin intrinseca asupra rolului opozitiei este tipica pentru sistemelebipartide . In
cadrul sistemuluio bipartid , indeosebi in Marea Britanie si in S.U.A , fiecare partid isi joaca rolul
de opozitie de opozitie “normala ” sau “loiala”. R. Dahl este autorul care din acest punct de vedere
imparte opozitia nord-americana in “normala sau principala si marginala ” sau “anormala”

Faptele par sa demonstreze ca , in conditiile politice normale, ale unui sistem parlamentar , orice
opozitie ajunge sa devina “responsabila”. Opozitia trebuie sad ea dovada de o anumita loialitate,
daca nu fata de regimul in sine , cel putin fata de proprii alegatori. Orice autentica opozitie ar trebui
sa conidere si sa-si asume ca pe o functie proprie analiza

28. Miturile şi simbolurile politice.

Mitul politic este o deformare, sau interpretare eronată a realității obiective a cărei semnificație practică se
limitează la comunitățile indivizilor. Miturile sunt arhaice și moderne, fondatoare și escatologice.
Simbolurile politice- sunt semne, obiecte, imagini care evocă altceva decît este realitatea. Simbolul politic
este o imagine, o reprezentare a principalelor idealuri politice, care îndeplinește o funcție comunicativă,
stabilind legătura între individ și putere.
Funcțiile simbolurilor politice:
-Informarea- simbolurile politice oferă informații despre obiect, permite plasarea automată a partidului,
grupului etc. pe unul din eșichierele politice.
-Identificarea- drapelele, imnurile, sărbătorile naționale au funcția de a crea ideea de apartenență la un grup
etnic, la un stat națiune, etc.
-Integrarea- simbolurile naționale ajută la unirea națiunii, în special atunci cînd aceasta este formată din rase
diferite, religii, etnii.
-Internațională- simbolurile internaționale au ca scop promovarea păcii și cooperării dintre rase, culturi
națiuni.

Functia de abaza a simbolurilor politice este coeziune unor grupuri sociale, orientarea comportamentului
acestora in directia dorita.

Tipuri de simboluri politice

1.simboluri național statale (drapele, imnuri, steme, constituțiile, monedele)
2.simbolica politică ritual-procesuală (congresele, ședințele de partid, demonstrațiile politice, mitingurile,
paradele)
3.simbolurile politice sculptural-arhitecturale (palatele, clădirile guvernamentale, piețele)
4.orașe-simobulri politice
5.simbolica politică grafică
6.simbolica vizual propagandistă
7. Obiecte materiale ca simboluri politice
8.simbolica politică muzicală
9.moda politică (haine, culori, inscripții, terminologia specifică)
10.limbajul politic (cuvinte, gesturi)

29. Socializarea politică. Principalii agenți ai socializării politice

Socializarea politicã reprezintã procesul de formare si dezvoltare a individului politic prin asimilarea si
interiorizarea normelor si va- lorilor din cadrul unei culturi po1itice într- un system politic dat. Prin acest
proces complex .si contradictoriu, individul social este pregãtit sã-si asume rolurile pe care comunitatea i le
impune, pentru exercitarea unui status corespunzãtor în societate. Parte intrinsecã a socializãrii generale,
socializarea politicã nu poate constitui un dome-niu riguros jndivjdualizat a1 ref1ectiei te oretice, fã.rã riscul
pierderii de substantã a discursului. Tocmai dem aceea, cei mai multi teoreticieni aj domeniului au abordat
socializarea politicâ doar ca o dimensiune a proceselor generale de socializare. La nivelul sisternului social
global, socializarea "reprezintã pro-cesul complex de modelare a personalitãtii umane în raport cu cerintele
obiective ale vietii sociale si cu ref1ectarea acestora în sis-temul de va.lori, proces care are întotdeauna. o
determinare concret- istoricã în continutul, metodele, finalitatea. si eficienta. sa"1. Socializarea. ca proces
reprezintã grade diferite de complexitate, în functie de conditiile obiective si subiec tive, biologice si
psihologice în care el are loc, ca si des permanentã dintre individul supus socia.lizârii si sistemul politic de
care el apartine. Intre aceste douã pa.liere, etapele socia.lizãrii se desfãsoarã în functie de rol, sta-tus, vârstã si
de specifîcul instantelor de socializare: familia, .scoa.la, armata, colectivul de muncã etc.. Tocrnai aceste
gra.de djferite de complexita.te impun factorilor de socializare adaptãri, modificãri, restructurãri, îi obligã sã
actioneze dif erit, în functie nu numai de specificul lor, de mijloacele de care dispun, dar si de competentele
pe care le au.
 Studiile mai recente cantoneazã notiunea cle socializare la studiul fenomenelor de creare
asentimentului de identitate si de apartenentã cu un grup de origine la copii si adolescenti. În acceptia
sa cea mai globalã, socializarea desemneazã astfel "mecaxiismele de formare ti transformare a
sistemelor individuale de reprezentare, de opinie si cle atitudini în procesul de creare a identitãtii
sociale a subiectilor"2. Din perspectiva teoriei roluriior, socializarea este însusirea de cãtre indi-vid a
unui anumit sistem de roluri si de reguli. "Comportamentul si interactiunea individului cu semenii sãi si
cu institutiile socia1e nu se pot explica altfel decât în termenii rolurilor sociale pe care acestia tre-buie
sã le realizeze"3. Formele variate de socializare au în vedere asigurarea unei concorclante între
modelele, va1orile si normele societãtii globa1e, pe de o parte, si cele transmise de diferitii factori
institutionalizati ai socializãrii, pe de aita. În realizarea acestei concordante pot apãrea anumite
contradictii, nepotriviri între modelele, valorile si normele transmise de diferiti factori de socializare,
dar ti între ceea ce încearcã anumiti factori ai socializãrii sã facã în anumite etape ti ce solicitã sau
acceptã societatea datã, vãzutã în globalitatea sa4.
----------------------------------------------------------------
Socializarea este procesul de transmitere de informaţii cu caracter cultural şi de integrare culturală a
individului. Prin procesul de socializare, individul se construieşte în sensul integrării sale în
comunitatea e care aparţine, peornind de la comunitatea primară care este familia, pînă la comunitatea
cea mai alrgă pe care o putem considea ca fiind naţiunea.

In perspectivă politică socializarea este procesul de transmitere şi de asimilare a valorillor şi normelor

politice care se desfăşoară al nivel implcit sau într-o formă explicită. Se poate vorbi despre stadii sau
etape ale socializării politice.
Socializarea politica este un proces prin care individul isi formeaza/schimba componentele constiintei
sale politice sub presiunea agentilor care difuzeaza sistemul valorico-normativ cu continut/caracter
politic.

Principalii agenti cu responsabilitati in realizarea socializarii politice (generatoare de constiinta

politica) sunt: familia, scoala pe toate treptele sale, viata profesionala, organizatiile grupate in jurul sau
(asociatii, cluburi, sindicate, partide, mijloace maas-media, etc.). Asemenea agenti transmit, de regula,
valori politice caracteristice sistemului politic existent. Exista si surse (oficiale sau subversive) care
difuzeaza valori ostile.(exemplul postului de radio Europa Libera).

Preocuparea politologiei in domeniul socializarii politice are ca finalitate fie formarea constiintei
politice (aculturatie) fie transferarea constiintei politice (transculturatie, care implica deculturatie si
neoculturatie)

30. Esenţa, structura, tipurile şi funcţiile ideologiei politice.

Una dintre notiunile cele mai controversate, dar si des uzitate, in limbajul politologic contemporan, o
constituie cea de ideologie in general, de ideologie politica in particular.
Etimologia notiunii de ideologie provine de la cuvantul grecesc "eidos"="imagine" si "logos"="stiinta,
disciplina, invatatura despre idei". Termenul modern de ideologie apartine lui Destutt de Tracy care l-a creat
si l-a pus in circulatia literaturii politice. Rolul conferit si jucat de ideologie in societate a fost si este in mare
masura determinat de natura regimului politic aflat la putere.
 Tipuri de ideologii politice
Dupa modul cum se raporteaza si concep transformarile si schimbarile fenomenelor si proceselor social-
politice ale societatii , ideologiile politice se pot clasifica in:
1)ideologii politice conservatoare
Acestea au aparut inca din antichitate si se regasesc in toate societatile si perioadele istorice. In societatile
absolutiste din sclavagism si feudalism, ele au fost ideologiile fortelor politice aflate la putere si au urmarit cu
orice chip si cu orice mijloace, apararea, conservarea, justificarea si legitimarea randuielilor sociale existente,
a vechilor institutii social-politice, si a conceptiilor privind organizarea si conducerea vietii sociale. In cele
mai multe cazuri pentru a se impune, a fi mai credibile si convingatoare, a domina si a elimina orice opozitie,
ele si-au asociat divinitatea. Asa a fost cazul unor mari ideologii religioase ca brahmanismul, confucianismul,
daoismul, budismul, islamismul sau chiar crestinismul care au fundamentat regimurile politice dintr-o serie
de tari ca India, China, Japonia in perioada antica si medievala.
2)ideologii politice revolutionare
Ca sisteme de gandire si actiune coerente si inchegate aceste ideologii au aparut in perioada moderna, ca
"ideologii" care vizau transformarea pana la inlocuirea unor sisteme social-politice perimate cu altele noi,
bazate pe alte principii si valori, chiar daca unele au fost numai niste constructii teoretice ideatice si utopice,
ele au existat inca din antichitate si feudalism.
Aceste tipuri de ideologii urmaresc schimbari profunde, esentiale de natura sociala, politica si economica a
societatii. Un asemenea tip de ideologie a fost liberalismul, in perioada luptei sale antifeudale si a revolutiilor
burgheze de la 1848.
3)ideologii politice reformiste
Reformarea si restructurarea sistemelor social-politice, a constituit o permanenta a actiunii si luptei sociale.
Ca ideologii, ele s-au cristalizat in perioada interbelica si mai ales postbelica, dar aceasta nu inseamna ca
asemenea ideologii nu au fost prezente si in alte perioade istorice. Aceste ideologii isi propun transformari
economice, sociale si politice, in limitele aceluiasi sistem social fara a-si propune inlocuirea, schimbarea
acestuia, ci mai degraba dezvoltarea, perfectionarea si "umanizarea" sa, asigurarea echitatii si dreptatii
sociale, conditii si situatii egale pentru toti membrii societatii. Cea mai relevanta din acest punct de vedere
este, fara indoiala, social-democratia care cunoaste astazi o deosebita dezvoltare, raspandire si atractie social-
politica.
4)ideologii politice extremiste, dictatoriale
Asemenea modalitati de gandire si actiune, de concepere a relatiilor interumane si sociale au existat
dintotdeauna. Violenta, forta si teroarea sunt considerate instrumente si mijloace unice, legale de
transformarea si inlocuirea sistemelor social-politice si economice. Cele mai reprezentative tipuri de
asemenea ideologii au fost fascismul si comunismul, care au fundamentat respectivele regimuri politice si
mai recente neofascismul, noua stanga si noua dreapta.
5)ideologiile politice elitiste
Esenta acestor ideologii o constituie organizarea si conducerea societatii de catre o elita sociala, de un grup, o
clasa sau un partid, de persoane predestinate si inzestrate cu calitati deosebite, extraordinare. Primele idei
elitiste au aparut la Platon si Aristotel si mai tarziu la N. Machiavelli si F. Nietzsche. Elitismul modern a avut
ca fondatori pe Vilfred Pareto si Gaitano Mosca, Max Weber.
In Romania teoreticieni ai elitismului au fost C. Radulescu Motru, Eugeniu Sperantia.
In teoria si practica politica romaneasca, elitismul a imbracat forma ideologiei si miscarii legionare.
Ideologiile elitiste neaga sau subapreciaza rolul maselor in istorie, in organizarea si conducerea societatii.
Prin continutul si esenta lor ele sunt ideologii nedemocratice.
6)ideologiile politice fundamentaliste
Sunt ideologii politice de esenta extremista, teroriste care isi justifica si legitimeaza actiunea si conduita
social-politica pe fundamente teologice, in numele unor sisteme religioase, cum ar fi cazul islamismului si
chiar crestinismului. Din pacate astazi asemenea ideologii tind sa prolifereze si chiar sa constituie
fundamentul politic al unor regimuri, cum a fost cazul talibanilor din Afganistan.

10.5. Functiile ideologiei
Ideologia isi evidentiaza rolul, utilitatea si eficienta sociala in societate prin functiile exercitate. Functiile
exercitate de ideologii nu sunt aceleasi in toate societatile, chiar in cadrul aceleiasi societati ideologiile
urmaresc scopuri si interese diferite, au continuturi, valori si semnificatii aparte, se folosesc de mijloace si
forme diverse in exprimarea si manifestarea lor in practica sociala.
Locul si rolul ideologiilor in societate, functiile exercitate de acestea depind de:
-natura sistemului politic;
-gradul dezvoltarii vietii si democratismului politic;
-statutul si pozitia in societate a emitentului pe care ideologia il reprezinta si ale carei interese si aspiratii le
fundamenteaza si promoveaza;
-raportul sau fata de sistemul puterii, face sau nu parte din cadrul acestuia, altfel spus este o ideologie a
puterii sau se afla in opozitie cu aceasta.
1.Functia de cunoastere si interpretare a realitatii politice
Este prima functie a oricarei ideologii, ea realizeaza contactul acesteia cu realitatea, cu societatea. Pe baza
cunoasterii si a interpretarii societatii social-politice, ideologia isi va putea constitui demersurile teoretice si
actiunea practica, isi va formula atitudinea fata de aceasta, isi va preciza obiectivele si scopurile urmarite,
strategia, mijloacele si tehnicile pe care le va utiliza in infaptuirea acestora.
Obiectivitatea sau subiectivitatea cunoasterii societatii si, in stransa legatura cu aceasta, a interpretarii pe care
o da acesteia, tine in cea mai mare masura, de obiectivele si scopurile urmarite si promovate de emitent,
ideologia fiind doar forma teoretica concentrata a acestora, mijlocul de exprimare a lor in planul politicii.
2.Functia partinica-partizana
Continutul unei asemenea functii este determinat, impus de emitentul politic, a carei emanatie este prin
excelenta ideologia. Tinand genetic si functional de acesta, fiind produsul sau, ideologia va reflecta si
interpreta realitatea, va fundamenta si promova interesele acestuia, adica va fi partinica, partizana. Orice
valoare, principiu care ii poate servi la realizarea obiectivelor si sarcinilor sale, chiar daca acestea sunt intr-o
vadita contradictie cu realitatea, cu adevarul pentru respectiva ideologie ele sunt valabile, reale si invers.
3.Functia teoretica-explicativa
Orice ideologie, in demersul sau teoretic, isi propune sa explice si sa justifice pozitia si atitudinea emitentului
sau in societate, in raport cu puterea, obiectivele si scopurile sale urmarite. In situatia ca emitentul sau se afla
la putere, ea va legitima actiunile si politica acesteia, indiferent de strategiile si mijloacele folosite, de
rezultatele si eficienta acesteia.
Totodata, ideologia va organiza si conduce lupta teoretica impotriva altor ideologii si elaborate politice,
aceasta fiind o parte si in multe situatii foarte importante a luptei generale promovate si duse de ideologie
Ideologia va avea totodata un rol major in explicarea si constientizarea propriilor aderenti, in mobilizarea
acestora la sustinerea si actiunile sale. In acelasi timp, ideologia va contribui in mare masura la
fundamentarea discursului politic al propagandei, punandu-i chiar la dispozitie strategiile si mijloacele sale.
Fundamentandu-i si rationalizandu-i limbajul politic, dandu-i un caracter rational, disimuland violenta si
neadevarul, ideologia constituie cea mai eficienta forma a propagandei politice.
In aceeasi linie se inscrie si precizarea lui Olivier Reboul: "ideologia justifica puterea intr-un mod rational,
prin consens sau necesitate, disimuland ceea ce puterea are esential: faptul ca ea ramane sacra pentru cei ce o
exercita, ca ea trebuie sa fie astfel pentru cei care o suporta si ca presupune o amenintare pentru cei ce o
refuza".11
Atata timp cat vor exista colectivitati umane, vor exista si oameni cu propriile lor idealuri si interese si odata
cu ei, emitenti politici cu idealuri proprii.
Ideologiile au fost si vor fi insotitoro permanenti si activi ai gandirii si actiunii umane.

9Esenţa, structura şi funcţiile sistemului politic. Clasificarea sistemelor

politice.
Sistemul politic reprezinta, asadar, un subsistem al sistemului social global
care cuprinde relatiile politice, institutiile politice si conceptiile politice,
sistemul care asigura organizarea si conducerea de ansamblu a societatii,
functionalitatea ei.
Pentru a întelege specificul si functionalitatea sistemului politic, trebuie
analizate structura si, respectiv, componentele sale: relatiile politice,
institutiile politice si conceptiile politice, precum si interactiunea dintre ele.
a) Relatiile politice constituie acea parte a relatiilor sociale în care indivizii,
grupurile sociale si comunitatile umane intra deliberat pentru a se implica în
organizarea si conducerea societatii în ansamblul ei.
b) Institutiile politice constituie o alta componenta a sistemului politic,
indicând gradul de organizare politica a societatii la un moment dat.
c) Conceptiile politice, o alta componenta a sistemului politic, constituie
reflectarea în viata spirituala a modului de organizare si conducere a
societatii. Elementul esential al conceptiilor politice îl constituie doctrinele
politice.
10 Modele şi tipuri ale sistemelor politice contemporane. Sistemul politic
în Republica Moldova.
Constatăm faptul că lumea contemporană e caracterizată de o diversitate a
sistemelor politice. Lucrul acesta se explică prin faptul că procesul de
constituire şi activitatea sistemelor politice sunt influenţate de mulţi factori:
experienţa istorică, gradul de dezvoltare a culturii, nivelul dezvoltării
economice; maturitatea societăţii civile; cadrul geopolitic ş.a.
În funcţie de gradul de dezvoltare a culturii şi ponderea diferitor subiecţi ai
procesului politic, sistemele politice pot fi clasificate, după G.Almond în
patru tipuri:
a) Sistemul anglo-american. Se caracterizează printr-un nivel înalt al
diviziunii rolurilor şi funcţiilor între participanţii procesului politic: stat,
partide, grupuri de presiune. Puterea şi influenţa sunt repartizate între diferite
niveluri ale sistemului politic. Sistemul politic funcţionează în baza
hegemoniei culturii politice, orientate spre apărarea valorilor liberale, care
sunt recunoscute în societate.
b) Sistemul continental-european. Se deosebeşte prin caracterul fragmentar
al culturii politice, prin apariţia în cadrul culturilor naţionale a orientărilor,
idealurilor, valorilor, principiilor opuse. Existenţa diferitor subculturi nu poate
asigura stabilitatea socială. Acest tip de sistem politic este caracteristic
Franţei, Germaniei, Italiei. Ţările scandinave au o poziţie intermediară între
cele două sisteme.
c) Sistemul preindustrial şi parţial industrial. Acest tip de sistem dispune de
o cultură politică mixtă, care este constituită din subculturile locale,
întemeiate pe valorile clasei, ale tribului, ale gintei, ale clanului. În cadrul
acestui sistem politic liniştea, înţelegerea, stabilitatea nu pot fi atinse fără
constrângere. Integrarea societăţii cu ajutorul violenţei contribuie la întărirea
puterii, la concentrarea ei în mânile unui grup restrâns.
d) Sistemul politic totalitar. Funcţionează în baza recunoaşterii priorităţii
intereselor de clasă, intereselor naţionale. În cadrul acestui sistem lipsesc
organizaţiile, asociaţiile benevole.
Este cunoscută şi tipologia realizată de J.Blondeli, care divizează sistemele
politice contemporane în cinci tipuri:
a) Democraţiile liberale ataşate valorilor liberale.
b) Sistemele comuniste care proclamă egalitatea socială dar nu oferă soluţii
pentru realizarea ei.
c) Statul tradiţional, condus, de regulă, de grupul oligarhic, conservativ
după caracterul său.
d) Sistemele populiste, orientate spre afirmarea principiului egalităţii în
distribuirea bunurilor dar care sunt, în majoritatea cazurilor, de esenţă
autoritară, după mijloacele utilizate.
e) Sistemele autoritar-conservative, pentru care este caracteristică o politică
de conservare a inegalităţii, care se opune răspândirii principiului egalităţii şi
a participării politice.
După proclamarea suveranităţii R.S.S. Moldova, la 27 iulie 1990 parlamentul
adoptă Decretul „Cu privire la puterea de stat”, stabilind că „organul suprem
al puterii legislative şi unicul exponent al voinţei întregului popor este
Sovietul Suprem al R.S.S. Moldova”. Conform aceluiaşi Decret, în republică
este „înfăptuită neabătut separaţia puterii de stat în legislativă, executivă şi
judiciară”, puterea judecătorească fiind subordonată numai legii.
În continuarea edificării unui sistem politic de esenţă democratică a fost
adoptarea Legii cu privire la instituirea funcţiei de preşedinte al R.S.S.
Moldova din 3 septembrie 1990, prin care noua instituţie a şefului de stat –
preşedintele R.S.S. Moldova – era plasat în fruntea puterii executive, distincte
de cea legislativă şi judecătorească. Trebuie subliniat însă că legea respectivă
prevedea ca preşedintele să fie ales pe un termen de 5 ani de către Sovietul
Suprem prin majoritatea simplă de voturi a deputaţilor. Un an mai târziu, la
18 septembrie 1991, prin legea cu privire la alegerile preşedintelui Republicii
Moldova, primul preşedinte M. Snegur va obţine modificarea mecanismului
de desfăşurare a alegerilor pentru această funcţie prin votul universal, egal,
direct şi secret al populaţiei.
Toate aceste elemente de modernizare a sistemului politic şi-au găsit
reflectarea sintetică în Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova din
27 august 1991, care preciza că Parlamentul ţine seama „de procesele
ireversibile ce au loc în Europa şi în lume, de democratizare, de afirmare a
libertăţii, independenţii şi unităţii naţionale de edificare a statului de drept şi
de trecere la economia de piaţă”.
În acelaşi context, la 17 septembrie 1991 parlamentul adoptă Legea „Cu
privire la partidele politice şi alte organizaţii social- politice”, care definea
locul şi rolul partidelor în sistemul politic, contribuind prin acesta la
instituţionalizarea lor şi reglementa modalităţile de formarea, funcţionare,
finanţare şi interacţiune a lor cu alte instituţii ale statului. Totodată, legea
cuprindea o clauză importantă prin care se făcea distincţia între formaţiunile
politice şi asociaţiile nonguvernamentale. Astfel, partidele şi organizaţiile
social-politice erau definite drept „asociaţii benevole ale cetăţenilor,
constituite pe baza comunităţii de concepţii, idealuri şi scopuri, care
contribuie la realizarea voinţei politice a unei anumite părţi a populaţiei şi
care prin reprezentanţii lor participă la elaborarea politicii republicii, la
conducerea treburilor statului, la soluţionarea problemelor economice şi
social-culturale”. Pe de altă parte, organizaţiile nonguvernamentale erau
definite drept „organizaţii independente ale cetăţenilor, constituite pe
principiul interesului profesional, cultural etc. şi care nu pretind la alegerea
organelor de stat”
 Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994 va consacra toate
aceste ajustări importante ale elementelor sistemului politic de esenţă
democratică, stabilind următoarele principii de funcţionare a acestuia:
a) stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi
libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul
politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate (alin 3, art. 1)
b) suveranitatea naţională (art.2)
c) drepturile şi libertăţile omului (art.4)
d) democraţia şi pluralismul politic (art.5, cap.II, titlul I)
e) separaţia şi colaborarea puterilor (art. 6)
f) ierarhia normelor juridice (art.7 şi 8)
g) Controlul constituţionalităţii legilor (titlul V)etc.
În pofida acestor importante modificări, mai mulţi analişti politici apreciază
drept o particularitate importantă a sistemului politic din Republicii Moldova
tentaţia prezidenţialismului, având o puternică bază în psihologia socială şi în
tradiţiile politice ale zonei. În acelaşi sens, sistemul politic din Republicii
Moldova tinde mai degrabă să reproducă modelul rusesc, care funcţionează ca
un prezidenţialism clasic. Astfel, chiar dacă sistemul politic din Republicii
Moldova a suferit o schimbare esenţială în anul 2000, prin care Preşedintele
ales prin vot indirect, cele două Parlamente rezultate în urma acestei
modificări, dominate de comunişti, au ales un preşedinte, prerogativele căruia
sunt compatibile cu cele ale omologilor săi din Rusia sau Belarus.
În cadrul unor astfel de sisteme politice , tendinţele prezidenţialiste sunt la
limita regulilor democratice, afectând serios natura şi credibilitatea
instituţiilor politice. Tocmai din aceste motive, rapoartele întocmite periodic
de Freedom House apreciază invariabil republicile ex-sovietice drept semi-
libere.
Problema funcţionării sistemului politic al Republicii Moldova
Odată cu obţinerea independenţei şi a suveranităţii, Republica Moldova a fost
pusă în faţa unor cerinţe imperative şi de mare necesitate de a întreprinde,
într-un mod radical, reformări în sistemul său nou creat în scopul de a crea un
stat prosper şi democrat după un model occidental. Însă, acest scop nu a fost
atins nici pînă în prezent, deoarece crearea instituţiilor democratice a fost
tergiversată şi ineficient efectuată, în rezultatul căreia nu s-a putut realiza nici
buna funcţionare a sistemului politic şi nici a celui economic din Republica
Moldova. În acest context, potrivit sociologului Bulgaru M., funcţia ne apare
ca un atribut (sau un complex de proprietăţi) esenţial al unui sistem (sau
subsistem), care se exercită în condiţiile raportării sistemului la alte sisteme
(sau elemente ale acestora). Funcţia are rolul de a integra (coordona)
elementele în sistem sau sistemul în context, exprimînd relaţiile de acţiune,
prin intermediul cărora se realizează trecerea de la potenţă la act în diacronia
structurală[1].
Conform specialiştilor Juan J. Linz şi Alfred Stepan în fostele state socialiste
sovietice mai degrabă s-a realizat o liberalizare a instituţiilor politice şi
sociale decît o democratizare[2]. Această realitate rezidă în faptul că
Republica Moldova nu a fost în stare de aşi determina exact interesele sale
naţionale şi direcţiile ei concrete de dezvoltare naţională[3]. Este nespus de
dificil pînă în prezent de aşi stabili chiar identitatea sa naţională şi lingvistică
atît la nivel cotidian cît şi la cel academic şi statal. La aceasta se mai poate de
adăugat şi neclaritatea sa în ceea ce priveşte politica externă. Anume politica
sa externă duplicitară pînă la începutul sec. XXI ia adus Republicii Modova
insuccese la acest capitol. De fapt, problema eficientizării unui sistem politic
se începe de la actualizarea problemelor din societate.[4]
Făcînd o retrospectivă regimului democrat, care s-a dezvoltat în Republica
Moldova, trebuie de spus că în doar 10 ani sistemul democrat a funcţionat în 5
regimuri[5]:
1) parlamentar (27 aprilie1990 - 3 septembrie 1990);
2) semiprezidenţial / semiparlamentar (3 septembrie 1990 - 5 martie 1991);
3) prezidenţial (5 martie 1991-29 iulie 1994);
4) semiprezidenţial / semiparlamentar ( 29 iulie1994 - 5 iulie 2000);
5) parlamentar ( 5 iulie 2000 - prezent).
Acest fapt ne demostrează clar de ce pînă în prezent democraţia în Republica
Modova nu a avut mari succese, deoarece toată energia decizională se pierdea
în transformări de regimuri şi de instituţii democratice. Buna funcţionare a
sistemului democrat nu avea o funcţionare eficientă deoarece structura şi
instituţiile sale nu erau deplin finisate. Pe parcursul anilor de independenţă,
Republica Moldova a lucrat mult şi într-un mod dificil la crearea instituţiilor
sale democratice cum ar fi: partidele politice, alegererile democratice,
sistemul legislativ, drepturile omului, modul de guvernare, etc. În prezent
parcă dezvoltarea acestor instituţii este în faza de încheiere: s-a stabilit, în
final, care este regimul democratic, ultimele alegeri generale, conform multor
specialişti autohtoni şi internaţionali, s-au petrecut conform tuturor normelor
democratice, sunt garantate prin lege drepturile omului, dispunem de un
sistem pluripartidist şi lista ar putea fi continuată. Însă, cînd vorbid de
funcţionarea acestui sistem democrat şi de rezultatele acestuia în crearea
bunăstării social-economice şi de mobilizare a societăţii în rezolvarea
problemelor vitale a populaţiei[6] este greu să dăm un răspuns pozitiv, lucrul
pe care doresc să-l analizezi în continuare.
În primul rînd, cînd este vorba de ineficienţa fucţionării uni sistem democrat
trebuie să căutăm răspunsul în modul de funcţionare a instituţiilor sale şi de
corelaţie dintre acestea. O instituţie la care doresc să mă opresc este sistemul
de partide din Republca Moldova.
Este cunoscut faptul că procesul de constituire a partidelor politice în
Republica Moldova este un caz particular, ce dispune de un şir de
particularităţi. Printre acestea am putea menţiona: lipsa unei tradiţii pluraliste
la nivel ideatic şi organizaţional, trecutul comunist totalitar şi autoritar, lipsa
unei experienţe în ceea ce priveşte independenţa statală.[7] În prima decadă
de existenţă, partidele politice aveau succese în obţinerea puterii, dar ca
rezultat al ineficienţei guvernării, partidele politice nu erau în stare de a-şi
menţine puterea[8]. Şi ca rezultat multe partide au dispărut de pe arena
politică în doar cîţiva ani. O altă cuază constă în instabilitatea partidelor
politice ce rezidă în faptul că majoritatea din ele s-au format de sus în jos,
adică în jurul unui lider carismatic, ci nu de jos în sus, membrii căruia sunt o
parte din populaţie, care, de fapt, şi este puterea într-un stat democrat.
Asemenea partide sunt numai PPCD şi PCRM care şi-au menţinut existenţa
pînă în prezent atît ca partid, cît şi ca reprezentanţă în organele de conducere.
O problemă aparte în ceea ce priveşte partidele politice constă în aceea că în
Republica Moldova încă nu este dezvoltată, la nivelul corespunzător,
conştiinţa politică. Acesta este şi motivul de ce nu dispunem de un sistem de
partide stabil, de tipul celui american, german sau britanic. Pentru Republica
Moldova este specific faptul că partidele politice caută propria lor bază
socială, electoratul, ale căror interese trebuie să le apere. Insă aceste căutări
sînt complicate şi neuniforme, deoarece structura socială a societăţii este
variată, păturile sociale sînt amestecate: pe de o parte, are loc procesul
divizării unor pături sociale, iar, pe de altă parte, păturile sociale, care se află
in process de formare, nu şi-au determinat clar orientarea sa[9]. Ca rezultat,
avem un sitem de partide foarte pestriţat, fiind într-o continuă schimbare şi
instabilitate.
Am încercat să gasesc care, totuşi, ar fi elementul central care ar explica
problema de funcţionare a sistemului democrat din Republica Moldova, şi
făcînd o analiză la lucrările ştiinţifice din ultimii ani, consacrate sistemului
politic autohton, am depistat că majoritatea specialiştilor au aceeaşi opinie
faţă de această problemă. Este vorba despre cultura civică şi cea politică,
precum şi de conştiinţa politică. Nivelul culturii politice determină în mare
parte calitatea şi eficacitatea funcţionării sistemului politic. De fapt, cultura
politică este produsul unei experienţe istorice a întregei societăţi, a cărei
formare necesită angajarea socială a fiecărui individ, din care va rezulta
sociologizarea lui politică. Funcţionarea democraţiei în societăţile în tranziţie
necesită şi o cultură politică specifică, în care anumite valori şi modalităţi de
comportament sunt considerate o normalitate[10]. Specialiştii Almod G. şi
Verba S., susţin că democraţia pare a fi cea mai stabilă în societăţile în care
elementele celor trei tipuri de cultură politică: parohială, dependentă şi
participativă se îmbină reciproc formînd cultura civică[11].
Cînd vorbim despre problema culturii politice este vorba de: responsabilitate,
libertate, cunoaşterea drepturilor cetăţenilor, iniţiativă şi spiritul de asociere,
activismul, etc. După cum observa A. de Tocqueville, un nivel scăzut al
conştiinţei şi culturii politice conduce la ineficienţa administraţiei locale şi la
extinderea fenomenului corupţiei.
Dacă facem referinţă la viziunea sinergetică în ce priveşte această problemă,
fondatorul sinergeticii Haken H., susţine că orice sistem politic sau social
trebuie să funcţioneze în conformitate cu temperamentul indivizilor şi al
opiniei publice.[12] În opinia sa, conform teoriei parametrului de ordine, orice
sistem politic este sortit peirii dacă nu se supune mediului său, opinia publică,
ce tinde spre bunăstarea societăţii şi a modului de conveţuire. În societate
noastră, sistemul politic din Republica Moldova, nu se conformează acestui
parametru de ordine, deoarece cultura politică nu a atins nivelul necesar
pentru a se materializă această conlucrare dintre opinia publică, necesităţile
populaţiei, cererile ei pe de o parte, şi sistemul politic pe de altă parte.
Această realitatea ne dă de înţeles că efortul cel mai anevoios şi cel mai
important în crearea unei funcţiuonalităţi eficiente a sistemului politic din
Republica Moldova, cu toate instituţiile sale politice, trebuie de depus în
ridicarea culturii politice şi dezvoltarea societăţii civile în care, de fapt, şi
rezidă democraţia durabilă. Este evident că un factor important în atingerea
acetui scop este, factorul timp, şi cunoaştem care a fost societatea civilă şi
 cultura politică la începutul anilor ’90 şi cum s-a transformat pînă în prezent.
De asemenea, migraţia populaţiei din/în Republica Moldova are un aspect
pozitiv la acest capitol schimbînd mult mentalitatea cetăţenilor noştri. Însă un
rol important îl are şi condurea de vîrf care ar putea atinge acest scop, peste o
anumită perioadă de timp, prin programe educaţionale şi o politică de
dezvoltare în acest sens. Vorbind la general, pentru dezvoltarea conştiinţei şi
culturii politice are loc, potrivit academicianului autohton Ţîrdea T., prin
informatizarea societăţii care constituie un proces sistemic de activitate
orientată spre utilizarea resurselor informaţionale în scopul făuririi
societăţii[13]. Informatizarea preconizează amplificarea permanentă a
intelectului social, suficient pentru soluţionarea problemei strategice de
supraveţuire şi dezvoltare a civilizaţiei sub aspect democratic. Dezvoltarea
sociumului poate avea loc doar în condiţiile creşterii investiţiilor în om şi
informatizarea tuturor laturilor activităţii lui vitale[14].
Deci, făcînd o analiză a sistemului politic prezent, putem spune că există o
mulţime de carenţe la aspectul funcţional. Şi, deşi, situaţia politică din
Republica Moldova se reducea, în trecut, doar la demonstraţii, greve,
instabilitate, lupte crîncene de partid, astăzi putem vedea o schimbare la acest
capitol cînd partidele cu reprezentanţă în organele statale întreprind o acţiune
de reformare şi de construire a valorilor democratice şi a celor social-
economice, s-a stabilit cursul exact al politicii externe, cultura şi conştiinţa
politică este în creştere, sporeşte credibilitatea comunităţii internaţionale faţă
de Republica Moldova, etc. Cu aceste rezultate pozitive de ultima vreme,
putem concluziona că pentru funcţionarea eficientă a sitemului politic al
Republicii Moldova trebuie să ţinem acest curs de dezvoltare a democraţiei
lăsînd ca societatea şi sistemul politic să se autoorganize în forma sa naturală
de funcţionare.
11 Statul – nucleul sistemului politic: definiții, teorii, elemente, tipuri,
origine. Funcţiile interne şi externe ale statului.
Statul-este un organism complex creat de comunitatile nationale sau
internationale ce locuiesc pe un anumit teritoriu si unde se mentine o ordine
juridica afirmata de elita politica care detine monopolul asupra puterii avind
dreptul de a folosi constringerea.
Teoriile despre geneza si esenta statului:
1.Teoria patriarhala *a lui Confucius*
2.Teoria teocratica *a lui Toma d’Aquino*
3.Teoria cuceririi *a lui E. During*
4.Teoria contractului social *J.Russo*
5.Teoria despre statul social economic *Marx*
6.Teoria organica
7.Teoria antropologia politica
Criteriile de clasificare a statului:
I.Dupa forma de guvernare: 1.republica (prezidentiala; parlamentara);
2.monarhia (absoluta; constitutionala)
II.Dupa functiile prioritare: 1.statul militar; 2.de drept; 3.social
III.Dupa organizarea teritoriului administrativ: 1.stat unitar; 2.federatie;
3.confederatie (Elvetia)
IV.Dupa regimul politic: 1.stat totalitar; 2.autoritar; 3.democratic
V.Dupa natura de clasa: 1.sclavagist; 2.feudal; 3.burghez; 4.socialist;
5.orientari burgheze
VI.Dupa stabilitatea vietii politice: 1.stabile; 2.instabile
Structura statului
I.Dupa separarea puterii: 1.sistemul institutelor reprezentative si legislative;
2.institutele puterii executive; 3.institutele judiciare; 4.mass-media
II.Dupa functiile ce le realizeaza:
1.organele ce realizeaza functii interne *Organele ordinii de drept si securitate
(politia; judecatoria; procuratura; SIS); *Organele dirijarii social economice
(aparatul impozito-fiscal; organele de telecomunicatii; serviciile comunale;
transportul); *Organele sferei spirituale (institutiile de invatamint si cultura;
diferite organe informative)
2.organele ce realizeaza functii externe (fortele armate; organele relatiilor
internationale)
Functiile statului
Functiile interne: 1.f-a economica; 2.f-a sociala; 3.asigurarea cetatenilor
statului cu loc de munca; 4.asigurarea puterii poporului; 5.asigurarea
legitimitatii si a ordinii de drept; 6.apararea regimului constitutional;
7.consolidarea societatii; 8.f-a ecologica
Functiile externe: 1.f-a de asigurare a securitatii teriroriale; 2.apararea
intereselor de stat in relatiile internationale; 3.participarea la solutionarea
problemelor globale.
12 Regimul politic, tipologia şi formele de schimbare a regimurilor
politice. Clasificarea regimurilor politice contemporane.
Ansamblu de modalitati si mijloace aplicate de organele puterii de stat pntru
a desfasura activitatile lor,determina caracterul relatiilor reciproce dintre
statm,societate,personalitate. Sint trei tipuri de regimuri politice:
-Democratic (se bazeaza pe principiul supenerii minoritatii majoritatii)
-Totalitar(prezenta partidului de masa care detine puterea,sistemul unipartidist
format pe cale nedemocratica,control total asupra tuturor sferelor din
societate)
-Autoritar(imbina trasaturile regimului democratic si totalitar pe autonomia
relativa a sistemului politic cu cel economic si cultural,admite existenta
opozitiei)
Modalitati de schimbare a regimurilor politice.
Calea revolutionara: prin revolutie (actiune violenta in scopul distituirii
structurii statale anterioare.Reformarea radical a structurior sociale in baza
unei noi conceptii.Se instaureaza noi forme de proprietate instituite si noul
system de valori)
Calea reformista:contine unele schimbari neesentiale cu un character
profilactic,se infaptuiesc de sus de la elita guvernamentala care doreste sa
mentina sistemul politic existent,reformele reactioneaza la problemele cele
mai acute,sunt patrunse de pragmatism.
Calea democratica: democratizarea societatii de sus cind se transforma
sistemul politic,se transforma din ele insusi si nu este impus de opozitie.
Capitularea elitei guvernamentale sub presiunea imprejurarilor.Compromisul
intre conducerea existenta si opozitie care vizeaza democratizarea societatii