POLITOLOGIA – ŞTIINŢĂ ŞI DISCIPLINĂ DE STUDIU

EVOLUȚIA ISTORICĂ
Prima formă de cunoaştere a politicii a constituit-o interpretarea mitologico-religioasă - apariţia divină a
puterii şi a orânduirii social-politice (perioada antică).
Raţionalizarea procesului (mileniului I e.n., a doua jumatatea). Concepţii politice cu aspect etico-
filosofic (Platon, Confucius, Aristotel).
N.Machiavelli a exclus din politică forma etico-religioasă, subordonând-o soluţionării sarcinilor reale,
practice.
CAUZELE APARITIEI
A doua jumătate a secolului XIX:
Influenţa dezvoltării ştiinţelor sociale.
Creşterea valorii ştiinţei şi a studiului ştiinţific.
Consolidarea în mai multe state industriale a instituţiilor politice şi de stat / sistemului politic actual
(divizarea puterilor, parlamentarismul, sistemele electorale, partidele politice şi pluripartitismul,
ideile şi concepţiile eficacităţii politice şi administrative).
A doua jumătate a secolului XIX:
Influenţa dezvoltării ştiinţelor sociale.
Creşterea valorii ştiinţei şi a studiului ştiinţific.
Consolidarea în mai multe state industriale a instituţiilor politice şi de stat / sistemului politic actual
(divizarea puterilor, parlamentarismul, sistemele electorale, partidele politice şi pluripartitismul,
ideile şi concepţiile eficacităţii politice şi administrative).
Capătă trăsături distincte tendinţele şcolii americane şi ale celei europene în dezvoltarea ştiinţei.
Politologia europeană se întemeiază pe istoria teoriei, gândirii politice şi îşi canalizează activitatea pe
cercetarea statului şi dreptului, a instituţiilor de stat. Ea este influenţată de curentele tradiţionale ale
gândirii sociale: filosofice, juridice, istorice. Cercetările se bazau pe corelaţia organică dintre
principiul teoretic şi cel empiric.
Pentru ştiinţa politică americană este caracteristic nivelul sporit de pragmatism şi funcţionalitate a
studiului şi concluziilor. Ea pune accent pe fundamentele şi determinantele sociale ale statului. Aici
are loc corelaţia strânsă dintre ştiinţa politică, practica politică şi socializarea politică. Dezvoltarea
ştiinţei politice avea loc pe făgaşul pozitivismului şi a scientismului, cercetărilor empirice aplicative.
Atenţia asupra recepţionării, colectării şi sistematizării datelor empirice. A tratat mai puţin
dimensiunile istorice şi teoretice ale politicii.
OBIECTUL POLITOLOGIEI
În 1948, la iniţiativa UNESCO, la Paris are loc Colocviul internaţional consacrat problemelor ştiinţei
politice. S-au întrunit experţi, savanţi şi specialişti de vază în domeniul ştiinţei politice din Europa şi
America.
S-a convenit la utilizarea termenului „ştiinţa politică” la singular. au fost stabilite obiectivele ştiinţei
politice:
teoria politică (teoria politică şi istoria gândirii politice);
instituţiile politice (constituţia, guvernul central, administraţia publică regională şi locală, procesul
decizional, etc.);
Alegerile, organizatiile social-politice şi opinia publică (partidele, grupurile şi asociaţiile de presiune
politică, participarea cetăţenilor la activitatea structurilor de stat / societăţii civile); relaţiile
internaţionale (politica internaţională, organizaţiile internaţionale).
În 1949, sub egida UNESCO, a fost creată Asociaţia Internaţională de Ştiinţă Politică.
Politologia / ştiinţa politică ca disciplină de studii a fost introdusă în programele universităţilor de
frunte din SUA şi din Europa Occidentală.
Creşte rapid numărul specialiştilor în domeniul ştiinţei politice, influenţa acestora în ţările
democratice.
Actualmente, politologia se plasează în şirul ştiinţelor de prestigiu (întâietatea după numărul de
cercetări efectuate şi publicaţii).
Termenul „politologie” a apărut pentru prima dată în perioada postbelică în lucrările lui Eugen Fisher
Baling (Germania), Andre Terive (Franţa), dar în circulaţie ştiinţifică a fost introdus de Gert von
Einern (Germania), în 1954.
 Termenul a luat naştere în temeiul a două cuvinte greceşti: politike (Aristotel) – afaceri sociale şi de
stat, dirijarea cu afaceri sociale şi de stat şi logos (Heraclit) – învăţătură, cuvânt. Astăzi termenii
„politologie” şi „ştiinţa politică” se utilizează ca sinonime.
Politologia este ştiinţa despre structura, distribuirea şi realizarea puterii în societatea politică,
realizată prin interacţiunea instituţiilor puterii publice, a societăţii şi a indivizilor.
EVOLUTIA
În fosta URSS politologia nu era recunoscută ca ştiinţă independentă, fiind tratată ca pseudoştiinţă
burgheză.
În 1989, în instituţiile de învăţământ superior se introduce disciplina „Politologia”.
În Clasificatorul specialităţilor ştiinţifice este deschisă specialitatea „Politologia”, începe pregătirea
cadrelor ştiinţifice.
Astăzi, dezvoltarea ştiinţei politice în Moldova este canalizată:
Predarea cursurilor politologice normative şi opţionale în şcoala superioară naţională.
Pregătirea cadrelor (USM, IRIM, etc.) licenta, masterat, doctorat (USM, ASM / IIESP, AAPPRM,
etc.). Studiile peste hotare.
2 consilii ştiinţifice specializate pentru susţinerea tezelor de doctor şi de doctor habilitat în domeniul
ştiinţei politice (80 teze)
Cercetări ştiinţifice academice (USM, ASM / IIESP)
Centre analitice şi politico-practice nonguvernamentale (IPP, CAPTES, IDIS «Viitorul»).
Reviste politologice: MOLDOSCOPIE (Probleme de analiza politica); Administratia publica
(AAPPRM); Revista de filosofie, sociologie si stiinta politica (ASM)
Asociatia moldoveneasca de stiinta politica (2004)
Colaborarea internaţională.

POLITICA – FENOMEN SOCIAL

ESENTA POLITICII
Politica are originile în caracterul colectiv al existenţei umane.
Viaţa socială este un proces permanent de interacţiune între oameni şi comunităţile sale, care
urmăresc anumite interese şi scopuri.
„Esenţa politicii este iNTERESUL” (H.Morgenthau).
Caracterul individual al intereselor presupune o diversitate iniţială de puncte de vedere, de atitudini
şi de percepţii asupra unui subiect.
Acţiunea politică este o modalitate de a adopta în mod raţional o soluţie acceptabilă pentru o
problemă comună. Dacă ar fi de acord unii cu alţii tot timpul, atunci politica nu ar mai fi necesară.
„Politica a devenit aceea că întruneşte în sine toate celelalte interese” (G.F.W.Hegel).
SOLUTIONAREA PROBLEMELOR
La etapă inițială, odată cu apariţia primelor forme de concurenţă, problemele erau aplanate prin
intermediul mecanismelor de autoorganizare socială: tradiţii, obiceiuri, religie etc.
Viața socială devine tot mai complicată, apar diferite forme de diferenţiere: ca consecință - interese
deseori devin incompatibile. Asupra societăţii umane planează pericolul dezintegrării iar de aici şi
necesitatea aplicării unor metode de reglare mai eficiente.
Instaurarea statului în calitate de instituţie socială specifică preocupată de crearea unor norme de
comportament social obligatoriu pentru toţi. La această etapă în rezultatul unei dezvoltări sociale
conştiente apare domeniul politic menit să asigure funcţionarea de ansamblu a societăţii. Statul a
devenit acea putere care nu numai promova diferite interese de grup, dar şi păstra ordinea şi asigura
stabilitatea vieţii sociale.
Totodată, tendinţa de-a exercita un control asupra statului, precum şi utilizarea lui în promovarea
anumitor interese a devenit un scop urmărit de diferite grupuri sociale.
APARITIA POLITICII
Politica a apărut în rezultatul tendinţei fireşti de promovare a intereselor de grup, care aveau un
caracter social şi nu puteau fi soluționate fără intervenţia puterii publice, care presupunea şi aplicarea
metodelor de constrângere. Fenomenul politic ia naştere în momentul în care un fapt social este
 gândit şi înţeles politic, adică politizat, devenind expresia unor nevoi şi dorinţe convertite în cereri
ale membrilor societăţii către sistemul politic.
Politica a început să reglementeze nu toate interesele de grup, dar numai acelea care capătă un
caracter conflictual şi necesitau implicarea în soluţionarea problemei a unei părţi-terţe în
persoana puterii publice (STATUL).
Politica este o totalitate de relaţii constituite în urma interacţiunii dintre grupuri în scopul
acaparării, menţinerii şi utilizării puterii publice având ca finalitate realizarea intereselor
sociale.
Geneza şi definirea politicii.
Trăsăturile politicii.
Funcţiile, structura şi nivelurile de organizare a politicii
Abordarea politicii drept un domeniu specific al activităţii umane presupune existenţa unor
caracteristici şi particularităţi.
Politica este analizată sub diverse aspecte:
- ontologic (de existenţă);
- morfologic (de structură);
- procesual (de proces).
TRĂSĂTURILE ONTOLOGICE
determinate de caracterul concurenţial.
Relaţiile politice sunt expresia confruntării de interese dintre diferite grupuri sociale, care în
procesul luptei pentru putere se conduc de anumite norme, reguli, valori, tradiţii etc.
Tendinţa de realizare a aspiraţiilor faţă de putere generează dihotomia „acapararea – menţinerea
puterii”, care impune norme şi standarde comportamentale diferite pentru actorii politici, reflectate
în strategii: aplanare – escaladare, dialog – confruntare, tensionare – destindere.
derivă din caracterul temporar al balanţei de forţă stabilite între subiecţii politicii.
Imposibilitatea perpetuării status-quo-ului este dovada unui grad înalt de mobilitate a relaţiilor
politice.
Politica este un fenomen complex şi neuniform generat de contradicţii şi antagonisme, exprimate
printr-o împletire dialectică a acţiunilor conştiente şi stihinice, organizate şi dezorganizate.
Deşi politica este o activitate predominant raţională a oamenilor, istoria abundă cu practici când
oamenii sub influenţa unor factori de ordin subiectiv (credinţe, dogme, ritualuri, stări
psihologice) reacţionează neadecvat la evenimentele ce au loc în societate.
Pe lângă aspectele raţionale, care predomină, în politică îşi au locul şi elemente iraţionale.
Incluziunea. Politica are proprietatea de-a se extinde asupra oricărui domeniu al vieţii sociale,
imprimându-i un caracter politic.
„Nimic prin natura sa nu este politic, dar orice poate deveni astfel” (Ph.Braud)
Orice fenomen al vieţii sociale poate însuşi calitatea de politic în dependenţă de direcţionarea
interesului faţa de el din partea opiniei publice.
TRASATURILE MORFOLOGICE
prezenţa elementelor elitare şi neelitare, din acţiunile şi interacţiunile cărora se constituie
domeniul vieţii politice. Fiecare din aceste grupuri îndeplineşte anumite funcţii: elitele – de
reprezentare a intereselor populaţiei şi realizarea guvernării societăţii, iar grupele neelitare (masele) –
de selectare şi control asupra activităţii elitelor, influenţare şi corectare a politicilor promovate.
Complexitatea relaţiei „elită – mase”, urmările imprevizibile a unor decizii, acţiunile sub impactul
factorilor emotivi şi iraţionali, existenţa tendinţelor centrifuge, sunt dovada caracterului acerb al
concurenţei pentru putere.
Toate acestea ne demonstrează o mobilitate sporită, condiţionează ritmul înalt al transformărilor
politice.
FUNCTIILE POLITICE
exprimarea şi realizarea intereselor diferitor grupuri şi pături sociale faţă de putere;
raţionalizarea conflictelor, imprimarea relaţiilor intergrupuri unui caracter civilizat;
distribuirea şi redistribuirea avuţiei sociale în dependenţă de priorităţile anumitor grupuri;
gestionarea şi conducerea cu procesele sociale prin înaintarea unor scopuri generale de dezvoltare
socială ca metodă principală de coordonare a intereselor de grup;
integrarea societăţii şi asigurarea unităţii sistemului social;
 socializarea personalităţii, includerea ei în viaţa societăţii şi a statului. Prin intermediul politicii
individul are şansa unei abordări realiste şi de o manieră raţională a evenimentelor şi proceselor,
evitând impactul unor reacţii inconştiente, deseori cu urmări dezastruoase;
asigurarea comunicării. Politica creează forme deosebite de comunicare cu privire la putere intre
diferite grupuri aflate în conflict, elaborând şi utilizând în acest scop instituţii, metode, tehnici şi
strategii speciale;
crearea realităţii. Politica are abilitatea de-a crea noi relaţii dintre oameni şi state, de-a transforma
realitatea în conformitate cu planurile subiecţilor sociali, de-a elabora noi forme de organizarea
socială, de-a stabili priorităţile în relaţiile omului cu natura etc.
STRUCTURA POLITICII
Primul element structural al politicii - subiecţii politicii, constituit din indivizi, grupuri sociale,
organizaţii (partide, sindicate, biserica, statul, mijloace de informare, organizaţii internaţionale) care
direct sau indirect participă la aplicarea puterii de stat.
În calitate de subiecţi ai politicii pot fi atât comunităţi sociale (grupuri, clase, naţii) cât şi persoane
aparte (cetăţeni, lideri politici).
Subiecţii politicii constituie relaţiile politice - un alt element structural al politicii ce stabileşte
specificul activităţii orientate către puterea de stat, precum şi caracterul legăturilor reciproce dintre
grupurile sociale, instituţiile puterii. Ele se desfășoară într-o luptă acerbă între oponenţi sau în baza
unui consens.
În procesul relaţiilor politice oamenii se conduc de anumite norme, tradiţii, idealuri, care raportate la
interesele sale constituie conştiinţa politică, în componentele sale ideologice, dar şi psihologice.
NIVELURILE DE ORGANIZARE POLITICA
Politica fiind o formă specifică a activităţii umane posedă calitatea de a se organiza la diferite nivele
ale spaţiului social.
În cadrul fiecărui nivel de desfăşurare a proceselor politice sunt create instituţii, mecanisme şi
tehnologii speciale de raţionalizare a conflictelor şi de reglementare a divergenţelor.
Megapolitica - reglementează relaţiile internaţionale şi politica externă. Politica joacă rolul de
mecanism global-planetar de soluţionare a conflictelor internaţionale.
Macropolitica - relaţiile din cadrul unui stat.
Mezopolitica - la nivel regional, structuri locale, instituţii şi organizaţii.
Micropolitica – cel mai inferior nivel de relaţii sociale, dar nu şi cel mai simplu.
PUTEREA POLITICĂ
Noțiunea, structura și caracteristicile puterii politice.
Legitimitatea puterii politice.
COMPONENTELE PUTERII
Implicarea minimum 2 subiecti (persoane, grupuri sociale, clase)
Subiecții intra în anumită relație socială cu privire la problema discutată;
Inegalitatea subiectilor;
Ordinul, însoțit de amenințare;
Pedeapsa sau amenințarea cu pedeapsa;
Sancțiunea socială / statală pentru a ordona si a pedepsi (prin legi, tradiții, etc.).
Puterea este un mecanism de reglare a relaţiilor sociale, capacitatea diriguitorilor de a-şi
impune voinţa în organizarea şi conducerea societăţii.
AUTORITATEA SI PUTEREA
Distincţia dintre autoritate şi putere constă în atributele acestora:
dacă puterea presupune atât relaţii de „conducere-supunere”, cât şi „dominare-subordonare”,
autoritatea se rezumă doar la prezenţa relaţiilor „conducere-supunere”.
SPECIFICUL PUTERII
Existenţa unui singur actor, fie şi purtător al puterii politice, nu implică realizarea actului de
conducere (exemplul cu Robinson Crusoe, care a devenit purtător al puterii din momentul apariţiei
lui Vineri).
Puterea politică nu se reduce la relaţia dintre puterile statului.
Existenţa (R.Dahl) a mai multor centre de putere în societate (poliarhiile) este o dovadă a uni
societăţi veritabil democratice, poliarhiile sunt un model al democraţiei optime.
 asimetria puterii politice sau „inegalitatea rolurilor” participanţilor la exerciţiul puterii. La baza
caracterului asimetric a relaţiei de putere se situiază diferenţa de potenţial între purtătorul puterii şi
partea ce suferă exerciţiul puterii: comportamentul uneia modelează poziţia şi comportamentul alteia.
Noțiunea, structura și caracteristicile puterii poloitice.
Legitimitatea puterii politice.
O condiţie importantă pentru funcţionarea şi eficienţa puterii politice este autoritatea ei în faţa
cetăţenilor (= legitimitatea).
Termenul „legitimitate” (din franceză - „legitimite” = legalitate. Termenii de „legitimitate” şi
„legalitate” sînt noţiuni asemănătoare, dar deloc identice. Legitimitatea e o explicaţie sociologică (nu
juridică).
Legitimitatea puterii politice este un fenomen social-psihologic, care există în conştiinţa cetăţenilor
sub forma unor reprezentări pozitive privitor la instituţiile politice ale puterii existente. Adică,
legitimitatea puterii politice presupune imanenţa autorităţii şi susţinerii din partea majorităţii
cetăţenilor societăţii.
Legitimitatea puterii reprezintă grad de încredere, din partea societăţii, exprimată iniţial prin vot, iar
ulterior prin menţinerea unei opinii publice favorabile.
Legitimitatea nu trebuie confundată cu legalitatea (= conformitatea cu legea).
Caracterul fragil al legitimităţii, care nu a fost niciodată acordată o dată pentru totdeauna.
Ce mai mare bogație a politicianul – timpul cind el deține increderea poporului
Legitimitatea tradiţională
este condiţionată de persistenţa unor tradiţii, moravuri şi obiceiuri ce determină un anumit
comportament şi se bazează nu doar pe credinţa în legalitatea, dar şi în sfinţenia orînduirii şi puterii
existente. Normele ghidate de obiceiurile existente sînt cele care servesc ca temei pentru dominare şi
supunere. Ele sînt insolvabile, iar nerespectarea lor atrage sancţiuni general acceptate de societate.
Legitimitatea charismatică ( din greacă - „har dumnezeiesc”). Charisma - o calitate şi capacitate
extraordinară a individului, un har cu care a fost înzestrat şi nu dobîndit.
Legitimitatea charismatică apare de cele mai multe ori în condiţiile unei crize social-politice. Starea
de criză stimulează apariţia unor lideri. Esenţial - nu doar posedarea charismei de către liderul
politic, dar recunoaşterea acestui fapt de către mase.
Legitimitatea legal-raţională (raţional-birocratică) - acceptarea benevolă a normelor juridice care
au ca scop reglementarea relaţiilor de guvernare şi subordonare. Dacă în cazul legitimității
tradiţionale şi charismatice formula de realizare puterii este dominare-supunere, atunci legitimitatea
legal-raţională se caracterizează prin guvernare-subordonare. În cazul acesta are loc supunerea faţă
de legile existente (nu de o persoană). Subordonarea normei juridice are loc nu numai în cazul celor
conduşi, dar şi a celor care exercită puterea.

SISTEMUL POLITIC
Sistemul poilitic: conceptul şi structura
Tipologia sistemelor politice contemporane.
Noţiunea de “sistem” provine din greacă systema = ca reunire a mai multor lucruri într-un tot întreg.
Iniţial noţiunea aceasta s-a afirmat în ştiinţa biologică, pentru explicarea schimbului de substanţe ce
se produce între celula şi mediul ambiant. A fost introdusă în ştiinţa biologică de L. von Bertalanffy
(anii ‘20-30), În anii ’40 a fost introdusă în sociologie de T.Parsons. În știința politică a fost
introdusă de D.Easton în anii ’60.
ABORDAREA FUNCȚIONALĂ
sistemul politic este un subsistem al sistemului social global (T.Parsons), fiind alcătuit din relaţiile
politice, instituţiile politice, concepţiile politice, precum şi forme şi mijloace ale acţiunii politice,
normele şi valorile politice corespunzătoare.
sistemul politic este un ansamblu proceselor de decizie care privesc totalitatea unei societăţi globale.
sistemul politic este un sistem de interacţiuni, care îndeplineşte funcţiile de integrare şi de adaptare.
sistem politic reprezintă totalitatea elementelor politice (guvern, partide, lobbyuri) care se află în
interacţiune, vizînd redistribuirea autoritară a resurselor, a statutelor şi a privelegiilor (D.Easton).
Cerinţele reprezintă totalitatea solicitărilor pe care le primeşte sistemul politic de la indivizi, firme,
sindicate etc. Cerinţele pot fi: majorarea salariilor, reducerea zilei de muncă, apărarea drepturilor
omului, acordarea unor privelegii, înlesniri unor categorii sociale.
redistributive (salarii, educaţie, servicii),
regulatorii (asigurarea securităţii sociale, controlul asupra pieţii),
comunicaţionale (prezentarea informaţiei politice, demonstrarea forţei politice).
Atunci cînd influenţa mediului extern este slabă, sistemul politic nu are destulă informaţie pentru
adoptarea unor decizii determinate.
Cînd influenţa mediului este puternică, dar unilaterală, atunci sistemul adoptă decizii pentru
interesele unui grup anume.
Atunci cînd cerinţele sunt exagerate, are loc “supraîncarcarea sistemului”, adică o perturbare a
funcţionării acestuia.
satisfacerea serviciului militar, plata impozitelor, respectarea legilor, demonstraţii de susţinerea a
regimului, participarea la vot, atitudinea loială faţă de stat şi faţă de simbolica statului.
Susţinerile, de obicei, întăresc sistemul politic, iar cerinţele au tendinţa de a-l slăbi.
Susţinerile acordate îl întăresc atunci cînd ieşirile din sistem (ordonanţe, legile) corespund cu
aşteptările oamenilor.
Produsul politic (legile, ordonanţele, acţiunile).
Sistemul politic devine complet dacă este un factor care unifică, coagulează, reprezintă interesele
politice ale unor grupuri / clase sociale.
Prezenţa a unui singur element integrator nu este destulă pentru funcţionarea sistemului.
Unirea elementelor politice se realizează de subiectul creator (partidele, elita politică), care
determină scopurile sistemului, orientează activitatea elementelor sale.
Subsistem instituţional reprezintă totalitatea instituţiilor politice care indică gradul de
organizare politică a societăţii la un moment dat.
Principala şi cea mai veche instituţie politică este statul; partidele politice, grupurile de presiune,
biserica, mass media etc. (nu orice organizaţie din societate este şi organizaţie politică, ci numai ceia
care se implică în problema puterii politice).
totalitatea relaţiilor sociale între indivizii, grupurile sociale şi comunităţile umane, modele de
comunicare şi interacţiune între elementele sistemului politic, scopul cărora este organizarea şi
conducerea societăţii.
Relaţiile politice apar dintre “conducători” şi “conduşi”, deosebindu-se de restul relaţiilor sociale,
printr-un caracter programatic (realizarea scopurilor privind organizarea şi conducerea societăţii) şi
organizat (idei, programe şi platforme politice).
Subsistemul funcţional este activitatea de elaborare şi aplicare a deciziilor politice, acele metode
utilizate de sistem politic în procesul de realizare a conducerii, adică regimul politic.
Subsistem normativ - norme juridice, tradiţii, principii morale, care reglamentează viaţa politică a
societăţii. Normele orientează comportamentele instituţiilor politice, ale indiviziilor şi grupurilor
implicate în procesele politice, stabilind locul și modalităţile desfăşurării acţiunii politice.
Subsistem cultural reprezintă totalitatea concepţiilor care reflectă în viaţa spirituală modul de
organizare şi conducere politică a societăţii.
El este constituit din valorile, atitudinile, idealurile, tradiţiile politice existente într-o societate,
modele de comportament politic.
Elementul esenţial al culturii politice constituie doctrinele politice, care exprimă o anumită concepţie
de organizare şi conducere politică a societăţii.
Sistemul poilitic: conceptul, structura şi tipologii.
Tipologia sistemelor politice contemporane.
Sisteme politice anglo-americane. Sunt atribuite Marii Britaniei, SUA, Canadei, Australiei, Noii
Zeelande. Ele se axează pe principiile şi valorile liberal-democratice. Există o cultură politică
omogenă (valorile împărtăşite de elită şi mase sunt aceleaşi) fiind asigurate drepturile şi libertăţile
fundamentale. Este respectat principiul pluralismului politic şi al separării puterii în stat.
Sisteme politice european-continentale. Includ state europene ca Franţa, Germania, Italia, Spania,
Portugalia etc. Incontestabil, sunt sisteme democratice, însă evoluţia lor nu a fost rectilinie,
înregistrînd devieri radicale (instaurarea regimului totalitar în Germania şi Italia, a celui autoritar în
Spania şi Portugalia).
Sisteme politice preindustriale sau parţial industrializate. Pot fi atribuite unor state din Asia, Africa,
America Latină, precum şi din Europa de Est. În cadrul sistemelor există un grad avansat de
diferenţiere a instituţiilor şi valorilor politice. Cultura politică este fragmentată şi deseori are o formă
 rudimentară. Guvernarea este, de regulă, autocrată şi tinde spre autoritarism. Nu se respectă
drepturile şi libertăţiile fundamentale, nici principiul separării în stat.
Sisteme politice totalitare. Se caracterizează prin monopolizarea puterii de către un partid politic, a
cărui ideologie devine a statului. Statul exercită controlul asupra tuturor sferelor vieţii sociale:
economia, cultură, religie, familie etc. Separarea puterilor poartă un caracter formal. Cultura politică
este una de subordonare şi nu se respectă drepturile şi libertăţile omului. Exemple: Germania nazistă,
Italia fascistă, URSS, Corea de Nord, Cuba, China pînă în anii ‘90.
REGIMUL POLITIC
Regimul politic: noţiunea.
Regimul politic democratic
Regimul politic autoritar
Regimul politic totalitar
Regimul politic reprezintă formă concretă de organizare şi funcţionare a sistemului politic. Este
modul concret de organizare, instituţionalizare şi funcţionare a sistemului politic (de exercitare a
puterii politice).
TIPOLOGIA REGIMURILOR POLITICE
După criteriul libertăţii se clasifică în două mari categorii:
regimuri politice democratice;
regimuri politice non-democratice (autoritaritare şi totalitare).

REGIMUL POLITIC DEMOCRATIC

Regimurile politice democratice au luat naştere înca din societatea sclavagistă (regimul politic
atenian). Trăsăturile regimului politic democratic:
- Principiul suveranităţii poporului (= puterea supremă în stat aparţine poporului). Organele de
conducere ale puterii de stat, politice, în general, se constituie şi acţioneaza prin consultarea
cetăţenilor;
Principiul separării puterilor de stat în legislativă, executivă şi judecătorească, aceasta constituind o
garanţie a vieţii democratice şi în mod deosebit, a democratismului politic;
Alegerile periodice ale organilor de stat, care au loc pe bază de vot egal, secret şi candidaturi
alternative în anumite intervale de timp, stabilite de lege;
Existenţa unui larg sistem de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, a caror aplicare în practică este
garantată de organele puterii de stat;
Egalitatea tuturor în faţa legii ce presupune că în societăţi democratice nu există grupuri
privelegiate, care s-ar bucura de anumite favori;
Principiul majorităţii în luarea deciziilor şi supunerea minorităţii majorităţii în procesul realizării
acestora;
Pluripartidismul politic şi pluralismul ideologic constituie o altă componentă majoră a acestor
regimuri, ce naşte şi asigură funcţionalitatea opoziţiei politice, a diversităţilor de opţiuni, opinii, de
ideologii în societate;
Controlul societăţii civile asupra statului, ce presupune că sociatatea civilă are un set de pîrghii prin
care poate controla statul (rechemarea mandatului, referendumul, activitatea sindicatelor, grevele,
mitingurile de protest, activitatea mass-media).
REGIMUL POLITIC AUTORITAR
Autoritarismul reprezintă regimul, în care funcţionarea puterii nu este în conformitate cu principiile
şi normele statului de drept, iar mecanismul formării organelor puterii de stat se bazează pe
excluderea cetăţenilor de la alegerea reală a reprezentanților puterii. Dominaţia sefului statului şi
limitarea libertaţilor politice. Un grup de persoane / un individ acapără puterea politică prin
moştenirea acesteia sau prin actiuni neconstituţionale, falsificarea alegerilor, etc.
Limitarea competiţiei electorale. Există pluralism politic, dar partidele, de obicei sunt marionetele
ale guvernului, foarte des fiind chiar creaturi ale acestuia;
Intoleranţa concurenţei în sfera politică. Puterea autoritară controlează viaţa politică, dar nu se
amestică în celelalte sfere: economie, cultură, învăţămînt, familie;
Alegeri controlate sau falsificate. Succesiunea la putere este rezultatul unor manevre oculte sau al
unor ciocniri violente. Alegerile, în măsura în care au loc, nu ameninţă niciodată poziţia
conducatorului, care de obicei este ales pe viaţă;
 Puterea nelimitată. Controlul cetăţenilor asupra puterii politice lipseşte;
Blocarea informaţiei. În raporturile cu mass-media puterea uzează de presiuni şi cenzura;
Societatea civilă foarte slabă;
Utilizarea frecventă a violenţei;
Încalcarea permanentă a drepturilor omului. În special a: dreptului la proprietate (care des poate fi
confiscată de putere), dreptului la salariu (salariile poate să nu se achite cu lunile), dreptului la libera
deplasare (populaţia nu poate părăsi statul), dreptul la miting, la protest, dreptul la credinţă, libertatea
cuvîntului (care sunt puternic reprimate).
REGIMUL POLITIC TOTALITAR
Totalitarismul (din latină – totalis = total) reprezintă regimul care controlează şi reglamentează în
totalitate sferele politică, economică, socială şi culturală ale societăţii.
Termenul a fost utilizat pentru prima dată de B.Mussolini între anii 1923-1925, pentru a denumi o
stare a societăţii considerată ideală pentru realizarea scopurilor fascismului.
Existenţa unei singure ideologii revoluţionare, îmbrăţişate de majoritatea populaţiei. În fascism -
ideologia naţionalistă, mesianică, iar în comunist - forma mesianismului marxist-leninist;
Prezenţa unui lider carizmatic care devine atît un “apărător” de lumea externă, cît şi un idol, fetiş şi
simbol, care unufică în sine mişcarea totalitară. Acest fapt îi oferă, în viziunea maselor, o aură
mistică;
Lichidarea partidelor şi grupurilor de interes rivale; dispariţia societăţii civile;
Supunerea membrelor societăţii unui proces de transformare (crearea “omului de tip nou”);
Fuziunea puterilor; centralizarea şi uniformizarea tuturor aspectelor vieţii sociale;
Violenţa, represaliile în masă organizate de organele de coerciţie;
Realizarea unui consens total în rîndurile cetăţenilor - o supunere necondiţionată faţă de putere;
Teatralizarea la scară naţională a vieţii politice (parade, venerarea conducătorilor, reconstruirea
trecutului glorios);
Planificarea proceselor economice de un singur centru, prezenţa proprietăţii de stat (socialism) or
sistemul economic se caracterizează prin existenţa corporatismului, proprietăţii private, conservarea
unui nivel important al libertăţii economice (fascism).
totalitarism de dreapta: naţional-socialismul german, fascismul în Italia (1923), salazarismul în
Portugalia (1932), franchismul în Spania (1936). Regimuri fasciste au mai fost instaurate, sub diferite
forme, în Olanda, Belgia, Croaţia, România, Țările Baltice. Astazi, fascismul înţeles ca regim politic
a disparut, dar ca miscare politică şi ideologie, se manifestă sub forma neofascismului.
totalitarismul de stînga: stalinismul – în URSS, maoismul – în China. Primul regim politic comunist
s-a instaurat în Rusia Sovietică (1917) și Uniunea Sovietică (1922). După 1945, comunismul se va
instala intr-o serie de ţări din centrul şi răsăritul Europei, România, Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia,
Albania, Iugoslavia, Germania răsăriteană, în unele ţări din Asia (Mongolia, Vietnam, Coreea de
Nord, China) şi Cuba.
Regimul Pol Pot in Campucia.
STATUL – INSTITUȚIA CENTRALĂ A SISTEMULUI POLITIC
Definirea statului. Structura şi formele de guvernare
Statul de drept – garant al democraţiei
Organele puterii de stat în Republica Moldova
Statul este rezultatul creaţiei divine.
accentul este pus pe caracterul natural al statului,
prezentându-l ca o mare familie.
statul este rezultatul acordului benevol (social) dintre conducători şi conduşi.
Statul apare în rezultatul violenţei şi invaziei celor puternici peste cei slabi.
statul este un instrument de dominaţie a celor bogaţi asupra celor săraci (conflict).
Spre sfârşitul secolului XIX a fost elaborată teoria generală a statului, care defineşte
parametrii principali ai statului contemporan ca elemente constitutive importante – teritoriul,
populaţia, puterea suverană.
Primul indice este comunităţii teritoriului ca fundament material ce-l deosebeşte de uniunile
etnice, de cele religioase etc. În această calitate teritoriul este indivizibil, inviolabil, excepţional
şi inalienabil.
Al doilea parametru este poporul sau populaţia.
 În afară de autohtoni, pe acest teritoriu locuiesc cetăţeni ai altor state, indivizi cu dublă cetăţenie,
apatrizi.
Atât timp cât ei locuiesc pe teritoriul acestui stat sunt obligaţi să respecte legile lui.
al treilea parametru este suveranitatea, supremaţia puterii de stat.
puterea de stat este:
universală şi absolută, extinzându-se peste toate persoanele fizice şi juridice de pe teritoriul său;
supremă, deţinând prerogativa de a anula oricare manifestare a altor puteri de pe teritoriul său;
excepţională, aşa cum deţine mijloace excepţionale de influenţă ce nu le are nimeni altul în societate
(armată, poliţie, penitenciare etc.);
este monopolist în procesul de elaborare legilor, altor acte normative,
instituţionalizată şi decizională, aşa cum statul dispune de un aparat special, care nu este identic cu
populaţia (aparatul de stat) şi care este chemat să garanteze realizarea legii, iar în caz de necesitate o
face prin constrângere fizică, ca drept excepţional.
statul este o formă specială de organizare a puterii politice în societate, care se caracterizează printr-o
deplină suveranitate, deţine monopolul legitim de constrângere a populaţiei şi dispune de un aparat
special de conducere a societăţii.
Forma statului, ca totalitate a indicilor externi, include trei elemente – forma orânduirii de stat, forma
de guvernare.
Forma orânduirii de stat reflectă organizarea administrativ-teritorială a statului, corelaţia dintre
organele centrale, regionale şi locale din perspectiva caracterului interdependenţei subiecţilor
constitutivi şi a dimensiunilor teritoriale ale lui.
Există următoarele formaţiuni statale:
Statul unitar;
Federaţia;
Confederaţia.
Forma orânduirii de stat reflectă organizarea administrativ-teritorială a statului, corelaţia dintre
organele centrale, regionale şi locale din perspectiva caracterului interdependenţei subiecţilor
constitutivi şi a dimensiunilor teritoriale ale lui.
Există următoarele formaţiuni statale:
Statul unitar;
Federaţia;
Confederaţia.
STATUL UNITAR
unitatea politică deplină, este indivizibil şi presupune o putere politică piramidală. Conducerea se
efectuează ca o ordine juridică, fundamentată pe Constituţie, a cărei putere se răspândeşte asupra
întregului teritoriu. Toate unităţile teritorial-administrative au acelaşi statut şi dispun de o anumită
autonomie în domeniul gospodăresc şi social-cultural.
Federaţia – o uniune de state unde Constituţia federaţiei coexistă cu constituţiile subiecţilor
federaţiei; există dubla structură a puterii, când paralel cu organele federale există şi acţionează şi
organele puterii subiecţilor federaţiei. Parlamentul este bicameral: una din camere este creată
conform principiului reprezentativ-demografic, cealaltă – conform principiului reprezentativităţii
subiecţilor federaţiei. Însă, subiecţii federaţiei nu sunt şi subiecţi ai relaţiilor internaţionale, ei nu pot
ieşi unilateral din federaţie. Statul federativ este rezultatul proceselor de integrare (SUA, Elveţia,
URSS).
Confederaţia – forma de asociere a statelor, care respectă suveranitatea membrilor săi pe arena
internaţională şi creează organisme comune, chemate să realizeze coordonarea politicii lor în
anumite domenii de activitate. Confederaţia nu este stat în sensul deplin al cuvântului (relaţiile dintre
membrii acesteia fiind realizate pe baza unui tratat internaţional), ci constituie o stare de trecere a
orânduirii de stat spre definitivare: confederaţia elveţiană din sec. XIX, confederaţia statelor
americane din sec. XVIII.
FORMA DE GUVERNARE
= modul de constituire a puterii supreme în stat, principiile coraportului dintre ramurile de
putere şi gradul de participare a cetăţenilor la procesul de constituire a lor.
Două forme de guvernare – republica şi monarhia.
 Confederaţia – forma de asociere a statelor, care respectă suveranitatea membrilor săi pe arena
internaţională şi creează organisme comune, chemate să realizeze coordonarea politicii lor în
anumite domenii de activitate. Confederaţia nu este stat în sensul deplin al cuvântului (relaţiile dintre
membrii acesteia fiind realizate pe baza unui tratat internaţional), ci constituie o stare de trecere a
orânduirii de stat spre definitivare: confederaţia elveţiană din sec. XIX, confederaţia statelor
americane din sec. XVIII.
FORMA DE GUVERNARE
modul de constituire a puterii supreme în stat, principiile coraportului dintre ramurile de putere şi
gradul de participare a cetăţenilor la procesul de constituire a lor.
Două forme de guvernare – republica şi monarhia.
Republica – forma de guvernare, în care toate organele puterii supreme de stat sunt alese de către
popor sau se constituie de către instituţia reprezentativă naţională.
Există trei forme de guvernare republicană
prezidenţială,
parlamentară,
mixtă.
În cea prezidenţială şeful statului este concomitent şi şeful guvernului; funcţia de prim-ministru
lipseşte. Guvernul constituit de către președinte este responsabil doar în faţa lui. Președinte nu deţine
dreptul de dizolvare a parlamentului. Principiul delimitării stricte a puterilor stabileşte fix
competenţele acestora. Procedura impicimentului presupune responsabilitatea juridică a președintelui
în caz de necoincidenţă a activităţii lui cu prevederile Constituţiei.
Republica parlamentară declară supremaţia puterii legislative. Parlamentul constituie Guvernul din
membrii partidului majoritar. Această formă de guvernare poartă caracter accentuat partitist, iar
guvernul, format astfel, este responsabil pentru activitatea sa în faţa parlamentului.
În forma mixtă prereședinte este ales direct de popor şi înzestrat cu prerogative ce-i permit să
acţioneze independent de guvern. Paralel cu președinte aici acţionează şi prim-ministrul, responsabil
în faţa parlamentului.
MONARHIA
în care juridic puterea supremă prin moştenire o deţine monarhul. Monarhia se realizează ca absolută
şi constituţională.
Monarhia absolută se caracterizează prin lipsa totală a organelor reprezentative şi concentrarea
puterii de stat în mâinile monarhului (Arabia Saudită, Qatar, Oman).
Sub influenţa procesului de modernizare, în unele ţări monarhia evoluţionează în constituţională,
care, condiţional, se împarte în dualistă şi parlamentară. În monarhia dualistă coexistă puterea
monarhului şi puterea parlamentului (Iordania, Maroc), însă parlamentul, căruia Constituţia îi acordă
împuterniciri legislative, nu are aproape nici o influenţă asupra guvernului. Chiar şi funcţia
legislativă este esenţial limitată de monarh prin dreptul lui de veto.
Monarhia parlamentară, ca formă de guvernare, constituie inversarea celei dualiste. Formal,
monarhul este organul suprem al puterii executive. Real, însă, puterea executivă aparţine prim-
ministrului, puterea legislativă – parlamentului, monarhul îndeplineşte doar sarcinile ceremoniale ale
puterii de stat.
Există aşa forme de guvernare, care includ în sine elemente din monarhii şi din republici. Malaysia
(o formă rară de monarhie – eclectivă). Şeful federaţiei devine unul dintre cei nouă monarhi
pretendenţi ca reprezentanţi ai subiecţilor federaţiei, este ales pe o perioadă de cinci ani.
Definirea statului. Structura şi formele de guvernare
Statul de drept – garant al democraţiei
Organele puterii de stat în Republica Moldova
Statul de drept este statul în care domneşte dreptul şi legea. Încă în antichitate, filosofii subliniau că
legea trebue să domine în stat. Acolo unde nu sunt legi statul nu are viitor (Platon, Aristotel, Cicero,
Machiavelli). O contribuţie esenţială la formarea concepţiei stat de drept au adus-o Th.Hobbes,
J.Locke, Ch.-L.Montesquieu, Im.Kant, F.Hegel şi alţii.
Formulând ideea divizării puterii în stat, ei au demonstrat că puterea trebuie să fie organizată în aşa
mod încât să apere drepturile şi libertăţile cetăţenilor de fărădelegile şi samavolnicia puterii. Puterile
legislativă şi executivă nu trebuie să fie concentrate în mâinile unui şi aceluiaşi om sau instituţie,
deoarece, în caz contrar, cei care deţin puterea sunt şi cei care adoptă legile, convenabile doar lor.
 Ideea statului de drept se constituie într-o concepţie integră doar la începutul secolului al XIX-lea,
structurându-se ca ansamblu de principii fundamentale:
Supremaţia legii ne apare ca primul principiu fundamental. Legea, adoptată de puterea supremă în
condiţiile respectării procedurilor constituţionale, trebuie să fie obligatorie pentru toţi, echitabilă,
umană, să fortifice drepturile inalienabile ale omului.
al doilea principiu – caracterul nestrămutat al drepturilor şi libertăţilor, al demnităţii şi probităţii
personalităţii, al protecţiei şi garantării lor. Aceste drepturi aparţin omului de la naştere. Ele nu sunt
dăruite individului de stat, însă statul trebuie să le garanteze. Într-un stat de drept toate actele
legislative sunt coordonate cu drepturile omului. O simplă declaraţie a drepturilor şi libertăţilor
cetăţeanului încă nu înseamnă că ele sunt respectate în practică.
De aceea, al treilea principiu fundamental al statului de drept presupune prezenţa unor forme efective
de control şi supraveghere a respectării drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului.
Divizarea puterii de stat în legislativă, executivă, judecătorească, cu condiţia că ele se controlează şi
se echilibrează reciproc în limitele legii. Divizarea puterii se impune ca necesară pentru a reţine
puterea de la posibilele abuzuri, aşa cum puterea corupe, iar marea putere corupe absolut.
responsabilitatea reciprocă a cetăţeanului şi statului.
Omul devine centrul, în jurul şi interesul căruia funcţionează întreg mecanismul social.
Statul, adoptând legile, îşi asumă obligaţiuni concrete faţă de cetăţeni, însă drepturile presupun şi
anumite îndatoriri (a respecta legile, drepturile şi libertăţile altora, a achita impozitele etc.).
Dezvoltarea tеoriei statului de drept.
La început ea se limitează la caracterul declarativ al drepturilor şi libertăţilor persoanei, la
neamestecul în economia de piaţă. Asta a dus la o mai profundă stratificare a societăţii şi sărăcire mai
pronunţată a oamenilor.
La a doua etapă statul de drept trece la o anumită reglare a economiei cu scopul de a neutraliza şi
modera consecinţele negative ale pieţei pentru societate, de a stimula progresul economic şi social al
tuturor cetăţenilor. Statul tinde să asigure condiţii decente de trai, să garanteze protecţia socială şi
aproximativ aceleaşi posibilităţi pentru toţi.
Constituirea statului social de drept (condiţii):
a) statul social de drept se constituie nu ca un rezultat arbitrar, ci în baza unei politici bine definite;
b) constituirea lui necesită realizarea statului de drept ca fundament normativ, economic şi
democratic;
c) fiind un proces conştient, planificat, realizat în numele binelui omului, trebuie să fie orientat spre o
putere politică deschisă, spre pacea civilă şi consensul social, spre echitate şi largă protecţie socială.
Astăzi mai multe state postcomuniste tind să construiască statul social de drept. Această problemă
este pentru ele complicată după caracterul său, dar şi prin condiţiile în care se desfăşoară acest
proces. Dacă în forma sa clasică devenirea statului bunăstării sociale îşi avea fundamentul în
prezenţa statului de drept, a societăţii civile, a economiei dezvoltate, atunci circumstanţele în ţările
posttotalitare se realizează procesul de constituire concomitentă a statului de drept cu a celui social.
DEFINIREA STATULUI. STRUCTURA ŞI FORMELE DE GUVERNARE
STATUL DE DREPT – GARANT AL DEMOCRAŢIEI
ORGANELE PUTERII DE STAT ÎN REPUBLICA MOLDOVA
FORMAREA INSTITUȚIILOR DEMOCRATICE
parlamentul lucrativ, organul legislativ suprem în stat;
guvernul; Preșidenția; puterea judiciară;
Curtea Constituțională;
Divizarea puterilor în stat;
Drepturile omului;
Pluralismul politic...
Constituția Republicii Moldova (1994)
REPUBLICA MOLDOVA
FORMA DE GUVERNARE
- 1991-1994 – republica prezidențială;
- 1994-2000 – republica semiprezidențială,
- Din 2000 – republica parlamentară (însă cu manifestări de formă de mixtă).
FORMA ORÎNDUIRII STATALE
 - Stat unitar (cu specific – UTA Gagauzia)
PARTIDE POLITICE ŞI SISTEME DE PARTIDE
Conceptul şi funcţiile partidului
Tipologia partidelor politice
Sisteme de partide: definirea şi clasificarea
J. La Palombara şi M.Weiner:
o organizaţie durabilă: trebuie să supravieţuiască liderii fondatori (clientela);
o organizaţie completă: trebuie să se întindă de la nivel central până la ramificaţiile locale (fractiunea
parlamentara);
voinţă deliberată de a exercita în mod direct puterea (grupul de presiune);
preocuparea de a-şi asigura un sprijin larg din partea maselor, în diverse forme (clubul de discutii).
partidul politic (definiţia) presupune:
organizaţie relativ stabilă, formată în baza asocierii libere a cetăţenilor;
angajarea unei doctrine politice anumite;
concurenţă / luptă cu organizaţii similare pentru câştigarea sprijinului din partea cetăţenilor
cu drept de vot;
reprezentarea intereselor anumitor segmente sociale;
cucerirea, menţinerea şi exercitarea puterii politice.
geneza partidelor politice
din antichitate: în Atena lupta pentru putere în polis la o anumită etapă istorică se purta între
„partidul aristocraţilor” şi „partidul democraţilor”. În Roma Antică, în perioada republicii,
erau cunoscute ciocnirile frecvente între „optimates” şi „populares”. Însă, aceste structuri
organizatorice instabile nu pot fi considerate partide în sensul modern al cuvântului, ele sunt
„protopartide”.
Partidele politice apar în epoca modernă.
Geneza lor fiind strict legată de modernizarea, de maturizarea societăţii civile: conştientizarea de
către individ a faptului că el are dreptul şi poate să se implice în exercitarea puterii politice.
Dacă în perioadele antică şi medievală autoritatea politică conducătoare avea un caracter tradiţional
şi sacralizat, atunci către secolele XVII-XVIII individul îşi pierde încrederea în astfel de autorităţi şi
se implică în procesul de luare a deciziilor.
evoluţia partidelor a fost influenţată de:
creşterea rolului adunărilor reprezentative (al parlamentelor) în viaţa politică a societăţii,
extinderea dreptului la vot.
Primele partide politice. În Anglia: „tories” (conservatorii) şi „whigs” (liberalii). În SUA:
„federalişti” şi „republicani”. În Franţa: Revoluţia Franceză - cluburile „iacobinilor” şi
„girondinilor”.
funcţiile partidului politic
funcţia de mediere între cetăţeni şi stat, între societatea politică şi cea civilă. Partidul politic este
liantul ce asigură comunicarea între cetăţeni şi puterea politică.
Prin intermediul partidelor oamenii pot nu doar să influenţeze puterea, ci şi să participe la exercitarea
acesteia;
funcţia de exercitare a puterii politice. Partidele politice sunt principalii actori ai procesului
electoral. Ele sunt acelea care, prin obţinerea majorităţii la alegeri, controlează puterile legislativă şi
executivă;
funcţia de control şi critică asupra puterilor executivă şi legislativă. Astfel, partidele sunt în stare
nu doar să exercite puterea politică, ci şi să o monitorizeze în calitatea de opoziţie. Puterea
întotdeauna are nevoie de opoziţie, care o face mai responsabilă şi mai motivată în acţiunile sale;
mobilizarea socială. Partidele sunt actorii politici cu cel mai mare potenţial de mobilizare a
cetăţenilor;
recrutarea şi selectarea personalului conducător. Partidele sunt structurile care promovează liderii
politici. Într-o societate democratică contemporană, pentru a te afirma ca politician trebuie să fii
membru al unui anumit partid sau susţinut de acesta;
elaborarea de ideologii, doctrine, programe. Funcţionarea este imposibilă fără adoptarea unui
program / aderarea la o doctrină. Acestea individualizează partidul, îi oferă un sistem de idei, pârghii
şi mecanisme pentru realizarea promisiunilor.
Conceptul şi funcţiile partidului
Tipologia partidelor politice
Sisteme de partide: definirea şi clasificarea
conform genezei (M.Duverger):
partide de creaţie internă (în interiorul corpului reprezentativ / parlamentului). Partidul Conservator
din Marea Britanie, care a apărut în baza grupului parlamentar al „tories”;
partide de creaţie externă (în afara corpului reprezentativ / parlamentului). Partidul Social-Democrat
din Germania (PSDG), care s-a format în afara parlamentului german (a doua jumătate a secolului al
XIX-lea) cu scopul de a accede în legislativ şi a promova interesele clasei muncitoare;
criteriului organizaţional (M.Duverger):
partide de cadre (de notable). Un număr relativ mic de membri activi, dar care excelează prin
prestigiu, carismă, posibilităţi financiare şi aptitudini manageriale. Forţa lui se originează în
personalitatea militanţilor. Sunt descentralizate şi flexibile, iar ideologia de multe ori cedează în faţa
pragmatismului. Partidul Republican (SUA);
partide de masă. Un număr mare de membri activi. Acţionează ca un tot unitar şi se supun
totalmente conducerii partidului. Partidele de masă sunt puternic centralizate şi ideologizate
(formaţiunilor comuniste).
Partide – «agață totul» (“the all сatch party”) – O.Kircheimer). Partide de masa, descentralizate si
deideologizate, unite în baza unui interes (ecologiștii / verzii)
criteriului organizaţional (M.Duverger):
partide de cadre (de notable). Un număr relativ mic de membri activi, dar care excelează prin
prestigiu, carismă, posibilităţi financiare şi aptitudini manageriale. Forţa lui se originează în
personalitatea militanţilor. Sunt descentralizate şi flexibile, iar ideologia de multe ori cedează în faţa
pragmatismului. Partidul Republican (SUA);
partide de masă. Un număr mare de membri activi. Acţionează ca un tot unitar şi se supun
totalmente conducerii partidului. Partidele de masă sunt puternic centralizate şi ideologizate
(formaţiunilor comuniste).
Partide – «agață totul» (“the all сatch party”) – O.Kircheimer). Partide de masa, descentralizate si
deideologizate, unite în baza unui interes (ecologiștii / verzii)
conform doctrinei (ideologiei) împărtăşite:
partide liberale. Sunt formaţiuni politice de dreapta ce au apărut în rezultatul modernizării politice şi
al dezvoltării capitaliste a societăţii (sec. XVIII-XIX). Liberalii au fost acei care au pus bazele
democraţiei contemporane. Un loc important în programul partidelor liberale revine unor aşa valori
ca: pluralismul politic, individualismul, libertatea economică, toleranţa culturală. Drept exemplu în
acest sens poate fi Partidul Naţional Liberal din România (PNL);
partide conservatoare. Partidele conservatoare, de rând cu cele liberale, se află la baza evoluţiei
ideologice a organizaţiilor social-politice contemporane. Ele sunt de dreapta şi pledează pentru aşa
valori ca: tradiţia (rezistenţa la schimbare), ordinea, autoritatea statului. În prezent, denumirea
„conservator” şi-au păstrat foarte puţine formaţiuni. Este cazul Partidului Conservator din Marea
Britanie. Dar de orientare conservatoare - Partidul Republican din SUA;
partide creştin-democrate. Sunt formaţiuni de natură conservatoristă, care astăzi nu au nimic comun
cu Biserica, însă programul lor politic conţine anumite valori creştine: personalitatea, solidaritatea,
familia, tradiţia. Partidele creştin-democrate, în formula lor actuală, sunt o creaţie recentă. Ele au
apărut după al doilea război mondial, au avut menirea de a ocupa segmentul de dreapta în eşichierul
politic (rămas liber după eşuarea regimurilor dictatoriale) şi de a se lupta cu stânga comunistă.
Uniunea Creştin-Democrată (UCD) din Germania;
partide social-democrate. Sunt partide socialiste de natură reformistă care au apărut la sfârşitul
secolului XIX, prin desprinderea de la ideile marxiste. Spre deosebire de comunism (marxism),
social-democraţia nega necesitatea schimbării puterii politice prin revoluţie. Alegerile sunt
principalul mecanism de legitimare a puterii, reforma este unica modalitate a schimbărilor sociale.
Astăzi sunt principalii reprezentanţi ai stângii politice. Fundamentul ideologic: democraţie,
solidaritate, echitate socială, economie mixtă etc. Partidul Social-Democrat din Germania;
partide comuniste (marxiste). Sunt partide politice al căror program politic au la bază învăţăturile lui
Marx şi Engels, formulate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Pledează pentru egalitatea a
indivizilor unei societăţi, desfiinţarea claselor sociale, proprietatea comună asupra mijloacelor de
 producţie şi a tuturor bunurilor, care depăşesc stricta necesitate personală. Realizarea în practică a
ideilor comuniste s-a încercat în secolul al XX-lea (Uniunea Sovietică...). Sunt la conducere în
Republica Cuba, China, Coreea de Nord... (Moldova – pina in 2009)
partide ecologiste. Sunt partide politice tinere, care au apărut în a doua jumătate a secolului XX,
pentru a face faţă problemelor de natură ecologică ce se fac simţite în societăţile postindustriale.
Mişcarea politică ecologistă se bucură de succes. Partidele ecologiste deţin poziţii solide în
Germania, Olanda;
partide „agaţă-totul” (catch-all-party). nu se orientează în mod strict spre o anumită doctrină
politică sau spre un anume segment social.
conform reprezentării parlamentare:
partide parlamentare. Sunt partidele care în rezultatul alegerilor parlamentare reuşesc să obţină un
anumit număr de mandate parlamentare. În Parlamentul Republicii Moldova există reprezentanţi
Partidului Comuniştilor din Republica Moldova, Partidul Democrat din Moldova, Partidul Liberal-
Democrat, Partidul Liberal;
partide extraparlamentare. Sunt formaţiuni care nu se bucură de reprezentare parlamentară. Partidul
Social-Democrat din Moldova etc.;
potrivit criteriului exercitării funcţiilor de conducere:
partide de guvernare. Sunt partide care exercită sau participă la exercitarea puterii politice (PLDM,
PDM, PL);
partide de opoziţie (parlamentară sau extraparlamentară). Partidele care nu participă şi nici nu
susţin guvernarea (PCRM);
potrivit criteriul teritorial-administrativ:
partide cu reprezentare naţională. Sunt partide care dispun de organizaţii teritoriale şi sprijin
electoral pe întreg cuprinsul ţării;
partide regionale. Sunt partide care activează doar într-o anumită regiune a ţării. De exemplu,
Uniunea Creştin Socială (UCS) – partid ce-şi desfăşoară activitatea exclusiv în landul bavarez din
Republica Federală Germania.
Conceptul şi funcţiile partidului
Tipologia partidelor politice
Sisteme de partide: definirea şi clasificarea
Sistemul de partide include atât partidele ce acţionează într-o ţară anumită şi într-o perioadă
dată, cât şi totalitatea relaţiilor (raporturilor) dintre acestea, constituite în cadrul luptei pentru
cucerirea, menţinerea şi exercitarea puterii politice.
Esenţa sistemului de partide se dezvăluie şi mai deplin prin prezentarea principalelor tipologii şi
clasificări ale acestuia.
clasificarea tradiţională a sistemelor de partide (J.Crotti) este în trei categorii:
-monopartitism,
- bipartitism;
- pluripartitism.
Criteriul principal este cel numeric (şi nu atât numărul propriu-zis de partide, cât numărul efectiv de
partide).
Monopartitismul este specific sistemelor politice în care funcţionează de facto, iar în unele cazuri şi
de jure, o singur partid. Sistemele politice vizate mai sunt numite şi necompetitive. Acest partid este
unul foarte bine organizat, monolit, supracentralizat, de regulă – puternic ideologizat, care se
suprapune structurilor de stat, transformându-se în partid-stat (regimurile autoritare sau totalitare).
Bipartitismul este un sistem de partide competitiv în care două partide sunt în stare să concureze
pentru a obţine majoritatea absolută a mandatelor, și unul din ele reuşeşte. Aceste partide pot obţine
în rezultatul alegerilor naţionale cca 80-90% din voturile alegătorilor. Ele se alternează la guvernare.
Bipartitismul nu este un sistem format exclusiv din două partide. Concurenţi electorali pot fi mai
mulţi, însă lupta reală se poartă între două formaţiuni. Partidele din cadrul acestui sistemul sunt
pragmatice, flexibile şi puţin ideologizate. SUA (Partidul Republican şi Partidul Democrat).
Pluripartitismul (sau multipartitismul) este sistemul de partide competitive în care pentru putere se
luptă cel puţin trei formaţiuni politice. Pluripartitismul este cel mai răspândit algoritm de interacţiune
a partidelor politice în cadrul unui sistem.
 - pluripartitism cu partid dominant. Este cazul în care un singur partid este în stare să acumuleze
majoritatea ce i-ar permite să guverneze în mod independent. (sistemul de partide din India, care în
anumite perioade a fost totalmente dominat de Congresul Naţional Indian).
- pluripartitismul moderat. Putem vorbi despre această specie de multipartitism atunci când
numărul partidelor – calculat în baza criteriului numeric – este de la trei la (aproximativ) cinci.
Astfel de pluripartitism se întâlneşte în Olanda, Danemarca, Elveţia.
- pluripartitismul extrem. Se are în vedere sistemul de partide cu un număr mare de formaţiuni
social-politice active. Drept exemple de pluralism polarizat pot servi a IV-a Republică Franceză,
Germania (Republica Weimariană).
G.Sartori a propus o tipologie ce are la bază simbioza dintre indicii calitativi şi cei cantitativi:
Monopartitismul. Acest sistem este o trăsătură a regimurilor politice totalitare. Puterea este
concentrată în mâinile unui singur partid, deoarece altele sunt interzise prin lege.
Sistem cu partid hegemon. Este cazul regimului politic autoritar. Puterea politică aparţine partidului
hegemon, care de iure permite existenţa altor partide, însă de facto nu acceptă nici un fel de opoziţie.
Sistem cu partid predominant. Acesta este propriu unui regim politic democratic. Partidul politic
predominant trebuie să reuşească să obţină, cel puţin de trei ori consecutiv, majoritatea absolută în
organul legislativ.
Bipartitismul. Sistem de partide ce se caracterizează prin competiţia dintre două formaţiuni politice
în scopul cuceririi majorităţii de voturi. Rotaţia puterii de stat din mâinile unui partid în mâinile
altuia este mult probabilă la următoarele alegeri.
Pluralism limitat. Trăsătura distinctivă a acestui sistem pluralist este guvernul de coaliţie. Acest
sistem se mai caracterizează printr-o distanţă ideologică redusă între partide, prin lipsa unor
divergenţe sau tensiuni de amploare, principiale. Un moment foarte important este prezenţa unei
disponibilităţi de a crea coaliţii, moment foarte important pentru un sistem pluralist. În componența
coaliției poate fi orice partid din acest sistem.
Pluralism extrem. Se are în vedere nu atât numărul mare de partide, ci, întâi de toate, faptul că avem
de-a face cu un sistem de partide în care componentele sunt distanţate ideologic şi denotă
incapacitatea de a crea coaliţii, în virtutea intereselor divergente. Existența trei polurilor politice si
opoziției bipolare. O altă trăsătură importantă este prezenţa partidului-antisistem, prin această
expresie înţelegându-se un partid care subminează legitimitatea regimului căruia i se opune.
Atomizare. Este caracteristic regimurilor politice ce se află în tranziţie de la totalitarism spre
democraţie. Sistemul presupune prezenţa a zeci de partide necompetitive ce nu obţin rezultate
semnificative în cadrul alegerilor.
În Republica Moldova - sistemul de pluralist extrem. Lupta între 2 tendințe: sistemul
pluriapartidist cu partid predominant (PCRM) si sistemul pluralist limitat (AIE).
Lecția 8.
GRUPURILE DE PRESIUNE CA ELEMENT AL SISTEMULUI POLITIC
1. Identificarea grupurilor de presiune.
2. Trăsăturile grupurilor de presiune şi mecanismul de influenţă
3. Evoluţia grupurilor de presiune în Republica Moldova
M.Duverger:
partidele politice au ca obiectiv nemijlocit obţinerea şi participarea la exercitarea puterii politice. Ele
vor să obţină încrederea electoratului pentru a-şi promova adepţii în funcţii publice.
„Grupurile de presiune însă nu caută să obţină puterea politică. Ele tind să influenţeze pe cei care
deţin această putere politică”.
GRUPUL DE INTERESE – GRUPUL DE PRESIUNE
Grupul de presiune este un grup de interese care activează pe arena politică, efectuează presiune
asupra instituțiilor puterii.
Diferită abordare: sociologică (grupul de interes) și politologică (grupul de presiune). Dacă grupurile
de interese sunt definite ca asociaţii benevole create pentru a exprima şi reprezenta interesele
oamenilor, grupurile de presiune sunt organizaţii care tind să susţină sau să stopeze luarea unei
decizii concrete de către autorităţile de stat.
Grupuri de presiune sunt numite diferite organizaţii (sindicaliste, de antreprenoriat, religioase,
culturale, militare, feministe, asociaţii familiale, de părinţi etc.) ai căror membri, fără a pretinde la
putere politică, încearcă să o influenţeze pentru a-şi asigura realizarea intereselor lor specifice.
 Grupurile de presiune încearcă să influenţeze elita politică fără a o conduce direct.
Noţiunea de grupuri de presiune vine din şcoala politică americană (A.Bently, D.B.Truman,
G.Almond).
A.Bently: „grupurile de interese” - diverse grupuri organizate de oameni, care au scopuri
determinate şi înaintează cerinţe concrete faţă de puterea politică.
Grupuri de presiune: - grupuri de presiune sociale; - grupuri de presiune tehnice (“lobbism”)
Termenul „lobbysm” derivă din „lobby” («coridorul central în Capitoliul», SUA, Washington) - în
sensul de zone adiacente unei adunări legislative. Lobbyst este persoana folosită în mod profesional
spre a exercita influenţă în numele clienţilor.
Lobbysm este un sistem de influenţare a parlamentarilor sau a funcţionarilor superiori de stat de
către anumite grupuri de afaceri, prin intermediul unor agenţi, în vederea adoptării unor hotărâri
favorabile acestor grupuri.
ROLUL GUPURILOR DE PRESIUNE ÎN PROCESUL POLITIC
Grupurile de presiune redau / transmit cerinţele şi doleanţele, dispoziţiile poporului adresate
guvernării, în acelaşi rând influenţează procesul legislativ sau executiv.
Joacă un rol important în selectarea experţilor şi a specialiştilor la posturile administrative şi
ministeriale.
Susţin şi mobilizează oamenii la realizarea programelor guvernamentale.
Funcţiile grupurilor de presiune:
articularea şi agregarea intereselor;
de informare şi adaptare – prin informarea puterii despre problemele şi interesele grupurilor
corespunzătoare ele leagă societatea cu statul, dar şi asigură o formă organizată de reprezentare a
intereselor agregate.
Puterea reacţionează la cerinţele grupului şi astfel ea contribuie la adaptarea sistemului politic la
noile condiţii de funcţionare.
1. Identificarea grupurilor de presiune.
2. Trăsăturile grupurilor de presiune şi mecanismul de influenţă
3. Evoluţia grupurilor de presiune în Republica Moldova
TRĂSĂTURILE GRUPURILOR DE PRESIUNE
caracterul benevol al asocierii – fiecărui cetăţean în parte îi aparţine decizia de a se uni cu alţii
şi a forma un grup de interese pentru a-şi promova mai activ propriile interese;
Scopul: presiunea exercitată asupra puterii grupul de presiune se limitează doar la influenţa
exercitată asupra ei, rămânând în afara puterii.
existenţa unui grup organizat în baza unor interese comune.
a) grupuri spontane (grupuri neformale create spontan, adesea sunt violente, ex.: manifestaţii,
demonstraţii etc.);
b) neasociative (grupuri neformale cu o organizare slabă, non-violente şi non-permanente, au la bază
relaţii de rudenie, prietenie sau confesie etc., ceva ce îi uneşte pe o anumită perioadă, pot evalua în
grupuri asociative, în special cele etnice sau religioase);
c) instituţionale (organizaţii formale cu o influenţă puternică: armata, biserica etc.);
d) asociative (organizaţii formalizate, specializate pe exprimarea intereselor grupului; sindicate,
grupări ale oamenilor de afaceri, asociaţii etnice sau religioase);
promovarea şi apărarea intereselor proprii – interesele pot fi materiale sau spirituale. Dar şi cele
spirituale au, de regulă, un fondal material; pentru a da viaţă ideilor, resursul material este necesar
(spre deosebire de partidele politice care exprimă interesele diferitelor categorii sociale, grupul de
presiune exprimă doar propriile interese);
Activitatea grupurilor de presiune este publică, dar acţiunile lor în cele mai dese cazuri sunt
tenebre.
Ele se străduie să-şi promoveze oamenii săi „de încredere” în diferite structuri ale puterii care
ulterior vor apăra interesele acestor grupuri de presiune şi cu ajutorul cărora pot fi influenţate
deciziile politice.
METODE DE ACTIVITATE
- iniţierea campanii în mass-media.
- crearea comisii paralele cu experţi şi consultanţi în domeniu, plătiţi de aceste grupuri, pentru a
elabora un proiect mai performant.
organizarea demonstraţiilor, proteste, greve, acte de nesupunere civilă.
utilizarea mecanismelor mai puţin legale – ameninţarea elitelor (șantaj, corupția, lichidarea fizică a
oamenilor politici, etc.)
INFLUENȚA
Influenţa grupurilor de presiune este determinată în cele mai dese cazuri de numărul de membri, de
potenţialul lor economic, de resursele de forţă politică, de gradul de soluţionare a problemelor ce stau
în calea afirmării, dar şi de selectarea adecvată a metodelor de presiune aplicate pentru a-şi consolida
rolul exercitat în societate.
1. Identificarea grupurilor de presiune.
2. Trăsăturile grupurilor de presiune şi mecanismul de influenţă
3. Evoluţia grupurilor de presiune în Republica Moldova
Descentralizarea sistemului politic din anii '90 a contribuit la creşterea numărului de grupuri de
interese. Activitatea lor a fost stimulată de poziţia slabă a sistemului de pluripartidist.
În perioada edificării statului grupurile de presiune erau mai puternice şi mai active, pentru că în
procesul de tranziţie legislaţia este imperfectă, mecanismul de susţinere a dreptului nu funcţionează.
Activitatea lor era ascunsă, practic nu putea fi urmărită legal sau mediatic.
Birocraţia guvernamentală este calea principală de influenţă şi acces la deciziile politice.
Atractivitatea acestui canal constă în operativitatea obţinerii deciziei necesare cu minimum de
discuţii publice. Complicaţia apare din considerentul că birocraţia (cu excepţia funcţiilor eligibile, se
formează în baza numirii), nu depinde de procesul electoral şi practic este imposibil controlul ei prin
metode democratice.
Dintre cazurile de lobby care au căpătat rezonanţă sunt Legea nucului nr.658-XIV din 29 octombrie
1999 (modificată abia în 2004, fiind lichidate lacunele ei cu privire la exportul de nuci, al produselor
derivate din nuci şi al lemnului de nuc), scandalul CAIRO, eliberarea de impozite a firmei Seabeco,
tranziţia pe teritoriul Moldovei a trenului cu deşeuri radioactive de la Kozlodui (Bulgaria),
monopolul companiei Voxtel pe piaţa telefoniei mobile, procurarea automobilelor Škoda, etc.
Specific pentru multe grupuri de presiune din Republica Moldova este aplicarea neprofesionistă,
sporadică a tehnicilor şi a metodelor de influenţă. Ele acţionează indirect prin persoanele lor în
legislativ care le apără interesele. Modurile de achitare cu aceste persoane sunt diverse: de la mită
până la posturi ocupate ulterior în diverse firme, fie promovarea, angajarea copiilor, nepoţilor etc. În
Moldova sunt puternic dezvoltate relaţiile de nănăşism, cumătrism, care la fel favorizează influenţa
persoanelor din exterior.
Eventuala influenţă a unor interese de grup asupra organelor puterii de stat în Republica Moldova şi,
respectiv, creşterea corupţiei a acutizat problema privind reglementarea activitații de lobbysm în
statul moldovenesc.
Experiența SUA:
legea cu privire la lobbismul intern (1948);
legea cu privire la lobbism extern (1966).
În februarie a. 2000 Preşedintele Republicii Moldova P.Lucinschi a propus proiectul de lege cu
privire la lobbysm.
În consecinţă, opinia publică negativă formată la acest subiect a stopat procesul de adoptare.
Prin acest proiect s-a încercat o reglementare mai realistă a presiunilor politice exercitate asupra
organelor decizionale, a surselor de finanţare a instituţiilor de lobby şi a fluxurilor financiare din
această sferă.
Aceasta ar fi facilitat lichidarea corupţiei şi ar fi redus din deciziile luate în detrimentul societăţii
noastre.
La momentul de faţă se resimte tot mai puternic necesitatea reglementării legale a activităţii
grupurilor de presiune.
Cu atât mai mult cu cât Planul de Acţiuni Uniunea Europeană - Republica Moldova (2005) prevede
în pct.1 „Priorităţi pe termen scurt”: elaborarea şi aprobarea proiectului de Lege cu privire la
lobbysm (alin.8).
Grupurile de presiune îşi îndeplinesc eficient rolul când reprezintă multitudinea de interese existente
în societate: economice, sociale, ideologice, culturale, etnice, ecologice, teritoriale, religioase, de
ramură etc.
 Reprezentarea intereselor garantează influenţa adoptării deciziilor politice, asigură fluxul de
informaţie şi susţinere de care au nevoie organele puterii de stat.
Grupurile de presiune sunt în acelaşi timp baza și un component important sistemului politic, care
asigură transmiterea operativă a cerinţelor.

1. Sistemul electoral: definiția și conținutul

2. Drepturile electorale
3. listele electorale
4. Concurentii electotali
5. Campania electorala
1. sistemul electoral, alegerile sunt unul din criterii ale democrației:
a) dreptul și accesul populației adulte la votare pentru alegerea candidaților în instituțiile
reprezentative (parlament, președinție, administrația publică locală);
b) periodicitatea, prescrisă în legislație;
c) dreptul cetețeanului la asociere și la înaintarea candidaturii proprii sau ai unei alteia la una din
funcțiile eligibile (deputat, președinte, consilier local);
d) mandatele de deputat (ales local) urmează să fie obținute ca rezultat al concurenței politice;
e) campania electorală urmează a fi realizată în baza normelor legale și a principiilor onestității și
echității;
f) dreptul cetățenilor la alegeri libere, prin sufragiu universal, egal, direct, secret şi liber exprimat,
rezultatele vor fi totalizate și difuzate în mod transparent și cinstit, iar cei aleși vor exercita
mandatele obținute pînă la organizarea următoarelor alegeri.
2. Sistemul electoral și alegerile pe de o parte asigură legalitatea, legitimitatea și autoritatea
organelor puterii în stat, pe de altă parte demonstrează atitudinea adecvată a populației față de
politica guvernamentală.
3. Sistemul electoral determină caracterul și anvergura comportamentului electoral al populației,
implicarea cetățenilor în alegerea puterii, influențarea reală asupra rezultatelor scrutinului.
2. Sistemul electoral și alegerile pe de o parte asigură legalitatea, legitimitatea și autoritatea
organelor puterii în stat, pe de altă parte demonstrează atitudinea adecvată a populației față de
politica guvernamentală.
3. Sistemul electoral determină caracterul și anvergura comportamentului electoral al populației,
implicarea cetățenilor în alegerea puterii, influențarea reală asupra rezultatelor scrutinului.
4. sistemul electoral influențează direct dezvoltarea pluralismului politic, concurenței politice și a
sistemului politic în ansamblu. În dependență de formula electorală utilizată vorbim despre
majorarea sau micșorarea numărului de partide politice reprezentate în organul legislativ suprem,
despre calitatea relațiilor dintre partidele parlamentare și extraparlamentare.
5. Sistemul electoral este o expresie a tehnicilor de luptă politică.
Sistemul electoral este totalitatea normelor şi regulilor care reglementează desfăşurarea alegerilor
în toate aspectele sale. Rezultatele și funcționalitatea alegerilor depind direct de sistemul electoral.
Sistemul electoral reglementează toate tipurile de alegeri plus referendumul, include patru
componente semnificative – organizarea alegerilor, desfăşurarea campaniei electorale,
desfăşurarea alegerilor şi stabilirea rezultatelor alegerilor.
La baza sistemului electoral se află o lege electorală (în Republica Moldova – Codul electoral) pe
fondul modelator al Legii Supreme – Constituția, care stabilește cadrul general al sistemului
electoral. Legea electorală concretizează modalitatea de desfășurare a operațiunilor electorale, care
cuprind: modalitatea de alegere a corpului electoral, alcătuirea listelor electorale, eligibilitatea și
incopatibilitatea, desfășurarea operațiunii electorale propriu-zise.
Organele electorale - organe colegiale, care organizează desfăşurarea alegerilor parlamentare sau
locale, precum şi desfăşurarea referendumurilor, au natură permanentă cum ar fi Comisia Electorală
Centrală în Republica Moldova, precum și ad-hoc - consiliile electorale de circumscripţie, birourile
electorale ale secţiilor de votare.
Circumscripția electorală entitatea teritorial-administrativă în ale cărei limite se organizează, se
desfăşoară alegerile şi referendumurile și se stabilesc rezultatele alegerilor. Statul poate fi divizat în
mai multe circumscripții electorale, sau într-o singură circumscripţie electorală naţională (cazul
Moldovei la alegerile parlamentare) - depinde de sistemul electoral aplicat într-o țară concretă.
Circumscripțiile electorale pot fi uninominale (un singur candidat) și plurinominale (mai mulți
candidați).

Sistemul electoral: definiția și conținutul

Drepturile electorale
listele electorale
Concurentii electotali
Campania electorala
Drepturile electorale sunt drepturi exclusiv politice ale oamenilor. Ele se divizează în două
categorii: dreptul electoral activ, care este dreptul de a vota, de a fi alegător şi dreptul electoral
pasiv, care semnifică capacitatea de a candida, de a-şi înainta candidatura în alegeri. Pentru a deţine
aceste drepturi, necesită a fi satisfăcute anumite cerinţe, numite censuri, cum ar fi censul cetăţeniei,
al domiciliului, vârstei etc.
Realizarea drepturilor sus-numite este condiționată de satisfacerea unor anumite cerințe, numite
censuri electorale - limitări prin lege ale dreptului la vot.
A) Censul de vîrstă presupune anumite limite pentru cei care votează – în 109 state ale lumii
(inclusiv și în Republica Moldova) dreptul la vot este oferit cetățenilor care au 18 ani împliniți pînă
în ziua alegerilor inclusiv.
în alte state persoanelor care sunt mai în vîrstă de 19-21 de ani (Japonia, Elveția ș.a.), în astfel de
state ca Brazilia, Cuba, Nicaragua dreptul de vot activ este aplicat de la 16 ani.
De regulă, censul de vîrstă în reglementarea dreptului electoral pasiv este mai înaintat, astfel, spre
exemplu pentru a fi ales în calitate de Președinte a Republicii Moldova candidatul care are 40 de ani
împliniți, pentru președintele SUA – 35 de ani, în Italia – 50 de ani.
b) Censul cetățeniei (naționalității) presupune că dreptul la vot aste aplicat în exclusivitate față de
cetățenii statului respectiv, deși ultimii ani se observă fenomenul permesiunii (mai cu seamă în
Statele membre ale UE) de a participa la alegerile locale și a persoanelor, care nu au cetățenia
statului, dar locuiesc în localitatea respectiv unde va fi aleasă administrația publică locală.
c) Censul de trai sedentar (de reședință), reglementează durata temporară de trai într-o localitate
(țară) pentru a fi inclus în listele electorale, deci pentru a putea realiza dreptul electoral activ. Acest
cens este aplicat și la dreptul electoral pasiv, de exemplu pentru a candida la funcția de Președinte al
Republicii Moldova este necesar să fie respectată cerința, care spune ”a locuit sau locuieşte
permanent pe teritoriul Republicii Moldova nu mai puţin de 10 ani”, în SUA – 14 ani.
d) Censul de sex, este un cens evident nedemocratic și nu este aplicat în statele democratice, inclusiv
nu-l observăm nici în Republica Moldova. Dar menționăm că posibilitatea femeilor de a participa la
alegeri este partea componentă a luptei pentru obținerea drepturilor politice egale pentru ambele
sexe. Astfel femeile din SUA au obținut acest drept în 1919, Rusia – 1917, Franța – în 1944, Olanda
– 1922, Marea Britanie – 1918, Belgia – 1948, Danemarca – 1915, Grecia – 1952, Italia – 1946,
Spania – 1977, Elveția – 1971.
e) Censul lingvistic, este aplicat pentru dreptul electoral pasiv și impune necesitate cunoașterii limbii
de stat (oficiale), or candidatul la o funcție electivă este obligat să cunoască fluent limba statului,
spre exemplu această condiție este prevăzută pentru a fi ales la funcția de Președinte al Republicii
Moldova.
f) Censul religios presupune că pot participa la alegeri doar cetățenii care sunt purtători ai religiei de
stat. Actualmente acest cens este răspîndit în statele musulmaneîn Iran este necesar să fii musulman.
g) Censul averii, dat fiind faptul că dreptul electoral este aplicat cetățenilor cu un anumit nivel de
venituri. Censul averii de rînd cu cel social (aristocrația) nu sunt aplicate în statele democratice.
h) Suspendarea dreptului activ și pasiv este prevăzută, dar numai în stricta corespundere cu
legislația națională, care va prevedea suspendarea drepturilor electorale motivată de o interdicție din
cauză de boală mentală sau din cauza unor condamnări penale pentru delicte grave și impusă numai
prin hotărîrea specială a instanței de judecată.
Sistemul electoral: definiția și conținutul
Drepturile electorale
listele electorale
Concurentii electotali
Campania electorala
Dreptul electoral activ poate fi realizat doar cu condiţia înregistrării persoanei în calitate de
alegător.
Listele alegătorilor reprezintă o bază de date care conţine informaţia privitor la alegătorii din ţară.
Listele alegătorilor asigură desfăşurarea alegerilor din punct de vedere tehnic şi preîntâmpină
fraudele electorale.
Dreptul electoral activ poate fi realizat doar cu condiţia înregistrării persoanei în calitate de
alegător.
Listele alegătorilor reprezintă o bază de date care conţine informaţia privitor la alegătorii din ţară.
Listele alegătorilor asigură desfăşurarea alegerilor din punct de vedere tehnic şi preîntâmpină
fraudele electorale.
Există două modalităţi principale de constituire a listelor alegătorilor – înregistrarea de stat şi
înregistrarea directă.
În cazul înregistrării de stat responsabilitatea pentru constituirea listelor alegătorilor o poartă
autorităţile statului,
în cazul înregistrării directe alegătorul trebuie să se înregistreze individual.
Dreprul electoral activ poate fi realizat în condiția înregistrării cetățeanului cu drept de vot în calitate
de alegător. Listele alegătorilor reprezintă o bază de date care conține informația despre alegătorii
din țară, cuprinde toţi cetăţenii cu drept de vot care domiciliază sau îşi au reşedinţa în raza unei secţii
de votare. Lista electorală principală (de bază) mai este și lista electorală suplimentară.
Sistemul electoral: definiția și conținutul
Drepturile electorale
listele electorale
Concurentii electotali
Campania electorala
Concurenţii electorali reprezintă actorii care s-au implicat în cursa electorală cu scopul de a obţine
funcţii eligibile. Ei sunt de două tipuri: candidaţii individuali şi candidaţii-organizaţii
(formaţiunile politice).
Candidaţii individuali trebuie fie să prezinte autorităţilor electorale un anumit număr de semnături,
fie să depună un anumit gaj electoral (o sumă de bani), fie o îmbinare a acestor două modalităţi.
Pentru ca formaţiunile politice să devină concurenţi electorali, de regulă, este necesar ca acestea să
activeze legal, adică să fie înregistrate. În acest caz ele doar prezintă o cerere la autoritatea electorală.
În unele state, partidele politice pot participa la alegeri în baza calificării. Calificarea presupune
acumularea la alegerile anterioare a unui anumit număr de voturi sau prezentarea unui anumit număr
de semnături în susţinerea sa.
Sistemul electoral: definiția și conținutul
Drepturile electorale
listele electorale
Concurentii electotali
Campania electorala
Campanie electorală - perioadă de activitate care se desfăşoară cu scopul de a-i determina pe
alegători să-şi exprime voturile pentru alegerea unui sau altui concurent electoral şi care începe,
pentru fiecare concurent electoral, la data înregistrării acestuia de către organul electoral competent
(Comisia Electorală Centrală – în cazul alegerilor parlamentare, sau de consiliul electoral de
circumscripţie – în cazul alegerilor locale) şi se încheie la data excluderii concurentului electoral din
alegeri sau în ziua votării.
În reglementarea desfăşurării campaniei electorale important:
finanţarea campaniei electorale. Sursele de finanţare sunt cele proprii, cele din partea statului, cele
din partea societăţii civile. Relaţia dintre aceste trei surse de finanţare diferă de la stat la stat. În
unele, statul nu se implică în finanţarea; în altele, statul joacă un rol semnificativ în finanţarea
concurenţilor.
 Accesul la mass-media este reglementat îndeosebi cu referire la televiziune şi radio. Accesul
concurenţilor electorali la mass-media se face fie contra plată, fie prin acordarea timpului de
antenă gratuit de către stat. Aceste două modalităţi de acces al concurenţilor electorali la mass-
media pot fi îmbinate în diverse moduri – de la existenţa numai a accesului contra plată (SUA) până
la utilizarea doar a timpului de antenă acordat de către stat (Marea Britanie, Republica Franceză).
Alegerile se desfăşoară, de regulă, pe parcursul unei singure zile, alegătorul prezentându-se la secţia
de votare pentru a exercita votul. Cabinele de vot asigură secretul votului. În paralel cu această
votare tradiţională, există şi alte modalităţi de votare – votarea prin poştă, prin procură, la urnele
mobile de vot, votarea anticipată etc. În ultimul timp, tot mai insistent se afirmă votarea electronică
(prin intermediul Internetului sau prin intermediul maşinilor de vot plasate în secţiile de votare).
Participarea cetăţenilor la alegeri indică asupra reprezentativităţii şi a nivelului legitimităţii
instituţiilor eligibile şi a întregului sistem politic. Din acest considerent, un şir de state utilizează
cvorumul electoral (statele ex-sovietice). Cvorumul electoral reprezintă numărul minim de alegători
care trebuie să participe la alegeri pentru ca acestea să fie recunoscute valabile. Pentru alegerile
parlamentare, cvorumul electoral balansează în jurul majorităţii absolute.

ALEGERILE
Modurile de scrutin
Sistemul electoral al Republicii Moldova
Modul de scrutin este modalitatea de transformare a voturilor în locuri sau modalitatea de a
stabili rezultatele alegerilor.
Există trei tipuri de moduri de scrutin – scrutinul majoritar, scrutinul proporţional şi scrutinul mixt.
Scrutinul majoritar este cel mai vechi mod de scrutin. El poate utiliza cele 3 tipuri de majorităţi:
majoritatea simplă – mai mult ca ceilalţi; majoritatea absolută – 50%+1 vot
majoritatea calificativă – un anumit număr de voturi stabilit, de regulă, mai mare ca majoritatea
absolută, dar uneori poate fi şi mai mic.
majoritatea absolută.
Scrutinul majoritar se poate utiliza în circumscripţii uninominale şi în cele plurinominale.
Existând o diversitate mare de scrutine majoritare, clasice şi cele mai utilizate sunt scrutinele
majoritare uninominale cu un tur şi cu două tururi. Primul tip este utilizat în statele anglo-
saxone, cel de-al doilea – în Franţa pentru alegerile parlamentare şi în alegerile prezidenţiale şi locale
într-un şir de alte state.
În scrutinele majoritare actorii principali sunt persoanele şi nu partidele politice. Printre
avantajele acestor moduri de scrutin se numără faptul că ele asigură o relaţie dintre alegători şi
reprezentanţii aleşi, condiţionează formarea unei majorităţi parlamentare şi existenţa unei
stabilităţi guvernamentale, simplitatea. Dezavantajul cel mai important este
nereprezentativitatea, partidele mici fiind subreprezentate sau deloc reprezentate.
Scrutinul majoritar uninominal cu un tur presupune existenţa unui număr de circumscripţii electorale
egal cu numărul reprezentanţilor necesar de ales. Deci, de la fiecare circumscripţie se alege un singur
reprezentant (deputat, primar etc.). Alegătorii votează pentru persoane. Aceasta nu semnifică că
candidaţii sunt independenţi, ei reprezintă formaţiunile politice. Participarea candidaţilor în mod
independent la alegeri nu este o practică răspândită.
SCRUTIN MAJORITAR UNINOMINAL
Scrutinul majoritar uninominal cu un tur utilizează majoritatea simplă. Câştigă acel candidat care
acumulează cele mai multe voturi. Voturile acordate celorlalţi concurenţi sunt pierdute şi prin aceasta
este un mod de scrutin dur.
Scrutinul majoritar uninominal cu două tururi în ceea ce priveşte candidaţii şi circumscripţiile
este identic cu precedentul mod de scrutin, cu unele deosebiri. Acest mod de scrutin utilizează
majoritatea absolută. Dacă în primul tur nimeni nu acumulează această majoritate, se organizează
turul doi, la care participă primii doi candidaţi cu cele mai multe voturi acumulate în primul tur.
Un alt mod de scrutin majoritar este votul alternativ. Acesta utilizează majoritatea absolută, un
singur tur. Turul doi se evită prin faptul că alegătorii trebuie să claseze candidaţii în buletinele de vot
în conformitate cu preferinţele lor. Iniţial, numărul de voturi se calculează după prima preferinţă;
dacă nimeni nu a acumulat majoritatea absolută, candidatul cu cele mai puţine voturi este exclus şi
voturile sale sunt transmise candidaţilor rămaşi conform preferinţei următoare. La fine vor rămâne
doi candidaţi, unul va acumula majoritatea absolută.
scrutinele majoritare plurinominale sunt puţin utilizate (alegerile prezidenţiale din SUA - scrutin
majoritar plurinominal cu liste blocate). Preşedintele şi vicepreşedintele SUA fiind desemnat prin
alegeri indirecte, scrutinul majoritar plurinominal este utilizat pentru alegerea electorilor. Statele
reprezintă circumscripţii electorale, numărul electorilor aleşi de la fiecare stat diferă. Partidele, ai
căror candidaţi participă la cursa electorală prezidenţială, îşi înaintează listele de electori în cadrul
fiecărei circumscripţii.
Scrutinul proporţional respectă corectitudinea în transformarea voturilor în mandate. Scrutinul
proporţional operează, în mare parte, doar cu formaţiunile politice şi presupune circumscripţii
plurinominale. Pentru a stabili în mod proporţional rezultatele alegerilor, este necesar de a apela la
formule matematice. Din acest considerent, sistemele proporţionale sunt mai complicate decât cele
majoritare.
Repartizarea mandatelor se efectuează în două etape. În prima etapă se repartizează mandatele
formaţiunilor politice, în cea de-a doua etapă are loc atribuirea personală a mandatelor. Există două
tipuri de formule matematice utilizate pentru a transforma voturile în locuri în cadrul primei etape –
metodele prin coeficient şi metodele prin divizorii.
Atribuirea personală a mandatelor se realizează în conformitate cu listele prezentate de către
concurenţii electorali. Există liste rigide şi liste libere. În cazul listei rigide aceasta este constituită
de către formaţiunea politică în ceea ce priveşte componenţa şi ordinea candidaţilor. Alegătorii nu
pot introduce modificări în lista candidaţilor. Listele libere conferă alegătorilor un rol activ în
selectarea candidaţilor. Lista poate fi modificată. Mandatele în cadrul listei se atribuie candidaţilor
care au acumulat cele mai multe preferinţe.
Pentru a asigura stabilitatea sistemului politic, scrutinele proporţionale utilizează pragul electoral.
Pragul electoral este numărul minim de voturi care trebuie acumulat de către concurentul electoral
pentru a avea dreptul de a participa la repartizarea mandatelor. Pragul electoral este o barieră în calea
fragmentării excesive a instituţiei eligibile şi micşorează proporţionalitatea sistemului electoral.
Scrutinul mixt reprezintă o îmbinare în diferite proporţii şi în diferite forme a scrutinelor majoritare
şi a celor proporţionale. În scrutinele mixte alegătorul are, de regulă, două voturi şi, respectiv, există
două categorii de deputaţi – cei aleşi în circumscripţii uninominale şi aleşi pe liste de partid. Scopul
este îmbinarea aspectelor pozitive ale tipurilor de scrutin tradiţionale. De la scrutinul majoritar -
existenţa relaţiei dintre alegător şi reprezentant, stabilitatea guvernamentală, de la scrutinul
proporţional – corectitudinea reprezentării.
Modurile de scrutin
Sistemul electoral al Republicii Moldova
Procesul electoral în Republica Moldova este gestionat de către Comisia Electorală Centrală (CEC).
Creată în 1997, ea este autoritatea supremă în domeniul electoral. În componenţa CEC intră 9
membri ce au un mandat de 6 ani. Pentru organizarea alegerilor la nivel subnaţional sunt organizate
consiliile electorale de circumscripţie şi birourile electorale ale secţiilor de votare.
Alegerile parlamentare. Dreptul de vot în alegerile parlamentare îl deţin toţi cetăţenii Republicii
Moldova care au împlinit vârsta de 18 ani. Sunt lipsite de dreptul de vot persoanele care sunt
recunoscute fără discernământ şi cele condamnate la privaţiune de libertate, ambele prin hotărâre
definitivă a instanţei de judecată. Listele de alegători se constituie prin intermediul înregistrării de
stat. Dreptul de a fi candidat îl au persoanele care deţin dreptul electoral activ şi au domiciliul în ţară,
cu excepţia militarilor serviciul în termen.
În alegerile parlamentare există candidaţi-instituţii şi candidaţi independenţi. Formaţiunile politice
pot fi înregistrate în calitate de concurenţi electorali la o simplă prezentare a cererii la CEC. Condiţia
- să fie înregistraţi la Ministerul Justiţiei. Partidele politice sunt personificate prin intermediul listelor
candidaţilor în deputaţi. Aceste liste sunt constituite de partidele politice fără vreo implicare din
exterior şi conţin persoanele care eventual vor deveni deputaţi.
Modificarea listelor este inadmisibilă. Candidaţii independenţi, pentru a fi înregistraţi, trebuie să
prezinte CEC-ului 2000 de semnături ca dovadă a reprezentativităţii lor.
Ordinea includerii concurenţilor electorali în buletinele de vot se stabileşte în baza consecutivităţii
înregistrării acestora.
Finanţarea concurenţilor electorali în Republica Moldova se realizează în special din fondurile
private.
Sunt interzise donaţiile din partea guvernelor şi persoanelor fizice şi juridice străine, organizaţiilor
finanţate de la buget, persoanelor anonime, organizaţiilor de binefacere şi religioase. Statul acordă
concurenţilor electorali credite minore, fără dobândă. Din experienţa alegerilor anterioare,
formaţiunile politice pot pretinde la circa 20-30 mii de lei, candidaţii independenţi – la 2-3 mii de lei.
Aceste sume, în dependenţă de rezultatele alegerilor, trebuie restituite, complet sau parţial, statului.
Accesul concurenţilor electorali la mass-media reprezintă o combinare a timpului de antenă plătit şi a
celui acordat gratis. Primul se limitează la nu mai mult de 2 minute pe zi pentru un concurent
electoral la un post de televiziune sau radio, cel de-al doilea se acordă în mod egal tuturor
concurenţilor electorali grupaţi în două categorii: candidaţii-formaţiunile politice şi candidaţii
independenţi.
Agitația în ziua alegerilor este interzisă.
În Republica Moldova, votarea este una tradiţională, completată de votarea la urnele mobile de vot şi
votarea la secţiile de votare deschise în reprezentanţele diplomatice ale Republicii Moldova.
Alegerile se consideră nevalabile dacă la ele au participat mai puţin de 1/3 din numărul de persoane
înscrise în listele electorale.
Pîna în anul 2018 În alegerile parlamentare toată ţara reprezinta o singură circumscripţie electorală.
Rezultatele alegerilor se stabileau în conformitate cu scrutinul proporţional. În 2018 noi am trecut la
sistemul electoral mixt: 50 de deputați sunt aleși dupa modelul proporțional si 51 - dupa modelul
majoritar. În Republica Moldova se utilizează metoda prin divizorii (metoda d’Hondt). Pragul
electoral constituie 6% pentru partidele politice şi 9/11% pentru blocurile electorale (din doua / trei si
mai multe partide). Candidatul independent - cel puţin doi la sută din voturile valabil exprimate pe
ţară.
Alegerile locale. În cadrul alegerilor locale se aleg primarii, consiliile locale şi cele raionale. Dreptul
de vot este identic cu cel din alegerile parlamentare, cu excepţia militarilor ce-şi fac serviciul în
termen. La alegerile consiliului şi primarului participă doar cetăţenii domiciliaţi în unitatea teritorial-
administrativă respectivă. Dreptul electoral pasiv include censul dreptului electoral activ şi censul de
vârstă – 18 ani în cazul candidaţilor la funcţia de consilier şi 25 ani – în cazul candidaţilor la funcţia
de primar.
Alegerile consiliilor locale şi raionale au loc în conformitate cu scrutinul proporţional, în mare parte
identic cu cel utilizat în alegerile parlamentare. Alegerea primarilor se desfăşoară conform
scrutinului majoritar. Candidatul la funcţia de primar se consideră ales dacă a întrunit mai mult de
jumătate din voturile valabil exprimate ale alegătorilor care au participat la votare.
În cazul în care nici un candidat nu a acumulat majoritatea absolută, se organizează turul doi al
scrutinului, la care participă doi candidaţi cu cele mai multe voturi acumulate în primul tur. În turul
doi unul din cei doi candidaţi va obţine majoritatea de voturi. În caz de paritate de voturi se consideră
ales candidatul care a obţinut cel mai mare număr de voturi în primul tur de scrutin.
Alegerile sunt considerate nevalabile în limitele unei circumscripţii dacă la ele au participat mai
puţin de 1/4 din numărul persoanelor înscrise în listele electorale. În al doilea tur al scrutinului pentru
primar numărul alegătorilor care au participat la alegeri nu contează.
Alegerile prezidenţiale. În perioada 1991-2000 Preşedintele Republicii Moldova se alegea conform
scrutinului majoritar uninominal cu două tururi. Începând cu anul 2000, Preşedintele este desemnat
de către Parlament prin scrutin majoritar în baza majorităţii calificative.
La funcţia de Preşedinte poate candida orice cetăţean al Republicii Moldova cu drept de vot, care are
40 de ani împliniţi, a locuit sau locuieşte permanent pe teritoriul țării nu mai puţin de 10 ani şi
posedă limba de stat.
Candidatul, pentru a fi înregistrat, este necesar să dispună de susţinerea a cel puţin 15 deputaţi.
Candidatul care întruneşte 3/5 de voturi, ceea ce constituie 61 de voturi, se consideră ales. Se admit
două tururi de scrutin. Dacă nici un candidat nu acumulează în primul tur numărul stabilit de voturi,
se organizează turul doi, la care participă doi candidaţi clasaţi primii.
Candidatul, pentru a fi înregistrat, este necesar să dispună de susţinerea a cel puţin 15 deputaţi.
Candidatul care întruneşte 3/5 de voturi, ceea ce constituie 61 de voturi, se consideră ales. Se admit
două tururi de scrutin. Dacă nici un candidat nu acumulează în primul tur numărul stabilit de voturi,
se organizează turul doi, la care participă doi candidaţi clasaţi primii.
 În cazul în care nici în turul secund nimeni nu acumulează numărul necesar de voturi, se organizează
alegeri repetate. Alegerile repetate se desfăşoară după aceeaşi schemă. Dacă şi după alegerile
repetate Preşedintele Republicii Moldova nu va fi ales, Preşedintele în exerciţiu dizolvă Parlamentul
şi stabileşte data alegerilor în noul Parlament.
Referendumul se poate desfăşura la nivel naţional şi la nivel local. Referendumurile republicane pot
fi constituţionale (probleme privind revizuirea Constituţiei), legislative (probleme privind proiectele
de legi) şi consultative (oricare alte probleme de interes naţional neavând efecte obligatorii).
Referendumul republican poate fi iniţiat de un număr de cel puţin 200.000 de cetăţeni ai țării, un
număr de cel puţin o treime din deputaţii în Parlament, de Preşedintele şi de Guvern.
Referendumul în Republica Moldova este puţin utilizat. În Republica Moldova au avut loc trei
consultări cu poporul (1994, 1999, 2010). Participarea 1/3 de alegători.
Practica utilizării referendumurilor în Republica Moldova diferă esenţial de situaţia din statele
occidentale. Deciziile referitor la problemele importante cu care se confruntă ţara pe calea
democratizării şi constituirii identităţii sale sunt luate, practic exclusiv, de către elită, fără
participarea poporului.

1. Uniunea Europeana: notiunea si consolidarea

2. Uniunea Europeana: etapele largirii
3. Republica Moldova si UE
UNIUNEA EUROPEANA este o structura suprastatala formata din diferite state europene, care s-au
unit benevol pentru a solutiona diferite probleme politice, economice, sociale, culturale in scopul
binelui comun, civilizational, democratic . Cancelarul Germaniei Konrad ADENAUER:
«Unirea Europei a fost visul persoanelor proeminente. Ea a devenit speranta a mai multor oameni.
Astazi ea este necesitate pentru toti».
Consolidarea este un proces de marire (prin diferite operatiuni (actiuni, lucrari) capacitatii de
rezistenta a sistemului social, etc.
Formarea sistemului efectiv si durabil prin: LARGIREA si APROFUNDAREA componentelor
similare si relatiilor / calitatilor comune, integrative
1951 – Acordul de la Paris si formarea Comunitatii Europene in sfera carbunilor si otelului (UECO);
1957 – Acordul de la Roma si formarea Comunitatilor Economice Europene (CEE) si a
Euroatomului;
1965 – Acordul de fuziune, in baza caruiea a fost creat Conciliul si Comisia pentru toate trei
comunitati europene (UECO, CEE, Euroatom);
1979 – primele alegeri in Parlamentul European;
1985 si 1990 – semnarea Acordurilor de la Schengen;
1986 – Actul European Comun – prima modificare esentiala a actelor de fondare a UE;
1992 – Acordul de la Maastricht si formarea - in baza Comunitatilor - Uniunii Europene;
1999 – introducerea valutei europene comune – euro (in circulatie din 2002);
2004 – semnarea Constitutiei UE (in vigoare nu a intrat);
2007 – semnarea Acordului cu privire la reformarea UE de la Lisabona.
Uniunea Europeana: notiunea si consolidarea
Uniunea Europeana: etapele largirii
Republica Moldova si UE
25.3.1957 – UE-6 (Belgia, Germania, Italia, Franta, Luxemburg, Olanda)
1.01.1973 – UE-9 (Danemarca, Irlanda, Regatul Unit)
1.01.1981 – UE-10 (Grecia)
1.01.1986 – UE-12 (Portugalia, Spania)
1.01.1995 – UE-15 (Austria, Finlanda, Suedia)
1.05.2004 – UE-25 (Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia,
Ungaria)
1.01.2007 – UE-27 (Bulgaria, Romania)
1.01.2013 – UE-28 (Croatia)
Apartenenta la UE: membru UE, membru zonei Schengen, membru zonei euro:
 Regatul Unit si Irlanda au semnat Acordul de la Schengen cu conditia entitatii limitate de membru.
Nu sint membri zonei Schenghen – Romania, Bulgaria, Croatia, Cipru.
In zona Euro – 21 state. Din EU-28 – Cipru, Malta, Slovenia. Regatul Unit, Danemarca si Suedia nu
au intrat in zona euro.
Norvegia, Islanda si Elvetia nu sint membri UE, insa sint membrii zonei Schengen.
Muntenegro si Kosovo nu sint membrii UE si Acordului de la Schengen, insa euro este valuta
oficiala in aceste state.
In institutiile europene sint recunoscute oficial si au drepturi egale 24 limbi: bulgara, ceha, croata,
engleza, estoniana, daneza, finlandeza, franceza, germana, greaca, irlandeza, italiana, letona,
lituaniana, maltiana, olandeza, poloneza, portugheza, romana, slovaca, slovena, spaniola, suedeza,
ungara.
Limbile de lucru engleza si franceza. In ultimul timp si germana.
Macedonia, Turcia.
Macedonia – sint numite termenii de aderare. Criza financiara (2008-2010) – decizia s-a aminat
pentru 2013.
Pentru Turcia termenii inca nu sint numiti. Cauzele…
Criza migrationala in Europa – negocieri cu Turcia (regimul fara vize, activizarea negocierilor cu
privire la aderare la UE – 62 din 100 de pozitii inca nu sint realizate).
Uniunea Europeana: formarea si aprofundarea
Uniunea Europeana: etapele largirii
Planul-1 de actiuni Republica Moldova – UE (2005).
Impactul exterior. Moldova – vecina UE (2007). RM (din 2008): “membru asociat” VS UE:
“Parteneriatul Estic” (aprofundarea fara largire / intrare in UE).
Planul-2 de actiuni Republica Moldova – UE (2010): “Planul de actiuni pentru liberalizarea
regimului de vize in UE”. Republica Moldova și UE
a.1991 – Program de suport tehnic (TACIS). Impactul exterior – UE.
aa.1994-1998 – Acord de Parteneriat si Colaborare (1998, pentru 10 ani). Impactul exterior –
cazul Tarilor Baltice
Pactul de Stabilitate in Europa de Sud-Est (2001) – “calea scurta spre UE”.
a.2004, impactul exterior: (decizia UE de aderare a Romaniei in 2007). “In UE impreuna cu
tarile din Balcanii de Vest” (Croatia, etc.)
Impactul exterior (“Road map” pentru Serbia si Muntenegro – regimul fara vize in UE).
Decizia tehnica (“bombonica” - Kosovo).
pentru Moldova decizia politica (Franta).
Combaterea migratiei ilegale, consolidarea controlului de frontiera, reforma justitiei,
combaterea coruptiei, legea “non-descriminare”).
Dificultati in realizare.
Din 2005 – In Republica Moldova exista consensul guvernamental si politic in privinta integrarii
europene. “Scopul Republicii Moldova este aderarea la UE”.
Populatia moldoveneasca este divizata in orientarile cu privire la politica externa a tarii. Insa directia
integrarea europeana area traditional o sustinere mai mare de 60% (Barometrul opiniei publice,
incepind din 2004)
Politica Europeană de Vecinătate – a.2004
Parteneriatul Estic – a.2009
Regimul fără Vize în UE – aprilie 2014
Acord de Asociere.
Parafarea (Vilnius Summit – noiembrie 2013)
Semnarea Acordului – mai 2014
Pilonii Uniunii Europene.
Structurile politice europene.
Dreptul european.
Simbolurile UE.
Pilonul unu «Comunitatile Europene» include predecesorii UE: Comunitatea Europeana (fosta
Comunitatea Europeana Economica) si Comunitatea Europeana in sfera energiei atomice
 (Euroatom). A treia organizatie — Comunitatea Europeana in sfera carbunilor si otelului (CECO) —
a incetat activitatea in a.2002 in conformitate cu Acordul de la Paris.
Pilonul doi – «politica externa comuna si politica comuna de securitate».
Pilonul trei — «colaborarea in domeniul afacerilor interne, jurisprudentei si dreptului penal».
Cu ajutorul pilonilor sint delimitate sferele politicii, care se refera la competenta UE, se evidentiaza
rolul guvernelor tarilor-membri UE si institutiilor UE in procesul decizional. In sfera pilonului unu
rolul institutiilor UE este principal. Decizia se adopta dupa «metoda comunitatii».
In competenta Comunitatii sint problemele ce se refera la piata comuna, uniunea vamala, valuta
comuna, politica agrara comuna, politica pescicola comuna, unele probleme ce se refera la migranti
si refugiati, si politica de coeziune. La pilonii doi si trei rolul institutiilor UE este minimal si deciziile
sint adoptate de state-membri ai UE. Metoda este numita interguvernamentala.
In UE, Comunitatile Europene si Euroatom exista entitatea comuna de mebru.
Conform Acordului de la Nice (a.2001) problemele migratiei si refugiatilor, asigurarii echitatii
gender la locul de munca au fost transferate din pilonul doi in pilonul unu. Ca consecinta rolul
institutiilor UE fata de state-membri UE a crescut.
Conform Acordului de la Lisabona (a.2007) este preconizata anularea acestui sistem sofisticat si UE
va avea statutul de subiectal dreptului international.
Pilonii Uniunii Europene.
Structurile politice europene.
Simbolurile UE.
INSTITUȚIILE UE
Parlamentul European;
Consiliul European;
Consiliul Uniunii Europene;
Comisia Europeană;
Curtea de Justiție a UE;
Curtea de Сonturi Europeană;
Banca Centrală Europeană.
Organele consultative: Comitetul Economic și Social European; Comitetul Regiunilor.
Pentru UE nu este caracteristica divizarea in organele executive, legislative si judiciare. Daca
Judecatoria UE (Curtea de Justiție) poate fi numita structura judiciara, functiile legislative apartin
concomitent Consiliului UE, Comisiei Europene si Parlamentului European, functiile executive -
Comisiei Europene si Consiliului Uniunii Europene.
Consiliul European – organul politic suprem al UE (sefii statelor si guvernelor, ministrii
afacerilor externe). Presedintele Comisiei Europene este membru Consiliului European din oficiu.
Comisia Europeana (CE) - 28 membri (de la fiecare stat). Statele nu au drept sa influenteze decizia
membrilor CE.
CE este formata odata la 5 ani: Consiliul European (structura interguvernamentală) propune
candidatura presedintelui CE, care este aprobata de Parlamentul European. Consiliul UE in
colaborare cu candidatul la functia de presedinte al CE propune componenta CE, reesind din
doleantele statelor-membri. Componenta CE este aprobata de Parlamentul European si adoptata
definitiv de Consiliul UE. Fiecare membru al CE este responsabil pentru anumita politica al UE si
este sef al unui departament (Directoratul general).
Consiliul UE («Consiliul Ministrilor») executa un sir de functii executive si legislative. Este
institutul-cheie in procesul decizional la nivelul UE (345 voturi). Decizia simpla (50%+1), decizia
calificată – 255 voturi (73,91%) + 51% (state membre) + 62% din populația acestora), decizia
unanimă.
Fondat in a.1952 ca o contrabalansă a CE. Daca CE joaca mai mult un rol administrativ, Consiliul
UE – rolul politic. Este necesar cind deciziile sint adoptate la nivel interguvernamental. Conform
 pilonilor Acordului de la Maastricht competenta Consiliului UE se refera la pilonii doi si trei al
procesului de integrare europeana.
Parlamentul European este adunare generala compusa din 785 deputati, alesi de cetatenii statelor-
membri pe termen de 5 ani. Presedintele Parlamentului European este ales pe 2,5 ani. Membrii
Parlamentului European sint structurati dupa orientarea lor politica. Functia principala al
Parlamentului European este adoptarea bugetului UE.
Sedintele plenare al Parlamentului European au loc la Strasbourg sau Brussels.
Pentru a forma un grup politic este nevoie de 20 deputați reprezentînd cel puțin a cincea parte din
numărul statelor membre.
Grupul Creștin-Democrat și Democrațiile Europene (Partidul Popular European);
Partidul Socialist (Partidul Socialist European);
Grupul Liberal, Democratic și Reformist;
Grupul Verzilor;
Grupul Europa Democrațiilor;
Grupul Stîngii Unite Europene;
Grupul Uniunea pentru Europa națiunilor;
Grupul Mixt
Dreptul european.
Uniunea Europeana se deosebeste de alte organizatii internationale prin aceea ca ea are drept propriu,
care regleaza relatiile dintre state-membri, cetateni si persoane juridice.
Dreptul UE are influenta directa pe teritoriul statelor-membri UE, este prioritar fata de legislatia
nationala a statelor-membri.
Acordurile de baza, Acordurile de reviziure, Acordurile de admitere a noilor membri.
Actele, elaborate de structurile UE. Deciziile Judecatoriei UE sint deseori aplicate in calitate de
precedent.
Dreptul institutional (norme, care regleaza procedura formarii si functionarii institutiilor UE) si
dreptul material (norme, care regleaza realizarea scopurilor UE si a Comunitatilor Europene).
Dreptul material al UE (ca si dreptul statelor nationale) se divizeaza dupa ramura: dreptul vamal
UE, dreptul ecologic UE, dreptul transporturilor, etc. Dupa structura (trei piloni) Dreptul UE se
divizeaza in dreptul Comunitatilor Europene, Dreptul Schengen, etc.

Ele au fost alese şi adoptate de către Consiliul Europei înainte ca ele să devină simboluri ale UE.
De la creare în 1949, Consiliul Europei a fost conştient de necesitatea de a avea un simbol al
identitatii europene. La 25 cctombrie 1955 Adunarea parlamentară a ales în unanimitate o emblemă
Europei unite. La 9 decembrie 1955 Comitetul Miniştrilor al Organizaţiei a adoptat drapelul, care
oficial a fost inaugurat la 13 decembrie în acelaşi an la Paris.
Pe un fundal azuriu, stelele formează un cerc care simbolizează unitatea lor. Numărul de stele
este constant, douăsprezece fiind simbolul perfecţiunii, unităţii şi armoniei, reamintind de
apostoli, faptele lui Hercule, lunile anului, cele douăsprezece semne zodiacale...
In 1983 Parlamentul European a adoptat drapelul creat de Consiliul Europei şi a recomandat ca el să
devină şi emblema Comunităţii Europene. Consiliul European a aprobat această propunere în 1985.
Cu acordul Consiliului Europei, instituţiile Comunităţii au început să utilizeze drapelul de la
începutul anului 1986.
Drapelul european a devenit astfel simbolul unui proiect politic comun, care uneşte toţi Europenii.
IMNUL
Imnul În 1971, Adunarea parlamentară a propus în calitate de imn European preludiului la Oda
Bucuriei (din a 9-a Simfonie a lui L. von Beethoven).
Comitetul Miniştrilor a aceptat această propunere câteva luni mai târziu. Herbert von Karajan a
pregătit aranjamentul muzical al imnului, versiunea sa orchestrală şi interpretarea oficială. Imnul a
fost lansat oficial printr-o campanie vastă de informare în cadrul Zilei Europei din 1972. Imnul a fost
de asemenea adoptat de Comunitatea Europeană.
POLITICI ALE UNIUNII EUROPEANE: CAZUL MIGRATIA
De la Mari Descoperiri Geografice pina la al II razboi mondial Europa – donorul principal, sursa
de emigratie. Au emigrat 60 mln. de persoane. In aa.1846-1890 – câte 377.000 persoane anual, in
aa.1891-1910 – câte 911.000 persoane anual.
Dupa al II razboi mondial, din anii ‘60 al secolului ХХ Europa devine un atractor important al
migrantilor.
Relansarea economiei in tarile europene dupa al II razboi mondial («Planul Marshall» - 50
mlrd.US$);
Destramarea sistemului colonial, imperiilor (a.1960 – «anul Africii»), repatrierea colonistilor;
«Miracolul economic» (Germania, Italia ...), necesitatea de forta de munca;
Cresterea nivelului de trai
nu sint premize pentru emigrare din Europa;
Aa.1945-1960 – repatrierea etnica dupa al II razboi mondial:
- Repatrierea fortata in Germania a 13 mln. de nemti din URSS, Polonia, Cehoslovacia si Romania (9
mln. in RFG si 4 mln. in RDG);
- Repatrierea colonistilor in baza destramarii imperiilor. Din Algeria in Franta s-au repatriat 2,2 mln.
Aa.1961-1974 – migratia de munca organizata in tarile europene (gasterbeiter – muncitor-oaspete).
Germania – 1 mln. de muncitori.
aa.1975-1985 – repatrierea muncitorilor migranti si reunificarea familiilor in tarile UE;
aa.1960-2000 – migratia de munca din fostele colonii ale Regatului Unit, Frantei, Olandei, Spaniei,
Portugaliei, Belgiei, etc., in foste metropole;
aa.1975-1989 – refugiatii politici din tarile socialiste (din a.1986 – anual 200 mii persoane);
din a.1989 – schimbarile democratice in Europa Centrala si de Est, destramarea sistemului
socialist, URSS, Iugoslaviei:
- Refugiatii din Europa Sud-Estica, Balcani (in aa. 1992-1999 - 2,2 mln. persoane);
- Creste migratia de munca ilegala. In a.1996 au fost traficate ilegal 4 mln. persoane (venit – 8
mlrd.US$);
- Traficul de femei in scopul exploatarii sexuale;
- Emigratia etnica (repatrierea). In Germania in aa. 1989-1990 au sosit 775 mii de nemti.
Reglarea migratiilor in Uniunea Europeana.
De la aparitia UE (a.1957) politica migrationista a avut un caracter practic, economic: libera
circulatie a cetatenilor, fortei de munca este una din libertatile UE (libera circulatie marfurilor,
capitalului, serviciilor).
Imigratia trezeste interes in tarile de West. In a.1951 este format comitetul international pentru
integrarea europeana a refugiatilor, persoanelor deplasate si migrantilor (in viitor OIMigratie).
Pina in a.1973 – politica migrationala fata de tarile, care nu erau membri UE, poarta un caracter
secundar. Intre statele europene nu exista coordonare in politicile migrationiste, se parea ca
controlul este simplu si posibil, are un efect structural limitat. Muncitorii straini sint acceptati in baza
sistemului de rotatie, prezenta lor este utila si temporara.
aa.1974-1989 – criza politicilor vechi: migratia necesita gestionare.
Din cauza crizei petroliere (1973) au fost stopate toate programele de imigrare;
Falimentul programelor de repatriere a imigrantilor temporari.
De la imigratie temporara de munca – la emigrare. Reunificarea familiilor;
Cresterea migratiei ilegale;
Refugiatii politici.
In anii ‘80 colaborarea intre statele UE in sfera migratiilor devine permanenta. La inceput nu s-a
infaptuit in acorduri concrete. La mijlocul anilor ’80 a fost format grupul de coordonatori nationali,
care se ocupa de studierea liberii circulatiei a oamenilor; grupul special pentru studierea imigratiei,
etc.
Anii ’90 ai secolului XX. Europa – «o cetate asediata».
Restrictii la procesul de imigratie legala;
Restrictii fata de refugiati (art.1 Conventia «Cu privire la refugiati» (a.1951).
Aa.1991-1994 – actele si principii:
Determinarea «tarilor fara pericol»: scopul – micsorarea esentiala numarului de adresari cu privire la
acordarea refugiului politic;
Principiul «tarile fara pericol terte» pentru deplasarea refugiatilor;
Negocieri cu tarile de tranzit, care nu sint membri UE (Acorduri de readmisie cu 70 tari);
Determinarea tarilor pentru care este necesara viza. Un regim complex: simplificare regimului de
vize cu Acordul de readmisie.
Crearea sistemului informational european de identificare a persoanelor in cautarea refugiului politic;
Crearea sistemului informational de verificare a imigrantilor ilegali (amprente (a.1993), baza de date
biometrice (a.2007);
Introducerea sanctiunilor fata de organizatori ai traficului de imigratie nedocumentata;
Crearea zonelor «tampon» la frontiera UE;
Fortificarea controlului migrational, combaterea migratiei ilegale (se refera si la persoane in cautarea
refugiului);
Politicile de integrare ale migrantilor acceptati;
Consolidarea metodelor comune de gestionare a migratiilor la nivel international, bilateral si
regional;
Politica de restrictii fata de migranti necalificati;
Operativitatea studierii dosarelor (cererilor) persoanelor in cautarea refugiului;
Corelatia legislatiei nationale si procedurilor de gestionare a migratiilor;
Stimularea imigrarii specialistilor calificati si studentilor;
Noua politica de vecinatate a UE in Sudul si Estul UE, se refera la sfera colaborarii in domeniul
migratiilor;
Largirea zonei-Schengen (25 state UE);
Mobilitatea si migratia circulara.
Acorduri de la Schengen (a.1985 si 1990). Simplificarea controlului in interiorul UE si fortificarea
controlului in exteriorul UE, cu tarile, care n-au semnat Acordurile de la Schengen. In a.1990 – 15
state-membri.
Conventia de la Dublin (a.1992). A intrat in vigoare in a.1997. Persoanele in cautarea refugiului
sint deplasate in prima tara (tara de intrare in UE). Tarile UE se conduc de decizia acestui stat cu
privire la acordarea refugiului.
Acordul de la Maastricht – elaborarea comuna a politicilor migrationiste.
Comisia pentru colaborare europeana – este necesara armonizarea politicilor migrationale, elaborarea
abordarilor unice:
Refugiatii. Deseori se contrazice cu normele internationale (Conventia ONU din a.1951). In a.1992
in cautarea refugiului - 700 mii persoane. Au fost studiate 272 mii dosare. Statutul a fost oferit pentru
30 mii. In cazul Iugoslaviei a fost acceptat demersul ICNUR cu privire la refugiu temporar in UE.
2 Rezolutii de la Londra (a.1992):
De a diviza migrantii economice de la refugiati;
Accelerarea procedurii de studiere a dosarelor refugiatilor;
Determinarea tarilor «fara pericol», de unde nu pot fi persoane in cautarea refugiului;
Din a.1994 – politica de determinare a procedurii si criteriilor statutului de refugiat. In conformitate
cu Conventia de la Dublin au fost unificate cerintele (decizia apartine tarii de intrare in UE) .
Sistemul de «garantii minimale» (a.1995).
Сonsiliul European (cabinetul de ministri). Acordul european cu privire la refugiat (a.1980),
Declaratia cu privire la acordarea refugiului teritorial (a.1977).
Comitetul special de experti cu privire la aspectele juridice ale acordarii refugiului.
Procesul de la Budapesta (a.1993). Colaborarea in domeniul combaterii migratiei ilegale in Europa
Centrala si Estica (34 state).
Procesul de la Sederkeping (a.2004). Controlul asupra migratiei ilegale la frontiera UE - vecinii
estici (10 state).
aa.2014-2015 – are loc criza migrationala. In 2014 – 300 mii de refugiati si migranti ilegali, in 2015
– 1 mln. 600 mii de persoane. Se asteapta ca numarul migrantilor o sa ajunga pina la 5 mln.
Criza metodelor / instrumentelor de reglare a migratiilor (Conventiile de la Dublin – statut de
refugiat acorda tara de intrare in UE), fiecare stat se straduie sa protejeze securitatea nationala
separat, introducind frontiere interne, construind ziduri cu tarile state terte.

Lecția 14.
 REPUBLICA MOLDOVA ȘI REGIMUL FĂRĂ VIZE
1. Republica Moldova și regimul fără vize: esența și evoluția
2. Planul de acțiuni pentru liberalizarea regimului de vize Republica Moldova – Uniunea
Europeană

Migrația se bazează pe liberă circulație a populației, ce presupune libertatea ieșirii / plecării

din acest stat și libertatea intrării / sosirii în alt stat.
Migrația poartă un caracter liber dacă există libertatea ieșirii și libertatea intrării în țară, în
alt spațiu constituțional.
REGIMUL FĂRĂ VIZE – este un regim care nu cere de la migrant viză (permisiuni speciale)
pentru iesire sau intrare în țară.
Pentru cetățenii URSS nu exista libertatea ieșirii din țară. Aceasta se referă cît la emigrație (la noul
loc de trai permanent peste hotare), atît și la emigrație temporară (turismul internațional; vizitarea
rudelor care locuesc peste hotare; studiile sau munca în străinătate).
Unicul canal mau puțin limitat de ieșire peste hotare era reintegrarea familiei (căsătorie cu
cetățean(că) străin(ă) sau reintegrarea familiei care din diferite cauze a ramas divizată).
Emigrația independentă devine mai liberă din a.1975 (Actul Final al Consfătuirii pentru Securitate și
Colaborare în Europa, Helsinki, Finlanda, «al 3-lea coș umanitar»).
Se referă în primul rînd la evreii, grecii, nemții și spaniolii sovietici.
În Moldova se referă în primul rînd la evrei și nemți, exista un anumit specific: nemții puteau sa
emigreze în RFG din Moldova, însă nu din Kazahstan – nemții din Kazahstan cumparau case la
nemți care pîna la asta au sosit în Moldova și deja au primit permisiune de plecare în Germania:
utilizarea rețelilor etno-sociale.
Ce ține de emigrare temporară – modificări esențiale nu au apărut. Exista un sistem complicat de
control public și obștesc asupra obținerii permisiunii de ieșire din țară (viza de ieșire).
Controlul riguros de stat se evidenția prin necesitatea completării anchetei (fișei) cu intrebări de felul
acesta: - cazierul judiciar al solicitantului; - existența rudelor care locuiesc peste hotare; - existența
rudelor care în perioada celui de al II Razboi Mondial se aflau pe teritoriul ocupat de fasciști și aliații
lor…
Aplicarea «principiului ostaticului». Lipsa familiei (soției și copiilor) - care rămînea în țară în
perioada plecării peste hotare – deseori era cauza refuzului structurilor sovietice în eliberarea
permisiunii de a ieși din țară.
Astăzi deseori ne întîlnim cu același principiu cînd serviciile consulare ale altor state resping dosarul
și nu eliberează viza cetățenilor moldoveni care vor sa plece peste hotare, etc.
Controlul de stat era insoțit (și completat) și de control obștesc.
Pentru a obține permisiunea era necesar de realizat mai multe convorbiri (interviuri) în structurile
comsomoliste de partid la diferite niveluri - de la nivelul local (locul de muncă) și pînă la nivelul
raional.
Interviu se referea la problematica culturii si orînduirii social-politice a țării de sosire.
Insă real, de-facto acest interviu era o formă de control asupra fiabilității politice a competitorului.
Convorbirea la nivelul structurilor de comsomol si partid avea drept decisiv (nu deliberativ) în
elibererarea permisiunii (vizei de ieșire din țară).
De-facto convorbirea era un examen cu consecințe imprevizibile.
Convorbirea nu era transparentă.
Competitorul nu era protejat de lege – decizia comisiei avea un caracter definitiv și nu putea fi
contestată în instanțe de judecată.
Organizarea neprofesionistă. La nivelul structurilor raionale de comsomol și partid convorbirea era
relaizată de veteranii comsomolului, razboiului, partidului care din cauza «vîrstei a treia» și
experienței profesionale anterioare nu aveau cunoștințe necesare.
Convorbirea se transforma în verificarea informației politice curente (citirea ziarelor, vizionarea
televizorului, reproducerea numelor liderilor politicii și de stat din țară-gazdă și țară de origine.
Deseori erau întrebări ce nu țin de subiectul interviului.
Declarîndu-se stat independent și democratic, Moldova promovează politica de asigurare a
drepturilor și libertăților ale omului. Aceasta se referă și la dreptul la liberă circulație, ieșire și intrare
în țară. Acest dpret a fost declarat prima dată în lege «Despre migrație» (1990). Insă emigrația era
pricepută numai ca plecare temporară la studii sau la muncă peste hotare.
În 1994 drept la ieșire și intoarcere în țară a fost introdus în Constituția Republicii Moldova (art.27),
concretizat și dezvoltat în «Legea cu privire la ieșirea din Republica Moldova și sosirea în Republica
Moldova» (1994), «Legea privind actele de identitate din sistemului național de pașapoarte» (1994),
etc.
Pentru iesire din țară nu este necesară permisiunea (excepție persoane care posedă secretele statale /
militare sau minorii, pentru iesire din țară este necesar consîmțămintul parințelor sau persoanelor-
tutore).
În 1992 Moldova semnează Acorduri de la Bișkek. În conformitate cu aceste acte în CSI este aplicat
regimul fără vize pentru țările-parte. Moldova, cetățenii ei beneficiază de regimul fără vize în CSI și
astăzi.
Cu țările din Europa Centrală și de Est (foste țări socialiste) la inceput exista regim fără vize, care se
realiza pe principii de reciprocitate.
Însă integrarea acestor state în Uniunea Europeană a cerut consolidarea controlului la frontierile
statale, combaterea migrației ilegale și reglarea proceselor migraționale prin introducerea regimului
de vize.
În conformitate cu cerințele Uniunii Europene țările din Europa Centrală și de Est au introdus
regimul de vize pentru cetățenii moldoveni. Moldova a fost nevoită să răspundă adecvat – ea a
introdus regimul de vize cu aceste state.
Consolidarea controlului de frontieră și regimului de vize pentru cetățenii Republicii Moldova:
studiu de caz - România.
Aa.1991-2002 – migrația în baza buletinului de identitate;
Aa.2002-2006 – migrația în baza pașaportului;
Din a.2007 – migrația în baza pașaportului și vizei.
Din a.2006 Moldova introduce unilateral regimul fără vize pentru UE, Elveția, Norvegia, SUA,
Canada, Japonia, Israel.
Georgia: regimul fără vize pentru state unde PIB-ul pe un cap de locuitor este mai inalt decît în
Georgia.
Moldova să străduie să obțină regimul fără vize și cu alte state. Au fost semnate Acorduri bilaterale
cu Turcia (2012), Mexic (2013), Peru (2010)...
Este un proces dificil, fiindcă statele în care este cointeresată Republică Moldova (Turcia, Izrael…)
nu se grăbesc să introducă regimul fără vize.
Întroducerea României regimului de vize cu Republica Moldova a creat multe probleme pentru
cetățenii moldoveni.
Majoritatea țărilor UE nu au ambasade la Chișinău – sînt la București, România.
Introducerea înregistrării On-line (cerințele UE) pentru obținerea vizei românești, corupția și
business cu înregistrarea, rîndul la consulatul României (depunerea actelor pentru obținerea vizei...).
Pentru a ameliora situația:
Republica Moldova: - Două pașapoarte moldovenești; - admisibilitatea cetățeniei duble (2002).
Impactul UE.
Uniunea Europeană (2008): - crearea Centrului Comun de Vize al UE în Moldova; - dăcă aveți viză
Schenghen și plecați din România / Bulgaria – nu aveți nevoie de viza românescă sau bulgară, puteți
sta în aceste state pînă la 5 zile. Intrarea în aceste state fără viză din UE dacî aveți bilet de plecare din
România sau Bulgaria.
UE să străduie să micșoreze riscurile migrației ilegale și necontrolate. Acceptînd simplificarea
regimului de vize, UE condiționează semnarea acestui Acord cu semnarea Acordului de Readmisie.
A fost semnat în 2007 (sfîrșitul anului), a intrat în vigoare în ianuarie 2008.
Acordul de readmisie să referă nu numai la cetățenii Republicii Moldova (2008), insă și la cetățenii
străini și apatrizii care au intrat în UE din Republica Moldova (din 2010).
Republica Moldova (impactul Macedoniei, Serbiei, Muntenegro, altor state balcanice care au primit
regimul fără vize cu UE și a Ucrainei) a inițiat în 2010 negocieri cu UE privind regimul fără vize
pentru cetățenii Republicii Moldova.
În 2011 a fost semnat Planul de acțiuni cu privire la liberalizarea regimului de vize Republica
Moldova – Uniunea Europeană. Planul de acțiuni în domeniul liberalizării regimului de vize a fost
semnat cu Ucraina și Georgia.
Obțirea regimului fără vize pentru cetățenii moldoveni este condiționat de reformarea profundă a
sferei de justiție, securitate și afaceri interne, consolidarea instituțiilor de drept, respectarea
drepturilor omului, combaterea corupției și migrației ilegale, creșterea nivelului de trai și a
mobilității populației.
Planurile de acțiuni pentru aceste state din cadrul Parteneriatului Estic în linii generale sînt
asemănătoare cu Planurile de acțiuni pentru state balcanice. Insă sînt mai exigente.
Specific: planurile pentru Moldova (& etc.) sînt divizate în două etape, din punct de vedere birocratic
procesul devine mai complicat și mai lung.
Are loc monitoringul și evaluarea (între etape) impactului liberalizării regimului de vize asupra
migrației și securității.
UE este mult mai strictă în evaluarea activităților și reformelor.
Planurile de acțiuni pentru aceste state din cadrul Parteneriatului Estic în linii generale sînt
asemănătoare cu Planurile de acțiuni pentru state balcanice. Insă sînt mai exigente.
Specific: planurile pentru Moldova (& etc.) sînt divizate în două etape, din punct de vedere birocratic
procesul devine mai complicat și mai lung.
Are loc monitoringul și evaluarea (între etape) impactului liberalizării regimului de vize asupra
migrației și securității.
UE este mult mai strictă în evaluarea activităților și reformelor.
Toate legile tehnice au fost adoptate destul de repede, fără probleme și opunerea rezistenței din
partea guvernanților. Legile ce pun în pericol stabilitatea politică și imaginea guvernului (legile cu
privire la combaterea corupției și discriminării) au fost adoptate mai greu, după o perioadă lungă de
ezitari.
Moldova și Georgia sîn două state din cadrul Parteneriatului Estic care au adoptat legea cu privire la
combaterea discriminării în conformitate cu cerințele UE.
Prima etapă este realizată aproape completamente.
A doua etapă e mai complicată.
Dacă la blocul 1 – securitatea documentelor și la blocul 2 – combaterea immigrației ilegale Moldova
a îndeplinit ngajamentele cu succes,
la blocul 3 – ordinea publică și securitatea și la blocul 4 – relațiile internaționale și drepturile
fundamentale, reformele sau pornit, insă incă trebuie mult de realizat.