TESTAMENT

DE TUDOR ARGHEZI - MODERNISM INTERBELIC - 1927

Una dintre capodopercle literaturi române este poezia " Testament" scrisa de Tudor Arghezi, un representant al
modernismului interbelic românese, promovat de revista si cenaclul „Sburatorul" conduse de E. Lovinescu. Inspirându-se
din "Teoria imitatiei" a lui Gabriel Tarde, E.Lovinescu va fundamenta principiul sincronismului si va considera oportuna
reorientarea literaturii dinspre temele de extractie rurala spre cele citadine si intelectualizarea prozei si poeziei. Sub
semnul acestor directii enuntate in studiul „Creatia obiectivã" si „Mutatia valorilor estetice", se vor remarca in poezie
Tudor Arghezi, ca reprezentant al modernismului clasicizant, Lucian Blaga, fundamentând modernismul flozofic si Ion
Barbu, ca reprezentant al ermetismului. Tudor Arghezi este considerat al doilea mare poet român dupã Eminescu, el
reusind sã creeze o opera originala care a influentat literatura vremii, find primul poet din literatura română care valorificã
,,estetica urâtului". Aceasta presupune uzitarea unor cuvinte urâte, cuvinte care până atunci nu mai fuseseră folosite liric,
ceea ca ce a fascinat de la inceput in opera lui find aventura limbajului. Aceasta nouă formula de expresie literara va fi
teoretizata de Rosenkranz in „Estetica urâtului’’ in 1852 si promovata prima dată de Charles Baudelaire in ,,Les Fleurs du
Mal’’ .Afilierea poetului la acest nou gen de a scrie este demonstrata in volumul sau de debut „Cuvinte potrivite" din
1927, volum ce integreaza poezia „Testament".
Două particularitati care fac posibila incadrarea poeziei în modernism sunt valorificarea noii estetici si
modernizarea pe baza traditiei prin limbajul poetic. Astfel, in ceea ce priveste prima particularitate, Tudor Arghezi va
redefini conceptul de „frumos", find primul poet din literatura română care valorificã ,estetica urâtului". Inchis la
Văcãresti, din cauza pamfletului „Baroane", care-l viza pe baronul von Killinger, Arghezi va constientiza că in orice
spatiu imund exista ceva frumos, că în orice om rau, exista ceva bun, dorind astfel o formula, literara care sa sileascã
cititorul sa reflecteze si asupra aspectelor neplacute ale realitatii. De altel, chiar acolo in inchisoare, poetul va scrie „cu
unghia pe tencuiala", poezia „Flori de mucigai". Tudor Arghezi va considera că poetul trebuie sã uzeze de „cuvinte cu
bube, cuvinte cu râie, cuvinte care te asalteaza ca viespile", pe care sã le transforme in „cuvinte aer, cuvinte fulgi, cuvinte
metal, cuvinte care te racoresc ca racoarea", conceptie evidentiata in poezía „Testament" prin versurile cheie: „Din bube,
mucegaiuri si noroi/Iscat-am frumuseti si preturi noi.".
In ceea ce priveste cea de-a doua particularitate, plecând de la aspectele traditionale, Tudor Arghezi ofera
alternative poetice moderne, modernismul presupunând depăsirea spiritului provincial si nu opozitia fata de traditie, sau
fata de specificul national. Acest aspect este evidentiat prin lexicul uzitat, in poezia ,,Testament" flind ocurente atât
cuvinte de factura populara: „brânci", „Căptai", „hrisov", „slova", „saricile", cât si neologisme: „canapea", „oseminte",
„versuri".
O alta particularitate a poeziei este tema dominanta a ideii de creatie literara in ipostaza de mestesug, de creatie
lăsata ca mostenire unui fiu spiritual. Universul ideatic este integrat unui discurs liric organizat sub forma unui monolog
adresat, poezia conturându-se înca din titlu ca o arta poetica, lexemul „testament" continând idea de mostenire, în cazul
acesta spirituala, culturala si nu materialã. O prima secventa relevanta pentru tema este prezenta in prima strofa,
conceputa ca o adresare directa a eului liric catre un fiu spiritual. Strofa contine ideea mostenire spirituale, care devine
simbol al identitatii obtinute prin cuvânt, vizând conditia poetului si idea că poezia apare ca bun spiritual si peren: „Nu-fi
voi lasa drept bunuri dupã moarte decât un nume adunat pe-o carte". Intre prezent si trecut: In seara razvrätit care vine/ De
la strabunii mei până la tine,/ Prin râpi si gropi adânci, /Suite de bătrânii mei pe brânci", s-a derulat o istorie zbuciumata
pe care tânărul trebuie sa si-o asume prin studierea acesteia: „Si care, tânăr, sã le urci te-asteapta, / Cartea mea-i, fiule, o
treapt" Astfel, prin metafora» „seara razvrätita" se face trimitere la trecutul zbuciumat al stramosilor, care se leagã de
generatiile viitoare, prin "carte", treapta a prezentului. Enumeratia din versurile „râpi si gropi adânci" sugereaza drumul
dificil al cunoasterii străbătut de înaintasi, Formula de adresare, vocativul „fiule", desemneaza un potential cititor, poetul
identificându-se, în mod simbolic, cu un tata, cu un mentor al generatiilor viitoare. Asa cum el, pentru a deveni poet, a
trebuit sã-si asume experienta poetilor inaintasi, asa si cel care-l va urma va trebui sa-i cunoasca opera. Cartea devine
astfel simbol al culturii, „treapta" in desavârsirea identitatii unui popor.
A doua seventa relevanta pentru temă este integrata strofei a doua, in care tânărul este fătuit să facă din carte un
fundament, o temelie a formarii sale si implicit a poporului: „Asaz-o cu credită căpatâi./ Ea e hrisovul vostru cel dintâi", o
natiune care nu are grijã de cultura sa neputându-se salva „de sub teroarea istoriei". cum afirma Mircea Eliade. Ea are
astfel valoarea unui document fundamental, asemenea „Bibliei" sau unei mãrturii istorice, un document al existentei si al
suferintei strămosilor: „Al robilor eu saricile pline/ De osemintele vărsate-n mine"
Ca elemente de compozitie si limbaj, semnificative pentru aceastã poezie, se evidentiaza: imaginarul poetic si
textura stilisticã. In a patra strofa apare astfel ideea transfigurării socialului in estetic prin faptul că durerea, revolta social
sunt concentrate în poezie, simbolizata prin „vioară", instrument muzical reprezentativ pentru universul tarănesc. „Estetica
urâtului" pentru care pledeaza poetul si care a fost doar sugerata până acum, este anuntata si usor detectabila in strofa
urmatoare: „Din bube, mucegaiuri si noroi/ Iscat-am frumuseti si preturi noi". Identificarea clarã a poeziei apare în ultima
strofã, ea fiind denumita „domnita", aceasta având capacitatea de a simti parcã durerea concentrata in ea: „domnita sufera
in cartea mea". In conceptia lui Arghezi poezia nu se poate obtine decât prin imbinarea talentului ,,slova de foc" cu truda,
mestesugul -„slova fauritã", de accea poetul este numit metonimic „robul", iar cititorul, cel ce se bucură de munca altuia,
„domnul", de multe ori acesta neajungând sã depisteze toate sensurile ascunse in opera astfel creata: „Far-a cunoaste că-n
adâncul ei/ Zace mânia bunilor mei".
Un al doilea element de compozitie deosebit este reprezentat de figurile de stil. Ideile sunt potentate la nivelul
metasememelor, adicã al figurilor de sens, prin epitetele personificatoare si ornante: „razvratitã" din sintagma „seara
răzvratità", „de piatră" din sintagma „Dumnezeu de piatra", „surdă si amarã" din sintagma „durerea noastrã surdã si
amară" si comparatia: „Împerecheate-n carte se mărită/ Ca fierul cald imbratisat in cleste". De asemenea, se evidentiaza
metaforele: „leagăne urmasilor stapâni", „muguri si coroane", „singurã vioarã", „mucegaiuri si noroi", metonimiile: pentru
poet „Robul", pentru cititor „Domnul", iar la nivelul metalogismelor, adicã al figurilor de gândire se valideaza prezenta
simbolului: „Sapa-n condei si brazda-n călimarã" validând munca fizicã si cea intelectuală. Muzicalitatea acestei poezii
este sustinuta la nivelul metataxelor, adicã al figurilor de constructie sintacticã prin ingambamentul dominant in poezie si
enumeratii, ambele paliere având ca scop potentarea în-plan estetic, muzical a ideilor continute. Poezia „Testament", o
deosebitã artã poetica, ilustreaza astfel cu succes viziunea despre lume a autorului, aceasta find cea a poetului modernist
care intelege cã poate sã inoveze pe baza traditiei, elementele de substrat antropologic generând aceasta viziune proteica:
el va intelege sã imbine in poezie limbajul popular cu cel argotic, cu cel religios si cu cel neologic. Noutatea pe care o va
aduce insã aceastã viziune arghezianã vizeazã insã valorificarea acestei noi formule de expresie literarã - „estetica
urâtului".
Concluzionând, gratie viziunii deosebite a autorului si modului magistral de abordare a temei, aceastã poezie
demonstreaza că „poetul trebuie sã dobândeascã, sã dezvolte si sã continue constiinta trecutului" - T.S.Elliot, prin aceasta
artă poetica Tudor Arghezi exprimând indirect ideea că nu poate exista evolutie literara si implicit culturalã in afara
asumarii experientei inaintasilor.