Introducere.

„Clasicizarea” expresionismului blagian

Opera lui Lucian Blaga prezintă o situaţie aparte în cadrul expresionismului românesc. Se
vorbeşte, în critica literară română, despre faptul că Blaga practică în opera sa un expresionism
îmblânzit, plasticizat, estetizat, cauzele acestuia fiind puse pe seama autohtonizării poeziilor. În
lucrarea de faţă, vom expune, prin intermediul unor citate, această idee, după care vom căuta să
demonstrăm că există şi alte motive pentru îmblânzirea expresionismului blagian, mai precis
influenţa lui Rilke, ce a avut un efect catalizator asupra poetului nostru. Pentru a demonstra
această teză, vom apela la câteva texte ale lui Trakl, expresionist dur, şi ale lui Rilke, el însuşi
practicând o estetizare, deci o îmblânzire a expresionismului. În final, vom compara câteva
poezii blagiene, care vor avea menirea de a demonstra această apropiere de opera lui Rilke şi
efectele ei asupra expresionismului lui Blaga.

Să vedem care sunt criticii care pun estetizarea expresionismului blagian pe seama autohtonizării
liricii sale. Ioan Mariş, arată că, în cadrul teoretizărilor expresionismului, Blaga se
singularizează prin argumentul discursului cultural al artei noastre folclorice, în care
„anonimatul”, „colectivismul spiritual”, „arta abstractă” se regăsesc într-o autentică
„spiritualizare lăuntrică”. George Gană arată şi el cum Blaga este influenţat în formarea sa
poetică de cultura folclorică română, de ceea ce poetul numea „matricea stilistică”: El observă
acum „clasicismul” producţiei folclorice şi pentru că spiritul lui are acum notele „clasice”
amintite. Şi le are – într-o măsură imposibil de determinat, însă neîndoielnic – şi datorită
contactului cu cultura populară şi cu „centrul ei generator”. Mai mult decât atât, Gană afirmă
chiar că: Blaga se formează nu sub influenţa expresionismului, ci paralel cu el. Crohmălniceanu
sesizează şi subliniază o diferenţă între Blaga şi scriitorii expresionişti occidentali, raportată, şi
ea, tot la percepţia etnicului de către poet: Faţă de confraţii săi din Occident, poetul român îşi
reprezintă formele trăirii autentice, originare, ca pe nişte realităţi concrete, familiare, fiindcă
are credinţa persistenţei lor în lumea satului arhaic ardelean. Crohmălniceanu se lasă „păcălit”
de Blaga şi printr-un alt citat, în care crede să vadă motivarea expresionismului temperat prin
influenţa matricei stilistice: Sigur că intrevin aici şi diferenţe apreciabile, modul stihial
românesc, ca şi al artei bizantine – precizează Blaga – e mult mai „static”, şi nu „dinamic”,
cum ni se înfăţişează el în expresionismul german: un gust pronunţat pentru împlinirile
„organice” vine în plus să atenueze hieratismul şi acuzarea prea rigidă a formelor.

Şi Şt. Aug. Doinaş vorbeşte despre o îndepărtare a poetului de modelele culturale germane: Fără
ca celelalte elemente – Goethe şi Expresionismul – să-şi înceteze acţiunea, are loc un proces de
auto-delimitare faţă de ele, iar această maturizare a gânditorului, independenţa lui crescândă
faţă de izvoarele culturale care l-au hrănit, se răsfrâng în universul poeziei.

Despre efectul catalitic al satului pentru expresionismul blagian vorbeşte şi Alexandru

Paleologu: Concepţia lui Blaga este tot a unui ruralism, nu însă programatic, ci structural,
originar; netemător de înstrăinare, el primeşte sugestiile modernităţii, care, asimilată de matca
stilistică şi „năzuinţele formative” ale fondului subjacent, vor purta inevitabil amprenta lui
autentică. Prin această prismă a înţeles Blaga pictura unor Van Gogh sau Pallady, sculptura lui
Brâncuşi, expresionismul german şi toate manifestările culturii şi ştiinţei moderne.

Prin citatele la care am apelat, am încercat să arătăm că, fie explicit, fie tacit, fiecare dintre
criticii care au vorbit despre relaţia dintre expresionismul blagian si cel european, l-au redus pe
primul dintre ele la autohtonizarea poeziei. Chiar în lipsa unei formulări explicite a acestei
convingeri, prin neglijarea influenţelor venite din partea expresionismului german şi, în speţă, a
poeziei lui Rilke, s-a statuat această idee, dovedind o insuficienţă în receptarea expresionismului
blagian, care, după cum vom arăta în cele ce urmează, nu se poate delimita în totalitate de
influenţa rilkeiană.

Expresionismul blagian. Efectul catalitic al operei lui Rilke

Cunoscând expresionismul în timpul studiilor sale din Viena, poetul român s-a simţit încă de la
început atras de acest curent, pe care însă l-a modificat în anumite puncte, ajungându-se să se
poată vorbi despre o blagianizare a expresionismului, pe care Marin Mincu o caracterizează
astfel: Pornind iniţial din expresionism, Blaga îşi adaugă aripile metafizice pe care niciun poet
expresionist nu le-a purtat; în exemplaritatea aceasta înaltă, teoretică şi practică, poetul român
realizând ceea ce am putea numi „blagianizarea expresionismului”. Că această blagianizare a
expresionismului se apropie mai mult şi se datoarează în special lui Rilke, vom vedea prin
urmărirea câtorva motive din poeziile blagiene. Pentru început ne vom opri la poezia Vara –
aceasta putând fi uşor pusă în paralelă cu Sommer a lui Trakl. La Blaga, observă Marin
Mincu, constatăm mai degrabă tendinţa către o personalizare a peisajului metafizic, poetul
român fiind mult mai fidel plasticii expresioniste. (…) Cu o priză metafizică exacerbată, Blaga
transferă expresionismul în spaţiul culturii folclorice. Pământul, în poezia lui Blaga, este un lan
întins de grâu şi cântec de lăcuste. Spicele îşi ţin la sân grăunţele/ ca nişte prunci ce sug.
Dominanţa naturii, într-un spaţiu vast, neatins de om, întăreşte ideea reîntoarcerii omului spre
natură, spre starea primordială, caracterizată de calm şi împăcare, unde dogoarea soarelui nu
chinuie, ci împlineşte un dat necesar şi plăcut, născând toropeala pe care am menţionat-o şi la
poezia rilkeiană: Iar timpul îşi întinde leneş clipele/ şi aţipeşte între flori de mac. Avem de-a
face, deci, cu o transcendere a realului, timpul „stă în loc”, leneş, adormind îmbătat de mireasma
macului. La Trakl, în poezia Sommer, ni se înfăţişează momentul serii, când plânsetul
cucului (Am Abend schweigt die Klage de Kuckucks) tace, iar cântecul greierului moare (Das
alte Lied der Grille erstirbt im Feld. Natura este cuprinsă de o tăcere prevestitoare de furtună –
căci nori negri de ploaie se adună pe cer (Schwarzes Gewitter droht über dem Hügel). Deşi
cântectul greierilor şi macul apar ca motive în poeziile ambilor poeţi, ele sunt înzestrate la Blaga
cu un sens transcendent, care la Trakl lipseşte. Acestea nu sunt, însă singurele diferenţe, căci, atât
tematic, cât şi formal, poezia blagiană se apropie, după cum am observat, mult mai mult de opera
şi viziunea lui Rilke.

Sentimentul şi realitatea morţii sunt alte elemente care unesc opera blagiană de cea a lui Rilke.
Eul liric blagian priveşte moartea ca pe un dat necesar, pe care îl aşteaptă împăcat, iar odată
venită, moartea nu înseamnă sfârşitul, ci o contopire cu universul: Gândul meu şi veşnicia
seamănă/ ca nişte gemeni. Moartea nu aduce cu sine „guri sfărâmate”, ca în poezia lui Trakl, ci
împăcare: tu inimă eşti liniştită-acum! Adverbul de timp sugerează că această liniştire adevărată
a inimii este posibilă doar în moarte, astfel încât ea ajunge să fie aşteptată de omul obosit de
vâltorile vieţii. Reintegrarea în univers se vădeşte şi din versul desprinse dintr-un pom, care-a
crescut din mine. Suferinţa eului liric nu vine, ca în poezia lui Trakl, din cauze exterioare, ci din
interior, din adâncurile firii: eram aşa de obosit/ şi sufeream./ Eu cred că sufeream de prea mult
suflet. Totuşi, suferinţa nu este însoţită de strigăte şi vaiete, ci e primită cu resemnare şi raportată
la univers: Pierdut – m-am întrebat:/ Soare,/ cum mai simţi nebuna bucurie/ de-a răsări? O altă
diferenţă faţă de suferinţa din opera lui Trakl este aceea că eul liric găseşte o eliberare din aceasta
– prin simbioza, la fel ca în poezia lui Rilke, dintre trecut şi viitor, care se împletesc într-un
prezent continuu, în care eul liric se caută pe sine, cel trecut: aiurind mă căutam în leagănul
bătrân/ cu mâinile pe mine însumi –/ ca prunc.

Asemănări cu opera lui Rilke găsim şi în descrierea poetică blagiană a toamnei. Pentru Rilke, la
fel ca şi pentru Blaga, toamna corespunde într-un plan superior unei pregătiri pentru moarte, însă
este o pregătire plină de calm şi de aşteptare: vara a fost lungă. Eul liric rilkeian cere pârgă
pentru poamele târzii, încă două zile de căldură, în care să se scalde/ o ultimă dulceaţă în vinul
greu din vii. Toate acestea sunt o amânare a morţii, însă spre o mai deplină împlinire şi
desăvârşire a sufletului, motiv care apare, în legătură cu toamna, şi la Blaga, când
spune: Toamna surâzi îngăduitor pe toate cărările./ Toamna toţi oamenii încap laolaltă./ Iar noi
cei altădat’ atât de răi/ azi suntem buni (…). Toamna la Trakl este aducătoare de nelinişti, de
amintiri şi speranţe îngropate (Erinnerungen, begrabne Hoffnung), grădina este părăginită (der
verfallne Garten), iar sentimentele sunt de durere, tristeţe (Schwermut), în timp ce din pleoape se
preling necontenit lacrimi (Daß von blauen Lidern Tränen stürzen). Sentimentul de împlinire şi
aşteptare este înlocuit, de Trakl, prin tristeţe şi suferinţă, bogăţia de culori şi roduri din opera lui
Rilke şi Blaga, de veştejire şi putrezire.

Concluzie

Blaga creează o altă realitate, un alt univers, care are doar vagi puncte de întâlnire cu cel real. Iar
acest univers blagian este estetizat, plasticizat – punct de puternică asemănare cu opera lui
Rilke, care practică şi el un expresionism îmblânzit, transcendental. Asemănările dintre cei doi
poeţi nu pot fi trecute cu vederea, iar dacă ţinem seama şi de faptul că Blaga s-a raportat mereu
la Rilke (dedicându-i chiar o poezie, unde îl identifică cu Poetul prin excelenţă), putem înţelege
şi recunoaşte efectul catalitic al operei lui Rilke asupra celei blagiene. Influenţa lui este, după
cum am arătat, esenţială pentru estetizarea expresionismului blagian, care nu poate fi în niciun
caz redusă la „altoirea” expresionismului pe fondul folcloric românesc, deci la „autohtonizarea”
lui, ci este un fenomen mult mai complex, ce îşi trage sevele şi din formaţia culturală a poetului
şi din influenţa exercitată de expresionismul rilkeian asupra operei sale.

Bibliografie

1. Blaga, Lucian, Opere vol. I, Poezii, Editura Minerva, Bucureşti, 1974;

2. Crohmălniceanu, Ovid S., Literatura română şi expresionismul, Editura Minerva,

Bucureşti 1978;

3. Gană, George, Opera literară a lui Lucian Blaga, Editura Minerva, Bucureşti 1976;

Surse online

1. http://deutsch.agonia.net/index.php/poetry/139549/Allerseelen

2. http://www.lyrik-lesezeichen.de/gedichte/georg_trakl.php

3. http://www.dan-danila.de/rilke.htm
4. http://deutsch.agonia.net/index.php/poetry/130438/Sommer

5. http://www.textlog.de/19450.html