Ion Creangă - autor canonic

Povestea lui Harap-Alb - basm cult –

Basmul “Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creanga a fost publicat in anul 1877 in revista
”Convorbiri literare” a societatii Junimea.
Basmul cult este o specie a genului epic in proza, in care se nareaza intamplari fantastice
ale unor personaje imajinare aflate in conflict cu forte malefice pe care le biruiesc.
Tema operei este reprezentata pe de o parte de lupta dintre bine si rau, iar pe de alta
parte aceasta urmareste maturizarea protagonistului devenind un bildungsroman.
Motivele specific sunt: superioritatea mezinului, calatoria, muncile, demascarea
raufacatorului, pedeapsa, calatoria etc.
Titlul basmului evidentiaza pe de o parte faptul ca protagonistul trece prin o suita de
experiente care il vor maturiza, iar pe de alta parte structura oximoronica Harap-Alb surprinde
cele 2 ipostaze ale personajului principal: aceea de sluga si de om nobil.
Pe parcursul firului epic, destinul acestuia cunoaste 3 ipostaze: fiul cel mic al craiului,
imatur si neinitiat, Harap-Alb, ucenic al Spanului, parcurgand drumul initierii si Imparatul,
initiatul, capabil de a conduce imparatia unchiului sau si de a-si intemeia o familie cu aleasa
inimii sale.
Perspectiva narativa este obiectiva, naratorul omniscient omnipresent, relateaza la
persoana a 3-a cu o viziune “din spate”; apar insa uneori interventii subiective ale naratorului
care atesta implicarea afectiva a acestuia. Opera este structurata pe momentele subiectului.
Expozițiunea o constituie hotărârea tatălui eroului de a-și supune cei trei fii la o probă a
curajului pentru a vedea care este vrednic să-i urmeze la tron fratelui său, Împăratul Verde.
Singurul care trece această probă, fiind ajutat și de Sfânta Duminică, este mezinul. El pleacă de
acasă promițând a nu uita sfatul părintesc, acela de a se feri în drumul său de „omul spân” și de
„omul roș”. Intriga constă în încălcarea, din naivitate, a acestui sfat, ceea ce are drept
consecință schimbarea identității și a statului eroului. El devine sluga Spânului și primește
numele Harap-Alb. Desfășurarea acțiunii cuprinde încercările la care a fost supus crăișorul.
Ajuns la curtea lui Verde-Împărat, Harap-Alb va fi trimis de către Spân să aducă „sălățile” din
Grădina Ursului, pielea cu pietre nestemate a cerbului și pe fata Împăratului Roș. Ultima
încercare este și cea mai dificilă, erou fiind nevoit să parcurgă un alt drum la fel de primejdios
ca primul. Acum îi va întâlni, pe cei cinci tovarăși care îl vor ajuta la îndeplinirea misiunii sale:
Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă. Știe, de asemenea, să câștige recunoștința
reginei albinelor și a reginei furnicilor, care îi vor veni și ele în ajutor când le va chema.
La curtea Împăratului Roș sunt supuși la nenumărate încercări fiind pusi să doarmă în
casa de aramă înroșită în foc, să aleagă macul de nisip, să bea și să mănânce în cantități foarte
mari, să o găsească pe fata împăratului și să o recunoască dintre două fete identice. Biruind
toate încercările la care sunt supuși, o primesc pe fată și pornesc împreună către curtea lui
Verde-Împărat. Punctul culminant al narațiunii este reprezentat de demascarea Spânului de
către fată, care avea puteri magice. Drept răzbunare, Spânul îi taie capul lui Harap-Alb, însă
acesta va fi înviat de către fată, cu ajutorul celor trei smicele de măr, al apei vii și al apei moarte.
Spânul moare prăbușindu-se din înaltul cerului, unde fusese dus de calul lui Harap-Alb, iar eroul
se căsătorește cu fata împăratului și moștenește împărăția unchiului său, secvență ce reprezintă
și deznodământul basmului.
Comicul este o altă trăsătură care diferențiază basmul lui Creangă de cel popular.
Observăm exprimarea poznașă, care stârnește râsul păstrând un aer de seriozitate – „să
trăiască trei zile cu cea de-alaltăieri”, ironia – „Doar unu-i Împăratul Roș, vestit prin meleagurile
aceste pentru bunătatea lui cea nepomenită”, diminutivele cu valoare augmentativă –
„buzișoare”, „băuturică”, expresiile și vorbele de duh – „Dă-i cu cinstea să peară rușinea”.
Oralitatea conferă operei o tonalitate firească, de exprimare vie, autentică. Marcile
oralității sunt: expresiile narative specifice „și atunci”, „și apoi”, „după aceea”, interjecțiile,
expresiile populare „De-ar ști omul ce-ar păți,/ Dinainte s-ar păzi”, interogații, exclamații ,fraze
ritmate, dativul etic.
„Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult având ca particularități: reflectarea
concepției despre lume a autorului, umanizarea fantasticului, individualizarea personajelor,
umorul și specificul limbajului.