Uniunea Europeana

Uniunea Europeană a fost creată pentru a se pune capăt numărului mare de conflicte sângeroase duse de state vecine, care au culminat cu cel de-al Doilea Război Mondial. Începând cu anul 1950, țările europene încep să se unească, din punct de vedere economic și politic în cadrul Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, pentru a asigura o pace durabilă și o speranță asupra unui viitor prosper pentru generațiile următoare. De-a lungul timpului, diferitele tratate între statele Europei, au dus la ceea ce se numește astăzi Uniunea Europeană. De la îngrozitoarele evenimente ale celui de-al Doilea Război Mondial, la dorința de pace și cooperare începută 1951 prin Tratatul de instituire a Comunității Cărbunelui și Oțelului, la Maastricht și mai departe până la Lisabona, evoluția la care a fost supusă cooperarea europeană a cunoscut evoluții fără precedent. În 1957, cele șase state fondatoare Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Țările de Jos pun bazele Tratatului de la Roma care instituie Comunitățile Economice Europene (CEE), cunoscută și sub denumirea de „piața comună”. Danemarca, Irlanda și Regatul Unit aderă la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 1973, numărul statelor membre ajungând, astfel la nouă. Urmează încă trei valuri de aderare, la care se alătură Grecia în 1981, Portugalia și Spania în 1986 care datorită procesului de europenizare își consolidează democrațiile, Austria, Finlanda și Suedia în 1995. De la al patrulea val de extindere din 2004, care de asemenea este și cel mai mare din istoria Uniunii Europene, când au aderat zece noi state, procesul de europenizare suferă modificări prin accentuarea de către Uniunea Europeană a mecanismelor de condiționalitate. La rândul său, condiționalitatea tinde să evolueze spre o aplicare tot mai diferențiată, datorită numeroaselor nuanțe între noile state și necesităților eterogene. De la valul de aderare din 2004 condiționalitatea devine un proces cu diverse mecanisme, care să ghideze statele spre o convergență cu valorile Uniunii Europene descise în acqui-ul comunitar. Ultima aderare a fost cea a Croației în 2013.

Sistemul electoral și sistemul de partide sunt indicatoare ale gradului de democrtizare a unui stat. Sistemul electoral utilizat în cadrul procesului electoral diferă de la stat la stat, iar alegerea unui anumit tip de sistem electoral ține cont de mai mulți factori, cum ar fi structura statului, structura organelor reprezentative, tradiția politică, sistemul de partide. Doresc sa continui prin caracterizarea sistemelor electorale folosite în Franța, Germania și România. Cu siguranță că sistemele electorale din cele două țări pot servi drept modele pentru îmbunătățirea sistemului electoral din România deoarece au un grad ridicat de înțelegere și implementare a conceptelor democratice. Utilizarea Parlamentului unicameral este specifică țărilor cu o populație mai puțin numeroasă (Grecia fiind țara cu cea mai mare populație ce utilizează acest tip de Parlament) și putem afirma că existența acestui sistem ușurează relația dintre Parlament și Executiv. Se consideră că prin utilizarea parlamentului bicameral se realizează o mai amplă și mai largă reprezentare a voinței populației și se reușește evitarea subordonării față de majoritatea politică, față de executiv sau șeful statului și, astfel, se diminuează posibilitatea instaurării unei dictaturi sau a unui regim totalitar. Parlamentul bicameral este present în foarte multe țări, printre care și România. Reprezentarea proporțională este formula utilizată de majoritatea statelor europene. Aceasta a apărut ca o contrapondere la sistemul majoritar (Franța) și reflectă o mai bună reprezentare a votului populației însă, aceasta aduce cu sine unele inconveniente în stabilirea guvernelor. Sistemul majoritar este un sistem în cea mai mare parte uninominal (câștigătorul ia totul) și presupune că într-o circumscripție, candidatul cu cele mai multe voturi obține mandatul. Utilizarea unui astfel de sistem permite realizarea unei majorități stabile, a unor guverne care beneficiază de o solidă susţinere parlamentară. Pe de altă parte, se

Acest curs propune intelegerea rapida a comunicarii structurate sub forma de negociere, precum si a modalitatilor de aplicare a tacticilor de negociere pentru atingerea unui acord benefic partilor. Cursul dezvolta paradigma cooperarii in negociere, dar trece in revista si paradigma conflictului.

Lucrarea analizează evoluția politicii uniunii europene in domeniul protectiei mediului inconjurator în perioada 1972-2020. Uniunea Europeană este o influentă în politica de mediu și elaborarea de politici în cele 27 de state membre ale sale. Aceasta lucrare se bazează pe o literatură analitică și empirică diversă. Fiecare dintre cele trei sectiuni evidențiază rezultatele importante ale cercetării din mai mult de patru decenii de guvernanță de mediu a UE. Acestea includ un transfer substanțial de autoritate juridică din statele membre în nivelul supranațional, o implicare tot mai mare a organismelor UE și a societatilor civile în stabilirea obiectivelor regionale și luarea deciziilor, dezvoltarea unor sisteme elaborate de guvernanță și mecanisme de realizare, implementare și aplicare a politicilor.

În urmă cu 20 de ani Lituania se afla în epicentrul ultimei zvârcoliri a unei ideologii şi a unui imperiu care nu doreau să părăsească scena istoriei. Numele lui Vytautas Landsbergis şi al Sąjūdis era pe buzele tuturor, chiar dacă puţini înţelegeau cu adevărat miza confruntărilor pe care Uniunea Sovietică dorea să le provoace pe ţărmul răsăritean al „mării păcii” – aşa cum îi plăcea Kremlinului să denumească Marea Baltică, întindere de ape aflată la intersecţia intereselor U.R.S.S., N.A.T.O. şi ale ţărilor neutre. The wind of change începuse însă să sufle, iar lituanienii s-au numărat printre cei care au iniţiat această mişcare (sąjūdis). Nu au fost numai beneficiari ai ei, ci au fost în primul rând iniţiatorii ei, cu toate riscurile care decurg de aici. Mişcarea pornită de la Vilnius, de la Riga, de la Tartu, de la Chişinău, din cercurile luptătorilor pentru drepturilor omului de la Moscova etc. a făcut posibile evenimentele de la Timişoara, de la Bucureşti, din întreaga Românie, a declanşat acele energii pozitive ale unui nou început în destinul Europei Centrale şi de Răsărit. Tocmai de aceea, a citi astăzi despre procesele şi evenimentele istorice desfăşurate în Lituania în urmă cu două decenii reprezintă o meditaţie necesară pentru a înţelege firul logic al cauzalităţii unor evenimente cu profunde consecinţe asupra istoriei noastre naţionale.
Lituania este situată între est şi vest, la răscruce (sankirta), mesaj pe care o expoziţie din anul 2010 a artiştilor lituanieni Artūras Antanas Skučas (el însuşi unul dintre eroii acestei cărţi) şi Danielius Sodlika a dorit să ni-l transmită. A fi aşezat la răscruce aduce cu sine imense beneficii culturale, sinteze neaşteptate, o bogăţie de forme şi culori, un sound al diversităţii. A fi aşezat la răscruce implică şi costuri uneori împovărătoare, reduse, în cel mai fericit caz, la simple altercaţii între est şi vest, dar extinse adeseori la confruntări ideologice şi geopolitice – uneori mizele fiind chiar globale, aşa cum s-a întâmplat în sec. al XX-lea. În asemenea cazuri diversitatea specifică răscrucii, lasă loc confruntării, luptei, rezistenţei, încercării de a impune adevărul unic, în final chiar blazării, lipsei de speranţe, nepăsării. Lituanienii au dovedit însă forţa de a fi un popor al răscrucii, de a sintetiza valorile estului şi vestului, de a-şi apăra achiziţiile naţionale chiar cu preţul a sute de mii de victime, şi în ciuda celor îndurate, în final, au găsit puterea de a reconstrui o societate deschisă valorilor adevărate, diversităţii, comunităţii. Legile cu privire la acordarea cetăţeniei lituaniene (adoptată încă din 1989) şi cu privire la minorităţi sunt un bun exemplu în acest sens.
Lituania este astăzi o ţară relativ mică, cu un potenţial demografic redus, care însă şi-a adus un aport pe scena istoriei europene care depăşeşte cu mult prejudecăţile curente despre lipsa de însemnătate a naţiunilor mici. Ultimii păgâni ai Europei (creştinarea celei mai mari părţi a lor a avut loc abia la 1387), lituanienii au jucat un rol însemnat în istoria medievală a Europei Central-Răsăritene, de care au toate motivele să fie mândri. Au cunoscut gloria militară în timpul marilor lor duci, au reuşit să cucerească Moscova în a doua jumătate a sec. al XIV-lea, au constituit un Mare Ducat cu o întindere de circa 800.000 km2, şi-au extins dominaţia asupra teritoriilor slavilor de răsărit până la Marea Neagră, au încheiat cu succes conflictul ideologic îndelungat care i-a opus cavalerilor cruciaţi din Livonia, au dat Poloniei unii dintre regii săi cei mai de seamă (aceştia fiind totodată mari duci ai Lituaniei). Îmbrăţişând târziu creştinismul, lituanienii au fost capabili să realizeze sinteze valoroase în cultura lor populară, în folclorul lor, dar în momentul în care au preluat instituţiile şi valorile culturale occidentale, aceştia au făcut-o prin medierea Poloniei şi al limbii poloneze. Încoronarea lui Jogaila ca rege al Poloniei şi începutul unificării tronurilor Poloniei şi Lituaniei în anul 1386, precum şi semnarea Uniunii de la Lublin din 1569 au fost definitorii în acest sens. Deşi ataşaţi concepţiei autonomiei Marelui Ducat al Lituaniei şi adversari tenaci ai extinderii domeniilor nobilimii poloneze în acest spaţiu, membrii elitei nobiliare lituaniene nu au ezitat să-şi însuşească limba poloneză, să fondeze instituţii înalte în această limbă (de exemplu Academia Jezuită de la Vilnius, cea pe baza căreia se va constitui Universitatea din Vilnius, creată în perioada domniei lui Ştefan Bathory), să lupte împreună cu polonezii pentru menţinerea sau renaşterea patriei comune, Rzeczpospolita. Lituanienii s-au dovedit, totodată, capabili să creeze instituţii juridice de o mare originalitate şi foarte avansate pentru vremea în care au fost adoptate, precum a fost cazul cu cele trei statute lituaniene (1529, 1564-1566 şi 1588).
Anexaţi de Rusia (şi parţial de Prusia) la finele sec. al XVIII-lea, lituanienii au avut de îndurat, alături de polonezi, politicile de rusificare ale St. Petersburgului. Astfel, în 1832 autorităţile ruse au închis Universitatea din Vilnius, iar între 1864-1904 au ordonat interzicerea scrierilor lituaniene cu alfabet latin. Autorităţile imperiale ruse au subapreciat însă semnificaţia renaşterii naţionale lituaniene petrecută sub influenţa curentelor de idei care circulau în Europa şi a transformărilor economico-sociale prin care trecea Imperiul Rus însuşi.
Independenţa recâştigată în anul 1918 de Lituania a pus această ţară într-o poziţie dificilă datorită devoluţiei sale simultane din cadrul Rusiei şi al divorţului faţă de conceptul polonez de Rzeczpospolita. Lituanienii nu doreau constituirea unui stat federal polono-lituanian şi cu atât mai puţin a unuia naţional polonez. Ei aveau în vedere crearea propriului lor stat independent cu capitala la Vilnius – oraş cosmopolit, multietnic, în care constituiau doar o minoritate redusă numeric. În plus, aceştia îşi doreau ieşire la mare, iar singura posibilitate aflată la îndemână era oraşul Memel (Klaipėda). Aceste aspiraţii lituaniene se contrapuneau celor ale marilor naţiuni vecine şi au generat războaie „fierbinţi” sau „reci” cu acestea. Edificiul democratic construit în anii de după Primul Război Mondial nu a fost capabil să reziste marilor conflicte ideologice ale timpului şi a fost înlocuit cu un regim autoritar condus de Antanas Smetona. În ciuda a numeroase piedici ale vecinilor şi a unor greşeli comise de liderii lituanieni înşişi, ţara a reuşit să progreseze în perioada interbelică, să creeze o agricultură viabilă, instituţii sociale şi de cultură recunoscute prin calitatea lor, să se menţină ca un spaţiu al avangardei, precum şi să păstreze, în anumite limite, diversitatea unor oraşe precum era capitala provizorie a statului, Kaunas.
Ridicarea marilor puteri totalitare în anii 1930 şi ajungerea la o înţelegere între acestea la 23 august 1939 au pecetluit însă soarta Lituaniei, situată, din nou, la răscruce de vânturi. Anexată de Uniunea Sovietică între 1940-1941, aflată sub dominaţia Germaniei Naziste între 1941-1944 (care a decimat întreaga minoritate evreiască), apoi reocupată de Stalin pentru aproape o jumătate de secol, Lituania independentă a rămas doar o amintire şi o aspiraţie a locuitorilor săi. Lupta lituanienilor împotriva ocupaţiei sovietice între 1944 şi 1953 rămâne o epopee evocată în toate manualele cu privire la rezistenţa oamenilor obişnuiţi împotriva totalitarismului. Aceasta a contribuit la păstrarea vie a crezului naţional lituanian care s-a reafirmat cu atâta forţă în a doua jumătate a anilor ’80. Acest filon s-a dovedit suficient de viguros pentru a restabili statul independent lituanian în anul 1990, a înfrunta dificultăţile tranziţiei şi pentru a purta ţara către integrarea reuşită în Uniunea Europeană şi în Alianţa Nord-Atlantică în anul 2004.

Presiunile externe generate de simplificarea controalelor la frontiere şi sporirea numărului solicitanţilor de azil şi a reţelelor criminale în interiorul Europei, în anii ’80, au impus o cooperare mai strânsă între forţele de poliţie din statele vest-europene, Germania manifestând o preocupare majoră faţă de pericolele ce derivau din acest fenomen: iniţial prin formarea Grupului Pompidou pentru cooperarea în domeniul combaterii traficului de droguri, Grupul TREVI, pentru coordonarea dintre guvernele Statelor Membre ale UE a activităţilor antiteroriste ce vizau grupurile extremiste irlandeze, italiene, germane şi palestiniene şi alte chestiuni de ordine publică transfrontalieră şi alte forme de criminalitate internaţională, precum: traficul de droguri şi armament, jefuirea băncilor, etc., Grupul de Asistenţă Reciprocă (1992) şi Grupul de Cooperare Judiciară.
Ca şi în alte domenii de politică a UE, integrarea a fost una graduală, marcată de multe compromisuri şi rezerve din partea Statelor Membre, mai ales în ceea ce priveşte transferul de responsabilităţi către UE, sensibilitatea internă a unor chestiuni precum imigraţia sau crima organizată...

(see the full paper, 115-125 pages)

Articolul "Factorul ce va conduce la prosperitatea naţională este  TURISMUL" surprinde căteva dintre motivele pentru care turismul este sectorul economic cu cele mai multe şanse de a conduce la prosperitatea României într-un timp record. Printre acestea se numără:
- importanţa strategică pe care turismul o deţine în Uniunea Europeană;
- impactul deosebit pe care turismul îl are asupra creşterii economice, ocupării forţei de muncă şi dezvoltării sociale;
- considerarea turismului drept sector cheie pentru economia naţională;
- elasticitatea pe care turismul a dovedit-o în timpul crizei;
- necesitatea revigorării turismului pe plan european ce implică promovarea Europei ca destinaţie unică;
- beneficiile pe care turismul le aduce în sectoarele conexe;
- importanţa incontestabilă a internetului pentru industria turistică;
- rapiditatea de dezvoltare a turismului.
http://itinerant21.blogspot.ro/2015/01/factorul-ce-va-conduce-la-prosperitatea.html

Articolul este o scurtă prezentare a încălcării grosiere a Tratatului de Aderare al României, a Trataului UE și a Tratatului EC,  de Comisia Europeană, prin Decizia MCV din 2006, și de C.J.U.E. prin Hotărârea CJUE din 18 mai 2021 care validează Decizia MCV din 2006 și o impune ca obligatorie României. Analiza privește doar acest aspect al Deciziei C.J.U.E din 18 mai 2021, respectiv Decizia MCV din 2006 , fără a analiza restul soluțiilor pronunțate prin Hotărârea CJUE din 2021 privind alte probleme : S.I.I.J., regimul juridic al răspunderii magistraților, etc. Articolul este scris într-un limbaj accesibil oricui, fiind doar  sinteză scrisă în limbaj comun a a unui studiu mai extins de natură juridică asupra  tututor soluțiilor pronunțate prin Hotărârea CJUE din 18 mai 2021, încă nefinalizat. Articolul încearcă să arate și modul de operare  al Comisiei Europene și al CJUE, atât juridic cât, și mai larg, politic în ce privește relația unui bloc politic( UE) cu membrii săi cu forță politică și economică redusă( România). Acest modus operandi nu diferă cu nimic de acela al oricărei birocrații și de cel din cadrul oricărui bloc politic, precum UE, indiferent de culoarea politică a blocului politic si de perioadă istorică în care acționează. O varianta a articolului, un pic mai extinsă și mai polemică, poate fi citită pe https://curatconstitutionalblog.wordpress.com/

Lucrarea este alcătuită din două capitole, primul capitol reprezintă cercetarea teoretică, iar cel de al doilea capitol reprezintă partea aplicativă.
Primul capitol cuprinde conceptul și evoluția istorică a Uniunii Europene, simbolurile și principalele instituții ale Uniunii Europene.
Al doilea capitol, cercetarea aplicativă, cuprinde analiza evoluției în cei paisprezece ani de apartenență la Uniunea Europeană, evoluția PIB-ului României, datoria publică, investițiile, agricultura, protecția mediului, comerțul și bugetului României în perioada 2007-2020.

Lucrarea se încheie cu prezentarea concluziilor și a bibliografiei.

Articolul tratează tema etic ii şi a moralei în zilele noastre în domeniul Administraţiei Publice. Sunt puse în opoziţie sistemele administrative românesc şi european, încercând să răspund la întrebarea <Este funcţionarul protejat de lege?> Analiza doreşte să expună asemănările, dar mai ales deosebirile de tratament ale statelor din cele două dimensiuni, pe de o parte din spaţiul românesc, şi pe de alta, din spaţiul european; cum anume ne aliniem sau nu la contextul european prin referire la actele esenţiale d in domeniul administrativ şi din domeniul drepturilor omului. Referirile se extind astfel până la nivel global.

Gherasim-Proca, O. (2014). Câteva observaţii privind reforma sistemului judiciar din România. Există priorităţi de politică publică mai presante decât lupta împotriva corupţiei? Sfera Politicii, (180-181), 172–186.

Gherasim-Proca, Ovidiu, „Câteva observaţii privind reforma sistemului judiciar din România. Există priorităţi de politică publică mai presante decât lupta împotriva corupţiei?”, Sfera Politicii, nr. 180-181, 2014, pp. 172–186.

Gherasim-Proca, Ovidiu. 2014. “Câteva Observaţii Privind Reforma Sistemului Judiciar Din România. Există Priorităţi de Politică Publică Mai Presante Decât Lupta Împotriva Corupţiei?” Sfera Politicii, no. 180-181: 172–86.

Poziționarea externă ambiguă a țării în perioada post-electorală amplifică incertitudinile în ceea ce privește viitorul Acordului de Asociere (AA) cu Uniunea Europeană (UE). În prezent, Acordul este deja în proces de implementare provizorie, începînd cu 1 septembrie 2014, partea moldovenească beneficiind de comerțul liberalizat cu UE. Cu toate acestea, funcționarea și, în general, existența Acordului este pusă sub semnul întrebării de către unele partide politice eurosceptice din țară, care promit denunțarea lui, dar și ulterioara orientare a țării spre Uniunea Vamală și, respectiv, aderarea la Uniunea Economică Euroasiatică (UEE), susținută de Rusia. În analiza care urmează vom trece în revistă efectele renunțării la Acordul de Asociere și ale eventualei aderări la UEE.

Présentation sur les valeurs européennes à l'occasion de la  CONFERENCE ANNUELLE « VOISINAGES » « Les multiples crises du voisinage menacent-elles le projet
européen jusque dans ses valeurs fondamentales ? »
Bruxelles le jeudi 9 février 2017
Université Saint-Louis – Bruxelles, 43, Bld du Jardin Botanique, 1000 Bruxelles

Prezenta lucrare are drept scop tratarea problemelor fundamentale ce țin de procesul de elaborare al Politicii Agricole Comune, una din cele mai vechi, mai costisitoare și mai disputate politici comune întreprinse de Uniunea Europeană și predecesorii săi. 
    Acest subiect a fost ales datorită relevanței sale în cadrul multiplelor procese politice prin care s-a conturat actuala Uniune Europeană.  Totodată, Politica Agricolă Comună(P.A.C.) reprezintă un domeniu marcat în mod fundamental de divergențele dintre mediul politic și cel economic.  În acest sens, autorul își propune să demonstreze că P.A.C. a fost încă din faza elaborării sale un proiect ale cărui scopuri primare erau de natură politică, chiar dacă instrumentele folosite vizau zona economică.  La rândul său, acest intervenționism motivat politic a îngreunat eforturile de reformare al P.A.C. și a menținut o stare generală de ineficiență al acestei politici, care continuă și astăzi prin intermediul schemei de plată unice.
    Printre recomandările de ordin general al acestei lucrări se numără și faptul că în ariile ce țin de economie, trebuie să primeze criteriile de natură economică, și nu politică.  Altminteri, se creează condițiile pentru apariția unor dezechilibre care la rândul lor pot afecta scopurile urmărite, așa cum se va vedea în cazul P.A.C.
    În ceea ce privește concluziile particulare, autorul va încerca să demonstreze că schema de plată unică este ineficientă și trebuie reformată.

Metropolitan Ignatius of Dimitriada, Protecting the Dignity of God’s Children in Life and Work

The present article represents the complete translation of the only intervention delivered by an
Orthodox theologian on the occasion of an international seminar organized by the European Parliament
in Brussels on June 26, 2018. The topic of the seminar is “Implementation of the European
Social Pillar. The Role of Churches and Religions”. The text shows what a minister of religion in
charge of a religious community, an Orthodox one in this case, has to say about decent working
conditions, the European Social Rights Pillar, and, in general, about social cohesion and the future
of social Europe.

KEYWORDS: neighborly exploitation, solidarity, social justice, working conditions, economic crisis,
common values, the future of Europe

Pentru soluționarea conflictului din Donbas este nevoie de o regândire a implicațiilor europene ale crizei din Ucraina. Amplificarea sancțiunilor economice și individuale ar trebui însoțită de oferte pozitive pentru o Rusie post-imperială. Donbas-ul ar trebui temporar pus sub controlul unei administrații internaționale și al forțelor ONU de menținere a păcii.

Cred cu extrem de multa convingere ca resentimentele crescande-atea cate sunt-ale europenilor fata de ceea ce a devenit Uniunea Europeana nu au nici o legatura cu visul unional. Nu au legatura cu diafana si atat de generoasa promisiune a unei Europe scaldata in bunastare, iubire de oameni, pace si conlucrare. Nu au legatura cu stabilitatea politica sau cu disparitia tentatiilor sinucigas-beligerante ale natiunilor europene in ultimii 70 de ani. Nu au cum, decat in cazuri ce tin de psihopatologie... Nu au legatura cu recent castigata, la scara istorica, libertate de circulatie a cetatenilor statelor unionale si nici cu dreptul relativ neingradit la munca in orice tara a Uniunii. Nu au legatura in mod necesar nici cu spatiul Schengen si nici cu oportunitatile comertului neingradit de bariere vamale aberante. Cu atat mai putin cu entuziasmanta viata culturala paneuropeana sau cu bucuriile turismului liber de vize si proceduri vamale sufocante. Nu au legatura nici cu posibilitatile-de domeniul stiintifico-fantasticului in urma cu 25 de ani-de a putea accesa fonduri europene cu care sa iti pot incepe si finanta o afacere si nici cu asistenta financiara de care se bucura statele membre. Nu au legatura, asadar, cu beneficiile, cu banii, cu facilitatile... Nicidecum. Cine afirma contrariul este ori precar intelectual, ori are o agenda politica ascunsa. Si, atunci? Cum s-a ajuns aici? Cum am ajuns in punctul in care partide de extrema stanga sau de extrema dreapta acapareaza spatiul public european, cocotate pe valul crescand al unui euroscepticism justificat? Cum se face ca, dupa atatia zeci de ani de constructie europeana, suntem mai putin europeni decat ne-am fi asteptat? Cum este posibil ca Europa sa para, inca, atat de departe, iar natiunile atat de aproape? Cum, cand suntem beneficiarii atator programe europene si credite europene si burse europene si premii europene si institute europene si institutii europene si politici europene? Cum? M-am gandit mult in aceste cateva zile la posibile raspunsuri, de cand Marea Britanie a fost nevoita sa paraseasca Uniunea Europeana. Si, fara sa am vreo tentatie trufasa de depozitar al vreunui adevar imuabil, cred ca am deslusit macar una dintre durerile ce sapa la temelia fagaduintei vizionare a Europei unite, propusa de parintii fondatori. Cred ca, principala cauza a resentimentelor consta in faptul ca edificiul european cu toate instituiile lui dominante si, vai, dominatoare s-a indepartat infricosator de mult de cetatenii Europei. Ca un fantomatic vas ramas in deriva, democratia europeana, exersata de la Bruxelles si Strassbourg, nu pare sa mai aibe legatura cu demos-kratos. Cu puterea ce porneste de la popor. De la popoarele Europei. Nu. Elita europeana a ajuns sa exerseze un deconcertant kratos... fara demos! Adica, o putere aroganta, departe de cetateni, o putere a elitelor birocratice, o putere exersate cu vadita impunitate fata de abuz, o putere care indeparteaza in loc sa apropie. O putere care ignora! Si asta, in ciuda programelor dedicate cetatenilor europeni si a burselor si a libertatilor. Drepturi si libertati, alta data, de neconceput intr-o Europa divizata si izolata in ea insasi. Pe de alta parte, reticentele europene au si un alt motiv. Slăbiciunile Franței, pactizarile neconditionate ale Italiei cu establishmentul eurocrat european și pozitia semit-atasata a Marii Britanii la realitatea unionala au făcut din Germania țara dominantă în UE, ceea ce din perspectiva multora este cel putin neplacut. Uniunea Europeana, locul comun catre care fostele tari comuniste au tanjit ca spatiu izbavitor democratic, catre care Franta s-a indreptat fugind de istoria beligeranta cu vecinii nemti si pe care tarile nordice l-au inteles ca pe o evadare spre un taram al liberului schimb s-a dovedit a fi un spatiu al autarhiei unei noi elite cu reflexe autocratice, intesat cu imbecilitati birocratice si cu exasperante si neproductive proceduri parlamentare. In loc sa descopere un edificiu al democratiei participative, al subsidiaritatii, al respectului reciproc, au nimerit – prin aport propriu neprecupetit, dublat de entuziasm infantil de inteles, pana la un punct – intr-o realitate dominata copios de o birocratie aberanta si, mai ales, de un ingrozitor deficit informational. Peste toate acestea s-au plasat ideosincraziile, anxietatile si stangismele desantate ale unei atotputernice Germanii, condusa de un cancelar deraiat de la valorile si principiile crestin-democratiei propriului partid. Fie si numai daca ne gandim la modul in care Uniunea Europeana a tinut si tine cont de interesele si dorintele cetatenilor ei, atunci este bine sa amintim ca Tratatul de la Maastricht a fost negociat si semnat in mare masura cu usile inchise si, cel

A doua parte a anului 2020 la nivelul politicii Uniunii Europene a fost marcată de procedurile aferente cadrului financiar multianual 2021-2027. Inițial, două state membre ale Uniunii Europene, Polonia și Ungaria s-au opus condiționalității privind statul de drept, iar în luna decembrie 2020 s-a ajuns la un compromis și cadrul financiar multianual a fost adoptat. Inclusiv din rezoluția aferentă a parlamentului European, adoptată în 17 decembrie 2020 rezultă că numai Curtea de Justiție a Uniunii Europene poate anula regulamentul sau o parte a acestuia, iar într-un astfel de caz, Parlamentul va solicita Curții să lanseze procedura accelerată.

Conceptul de "libertate europeană" presupune multiple sensuri printre care cele fundamentale stabilirii unei piețe interne europene (de circulație) sau cele menționate în Titlul II al Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Prezenta lucrare se va concentra în mod exclusiv pe primul sens. Astfel, vor fi analizate beneficiile aduse de fiecare libertate în mod individual atât Europei, în general, cât și României, în special. Pentru început, este relevantă o prezentare a evoluției conceptului libertății de circulație din perspectiva Dreptului Uniunii Europene deoarece acesta a suferit numeroase modificări de la primele sale menționări în anii `50.