Daniela DUMBRAVA

Towards the end of the 1960s, in the well-known Enrico Castelli (1900-1977) colloquia, while intensively discussing the topic of demythologization, scholars concluded that theological language is fundamental in exploring it. Thus, the topic of the analysis of theological language: the Name of God, became prevalent for them and they began to think that a distinction between the terms religious and theological would be desirable, avoiding scandalous formulas for the field of theology. According to Karl Jasper, God is just a chest of something indicible. André Scrima presents himself in the debate with an original proposal, namely to think of theological language, in the broadest sense of this concept, as enclosing religious discourse. In the beginning, speaking theologically should happen in the Name of God, Scrima asserts; at Jasper’s antipodes, he places the Name of God as the origin and mystery that generates speaking theologically. This article aims first of all to bring the quest...

A presentation of the correspondence between Ioan Petru Culianu and Ugo Bianchi involves reviewing the topics specific to Bianchi’s teaching of the History of Religions for a period of over a decade (1974-1986) and the manner in which the academic career of the Romanian-born historian of religions evolved. The academic connection between Bianchi and Culianu has one major point in common: an acute preoccupation with the epistemological framework of the discipline of the History of Religions. What separates Culianu from Bianchi, and from a large majority of the academic community, in his ultimate perspective on religion and religious phenomena? From a historical and religious point of view, it should be noted that the answer is very simple: Culianu developed a holistic theory about religion, the conceptual focus of which led to what Bianchi called reductio ad unum. This article focuses on presenting the biographical data correlated to Culianu’s extremely solid scholarly education in Italy. I will also reite...

The rising and the existence of plastic and aesthetic surgery in early modern Europe did not have a specific pattern, but was completely different from one nation to another. Colleges of Physicians could only be found in some places in Europe; different Parliaments of Europe's nations did not always elevate being a surgeon to the dignity of a profession, and being a surgeon did not always come with corporate and municipal privileges, or with attractive stipends. Conversely, corporal punishments for treacherous surgeons were ubiquitous. Rhinoplasty falls into the category of what Ambroise Paré named "facial plastic surgery". The technique is a medical source from which many histories derive, one more fascinating than the other: the history of those whose nose was cut off (because of state betrayal, adultery, abjuration, or duelling with swords), the history of those who invented the surgery of nose reconstruction (e.g. SuSruta-samhita or Tagliacozzi?), the history of su...

The proposal for an extremely original lecture – La mort: passage or limit? – will be developed in the classroom of the Faculty of Religious Studies, in the academic year 1978, at Saint Joseph University, Beirut. This course was transcribed by students of the Department of Religious Studies in Beirut in 1978. The recent discovery of this unpublished manuscript in the Augustin Dupré La Tour S.J. archives prompts me to make its first presentation to the academic world here. The Orthodox monk, from Romanian origins, André Scrima basically suggested that the theme of death should develop into various elements of reflection related to the comparative study of religions and modern thought in comparison to the Christian faith. Therefore, if the theme of death arises in a historiographical context related to the study of the History of Religions, the history of reflection on death in Western philosophical thought also plays its interpretative part. Finally, with respect to the two perspecti...

Nel Seicento, la parte settentrionale dell’enorme massa continentale priva di una delimitazione geologica e geografica precisa, genericamente nominata “Eurasia”, assorbiva con rapidità i nuovi piani geopolitici dell’imminente avanzamento dei russi verso il Pacifico, mutatis mutandis ricordandone l’eredità di Činggis Qaγan, se considerati i conti a rovescio dal Medioevo verso l’epoca pre‐moderna in poi. Questo nuovo lungimirante traguardo assorbe anche la mediazione di Tomás Pereira fra i Russi ed i Mancesi nelle trattative svoltasi a Nerčinsk nel 1689, motivo per il quale si presta ad essere inserito come figura notevole nella storia delle relazioni internazionali fra la Russia e la Cina alla fine del Seicento e non solo nella storia delle missioni cattoliche nell’Estremo‐Oriente. Il presente articolo non si propone quindi di effettuare un esame storiografico delle missioni dei gesuiti in Cina nel Seicento, bensì di richiamare due fonti, apparentemente molto diverse l’una dall’altra, enfatizzando l’immagine dei padri gesuiti a Pechino come mediatori di pace, in un periodo tortuoso che anticipa il riconoscimento reciproco di due grandi imperi, la Russia e la Cina.

Questo breve accenno storiografico si propone di chiarire una confusio- ne ovvero un errore storiografico perpetrato da vari studiosi, fra i più noti lo storico della cartografia di origine russa Leo Bagrow (Bagrow, 1975, pp. 31-34), errore questo che, tuttavia sussistette durante il XX secolo e concernette la storia della cartografia europea dell’Impero dei Qing nel Seicento. Con qualche eccezioni (Baddeley, 1919; Cahen, 1911; Heawood, 1920; Sebes, 1961; Polevoy, 1971; Belobrova, 1979; Kivelson, 2006; Momina 2007), è stato sempre difficile trovare riferimenti bibliografici concernenti la cartografia russa rappresentante l’Asia Settentrionale nel XVII secolo e anche allora di meno, valutazioni storiografiche che colleghino la cartogra- fia europea tout court con quella della Russia zarista in piena espansione verso il Pacifico.

A presentation of the correspondence between Ioan Petru Culianu and Ugo Bianchi involves reviewing the topics specific to Bianchi’s teaching of the History of Religions for a period of over a decade (1974-1986) and the manner in which the academic career of the Romanian-born historian of religions evolved. The academic connection between Bianchi and Culianu has one major point in common: an acute preoccupation with the epistemological framework of the discipline of the History of Religions. What separates Culianu from Bianchi, and from a large majority of the academic community, in his ultimate perspective on religion and religious phenomena? From a historical and religious point of view, it should be noted that the answer is very simple: Culianu developed a holistic theory about religion, the conceptual focus of which led to what Bianchi called reductio ad unum. This article focuses on presenting the biographical data correlated to Culianu’s extremely solid scholarly education in Italy. I will also reiterate the idea that the centre of gravity of Culianu’s ultimate concerns does not necessarily fall on the methodological disputes of the History of Religions, but rather on a new understanding of cognitive sciences in general.

The previously unpublished correspondence between Ioan Petru Culianu and his Italian master Ugo Bianchi represents a fundamental source for the Italian historiography of the History of Religions, especially during its post-pettazzonian period. This article emphasizes Culianu’s first steps into the field between 1972 and 1975. During that period, he takes a critical stance toward the interpretation of the Himmelsreise der Seele: he embarks on monographs dedicated to Hans Jonas and to Mircea Eliade, and undertakes scholarly work close to Eliade at Divinity School of the University of Chicago, where he draws attention to the importance of Gnosticism. Bianchi typically tried to enlarge historical-comparative methodological approaches by creating new cognitive and epistemological surveys into specific topics of the discipline. The letters between Culianu and Bianchi show the methodological and thematic affinities between the two scholars before 1986. At that time, Culianu recognizes in Ugo Bianchi a perfect master for his initiation into Gnostic mysteries.

Keywords: Ugo Bianchi; Ioan Petru Culianu; Mircea Eliade; historiography; Gnosticism; Himmelsreise der Seele

CLARIN represents one of the best European research infrastructures which aim is to make associations between humanistic disciplines and informatics, an increasingly visible tendency in contemporary interdisciplinary studies. For humanists themselves, one of the major challenges is the integrated articulation of the conceptual languages within the various disciplines. Therefore, large scale infrastructures are needed for publishing and sharing data; both informaticians and humanists are intrinsically involved in this process. It seems to us that the main direction of further research projects will be to place or re-construct knowledge in large scale infrastructures. The project described below– “Nicolae Milescu’s Iter in Chinam (1676). Visual, computational and encyclopedic reconstructions” – embodies an enormous set of data, from the 17th century, and dedicated to Northern Asia and Beijing.

În data de 3 iulie 1948, Facultatea de Filosofie și Litere, Universitatea din Cluj, o înștiințează pe dra Rosetta Del Conte cu privire la o adresă ministerială din 25 iunie a aceluiași an, cum că au fost reziliate toate contractele de angajament privind personalul didactic și științific din Învățămîntul Superior și Secundar. Conform deciziei, „funcționarea în învățămînt a acestui personal încetează la sfîrșitul anului școlar 1947/48”, semnează ministrul Constantin Daicoviciu (1898-1973). Începutul epurărilor profesorilor din universități și scoli vizau și lectorii din străinătate, astfel încît profesoara de origini lombarde este obligată să părăsească imediat postul de lector de la facultatea clujeană și România. În anii 1956, respectiv 1960, Rosa Del Conte are două misiuni științifice în țară, prima la București, iar cea de a doua la Sinaia. Rapoartele despre acestor misiuni științifice trimise în atenția serviciile diplomatice italiene, coroborate cu informații din corespondența acesteia cu diferite personalități ale exilului (i.e. Mircea Eliade, Emil Turdeanu, Alexandru Niculescu etc.) sau din România (Liviu Onu, Alexandru Rosetti, Iorgu Iordan etc.), alcătuiesc un prim set de informații inedite cu privire la soarta lectorilor străini și a dificilei lor misiuni de a pune bazele românisticii în state occidentale. Cazul Rosei Del Conte este unul emblematic, nu numai pentru ca aceasta a asumat ca destin personal cauza promovării limbii și literaturii române în Peninsulă, dar mai ales, datorită înființării unei catedre de limba și literatura română la Facultatea de Litere si Filosofie, pe lîngă Universitatea La Sapienza, Roma, din fonduri ministeriale italiene, iar nu din cele ale Republicii Socialiste România, mai precis, cele puse la dispoziție de sectorul propagandist al Partidului Comunist. Documente inedite ale Arhivei Rosa Del Conte vor fi pentru prima oară prezentate într-o aulă universitară din România, la fel de bine cum și prezentarea generală a întregului fond arhivistic, în prezent în proprietatea Istituto Toniolo, Milano.

„Agudit de Albe”, „lovit de Iele”, „luat de Stăpînele Vîntului”, „ Dinafoară”, „ducă-se pe pustii” iată cîteva dintre denumirile folclorului macedoromân asociate bolii epilepsiei infantile. Copilul de pînă la trei ani, trebuia să treacă printr-o burtă de miel negru, pentru ca mai apoi, să fie lăsată să se usuce în coșul vetrei. Boala se vindeca doar prin implorarea Albelor, mai precis a zînelor ori a ielelor, cele care au și provocat-o. Aceste zîne ale aerului (ale morții, ale destinului, ale înțelepciunii divine, ale justiției lui Zeus) au o istorie extrem de lungă și de controversată. Ele „zboară” dinspre templele morții localizate în Epir și Thessalia pînă în Anatolia, „lăsă urme” și „vîrtejuri” în tabletele orfice de aur asociate Papirusului Derveni, la fel de bine cum pot să „se așeze” în texte pre- și post-homerice, teogonice, eshatologice, ritualice – unde se găsesc și etiologiile bolilor provocate de ele – ori le vezi pur și simplu dansînd nebune în jurul lui Dionysos pe vasele mortuare, înlăuntrul cărora parte din secretele lor se descoperă. Folclorul macedoromân reprezintă cu mai mult decît neo-umanismul winckelmannian, mai precis reconsiderarea lumii grecești cu tot universul de valori estetice și morale, iar asta pentru că „luat de Stăpînele Vîntului” atrage cu sine un rit taumaturgic sau de vindecare, cît să țină în viață și astăzi tradiția acestor spirite enigmatice. În folclorul macedoromân, ca și în Grecia pre-homerică, ele sînt cele ce aduc oamenilor boala sau moartea, la fel de bine cum pot să devină îngerii păzitori ce însoțesc sufletul de la naștere și pînă la moarte. Între altele, există și remedii ce trimit la flora locală. Una dintre cele mai explicite și savante analize a Ielelor este cea oferită de către lingvistul și istoricul religiilor Lazăr Șăineanu (1859-1934), demersul de față fiind unul de lărgire a contextului istoriografic inițiat de acesta.

Today, at 2.30 p.m. (IT time) you can follow the book presentation at the Assembly of the Italian Society for the History of Religions.

Puoi seguirci online al seguente link: https://teams.microsoft.com/l/meetup-join/19%3aaa6f84e41dc749bc9a947b5bb1929198%40thread.tacv2/1686827886143?context=%7b%22Tid%22%3a%2284679d45-8346-4e23-8c84-a7304edba77f%22%2c%22Oid%22%3a%2219da1663-a2fd-45a9-be74-08bc8c7406cc%22%7d

In-cognita: Ioan Petru Culianu’s Approaches to Religion


Ioan Petru Culianu’s scientific work unfortunately remained unfinished. His major contributions to the fields of Renaissance studies, ecstatic experiences, and Gnosticism, as well as to the historiography of the history of religions, delineate an itinerary from historical hermeneutics to a radical epistemological shift illustrated by his last books, and especially by the periodical he founded and directed: Incognita: International Journal for Cognitive Studies in the Humanities (1990–1991). Thirty years after his tragic death, this collective volume is meant to address Culianu’s intellectual legacy from different methodological perspectives. A thorough analysis of his various investigations in the history of religions is presented alongside a critical evaluation of his final cognitivist theory of religion as a system. Exploring Ioan Petru Culianu’s stimulating and innovative work is thus one way to honour his brilliant mind and his passionate quest for meaning.

Contents
Daniela Dumbravă, Bogdan Tătaru-Cazaban, Introduction [OPEN ACCESS]
Giulia Sfameni Gasparro, Ricordo di Ioan Petru Culianu: tra Milano e Messina
Major Themes in the History of Religions
Moshe Idel, Ioan P. Coulianu, the American Phase, and “Ars combinatoria”
Giovanni Casadio, Ermeneutica del dualismo e logica binaria: Ioan Petru Culianu da Mircea Eliade e Ugo Bianchi a Raimondo Lullo
Maria Vittoria Cerutti, Il dualismo religioso, tra (e dopo) U. Bianchi e I. P. Culianu
Renaissance: Magic and Epistemology
Dana Jalobeanu, Emblems as Epistemic Tools and Heuristic Devices: Bruno, Bacon and Culianu. An Exercise on Perspectival Contextualism
Arianna Migliorini, L’acrobata dell’immaginario. Note sull’esegesi bruniana din Culianu
Pietro Daniel Omodeo, Sascha Freyberg, “Vinculum Amoris”: Renaissance Magic, Propaganda and Populist Reason from Culianu to Laclau
Juggling Notions of “Religion”: Ioan Petru Culianu’s Mind Games
Edward Kanterian, On the Use and Misuse of Science in the Humanities: The Case of Culianu’s Morphodynamics
Gregory Spinner, Configurations. Studying Divination with Ioan Culianu
Roberta Moretti, The Serious Play of Knowledge in Ioan P. Culianu.“Beyond the Combinatory Logic”
Laura Teodora David, Dorin David, Culianu’s Model and the Physics of Religion
Bibliography

ISBN: 978-606-8266-05-3 (paperback)
ISBN: 978-606-8266-06-0 (electronic)
 

18th Annual EASR Congress 2021 – Pisa (Italy), August 30th  – September 2nd
Session:
[section connected with the grant PN-III-P4-ID-PCE-2020-2309, Uefiscdi, Romania]
Coordinators of the session: Dr. Daniela Dumbravă and Dr. Bogdan Tătaru-Cazaban (Institute for the History of Religions, Romanian Academy, Bucharest, Romania)

Abstract. În Italia, de la începutul pandemiei și până în acest moment, s-au înregistrat aproape 35.000 de decese și peste 230.000 de cazuri de persoane pozitive la testele covid19. În Italia septentrională numărul de contagiați: Lombardia - 92.000, Emilia-Romagna - 28.097, Veneto - 19.221, Piemonte - 31.090. Acestea sunt datele oficiale oferite de către sursele oficiale ale Ministero della Salute. Pentru a-l parafraza pe André Malraux : “Là où il y a le tombeau, il y a la Religion”. Conferința mea se va concentra, așadar, pe expunerea comparativă și analitică a datelor ce privesc antropologia și studiile istoric-religioase din perioada epidemiei din 1638-1630, în zona Ducatului Milano, respectiv Italia septentrională, cu datele actuale ale antropologiei religioase din perioada pandemiei covid 19, cu predilecție informațiile ce trimit la decese, la trecerea în lumea de dincolo, la percepția morții, etc. Există o scenă celebră din filmului lui Ingmar Bergman, A Șaptea pecete, derivată din piesa Trämålning (1955), unde regizorul suedez pune față în față Moartea și pe protagonist, Antonius, acesta din urmă invitând-o pe Doamna în Negru să joace o partidă de șah. Față în față stau disperarea sa și vălul negru al primei înfățișări cu transcendența. Ultima redută a Morții este aceea de a-i face pe oameni să creadă că Dumnezeu nu există, plasându-i într-un scenariu al fricii, al panicii, a orice îi ține departe de convingerea că, fie și murind, sufletul lor se poate odihni într-un spațiu noetic, al unui mister ce se poate decripta altfel decât se interoghează inutil și exhaustiv despre apocalipse și teorii ale conspirației. În cea de a doua parte a expunerii mele, voi aborda așadar, moartea ca subiect fără discurs, însă ca expozeu auto-reflexiv, aflat într-o adâncă introspecție în și de către propria conștiință, va fi scos la iveală printr-un exercițiu ludic și plin de interogații: cum anume se construiește și se deconstruiește retorica morții în perioade de epidemie, respectiv pandemie? Cum putem gândi o ”gramatică” a înțelegerii morții din perspectivă noetică? Cum anume moartea însăși devine mister?

Mircea Eliade’s Shamanism. Archaic Techniques of Ecstasy set for the first time the phenomenon of shamanism in the general framework of the history of religions. In this work, Eliade aimed to cover the entire phenomenon of shamanism: by way of this new epistemological approach, he analyzed and corroborated ethnological, sociological and psychological studies casting fresh light on several studies in the field. Using a historiographic lens, he also examined an immense bibliographical literature about shamanism – e.g. Holmberg Harva studies on Altaic shamanism, and several aspects concerning the morphology of the religious phenomena explained the organic body of shamanism as both a historical and a religious process. Furthermore, Eliade made a sharp distinction between shamanism as an ethnological, sociological and psychological phenomenon. The dialectic vision between sacred and profane entails the competence of the historian of religions, from Eliade’s point of view. In fact, Shamanism… illustrates, the very method which Mircea Eliade proposes: deciphering the deep meaning of religious phenomena rightfully falls to the lot of the historian of religions. My paper will examine some of the peculiarities of this method and will briefly underline the main critiques made by historians of religions such as Ioan Petru Culianu and Jonathan Zittell Smith and Giovanni Casadio.

Known in the Catholic world as the plenipotentiary envoy of the Ecumenical Patriarchate at the Council Vatican​ II, Andre Scrima was the most important mediator in relations between Pope Paul VI and Athenagoras Patriarch, in the early sixties (XXth c.) Moreover, it appears from the Council documents, that Andrei Scrima was urged by Pope Montini even in the drafting of the final version of the Dogmatic Constitution Dei Verbum. The revelation becomes a theme of reflection even in the seventies when Andrei Scrima place of lessons in theology and comparative philosophy at the Faculty of Theology and the Faculty of Religious Studies at the University Saint-Joseph, Beirut. Apart from a brief biographical introduction, the article aims to describe the Scrima considerations regarding the revelation as the synthesis and the organic unity of Tradition, created by the convergence of the evangelical content and its transmission through the traditions, the vehicle and / or the link between the Christ who gives the gift of revelation and our soul, as subject to a theandric path next to the Holy Spirit. According to Scrima, the reality lived, shared with the divine is the theological path of the person, distinguishing it clearly from the conceptual knowledge that is proposed by theology. According to Scrima, however, the mystical language is not conceptual, which is why the reflection on the path theandric soul union with the Holy Spirit, could be revealed through the phenomenology, such as taught in the sixties in the seminaries conducted by the philosopher Enrico Castelli Gattinara in Rome.

Ioan Petru Culianu’s scientific work unfortunately remained unfinished. His major contributions to the fields of Renaissance studies, ecstatic experiences, and Gnosticism, as well as to the historiography of the history of religions, delineate an itinerary from historical hermeneutics to a radical epistemological shift illustrated by his last books, and especially by the periodical he founded and directed: Incognita: International Journal for Cognitive Studies in the Humanities (1990–1991). Thirty years after his tragic death, this collective volume is meant to address Culianu’s intellectual legacy from different methodological perspectives. A thorough analysis of his various investigations in the history of religions is presented alongside a critical evaluation of his final cognitivist theory of religion as a system. Exploring Ioan Petru Culianu’s stimulating and innovative work is thus one way to honour his brilliant mind and his passionate quest for meaning.

Dintre intelectualii români din exil cu formaţie academică şi culturală poliedrică, Rosa Del Conte (1907-2011) nu numai că l-a preferat pe Emil Turdeanu (1911-2001), dar a făcut tot ceea ce i-a stat în puteri pentru a-l propune profesor la Catedra de limba şi literatura română din cadrul Departamentului de romanistică al Facultăţii de Litere şi Filosofie, Universitatea "La Sapienza", Roma, după încheierea misiunii ei de profesor, la sfârşitul anilor '70. Notele de mai jos însoţesc publicarea câtorva scrisori inedite, dintr-un foarte amplu epistolar între cei doi, cu speranţa ca acestea să fie relevante pentru înţelegerea efortului şi a mizei de a preda, într-o aulă universitară din Italia, ca intelectual cu statut de refugiat, cunoştinţe despre limba şi literatura română veche, fie din perspectivă curriculară, fie chiar din cea a istoriei intelectualilor români din exil tout court. Orice proces de integrare, fie în ambientul academic, fie în alt domeniu, pentru un intelectual provenit dinăuntrul statelor blocului comunistfugar pentru regimul totalitar din România, refugiat pentru statul primitora fost un proces extrem de anevoios, cu riscuri, cu registre legislative ostile, cu tot felul de probleme de inserţie pe piaţa muncii, informaţii în mare parte greu de reperat în documentele de primă mână. Istoria orală ar fi putut lărgi foarte mult cadrul metodologic al înţelegerii fenomenului exilului acestor intelectuali, dar România anilor tranziţiei s-a instalat, instituţional vorbind, din păcate mai ales academic, într-o tăcere pe care generaţiile viitoare nu vor mai avea cum să o recupereze decât izolat şi fragmentar. Multe dintre inflexiunile unor posibile mărturii orale se vor fi pierdut pentru totdeauna, spre jubilarea celor care îşi apropriază nestingheriţi memoria exilului şi a multora dintre savanţii acestuia.

Abstract. Towards the end of the 1960s, in the well‑known Enrico Castelli (1900‑1977) colloquia, while intensively discussing the topic of demythologization, scholars concluded that theological language is fundamental in exploring it. Thus, the topic of the analysis of theological language: the Name of God, became prevalent for them and they began to think that a distinction between the terms religious and theological would be desirable, avoiding scandalous formulas for the field of theology. According to Karl Jasper, God is just a chest of something indicible. André Scrima presents himself in the debate with an original proposal, namely to think of theological language, in the broadest sense of this concept, as enclosing religious discourse. In the beginning, speaking theologically should happen in the Name of God, Scrima asserts; at Jasper’s antipodes, he places the Name of God as the origin and mystery that generates speaking theologically. This article aims first of all to bring the question of theological language back into the academic space that is more interested in the phenomenological issues promoted in Enrico Castelli’s thought laboratory in Rome.

Keywords: theological language, religious discourse, religions, Name of God, phenomenology, Castelli Colloquia, André Scrima.

The proposal for an extremely original lecture – La mort: passage or limit? – will be developed in the classroom of the Faculty of Religious Studies, in the academic year 1978, at Saint Joseph University, Beirut. This course was transcribed by students of the Department of Religious Studies in Beirut in 1978. The recent discovery of this unpublished manuscript in the Augustin Dupré La Tour S.J. archives prompts me to make its first presentation to the academic world here. The Orthodox monk, from Romanian origins, André Scrima basically suggested that the theme of death should develop into various elements of reflection related to the comparative study of religions and modern thought in comparison to the Christian faith. Therefore, if the theme of death arises in a historiographical context related to the study of the History of Religions, the history of reflection on death in Western philosophical thought also plays its interpretative part. Finally, with respect to the two perspectives a third one is instilled: the problem of death for man from the point of view of Christian anthropology. The article also aims to contextualize the conceptual diagrams with which André Scrima works in his exposition on death through two parameters: the limit of the discourse on death – frontière logique – and the limit of death for itself – frontière existentielle. The subject is divided by Scrima into two conceptual diagrams: a. en deçà – death both as a subject within a discourse, of an observed fact, and as part of a noetic, reflexive exposition and questioning within consciousness and by our consciousness; b. au-delà – death as a mystery: the non-talking of death in itself; the invention of a “grammar” of the death of the human being.